Stabilirea Filiatiei din Casatorie Si din Afara Ei
Stabilirea filiației din căsătorie și din afara ei
PLANUL LUCRĂRII
INTRODUCER
CAPITOLUL 1
ELEMENTE INTRODUCTIVE
1.1. Despre filiație în general
1.2. Maternitatea. Reglementare și identitatea de regim juridic
dintre maternitatea copilului din căsătorie și a celui din afara
căsătoriei
1.3. Elemente de stabilire a maternității
1.4. Regula și excepțiile în posibilitățile de stabilire a maternității
Secțiunea
1.5.MODURILE DE STABILIRE A FILIAȚIEI FAȚA DE MAMĂ
1.5.1.Certificatul de naștere – mijloc utilizat în stabilirea și
dovedirea maternității
1.5.2. Puterea doveditoare a certificatului de naștere
Secțiunea
1.6.Recunoașterea filiației față de mamă
1.6.1. Noțiunea și natura juridică
1.6.2. Caractere juridice
1.6.3. Capacitatea cerută pentru recunoaștere
1.6.4. Cazurile în care recunoașterea poate interveni
1.6.5. Formele recunoașterii
1.6.5.1. Recunoașterea prin declarație la serviciul de stare
civilă
1.6.5.2. Recunoașterea prin înscris autentic
1.6.5.3. Recunoașterea prin testament
1.6.6. Nulitatea recunoașterii
Secțiunea
1.7. Hotărârea judecătorească de stabilire a maternității
1.7.1. Noțiune și natură juridică
1.7.2. Cazurile și condițiile în care se exercită acțiunea în stabilirea filiației
față de mamă
1.7.3. Situații speciale de introducere a acțiunii în stabilirea maternității
1.8. Părțile în acțiunea pentru stabilirea maternității
1.8.1. Titularul dreptului de acțiune
1.8.2. Împotriva cui se exercită acțiune
1.8.3. Efectele hotărârii judecătorești de stabilire a filiației față de mamă
1.8.4.Contestarea în justiție a maternității
1.8.4.1.Contestașia îndreptată împotriva certificatului de naștere
Secțiunea
1.8.4.2.Contestația îndreptată împotriva recunoașterii filiației față de mamă
CAPITOLUL 2:
Secțiunea 2.1
GENERALITĂȚI
2.1.1. Noțiunea de filiație. Clasificare
2.1.2. Copilul din căsătorie
2.1.3. Copilul din afara căsătoriei
Secțiunea
2.2.STABILIREA FILIATIEI FAȚĂ DE TATĂL DIN CĂSĂTORIE
2.2.1. Prezumția legală de paternitate
2.2.2. Timpul legal al concepției
2.2.3. Puterea doveditoare a actului de naștere
2.2.4. Tăgăduirea paternității
2.2.4.1. Posibilitatea răsturnării prezumțiilor legale de
paternitate prin tăgăduirea paternității în justiție
2.2.4.2.Admisibilitatea tăgăduirii patenrității, “dacă este cu
neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului” (art.
51. alin.1, Cod.fam
2.2.4.3. Soțul, unicul titular al dreptului la acțiunea
în tăgăduirea paternității
2.2.4.4. Recunoașterii dreptului la acțiune mamei și
copilului
2.2.4.5. Introducerea acțiunii în tăgăduirea paternității
împotriva copilului a cărui paternitate se
tăgăduiește. Citarea obligatorie a mamei și poziția
acesteia în proces
2.2.4.6. Termenul prevăzut de lege pentru introducerea
acțiunii în tăgăduirea paternității
2.2.5. Contestarea paternității copilului înregistrat greșit ca fiind
din căsătorie
2.2.5.1. Noțiunea de contestare a paternității copilului înregistrat greșit ca fiind din căsătorie
2.2.5.2. Acțiunea în contestarea paternității copilului
înregistrat greșit ca fiind din căsătorie
Secțiunea
2.3. STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE TATĂL A COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI PRIN RECUNOAȘTERE SAU HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ
2.3.1. Stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei prin recunoașterea tatălui
2.3.2.Definiția, natura și caracterele juridice ale recunoașterii paternității
2.3.3. Copiii a căror paternitate poate fi recunoscută
2.3.5. Contestarea recunoașterii paternității
2.3.6. Nulitatera recunoașterii paternității
2.3.7.Stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei prin hotărâre judecătorească
2.3.8. Termenul prevăzut de lege pentru introducerea acțiunii în stabilirea paternității
2.3.9. Probațiunea paternității copilului din afara căsătoriei
2.3.9.1. Faptele ce trebuie dovedite
2.3.9.2. Admiterea tuturor mijloacelor de probă
2.3.10. Efectele stabilirii paternității din afara căsătoriei
CAPITOLUL 3:
Secțiunea
3.1. Definirea, natura și caracterele juridice ale recunoașterii de paternitate
3.1.1. Definirea recunoașterii de paternitate
3.1.2. Narura recunoașterii de paternitate
3.1.3. Carcaterele juridice ale recunoașterii de paternitate
Secțiunea
3.2. Categorii de copii care pot fi recunoscuți de către tatăl din afara căsătoriei
3.2.1. Considerații generale
3.2.2. Recunoașterea copilului conceput
3.2.3.Recunoașterea unui copil după ce acesta a decedat
3.2.4. Recunoașterea copilului care a fost deja recunoscut
3.2.5.Recunoașterea copilului major din afara căsătoriei
Secțiunea
3.3. Conflictul aparent între paternități din afara căsătoriei și unele situații specifice
3.3.1. Conflictul aparent între paternitățile din afara căsătoriei
3.3.2. Situații speciale
Secțiunea
3.4. Formele recunoașterii de paternitate
3.4.1. Recunoașterea prin declarație făcută la., serviciul de stare civilă
3.4.2. Recunoașterea prin scris autentic
3.4.3. Recunoașterea prin testament
Secțiunea
3.5. Efectele și contestarea recunoașterii de paternitate
3.5.1. Efectele recunoașterii de paternitate
3.5.2. Contestarea recunoașterii de paternitate
3.5.3. Efectele admiterii acțiunii în contestare a recunoașterii de paternitate
Secțiunea
3.6. Viciile de consimțământ
Secțiunea
3.7. Nulitatea sau anularea recunoașterii de paternitate
3.7.1. Nulitatea absolută
3.7.2. Nulitatea relativă
3.7.3. Efectele nulității ori anulării recunoașterii de paternitate
Secțiunea
3.8. Noțiunea, natura juridică a recunoașterii de maternitate și caracterele recunoașterii de
maternitate
3.8.1. Noțiunea recunoașteriirecunoașterii
3.8.3. Caracterele recunoașterii
Secțiunea
3.9.Cazurile în care recunoașterea poate interveni
Secțiunea
3.10. Categorii de copii care pot fi recunoscuți
3.10.1. Recunoașterea unui copil neconceput dar nenăscut
3.10.2. Recunoașterea unui copil după ce acesta a decedat
3.10.3.Recunoașterea copilului deja recunoscut de o altă femeie
Secțiunea
3.11. Formele recunoașterii și capacitatea cerută pentru recunoaștere
3.11.1. Formele recunoașterii
3.11.2. Capacitatea cerută pentru recunoaștere
Secțiunea
3.12. Înscrierea recunoașterii
Secțiunea
3.13. Contestarea recunoașterii
Secțiunea
3.14. Viciile de consimțământ
Secțiunea
3.15 Nulitățile recunoașteriiCAPITOLUL 4:
STUDIUL COMPARATIV ÎNTRE RECUNOAȘTEREA DE PATERNITATE ȘI RECUNOAȘTEREA DE MATERNITATE
Secțiunea
4.1.Asemănări între recunoașterea de paternitate și recunoașterea de maternitate
4.1.1. Similitudinea reglementării recunoașterii paternității din afara căsătoriei cu
aceea a recunosterii maternității
4.1.2. Asemănări privind noțiunea, natura și caracterele juridice
4.1.3. Asemănări privind categoriile de copii care pot fi recunoscuți
4.1.4. Similitudinea formelor de recunoaștere
4.1.5. Asemănări privind capacitatea necesară pentru recunoaștere
4.1.6. Asemănări privind efectele recunoașterii
4.1.7. Asemănări privind înscrierea recunoașterii
4.1.8. Asemănări privind contestarea recunoașterii
4.1.9. Asemănări privind nulitatea recunoașterii de paternitate și recunoașterea de
maternitate
Secțiunea
4.2. Deosebiri dintre recunoașterea de paternitate și recunoașterea de maternitate
4.2.1. Deosebiri privind izvoarele filiației
4.2.2. Deosebiri privind stabilirea filiației
4.2.3. Deosebire cu privire la cazurile în care poate interveni recunoașterea
4.2.4. Deosebiri privind categoriile de copii care pot fi recunoscuți
4.2.5. Recunoașterea copilului deja recunoscut
4.2.6. Deosebire cu privire la persoana căreia îi revine sarcina probei în cazul
contestării recunoașterii
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Dintr-un anumit moment al contemporaneității, exista o linie ascendenta a preocupărilor în domeniul filiației față de mamă, paralelă cu creșterea rolului și importanței femeii în societate, în mod evident strâns legată și motivată de aceasta din urma.
Stabilirea filiației față de mamă a devenit realmente o problemă doar în zilele noastre; spunem aceasta deoarece, din antichitate și pâna nu demult, legătura de filiație trebuia stabilită mereu în privința tatălui copilului și nicidecum a mamei; nimeni nu punea întrebări în legatură cu ea, căci era cu siguranță mama copilului. Legatura dintre mamă și copil putea fi ușor demonstrată cu ajutorul martorilor, a persoanelor care asistaseră la nașterea copilului.
Din contra, în ceea ce privește legătura de filiație tată-fiu, era suficient ca mama să nege paternitatea tatălui și acesta să se afle în fața unei cauze pierdute; simpla declarație a mamei îl punea în imposibilitatea de a demonstra că el este tatăl copilului.
Datorită usurinței cu care putea fi dovedită (proba cu martori) rare au fost în trecut cazurile când existau nelămuriri cu privire la identitatea mamei. Nu același lucru se poate spune despre situațiile actuale. În lumea modernă, căsătoria a pierdut mult din stabilitate după liberalizarea divorțului, iar descoperirile extraordinare ale medicinei au făcut posibilă fecundarea "in vitro" și însămânțarea artificială; ca urmare, o femeie poate deveni mamă chiar nefertilă fiind și chiar fără să-l fi cunoscut vreodată pe tatăl copilului. Cel mai probabil e ca acesta să ramână toată viața față de mamă și față de copil doar un donator de spermă și, în această calitate, de simplu tată biologic, să nu aibă nicicând vreun drept asupra propriului copil.
Faptul maternității, legătura de filiație dintre mamă și copil nu mai e atât de evidentă ca în secolele trecute, dovada acesteia putând fi oricînd răsturnată prin proba contrarie corespunzătoare, oferită de posibilitățile de verificare biologică din știința actuală.
În mod corespunzător cu emanciparea fără precedent a femeii, chestiunea filiației față de mamă a devenit o problemă juridică foarte bine conturată și adesea abordată în dreptul familiei.
În lucrarea de față, voi prezenta din punct de vedere juridic filiația față de mamă, urmarind criteriile după care este analizată în sistemul legislativ romanesc și ghidându-mă după punctele de reper evidențiate de literatura de specialitate și practica judiciară.
FILIAȚIA FAȚĂ DE MAMĂ ȘI DE TATĂ
Capitolul I
ELEMENTE INTRODUCTIVE
1.1. DESPRE FILIAȚIE ÎN GENERAL
Filiația poate fi privită în ansamblu, ca o legatură de sânge care unește o multitudine de nașteri, sau fragmentat, cu referire la fiecare naștere, ca element separat ce intră în compunerea acestei legături.
Prin urmare din punct de vedere juridic, noșiunea de filiație poate fi definită atât “lato sensu”, cât și “stricto sensu”.
Noțiunea de filiație desemnează, “lato sensu”, un șir neîntrerupt de persoane între care faptul nașterii a stabilit legatura de la părinte la copil; sau din aceeași perspectivă de ansamblu, această noțiune reprezintă un șir neîntrerupt de nașteri care leagă o persoană de un înaintaș al ei.
În cealaltă accepțiune, stricto sensu, filiația reprezintă raportul de descendență dintre un copil și fiecare dintre părinții săi.
Trebuie consemnat că filiația poate fi privită și dintr-un alt punct de vedere și anume din partea copilului: astfel, filiația exprimă calitatea de copil al unor anumiți părinți; părinții însă pot fi căsătoriți între ei sau necăsătoriți, de unde rezultă că și filiația poate fi din căsătorie și din afara căsătoriei.
Filiația are două izvoare diferite, după cum este vorba de filiație față de mamă – legatura de sânge care rezultă din naștere -sau pentru filiația față de tată – izvorul constă în faptul concepției.
Cum maternitatea rezultă din faptul material al nașterii, cert și destul de simplu de dovedit, iar pentru paternitate legea instituie prezumția legalț de paternitatevedite
2.3.9.2. Admiterea tuturor mijloacelor de probă
2.3.10. Efectele stabilirii paternității din afara căsătoriei
CAPITOLUL 3:
Secțiunea
3.1. Definirea, natura și caracterele juridice ale recunoașterii de paternitate
3.1.1. Definirea recunoașterii de paternitate
3.1.2. Narura recunoașterii de paternitate
3.1.3. Carcaterele juridice ale recunoașterii de paternitate
Secțiunea
3.2. Categorii de copii care pot fi recunoscuți de către tatăl din afara căsătoriei
3.2.1. Considerații generale
3.2.2. Recunoașterea copilului conceput
3.2.3.Recunoașterea unui copil după ce acesta a decedat
3.2.4. Recunoașterea copilului care a fost deja recunoscut
3.2.5.Recunoașterea copilului major din afara căsătoriei
Secțiunea
3.3. Conflictul aparent între paternități din afara căsătoriei și unele situații specifice
3.3.1. Conflictul aparent între paternitățile din afara căsătoriei
3.3.2. Situații speciale
Secțiunea
3.4. Formele recunoașterii de paternitate
3.4.1. Recunoașterea prin declarație făcută la., serviciul de stare civilă
3.4.2. Recunoașterea prin scris autentic
3.4.3. Recunoașterea prin testament
Secțiunea
3.5. Efectele și contestarea recunoașterii de paternitate
3.5.1. Efectele recunoașterii de paternitate
3.5.2. Contestarea recunoașterii de paternitate
3.5.3. Efectele admiterii acțiunii în contestare a recunoașterii de paternitate
Secțiunea
3.6. Viciile de consimțământ
Secțiunea
3.7. Nulitatea sau anularea recunoașterii de paternitate
3.7.1. Nulitatea absolută
3.7.2. Nulitatea relativă
3.7.3. Efectele nulității ori anulării recunoașterii de paternitate
Secțiunea
3.8. Noțiunea, natura juridică a recunoașterii de maternitate și caracterele recunoașterii de
maternitate
3.8.1. Noțiunea recunoașteriirecunoașterii
3.8.3. Caracterele recunoașterii
Secțiunea
3.9.Cazurile în care recunoașterea poate interveni
Secțiunea
3.10. Categorii de copii care pot fi recunoscuți
3.10.1. Recunoașterea unui copil neconceput dar nenăscut
3.10.2. Recunoașterea unui copil după ce acesta a decedat
3.10.3.Recunoașterea copilului deja recunoscut de o altă femeie
Secțiunea
3.11. Formele recunoașterii și capacitatea cerută pentru recunoaștere
3.11.1. Formele recunoașterii
3.11.2. Capacitatea cerută pentru recunoaștere
Secțiunea
3.12. Înscrierea recunoașterii
Secțiunea
3.13. Contestarea recunoașterii
Secțiunea
3.14. Viciile de consimțământ
Secțiunea
3.15 Nulitățile recunoașteriiCAPITOLUL 4:
STUDIUL COMPARATIV ÎNTRE RECUNOAȘTEREA DE PATERNITATE ȘI RECUNOAȘTEREA DE MATERNITATE
Secțiunea
4.1.Asemănări între recunoașterea de paternitate și recunoașterea de maternitate
4.1.1. Similitudinea reglementării recunoașterii paternității din afara căsătoriei cu
aceea a recunosterii maternității
4.1.2. Asemănări privind noțiunea, natura și caracterele juridice
4.1.3. Asemănări privind categoriile de copii care pot fi recunoscuți
4.1.4. Similitudinea formelor de recunoaștere
4.1.5. Asemănări privind capacitatea necesară pentru recunoaștere
4.1.6. Asemănări privind efectele recunoașterii
4.1.7. Asemănări privind înscrierea recunoașterii
4.1.8. Asemănări privind contestarea recunoașterii
4.1.9. Asemănări privind nulitatea recunoașterii de paternitate și recunoașterea de
maternitate
Secțiunea
4.2. Deosebiri dintre recunoașterea de paternitate și recunoașterea de maternitate
4.2.1. Deosebiri privind izvoarele filiației
4.2.2. Deosebiri privind stabilirea filiației
4.2.3. Deosebire cu privire la cazurile în care poate interveni recunoașterea
4.2.4. Deosebiri privind categoriile de copii care pot fi recunoscuți
4.2.5. Recunoașterea copilului deja recunoscut
4.2.6. Deosebire cu privire la persoana căreia îi revine sarcina probei în cazul
contestării recunoașterii
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Dintr-un anumit moment al contemporaneității, exista o linie ascendenta a preocupărilor în domeniul filiației față de mamă, paralelă cu creșterea rolului și importanței femeii în societate, în mod evident strâns legată și motivată de aceasta din urma.
Stabilirea filiației față de mamă a devenit realmente o problemă doar în zilele noastre; spunem aceasta deoarece, din antichitate și pâna nu demult, legătura de filiație trebuia stabilită mereu în privința tatălui copilului și nicidecum a mamei; nimeni nu punea întrebări în legatură cu ea, căci era cu siguranță mama copilului. Legatura dintre mamă și copil putea fi ușor demonstrată cu ajutorul martorilor, a persoanelor care asistaseră la nașterea copilului.
Din contra, în ceea ce privește legătura de filiație tată-fiu, era suficient ca mama să nege paternitatea tatălui și acesta să se afle în fața unei cauze pierdute; simpla declarație a mamei îl punea în imposibilitatea de a demonstra că el este tatăl copilului.
Datorită usurinței cu care putea fi dovedită (proba cu martori) rare au fost în trecut cazurile când existau nelămuriri cu privire la identitatea mamei. Nu același lucru se poate spune despre situațiile actuale. În lumea modernă, căsătoria a pierdut mult din stabilitate după liberalizarea divorțului, iar descoperirile extraordinare ale medicinei au făcut posibilă fecundarea "in vitro" și însămânțarea artificială; ca urmare, o femeie poate deveni mamă chiar nefertilă fiind și chiar fără să-l fi cunoscut vreodată pe tatăl copilului. Cel mai probabil e ca acesta să ramână toată viața față de mamă și față de copil doar un donator de spermă și, în această calitate, de simplu tată biologic, să nu aibă nicicând vreun drept asupra propriului copil.
Faptul maternității, legătura de filiație dintre mamă și copil nu mai e atât de evidentă ca în secolele trecute, dovada acesteia putând fi oricînd răsturnată prin proba contrarie corespunzătoare, oferită de posibilitățile de verificare biologică din știința actuală.
În mod corespunzător cu emanciparea fără precedent a femeii, chestiunea filiației față de mamă a devenit o problemă juridică foarte bine conturată și adesea abordată în dreptul familiei.
În lucrarea de față, voi prezenta din punct de vedere juridic filiația față de mamă, urmarind criteriile după care este analizată în sistemul legislativ romanesc și ghidându-mă după punctele de reper evidențiate de literatura de specialitate și practica judiciară.
FILIAȚIA FAȚĂ DE MAMĂ ȘI DE TATĂ
Capitolul I
ELEMENTE INTRODUCTIVE
1.1. DESPRE FILIAȚIE ÎN GENERAL
Filiația poate fi privită în ansamblu, ca o legatură de sânge care unește o multitudine de nașteri, sau fragmentat, cu referire la fiecare naștere, ca element separat ce intră în compunerea acestei legături.
Prin urmare din punct de vedere juridic, noșiunea de filiație poate fi definită atât “lato sensu”, cât și “stricto sensu”.
Noțiunea de filiație desemnează, “lato sensu”, un șir neîntrerupt de persoane între care faptul nașterii a stabilit legatura de la părinte la copil; sau din aceeași perspectivă de ansamblu, această noțiune reprezintă un șir neîntrerupt de nașteri care leagă o persoană de un înaintaș al ei.
În cealaltă accepțiune, stricto sensu, filiația reprezintă raportul de descendență dintre un copil și fiecare dintre părinții săi.
Trebuie consemnat că filiația poate fi privită și dintr-un alt punct de vedere și anume din partea copilului: astfel, filiația exprimă calitatea de copil al unor anumiți părinți; părinții însă pot fi căsătoriți între ei sau necăsătoriți, de unde rezultă că și filiația poate fi din căsătorie și din afara căsătoriei.
Filiația are două izvoare diferite, după cum este vorba de filiație față de mamă – legatura de sânge care rezultă din naștere -sau pentru filiația față de tată – izvorul constă în faptul concepției.
Cum maternitatea rezultă din faptul material al nașterii, cert și destul de simplu de dovedit, iar pentru paternitate legea instituie prezumția legalț de paternitate – "Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei” art.53 alin.1, Codul familiei – se poate spune că filia]ia din căsătorie este, în mod evident, mai ușor de stabilit față de cea din afara căsătoriei.
Mai mult, față de filiația din afara căsătoriei, cea izvorâtăă din căsătorie este indivizibilă între tată și mamă. Filiația din căsătorie se stabilește împreună față de mamă și față de tată. Dar dacă există acea legatură juridică între părinții unui copil, filiația urmează a se stabili separat față de mamă și față de tată.
Dreptul comparat consacră două concepții opuse cu privire la filiația din afara căsătoriei.Având la bază ideea că filiația constituie o legatură biologică, una dintre aceste teorii consideră că ar fi suficient să se demonstreze legătura de sânge existentă între copil și mamă. Astfel, odată demonstrată și stabilită, legătura biologică produce efecte juridice indiferent de voința celot doi părinți.
Cealaltă teorie susține că legatura de filiație din afara căsătoriei presupune că e necesară, pe lângă legătura de sânge, recunoașterea voluntară din partea părinților, deci o legătur\ biologică și una voluntară. Sistemele juridice ale țărilor care consacră aceastp din urmp teorie recunosc însă și unele excepții: prin intermediul unor proiecte de reformă legislativă se admite că ar fi suficientă proba legăturii de sânge pentru a se stabili filiația.
1.2. Maternitatea. Reglementare Si identitatea de regim juridic dintre maternitatea copilului din cĂsĂtorie Și a celui din afara cÃsÃtoriei
Filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii; acesta este motivul pentru care Codul familiei nu consacră o reglementare diferită pentru filiația față de mamă (art.47-52) după cum copilul este din căsătorie sau din afara acesteia, adică după cum mama e căsătorită sau nu.
Această diferențiere între statutul de femeie căsătorită sau necăsătorită prezintă interes doar pentru stabilirea paternității; în acest sens, Codul familiei reglementează distinct stabilirea paternitțăii pentru copilul din căsătorie (art.53 Codul familiei) față de copilul din afara căsătoriei(art.56 Codul familiei).
1.3. Elemente de stabilire a maternității
"Mater in iure semper certa est" – este o expresie din dreptul roman care ilustrează certitudinea în ceea ce privește maternitatea. Într-adevăr, având la bază faptul nașterii, stabilirea filiației față de mamă nu ridică probleme deosebite, aceasta în comparație cu paternitatea, a cărei stabilire poate implica anumite dificultăți.
Stabilirea maternității constă în stabilirea faptului că o anumită femeie a născut un copil și a faptului că acel copil este tocmai cel născut de ea.
Astfel, Codul familiei prevede printre elementele de stabilire a maternității, în art.47 alin.1, identitatea copilului, și anume copilul despre a cărui filiație este vorba trebuie să fie acela pe care femeia față de care se stabilește filiația l-a născut.
Elementele de stabilire a maternității sunt aceleasi atât pentru filiația din căsătorie cât și pentru cea din afara căsătoriei; totuși, trebuie remarcat că în primul caz trebuie făcută și dovada căsătoriei.
Indiferent de mijlocul prin care se realizează certificat constatator al nașterii, recunoaștere sau hotărâre judecătorească – stabilirea filiației față de mamă presupune dovedirea celor două elemente sau fapte materiale, și anume: faptul că o anumită femeie a născut un copiul și că acesta este cel pe care femeia l-a născut.
1.4. Regula și excepțiile în posibilitățile de stabilire a maternității
Codul familiei consacră regula în ceea ce privește modul de stabilire a maternității prin art.47, prevăzând că filiația față de mamă se stabilește prin certificatul constatator al nașterii.
În continuare, art.48 și art.50 – Codul familiei – prevăd și excepțiile; astfel în împrejurări deosebite, prevăzute expres de lege, maternitatea se stabilește fie prin recunoașterea mamei, fie prin hotărâre judecătorească.
Vorbim, așadar, de stabilirea filiației, care nu trebuie confundată cu dovada filiației. Stabilirea maternității se realizează prin certificatul de naștere, prin recunoaștere și prin hotărâre judecătorească, iar dovada ei doar prin certificatul de naștere și prin hotărâre judecătorească.
Deși uneori literatura juridică identifică stabilirea filiației cu dovada acesteia este, însă, necesar a fi remarcat că existența legăturii de filiație este un element obiectiv, diferit de dovada acesteia. Pentru ca filia]ia să poată fi considerată stabilită, trebuie ca, anterior, să se fi dovedit prin mijloace de probă admise de lege, existența acestei legături obiective între copil și mama sa, izvorâtă din faptul nașterii și al identității copilului.
Fără această dovadă prealabilă nu pot fi emise nici certificatul de naștere nici hotărârea judecătorească. Pe de alta parte, însă, odată eliberat certificatul de naștere sau hotărârea judecătorească, ele vor constitui în mod corespunzător și dovezi ale legăturii de filiație.
Secțiunea
1.5.MODURILE DE STABILIRE A FILIAȚIEI FAȚĂ DE MAMĂ
Față de modalitățile de stabilire a maternității legislația în vigoare instituie regula și excepțiile. Regula o constituie stabilirea maternității prin certificatul de naștere, iar excepțiile au în vedere modalitatea recunoașterii de către mamă și pe cea a hotărârii judecătorești.
1.5.1. Certificatul de naștere – mijloc utilizat în stabilirea și dovedirea maternității
Potrivit Decretului nr.27/1960 (art.16), au obligația de a realiza înregistrarea nașterii oricare dintre cei doi părinți, administrația maternității sau a unității sanitare unde a avut loc nașterea, medicul, moașa, persoanele care au asistat la naștere, rudele sau vecinii. Înregistrarea nașterii se va face în termen de 15 zile de la data nașterii, printr-o declarație verbală dată în fața delegatului de stare civila a Consiliului Local al municipiului, orașului sau comunei unde s-a produs nașterea.
Cel care face această declarație verbală va prezenta, pentru înregistrarea nașterii copilului, următoarele acte:
certificatul constatator al nașterii întocmit pe un formular tip înregistrat, datat și semnat;
actul de indentitate al mamei și al declaratorului, dacă nașterea nu este declarată de mamă;
certificatul de căsătorie al părinților, dacă aceștia sunt căsătoriți.
Cu ocazia înregistrării unui copil, dacă mama nu este căsătoriți, copilul se înregistrează cu numele ei de familie, iar rubricile referitoare la tată nu se completează. În ipoteza în care mama este căsătorită, însa nu poate prezenta certificatul de căsătorie, va trebui să prezinte în acest sens o declarație scrisă, îregistrarea nașterii copilului facându-se numai după ce au fost stabilite datele refritoare la soțul mamei. În mod asemănător se va proceda și în cazul în care declarația de naștere este facută de o altă persoană.
În cazul în care copilul este născut mort, termenul pentru declararea și înregistrarea nașterii acestuia este de 24 de ore din momentul nașterii. În actul de naștere nu se vor completa numele și prenumele celui care s-a nascut, iar la rubrica "născut" se va scrie cuvântul "mort".
Orice înregistrare a nașterii peste termenele legale este o înregistrare tardivă. În legatură cu aceasta, legea distinge 2 situatii:
declarația de naștere a fost facută după expirarea termenului de 15 zile, dar până la 1 an de la naștere, caz în care înregistrarea tardivă poate fi făcută numai cu aprobarea primarului localității unde a avut loc nașterea.
declarația de naștere a fost făcută după trecerea unui an de la naștere, înregistrarea se va putea face numai în baza unei hotărâri judecătorești, rămasă definitivă și irevocabilă. Cu ocazia soluționării unor astfel de acțiuni, instanțele de judecată au obligația de a cere în toate cazurile, organelor de poliție să facă cercetări cu privire la împrejurările ce au dus la întârzierea declarării nașterii în termenul legal și să solicite avizul medicului în legatură cu vârsta celui a cărui naștere a fost omisă la înregistrare.
1.5.2. Puterea doveditoare a certificatului de naștere
Filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii (art.47, Codul familiei). De aceea, pentru stabilirea filiației față de mamă trebuie să se dovedească faptul nașterii copilului, precum și identitatea dintre copilul născut și cel care vrea să-și stabilească filiația.
Potrivit normelor de drept comun (art.1198, Codul civil), dovada acestor elemente ale filiației față de mamă ar urma să se facă prin orice mijloc de probă.
Cu toate acestea, art.47 din Codul familiei, prevede ca dovada filiației față de mamă se face prin certificatul constatator al nașterii:
"Filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii. Ea se dovedește prin certificatul constatator al nașterii."
Certificatul constatator este documentul care atestă înregistrarea faptului nașterii unui copil de către o anumită femeie care este mama acestuia. În literatura de specialitate s-a pus problema dacă certificatul de naștere dovedește ambele elemente de stabilire a filiației față de mamă sau numai faptul nașterii.
S-a susținut mai întâi că certificatul de naștere face dovada atât cu privire la faptul nașterii, cât și cu privire la identitatea copilului, respectiv arată că acel copil este născut de mamă.
Dacă însă se constată realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii, dovada nașterii și a identității se poate face prin orice mijloc de probă în fața instanței judecătorești.
Într-o altă părere s-a susținut, însă, că certificatul constatator al nașterii dovedește nu numai faptul că mama la care se referă a născut un copil, precum și data când acest fapt a avut loc; certificatul nu poate dovedi că acest copil este cel a cărui filiație urmează a fi stabilită.
În același sens, se adaugă că dacă s-ar ajunge la contestarea indentității copilului care invocă certificatul de naștere cu cel care se referă certificatul invocat, dovada filiației față de mamă, în msura în care rezultă din certificatul invocat, va trebui să fie întregită prin orice mijloc de probă, fiind vorba de un fapt material.
Pentru elucidarea problemei, trebuie pornit de la constatarea că certificatul de naștere, ca orice act de stare civilă, este un înscris autentic, în cuprinsul căruia există date declarate de părți, precum și date constatate personal de agentul instrumentator.
Enunțurile ce se consemnează ca urmare a declara]iilor părților fac dovada numai până la proba contrarie iar cele constatate personal de ofițerul de stare civilă, fac dovada până la înscrierea în fals. Este evident astfel că, atât faptul nașterii, cât și identitatea copilului se înregistrează pe baza declarației uneia dintre părți, ceea ce înseamnă că puterea doveditoare a certificatului de naștere în privința ambelor aspecte este aceeasi, până la proba contrară.
Totuși, art.51 din Codul familiei prevede: "copilul nu poate reclama o stare civilă contrară aceleia care rezultă din certificatul de naștere și folosirea stării civile conforme cu acest certificat".
Prin urmare, dacă și actul de naștere și folosirea stării civile desemnează drept mamă aceeași persoană, există prezumția, fără putință de dovadă contrară, că filiația de mamă arătată în acest mod corespunde realității.
Legea a considerat că întrunirea concomitentă a acestor două elemente – certificatul constatator al nașterii și folosirea stării civile – constituie o prezumție absolută, că starea civilă arătată în acest mod corespunde realității. Așa fiind, o persoana nu poate contesta starea civilă a copilului, iar acesta, la rândul său nu va putea reclama o altă stare civilă decât cea care rezultă din certificatul de naștere.
Existența concordantă a certificatului de naștere și a folosirii stării civile creează prezumția absolută că starea civilă corespunde realității.
Se întâlnesc situații în care cele două elemente ale filiației nu sunt conforme cu realitatea. Astfel de cazuri (destul de rare) ar fi: 1. Ipoteza în care mama își însușește un copil căruia îi constituie în mod fals, prin declarația și purtarea sa, un certificat de naștere și folosirea stării civile, conforme între ele, dar care nu corespund cu realitatea.
2. Cazul substituirii de copii când nu există conformitatea la care se referă art.51, Codul familiei, în sensul că "certificatul de naștere nu se referă la copilul despre care face vorbire, ci la cel cu care a fost subsituit".
Sunt situații în care, spre exemplu, într-o maternitate se schimbă copii între ei, născuți din mame diferite.
Avem în vedere substituirea copilului intervenită înainte de întocmirea certificatului de naștere, căci în caz contrar, atunci când substituirea s-a făcut după întocmirea certificatului de naștere, acesta se referă la un alt copil și nu mai sunt întrunite cerințele art.51, Codul familiei.
Soluția este considerată firească deoarece într-o atare situație, copilul are o anumită posesie de stat, dar aceasta nu este conformă certificatului de naștere, ci corespunde certificatului de naștere al copilului căruia i-a fost substitui după declararea nașterii, în această situație, acțiunea în justiție pentru stabilirea filiației reale este admisibilă, putându-se folosi orice mijloc de probă.
Folosirea stării civile sau posesia de stat este starea de fapt din care rezultă că un copil este al unei anumite femei.
Această situație rezultă, în principal, din întrunirea următoarelor elemente:
a) acel copil poartă în mod constant numele mamei (nomen);
b) acel copil este considerat ca atare de către mama lui și familia acesteia (tractatus);
c) acel copil este considerat în această calitate și de către celelalte persoane (fama).
Dovada acestor elemente se poate face prin orice mijloc de probă, după cum, tot astfel, pot fi și combătute.
Cazurile în care se poate pune în discuție starea civilă a copilului:
a) Copilul nu are nici certificat de naștere, nici folosirea stării civile. În această ipoteză, copilul ar putea proceda la stabilirea filiației sale față de mamă, printr-o acțiune în justiție sau mama ar putea să purceadă la recunoașterea voluntară a acestui copil. În această situație, nici o acțiune în contestație de stare civilț nu poate interveni.
b) Copilul are certificat de naștere și folosirea stării civile, dar acestea sunt contradictorii. În această situație copilul ar putea introduce acțiune în justiție pentru a-și dovedi adevarata sa filiație, după cum orice interesat poate contesta filiația arătată de certificatul de naștere sau de folosirea stării civile. Un asemenea certificat dovedește maternitatea atâta timp cât ea nu este contestată. Exemple:
prin eroare sau fraudă s-a substituit un copil după declararea nașterii.
mama își însușește un copil căruia îi constituie prin declarație certificat de naștere, conforme între ele, dar care nu corespund realității. O speta din 1955, ilustrează perfect acest caz.
Femeia Teodora G. a născut în ziua de 5 octombrie 1949, orele 11 noaptea într-un spital maternitate o fetiță căreia i-a dat numele Cecilia și i s-a atrăat numărul distinctiv 52 scris pe o tablă metalică. În același spital, în aceeași cameră, se afla și femeia Maria M., care în ziua de 6 octombrie 1949, orele 3 diminea]a, a născut o fetiță căreia i s-a dat numele de și i s-a atașat numărul 52 scris pe o bucată de carton. Această din urmă femeie nu și-a putut vedea copilul imediat, căci fusese anesteziată și s-a trezit în ziua de 7 octombrie, orele 6 dimineața. Când copii au fost aduți la mamele lor, acestea au observat ca poartă același număr, dar Teodora G. a declarat că ea își cunoaște copilul.
Copila Alice a fost trecută în registrul stării civile ca fiind nascută în ziua de 13 octombrie, deoarece funcționara însărcinată cu această declarație încurcase actele și ceruse femeii Maria M. să dea o a doua declarație, în sensul că a născut la 13 octombrie, ceea ce nu corespundea adevărului.
La 3 martie 1955, Maria M. și soțul ei a intentat acțiune în justiție contra femeii Teodora G. și soțul acesteia, pretinzând că fetița pe care aceștia din urmă o aveau sub numele de Cecilia era în realitate copila lor, Alice. În sprijinul cererii lor aceștia arată că fetițele care aveau vârsta de 6 ani și 6 luni, prezentau asemănări izbitoare fiecare cu părinții celeilalte, iar copila denumită până acum Alice și aflată la reclamanți semăna cu ceilalți copii ai pârâtei. Pentru a dovedi pretențiile lor reclamanții cer să se efectueze o expertiză medico-judiciară care să stabilească legătura de filiație a celor două copile cu părinții lor.
Expertiza medico-judiciară a efectuat o serie de probe și anume:
probe decurgând din complexul pigmentar și al formei părului, ochilor (irisului) și al pielii;
probe decurgând din măsurători ale dimensiunilor capului, feței , nasului, urechilor, din forma generală a corpului;
probe decurgând din desenele papilare ale degetelor, palmei;
analiza grupelor sanguine;
examinarea semnelor fizice congenitale ale mamei și ale copilei respective (Maria M. și Alice M.).
Din toate acestea rezultă că fetița denumită până atunci Alice și care se găsea la Maria M. nu putea fi a acesteia, ci a femeii Teodora G., deoarece se încadra prin toate caracteristicile în tipul familiei G., în timp ce fetița Cecilia G. aflata la familia Teodora G. nu putea să aparțină decât femeii Maria M.
Totodată instanța constata că părinții, soții G., care mai aveau doi copii, mai suferiseră condamnări penale pentru acțiuni antisociale.
În tot acest timp, soții G. s-au supus la acțiune, în timp ce soții M. nu au cerut ca și fetița pe care o cunoscuseră ei până atunci, crezând că este a lor, să fie restituită părinților ei firești. Pe baza probelor administrate instanța admite acțiunea și obligă pe soții G. să restituie pe copila Cecilia părinților firești.
Cu această ocazie instanța a edictat o sentință în care este demnă de relevat nu numai seriozitatea cu care s-a realizat rolul activ al judecătorului, dar și pentru rolul educativ pe care trebuie să-l aibă judecata.
Astfel după ce s-a luat în considerație și atașamentul copiilor față de părinții care i-au crescut, instanța adaugă că părinții "ar trebui să aibă înțelegere și față de sentimentele celeilalte mame, cea adevărată, care a născut copilul, care și-l plânge de atâta timp și astfel, înfruntând cu demnitate și stoicism durerea lor să accepte și să-l redea."
După ce face aluzie și la cazul legendar al judecatei lui Solomon, adauga: "atitudinea acestei mame, care în fața evidenței nu vrea să accepte, care un moment nu se lasă înduișată de soarta copilului ei, pe care l-a purtat, l-a născut și nu în]elege să și-l ceară, pune un semn de mare întrebare, care unindu-se cu cele stabilite prin probele dosarului duc la puternica prezumție că Teodora G. nu era străină de schimbarea copiilor, că a vrut schimbare, alegându-și copilul (…) și atunci sentimentele unei mame care își alege copilul după înfățișarea lui fizică, nu mai sunt sentimente de mamă și nu se mai poate ține seama de ele."
"O mamă adevărată își iubește copilul fiindcă este al ei, fiindcă l-a conceput, fiindcă l-a născut, fiindcă este legată de el prin tot ce este mai înalt în sentimente omenești, iar nu pentru că este frumos, pentru că ea, în dragostea ei nemărginită, îl vede frumos oricum ar fi el".
femeia figurează ca mamă în certificatul de naștere al copilului nou născut și o altă femeie este mama copilului.
c) Copilul are certficat de naștere, dar nu are posesia de stat. În această ipoteză el poate să introducă acțiune în justiție pentru a-și dovedi adevărata sa filiație față de mamă; de asemenea, oricine interesat poate contesta starea civilă arătată de certificatul de naștere.
O situație cu totul specială se prezintă în cazul în care este vorba de înfiere cu toate efectele unei firești (art.79, Codul Familiei). În asemenea caz serviciul de stare civilă întocmește în registrul respectiv un nou act de naștere pentru cel adoptat, în care adaptatorii sunt trecuți ca părinți firești. De aceea noul act de naștere nu face dovada faptului nașterii față de mama firească a copilului adoptat.
Prevederile legale impun păstrarea vechiului act de naștere și menționarea pe el despre întocmirea celui nou. Vechiul act de naștere va face dovada nașterii, de exemplu pentru a justifica dreptul de a cere desfacerea adopției sau redobândirea drepturilor părintești, ori pentru a se stabili impedimentele la căsătorie.
Secțiunea
1.6. Recunoașterea filiației față de mamă
1.6.1. Noțiune și natură juridică
Recunoașterea maternității reprezintă un act unilateral prin care o femeie declară legatura de filiație dintre ea și copilul despre care pretinde că e al său.
Ca natură juridică ea poate fi privită ca o marturisire și totodată un act juridic. Este mărturisire pentru că femeia face cunsocută nașterea și identifică un anumit copil drept acela pe care l-a născut și este act juridic pentru că produce efecte juridice, stabilind posesiunea de stat a acelui copil. Așadar, recunoașterea filiației față de mamă va fi supusă deopotriva regulilor privind mărturisirea și celor privind actele juridice.
1.6.2. Caractere juridice
Recunoașterea maternității are caracter declarativ iar nu atributiv de filiație; aceasta deoarece este o mărturisire și, deci, nu creează o stare de fapt și nici nu modifică o stare preexistentă. Drept urmare recunoașterea produce efecte retroactive, copilul fiind considerat fiul femeii care face mărturisirea din chiar momentul concepției respectivului copil.
Odată facută, recunoașterea modifică statutul copilului care din acel moment nu va mai fi considerat născut din părinți necunoscuți sau având filiația numai față de tată.
Recunoașterea este un act irevocabil, adică nu se mai poate reveni asupra acesteia după ce a fost făcută, chiar dacă a fost făcută prin testament (art.48 al ultimului Cod familial).
Faptul că mama poate contesta recunoașterea, nu îi schimbă caracterul irevocabil pentru că a contesta înseamnă altceva decât a revoca.
În acest sens, Tribunalul Suprem a arătat că recunoașterea nu poate fi revocată în mod arbitrar, pentru că s-ar înfrânge principiul mărturisirii, iar starea civilă a persoanelor interesează ordinea de drept, în care nu poate fi îndeplinită atribuirea unei filiații false, existența unui statut civil întemeiat pe minciună.
Faptul că mama poate contesta recunoașterea pe care a făcut-o din eroare este în consens cu regulile ce guvernează mărturisirea și nici nu-i schimbă caracterul irevocabil, căci contestarea este diferită de recunoaștere.
Recunoașterea are caracter personal care nu poate fi împlinit decât de mamă. Astfel ea nu poate fi făcută de către moștenitori (după moartea mamei), de către rude sau de catre reprezentantul legal al mamei (când aceasta ar fi incapabilă – minoră sau pusă sub interdicție).
Caracterul ei personal nu exclude posibilitatea ca recunoașterea să poată fi făcută prin mandatar, cu procură specială și autentică.
Recunoașterea este un act juridic unilateral, pentru că ea se realizează numai prin voința exprimată de mamă fără a fi necesar consimțământul persoanei în favoarea căreia se face recunoașterea.
Recunoașterea nu poate fi făcută decât în formele limitativ prevăzute de lege, de unde rezultă că are un caracter solemn.
Recunoașterea are un caracter netransmisibil, deoarece la decesul mamei, dreptul ei de a recunoaște un copil încetează.
Recunoașterea este un act juridic, pur și simplu, nesusceptibil de modalități. Acest caracter decurge din natura juridică de mărturisire a recunoașterii și deci, ea nu poate fi făcută sub condiție sau termen.
Recunoașterea produce efecte față de toat lumea, erga omnes. Copilul o poate invoca față de orice persoană, moștenitori legali și testamentari, donatori etc. De asemenea orice persoană interesată poate contesta recunoașterea care nu corespunde adevărului (art.49,Codul familiei).
1.6.3. Capacitatea cerută pentru recunoaștere
Pentru ca mama să poată recunoaște copilul nu este nevoie să aibă capacitate deplină de exercițiu. Fiind nu numai un act juridic ci și mărturisirea unui fapt anterior, recunoașterea nu presupune, pentru a fi valabil făcută, capacitatea de exercițiu pentru întocmirea actelor juridice, fiind suficient ca mama care o face sa aibă discernământ, să-și dea seama de realitatea celor recunoscute.
Deci chiar dacă femeia este lipsită de capacitate de exercițiu (minoră sub 14 ani sau pusă sub interdicție) sau are capacitate de exercițiu restrânsă, dar care are o voință conștientă, poate să recunoască copilul fără a fi necesară reprezentarea sau încuviințarea prealabilă din partea părinților sau tutorelui ei, ori a altui ocrotitor legal.
Rezultă că recunoașterea mamei fîcutî cu discernîmânt, printr-un act juridic pentru care nu a avut capacitatea ceruta de lege, este valabilă deși actul juridic respectiv este nul.
Astfel dacă mama mai mica de 16 ani face liberalități în cuprinsul aceluiași testament prin care se recunoaște ca al său un copil, legatele respective vor fi nule (art.1806, Codul civil), în timp ce recunoașterea săvârșita cu discernamant rămâne valabilă.
De aceea în cazul în care mama fără capacitate de exercițiu dar având discernământ, face o recunoaștere, nici reprezentantul ei și nici mama, după ce devine capabilă, nu pot cere anularea acelei recunoașteri.
1.6.4. Cazurile în care recunoașterea poate interveni
Art. 48 Codul familiei prevede limitări în două cazuri în care recunoașterea poate avea loc. Astfel:
1) Nașterea nu a fost trecută în Registrul de stare civilă. Deși Codul familiei prevede motivele pentru care a fost omisă înregistrarea, aceasta se poate datora unor împrejurări diferite și anume:
nu au existat registre de stare civilă ,sau
deși au existat registre de stare civilă, s-a omis înregistrarea din vina ofițerului de stare civilă care nu a făcut înregistrarea, cu toate că mama a făcut declarația, sau din vina mamei care nu a declarat nașterea.
Dacă nu au existat registre de stare civilă mama poate face ulterior recunoașterea. Când omisiunea înregistrării se datorează neglijenței ofițerului de stare civilă, cu toate că mama a făcut declarația de naștere, nu mai este cazul recunoașterii copilului, ci ne aflăm în situația întocmirii ulterioare a actului de naștere pe baza declarației făcute anterior (art.53, lit.a, Legea nr.119/1996). Posibilitatea procurării certificatului de naștere există după întocmirea ulterioară. Dacă însă omisiunea înregistrării este din cauză că nu s-a făcut declarația de naștere, mama poate recunoaște pe copil.
2) Copilul a fost trecut în registrul stării civile ca născut din părinți necunoscuți.
Textul se aplică copilului găsit a cărui naștere a fost înregistrată potrivit art.22, Legea nr.119/1996. Numele acestui copil se atribuie de către autoritatea tutelară.
Se pot ivi însă situa]ii în care nașterea copilului se atribuie în mod legal, dar după aceea mama reține certificatul de naștere și părăsește copilul care, fiind găsit, i se înregistrează din nou nașterea, potrivit art.22 Legea 119/1996. Dacă ulterior apare mama și prezintă certificatul de naștere al copilului, se consideră că nu ne aflăm în fața recunoașterii filiației față de mamă, pentru că aceasta a avut loc o dată. Cel de-al doilea act de naștere urmează a se anula, făcându-se mențiunea despre ultimul act de naștere.
Această soluție poate prezenta interes îndeosebi atunci când după ce copilul a fost adoptat cu efecte depline apare mama copilului care prezintă certificatul de naștere. Această situație este deci distinctă de aceea care a reținut atenția literaturii juridice românești și anume atunci când copilul găsit este adoptat cu efecte depline se intocmeste copilului un nou act de naștere, iar după aceea apare mama copilului. Pentru acest caz se poate face recunoașterea unui asemenea copil, deoarece dispozițiile legale nu o opresc.
O altă situație este aceea când copilul găsit a fost recunoscut de altă femeie decât mama lui și apoi aceasta din urmă apare; mama copilului nu-l va putea recunoaște decât dacă va contesta prima recunoaștere.
Soluția este diferită dacă mama copilului prezintă certificatul de naștere al acestuia. În asemenea situații nu mai suntem în prezența unei recunoașteri. Cu toate acestea, recunoașterea făcută trebuie înlăturată. Actul de naștere al copilului în care el figurează ca născut din părinți necunoscui și pe marginea căruia se găsește mențiunea recunoașterii făcute va trebui să fie cumulat, înscriindu-se, totodată, mențiunea despre primul act de naștere, care este și cel adevărat, întocmit pe baza declarației de naștere a copilului, părăsit după ceea de ea.
O altă situație este aceea potrivit cu care copilul trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți este adoptat de către propria mamă și soțul acesteia. Se pune problema dacă respectivul copil poate fi recunoscut de către aceasta (de mamă) care totodată, este și adoptatoarea. Dificultatea provine din faptul că acel copil, fiind adoptat, i s-a întocmit un nou act de naștere în care adoptatoarea apare ca mamă a lui și deci nu ar fi îndeplinite condițiile art.48 Codul familiei referitor la cazurile în care se poate face recunoașterea. Astfel, e posibilă recunoașterea de către adoptatoarea care este mama copilului. Situația se întemeiază, în primul rând, pe interesul de a înlătura adopția încheiată cu încălcarea impedimentului la adopția rezultând din rudenie. Într-adevăr adopția nu este permisă între părintele firesc și copilul său. Or, în exemplul luat, în măsura în care s-ar stabili filiația față de mamă prin recunoaștere apare incompatibilitatea între cele două feluri de rudenie, adică cea firească și cea din adopție. În al doilea rând, interesul poate constă în faptul că adopția produce efecte și pentru trecut, până la naștere și chiar până la concepția copilului.
Astfel fiind legatura de rudenie firească se stabilește și pentru perioada de timp anterioară adopției. În acea vreme s-ar fi putut naște anumite drepturi succesorale în favoarea copilului. De asemenea, stabilirea legăturii de rudenie anterioară adopției este de natură să permită aplicarea dispozițiilor legale privitoare la împiedicarea căsătoriei sau desființarea ei dacă a fost încheiată între rudele oprite a se căsători.
Art.48 din Codul familiei prevede că se poate recunoaște copilul născut din părinți necunoscuți. Ar urma deci că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de text dacă tatăl ar fi recunoscut în prealabil pe copil sau dacă acesta și-ar fi stabilit filiația față de tat\ă prin acțiune în justiție, de asemenea, înainte. În acest caz mama poate recunoaște un copil, pentru că sensul legii este că recunoașterea filiației față de mamă poate avea loc dacă nu se cunoaște mama copilului.
Un argument care se poate aduce în sprijinul acestei interpretări este art.64 Codul familiei, potrivit caruia "copilul își poate stabili filiația mai întâi față de oricare dintre părinți". Dacă nu s-ar da interpretarea de mai sus ar însemna că nu se poate stabili ulterior filiația față de mamă decât pe calea acțiunii în justiție.
Oricum asemenea soluție nu corespunde art.64 Codul familiei. În plus nu se vede de ce copilul ar putea să-și stabilească filiația față de mamă, în exemplul luat, pe calea acțiunii în justiție și nu ar putea face același lucru pe calea recunoașterii. În definitiv este de preferat a se stabili filiația față de mamă sau față de tată pe calea recunoașterii fără a se recurge la intervenția justiției. Dovada recunoașterii se face, la nevoie, cu hotărârea judecătorească și declarația de naștere tardivă.
În legatură cu aceste cazuri, limitativ prevăzute de lege, în care poate interveni recunoașterea de maternitate, se pot ridica următoarele probleme:
A. Poate fi recunoscut, înainte de naștere, un copil conceput?
Această problemă este discutabilă deoarece conform art. 7 alin. 2 din decretul nr. 31/1954 "drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă se naște viu".
Într-o opinie s-a răspuns în sens negativ, deoarece această situație nu este reglementată de lege sau ca situațiile în care se poate face recunoașterea prevăzută de art. 48 Codul familiei sunt incompatibile prin natura lor cu situația copilului care nu s-a născut încă.
Într-o altă părere s-a susținut că este posibilă recunoașterea de către mamă a copilului conceput, dar încă nenăscut, în cazul în care mama ar deceda imediat după naștere.
Se consideră că din art. 7 alin. 2 din Decretul nr.31/1954 și din art. 48 alin. 1 Codul familiei se desprinde soluția în sensul că un copil conceput poate fi recunoscut mai înainte de a se naște, dar această recunoaștere îți produce efectele dacă la naștere copilul se găsește în una din cele două situații în care se poate face recunoașterea de maternitate.
Se consideră că soluția pare mai mult teoretică deoarece în cazul în care copilul a fost recunoscut de către mamă e greu de închipuit că nașterea sa nu va fi înregistrată în registrul de stare civilă sau că înregistrarea se va face cu mențiunea "părinți necunoscuți".
Ipoteza nu este însă aceasta, ci aceea în care instrumentul înregistrării nașterii copilului (recunoscut când era numai conceput) nu se cunoaște recunoașterea, făcută, această recunoaștere aflându-se ulterior.
Se admite valabilitatea recunoașterii copilului conceput în temeiul art. 7 alin. 2, Decretul nr. 31/1954, conform căruia drepturile copilului sunt recunoscute de la concepție, iar unul dintre acestea este de a-și recunoaște părinții. Trebuie observat că acest drept exista și pentru copilul născut, dar numai în condițiile prevăzute de art. 51 Codul familiei.
Pentru copilul conceput, acest drept exista în alte condiții?
Problema recunoașterii copilului conceput trebuie soluționată numai în condițiile art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 51/1954 fără a ține seama de art. 48 Codul familiei? O soluție susținută de I. P. Filipescu, ar fi ca răspunsul trebuie dat în lumina ambelor texte, de unde rezultă că poate fi recunoscut copilul conceput, iar recunoașterea va produce efecte numai dacă la naștere copilul se va afla în una din cele două situații prevăzute de art. 48 Codul familiei – o obiecție la aceasta soluție ar fi aceea că recunoașterea de maternitate nu poate fi făcută sub condiție suspensivă, căci mărturisirea adevărului se face pur si simplu.
B. Poate fi recunoscut un copil ulterior decesului său?
Într-o opinie, răspunsul este în sens afirmativ, mama își poate recunoaște copilul decedat întrucât, pe de o parte fiind un act unilateral nu cere consimțământul celui ce ar urma să fie recunoscut, iar pe de altă parte, legea nu condi]ionează posibilitatea recunoașterii de către mamă a copilului decedat, de existența descendenților firești ai acestuia, cum procedează în privința recunoașterii de către tată a copilului decedat (art.57 Codul familiei).
Într-o altă opinie s-a subliniat că dispozițiile art. 57 Codul familiei privind recunoașterea filiației față de tată pot fi aplicate prin analogie, și în cazul recunoașterii față de mamă, dată fiind identitatea de motive care justifică adoptarea unei soluții unitare în ambele situații juridice, căci altfel s-ar face recunoașteri interesate sub aspect patrimonial.
C. Un copil ar putea fi recunoscut, în mod succesiv, de către două femei care ar pretinde fiecare în parte că este copilul său?
Într-o atare ipoteză, după prima recunoaștere, care s-ar înregistra ca atare, în registrul de stare civilă, copilul nu mai poate fi recunoscut de altă femeie, pentru că nu ar mai fi indeplinite condițiile cerute de art. 48, Codul familiei, și anume ca nașterea să nu fi fost înregistrată sau copilul să fi fost trecut ca născut din părinți necunoscuți. Dacă totuși cea de-a doua femeie ar vrea să recunoască copilul respectiv, ea trebuie să conteste în prealabil recunoașterea anterioară (art.49 Codul familiei).
D. Copilul major poate fi recunoscut?
Având în vedere că legiuitorul nu distinge între copilul minor și cel major, posibilitatea recunoașterii copilului major nu prezintă nici o îndoială.
1.6.5. Formele recunoașterii
În conformitate cu dispozițiile legale, filiația față de mamă e un act solemn, în sensul că ea nu poate fi exprimată decât în formele prevăzute de lege. Potrivit dispozi]iilor art. 48 alin. 2 Codul familiei recunoașterea maternității se poate face în una din următoarele forme:
1. Declarație la serviciu de stare civilă;
2. Înscris autentic;
3. Testament.
Recunoașterea făcută în orice altă formă este nulă.
1.6.5.1. Recunoașterea prin declarație la seviciul de stare civilă.
Declarația prin care se poate recunoaște maternitatea unui copil se poate face la orice serviciu de stare civilă, pentru că legea nu aduce nici o îngrădire. Înregistrarea recunoașterii se face însă la serviciul de stare civilă de la locul unde a fost înregistrată nașterea acelui copil. Dacă nașterea nu a fost înregistrată, recunoașterea se înregistrează la serviciul de stare civilă de la locul unde s-a produs nașterea respectivului copil.
1.6.5.2. Recunoașterea prin înscris autentic.
Potrivit dispozițiilor art. 1171 din Codul civil "actul autentic este acela ce s-a facut cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public care are dreptul de a funcționa la locul unde actul s-a făcut". Deci recunoașterea poate fi făcută prin orice fel de înscris care ar intra în categoria actelor autentice.
Ea se poate face prin act autentic întocmit prin notariatul public ori prin declarație dată în fața instanțelor judecătorești (cum ar fi, spre exemplu, recunoașterea făcută la interogatoriu în cursul unui proces). Art. 117 din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială abroga Decretul nr. 377/1960 pentru organizarea și funcționarea Notariatului de Stat, modificat prin Decretul nr. 28/1970; astfel că, actul autentic nu se mai poate face în localitățile unde nu funcționează notariate, prin primăriile comunale sau orășenești, deci nu mai sunt posibile nici recunoașteri de filiație prin asemenea primării.
Forța probantă a declarației consemnate în actul prezentat sau întocmit de martor sau alte organe, trebuie în]eleasă în sensul că acel act face dovada până la înscrierea în fals, în ceea ce privește împrejurările constatate personal de agentul instrumentator. Valoare absolută va avea numai data și locul unde a avut loc declarația de recunoaștere precum și faptul că o asemenea declarație a fost făcută de persoana identificată ca fiind autoarea declarației.
În ceea ce privește veridicitatea conținutului declarației – aceasta are forță probantă până la proba contrarie.
1.6.5.3.Recunoașterea prin testament
Având în vedere că legea nu face nici un fel de precizare, recunoașterea maternității se poate face prin orice fel de testament.
Astfel, recunoașterea maternității se poate face printr-una din formele obișnuite de testament prevăzute de art. 858 și următorul din Codul civil și anume: autentic, olograf și mistic sau printr-una din formele speciale, prevăzute în art. 868-886 Codul civil.
Deși este cuprinsă într-un testament, recunoașterea de maternitate constituie un act juridic independent, distinct care nu e supus tuturor regulilor privitoare la testament. Astfel recunoașterea voluntară a maternității din cuprinsul unui testament, nu-și produce efectul din momentul morții testatoarei, ci ea îți produce efectul din momentul nașterii copilului recunoscut și uneori chiar din momentul concepției copilului.
Tot astfel potrivit regulilor de drept comun (art.1026 Codul civil), recunoașterea odată făcută, nu poate fi revocată. Ea se referă la maturitatea unui fapt deja întâmplat și va produce efect, în mod retractiv, de la data la care acest eveniment a avut loc. De aceea recunoașterea nu poate fi revocată, nici măcar atunci când este făcută printr-un testament.
Deși testamentul este esențialmente revocabil, recunoașterea făcută printr-un testament își menține caracterul său irevocabil (art. 48 alin. ultim Codul familiei "Recunoașterea – chiar făcută prin testament – nu se poate revoca").
Rezultă, prin urmare, că și în situația în care testamentul ar fi revocat, în întregime, dispoziția privitoare la recunoaștere va continua să-și producă efectele, indiferent de revocarea testamentului în care e cuprinsă.
În literatura juridică s-a aratat că recunoașterea filiației nu poate fi făcută valabil prin forme testamentare speciale cum sunt cele stabilite prin Statutul CEC care nu cuprind dispoziii de ultimă voință a defunctului ci numai dispozi]ii speciale în legatură cu sumele depuse.
1.6.6. Nulitatea recunoașterii
În cazul în care recunoașterea maternității se face cu nerespectarea condiiilor de fond și/sau de formă prevăzute de lege, intervine, după caz, nulitatea absolută sau nulitatea relativă.
În ceea ce privește sancțiunea nulității absolute, aceasta intervine în următoarele situații:
Recunoașterea este făcută de o altă persoană decât mama, aceasta din urmă poate recunoaște personal sau prin mandatar cu procură specială și autentică. Se pot recunoaște, însă, printr-un singur act mai mulți copii; este bine, în asemenea situații ca fiecare copil să fie individualizat prin vărstă, sex și nume.
Recunoașterea primită fără competență. Recunoașterea este nulă dacă a fost primită de o persoană lipsită de calitatea de a primi astfel de acte sau deși este competentă, a lucrat în afara competenței sale teritoriale.
Sunt competenți a primi recunoașterea, notarul de stat și delegatul stării civile.
Este valabilă recunoașterea oricărui notar de stat, indiferent de locul nașterii copilului, domiciliul autorului recunoașterii sau copilului.
Acest lucru este valabil și pentru recunoașterea făcută la serviciul de stare civilă; orice delegat de stare civilă va putea primi valabil o recunoaștere. Art. 7 din Decretul nr. 272/1950 prevede că delegatul stării civile, chiar dacă este o persoana necompetenta, totusi înregistrările făcute de el sunt valabile dacă a exercitat în mod public atribuția de a face asemenea înregistrări. Eroarea comună și de neînlăturat în care se găsește cel interesat, validează actul.
Recunoașterea făcută fără respectarea condițiilor de formă prevăzute de art. 48 din Codul familiei.
O recunoaștere se face prin declarație la serviciul de stare civilă; fie odată cu înregistrarea nașterii, fie după această dată. Ea poate fi făcută și prin înscris autentic sau prin testament.
Recunoașterea are un caracter solemn, solemnitatea fiind cerută ca o condiție de existență a actului. Impunând această formă, legea a urmărit să asigure libertatea exprimării de voință și, în același timp, să conserve actul ca mijloc de probă.
Dacă recunoașterea se face odată cu înregistrarea nașterii, actul ce se întocmește poate fi unic ca formă, dar el constată și dovedește două operații distincte și anume: nașterea și recunoașterea. Nulitatea uneia nu atrage nulitatea celeilalte. Se pot face însă și acte separate.
Dacă recunoașterea se face după naștere, ea se întocmește prin act special. Ea poate fi făcută valabil și prin actul de căsătorie al părinților, dăcă, cu această ocazie, ei înțeleg să recunoască copilul.
Recunoașterea se face și prin înscris autentic. Aceea făcută prin înscris sub semnătură privată, fără ca acesta să fie testament sau cea verbală este nulă absolut. Înscrisul autentic, care constată recunoașterea poate fi un act propriu acestei operații sau un act de alta natură, dar care conține o recunoaștere, spre exemplu o declarație, în care caz, nulitatea fiecărui act pentru considerații proprii nu afectează valabilitatea celuilalt.
Este valabilă recunoașterea făcută în cursul unei instanțe dacă s-a luat notă și s-a consemnat în actul încheiat de autoritatea respectivă. De asemenea, recunoașterea făcută într-o procură dată în formă autentică în vederea recunoașterii este valabilă.
Actul va fi nul dacă este lipsit de formalitățile prescrise sub sancțiunea nulității absolute; de exemplu actul nesemnat de autorul recunoașterii este nul dacă acesta se datorează refuzului de a-l semna; va fi, însă, valabil dacă nesemnarea se datorează uitării. Nu va fi nul actul nesemnat de delegatul stării civile, pentru aceasta fiind prevăzute alte sancțiuni.
Nu au influență asupra valabilității actului, neregulile și omisiunile, fără nici o importanță (spre exemplu – numele greșit).
Un alt caz de nulitate absolută a recunoașterii este cel prin care se recunoaște un copil mort fără descendenți firești.
Legiuitorul a interzis o asemenea recunoaștere motivându-se că ea s-ar datora numai interesului material urmărit de autorul ei – de a moșteni copilul mort fără posteritate.
În ceea ce privește efectele nulității absolute, actul fiind fără ființă nu produce efecte juridice. Nulitatea se invocă de oricine are interes, fie pe calea unei acțiuni, fie pe calea unei axcepții. Ea nu poate fi confirmată.
În ceea ce privește nulitatea relativă în doctrină s-a pus problema dacă aceasta poate interveni atunci când recunoașterea de maternitate a fost facută de o persoană a cărei consimțământ a fost viciat. S-au exprimat mai multe opinii:
1. Astfel, unii autori au susținut că se poate invoca nulitatea relativă pentru vicii de consimțământ. În sprijinul acestei păreri s-au invocat următoarele argumente:
Recunoașterea nu este numai un mijloc de proba a legăturii de filiație, care, în caz că nu corespunde adevărului trebuie contestată, ci și un act juridic, care creează legătura de filiație dintre mamă și copil.
Legea însăși nu interzice anularea recunoașterii pentru vicii de consimțământ.
Recunoașterea este un act unilateral de voință și este de principiu că toate actele juridice pot fi desființate, atât pentru motive proprii fiecăruia în parte, cât și pentru motive de ordin general, derivând din regulile de principiu ale nulității actelor juridice.
Astfel conform acestei opinii, dolul sau violența atrag nulitatea relativă a recunoașterii de maternitate. În ceea ce privește eroarea, dacă aceasta poartă asupra identității persoanei recunoscute acțiunea în nulitatea relativă va fi primită. În caz de eroare asupra filiației însăși, acțiunea în nulitatea relativă se poate confunda cu acțiunea în contestarea recunoașterii, pentru că se urmărește înlăturarea recunoașterii nereale și stabilirea adevăratei filiații.
2. Alți autori au susținut că recunoașterea nu ar trebui anulată pentru vicii de consimțământ. În susținerea acestei teze se invocă următoarele argumente:
Recunoașterea nu este numai un act juridic, situație în care i s-ar aplica regulile referitoare la actele juridice (deci ar putea fi anulată pentru vicii de consimțământ), dar este în același timp mărturisirea unui fapt, ce confirmă legătura de filiație dintre două persoane, legătură ce există independent de orice manifestare de voință.
De asemenea, pe lângă faptul că recunoașterea are un caracter declarativ, în susținerea acestei soluții trebuie să se țină seama și de alt principiu călăuzitor în această materie și, în general, în toate problemele privind pe copii și anume: "ocrotirea prin toate mijloacele legale a intereselor copiilor".
Admițând anularea recunoașterii de maternitate pentru vicii de consimțământ, recunoașterea ce ar corespunde adevărului, atunci nu s-ar proceda la apărarea intereselor copilului.
Un alt argument ar fi acela că persoana care cere anularea se poate găsi într-una din următoarele situații: recunoașterea corespunde adevărului că a recunoscut un copil al său, dar că această recunoaștere, deși conformă cu realitatea nu a făcut-o din erori sau sub imperiul constrângerii ori datorită dolului exercitat împotriva sa, deci o nouă recunoaștere facută prin act autentic;
recunoașterea nu corespunde adevărului, dar, în acest caz, nu este nevoie să se recurgă la ajutorul acțiunii în anularea recunoașterii, pentru că se poate ajunge la același rezultat prin acțiunea în contestare a recunoașterii prevăzută de art. 49 din Codul familiei.
În privința problemei în discuție se face următoarea distincție:
Recunoașterea făcută corespunde adevărului și nu există deci interes pentru introducerea acțiunii în anularea recunoașterii, fiindcă în cursul procesului ar urma să se facă o nouă recunoaștere;
Recunoașterea nu corespunde adevărului, caz în care acțiunea în anularea recunoașterii pentru vicii de consimțământ nu ar trebui refuzată pe motiv că autorul recunoașterii are la îndemână acțiunea în contestare, aceasta, deoarece, pe de o parte regimul juridic al celor două acțiuni e diferit, iar pe de altă parte, legea nu prevede neadmiterea acțiunii în anularea recunoașterii.
Aceasta nu înseamnă că se nesocotește interesul copilului, căci acest interes urmează a fi privit în marginile legii.
În mod practic, în cursul procesului declanșat, prin acțiunea în anularea recunoașterii, de vreme ce se au în vedere două situații menționate, înseamnă că se va pune și problema conformității recunoașterii cu realitatea.
Ar trebui admisă acțiunea în anularea recunoașterii și în cazul în care femeia care a făcut recunoașterea nu a avut o voință conștientă.
În toate cazurile în care recunoașterea, deși făcută cu respectarea formelor legale, nu corespunde adevărului ea poate fi contestată. Pentru a restabili adevărul legea permite să se facă dovada contrară.
Astfel art. 49 din Codul familiei prevede "recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată".
Acțiunea în recunoașterea de maternitate poate fi intentată de orice persoană interesată (art. 49 din Codul familiei). Aceasta înseamnă că ea poate fi introdusă chiar și de mama care a făcut recunoașterea, dacă aceasta își dă seama că s-a înșelat asupra celor recunoscute și reușește să facă dovadă în acest sens.
Potrivit dispozițiilor de drept comun în această materie (art. 1206 din Codul civil) mărturisirea nu poate fi revocată de persoana care a mărturisit, afară numai dacă va proba că a făcut-o din eroare de fapt. Or, contestația de care vorbește art. 49 din Codul familiei, dacă e făcută de către mama, este tocmai revocarea mărturisirii făcute prin eroare de fapt, din dreptul comun. și în cazul revocării prevăzute de art. 1206 din Codul civil, ca și în cazul contestației recunoașterii de către mamă, trebuie să se probeze de către cel care vrea să intervină asupra mărturisirii că faptele recunoscute nu corespund adevărului. De aceea, faptul că mama poate contesta recunoașterea făcută, nu înseamnă că aceasta încetează de a fi irevocabilă.
Acțiunea în contestarea recunoașterii de maternitate poate fi introdusă și de către procuror (art. 47 din Decretul nr. 32/1954 și art. 45 din Codul de procedură civilă).
În scopul de a stabili adevărul, legea nu pune nici un fel de condiții, nici în ceea ce privește termenul, de unde rezultă că aceasta poate fi introdusă oricând, nici în ceea ce privește mijloacele de probă. Pot fi admise, prin urmare, orice mijloace de probă, chiar simple prezumții, dacă acestea ar fi de natură să convingă pe judecator că recunoașterea nu ar corespunde realității. S-ar putea ca aceasta să se deducă, de pildă, din diferența de vârstă dintre mamă și copilul recunoscut, sau numai din vârsta mamei la data nașterii copilului.
În situația admiterii acțiunii în contestarea recunoașterii maternității, legătura de filiație anterior stabilită de acea recunoaștere se va înlătura cu efect retroactiv.
Secțiunea
1.7. Hotărârea judecătorească de stabilire a maternității
1.7.1. Noțiune și natură juridică
Filiația față de mamă se va stabili prin recunoaștere sau prin intermediul unei acțiuni în justiție atunci când ea nu poate fi dovedită prin actul de naștere.
Ca natură juridică, această acțiune prezintă forma unei acțiuni în reclamație de stare civilă care are ca obiect stabilirea maternității.
1.7.2. Cazurile și condițiile în care se exercită acțiunea în stabilirea filiației față de mamă
Codul familiei, art.50, prevede situațiile în care se poate introduce acțiunea pentru stabilirea maternității:
1. Când dovada maternității nu se poate face prin certificatul constatator al nașterii (indiferent de cauză).
2. Când realitatea cuprinsă în certificatul constatator al nașterii este contestată.
La prima vedere, citind dispozițiile articolului sus menționat, se poate ajunge la concluzia greșită că sfera situațiilor admisibilității acțiunii în stabilirea maternității este mult mai largă decât cea reală.
De fapt, însă, aceste situații sunt mult mai puține pentru cea dintâi ipoteză cuprinsă în art. 50 Codul familiei trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 24 din Decretul nr. 31/1954 și art. 16 din Legea nr. 119/1996, pe de o parte, care reglementează cazurile în care poate avea loc restituirea actelor de stare civilă sau întocmirea lor ulterioară.
Art. 24 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice dispune că starea civilă se poate dovedi, prin orice mijloace, în fața instanței judecătorești dacă:
a) n-a existat registru de stare civilă;
b) registrul de stare civilă s-a pierdut, ori este distrus, în tot sau în parte;
c) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă;
d) procurarea certificatului de stare civilă este cu neputință.
De asemenea potrivit art. 16 din Legea nr. 119/1996 sunt prevăzute cazurile în care se poate face reconstituirea actelor de stare civilă:
– dacă registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse;
– dacă actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate și nu poate fi procurat,
și cazurile în care se poate face întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă:
– actul de naștere, de căsătorie sau cel de deces nu au fost întocmite, deși s-au depus actele necesare, respectiv l-a consim]it la căsătorie.
Sunt însă alte situații care sunt reglementate numai de art. 24 din Decretul nr. 31/1954 și art. 16 din legea nr. 119/1996 neputându-se face reconstituirea sau întocmirea ulterioară și anume atunci când procurarea certificatului de stare civilă este cu neputință din alte cauze decât întocmirea lui în străinătate, cum ar fi, de exemplu, faptul că justificat nu se cunoaste locul nașterii și când întocmirea actului de stare civilă a fost omisă din alte cauze decât vina delegatului de stare civilă.
Ar urma ca în astfel de situații să se poată introduce acțiunea în stabilirea filiaăiei față de mamă, căci în cazurile de reconstituire sau întocmire ulterioară există posibilitatea procurrii certificatului de naștere. Dacă reconstituirea sau întocmirea ulterioară a fost refuzată de organul administrativ, atunci, la cerere, acestea ajung în fa]a instanței judecătorești. Această cerere are însă ca obiect reconstituirea sau întocmirea ulterioară, și nu stabilirea filiației față de mamă.
Dacă întocmirea actului de naștere nu a avut loc, deoarece nu s-a facut declarația de naștere, deci nu din vina delegatului de stare civilă, atunci fără a fi vorba de o situație prevăzută de art. 52-54 din Legea nr. 119/1996, urmează a se face înregistrarea în condițiile stabilite de art. 20 din legea nr. 119/1996, adică când declarația de naștere se face după 15 zile de la naștere, însă înăuntrul termenului de un an de la naștere, sau după acest din urmă termen (de un an). Prin urmare, dacă art. 50 din Codul familiei este interpretat în legatură cu art. 24 din Decretul nr. 31/1954 art. 16 și art. 52-54 din Legea nr. 119/1996 se ajunge la situația că se poate introduce acțiune în stabilirea filiației față de mamă numai în acele cazuri în care nu este vorba de reconstituirea sau întocmirea ulterioară, ori nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se face declarația de naștere tardivă, adică atunci când există o imposibilitate absolută de a proba filiația față de mamă cu ajutorul certificatului de naștere. Dacă există numai o imposibilitate vremelnică de a proba filiația față de mamă și anume până când se procură certificatul de naștere, atunci nu se poate introduce acțiunea în stabilirea filiației față de mamă. Imposibilitatea absolută de a stabili filiația față de mamă cu certificatul de naștere există, de exemplu, în cazul în care copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinți necunoscuți sau când copilul nu cunoaște justificat locul înregistrării nașterii sale, ori nu s-a înregistrat numele adevăraților părinți.
Pentru cea de-a doua ipoteză trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 51 alin. 1 din Codul familiei. Astfel, acțiunea în stabilirea maternității va fi admisă numai în situația în care există neconcordanțe între certificatul de naștere al copilului și folosirea stării civile.
Este de precizat faptul că nu este suficient să se conteste realitatea celor cuprinse în certificatul de naștere pentru a se putea introduce acțiunea în stabilirea filiației față de mamă, ci mai trebuie ca să se poată face această contestare; aceasta înseamna că, dacă sunt aplicate dispozițiile art. 51 din Codul familiei, nu se poate contesta filiaia arătată de certificatul de naștere și folosirea stării civile, ambele fiind concordante și deci nu se poate introduce acțiunea în stabilirea filiației față de mamă.
De asemenea, contestarea realității celor cuprinse în certificatul de naștere nu trebuie facută neaparat înainte de introducerea acțiunii în stabilirea filiației față de mamă putându-se reclama o altă stare civilă prin contestarea celor cuprinse în certificatul de naștere în cadrul aceleiași acțiuni.
1.7.3. Situații speciale de introducere a acțiunii în stabilirea maternității
1. La adopție se întocmește un act de naștere al adoptatului în care adoptatorii sunt trecuți ca părinți firești (art. 79 alin. ultim Codul familiei).
În aceste condiții, existând certificat de naștere se pune întrebarea dacă adoptatul poate porni acțiunea pentru stabilirea filiației față de mamă. Se deosebesc două situații:
Pretinsa mamă este altcineva decât adoptatoarea. Adoptatorul poate introduce acțiunea în stabilirea filiației față de mamă dacă se îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 50 din Codul familiei astfel, în cadrul acestui text se poate introduce acțiunea dacă adoptatorul se găsește în imposibilitatea absolută de a-și putea dovedi cu certificatul de naștere maternitatea sa firească sau dacă se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul de naștere (actul de naștere în cazul adopției se păstrează – conform art. 21 alin. 2 din Ordonananța de Urgență nr. 25/1997 – facându-se mențiune despre adopția încheiată). Acesta înseamnă că în prima situație nașterea adoptatului nu a fost înregistrată sau că el a fost înregistrat ca născut din părinți necunoscuți ori nu se cunoaște locul înregistrării nașterii și în cea de-a doua situație, copilul are certificatul de naștere, dar se contestă realitatea celor ce le cuprinde. În sprijinul acestei soluții au fost invocate următoarele argumente:
interesul celui adoptat. Adopția produce de la data încheirii ei pentru viitor. Astfel, adoptatul are intersul de a-și stabili filiația și pentru trecut, când în favoarea lui s-ar fi putut să se nască unele drepturi, de exemplu succesorale. De asemenea, cel adoptat are interesul de a avea stabilită filiația față de mama firească, pentru cazul în care s-ar desface sau s-ar desființa adopția, ori adoptatorii ar fi decăzuți din drepturile părintești.
interesul general obștesc. Căsătoria este oprită între rudele firești apropiate (art. 6 din Codul familiei). În cazul adopției se menține impedimentul la căsătoria dintre adoptat și rudele sale firești (art. 21, alin. 3 din Ordonanța de Urgență nr. 25/1997). Acest impediment este prevăzut nu numai în interesul celor care sunt opriți să se căsătorească, ci și în interesul general al asigurării unor descendenți sănătoși iar regulile morale opresc încheierea de căsătorii între adoptat și rudele apropiate.
Pretinsa mamă este însăși adoptatoarea. Acțiunea în stabilirea filiației față de mamă poate fi pornită în condițiile art. 50 din Codul familiei, pe de o parte, deoarece adoptatorul are interesul de a-și avea stabilită filiația și pentru trecut, adică pe perioada de timp anterioară adopției când s-ar fi putut naște anumite drepturi în favoarea lui, și pe de altă parte, dacă se stabilește filiația firească față de mamă, adopția este lovită de nulitate, căci părintele nu poate adopta propriul său copil.
2. Se poate pune întrebarea dacă în cazul în care filiația față de mamă s-a stabilit pe calea recunoașterii înscrisă pe actul de stare civilă, și s-a eliberat celui în cauză certificatul de naștere, este posibilă acțiunea în stabilirea filiației față de mamă, prin contestarea realității celor arătate de certificatul de naștere, după cum dispune art. 50 Codul familiei?
Se poate contesta realitatea celor cuprinse în certificatul de naștere în cazul în care filiația față de mamă este stabilită prin recunoaștere, iar nu prin certificatul constatator al nașterii? Potrivit art. 49 din Codul familiei "recunoașterea de maternitate poate fi contestată de orice persoană interesată".
Primul interesat este copilul recunsocut. Contestarea recunoașterii potrivit art. 40 din Codul familiei, înseamnă, implicit, contestarea celor arătate de certificatul de naștere, în sensul prevăzut de art. 50 Codul familiei.
Dacă se reusește în contestarea recunoașterii înseamnă că se reusește și în contestarea realității celor arătate de certificatul de naștere și deci, cel în cauză se găsește în situația de a nu avea filiația față de mamă stabilită, de a nu și-o putea dovedi cu certificatul de naștere. Așa fiind el poate introduce acțiune în stabilirea filiației față de mamă. Această acțiune presupune c s-a admis contestarea recunoașterii de maternitate. Acțiunea în contestarea recunoașterii și acțiunea în stabilirea filiației față de mamă sunt distincte.
3. O altă situație este aceea în care, pe baza hotărârii judecătorești, rămasă definitivă și irevocabilă de stabilire a filiației și înregistrată în registrul de stare civilă s-a eliberat certificatul de naștere. Se mai poate contesta realitatea celor arătate în certificatul de naștere, în sensul art. 50 din Codul familiei? În răspunsul la această întrebare trebuie să se facă distincție:
a) între părți. Hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă se bucură de autoritate de lucru judecat între părți. Astfel fiind, filiația stabilită în acest fel nu mai poate fi supusă discuției și nu se mai poate contesta realitatea celor arătate de certificatul de naștere, în sensul art. 50 Codul familiei, dacă această contestare ar însemna nesocotirea puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești.
b) față de terți. Hotărârile judecătorești produc în materie de stare civilă efecte și față de terți, pentru că starea civilă este indivizibilă, adică aceiați față de toată lumea.
Terții au însă posibilitatea să înlăture efectele hotărârilor judecătorești dacă reușesc să facă, în justiție, proba contrară (art. 23 din Decretul nr. 31/1954 , art. 15 și 45 din Legea nr. 119/1996). Dar, înlăturarea acestor efecte înseamnă, implicit și combaterea realității celor cuprinse în certificatul de naștere, în sensul art. 50 Codul familiei.
Aceasta înseamnă că cel în cauză nu mai poate face dovada filiației sale față de mama din certificatul de naștere. De aceea se poate introduce acțiune în stabilirea filiației față de mamă.
4. Dacă sunt îndeplinite condițiile stabilite de art. 51 Codul familiei, adică certificatul de naștere conform cu folosirea stării civile, se mai poate pune, în cazul precedent, în discuție, de către terți, filiația față de mamă?
Cu alte cuvinte se mai poate pune în discuție, filiația față de mamă a unei persoane care are certificat de naștere eliberat pe baza înregistrării în actul de stare civilă a hotărârii judecătorești de stabilire a filiației față de mamă, certificat care este conform cu folosirea stării civile, facându-se de către terți dovada contrară celor stabilite prin hotărârea judecătorească?
În literatura juridică s-a pus problema dacă art.51 Codul familiei își găsește aplicare numai în cazul în care filiația față de mamă s-a stabilit prin certificatul constatator, eliberat pe baza înregistrării recunoașterii de maternitate în registrul de stare civilă și s-a răspuns afirmativ. Întrebarea se poate pune și în cazul în care filiația față de mamă s-a stabilit pe calea acțiunii în justiție. Pentru identitate de rațiune, și în acest caz, dacă certificatul de naștere este obținut conform cu folosirea stării civile, adică arată drept mamă aceiași persoană, nu se mai poate pune în discu]ie filiația față de mamă, fiind aplicabil art. 51 Codul familiei. Dar dacă se aplică acest text, înseamnă că nu se poate contesta realizarea celor arătate de certificatul de naștere, în sensul art. 50 Codul familiei ceea ce presupune că nici terțul nu mai poate face dovada contrară a celor arătate prin hotărârea judecătorească de stabilire a filiației față de mamă rămasă definitivă și irevocabilă. În acest caz, hotărârea judecătorească nu mai poate fi pusă în discuție nici de terțele persoane care nu au participat în procesul de stabilire a filiație față de mama. Înscrierea mențiunii de stabilire a filiației pe actul de naștere și după caz, de căsătorie și de deces se face din oficiu sau la cererea celui interesat, pe baza actului de recunoaștere întocmit potrivit legii sau hotărârii judecătorești definitive și irevocabile (art. 45).
Pentru tot ce reprezintă constatări personale ale ofițerului de stare civilă, fac dovada până la constatarea falsului prin hotrâre judecătorească, definitivă și irevocabilă, iar pentru celelalte înscrieri, până la proba contrară (art. 14). Întocmirea, anularea, rectificarea sau completarea ori reconstituirea actelor de stare civilă, în baza unei hotărâri judecătorești și irevocabile, ori în baza unui act administrativ, sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrarie (art. 15).
În anumite condiții se poate admite discutarea stării civile care rezultă din certificatul constatator al nașterii conform cu folosirea stării civile. Ar urma ca în mod corespunzător, să se poată contesta realitatea celor arătate de certificatul de naștere, eliberat în temeiul recunoașterii sau al hotărârii judecătorești în care s-a admis acțiunea în stabilirea maternității, chiar dacă acest certificat este conform cu folosirea stării civile. Se are în vedere cazul în care certificatul de naștere eliberat în condițiile de mai sus, deși conform cu folosirea stării civile este necorespunzător cu realitatea. În sensul acestei soluții se mai pot invoca următoarele argumente:
– Art. 49 din Codul familiei permite contestarea recunoașterii care nu corespunde realității fără a deosebi după cum certificatul de naștere, eliberat în temeiul ei, este ori nu concordant cu folosirea stării civile, distincția făcând-o art. 51 Codul familiei dar care se referă la certificatul constatator al nașterii.
– Terțul care nu a participat la procesul în care s-a dat hotărârea judecătorească de stabilire a maternității poate face dovada contrară, de asemenea fără a distinge între cazul în care certificatul de naștere eliberat în temeiul acestei hotărâri este conform cu folosirea stării civile și aceea în care nu există o asemenea conformitate. Dovada contrară o poate face însă numai terțul, spre deosebire de contestarea recunoașterii pe care o poate face orice persoană care are un interes.
1.8. PÃrțile în acțiunea pentru stabilirea maternității
1.8.1. Titularul dreptului de acțiune
Acțiunea în stabilirea maternității este acțiunea prin care titularul dreptului solicită să i se recunoască existența unui raport de filiație față de o anumită femeie pe care o consideră ca fiind autoarea sa.
Datorită finalității sale, această acțiune în reclamație de stat are un caracter strict personal și este netransmisibilă. În conformitate cu dispozițiile art. 52 alin. 1 Codul familiei, acțiunea pentru stabilirea maternității poate fi introdusă numai de copil. În ceea ce privește introducerea acțiunii deosebim următoarele situații:
1. Copilul are capacitatea de exercițiu. În această situație se poate introduce numai de copil. Dat fiind caracterul personal al dreptului la acțiune, introducerea acesteia nu se poate face de către creditorii copilului, în virtutea dispozițiilor art. 974 Codul civil în cazul unei acțiuni a copilului;
2. Copilul are capacitatea de exercițiu restrânsă.
Acțiunea se poate introduce de copil fără a fi necesară incuviințarea prealabilă a ocrotitorului sau legal, deoarece acțiunea are caracter personal, iar încuviințarea prealabilă privește interese patrimoniale, și nu personale, iar o dispozi]ie legală nu prevede o derogare în acest sens, așa cum prevede în privința introducerii acțiunii prin reprezentantul legal, căci și reprezentarea în lipsa unui text derogator privește tot interese patrimoniale (art. 52 alin. 1 Codul familiei și art. 9 din Decretul nr. 31/1954).
3. Copilul este lipsit de capacitatea de exercițiu (este minor sub 14 ani sau pus sub interdicție). În aceastț situație, potrivit art. 52 alin. 2 din Codul familiei acțiunea poate fi pornită de reprezentantul legal al copilului. Pentru introducerea acțiunii acesta nu are nevoie de încuviințarea autorității tutelare.
4. Alte cazuri când copilul este în imposibilitatea de a introduce acțiunea.
În anumite situații, legea (art. 52 Codul familiei) prevede posibilitatea instituirii curatelei, precum boala, lipsa îndelungata sau dispariția copilului. Curatorul numit copilului nu poate porni acțiunea pentru stabilirea filiației față de mamă, deoarece, pe de o parte, el are dreptul să reprezinte copilul numai în legatură cu interesele sale patrimoniale și, pe de alta parte, instituirea curatelei nu aduce nici o atingere capacității celui în favoarea căruia se dispune această măsură de ocrotire.
Curatorul numit în cazul în care există interese contrare între copil și reprezentantul său legal cu privire la stabilirea maternității (art. 32 Codul familiei), poate porni în locul reprezentantului său legal, acțiunea.
5. Copilul a decedat.
În această situaăie, moștenitorii copilului nu au dreptul de a intenta acțiune filiației față de mamă. Astfel art. 52 alin. 2, Codul familiei, prevede expres: "Dreptul de a porni acțiunea pentru stabilirea filiației față de mamă nu trece asupra moștenitorilor copilului." Dar dacă acțiunea a fost intentată de copil și apoi acesta a murit mai înainte de a interveni hotărârea definitivă, acțiunea poate fi continuată de către moștenitori. Acest drept al moștenitorilor de a continua acțiunea declanșată de autorul lor este prevăzut în mod expres în art. 52 alin. 2 , Codul familiei.
Cu toate acestea, moștenitorii nu vor putea continua acțiunea în urmtoarele cazuri:
– dacă însuși copilul, în mod expres, a renunțat la acțiune (art. 246, Codul procedurii civile);
– dacă acțiunea s-a perimat (art. 248 Codul procedurii civile), adică rămăsese în nelucrare timp de un an din vina părții. Pot continua acțiunea în condițiile arătate atât moștenitorul legal cât și cel testamentar.
6. Procurorul
Acesta nu poate introduce acțiunea datorită caracterului său pur personal (art. 47, Decretul nr. 32 din 1954 și art. 45 Codul procedurii civile), iar în text expres care să permită reprezentarea prin procuror nu există, căci drepturile personale nepatrimoniale nu pot fi exercitate pe cale de reprezentare decât în cazurile în care legea adevărului privitor la determinarea filiației față de mamă ipoteza dispozi]iei lor art. 47 din Decretul nr. 32 îngăduie aceasta, ceea ce legea face numai în privința reprezentantului legal al copilului lipsit de capacitatea de exercițiu. El poate însă interveni în cursul procesului și exercita orice cale de atac în scopul stabilirii.
1.8.2. Împotriva cui se exercită acțiunea
În principiu, acțiunea în stabilirea filiației față de mamă se introduce împotriva pretinsei mame. În cazul decesului acesteia titularul dreptului la acțiune poate chema în judecată pe moștenitorii mamei (art. 52 alin. 3 Codul familiei).
Această posibilitate legală constituie o reafirmare a dreptului personal al copilului de a-și stabili oricând adevăratul său statut civil.
Acțiunea în stabilirea filiației față de mamă are un caracter imprescriptibil. Astfel art. 52 alin. 4 Codul familiei prevede ca: "Acțiunea nu se prescrie în timpul vieții copilului pentru ca numai în acest mod se poate realiza o protecție deplină a intereselor copilului."
Acțiunea de stabilirea maternității se stinge la moartea copilului, datorită strânsei legături cu persoana copilului.
1.8.3. Efectele hotărârii judecătorești de stabilire a filiației față de mamă
Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în stabilirea maternității are caracter declarativ, ea constatând un fapt anterior (raportul de filiație) care se stabilește retroactiv de la nașterea copilului.
Copilul dobândește față de mamă și rudele acesteia poziția copilului născut în afara căsătoriei.
Pe baza hotărârii judecătorești rămasă definitivă se face mențiunea pe actul de naștere al persoanei respective (art. 44 [i 45 Legea nr. 11/1996).
Hotărârea judecătorească produce aceleaăi efecte ca și cele pe care le produce recunoașterea voluntară de maternitate:
1.Între părți:
Hotărârea judecătorească,definitivă și irevocabilă, se bucură de autoritate de lucru judecat. Raportul astfel stabilit este considerat că a existat încă de la nașterea copilului. Copilul dobândește față de mamă statutul juridic al unui copil din afara căsătoriei, dacă momentul nașterii și al concepției se situează în afara căsătoriei.
2. Față de soțul mamei
Dacă momentul concepției sau al nașterii se situează în timpul căsătoriei mamei, în conformitate cu art. 23, alin. 2 Decretul nr. 31/1954, hotărârea judecătorească este opozabilă soțului mamei indiferent dacă a participat sau nu la proces. Prin urmare filiația stabilită față de mamă atrage, în mod implicit, și dobândirea filiației față de tată în baza prezumției de paternitate (art. 53 Codul familiei). Așa fiind copilul este considerat din căsătorie.
În această situație se va întocmi o cerere de rectificare a actului de naștere în
care se va arăta că nașterea copilului a avut loc în timp ce mama lui era căsătorită.
3. Față de terți
Statutul civil și legătura de filiație rezultate din această sentință civilă sunt opozabile "erga omnes". Decretul nr. 31/1954 și legea nr. 119/1996 (art. 44 și 45) dispun ca hotărârile judecătorești referitoare la întocmirea, anularea, completarea, reconstituirea sau rectificarea actelor de stare civilă sunt opozabile față de terți. Nimic nu-l împiedică însă, pe acesta să facă în justiție dovada contrarie dacă au interes.
Tocmai acesta este motivul pentru care nu poate fi recunoscută o filiație față de mamă contrară uneia stabilita printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, dacă inexactitatea filiației stabilite prin respectiva sentință nu s-a stabilit în mod prealabil.
1.8.4. CONTESTAREA ÎN JUSTIȚIE A MATERNITĂȚII
Acțiunea în contestarea filiației față de mamă aparține grupei acțiunilor în contestare de stat, care la rândul lor fac parte (alături de acțiunile în reclamație de stat si cele în modificare de stat) din ac]iunile de stat (de stare civilă).
Ceea ce particularizează acțiunea în contestarea filiației față de mamă în rândul acțiunilor de stat se referă la prescrierea dreptului la acțiune (este imprescriptibil) și la titularul acestui drept care poate fi orice persoană care are interes; aceasta spre deosebire de acțiunea în stabilirea sau tăgada paternității al caror titular poate fi doar persoana arătată de lege.
Maternitatea poate fi contestată în justiție în mai multe situații, distingându-se pentru fiecare dintre acestea regimuri juridice proprii.
Secțiunea
1.8.4.1.Contestația îndreptată împotriva certificatului de naștere
Contestarea maternității stabilite prin certificatul de naștere urmărește înlăturarea raportului de filiație atestat de acest act.
Ea nu va fi admisă, așa cum prevede art. 51 alin. 2 din Codul familiei, atunci când se constată o nepotrivire între certificatul de naștere și folosirea stării civile a copilului.
În legatură cu obiectul dovedirii certificatului constatator al nașterii au fost exprimate opinii diferite în literatura de specialitate. Din punctul de vedere al unor autori, certificatul face dovada momentului nașterii și a faptului că femeia la care se referă a născut un copil. Opinia majoritară, însă, subliniază ideea că acest certificat dovedește pe lângă cele arătate mai sus și filiația față de mamă, identitatea acelui copil.
Filiația față de mamă, se poate contesta conform Codului familiei, în următoarele cazuri:
a) Folosirea stării civile și certificatul de naștere sunt neconcordante (art. 51).
b) Copilul despre a cărui filiație este vorba are certificat de naștere, dar nu și posesia de stat (art. 50).
În primul caz se poate contesta maternitatea indicată de certificatul de naștere ori acea arătata de folosirea stării civile iar cea de-a doua situație se contestă maternitatea indicată de certificatul de naștere.
Acțiunea în contestarea maternității poate fi introdusă de:
1. Copil;
2. Mama copilului care rezultă, după caz, din certificatul de naștere ori folosirea stării civile;
3. Orice altă persoană interesată.
În condițiile art. 50 Codul familiei, acțiunea introdusă de copil are un caracter dublu: de contestare a maternității și stabilire a adevăratei filiații față de mamă.
Copilul introduce acțiunea în contestarea maternității împotriva mamei arătată de certificatul de naștere sau de folosirea stării civile iar după moartea mamei împotriva moștenitorilor ei. Dacă se cere și stabilirea filiației față de mamă, deci un al doilea capăt de cerere, acesta din urmă se introduce împotriva pretinsei mame.
Terțul introduce acțiunea în contestarea maternității împotriva copilului și a mamei indicate de certificatul de naștere sau, folosirea stării civile.
Creditorii nu ar putea introduce acțiunea în temeiul art. 974 Codul de procedură civilă.
În literatura juridică există un punct de vedere unitar în sensul că se poate introduce acțiunea în contestarea fifiației față de mamă în cazul în care certificatul de naștere și folosirea stării civile nu sunt concordante. Soluția e împărtită și de practica judiciară care a fost confruntată cu spețe în care au avut loc, după ce actele de naștere au fost întocmite, substituirea a doi copii. Într-o atare situație copilul, deși are o anumită posesie de stat aceasta nu e conformă certificatului de naștere căruia i-a fost substituit.
În cazul în care copilul are certificatul de naștere, dar nu are folosirea stării civile, nu ne aflăm în sfera de cuprindere a art. 51 Codul familiei.
Există situații, destul de rare, în care prezumția legală absolută prevăzută de art. 51 Codul familiei nu ar corespunde realității, cum ar fi ipoteza în care mama își însușește un copil căruia îi consituie în mod fals, prin declarație și purtarea sa, certificatul de naștere și folosirea stării civile, conforme între ele (dar nu corespund cu realitatea) sau ipoteza în care se substituie un copil cu altul, înainte de întocmirea actelor de naștere.
Se poate contesta în aceste cazuri maternitatea? În literatură s-a aratat că, în acest caz, prezumția absolută de maternitate deși nu corespunde realității nu poate fi înlăturată. Formal, soluția e corectă, pentru că împotriva prezumției absolute nu se admite proba contrară. Dar ceea ce legitimează existența acestei prezumții absolute e adevărul pe care se întemeiază aceasta. Nu se poate accepta că există situații neconforme cu adevărul, care nu ar putea fi remediate fără a afecta forța probantă a prezumției absolute.
Astfel, în situatia prezentată, se poate cere primei instanțe anularea actului, pentru că femeia a declarat că a născut copilul respectiv.
Pe baza hotărârii de admitere, organul administrativ va anula certificatul de naștere înlăturând astfel unul din elementele prezumției înscrise în art. 51 Codul familiei se va putea pune în discuție starea civilă a copilului.
În situația substituirii de copii înainte de întocmirea actului de naștere, nu există concordanța la care se referă art. 51 din Codul familiei pentru că pentru fiecare din copii declarația și actul de natere nu se referă la ei ci la copilul care a fost substituit sau, întrucât această concordanță e mai aparentă – dovedindu-se substituirea – s-ar putea restabili adevărata stare civilă a copilului.
Se consideră că în cazul în care mama e căsătorită, iar în actul de naștere, la rubrica numelui tatălui unde a trecut numele soțului mamei, va trebui și acesta citat, pentru că, dacă acțiunea în contestarea maternității va fi admisă se vor produce efecte și cu privire la filiația față de tată care se stabilește în termenul prezumției de paternitate.
Ca pentru orice fapt material, dovada în acțiunea de contestare se poate face cu orice mijloc de probă, exceptând mențiunile din certificatul de naștere care reprezintă constatări făcute personal de către delegatul de stare civilă, care nu pot fi înlăturate decât prin procedura înscrierii în fals, pentru că actul de naștere este un act autentic.
Acțiunea este imprescriptibilă și va fi introdusă la judecătoria în circumscrip]ia căreia își are domiciliul pârâtul.
Secțiunea
1.8.4.2. Contestația îndreptată împotriva recunoașterii filiației față de mamă
"Recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană" (art. 49 Codul familiei).
Așadar, titular al dreptului la acțiune în contestarea maternității în acest caz, poate fi orice persoană interesată:
– copilul recunoscut, atunci când consideră că femeia care a făcut recunoașterea nu este mama sa.
– însăși femeia care a recunsocut copilul aflându-se în eroare; este vorba, deci, de revocarea maternității în condi]iile legii (art. 1206 Codul civil: "mărturisirea judiciară nu poate fi revocată de cel care a făcut-o, decât dacă se va proba că a marturisit din eroare acest fapt").
– moștenitorii mamei care a făcut recunoașterea acelui copil, având interes a-l înlătura pe acesta de la moștenire.
– alte persoane care au și pot dovedi un interes legitim în cauză.
– procurorul din oficiu, atunci când consideră necesară introducerea acțiunii pentru protejarea drepturilor minorilor sau interzișilor.
Întrucât acțiunea în contestarea recunoașterii maternității urmărește a dovedi o situație de fapt, sunt admisibile orice mijloace de probă.
Acțiunea nu este prescriptibilă.
Dacă acțiunea va fi admisă de instanță, legtura de filiație care s-a stabilit prin recunoaștere este desființată retroactiv și se poate introduce acțiunea în stabilirea maternității, cele două acțiuni fiind distincte.
În doctrină s-a pus întrebarea dacă se poate contesta maternitatea atunci când certificatul de naștere a fost eliberat pe baza unei hotărâri judecătorești. Hotărârea judecătorească de stabilire a filiației față de mamă, dată în condițiile art. 50 Codul familiei, se înscrie în registrul de stare civilă conform art. 19 din Decretul nr. 278/1960. În baza acestei mențiuni se eliberează un certificat de naștere.
În legatură cu posibilitatea contestării maternității așa cum aceasta rezultă din certificatul de naștere astfel întocmit, s-a aratat că dreptul de contestare nu mai poate apartine persoanelor părți în procesul de stabilire a maternității. Pentru această acțiune este inadmisibilă, ele trebuind să respecte autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorului pe care o pot ataca numai prin căi de atac prevăzute de lege. Prin urmare prezumția legală a autorității lucrului judecat (art. 1200 și art. 1201 din Codul civil) se supune admiterii unei acțiuni în contestare.
Așadar, pot fi titulari ai dreptului la acțiunea în contestare a maternității stabilită prin sentință definitivă doar acele persoane ce nu au avut calitate de părți în procesul de stabilire a maternității.
Capitolul 2
FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ
Secțiunea
2.1. Generalități
2.1.1. Noțiunea de filiație. Clasificare
Legătura juridică dintre un copil și tatăl său se numește filiație față de tată ori paternitate.
Filiația este raportul de descendență a unei persoane din părinții săi. Ea este o legătură de sânge, o legătură biologică care izvorăște din procreare și naștere.
Privită în raport cu mama, filiația se numește maternitate. Privită în raport cu tatăl, ea se numește paternitate.
După cum persoana s-a născut sau a fost concepută în timpul căsătoriei ori în afara căsătoriei, filiația este din căsătorie sau din afara căsătoriei.
Filiația poate rezulta și din înfiere. Spre deosebire de filiația firească, care decurge din comunitatea de sănge, filiația din înfiere rezultă, în temeiul legii, din actul de voință al părților, încuviințat de autoritatea tutelară.
A stabili filiația unei persoane înseamnă a dovedi faptul sau actul juridic din care aceasta rezultă.
Astfel, pentru a stabili filiația unei persoane față de mamă este necesar să se dovedească faptul nașterii acelei persoane de către o anumită femeie, ceea ce implică atât dovada faptului nașterii, cât și dovada identității persoanei respective cu copilul născut de către mamă, fapte materiale relativ ușor de dovedit.
În ce privește stabilirea filiației față de tată este necesar să se dovedească faptul procreației copilului din relațiile sexuale ale mamei cu un anumit bărbat. Dar, în actualul stadiu de dezvoltare a științei, acest fapt nu poate fi dovedit cu certitudine, în mod direct. Se poate uneori stabili prin mijloace științifice faptul negativ că un copil nu rezultă din relațiile sexuale ale unei femei cu un anumit bărbat, dar nu se poate dovedi faptul pozitiv că el a fost procreat de către un anumit bărbat.
În cazul filiației din căsătorie, stabilirea paternității este ușurată de prezumțiile referitoare la paternitate prevăzute de lege, potrivit cărora tatăl copilului născut în timpul căsătoriei este soțul mamei (art. 53 alin.1 C. fam.), iat tatăl copilului născut după încetarea, desfacerea sau desființarea căsătoriei este fostul soț al mamei, dacă copilul a fost conceput în timpul căsătoriei și s-a născut înainte de recăsătorirea mamei (art. 53 alin.2 C. fam.). Pentru a se putea stabili – în cazul avut în vedere de cea de-a doua prezumție – dacă copilul a fost conceput în timpul căsătoriei, legiuitorul prevede o a treia prezumție, absolută de astă dată, potrivit căreia timpul legal al concepției este perioada cuprinsă între a trei suta și a o suta optezecea zi dinaintea nașterii copilului (art. 61 C. fam.).
În felul acesta, filiația din căsătorie față de tată este ușor de stabilit, căci odată maternitatea dovedită, aceasta antrenează pe cale de consecință și stabilirea paternității, datorită prezumțiilor legale menționate care nu pot fi înlăturate decât prin tăgada paternității.
Filiația din căsătorie este, astfel indivizibilă, față de mamă și tată.
Când însă părinții unei persoane n-au fost căsătoriți la data nașterii sau în perioada concepției acesteia, filiația nu mai poate fi indivizibilă față de ambii părinți, căci nu mai există temeiul care să justifice în ochii legiuitorului prevederea unor prezumții de paternitate.
Iată de ce, maternitatea și paternitatea din afara căsătoriei rămân distincte; prin consecință, ele trebuie stabilite separat, independent. Maternitatea se stabilește în același fel ca și în cazul filiației din căsătorie, prin dovada faptului nașterii și a identității copilului. În schimb stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei reclamă dovedirea faptului procreației copilului din relațiile sexuale ale mamei cu un anumit bărbat, în vederea căsătoriei, legiuitorul nostru admite în mod liber orice fel de probe.
Spre deosebire de stabilirea filiației firești, care necesită dovada unor fapte (nașterea, identitatea copilului, relațiile sexuale ale mamei cu un anumit bărbat), stabilirea filiației din înfiere, reclamă dovedirea actelor juridice pe care ea le implică: actul de voință al părinților (înfietor, soțul înfietorului, părinții firești ai înfiatului, înfiatul, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani) și decizia autorității de încuviințare a înfierii.
Filiația este izvorul rudeniei, care produce numeroase și variate efecte, unele în domeniul relațiilor juridice reglementate de Codul familiei (drepturile și îndatoririle părinților față de copii lor minori; obligația de întreținere; împiedicările la căsătorie), iar altele în domeniul relațiilor juridice reglementate de alte coduri sau legi (vocația reciprocă la succesiune; drepturile la alocațiile familiale, la pensia de urmaș, la prestațiile de securitate socială etc.; anumite drepturi și interdicții de ordin procedural bazate pe rudenie).
Efectele filiației firești sunt aceleași, în dreptul nostru, indiferent dacă ea rezultă din căsătorie ori din afara căsătoriei.
Codul familiei a statornicit principiul potrivit căruia copilul din afara căsătoriei, a cărui filiație este stabilită conform legii, are față de părinte și rudele acestuia, aceeași situație ca și situația legală a unui copil din căsătorie (art. 63 C. fam.), înlăturându-se astfel toate discriminările anterioare. Este rațional și just ca filiația din afara căsătoriei să producă aceleași efecte ca și filiația din căsătorie, căci – fiind o legătură de sănge – filiația există independent de împrejurarea, că părinții unei persoane erau sau nu căsătoriți la data nașterii sau la epoca concepției acesteia. Având în vedere însă instabilitatea care caracterizează în general relațiile dintre bărbatul și femeia care nu sunt căsătoriți, deosebiri pot să existe – și ele există – numai în ce privește dovada paternității din afara căsătoriei, dar nu și în ce privește efectele acesteia.
Efectele filiației din înfiere sunt aceleași ca și efectele filiației firești, cu unele excepții prevăzute expres de lege sau rezultând din caracterul de legătură de sânge al filiației firești.
Când vorbim despre copilul din căsătorie ne referim la copilul născut sub durata căsătoriei, chiar dacă a fost conceput înainte de încheierea căsătoriei și indiferent dacă soțul mamei a cunoscut sau nu starea de graviditate a viitoarei soții la data încheierii căsătoriei.
2.1.2. Copilul din căsătorie
Potrivit art. 53 și 57 C. fam., aparțin acestei categorii următorii copii:
a. Cei născuți în timpul căsătoriei, adică în perioada dintre data încheierii căsătoriei și data desfacerii ori încetării acesteia. Copilul este din căsătorie, fie că a fost conceput în timpul căsătoriei, fie că a fost conceput înaintea încheierii ei. În această din urmă situație se admit că, acel copil are situația de copil din căsătorie de la data concepției lui, deci înainte de a se fi încheiat căsătoria (art. 7 Decretul nr. 31 din 1954). Situația de copil din căsătorie, în cazul la care ne referim, nu depinde de faptul că soțul mamei lui a cunoscut ori nu starea de graviditate a viitoarei soții pânț în momentul încheierii căsătoriei. Copilul născut în timpul căsătoriei lovite de nulitate absolută sau relativă este considerat din căsătorie (art.23 alin.2 C. fam.), deoarece declararea nulității căsătoriei nu are nici o urmare în privința copiilor;
b. Cei concepuți în timpul căsătoriei și născuți după desfacerea, încetarea sau declararea nulității căsătoriei, dacă nașterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie. Copilul conceput după desfacerea, încetarea sau declararea nulității căsătoriei nu este din căsătoria respectivă.
2.1.3. Copilul din afara căsătoriei
Potrivit art. 57 și 59 C. fam., copilul conceput și născut în afara căsătoriei este din afara acesteia. Copilul care nu este din căsătorie este din afara căsătoriei. În această situație se găsește copilul conceput și născut fie înainte de încheierea căsătoriei, fie după desfacerea, încetarea sau declararea nulității căsătoriei, chiar dacă părinții lui sunt căsătoriți, precum și cel conceput și născut de părinți care nu sunt căsătoriți între ei.
2.2. STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE TATĂ A COPILULUI DIN CĂSĂTORIE
2.2.1. Prezumția legală de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei.
Prezumția de paternitate instituită de alin.1 din art. 53 C. fam. se întemeiază pe faptul nașterii copilului în timpul căsătoriei și are în vedere două situații: aceea obițnuită în care copilul a fost conceput și născut în timpul căsătoriei și aceea, mai rar întâlnită, în care copilul născut în timpul căsătoriei a fost conceput, prezumția legală stabilește că tatăl copilului este soțul mamei.
a. În prima situație, prezumția legală se justifică atât prin prezumția de fapt că. soțul și soția au avut relații sexuale în timpul căsătoriei, corespunzătoare îndatoririi lor conjugale, cât și prin prezumția de fapt că, soția și-a respectat obligația de fidelitate și a avut relații sexuale numai cu soțul ei.
b. În cea de-a doua situație, prezumția legală se justifică prin recunoașterea tacită pe care o face bărbatul care se căsătorește cu femeia însărcinată, în sensul că, el este autorul sarcinii, căci este de presupus că, dacă n-ar fi așa, el nu s-ar căsăttori cu femeia respectivă. Această recunoaștere tacită este mai puternică decât recunoașterea expresă a paternității unui copil din afara căsătoriei, căci pe când aceasta din urmă poate fi contestată de orice persoană interesată, și de autorul ei însuși, recunoașterea tacită care justifică prezumția legală de paternitate nu poate fi contestată, ci numai tăgăduită de către soț în condițiile specifice ale acțiunii în tăgadă de paternitate, iar în cazul în care soțul nu pornește acțiunea în tăgadă de paternitate în termenul de 6 luni prevăzut de lege, recunoașterea tacită este confirmată, iar prezumția legală este întărită.
Prezumția legală de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei, dar conceput înainte de încheierea acesteia, se aplică indiferent de împrejurare, că în timpul legal al concepției copilului, mama a fost căsătorită cu un alt bărbat care a încetat din viață sau de care a divorțat între timp, și indiferent de împrejurarea că, în aceeași perioadă soțul mamei a fost și el căsătorit cu o altă femeie.
2.2.2.1. Prezumția legală de paternitate a copilului născut după încetarea, desfacerea sau desființarea căsătoriei, dar conceput în timpul căsătoriei.
Prezumția de paternitate instituită de alin.2 din art. 53 C. fam., se întemeiază pe faptul concepției copilului în timpul căsătoriei și al nașterii sale după încetarea, desfacerea sau desființarea căsătoriei, cu condiția ca nașterea să fi avut loc mai înainte de eventuala recăsătorire a mamei. Prezumția legală stabilește că, în această situație tatăl copilului este fostul soț al mamei.
Cu toate că, copilul s-a născut după încetarea, desfacerea sau desființarea căsătoriei, prezumția legală se justifică prin situarea perioadei de concepție a copilului în timpul căsătoriei și prin prezumția de fapt că, în timpul căsătoriei soții și-au respectat obligația conjugală și soția și-a respectat îndatorirea de fidelitate. Pentru a se stabili că perioada de concepție a copilului s-a situat în timpul căsătoriei se cere ca copilul să se fi născut după 180 zile de la încheierea căsătoriei și mai înainte de 300 zile de la încetarea, desfacerea sau desființarea ei.
Art. 53 alin.2 C. fam. condiționează aplicarea acestei prezumții de faptul negativ ca mama copilului să nu se fi recăsătorit mai înainte de nașterea acestuia, căci în cazul contrar, copilul născându-se după încheierea noi căsătorii, se va aplica prezumția prevăzută de alin.1 din art. 53 C. fam., întemeiată pe nașterea copilului în timpul căsătoriei, și copilul va avea ca tată pe noul soț al mamei. Dacă însă, noul soț al mamei tăgăduiește cu succes această paternitate, atunci – înlăturându-se posibilitatea ivirii unei contradicții între cele două prezumții legale, pentru evitarea căreia legiuitorul a prevăzut condiția ca nașterea să fi avut loc înainte de recăsătorirea mamei-, se va aplica prezumția prevăzută de alin.2 din art. 53 C. fam., întemeiată pe faptul concepției copilului în timpul căsătoriei și copilul va avea ca tată pe fostul soț al mamei.
Prezumțiile legale de paternitate fac partea din categoria prezumțiilor legale intermediare sau mixte care se deosebesc atât de prezumțiile legale absolute – care sunt irefragabile – prin posibilitatea de a fi combătute, cât și de prezumțiile legale relative – care pot fi înlăturate fără restricții dovedindu-se contrariul – prin restrângerea posibilității de a fi combătute numai de anumite persoane sau în anumite condiții ori prin anumite mijloace de probă.
Prezumțiile legale de paternitate pot fi combătute numai de soțul mamei sau – în cazul prezumției instituită de alin.2 din art. 53 C. fam. – de fostul soț al mamei, prezumat a fi tatăl copilului, prin acțiunea în tăgăduirea paternității, în condițiile speciale prevăzute de art. 54-55 C. fam.
Până la înlăturarea aplicării prezumției prin admiterea unei acțiuni în tăgăduirea paternității, prezumția de paternitate se aplică în temeiul legii, de plin drept, indiferent de împrejurare că, în actul de naștere al copilului s-a trecut mențiunea că, tatăl copilului este nerecunoscut sau că el este alt bărbat sau indiferent că, un alt bărbat l-ar recunoaște ca al său, căci copilul din căsătorie nu poate fi recunoscut, el având paternitatea stabilită prin prezumțiile legale de paternitate.
Temeiul celor două prezumții legale de paternitate fiind diferit -nașterea în timpul căsătoriei, în cazul uneia, și concepția în timpul căsătoriei, în cazul celeilalte – se poate ajunge în unele situații la posibilitatea aplicării ambelor prezumții. Pentru a se evita dubla paternitate, care ar rezulta dintr-o asemenea aplicare, este necesar să se soluționeze conflictul de paternitate, astfel ivit, dând preferință aplicării uneia sau celeilalte dintre cele două prezumții.
Art. 53 alin.2 C. fam. ia în considerare posibilitatea ivirii unui asemenea conflict în situația în care femeia care a fost căsătorită se recăsătorește și dă ulterior naștere unui copil înainte de expirarea celor 300 zile de la încetarea, desfacerea sau desființarea primei căsătorii. În această situație, copilul ar putea fi atribuit primului soț ca fiind conceput în timpul primei căsătorii – prin aplicarea prezumției din alin.2 art. 53 C. fam. – sau celui de-al doilea soț, ca fiind născut în timpul celei de-a doua căsătorii, prin aplicarea prezumției din alin. 1 al art. 53 C. fam. Legiuitorul previne acest conflict de paternitate, dând preferință prezumției întemeiată pe faptul nașterii copilului în timpul celei de-a doua căsătorii, căci pentru aplicarea celeilalte prezumții prevăzute de alin. 2 din art. 53 C. fam. – întemeiată pe faptul concepției – pune condiția ca nașterea copilului să fi avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o “nouă” căsătorie.
Modul de soluționare a conflictului de paternitate prin aplicarea prezumției de paternitate întemeiată pe faptul nașterii copilului în timpul celei de-a doua căsătorii corespunde de cele mai multe ori realității, căci numai în mod excepțional un bărbat se căsătorește cu o femeie însărcinată dintr-o căsătorie anterioară și tot astfel, numai în mod excepțional o femeie însărcinată dintr-o căsătorie anterioară se recăstorește înainte de a da naștere copilului primului soț.
În cazurile în care soluția legiuitorului nu corespunde realității și soțul de-al doilea, are câștig de cauză într-o acțiune în tăgăduire de paternitate, conflictul de paternitate dispare și atunci se impune de la sine aplicarea celeilalte prezumții, care rămâne valabilă, și copilul va fi atribuit astfel primului soț. Desigur, și acesta are dreptul de a tăgădui paternitatea și, dacă acțiunea sa va fi admisă, copilul va fi considerat ca fiind din afara căsătoriei de vreme ce ambele prezumții de paternitate au fost infirmate în justiție.
O situație, prezentată în general ca similară, este aceea în care soția, a cărui soț a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească se recăsătorește și dă naștere unui copil mai înainte de trecerea a 300 zile de la încheierea noii căsătorii, iar între timp primul soț reapare și declarația de moarte este anulată. Deși prima căsătorie este considerată desfăcută pe data încheierii celei de a doua căsătorii, așa cum dispune alin.2 din art. 22 C. fam., nu se ivește nici un conflict de paternitate, deoarece – primul soț era dispărut, așa încât nu se poate aplica decât prezumția de paternitate prevăzută de alin.1 din art. 53 C. fam. potrivit căreia tatăl copilului este soțul dintr-a doua căsătorie, în timpul căreia s-a născut copilul.
O situație – neprevăută de lege – în care se ivește un conflict de paternitate este aceea în care mama căsătorită încheie o a doua căsătorie – pe când cea dintâi căsătorie este în ființă – în disprețul impedimentului prevăzut de art.5 C. fam., devenind astfel bigamă, iar ulterior dă naștere unui copil. Deși cea de a doua căsătorie este nulă în conformitate cu art. 19 C. fam. – ca fiind încheiată cu încălcarea unui impediment dirimant la căsătorie – ea este considerată ca producând efecte față de copil, care își păstrează situația de copil din căsătorie, așa cum dispune alin.2 din art. 23 C.fam. în interesul copiilor rezultați din căsătoriile declarate nule. Copilul s-a născut astfel în timpul existenței a două căsătorii, prima valabilă în drept, dar care a încetat în fapt, iar cea de a doua nulă în drept, dar care își păstrează efectele față de copil și care reprezintă situația reală în fapt. În situația pe care o analizăm, copilul s-a născut, prin urmare, în timpul a două căsătorii existente concomitent. Pentru a evita o dublă paternitate, trebuie să se dea preferință paternității rezultând din una din cele două căsătorii. La prima vedere s-ar părea că de preferință ar trebui dată paternității rezultând din prima căsătorie care este valabilă față de toată lumea. Dar, o asemenea soluție n-ar fi realistă, căci copilul s-a născut în timpul căsătoriei și – așa cum prevede alin.2 din art. 23 C. fam. – își menține efectele față de copil, “care își păstrează situația de copil din căsătorie”. Dar la care “căsătorie” se referă textul? Evident la căsătoria cea nouă desființată în drept, dar care a constituit o realitate de fapt. Criteriul preferinței, ce trebuie dată paternității din căsătoria cea nouă este adoptat de legiuitorul nostru în mai multe situații (art. 53 alin.2; art. 22; art. 23 alin.2 C. fam.) și, ca atare, ne apare indicat a fi aplicat și în situația de bigamie la care ne referim.
Singurul mijloc de stabilire a paternității copilului din căsătorie este aplicarea prezumțiilor legale de paternitate, indiferent de mențiunile certificatului de naștere- referitoare la tată – și de folosirea de stare civilă conformă cu acest certificat. Nu este de închipuit că, după ce în alin. 1, 2, art. 53 C. fam. prevede prezumțiile legale de paternitate, în alin.3, prin referința pe care o face la art. 51, să anihileze implicit puterea acestor prezumții legale, care nu pot fi înlăturate – potrivit articolului următor 54 – decât prin hotărâre judecătorească ca urmare a admiterii acțiunii în tăgadă de paternitate introdusă de soțul prezumat de lege ca fiind tatăl copilului.
Pentru aplicarea prezumțiilor legale de paternitate este necesar să se stabilească mai întâi filiaîia față de mamă a copilului și calitatea de soție a mamei – care se dovedesc cea dintâi potrivit dispozițiilor art. 47-52 C. fam. și cea de a doua prin certificatul de căsătorie conform art. 18 C. fam. – urmând ca apoi să se facă automat aplicarea prezumțiilor legale de paternitate.
2.2.3. Timpul legal al concepțiunii copilului
Determinarea timpului legal al concepțiunii prezintă importanță pentru stabilirea paternității. Astfel, de exemplu, pentru a se aplica prezumția de paternitate este necesar să se stabilească faptul că, un copil a fost conceput în timpul căsătoriei. Având în vedere că nu se poate determina cu precizie data concepîiei unui copil, legea stabilește, pe baza datelor medicale privind durata minimă și maximă a gestațiunii, că perioada concepțiunii este cuprinsă între a 300-a zi și a 180-a zi, dinaintea nașterii copilului (art. 61 C.fam.). Potrivit acestui text, pentru a afla timpul legal al concepțiunii unui copil se socotește de la ziua nașterii acestuia înapoi până la 180 zile, iar de la a 180-a zi până la a 300-a zi se întinde perioada concepțiunii copilului. Dacă această perioadă, o parte din ea sau numai o zi se situează în timpul căsătoriei, înseamnă că acel copil este conceput în timpul căsătoriei, cu toate efectele juridice care decurg din aceasta. Înseamnă că în favoarea copilului respectiv se aplică prezumția de paternitate. Dar dacă mama s-a recăsătorit, prezumția de paternitate nu mai operează în ceea ce privește persoana fostului său soț, căci, încheind o nouă căsătorie, prezumția de paternitate se aplică numai față de noul soț (art. 53 alin.2 C.fam.).
Timpul legal al concepțiunii se calculează “de la zi la zi”, adică pe zile, iar nu pe ore. În realitate, acest timp legal este de 121 zile, deoarece, legea face vorbire de cea de-a 300-a zi și a 180-a zi “dinaintea nașterii” copilului, ceea ce înseamnă că, ziua nașterii, care este ziua de plecare a termenului (dies a quo), nu se socotește, dar se socotește ziua de împlinire (dies ad quem).
Din acest punct de vedere, dispozițiile art. 61 C. fam. creează o prezumție absolută în ceea ce privește determinarea timpului legal al concepțiunii.
În literatura juridică există unanimitate de vedere cât privește caracterul absolut al prezumției privind timpul legal al concepției copilului. Situația nu este aceeași în ceea ce privește sensul care se atribuie acestui caracter,.
Într-o părere, se susține că, timpul legal al concepției este o prezumție absolută atât în înțelesul că nu se poate face dovada, că durata gestației a fost mai mică decât 180 zile sau mai mare de 300 zile, cât și în înțelesul că nu se poate face dovada că, concepția copilului a avut loc într-o anumită parte din timpul legal de concepție. Totuși, dacă fosta soție naște doi copii, fără ca ei să fie gemeni, înăuntrul termenului de 300 zile de la desfacerea sau declararea nulității căsătoriei, cel de-al doilea copil nu se consideră conceput în timpul căsătoriei deși o parte din perioada concepției se situează în acest timp. Cel de-al doilea copil a fost conceput după nașterea primului. Explicația ce se dă acestei situații este că, prezumția privind timpul legal al concepției copilului, deși absolută, nu se poate aplica, deoarece, datele științifice nu lasă nici o urmă de îndoială asupra faptului că, acel copil a fost conceput, după desfacerea sau declararea nulității căsătoriei. De asemenea, se consideră că aceeași prezumție nu poate avea aplicare, pentru că puterea ei doveditoare încetează cu prilejul nașterii primului copil.
Într-o altă părere, caracterul absolut al prezumției privind timpul legal al concepției este înțeles, în sensul că, nu se poate face dovada că gestația copilului a fost mai mică de 180 zile sau mai mare de 300 de zile, dar se poate face dovada că, concepția copilului a avut loc într-o anumită parte – în anumite zile – din timpul legal al concepției. Potrivit acestei păreri, în cazul concepției de mai sus, explicația ce se dă este că nașterea primului copil dovedește în mod cert că cel de-al doilea copil a fost conceput într-o anumită parte din timpul legal al concepției și deci nu a fost conceput în acea parte a acestuia care se situează în timpul căsătoriei. Prezumția de paternitate față de fostul soț nu-și mai poate găsi aplicare, deoarece cel de-al doilea copil a fost conceput după desfacerea sau declararea nulității acelei căsătorii. Prin urmare, și în acest caz, prezumția privind timpul legal al concepției copilului are un caracter absolut, deoarece, nu se dovedește că, gestația a fost mai mică de 180 zile sau mai mare de 300 zile, adică concepția copilului este înăuntrul perioadei de concepție.
După cum se adoptă una sau alta din cele două păreri, se ajunge la consecințe juridice diferite în ceea ce privește filiația față de tată a copilului din căsătorie. Astfel, prezumția de paternitate poate fi răsturnată dacă ea nu corespunde adevărului, adică este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.
Problema se poate pune la fel pentru alte împrejurări care ar face cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului, dar existente numai într-o anumită parte din timpul legal al concepției, parte în care se poate stabili științific că a avut loc concepția copilului. Așa este, de exemplu, imposibilitatea fizică vremelnică în care se află bărbatul de a avea relații, cu efecte, din punct de vedere al procreării, datorită unui accident, imposibilitate existentă numai într-o parte din timpul legal al concepției copilului.
În exemplele precedente, s-a avut în vedere situația în care concepția și nașterea copilului au avut loc în timpul căsătoriei. Dar, pot interveni situații în care, după prezumția privind timpul legal al concepției, dat fiind că o parte din acest timp se situează în căsătorie, copilul să fie considerat conceput în timpul căsătoriei, dar născut după desfacerea acesteia și să se pună problema tăgăduirii paternității, a cărei rezolvare poate fi determinată de caracterul atribuit prezumției privind timpul legal al concepției. De asemenea, este posibil ca, potrivit aceleiași prezumții, un copil să fie considerat conceput înainte de căsătorie, dar să fie născut în timpul acesteia.
În prima situație, să presupunem că un copil se naște cu câteva zile mai înainte de împlinirea a 300 zile de la desfacerea căsătoriei prin divorț, iar expertiza medicală arată că, este un copil născut la 7 luni și jumătate. Ce soluție ar urma să se dea la acțiunea în tăgăduire a paternității ce ar fi introdusă? Într-o părere, dovada momentului concepției, situat după desfacerea căsătoriei, dovadă care – se consideră – că este legal posibilă, va trebui să ducă la admiterea acțiunii în tăgăduirea paternității, pe când, în cealaltă părere, aceasta nu ar fi suficientă, trebuind să se demonstreze că este cu neputință ca fostul soț să fie tatăl copilului, avându-se în vedere întreaga perioadă a timpului legal al concepției, adică atât partea din căsătorie, cât și partea acestui timp de după desfacerea căsătoriei prin divorț.
În cea de-a doua situație, când copilul se naște după încheierea căsătoriei, dar la mai puțin de 180 zile de la data încheierii acesteia, copilul este conceput anterior încheierii căsătoriei, însă se bucură de prezumția de paternitate, deoarece este născut în timpul căsătoriei. Pentru tăgăduirea paternității acestui copil, trebuie să se aibă în vedere întreg timpul legal al concepției, Desigur, răspunsul este în funcție de aceeași soluție dată caracterului absolut al prezumției privind timpul legal al concepției.
Există o situație în care este cert că un copil a fost conceput înlăuntrul unei anumite perioade din timpul legal al concepțiunii. Această situație este următoarea: imediat după desfacerea căsătoriei, femeia dă naștere unui copil, iar după aceea, mai înainte ca de la desfacerea căsătoriei să fi trecut 300 de zile, dă naștere unui al doilea copil. În această împrejurare este sigur că cel de-al doilea copil n-a fost conceput în timpul căsătoriei (care s-a desfăcut), deși, o parte din timpul legal al concepției copilului se situează în timpul căsătoriei care s-a desfăcut. Dar faptul nașterii primului copil dovedește în mod cert că cel de-al doilea copil a fost conceput într-o anumită parte din timpul legal al concepției sau că n-a fost conceput într-o anumită parte din timpul legal al concepției. Deoarce, în acest exemplu, nu se pune în discuție faptul că durata gestației celui de-al doilea copil a durat mai puțin de 180 zile ori mai mult de 300 zile înseamnă că nu este vorba de o răsturnare a prezumției timpului legal al concepției. În această situație nu-și mai poate găsi prezumția de paternitate față de fostul soț, căci nașterea primului copil constituie o dovadă sigură că cel de-al doilea copil a fost conceput după desfacerea căsătoriei, deși acest fapt s-a produs înăuntrul timpului legal al concepției.
2.2.3. Puterea doveditoare a certificatului de naștere unit cu folosirea stării civile conforme cu acesta
Art. 53 alin.ultim. C. fam. dispune că în situațiile prevăzute de acest text își găsesc aplicare prevederile art. 51 din același Cod, potrivit cărora nu se poate reclama sau contesta filiația care rezultă din certificatul de naștere conform cu folosirea stării civile. Trimiterea art. 53 alin. ultim la art. 51, ambele în Codul familiei, poate fi interpretată în două sensuri:
a) dispozițiile art. 51 C. fam. își găsesc aplicare și în situațiile prevăzute de art. 53 C. fam., dar numai în privința stabilirii filiației față de mamă, care, unită cu dovada existenței căsătoriei acesteia – după caz – la data nașterii sau concepției copilului are drept consecință și stabilirea filiației față de tată;
b) dispozițiile art. 51 C. fam își găsesc aplicare și în situațiile prevăzute de art. 53 C. fam., dar nu numai în privința unuia din elementele filiației față de tată, ci și în privința însăși a filiației față de tată, astfel că dacă un copil are certificat de naștere și folosirea stării civile care desemnează ambele drept tată pe același bărbat, paternitatea copilului nu mai poate fi pusă în discuție.
Această din urmă interpretare nu poate fi acceptată, deoarece, s-ar putea ajunge la consecințe care nu pot fi primite:
a. ar însemna să se considere valabilă, deși contrară realității, mențiunea eronată făcută în certificatul de naștere al copilului cu privire la persoana tatălui, cu toate că această persoană nu a fost niciodată căsătorită cu mama copilului sau că această persoană s-a căsătorit cu mama copilului după nașterea acestuia, astfel încât copilul nu mai este născut “în timpul căsătoriei”;
b. ar însemna că prezumția de paternitate să poată fi răsturnată și altfel decât acțiunea în tăgăduirea paternității, respectiv ar fi posibilă contestarea paternității, în cazul în care, în certificatul de naștere este indicat ca tată, soțul mamei, iar folosirea stării civile este stabilită în sensul că tatăl copilului este un alt bărbat.
c. ar însemna că se poate stabili paternitatea în alt mod decât prevede legea, de exemplu, în cazul în care, actul de naștere și folosirea stării civile ar arăta drept tată pe un bărbat, altul decât soțul mamei, căci în acest caz, filiația față de tată nu ar putea fi contestată de nimeni.
2.2.4.Tăgăduirea paternității
2.2.4.1. Posibilitatea răsturnării prezumțiilor legale de paternitate prin tăgăduirea paternității în justiție
Prezumțiile legale de paternitate prevăzute în folosul copilului din căsătorie – admise din timpuri îndepărtate de cele mai multe legiuiri – urmăresc să asigure stabilirea fără nici o dificultate a paternității acestui copil, având în vedere greutățile care există – chiar și în actualul stadiu de dezvoltare a științelor biologico-medicale – de a afla cu precizie dacă un copil a fost conceput din relațiile mamei cu soțul ei.
Acțiunea în tăgada paternității, se deosebește, de contestarea paternității întrucât, în cazul celei dintâi, prezumția a fost bine aplicată, copilul fiind născut sau conceput în timpul căsătoriei, dar fiind o prezumție relativă, se permite dovada contrară, pe când în cazul celei de-a doua, prezumția a fost greșit aplicată, urmărindu-se, deci, o prezumție relativă, prezumția de paternitate nu poate fi răsturnată în orice condiții, pentru aceasta fiind necesară, potrivit legii, acțiunea în justiție. Acțiunea în tăgada paternității este singura cale pe care soțul mamei o are pentru a înlătura prezumția de paternitate, în acest caz, nefiind admisă contestarea recunoașterii.
După cum știm, în dreptul nostru, prezumțiile legale de paternitate se întemeiază pe faptul nașterii sau pe faptul concepției copilului în timpul căsătoriei și ele se justifică prin prezumțiile de fapt că soții au avut relații conjugale în timpul căsătoriei și că soția și-a respectat îndatorirea de fidelitate față de soț, neavând relații sexuale cu alți bărbați. Dacă aceste prezumții de drept corespund mai totdeauna realității, se poate întâmpla ca, uneori, adevărul să fie altul.
Iată de ce, pentru a se evita ca, în unele împrejurări excepționale, prezumțiile de paternitate să acopere situații care nu corespund realității, legiuitorul admite – în anumite condiții – ca prezumțiile legale de paternitate să poată fi răsturnate pentru restabilirea adevărului.
Astfel, din art. 54-55 C. fam. care reglementează tăgăduirea paternității, reiese că:
– paternitatea poate fi tăgăduită “dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului” (art. 54 alin.1 C. fam.);
– acțiunea poate fi introdusă “numai de soț” (art. 54 alin.2 C. fam.);
– mama copilului va fi citată în toate cazurile (art. 54, alin.4 C. fam.);
– acțiunea se prescrie în șase luni de la cunoașterea nașterii copilului de către tată (art,. 55 alin.1 C. fam.).
În cele ce urmează, vom cerceta aceste condiții speciale ale acțiunii în tăgăduirea paternității și chestiunile legate de ele.
2.2.4.2. Admisibilitatea tăgăduirii paternității, ”dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului” (art. 51. alin.1, C. Fam.)
Formularea cu caracter general înscrisă în art. 54 alin.1 C.fam. se referă la cazurile în care paternitatea soțului mamei se invederează a fi fost imposibilă în fapt.
Imposibilitatea paternității soțului este evidentă și se impune de la sine în cazurile, mai rare, în care mama copilului era însărcinată înainte de a cunoaște pe viitorul ei soț sau în care, soții fiind de o anumită rasă, copilul care se naște este de altă rasă.
Cele mai frecvente cazuri în care se pune însă chestiunea tăgăduirii paternității sunt: cazul imposibilității de fapt în care s-au aflat soții de a se întâlni în timpul legal și concepției copilului și cazul impotenței fizice a soțului în aceeași perioadă de timp.
Soții se află în imposibilitatea de a se întâlni și deci de a avea relații sexuale în timpul legal al concepției atunci când în această perioadă, ei se găsesc departe unul de celălalt, ca de exemplu, când unul dintre ei este în străinătate, în închisoare, în prizonierat, declarat dispărut. Dovada neîntâlnirii soților în asemenea împrejurări este ușor de făcut și se poate efectua prin orice mijloace de probă, uneori chiar prin acte oficiale.
Celălalt soț, al impotenței în care s-a aflat soțul în timpul legal al concepției copilului de a avea relații sexuale sau de a procrea, poate fi urmarea unui accident, a unei boli, a unei intervenții chirurgicale. Dovada impotenței soțului, delicată și dificilă în sine, este cu atît mai anevoiasă cu cât ea se referă totodeauna la o perioadă din trecut, la timpul legal al concepției copilului. Desigur, pe lângă alte probe, vor fi de multe ori necesare analize științifice, expertize medicale, care, făcându-se în prezent cu referire la o situație din trecut (de cel puțin 6-10 luni mai înainte) nu pot avea totodeauna un grad de deplină certitudine științifică. Se poate ajunge însă la certitudinea excluderii paternității soțului mamei pe calea expertizei serologice (a comparației grupelor sanguine ale mamei, copilului și soțului) dacă formula sanguină a soțului este incompatibilă cu aceea a copilului.
La aceste cazuri de imposibilitate fizică de coabilitare se poate adăuga și imposibilitatea morală în care s-au aflat soții de a avea relații sexuale în timpul legal al concepției, ca urmare a unor resentimente puternice care au dus la întreruperea oricăror raporturi între ei mai cu seamă, când timpul legal al concepției coincide cu desfășurarea unui proces de divorț între soți.
În toate aceste cazuri – imposibilitatea de întâlnire a soților, imposibilitatea morală de coabitare, impotența soțului – apare o dificultate în plus atunci când aceste împrejurări nu se referă la întreg timpul legal al concepției, ci numai la o parte a acestuia. În asemenea imprejurări, se pune problema dacă este admisibilă precizarea perioadei exacte de concepție din cadrul timpului legal al concepției, problemă care se poate pune dealtfel și în cazul în care femeia era însărcinată înainte de a-și cunoaște viitorul soț ca și în alte acțiuni de tăgăduire de paternitate, precum și în acțiunile de stabilire a paternității copilului din afara căsăoriei.
În literatura juridică se susține hotărât teza potrivit căreia “concepțiunea copilului se situează în întreg intervalul cuprins între a 300-a și a 180-a zi dinaintea nașterii, ceea ce înseamnă că, prezumția legală nu are putea îngădui dovada că, zămislirea copilului s-a întâmplat într-o anumită fracțiune a timpului legal al concepțiunii”. Practica judiciară, însă, confruntată cu realitățile vieții și preocupată de descoperirea adevărului, este înclinată să admită precizarea prin expertiză medicală a perioadei exacte de concepție din cadrul timpului legal al concepției, iar Tribunalul Suprem a admis o asemenea precizare în vederea soluționării problemei paternității.
În legătură cu această practică judiciară s-a pus chestiunea sensului ce trebuie atribuit caracterului absolut al prezumției prevăzută de art. 61 C. fam. Astfel cum am arătat mai sus, toți autorii sunt de acord că nu se poate admite nici un fel de dovadă pentru a se stabili că durata gestației a fost mai mică de 180 de zile sau mai mare de 300 de zile, dar, după unii, caracterul absolut al prezumției s-ar opune la precizarea perioadei exacte a concepției în cadrul timpului legal al concepției, pe când după alții, o asemenea precizare ar fi compatibilă cu acest caracter. În fond, având în vedere că durata gestației variază, timpul legal al concepției reprezintă doar durata de timp, probabilă `n care concepția unui copil poate avea loc. Aceasta nu împiedică însă stabilirea, prin mijloace științifice sigure, a perioadei exacte în care – într-un caz concret sau în altul – a avut loc în realitate concepția copilului. Legiuitorul stabilește timpul probabil al concepției cu caracter de regulă generală, căreia nu i se poate aduce nici o atingere, iar instanța judecătorească, chemată să descopere adevărul, avănd în vedere că timpul de 121 zile fixat de lege este cel probabil, stabilește, pe bază de probe științifice neîndoielnice, perioada exactă – din cadrul timpului legal probabil – în care a avut loc, în realitate, concepția copilului în cazul concret supus judecății sale.
În afară de cazurile de imposibilitate fizică sau morală de coabitare la care ne-am referit, chestiunea tăgăduirii paternității se poate pune și în cazul în care, deși soții continuă să aibă relații normale, soția nu-și respectă îndatorirea de fidelitate. Având în vedere că suportul prezumțiilor legale de paternitate este tocmai prezumarea faptului că soția își respectă această îndatorire, de îndată ce se dovedește că soția a avut relații sexuale și cu un alt bărbat în timpul legal al concepției copilului, justificarea prezumțiilor legale de paternitate dispare. Instanța judecătorească, ținând cont de aceasta, are obligația de a admite orice probe propuse de soțul reclamant pentru a se stabili că el nu este tatăl copilului născut de soția sa. Dacă, faptul că soția a avut relații sexuale și cu un alt bărbat în timpul legal al concepției copilului este relativ ușor de dovedit, în schimb dovada faptului că soțul nu este tatăl copilului, este anevoioasă. În condițiile dispariției suportului legal al prezumției de paternitate, instanța judecătorească are obligația de a dispune din oficiu efectuarea tuturor probelor științifice care pot contribui la aflarea adevărului și, în special, a expertizei serologice care poate duce cu certitudine la excluderea paternității soțului.
În asemenea procese, se întâmplă uneori ca mama să recunoscă relațiile ei extraconjugale și să confirme chiar susținerea soțului că acesta nu este tatăl copilului. Mărturisirea mamei nu poate constitui însă, prin ea însăși, o dovadă a nepaternității soțului, căci s-ar putea întâmpla ca soții – determinați de cine știe ce interese – să se fi înțeles să înlesnească excluderea soțului de la paternitate, ceea ce dăunează intereselor copilului. Nu mai puțin, mărturisirea mamei – verificată sub aspectul sincerității ei – trebuie luată în considerare, mama fiind persoana care cunoaște într-adevăr realitatea, dar ea trebuie completată prin alte probe, inclusiv expertiza medico-judiciară.
În litigiile de tăgăduire a paternității copilului din căsătorie – ca și în cele de stabilire a paternității copilului din afara căsătoriei – instanța judecătorească trebuie să-și exercite cu stăruință rolul activ care îi revine în probațiunea potrivit legii, în vederea evitării oricăror greșeli în cunoașterea faptelor și a descoperirii adevărului, dând ajutor activ părților în ocrotirea drepturilor și intereselor lor (art. 130 alin.2 C.proc.civ.). În acest scop, președintele instanței de judecată are îndatorirea de a pune în dezbaterea părților orice împrejurare de fapt și de drept care pot duce la justa soluționare a litigiului și de a ordona toate dovezile pe care le apreciază ca fiind utile în acest scop (art. 129 C. proc.civ.).
2.2.4.3. Soțul, unicul titular al dreptului la acțiunea în tăgăduirea paternității
Potrivit art. 54 alin.2 C. fam., “acțiunea în tăgăduirea paternității poate fi pornită numai de soț”. Nici o altă persoană, nici mama, nici copilul, nici frații sau surorile acestuia din aceeași căsătorie nu au acest drept, care are astfel un caracter strict persoanl.
Explicația rezervării, în legislația noastră, a dreptului de a intenta acțiunea în tăgăduirea paternității numai soțului rezidă în ideea că, el fiind prezumat tată, numai el poate hotărî dacă este cazul să ceară înlăturarea aplicării prezumției de paternitate. În cazul în care soțul știe că nu el este tatăl copilului sau are îndoieli cu privire la paternitatea sa, el va aprecia dacă este oportun să dea în vileag realitatea sau dacă este preferabil să accepte situația așa cum este. Iată de ce, procurorul, care “poate să pornească orice acțiune în afară de cele strict personale” (art, 45 C. proc.civ.), nu se poate substitui soțului pentru a lua el inițiativa înlăturării aplicării prezumției legale de paternitate.
Acțiunea începută de soț poate fi continuată de moștenitorii săi, așa cum dispune expres alin.2 din art. 54 C. fam., text din care reiese că ei nu pot introduce, în nici un caz, acțiunea în tăgăduirea paternității.
Acțiunea trebuie să fie însă în curs de desfășurare în momentul morții soțului pentru ca moștenitorii să o poată continua, ceea ce nu va fi cazul dacă, soțul fiind în viață, s-a desistat de la acțiune sau a lăsat acțiunea să se perime prin nelucrare.
În cazul în care soțul este pus sub interdicție, acțiunea în tăgăduirea paternității va putea fi pornită de către tutorele soțului, dar, pentru a preveni orice abuzuri, legea prevede condiția încuviințării prealabile a autorității tutelare (art. 54, alin.2 C. fam.). Dacă tutorele soțului este însăși soția sa, având în vedere contrarietatea de interese dintre soțul interzis și soția tutore se va proceda la numirea unui curator potrivit dispozițiilor art. 132 și 147 C. fam. referitoare la cazurile în care se ivesc interese contrare între tutore și minor sau interzis; acțiunea în tăgăduirea paternității va fi pornită de acest curator special.
2.2.4.4. Recunoașterii dreptului la acțiune mamei și copilului
Se ivesc uneori cazuri în care soțul nu poate să exercite dreptul său de a porni acțiunea în tăgăduirea paternității. Astfel, de exemplu: soțul care a fost în imposibilitate fizică de a avea relații sexuale cu soția sa în timpul perioadei de concepție din cauză de boală, încetează din viață, înainte de nașterea copilului, fără a fi avut astfel posibilitatea de a intenta acțiunea în tăgăduirea paternității; soția naște un copil după 300 zile de la plecarea soțului în străinătate, iar soțul încetează din viață în străinătate la scurt timp după aceasta, fără să fi cunoscut nașterea copilului și fără să fi avut astfel posibilitatea de a porni acțiunea în tăgăduirea paternității; soția naște un copil după trecerea unui număr de ani de la despărțirea în fapt a soților, dar soțul – nefiind tulburat de soție cu vreo cerere de pensie de întreținere – nu intentează – în termenul de 6 luni – acțiunea în tăgăduirea paternității, deși are cunoștință de nașterea copilului, așa încât nu mai există nici o posibilitate de înlăturare a prezumției de paternitate, deși este evident că aceasta nu corespunde realității etc.
În aceste cazuri și în altele asemănătoare, care se pot ivi, neintroducându-se acțiunea în tăgăduirea paternității de către soț, prezumțiile legale de paternitate vor continua să se aplice și să creeze o aparență falsă, împiedicând totodată stabilirea adevăratei paternități a copilului.
Asemenea cazuri au făcut să se pună întrebarea dacă soluția legiuitorului nostru, de a rezerva numai soțului dreptul de a porni acțiunea în tăgăduirea paternității se justifică îndeajuns și dacă nu ar fi indicat să se recunoască acest drept și mamei și copilului, așa cum s-a propus hotărât în literatura noastră juridică și cum reiese indirect și din practica judiciară care în unele cazuri a înlăturat ilegal aplicarea prezumțiilor legale de paternitate, invocând principiul echității sau cel al necesității stabilirii adevărului obiectiv.
Rostul acțiunii în tăgăduirea paternității este înlăturarea aplicării prezumțiilor legale de paternitate în cazurile în care acestea nu corespund realității în dublul scop de a pune capăt unei situații false și de a deschide copilului posibilitatea stabilirii adevăratei sale paternități
De cele mai multe ori, când prezumția legală de paternitate nu corespunde realității, soțul pornește acțiunea în tăgăduirea paternității, dar excepțional sunt și cazuri în care soțul apreciază că, introducerea acțiunii nu este oportună pentru a feri căsnicia de riscul destrămării – ceea ce depinde de sentimentele soțului față de soție, de firea soțului, de concepțiile sale privitoare la căsătorie și familie – precum sunt – mai rar – și cazuri în care soțul refuză pur și simplu exercitarea dreptului său la acțiunea în tăgăduirea paternității pentru a împiedica recunoașterea copilului de către adevăratul său tată din cauza resentimentelor sale față de soția adulteră și copilul rezultat din aceste relații.
Ori, a atribui dreptul la acțiunea în tăgăduirea paternității numai soțului, înseamnă a-i acorda acestuia un fel de monopol în aprecierea oportunității dreptului la acțiune, de a nu ține seama de interesele mamei și a copilului, de a nu recunoaște mamei – care a născut copilul și care cunoaște cel mai bine situația – dreptul de a aprecia ea însăși oportunitatea introducerii acțiunii, de a nu recunoaște copilului – când acesta ajunge la vârsta majoratului – dreptul de a aprecia el însuși propria lui situație. Un asemenea monopol, de natură a încuraja spiritul de șicană al soțului și de a promova o situație de preeminență a soțului, contrastează cu deplina egalitate care trebuie să existe în raporturile dintre soți, principiu fundamental al dreptului nostru. Un asemenea monopol este totodată un obstacol în calea cunoașterii adevărului.
Pe de altă parte așa cum am arătat mai sus, se ivesc uneori cazuri în care soțul nu mai poate exercita dreptul său la acțiune și, drept urmare, falsa aparență nu mai poate fi înlăturată în nici un fel.
Toate aceste argumente pledează pentru modificarea legislației noastre în sensul de a se recunoaște mamei și copilului dreptul de a acționa pentru înlăturarea aplicării prezumțiilor legale de paternitate.
2.2.4.5. Introducerea acțiunii în tăgăduirea paternității împotriva copilului a cărui paternitate se tăgăduiește. Citarea obligatorie a mamei și poziția acesteia în proces.
Acțiunea copilului a cărui paternitate se tăgăduiește, ea urmărind să lipsească copilul respectiv de beneficiul prezumției legale de paternitate de care acesta se bucură. Pârâtul în acțiunea de tăgăduire a paternității este deci copilul a cărui paternitate se tăgăduiește. Dată fiind contrarietatea de interese dintre tatăl-reclamant și copilul-pârât, acesta va fi reprezentat, până la împlinirea vârstei de 14 ani, cât timp este lipsit de capacitatea de exercițiu, de celălalt părinte în calitate de reprezentant legal (mama sa, soția reclamantului), iar dacă aceasta a decedat sau nu are capacitatea deplină de exercițiu, de un tutore ad hoc. După împlinirea vârstei de 14 ani, când copilul dobândește capacitatea de exercițiu restrânsă, el va participa singur în proces, acțiunea în tăgăduirea paternității având caracter personal.
Art. 54 alin.ultim C. fam. prevede că “în toate cazurile, mama copilului va fi citată în proces”. Citarea obligatorie a mamei în proces, indiferent de împrejurarea cî ea este sau nu reprezentantul legal al copilului pârât, urmărește să asigure participarea mamei în proces în nume propriu, în toate cazurile, având în vedere că mama are interesul propriu de a se respinge acțiunea, căci în cazul contrar ea va fi considerată a fi săvârșit un adulter, interes propriu care coincide cu cel al copilului, ceea ce face ca mama să dea cel mai eficient ajutor copilului. Pe de altă parte, mama cunoaște mai bine ca oricine realitatea și, prin urmare, ea poate contribui în mare măsură la descoperirea adevărului. Mama participă astfel în proces în nume propriu, iar atunci când este și reprezentamtul legal al copilului – ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori – ea participă și în această a doua calitate.
Participarea mamei la proces se aseamănă aparent, pe de o parte, cu coparticiparea procesuală, reglementată de art. 47 și 48 C. proc.civ. de care se deosebește, însă, prin aceea că mama nu este chemată în judecată de reclamant, iar, pe de altă parte, cu intervenția accesorie, reglementată de art. 49 și urm. C. proc.civ., de care se deosebește prin aceea că mama nu participă la proces ca urmare a unei cereri a ei. Mama participă la proces în temeiul legii, în interes propriu și în interesul copilului, având, astfel poziția de parte în proces, cu drepturile și îndatoririle corespunzătoare.
2.2.4.6. Termenul prevăzut de lege pentru introducerea acțiunii în tăgăduirea paternității.
Art. 55 alin.1 C.fam. stabilește că: “Acțiunea în tăgăduire a paternității se prescrie în termen de șase luni de la data când tatăl a cunoscut nașterea copilului”. Pentru înțelegerea acestui text ne apare necesar să cercetăm natura juridică a termenului, justificarea duratei sale și data de la care acest termen începe să curgă în principalele situații care se pot ivi.
a. Natura juridică a termenului.
Însuși textul legii califică termenul ca fiind un termen de prescripție, susceptibil deci de suspendare, întrerupere și de repunere în termen, în conformitate cu dispozițiile Decretului nr. 167/1958 referitor la prescripția extinctivă.
b. Justificarea duratei termenului.
Paternitatea copilului din căsătorie nu poate fi lăsată în incertitudine un timp mai îndelungat fără a dăuna intereselor copilului. Iată de ce, posibilitatea tăgăduirii paternității trebuie admisă un timp relativ scurt după nașterea copilului, dar care să lase totuși tatălui răgazul necesar pentru a lua hotărârea de introducere a acțiunii de tăgăduire a paternității. Termenul de șase luni prevăzut de art. 55, alin. 1 C. fam. se justifică sub ambele aceste aspecte, căci, pe de o parte, este un termen scurt, iar pe de altă parte, începând să curgă de la data cunoașterii de către soțul mamei a nașterii copilului și fiind susceptibil de suspendare, întrerupere și repunere în termen, lasă acestuia timpul de informare și reflecție de care are nevoie.
c. Data de la care termenul începe să curgă.
Termenul începe să curgă de la “data când tatăl a cunoscut nașterea copilului” (art. 55, alin.1 C. fam.), căci numai de la această dată el se află în situația de a-și putea exercita dreptul la acțiune. Când părinții au domiciliul comun și copilul se naște la domiciliul lor se prezumă că tatăl a luat cunoștință de nașterea copilului la data când aceasta a avut loc, prezumția simplă pe care, desigur, tatăl poate să o combată, dovedind contrariul. Dovada datei la care tatăl a luat cunoștință de nașterea copilului se poate face prin orice mijloace de probă.
Tot de la data când a aflat despre nașterea copilului va începe să curgă termenul de prescripție și în cazul în care tatăl dispărut s-a întors, indiferent că dispariția a fost sau nu declarat.
Soluția va fi aceeați și în cazul în care tatăl a fost declarat mort și, întorcându-se, a aflat despre nașterea copilului în absența sa. Împrejurarea că hotărârea declarativă de moarte n-a fost încă anulată printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu constituie un impediment pentru introducerea acțiunii, căci “capacitatea de exercițiu – la fel ca cea de folosință – nu poate fi suspendată până la anularea hotărârii declarative a morții”, iar prezumția de încetare din viață creată de hotărârea declarativă de moarte “nu poate fi, în nici un caz, invocată împotriva dovezii contrare neîndoielnice care rezultă din însăși existența celui declarat mort”.
Alin.2 din art.55 C. fam. prevede că, în cazul în care, mai înainte de împlinirea termenului de șase luni, “tatăl a fost pus în interdicție, un nou termen curge pentru tutore de la data când acesta a aflat despre nașterea copilului”. Soluția va fi aceeași și în cazul, neprevăzut de lege, în care tatăl se afla deja sub interdicție la nașterea copilului, în sensul căă tutorele va putea introduce acțiunea în șase luni de la data când el a aflat despre nașterea copilului, situația fiind similară. În ambele cazuri, dacă tutorele n-a introdus acțiunea în tăgăduirea paternității, acțiunea “poate fi pornită de tată după ce i s-a ridicat interdicția, înlăuntrul unui nou termen de 6 luni” (alin.3, din art. 55 C. fam.) care va începe să curgă de la data când tatăl va fi aflat de nașterea copilului sau de la data ridicării interdicției, dacă el a cunoscut nașterea copilului încă în timp ce se afla sub interdicție, sau chiar înainte de a fi fost pus sub interdicăie, în acest din urmă caz însă numai dacă acțiunea nu era deja prescrisă în momentul punerii sub interdicție.
Sunt și cazuri în care termenul de șase luni de introducere a acțiunii în tăgăduirea paternității începe să curgă numai de la data când soțul sau fostul soț al mamei află că prezumția de paternitate a copilului născut de mamă operează împotriva lui, căci mai înainte el nu poate tăgădui o paternitate care nu-i este încă atribuită. Este cazul când filiația față de mamă a copilului a fost stabilită (prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească) după nașterea acestuia și în consecință prezumția legală de paternitate operează împotriva soțului, numai ca urmare a stabilirii maternității copilului, precum și cazul în care noul soț al mamei recăsătorite tăgăduiește cu succes paternitatea copilului născut de mamă în cele 300 de zile de la recăsătorire și, drept urmare, prezumția legală de paternitate operează împotriva fostului soț al mamei.
2.2.5. Contestarea paternității copilului înregistrat greșit ca fiind din căsătorie
2.2.5.1. Noțiunea de contestare a paternității copilului înregistrat greșit ca fiind din căsătorie
Contestarea paternității din căsătorie se referă la cazurile în care copilul a fost înregistrat greșit ca fiind din căsătorie și ca având – drept urmare – ca tată pe soțul mamei, deși părinții săi, fie n-au fost niciodată căsătoriți împreună, fie – fiind căsătoriți împreună – copilul nu s-a născut și nici nu a fost conceput în timpul căsătoriei, nașterea lui având loc înainte de încheierea căsătoriei sau după trecerea a 300 zile de la încetarea, desfacerea sau desființarea acesteia, nefiind astfel cazul de a i se fi aplicat nici una din cele două prezumții de paternitate prevăzute de art. 53 C. fam.
Contestarea paternității copilului înregistrat greșit ca fiind din căsătorie se deosebește astfel fundamental de tăgăduirea paternității, căci aceasta din urmă se referă la cazurile în care condițiile de aplicare a prezumțiilor mamei – prezumat de lege a fi tatăl copilului – urmărește să răstoarne prezumția legală de paternitate ce i s-a aplicat, dovedind că este cu neputință ca el să fie tatăl copilului (art. 54 alin.1 C. fam.).
Prin urmare, pe când tăgăduirea paternității tinde la răsturnarea prezumțiilor legale de paternitate, contestarea paternității din căsătorie tinde la constatarea greșitei aplicări în speță a prezumțiilor legale de paternitate, dovedindu-se neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege în acest sens.
2.2.5.2. Acțiunea în contestarea paternității copilului înregistrat greșit ca fiind din căsătorie
Deși, legea nu reglementează această acțiune, posibilitatea introducerii ei nu este pusă la îndoială de vreme ce ea urmărește înlăturarea unei filiații necorespunzătoare realității rezultând din aplicarea greșită, sau uneori chiar frauduloasă, a prezumțiilor legale de paternitate.
Ca orice acțiune personală nepatrimonială, pentru care legea n-a prevăzut excepțional un termen de prescripție, acțiunea în contestarea paternității este imprescriptibilă. Necesitatea de a stabili, fără nici o mărginire, în timp, adevărul obiectiv cu privire la starea civilă și la raporturile de familie, precum și necesitatea ocrotirii juridice permanente a acestor drepturi și situații juridice impun soluția imprescriptibilității drepturilor la aceste acțiuni personale nepatrimoniale. Acesta este principiul de la care legiuitorul se abate expres numai în acele cazuri în care motive temeinice justifică excepția. Așa cum s-a arătat, când nu sunt întrunite condițiile de aplicare a prezumțiilor legale de paternitate “lipsa lor nu ar putea fi suplinită prin trecerea unui termen de prescripție – oricât de lung ar fi el – pentru a se ajunge, pe această cale, la înlăturarea acțiunii prin care se contestă o stare civilă aparentă, aceea a unei filiații din căsătorie vădit potrivnică legii”.
Acțiunea în contestarea paternității copilului înregistrat greșit ca fiind din căsătorie se poate introduce de orice persoană interesată, iar dovada greșitei înregistrări se poate face prin orice mijloace de probă.
Admiterea acțiunii în contestarea paternității copilului înregistrat greșit ca fiind din căsătorie are totodeauna ca efect înlăturarea calității de copil din căsătorie a copilului pârât și considerarea acestuia, de la data nașterii sale, ca fiind copil din afara căsătoriei. Dacă copilul a fost declarat la starea civilă de tatăl său, el, poate fi considerat recunoscut de acesta potrivit prevederilor art. 57 C. fam. și va avea astfel calitatea de copil din afara căsătoriei cu paternitatea stabilită. Dacă, însă, copilul a fost declarat la starea civilă de o altă persoană sau dacă din “declarația tatălui” nu se poate desprinde săvârșirea unui act de recunoaștere, copilul va rămâne din afara căsătoriei cu paternitatea nestabilită, urmând să și-o stabilească ulterior, printr-o eventuală recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească.
Secțiunea
2.3. STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE TATĂ A COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI PRIN RECUNOAȘTERE SAU HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ
2.3.1. Stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei prin recunoașterea tatălui.
Art. 57-58 C. fam. reglementează recunoașterea paternității copilului din afara căsătoriei în același fel ca și art. 48-49 C. fam. care reglementează recunoașterea maternității, cu două deosebiri: prima în ce privește cazurile în care este admisă recunoașterea paternității și cea de a doua în ce privește intervertirea sarcinii probei în cazul contestării recunoașterii paternității de către mamă, de cel recunoscut sau de descendenții acestuia. La aceste deosebiri se adaugă precizarea făcută de art. 57 alin.1 C. fam. potrivit căreia, după moartea copilului, acesta poate fi recunoscut de tată numai dacă a lăsat descendenți firești, precizare propusă de unii autori a fi extinsă, pe cale de analogie, și la recunoașterea maternității copilului decedat.
În cele ce urmează, vom înfățișa sumar recunoașterea paternității copilului din afara căsătoriei, trimițând pentru dezvoltări la cele arătate la copitolul II, secțiunea III, cu privire la recunoașterea maternității și insistând doar asupra a ceea ce este specific recunoașterii paternității.
2.3.2. Definiția, natura și caracterele juridice ale recunoașterii paternității
Recunoașterea paternității este declarația făcută de bunăvoie de către un bărbat, în una din formele prevăzute de lege, prin care acesta mărturisește că este tatăl unui copil.
Ca și recunoașterea maternității, recunoașterea paternității are o natură juridică mixtă fiind o mărturisire de paternitate (mijloc de probă) exprimată în forma unui act juridic.
Cele mai multe caractere juridice ale recunoașterii paternității decurg din natura sa – precumpănitoare – de mărturisire (mijloc de probă). Astfel, ea este: irevocabilă, chiar atunci când este făcută prin testament (art. 57 alin. 3 C. fam.); are caracter declarativ, producând efecte retroactiv de la nașterea copilului; are efecte față de toată lumea (erga omnes); este un act personal al tatplui; ceea ce implicp netransmisibilitatea dreptului de recunoaștere la moștenitori; poate fi făcută și de tatăl lipsit de capacitate de exercițiu sau restrâns în această capacitate, cu singura condiție de a avea o voință conștientă; este un act juridic pur și simplu, nesusceptibil de modalități (termen sau condiții).
Din natura sa de act juridic solemn și unilateral rezultă că recunoașterea implică îndeplinirea condițiilor de validitate a manifestărilor de voință, că ea trebuie făcută în una din formele prevăzute de lege și că își produce efectele indiferent de acceptarea ei de către cel recunoscut.
2.3.3. Copiii a căror paternitate poate fi recunoscută
Spre deosebire de recunoașterea maternității, care nu este admisă decât dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă ori dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți (art. 48, alin.1 C. fam.), recunoașterea paternității este admisă în folosul tuturor copiilor care nu beneficiază de prezumțiile legale de paternitate, a tuturor copiilor din afara căsătorie (concepuți și născuți în afară de căsătorie, cum precizează art. 57 alin.1 C. fam.), indiferent de vârsta lor, chiar dacă au depășit vârsta majorității.
Nimic nu împiedică ca tatăl să recunoscă un copil conceput, dar încă nenăscut, recunoașterea care prezintă interes mai ales când tatăl este bolnav și crede că nu mai are mult de trăit, ceea ce îl determină să facă recunoașterea prin testament.
Având în vedere dispoziția alin.2 din art. 7 al Decretului nr. 31/1954 potrivit căreia “drepturile copilului sunt recunoscute de la concepție”, teza nevalabilității recunoașterii paternității copilului conceput dar nenăscut încă ne apare ca fiind neîntemeiată. Referința art. 57 alin.1 C. fam. la “copilul conceput și născut în afara căă\toriei”, n-are înțelesul de a cere pentru valabilitatea recunoașterii condiția nașterii copilului, ci acela de a indica că pot fi recunoscuți numai copiii din afara căsătoriei, numai copii care nu beneficiază de prezumția legală de paternitate. Pe de altă parte, în ipoteza copilului conceput – recunoscut de un bărbat – care se naște după căsătorirea mamei cu un alt bărbat, nu se ivește nici un conflict de paternitate, căci prezumția de paternitate prevăzută de art. 53 alin.1 C. fam. care, în puterea legii, atribuie copilul, soțului mamei, atrage ipso facto, ineficacitatea recunoașterii, afară, firește, de cazul în care soțul, tăgăduind cu succes paternitatea, răstoarnă prezumția de paternitate și copilul devine din afara căsătoriei.
Copilul din afara căsătoriei decedat poate fi recunoscut de către tată, dacă copilul a lăsat descendenți firești, condiție prevăzută de art. 57 alin.1 C. fam. spre a se împiedica astfel recunoașterea de paternitate interesate, făcute de tată numai în scopul de a veni la moștenirea copilului decedat.
În ce privește recunoașterea paternității copilului care a fost deja recunoscut de un alt bărbat, delegatul de stare civilă va fi îndreptățit să refuze înregistrarea acesteia până ce prima recunoaștere înregistrată va fi înlăturată pe calea contestației ca necorespunzătoare realității, spre a se evita astfel apariția în registrele stării civile a mai multor recunoașteri de paternitate a aceluiași copil din care numai una poate fi adevărată.
2.3.4. Formele recunoașterii paternității
Recunoașterea paternității copilului din afara căsătorie, este un act solemn care se poate face, ca și recunoașterea maternității, prin unul din următoarele acte juridice: declarația la oficiliul de stare civilă, înscris autentic și testament (art. 57 alin.2 C. fam.). Ca și în cazul recunoașterii maternității, legiuitorul prevede expres că recunoașterea paternității “chiar făcută prin testament, nu se poate revoca” (art. 57 alin.3 C. fam.). recunoașterea paternității cuprinsă într-un testament își va produce efectele imediat, ca și recunoașterea maternității, retroactivând de la data nașterii copilului, sau chiar a concepției acestuia, neexistând nici o justificare a amânării producerii acestor efecte până la data morții testatorului.
2.3.5. Contestarea recunoașterii paternității.
Art. 58 alin. . fam. prevede, în aceeași termeni – ca și art. . fam., privitor la contestarea recunoașterii maternității -, că “recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată”, deci, și de însuși autorul recunoașterii. Cele arătate cu referire la contestarea maternității sunt deopotrivă valabile, mutatis mutandis, și în ce privește contestarea paternității.
Există o deosebire numai în ce privește persoana căreia îi revine sarcina probei când reclamantul în acțiunea în contestație este mama, copilul sau descendenții acestuia, cazuri în care reclamantul – căruia i-ar fi revenit sarcina probei potrivit dreptului comun – este scutit de orice probă, “dovada paternității” – a conformității recunoașterii paternității cu realitatea – fiind pusă de lege “în sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor săi” (art. 58 alin.2 C. fam.). În felul acesta, mama, copilul sau descendenții acestuia anihilează recunoașterea prin simplul fapt al introducerii acțiunii în contestație. Printr-o intervertire a sarcinii probei, revine bărbatului autor al recunoașterii – care este pârâtul în acțiunea în contestație – rolul de a dovedi că el este tatăl copilului, iar dacă nu reușește să facă această dovadă în mod concludent pentru instanța de judecată, recunoașterea sa va fi înlăturată de instanță ca fiind contrară realității.
Scopul acestei dispoziții este acela de a ocroti mama, copilul sau pe descendenții, acestuia împotriva unei recunoașteri contrară adevărului, făcută în scopuri interesate.
2.3.6. Nulitatea recunoașterii paternității
În mod asemănător cu nulitatea recunoașterii maternității, recunoașterea paternității este sancționată cu nulitatea absolută în următoarele cazuri: când se referă la copiii care beneficiază de prezumțiile legale de paternitate, când se referă la copiii din afara căsătoriei decedați care n-au lăsat descendeți firești (art. 57 alin.1 C. fam.); când emană de la un bărbat lipsit de o voință conștientă; când a fost făcută prin alte acte juridice decât cele prevăzute de art. 57 alin.1 C. fam. (declarație la starea civilă, `nscris autentic, testament); când formele prevăzute pentru valabilitatea acestor acte n-au fost respectate.
În ce privește nulitatea relativă a recunoașterii paternității există aceeași controversă ca și în cazul nulității relative a recunoașterii maternității, unii autori susținând teza că recunoașterea paternității poate fi anulată pentru vicii de consimțământ, iar alții susținând teza potrivit căreia recunoașterea de paternitate care corespunde adevărului nu poate fi anulată pentru vicii de consimțământ, ea constituind o mărturisire de paternitate care confirmă o legătură de filiație, ce există independent de voința autorului recunoașterii. Dacă însă recunoașterea paternității nu corespunde adevărului; ea poate fi atacată de ajutorul ei fie prin acțiunea în contestarea recunoașterii, fie prin acțiunea în anulare.
2.3.7. Stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei prin hotărâre judecătorească
2.3.7.1. Acțiunea în stabilirea paternității
Titularul dreptului la acțiunea în stabilirea paternității
După cum arată art. 59 alin.1 C. fam. “Acțiunea în stabilirea paterniăț]ii din afara căsătoriei aparține copilului…”. Deși acest text nu prevede, după modelul art. 52 alin.1 C. fam., referitor la acțiunea pentru stabilirea filiației față de mamă, că acțiunea aparține “numai” copilului, este neîndoios, având în vedere caracterul strict personal al acestei acțiuni în reclamație de stat, că singurul ei titular este copilul, nici o altă persoană neavând calitatea de a porni acțiunea, în numele ei propriu.
Până la împlinirea vârstei de 14 ani, copilul fiind lipsit de capacitatea de exercițiu, acțiunea “se pornește în numele său de către mamă, chiar dacă este minoră” (art. 59 alin.1 C. fam.). Dacă mama n-a împlinit încă vârsta de 14 ani și nu are astfel capacitatea de exercițiu pentru sine, ea va putea totuși introduce acțiunea în numele copilului, căci textul citat și acordă acest drept “chiar dacă este minoră”, fără a distinge după cum ea a împlinit sau nu această vârstă. De altfel, faptul că mama a născut un copil constituie o puternică prezumție că ea are discernământul necesar pentru a-și da seama de interesul copilului de a-ți stabili filiația față de tată.
În cazul în care mama a decedat, este dispărută sau incapabilă, acțiunea se pornește de reprezentantul legal al copilului (art. 59 alin.1 C. fam.), fără a fi necesară încuviințarea autorității tutelare.
Mama sau reprezentantul legal al copilului, care a pornit acțiunea în numele acestuia, nu se poate dezista de la acțiune, căci pe de o parte, acțiunea aparține copilului iar, pe de altă parte, dacă introducerea acțiunii este neîndoios un act în interesul copilului, apoi renunțarea la aceasta – determinată de cine știe ce interese – poate dăuna copilului. Pentru aceleași motive nu poate fi considerată valabilă nici convenția prin care mama renunță la introducerea acțiunii sau la acțiunea deja introdusă, în schimbul primirii de la tatăl copilului a unei importante sume de bani globale, destinate să asigure pe timp îndelungat întreținerea copilului.
Între 14 și 18 ani copilul având capacitatea de exercițiu restrânsă poate introduce singur acțiunea, cu încuviințarea mamei sau a reprezentantului legal.
Acțiunea în stabilirea paternității poate fi introdusă și de copilul major în cazurile în care dreptul la acțiune nu s-a stins prin prescripție în timpul minorității acestuia. Imediat după punerea în aplicare a Codului familiei s-a susținut și teza potrivit căreia copilul major nu ar avea acest drept. S-au adus numeroase și puternice argumente în justificarea acestei teze, dintre care menționăm doar câteva: interesul copilului din afara căsătoriei de a-și cerceta paternitatea și după ajungerea sa la vârsta majorității, atât din punct de vedere personal nepatrimonial (stabilirea stării sale civile), cât și patrimonial (dreptul de a veni la succesiunea tatălui, drept de a obține de la acesta o pensie de întreținere dacă este incapabil de a munci); dispoziția înscrisă în alin.2 din art. . fam. potrivit căreia termenul de un an pentru pornirea acțiunii în stabilirea paternității din afara căsătoriei curge de la data când hotărârea prin care s-a admis tăgăduirea paternității din căsătorie a rămas definitivă, hotărâre care poate să intervină și după ce copilul a ajuns la vârsta majoratului;dispoziția înscrisă în alin.3 din art. . fam, care stabilește că termenul de un an curge de la încetarea conviețuirii mamei cu pretinsul tată sau de la încetarea întreținerii prestată de către pretinsul tată copilului, împrejurări care uneori pot să dureze de la nașterea copilului până când acesta devine major; posibilitatea recunoașterii copilului și după ce acesta a ajuns la vârsta majoratului, ceea ce impune aceeași soluție și în ce privește stabilirea paternității în justiție etc..
Copilul care beneficiază de prezumțiile legale de paternitate nu poate introduce acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei împotriva celui pe care îl consideră a fi în realitate tatăl său decât după ce, în prealabil, prezumția legală de paternitate ce i s-a aplicat a fost răsturnată prin admiterea unei acțiuni în tăgadă de paternitate introdusă de soțul sau fostul soț al mamei, prezumat tată.
Împrejurarea că paternitatea copilului din afara căsătoriei a fost stabilită prin recunoaștere nu este o piedică pentru stabilirea paternității în justiție, având în vedere că recunoașterea poate fi contestată de mamă, de copil sau de descendenții acestuia prin simpla afirmație că ea nu corespunde realității, dovada veracității recunoașterii revenind autorului recunoașterii (art. 58 alin.2 C. fam.).
Se pune întrebarea dacă copilul din afara căsătoriei, fără paternitatea stabilită, dar care este înfiat cu depline efecte de filiație firească, poate introduce o acțiune în stabilirea paternității împotriva unei terțe persoane, având în vedere că el este asimilat în totul cu copilul din căsătorie, că – așa cum prevede art. 79 alin.2 C. fam. – el “devine rudă cu rudele celor ce înfiază ca un copil firesc al acestora din urmă, iar drepturile și îndatoririle izvorâte din filiație între cel înfiat și părinții săi firești și rudele acestora încetează”. Considerăm că o asemenea acțiune poate fi introdusă, deoarece ea nu afectează valabilitatea înfierii și prezintă pentru copilul înfiat avantajul de a-i asigura, în termenul legal, stabilirea paternității, care și poate fi utilă în caz de anulare sau desfacere a înfierii.
Având în vedere caracterul strict personal al dreptului de a introduce acțiunea în stabilirea paternității, acest drept “nu trece asupra moștenitorilor copilului”, dar, “ei pot continua acțiunea pornită de acesta” (art. 59 alin.2 C. fam.), evident dacă copilul nu s-a dezistat sau acțiunea introdusă nu s-a perimat (art. 246 [i . proc.civ.). Unii autori sunt de părere că, trecând asupra moștenitorilor, acțiunea în stabilirea paternității – ca și aceea în stabilirea maternității – se transformă dintr-o acțiune personală într-una patrimonială, de unde o dublă consecință: aceea că “în lipsa unui interes patrimonial dovedit de către moștenitori, acțiunea va fi respinsă” și aceea că “dreptul de a continua acțiunea va putea fi exercitat și de către creditorii moștenitorilor”. Dar, oare, acesta să fi fost scopul urmărit de legiuitor când a dispus că acțiunea pusă în mișcare de copil poate fi continuată de moștenitori sau, mai degrabă, scopul de a permite moștenitorilor să ducă la bun sfârșit (la descoperirea adevărului cu privire la starea civilă a autorului lor) acțiunea inițiată de către copilul (decedat), fără a-i transforma caracterul? Rațional, acesta din urmă ni se pare a fi fost scopul urmărit de legiuitor, căci dacă acesta ar fi fost transformarea acțiunii, textul legii ar fi trebuit să facă această precizare, dar el se mărginește să se refere la continuarea acțiunii.
În afara copilului, nici o altă persoană nu poate introduce acțiunea în stabilirea paternității.
Procurorul nu poate introduce acțiunea în stabilirea paternității, așa cum nu poate introduce nici acțiunea în stabilirea maternității, având în vedere că legea exceptează expres acțiunile strict personale de la principiul potrivit căruia procurorul poate să pornească orice acțiune (art. . proc.civ.).
b. Persoanele împotriva cărora poate fi introdusă acțiunea în stabilirea paterniăț]ii.
Acțiunea în stabilirea paternității se introduce împotriva pretinsului tată, iar – în caz de deces al acestuia – împotriva moștenitorilor lui (art. 59 alin.3 C. fam.). Renunțarea moștenitorilor la succesiunea pretinsului tată nu împiedică introducerea acțiunii împotriva lor, dat fiind caracterul personal al acțiunii – care nu dispare – și necesitatea de a se asigura posibilitatea intentării acțiunii împotriva unui pârât, căci în cazul contrar moștenitorii ar putea împiedica – pe calea renunțărilor la succesiune – cercetarea paternității copilului din afara căsătoriei față de autorul lor, pretins a fi tatăl copilului. Moștenitorii nu au față de autorul lor – pretinsul tată decedat – numai interese patrimoniale, ci și interesul de ordin personal nepatrimonial de a se lămuri chestiunea existenței pretinsului raport de filiație dintre copilul reclamant și autorul lor, în calitatea lor de rude sau de persoane apropiate care sunt chemate la succesiune în temeiul legii sau testamentului defunctului.
În cazul în care copilul reclamant are paternitatea stabilită printr-o recunoaștere pe care o consideră necorespunzătoare realității și introduce acțiunea în stabilirea paternității împotriva altei persoane, el va trebui să cheme în proces și pe autorul recunoașterii în vederea înlăturării recunoașterii.
2.3.8.Termenul prevăzut de lege pentru introducerea acțiunii în stabilirea paternității
Durata termenului și caracterul său
Art. 60, alin.1 C. fam. prevede că, “acțiunea în stabilirea paterniăț]ii din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la nașterea copilului”. Mărginirea în timp a dreptului de a introduce acțiunea în stabilirea paternității se justifică prin însuși interesul copilului, căci – datorită presiunii exercitată indirect de perspectiva expirării termenului – mama este îndemnată să acționeze – în numele copilului – la un scurt interval de timp după nașterea acestuia, când probele nu și-au pierdut încă din preciziunea și concludența lor, așa cum se întâmplă cu trecerea vremii. Totodată, prin intentarea acțiunii la un timp apropiat de data nașterii, copilul a cărui paternitate se stabilește în acest mod, va beneficia, încă de la începutul existenței sale, de pensia de întreținere la plata căreia tatăl va fi obligat. Interesele copilului concordă astfel cu interesul general, care reclamă ca problemele de paternitate să fie lămurite într-un timp relativ scurt, pentru a se asigura astfel stabilitatea stării civile a persoanelor și a raporturilor de familie.
Legiuitorul ia în considerare cazurile, destul de frecvente, în care mama copilului a conviețuit cu pretinsul tată sau în care acesta din urmă a prestat copilului întreținere, dispunând că, în aceste cazuri, termenul de un an pentru pornirea acțiunii în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei va curge de la încetarea conviețuirii sau a prestării întreținerii. În acest fel, în aceste cazuri, termenul de un an începând să curgă, în funcție de împrejurări, după trecerea unui oarecare timp, uneori mai îndelungat, în raport cu data nașterii, este de natură să corecteze – când este indicat – “scurtimea” termenului.
Termenul de un an prevăzut de art. . fam. este un termen de prescripție, și nu unul de decădere, calificare pe care o face însuși legiuitorul în art. 24 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului, privitor la persoanele fizice și persoanele juridice. Drept urmare, se vor aplica acestui termen dispozițiile Decretului nr. 167/1958 care reglementează prescripția extinctivă – și care constituie dreptul comun în materie – cu privire la suspendarea și întreruperea prescripției, la repunerea în termen și la obligația instanțelor de a analiza din oficiu chestiunea prescripției dreptului la acțiune.
b. Data de la care începe să curgă termenul de prescripție.
Art. 60 alin.1 C. fam. stabilește regula că termenul de prescripție al acțiunii în stabilirea paternității începe să curgă de la data nașterii copilului.
Prin excepție de la regula stabilită în art. 60 alin.1 C. fam., legiuitorul prevede, în alineatele 2 și 3 ale aceluiași articol, trei cazuri speciale în care termenul de prescripție începe să curgă de la date mai îndepărtate decât aceea a nașterii.
1. Un prim caz este acela în care copilul s-a născut sau a fost conceput în timpul căsătoriei, dar el a rezultat din relațiile mamei cu un alt bărbat decât soțul acesteia. Prin aplicarea prezumțiilor legale de paternitate, copilul are calitatea de copil din căsătorie și, drept urmare, mama lui nu va putea porni acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei decât după ce soțul ei va obține o hotărâre definitivă de tăgăduire a paternității. Iată de ce alineatul 2 din art. . fam. prevede că termenul de un an pentru pornirea acțiunii în stabilirea paternității din afara căsătoriei va începe să curgă în acest caz de la data când hotărârea de admitere a acțiunii în tăgăduirea paternității a rămas definitivă.
2. Un al doilea caz, destul de frecvent, este acela al conviețuirii mamei cu pretinsul tată, prevăzut de alin.3 din art. . fam. În acest caz, mama având speranța legitimă că, mai curând sau mai târziu, conviețuirea s-ar putea transforma în căsătorie și copilul va fi recunoscut de bunăvoie de tatăl său, n-are curajul să-l cheme în judecată pe acesta, de teama că speranța ei se va nărui. Legiuitorul, înțelegând situația în care se află mama, vine în ajutorul ei, stabilind că, în această împrejurare, termenul de prescripție va începe să curgă de la încetarea conviețuirii. Din practica judiciară se desprinde că noțiunea de conviețuire implică nu numai viața în comun, dar și relațiile cu caracter de continuitate între mamă și pretinsul tată, chiar dacă ei n-ar locui împreună, sau unul din ei ar fi obligat, din cauza serviciului, să se mute în altă localitate.
3. Un al treilea caz este acela în care bărbatul pe care mama îl consideră tatăl copilului prestează în mod voluntar întreținerea copilului. Această situație poate fi privită ca o mărturisire tacită de paternitate, care s-ar putea transforma cu timpul într-o recunoaștere expresă, făcută în formele prevăzute de lege. Prestarea întreținerii este o realitate de care copilul beneficiază și pe care mama are tot interesul s-o consolideze, spre a-i asigura durabilitatea. Pentru acest motiv, de cele mai multe ori, mama nu va avea curajul să-l indispună pe cel care prestează întreținerea de bunăvoie prin introducerea împotriva acestuia a unei acțiuni în stabilirea paternității, a cărei efect aproape sigur va fi sistarea întreținerii – care altfel ar fi putut continua un timp mai îndelungat – pentru un rezultat nesigur în ce privește stabilirea paternității și obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere. Și în acest caz, legiuitorul a procedat la fel ca și în cazul precedent, stabilind că termenul de prescripție va începe să curgă de la încetarea întreținerii.
c. Efectele conviețuirii mamei cu pretinsul tată și ale întreținerii copilului de către acesta asupra cursului prescripției.
Pentru a lămuri efectele împrejurărilor prevăzute în alin.3 din art. . fam. asupra cursului prescripției, vom distinge diferitele situații care se pot ivi.
1. O primă situație este aceea în care conviețuirea a început înainte de nașterea copilului sau la nașterea acestuia, iar, în cazul întreținerii, când aceasta a început la nașterea copilului. În această situație, termenul de prescripție nu va începe să curgă de la data nașterii copilului, ci de la data încetării acestor împrejurări. Efectele conviețuirii și al prestării întreținerii va fi deci amânarea începerii cursului prescripției pe tot timpul duratei lor. În această situație, nu poate fi vorba nici de suspendarea prescripției, nici de întreruperea ei, deoarece și una și alta presupun o prescripție care a început să curgă, ceea ce nu este cazul.
2. O a doua situație este aceea în care, la data nașterii copilului, mama n-a început să conviețuiască cu pretinsul tată și nici acesta n-a început să presteze întreținerea copilului. În consecință, termenul de prescripție va începe să curgă de la nașterea copilului. Dacă însă, înainte de împlinirea termenului de prescripție – care a început să curgă de la nașterea copilului -, mama începe să conviețuiască cu pretinsul tată sau acesta începe să presteze întreținerea copilului, prescripția începută se întrerupe, producându-se efectele specifice ale întreruperii prescripției: a. ștergerea timpului care a curs anterior ivirii cauzei de întrerupere, precum și a însăși prescripției începute care nu mai poate continua; 2. începerea, de la data încetării cauzei de întrerupere, a unei noi prescripții de același fel și de aceeași durată, așa cum prevede alin.3 din art. . fam, când dispune că, în această situație, “termenul de un an va curge de la încetarea conviețuirii ori a întreținerii”.
3. O a treia situație, în fine, este aceea în care termenul de un an de la nașterea copilului se scurge fără ca mama să fi început să conviețuiască cu pretinsul tată sau fără ca acesta să fi început să presteze întreținere copilului. În această situație, mama copilului trebuie să pornească acțiunea în stabilirea paternității înainte de împlinirea termenului de prescripție, care a început să curgă de la data nașterii copilului, căci odată acest termen împlinit, fără ca acțiunea să fi fost introdusă, dreptul la acțiune al copilului se stinge prin efectul împlinirii termenului de prescripție. Stingerea dreptului la acțiune poate fi evitată numai dacă între timp intervin cauze de suspendare sau de întrerupere a prescripției din cele prevăzute de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
d. Lipsa de efecte a conviețuirii mamei cu pretinsul tată sau a prestării de întreținere copilului, în cazurile când aceste împrejurări au loc după stingerea dreptului la acțiune.
Ștergerea efectelor prescripției anterior împlinite și apariția unei noi prescripții pot constitui un deziderat, dar ele nu rezultă din dispoziile alin.3 din art. . fam. sau din alte dispoziții legale și nu corespund nici principiilor instituției prescripției extinctive. Într-adevăr, potrivit acestor principii, în afară de suspendarea și întreruperea cursului prescripției, ce intervin înainte de împlinirea acesteia, nu există altă posibilitate de judecare a unei acțiuni, când termenul de prescripție s-a împlinit, decât repunerea în termen, ce poate fi dispusă de instanța judecătorească numai “în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit” (art. 19 din Decretul nr. 167/1958).
Un drept subiectiv este însoțit de un singur drept la acțiune. Cursul prescripției dreptului la acțiune poate fi suspendat sau întrerupt. Dacă, însă, dreptul la acțiune s-a stins prin împlinirea termenului de prescripție, un al doilea drept la acțiune nu există, și nu poate exista fără o dispoziție expresă a legii. Titularul dreptului la acțiune poate fi repus în termen de instanța judecătorească, dacă a fost împiedicat să acționeze din cauze temeinic justificate. Al mod de reînviere a dreptului la acțiune ce s-a stins, sau de naștere a unui nou drept la acțiune nu există”.
2.3.9. Probațiunea paternității copilului din afara căsătoriei
2.3.9.1. Faptele ce trebuie dovedite
Pentru a se stabili paternitatea copilului din afara căsătoriei trebuie să se dovedească:
a. faptul că pârâtul ce se pretinde a fi tatăl copilului a avut relații sexuale cu mama acestuia în timpul legal al concepției;
b. faptul că, copilul a cărui paternitate se cercetează a fost conceput din aceste relații.
Dovada relațiilor pârâtului cu mama copilului presupune că filiația copilului față de mamă a fost stabilită în prealabil.
Uneori, în funcție de împrejurările cauzei, poate să fie indicată determinarea acelei părți – acelor zile – din timpul legal al concepției în care au avut loc relațiile sexuale ale pârâtului cu mama copilului. Astfel, de exemplu, dacă copilul s-a născut prematur, la circa 6-7 luni de la concepție, ceea ce se poate stabili “prin măsurătorile obligatorii înscrise în foaia clinică privind dimensiunile și greutatea noului-născut și se întemeiază pe modul de dezvoltare și funcționare a organelor sale vitale”, iar pe de altă parte, s-a dovedit că pârâtul n-a cunoscut pe mama copilului decât după data concepției sau că a părăsit-o anterior acestei date, reiese că el nu poate fi tatăl copilului. Așa cum am arătat mai sus cu privire la prezumția legală care stabilește timpul legal al concepției, această precizare, ‚în cadrul perioadei legale de concepție, este admisă uneori în practica judiciară, dar formează obiect de discuții în literatura juridică.
2.3.9.2. Admiterea tuturor mijloacelor de probă
În scopul dovedirii celor două împrejurări menționate la punctul precedent, fiind vorba de fapte materiale, sunt admise orice mijloace de probă: martori, înscrisuri, mărturisirea pârâtului, prezumții, probe științifice.
Depozițiile martorilor constituie un mijloc de probă foarte larg folosit pentru dovedirea existenței relațiilor intime dintre pârât și mama copilului în timpul legal al concepției. Desigur, rareori martorii pot declara că au constatat cu propriile lor simțuri existența acestor relații. Dar, din relatările lor despre conviețuirea pârâtului cu mama copilului, despre vizitele repetate ale pârâtului la mama copilului sau ale acesteia la pârât, despre întâlnirea lor, despre anumite circumstanțe semnificative etc., se poate deduce cu multă probabilitate existența acestor relații. În procesele de stabilire a paternității pot fi audiate ca martori și rudele (care fiind mai apropiate de părți se află în situația de a cunoaște, mai bine relațiile intime dintre acestea) cu o singură excepție, aceea a descendenților (art. . proc.civ.).
Înscrisurile, și în special scrisorile, pe care pârâtul și mama copilului și le-au adresat unul altuia pot constitui probe importante, și uneori hotărâtoare, prin relatările pe care le cuprind cu privire la relațiile dintre pârât și mama copilului. Împrejurarea că, în actul de naștere, pârâtul a fost trecut ca tată al copilului n-are valoare probatorie, afară de cazul când mențiunea s-a făcut la cererea pârâtului, având astfel caracterul unei recunoașteri.
O probă care are o mare forță doveditoare este mărturisirea pârâtului făcută în fața instanței judecătorești cu ocazia interogatoriului sau în fața unor terțe persoane care depun apoi ca martore ori cuprinsă în scrisori sau diferite ale înscrisuri. Mărturisirea făcută în fața instanței judecătorești cu ocazia interogatoriului constituie o adevărată recunoaștere autentică (art. 57, alin.2 C. fam.), care stabilește paternitatea prin ea însăși, făcând inutilă continuarea procesului, instanța urmând să ia act de recunoașterea intervenită. Mărturisirea făcută verbal în fața unor terțe persoane sau prin scrisori ori ale înscrisuri private are și ea o pondere deosebită și – coroborată la caz de nevoie cu alte probe – va putea antrena convingerea instanței și pronunțarea unei hotărâri de admitere a acțiunii în stabilirea paternității.
În acest domeniu, în care probele directe despre viața intimă a mamei și mai ales despre paternitatea pârâtului sunt rare, prezumțiile îndeplinesc un rol însemnat. Faptul că pârâtul este tatăl copilului – care nu poate fi dovedit direct decât doar prin mărturisirea acestuia – se deduce în mod obișnuit din faptul conex, dovedit, că pârâtul a avut relații sexuale cu mama copilului în timpul legal al concepției. Datorită strânsei corelații care există între acest fapt conex – cunoscut din probele administrate – și faptul necunoscut al paternității pârâtului se trage, prin raționament, concluzia că pârâtul este tatăl copilului. Dar, puterea acestui raționament, a acestei prezumții judecătorești, slăbește, dacă pârâtul reușește să dovedească că faptul conex de la care se pornește a fost mai complex prin aceea că mama copilului a avut relații sexuale în aceeași perioadă și cu alți bărbați sau dispare chiar, dacă dovedește că el s-a aflat în imposibilitatea fizică de a procrea.
În aceste cazuri, în special, intervin, de cele mai multe ori, probele științifice care se administrează prin expertize medico-legale.
Cea mai eficientă dintre ele, în sens negativ, prin posibilitatea excluderii paternității pârâtului, este expertiza serologică care constă în compararea grupelor sanguine. Dacă în urma analizei de laborator a grupelor sanguine ale mamei, copilului și pârâtului se constată incompatibilitate între grupa sanguină a pârâtului și cea a copilului, rezultatul cu caracter de certitudine științifică la care se ajunge este excluderea paterniății pârâtului. Instanța nu poate înlătura această concluzie, invocând celelalte probe administrate. Ea are doar posibilitatea de a dispune efectuarea unei a doua expertize serologice, în vederea verificării rezultatului celei dintâi. Expertiza serologică care constată că pârâtul are aceeași grupă sanguină ca și copilul nu constituie o probă de paternitate,ci doar un indiciu, deoarece și alți bărbați pot avea aceeași grupă sanguină ca și pârâtul.
O altă probă științifică, care se administrează prin expertiza antropologică, constă în cercetarea unor asemănări anatomice între pârât și copil, cum sunt: tipul morfologic, aspectul feței, pigmentația pielii, formatul părului, anomalii genetice etc., care se explică prin transmisiunea lor ereditară de la pârât la copil, cercetări care sunt posibile numai după ce copilul a împlinit vârsta de 3 ani.
O probă științifică asemănătoare este aceea a comparației desenelor papilare, palmare și plantare (expertiza dactiloscopică).
Probele științifice (serologică, antropologică, dactiloscopică) nu pot dovedi prin ele însele paternitatea copilului, dar pot contribui, în coroborare cu celelalte probe administrate, la stabilirea paternității. De îndată ce există îndoieli cu privire la paternitatea pârâtului, instanța are îndatorirea de a dispune efectuarea expertizelor medico-judiciare.
Expertiza medico-judiciară care ajunge la concluzia imposibilității fizice a pârâtului de a avea relații sexuale (impotență) sau de a procrea (sterilitate), are caracter de certitudine științifică numai raportată la data efectuării ei, dar nu și raportată la timpul legal al concepției – față de care nu are decât un caracter de probabilitate.
2.3.10. Efectele stabilirii paternității din afara căsătoriei
În conformitate cu art. . fam., copilul din afara căsătoriei, care și-a stabilit filiația prin recunoașterea sau hotărâre judecătorească definitivă, are aceeași situație legală față de părinte și rudele acestuia ca și copilul din căsătorie. În consecință, admiterea acțiunii pentru stabilirea paternității poate produce, în condițiile legii, efecte cu privire la numele copilului, domiciliul acestuia, exercitarea drepturilor și îndotoririlor părintești, încredințarea copilului, obligația de întreținere.
Înregistrarea hotărârii
Hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit paternitatea din afara căsătoriei se înscrie, prin mențiune, pe marginea actului de naștere al copilului, eliberându-se un alt certificat de naștere (art. 44, Legea nr. 119 din 1996).
Hotărârea judecătorească produce efecte și pentru trecut, până la concepția copilului, astfel că, pe toată această perioadă copilul este considerat ca fiind al tatălui. Hotărârea judecătorească este opozabilă erga omnes (are efecte absolute). Ea poate fi invocată de către oricine împotriva copilului. Terții (care nu au participat la procesul pentru stabilirea paternității) pot face proba contrară hotărârii în fața instanței de judecată.
În sistemul Codului familiei nu este posibilă acordarea pensiei de întreținere fără ca, în prealabil, să fi fost stabilită paternitatea copilului din afara căsătoriei. În reglementarea Codului civil, căutarea paternităăii prin justiție, în afara cazului de răpire, era oprită (art. 307). Practica judecătorească a căutat să atenueze duritatea acestui sistem și a admis următoarele soluții:
a. În caz de seducție a mamei prin manopere dolosive, s-a îngăduit acesteia să pornească împotriva bărbatului o acțiune în despăgubire pentru fapta ilicită săvârșită;
b. bărbatul putea fi obligat la plata unei pensii de întreținere în favoarea copilului din afara căsătoriei.
Legea nr. 445 din 10 iulie modificat art. . civ., în sensul admiterii stabilirii paternității din afara căsătoriei și în alte cazuri.
Prin Decretul nr. 130 din 2 aprilie 1949 pentru reglementarea condiției juridice a copilului natural s-au extins cazurile în care se putea căuta prin justiție paternitatea (art. 8 și 9). Acest decret mai acordă copiilor minori dreptul de a introduce oricând acțiunea în justiție prin care să ceară pretinsului tată să fie obligat la întreținere, sub singura condiție de a dovedi faptul coabitării pretinsului tată cu mama copilului în timpul concepțiunii. Obligarea pretinsului tată la cheltuielile de întreținere a copilului se putea face independent de stabilirea judecătorească a paternității din afara căsătoriei.
Capitolul 3
DEOSEBIRI ÎNTRE PREZUMȚIA DE PATERNITATE ȘI PREZUMȚIA DE MATERNITATE
Secțiunea
3.1. Definiarea, natura și caracterele juridice ale recunoașterii de paternitate
3.1.1. Definirea recunoașterii de paternitate
Recunoașterea de paternitate este actul prin care un bărbat mărturisește legătura de filiație dintre el și un copil, despre care pretinde că este al său.
Conform art. 57 alin.1 din Codul familiei poate fi recunoscut numai copilul din afara căsătoriei: “Copilul conceput și născut în afară de căsătorie poate fi recunoscut de către tatăl său; după moartea copilului acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenți direcți. Din această categorie face parte și copilul din căsătorie, dar căruia i s-a tăgăduit paternitatea, deoarece devine, astfel copil din afara căsătoriei”.
O situație specială există în cazul conflictului de paternitate, când copilul devine din afara căsătoriei numai după ce i s-a tăgăduit paternitatea de către fiecare dintre cei doi bărbați împotriva cărora a putut opera prezumția de paternitate.
3.1.2. Natura recunoașterii de paternitate
Fiind o mărturisire a tatălui asupra filiației copilului pe care îl declară că-i aparține, recunoașterea apare ca un mod de probă, care, dacă nu corespunde adevărului poate fi contestată prin acțiune în justiție.
Recunoașterea produce efecte declarative, deci retroactive, din momentul existenței faptului mărturisit, adică nașterea copilului și chiar mai înainte, de la concepția acestuia.
Dar, recunoașterea de paternitate este un act juridic, care crează legătura de filiație dintre tată și copil. De aceea, recunoașterea de paternitate, ca act juridic, este supusă normelor aplicabile, afară de cazul când legea dispune altfel. Rezultă că, recunoașterea de paternitate are o natură complexă, fiind nu numai un mod de probă ci și un act juridic.
3.1.3. Caracterele juridice ale recunoașterii de paternitate
Recunoașterea de paternitate prezintă aceleași caractere ca și recunoașterea de maternitate. Recunoașterea este un act declarativ de filiație, necreând o situație nouă. De aceea, recunoașterea produce efecte în mod retroactiv, copilul respectiv fiind considerat al tatălui care a făcut recunoașterea, nu din momentul recunoașterii acestuia, ci din momentul nașterii, chiar al concepțiunii acelui copil.
Recunoașterea este un act irevocabil, nemaiputându-se reveni asupra acesteia după ce a fost făcută. Recunoașterea este irevocabilă chiar și în cazul în care e făcută prin testament (art. 48, alin. ultim din Codul familiei).
Faptul că, tatăl poate contesta recunoașterea nu-i schimbă caracterul irevocabil , deoarece a contesta nu este sinonim cu a revoca.
În această privință, Tribunalul Suprem a arătat că, recunoașterea nu poate fi revocată în mod arbitrar, pentru că s-ar înfrânge principiul mărturisirii, iar starea civilă a persoanelor interesează în ultimă analiză întreaga colectivitate și, deci, însăși ordinea de drept a statului nostru, în care nu poate fi îndeplinită atribuirea unei filiații false, existența unui statut civil întemeiat pe minciună.
Recunoașterea este un act personal, care nu poate fi îndeplinit decât de către tată. În consecință, acesta nu poate fi făcut de către moștenitori, după moartea acestuia de către rude sau reprezentantul legal al tatălui (când acesta este incapabil).
Acest caracter nu exclude, însă, posibilitatea ca recunoașterea să poată fi făcută în numele tatălui de către un mandatar cu procură specială și autentică.
Recunoașterea de paternitate este un act unilateral, deoarece se realizează și concretizează numai prin voința exprimată de către tată, fără a fi necesar consimțământul persoanei în favoarea căreia se face recunoașterea de paternitate.
Consecințele de paternitate sunt erga omnes.
Fiind un act juridic solemn, recunoașterea de paternitate trebuie exprimată prin într-una din formele prevăzută expres de lege.
Recunoașterea de paternitate nu presupune, pentru a fi valabil făcută capacitatea de exercițiu necesară pentru întocmirea actelor juridice, fiind suficient ca persoana care face recunoașterea să aibă discernământ, adică să-și dea seama de realitatea celor recunoscute. Astfel, bărbatul lipsit (minor sub 14 ani sau pus sub interdicție) sau restrâns în capacitatea sa de exercițiu, dar care are o voință conștientă, poate singur să recunoască pe copilul său, fără a avea nevoie de reprezentare sau încuviințare prealabilă din partea părinților sau tutorelui, ori altui ocrotitor legal.
Rezultă că, recunoașterea făcută cu discernământ, printr-un act juridic, pentru care nu a avut capacitatea cerută de lege, este valabilă, deși actul respectiv este nul. Astfel, cu titlul de exemplu, dacă o persoană mai mică de 16 ani face liberalități în cuprinsul aceluiași testament prin care recunoaște ca fiind al său copil, legatele respective ar fi nule – conform art. 806 Cod civ., în timp ce recunoașterea săvârșită cu discernământ rămâne valabilă. De aceea,în cazul în care o persoană fără capacitate de exercițiu, dar, având discernământ, face o recunoaștere, nici reprezentantul ei, nici acea persoană, după ce devine capabilă, nu pot cere anularea acelei recunoașteri.
Secțiunea
3.2. Categorii de copii care pot fi recunoscuți de către tatăl din afara căsătoriei
3.2.1. Considerații generale
Recunoașterea de paternitate nu se face decât cu privire la copii concepuți și născuți în afara căsătoriei (art. 57, alin.1, Cod fam.). Numai acești copii pot face obiectul unei recunoașteri, deoarece copii născuți în timpul căsătoriei, sau cei numai concepuți în timpul căsătoriei se bucură de prezumția de paternitate și aum, astfel stabilită filiația lor față de tată, în virtutea dispozițiilor art. 53 Cod fam.
Cât timp această prezumție de paternitate nu este înlăturată (și ea nu poate fi înlăturată decât de soțul mamei, în condițiile acțiunii în tăgăduirea paternității) nici o altă paternitate nu i se poate atribui acelui copil. Astfel, dacă soțul mamei unui copil născut în timpul căsătoriei nu a tăgăduit paternitatea acestuia, recunoașterea făcută de alt bărbat nu are nici o eficiență, neputând înlătura prezumția de paternitate (art. 53 Cod fam.) și drept urmare nu sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute în art. 57, alin.1 Cod fam.
3.2.2. Recunoașterea copilului conceput
Conform dispozițiilor art. 57 din Decretul nr. 31 din 1954 privind persoanele fizice și juridice, drepturile copilului sunt recunoscute de la concepție, singura condiție fiind ca acesta să se nască viu. Astfel, se poate face recunoașterea unui copil conceput, dar, încă nenăscut, însă recunoașterea este sub condiție suspensivă la naștere acesta să aibă situație juridică de copil din afara căsătoriei.
Astfel, recunoașterea unui copil nenăscut încă, făcută de un bărbat printr-un testament, dar înainte de nașterea copilului și care ar deceda între timp este valabilă dacă copilul la naștere are condiția juridică de copil din afara căsătoriei.
Evident că această recunoaștere nu va avea nici un efect dacă s-ar referi la un copil din căsătorie care beneficiază, în temeiul legii de prezumția de paternitate.
3.2.3. Recunoașterea unui copil după ce acesta a decedat
Copilul din afara căsătoriei poate fi rescunoscut după ce a decedat, dar numai dacă nu a lăsat descendenți direcți (atr. 57 alin.1, Cod fam.).
Dacă nu ar fi fost această interdicție a legii, s-ar fi putut face și recunoașterea copilului care nu a lăsat urmași, deoarece în sistemul nostru legislativ recunoașterea de paternitate este un act unilateral, nefiind nevoie de consimțământul celui recunoscut. Dacă s-ar fi permis o astfel de recunoaștere, ea ar fi avut caracterul unui act pornit numai din interesul tatălui, care ar fi putut rămâne în acțiune cât timp a trăit copilul, pentru a nu fi obligat la întreținerea acestuia și l-ar recunoaște numai în momentul în care el este singurul beneficiar al recunoașterii, putând culege moștenirea copilului în virtutea vocației sale succesorale.
3.2.4. Recunoașterea copilului care a fost deja recunoscut
În doctrină s-a pus problema dac un copil care a fost deja recunoscut poate fi recunoscut de un alt bărbat, care pretinde că acel copil este al său, exprimându-se în acest sens mai multe păreri.
Copilul deja recunoscut poate fi recunoscut de adevăratul său tată, deoarece nimic nu se opune la aceasta, iar delegatul de stare civilă nu poate refuza înregistrarea celei de-a doua recunoașteri.
Situația neclară a paternității copilului va fi soluționată de îndată ce primul interesat va introduce o acțiune în contestarea uneia din cele două recunoașteri;
Copilul deja recunoscut poate fi recunoscut de către un alt bărbat, dacă acesta nu a avut cunoștință de existența primei recunoașteri, dar, delegatul de stare civilă poate refuza înregistrarea acesteia, câtă vreme recunoașterea anterioară nu a fost înlăturată, pe calea contestației, ca fiind necorespunzătoare adevărului.
Posibilitatea acestui refuz este întemeiată pe interesul copilului a cărui paternitate poate fi, în caz contrar, stabilită în funcție de capriciile persoanelor care fac asemenea recunoașteri.
Rezultă că un bărbat nu poate recunoaște un copil deja recunoscut de către un alt bărbat, dacă această recunoaștere și este cunoscută, câtă vreme nu a fost înlăturată pe calea contestației recunoașterii;
– copilul care și-a stabilit paternitatea pe calea recunoașterii nu mai poate fi recunoscut de către un alt bărbat.
Recunoașterea de către tată nu este posibilă nici atunci când se pretinde că în registrul de stare civilă nu figurează numele adevăraților părinți, cele menționate fiind false, ori atunci când registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, deoarece, în primul caz, va trebui ca cel ce vrea a recunoaște să dovedească, în prealabil, în justiție, iar în al doilea caz să ceară reconstituirea actului de naștere spre a dovedi apoi, în justiție, că el nu cuprinde numele tatălui sau că numele pe care îl cuprinde este fals.
În același sens se precizează că prima recunoaștere trebuie să-și producă efectele până în momentul în care bărbatul ce se pretinde și el; tatăl copilului din afara căsătoriei va dovedi că prima recunoaștere nu corespude adevărului;
Un copil deja recunoscut poate fi recunoscut de către un alt bărbat care se pretinde tatăl copilului, mai ales dacă cel ce face ultima recunoaștere nu are cunoștință de prima recunoaștere, dar delegatul de stare civilă, constatând acest lucru, este îndreptățit să refuze înregistrarea, recunoașterii ulterioare, câtă vreme cea anterioară nu este înlăturată pe calea contestației, ca fiind necorespunzătoare adevărului, în sprijinul acestei soluții se pot aduce următoarele argumente:
a. nu există un text care să interzică recunoașterea unui copil deja recunoscut, cum nu există în materia filiației față de mamă; singura condiție pe care legea o cere este aceea ca acel copil să fie din afara căsătoriei;
interesul copilului nu numai că nu se opune la admiterea acestei soluții, ci, dimpotrivă, deoarece situație neclară cu privire la paterniatate, în asemenea situații, va fi soluționată de îndată ce primul interesat va introduce o acțiune în contestare a uneia din cele două recunoașteri, iar dacă acțiunea se introduce de către mama copilului, de acesta sau de descendenții lui, dovada paternității este în sarcina autorului recunoașterii sau moștenitorilor săi.
3.2.5. Recunoașterea copilului major din afara căsătoriei
Decretul nr. 130 din 1949 făcea o distincție între minori și majori.
Consimțământul copilului major era necesar pentru efectuarea unei recunoașteri. Abrogându-se această dispoziție, înseamnă că pot fi recunoscuți și majorii. Pentru aceasta nu se cere nici o condiție de vârstă sau diferență de vârstă între cel care recunoaște și cel recunoscut bineînțeles că, în cazul unei acțiuni care ar tinde să conteste recunoașterea, diferența de vârstă ar putea fi luată în considerație.
Secțiunea
3.3. Conflictul aparent între paternități din afara căsătoriei și unele situații specifice
3.3.1. Conflictul aparent între paternitățile din afara căsătoriei
Copilul recunoscut poate introduce acțiunea în stabilirea paternității față de un alt bărbat decât cel care a făcut recunoașterea, deoarece nu există un text care să, oprească aceasta. Hotărârea judecătorească prin care se stabilește paternitatea din afara căsătoriei îndeplinește și funcția de contestare a recunoașterii anterior făcute, astfel că, rămâne valabilă ultima paternitate stabilită.
Această soluție, se justifică prin aceea că, pe de o parte, hotărârea judecătorească intervenită este opozabilă tuturor celor care nu au participat la proces, dacă ar fi cazul cu cel ce făcuse recunoașterea, până la dovada contrară pe cale judecătorească, iar dacă a participat la proces, hotărârea judecătorească își produce efectele în ceea ce-l privește, ca autoritate de lucru judecat; pe de altă parte, reclamantul în acțiunea pentru stabilirea paternității nu are obligația să administreze vreo probă în contestarea recunoașterii, astfel că hotărârea judecătorească înseamnă contestarea recunoașterii anterior săvârșite.
De aceea în literatura juridică se admite că, în cazul care îl avem în vedere, este valabilă numai paternitatea stabilită prin hotărâre judecătorească, deși este ulterioară recunoașterii de paternitate.
Care este soluția dacă cel ce a recunoscut pe copil reușește apoi să facă dovada contrară hotărârii judecătorești de stabilire a paternității? În acest caz hotărârea judecătorească, nemaifiindu-i opozabilă, recunoașterea este valabilă. De altfel, dovada contrară hotărârii judecătorești de stabilire a paternității implică o nouă recunoaștere în fața instanței judecătorești.
În situația inversă, copilul care și-a stabilit paternitatea prin hotărâre judecătorească nu poate fi ulterior recunoscut de un alt bărbat care se pretinde că este tatăl copilului, deoarece hotărârea este opozabilă până la proba contrară făcută pe cale judecătorească. În asemenea situație, pentru ca recunoașterea să fie valabilă, trebuie ca mai întâi să se facă dovada contrară hotărârii judecătorești de stabilire a paternității și, apoi să se recunoască acel copil.
3.3.2. Situații speciale
În anumite cazuri, recunoașterea de paternitate poate prezenta particularități. Astfel, să presupunem că un copil este născut de o femeie căsătorită, soțul fiind disparut. Copilul beneficiază de prezumția de paternitate. În consecință, recunoașterea de paternitate a acestui copil este lovită de nulitate absolută.
Dacă, după recunoașterea de paternitate, soțul mamei este declarat mort, iar data decesului prin hotărâre judecătorească este anterioară concepției copilului, acesta este din afara căsătoriei, deoarece hotărârea își produce efecte retroactive până la data amintită, în această situație, recunoașterea de paternitate a copilului, deși inițial a fost nulă, acum este valabilă, deoarece a dispărut cauza de nulitate.
Dacă soțul mamei reapare și se anulează hotărârea declarativă de moarte, înseamnă că acel copil este considerat din căsătorie, astfel că recunoașterea de paternitate este din nou lovită de nulitate absolută. În cazul în care soțul mamei ar tăgădui paternitatea copilului, acesta se consideră din afara căsătoriei, iar recunoașterea este iarăși valabilă. În situațiile amintite, recunoașterea se consideră nulă sau valabilă de drept hotărârea judecătorească ce ar fi intervenit constatând numai, după caz, nulitatea ori valabilitatea recunoașterii căsătoriei, iar recunoașterea
este iarăși valabilă. În situațiile aminite, recunoașterea se consideră nulă sau valabilă de drept, hotărârea judecătorească ce ar fi intervenit constatând numai, după caz, nulitatea ori valabilitatea recunoașterii.
O altă situație ar fi aceea apropiată de cea precedentă, când se recunoaște un copil născut de o femeie căsătorită. Recunoașterea de paternitate, a acestui copil este nulă absolut. Dacă, ulterior, paternitatea copilului este tăgăduită, copilul fiind considerat din afara căsătoriei, aceasta cu efect retroactiv de la concepția sa, recunoașterea este valabilă, deoarece a dispărut cauza de nulitate. În această situație, nu este necesară o nouă recunoaștere pentru a stabili paternitatea copilului. Dacă ea intervine este binevenită.
După cum am arătat, copilul conceput poate fi recunoscut de către un bărbat care pretinde că este tatăl acestuia, însă recunoașterea își produce efectele numai dacă, la naștere, copilul este din afara căsătoriei. Să presupunem că, după recunoaștere, dar înainte de nașterea copilului, mama acestuia se căsătorește. Copilul beneficiază de prezumția de paternitate. Este un caz aparent de dublă paternitate. Dacă soțul mamei tăgăduiește paternitatea copilului, acesta este din afara căsătoriei, iar recunoașterea care a fost făcută înainte de naștere este valabilă, copilul având paternitate stabilită, deoarece a dispărut cauza de nulitate a recunoașterii.
Secțiunea
3.4. Formele recunoașterii de paternitate
Sediul materiei se găsește în art. 57 alin.2 Codul familiei.
Recunoașterea se face prin declarație făcută, la serviciul de stare civilă, fie odată cu înregistrarea cererii, fie după aceasta; recunoașterea poate fi făcută și prin scris autentic sau prin testament. Recunoașterea chiar făcută prin testament nu se poate revoca.
3.4.1. Recunoașterea prin declarație făcută la serviciu de stare civilă
Prin declarația făcută la serviciul de stare civilă, odată cu înregistrarea nașterii copilului, numele tatălui este trecut în actul de naștere al copilului, iar după această dată declarația tatălui, care se poate face în fața oricărui serviciu de stare civilă, se înscrie de către serviciul de stare civilă al locului de naștere al copilului, prin mențiune pe marginea actului de naștere al copilului.
3.4.2. Recunoașterea prin scris autentic
Înscrisul autentic, în sensul art. 1171 Cod civ. este acela întocmit cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public care are dreptul de a funcționa în locul unde s-a încheiat actul. Așadar, se bucură de caracter autentic, alături de înscrisurile autentificate de un notar public și înscrisurile întocmite de funcționari publici în limitele competenței lor, cum ar fi cele încheiate în fața instanței de judecată. Totuși, instanța judecătorească are îndatorirea de a verifica recunoașterea că s-ar putea ca acel copil să beneficieze de prezumția de paternitate și, deci să nu poată fi recunoscută. Constatând recunoașterea pârâtului făcută la interogatoriu și, deci, paternitatea este astfel stabilită, instanța are obligația să dispună înregistrarea recunoașterii la serviciul de stare civilă.
Într-adevăr, s-a decis că, recunoașterea de paternitate făcută în fața instanței de judecată, în cursul unui proces, este o recunoaștere făcută prin înscris autentic. Instanța de judecată are îndatorirea de a verifica recunoașterea, căci s-ar putea ca acel copil să beneficieze de prezumția de paternitate și, deci, să nu poată fi recunoscut. Având în vedere și alte soluții ale instanțelor judecătorești, se poate considera că, recunoașterea făcută, în condițiile arătate, prezintă unele particularități față de recunoașterea făcută prin înscris autentic. Astfel, în acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei introdusă după împlinirea termenului de prescripție, dacă recunoașterea pârâtului la interogatoriu are caracterul unei declarații autentice, se pune întrebarea de a ști cum se termină acțiunea într-o părere, s-a spus că, instanța de judecată ar trebui să ia act numai de recunoașterea pârâtului, care produce efecte directe și independente, să nu se admită acțiunea ci să se dispună închiderea dosarului, într-o altă părere, instanța de judecată, după ce verifică dacă pârâtul a recunoscut un copil din afara căsătoriei, urmează să dea o hotărâre de admitere a acțiunii în stabilirea paternității. Tribunalul Suprem s-a pronunțat în sensul că, dacă pârâtul recunoaște la interogatoriu că este tatăl copilului, nu este necesar să se judece în stabilirea paternității, ci instanța să constate numai recunoașterea și să dispună înregistrarea la serviciul stării civile a recunoașterii pârâtului cu privire la paternitatea copilului. Rezultă că, în cazul menționat, un prim interes este acela de a ști dacă stabilirea paternității s-a făcut prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească, în speță acțiunea fiind prescrisă. De asemenea, se pune întrebarea dacă recunoașterea făcută în cadrul unui proces de stabilire a paternității poate fi contestată. S-a decis că, recunoașterea de paternitate făcută în cadrul procesului de stabilire a paternității, admisă prin hotărâre judecătorească, trecută în puterea lucrului judecat, nu se poate contesta potrivit art. 58, alin.1 Cod fam., deoarece acest text se referă la recunoașterea extrajudiciară, iar împotriva unei hotărâri judecătorești se pot folosi numai căile de atac ordinare și extraordinare. Se poate deci observa că, în privința primului aspect menționat, se precizează că, instanța ia act de recunoașterea făcută în cursul procesului de stabilire a paternității, de unde ar rezulta că se poate contesta recunoașterea făcută, deoarece această recunoaștere nu dobândește caracterele actului autentic prin care este făcută, tot așa cum recunoașterea făcută prin testament nu dobândește caracterele acestuia, recunoașterea fiind distinctă de testamentul prin care a fost făcută, astfel că și recunoașterea făcută în cadrul procesului de stabilire a paternității este distinctă de hotărârea judecătorească ce se pronunță, nerezultând de nicăieri că o asemenea recunoaștere dobândește caracterele hotărârii judecătorești, căci ele sunt distincte, nu fac corp comun.
Datorită acestei distincții între cele două efecte, când acțiunea în stabilirea paternității s-a introdus după împlinirea termenului de prescripție, instanța nu se respinge, nici nu se admite acțiunea, ci ia numai act de recunoașterea intervenită, dispunând înregistrarea recunoașterii de către serviciul de stare civilă. Dacă recunoașterea făcută în cadrul procesului de stabilire a paternității nu poate fi contestată decât în cadrul căilor ordinare de atac și extraordinare, înseamnează că avem două feluri de recunoaștere: aceea din cadrul procesului de stabilire a paternității; aceea intervenită în celelalte cazuri, în prima situație recunoașterea se poate contesta limitat în timp, pe când a doua, ea se poate contesta nelimitat în timp.
În plus, hotărârea judecătorească produce efecte relative între părțile cauzei, pe când contestarea recunoașterii o poate face orice persoană care are un interes, chiar dacă nu a fost parte în procesul civil de stabilire a paternității. Pe de altă parte, hotărârile judecătorești în materia stării civile au efect absolut, fiind opozabile și terților, dar, numai cu titlu de prezumție relativă, căci terții pot să înlăture efectele hotărârii judecătorești dacă reușesc să facă în justiție dovada contrară. Dacă aceasta este soluția când starea civilă rezultă din hotărâre judecătorească, de ce soluția este definitivă când recunoașterea de paternitate este distinctă de hotărârea judecătorească, aceasta numai constatând-o, iar recunoașterea ține de starea civilă a persoanei, având ca efect stabilirea paternității din afara căsătoriei.
Deci, se poate pune întrebarea dacă terții care nu au participat la procesul de stabilire a paternității pot exercita căile de atac ordinare și extraordinare împotriva hotărârii judecătorești care constată numai recunoașterea intervenită. Dacă răspunsul la această întrebare este negativ, atunci care este calea și în ce termen pot terții să constate recunoașterea.
În plus, este posibil că, recunoașterea intervenită în cursul procesului să nu fie corespunzătoare adevărului sau să fie făcută fără ca autorul ei să fi fost în eroare, știind că recunoașterea ce face nu este adevărată.S-a decis ca autorul unei recunoașteri de paternitate neconformă cu realitatea este îndreptățit să o conteste, chiar dacă la data recunoașterii el nu s-a găsit în eroare, împrejurarea ca mama copilului recunoscut a renunțat la acțiunea pentru stabilirea paternității față de tatăl firesc al copilului fiind neconcludentă, deoarece se jusitfică prin aceea că datele de stare civilă interesează nu numai persoana respectivă ci și societatea însăși. Se pune întrebarea dacă și soluția și argumentele pe care se sprijină nu sunt valabile și în cazul recunoașterii extrajudiciare nelimitat în timp? Se mai poate observa că – dacă recunoașterea făcută în cadrul procesului de stabilire a paternității este distinctă de hotărârea judecătorească ce o constată – nu rezultă din nici o dispoziție legală că, art. 58, alin.1 Cod fam., se referă numai la recunoașterea extraconjungală. Dimpotrivă, textul spune clar că, este vorba de “recunoașterea care nu corespunde adevărului”. În sfârșit, s-ar mai putea face următoarea distincție:
acțiunea pentru stabilirea paternității a fost introdusă înăuntrul termenului de prescripție, iar în cadrul procesului, recunoașterea de paternitate;
acțiunea pentru stabilirea paternității nu a fost introdusă înăuntrul termenului de prescripție, acesta fiind împlinit, iar în cursul procesului s-a făcut recunoașterea de paternitate. Se pune întrebarea dacă soluția, în ceea ce privește recunoașterea de paternitate trebuie să fie aceeași în ambele cazuri.
În concluzie, când este vorba de felul în care trebuie să procedeze instanța de judecată – dacă să admită, să respingă ori numai să ia act de recunoașterea făcută, în cadrul procesului pornit prin acțiunea pentru stabilire a paternității – se subliniază în soluția dată că, recunoașterea este distinctă de hotărârea judecătorească, dar, când este vorba dacă se poate contesta asemenea recunoaștere, se consideră că, aceasta face corp cu hotărârea judecătorească ce o cuprinde, neputând fi contestată decât în cadrul căilor ordinare și extraordinare de atac, dar fără a se deosebi dacă acțiunea pentru stabilirea paternității a fost ori nu introdusă înăuntrul ternmenului de prescripție.
Prin urmare, problema este în cazul în care pârâtul recunoaște paternitatea în cadrul procesului pornit prin acțiunea pentru stabilirea paternității, cum se consideră paternitatea copilului stabilită prin recunoaștere ori prin hotărâre judecătorească? Răspunsul trebuie să fie același atât în ceea ce privește primul aspect, respectiv cum se termină procesul, cât și în ceea ce privește primul aspect, respectiv cum se termină procesul, cât și în ceea ce privește cel de-al doilea aspect, anume în ce condiții se poate contesta recunoașterea, ori este vorba numai de exercitarea căilor de atac ordinare și extraordinare împotriva acelei hotărâri judecătorești. Pe de altă parte, dacă este vorba de stabilirea paternității din afara căsătoriei, pe calea hotărârii judecătorești, nu s-ar putea contesta asemenea paternitate care ar rezulta din certificatul de naștere eliberat pe baza hotărârii judecătorești, în condițiile art. 33 din Decretul nr. 31 din 1954 și art. 15 și 45 din Legea nr. 119 din 1996? În orice caz o asemenea contestare, presupunând că celelalte condiții sunt aceleași, este posibilă în ceea ce privește maternitatea.
3.4.3. Recunoașterea prin testament
Recunoașterea de paternitate se poate face și prin testament (art. 57, alin. ultim Cod fam.) în oricare din formele reglementate de lege: olograf, autentic, mistic, precum și-n formele speciale ale testamentelor privilegiate prevăzute de legea civilă în art. 868-886 Cod civ., pentru împrejurări excepționale cum ar fi starea de război, izolarea în caz de epidemii, călătorii pe mare. Este necesar ca actul să împlinească toate cerințele legale pentru a putea fi socotit testament. S-a decis că, dispoziția testamentară inserată într-un act autentic, având un alt obiect constituie un testament valabil, cu condiția ca acel act să fie autentificat de un notar public.
În cazul în care este posibil, recunoașterea făcută prin testament produce efecte de la data întocmirii acesteia, iar nu de la data decesului testatorului, deoarece autorul a mărturisit un raport de filiație existent între el și cel recunoscut care nu poate fi sub condiție sau termen. De aici rezultă unele consecințe:
a. copilul poate veni la succesiunea unei rude, care se deschide înainte de decesul testatorului;
copilul are dreptul, dacă îndeplinește condițiile, la întreținerea din partea testatorului (în cazul că se cunoaște recunoașterea la decesul testatorului se poate ridica problema dacă pensia de întreținere se datorează pentru trecut);
copilul ar putea să ceară dreptul de a purta numele testatorului.
Domiciliul copilului și ocrotirea părintească se vor determina potrivit cu noua situație creată prin recunoaștere.
Recunoașterea filiației cuprinsă într-o lucrare cu caracter autobiografic poate servi ca act de recunoaștere a paternității sub forma unui testament olograf, dacă se face dovada că, autobiografia autorului recunoașterii este scrisă în întregime, semnată și datată de mâna acestuia, respectându-se întru-totul cerințele de formă ale testamentului olograf.
Recunoașterea de paternitate este irevocabilă retroactivând până la data nașterii copilului.
Secțiunea
3.5. Efectele si contestarea recunoașterii de paternitate
3.5.1. Efectele recunoașterii de paternitate
Recunoașterea de paternitate are ca principal efect juridic stabilirea paternității copilului față de acel bărbat. Ca și înainte de recunoaștere, copilul rămâne tot din afara căsătoriei, dar cu paternitatea stabilită nu numai de la data recunoașterii, ci și pentru trecut, de la naștere, chiar de la concepție.
Această schimbare în starea civilă a copilului poate determina în condițiile legii, efecte cu privire la numele copilului – art. 64 Cod fam. – în cazul în care filiația a fost stabilită ulterior și de celălalt părinte, instanța judecătorească va putea da încuviințarea copilului să poarte numele acestuia din urmă; ocrotirea acestuia prin părinți, obligația de întreținere, succesiunea.
3.5.2. Contestarea recunoașterii de paternitate
Conform art. 58 din Cod fam. “recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată. Dacă recunoașterea este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendenții acestuia, dovada paternității este în sarcina autorului sau a moștenitorilor săi”.
Deși recunoașterea de paternitate este irevocabilă, ea poate fi totuși contestată, atunci când nu corespunde adevărului. Prin urmare, a contesta înseamnă altceva decât a revoca.
Se poate contesta numai recunoașterea de paternitate făcută prin declarație la serviciul stării civile, act autentic și testament. Paternitatea stabilită prin hotărâre judecătorească nu poate fi contestată.
Codul familiei dispune că, orice persoană interesată poate contesta recunoașterea filiației făcută de tată. Interesul pe care să-l aibă cineva pentru a justifica o atare acțiune cuprinde o sferă foarte largă, deoarece se referă atât la interese patrimoniale cât și la interese nepatrimoniale.
Printre persoanele care pot intenta acțiunea în contestare a unei recunoașteri se află:
Copilul recunoscut, care are desigur interesul să-și stabilească adevărata sa filiație;
Cel care a făcut recunoașterea. La prima vedere ar părea contradictoriu ca acela care a făcut o recunoaștere nu poate să revină asupra ei, prin revocare – recunoașterea fiind irevocabilă – să poată reveni, în mod indirect pe calea contestației. Cu toate acestea, fiind vorba de stabilirea adevărului, principiului fundamental în dreptul nostru procesual, trebuie să se permită oricăruia să contribuie la aceasta.
Pe de altă parte, a contesta nu înseamnă a revoca sau a retracta, în mod arbitrar, o mărturisire, ci a contesta înseamnă a demonstra și a proba falsitatea unei mărturisiri. Conform dispozițiilor din dreptul comun – art. 1206 din Cod civ., mărturisirea poate fi retractată pentru eroare de fapt. De aceea și recunoașterea poate fi contestată de autorul ei, deci nu se poate mulțumi numai s-o revoce, ci va trebui să demonstreze că, respectivul copil nu este al său.
S-a considerat, de pildă, că din moment ce, în perioada legală a concepției, pârâtul a conviețuit cu mama copilului, recunoașterea paternității copilului nu corespunde cu adevărul și ea urmează a fi anulată.
Bărbatul care a recunoscut anterior pe același copil; în situația în care un copil a fost recunoscut de către doi bărbați, s-au creat două paternități contradictorii, dintre care una trebuie să fie falsă. Desigur, că fiecare dintre autorii recunoașterilor respective are interes să înlăture recunoașterea făcută de celălalt. Tot astfel, poate să aibă interes în contestarea recunoașterii un alt bărbat care vrea să recunoască acelați copil.
Mama copilului. Aceasta are un netăgăduit interes să poată contesta o recunoaștere, care prin ea însăși este o mărturisire a relațiilor sale cu cel care a făcut recunoașterea.
Moștenitorii celui care a făcut recunoașterea au desigur un interes patrimonial și anume acela de a înlătura de la succesiunea pe cel recunoscut.
Procurorul care poate ac]iona în temeiul dispozițiilor art. 45 Cod proc.civ.
Acestea sunt numai persoanele care ar putea avea interes să conteste recunoașterea filiației față de tată, a unui copil.
Întrucât prin această acțiune se tinde a se stabili adevărul cu privire la starea civilă a unei persoane, ea poate fi intentată oricând, fiind deci, imprescriptibilă, legea neprevăzând nici un termen în care trebuie introdusă.
Pentru dovedirea acțiunii în contestarea recunoașterii de paternitate se pot folosi orice mijloace de probă. Sarcina probei incumbă reclamantului. În acțiunea în contestație a recunoașterii, sarcina probei este uneori răsturnată – astfel, potrivit dispozițiilor art. 58, alin.2 Cod fam., dacă recunoașterea este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendenții acestuia, dovada paternității este în sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor săi.
Rezultă de aici că, în cazul în care mama, copilul recunoscut sau descendenții acestuia sunt reclamați, aceștia nu au aprobat nimic, urmând ca autorul recunoașterii, deși pârât în proces, să probeze adevărul recunoașterii sale. În această situație, simplu, contestarea de către mamă, de către copilul recunoscut sau descendenții acestuia, a recunoașterii de paternitate, ridică acestei recunoașteri orice valoare.
Această contestație conferă autorului contestației dreptul de a stabili în cadrul unei acțiuni în justiție, paterniatatea sa față de copilul recunoscut. Și astfel, acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei, care apar]ine numai copilului (art. 59 Cod fam.) ajunge, pe această cale, să fie exercitată indirect și de către tată.
Dacă acțiunea în contestație este pornită după moartea celui care a făcut recunoașterea, sarcina probei revine moștenitorilor acestuia, alții decât copilul, a cărui filiație se află în discuție.
Regimul derogatoriu prevăzut de art. 58, alin.2 Cod fam., privește numai pe mamă, copilul recunoscut și descendenții săi. Orice altă persoană care ar contesta recunoașterea copilului este supusă regimului probator de drept comun, în virtutea căruia proba incumbă reclamantului (actori incumbit probatio). Dar, acest regim probator mai este atenuant de rolul activ al instanței, care, pentru aflarea adevărului are dreptul să ordone, din oficiu, orice fel de probă (art. 129-130 Cod proc.civ.).
3.5.3. Efectele admiterii acțiunii în contestare a recunoașterii de paternitate
Dacă această acțiune este admisă, se înlătură cu efect retroactiv, filiația stabilită prin recunoașterea respectivă.Această schimbare în starea civilă a copilului poate determina în condițiile legii, efecte cu privire la numele copilului, ocrotirea părintească, obligația de întreținere, succesiunea etc.
Unele probleme se ridică cu privire la numele pe care îl va avea copilul în cazul contestării recunoașterii de paternitate, astfel:
Copilul care nu are stabilită filiația de mamă, ceea ce practic, se poate întâlni extrem de rar. În acest caz, copilul urmează, a reveni la numele avut anterior celui dobândit ca urmare a recunoașterii de paternități adică, numele stabilit de autoritatea tutelară.
Copilul are stabilită filiația față de mamă. În acest caz copilul urmează a reveni la numele mamei, pe care l-a dobândit, potrivit art. 64 alin.1 Cod fam. (“copilul din afara căsătoriei dobândește numele de familie al aceluia dintre părinți față de care filiația a fost mai întâi stabilită”).
Este posibil ca între timp mama copilului să-și fi schimbat numele pe cale administrativă sau să și-l fi modificat ca urmare a schimbării stării civile ( de exemplu s-a căsătorit ori a divorțat), în prima situație, copilul nu poate să ia numele mamei schimbat, deoarece numai acesteia i s-a încuviințat să poarte aceste nume, iar admiterea contestării recunoașterii de paternitate exclude posibilitatea pentru un copil de a purta în continuare numele celui ce-l recunoaște și nu ar putea constitui un temei pentru copil de a lua același nume afară dacă i s-ar încuviința, tot pe cale administrativă pentru împrejurarea amintită, să aibă același nume cu mama lui.Dacă mama copilului s-a căsătorit între timp, cum prin ipoteză și-a modificat numele, copilul nu ar putea să ia numele actual al mamei, adică numele soțului sau un nume format din numele reunite ale celor doi soți. De asemenea, dacă mama copilului ar fi divorțat, iar în urma divorțului are un nume diferit de cel din timpul căsătoriei, pe care l-a avut și copilul înainte de recunoaștere, este greu de admis că acel copil poate să ia numele actual al mamei, adică cel după divorț, care este diferit de cel pe care copilul l-a avut înainte de recunoașterea contestată, deoarece pentru el ar însemna un nume nou față de acela pe care l-a avut atât înainte, cât și după recunoașterea de paternitate, apoi contestată.
În toate cazurile menționate ar urma deci să se admită că, copilul revine la numele de familie pe care l-a avut înainte de cel pe care l-a luat ca urmare a recunoașterii de paternitate. Potrivit acestei soluții, copilul poate să aibă un nume de familie diferit de cel al mamei sale, deși cu filiația stabilită numai față de aceasta.,
Dar, un asemenea rezultat se poate obține și în situații obițnuite. Astfel, să presupunem că, mama copilului se căsătorește și dobândește, prin căsătorie, numele soțului ei. Copilul va rămâne cu numele mamei avut înainte de căsătorie, el neputându-se schimba prin căsătoria mamei.
În sfârșit, mai pot fi și alte situații, în care, ca efect al modificării stării civile, numele mamei copilului să se schimbe între timp. S-ar putea da aceeași soluție ca mai sus. În cazul în care copilul își va stabili ulterior paternitatea, el va putea să ia numele de familie al tatălui său, în condițiile art. 64, alin.2 Cod fam.
Secțiunea
Viciile de consimțământ
S-a susținut că, în caz de vicii de consimțământ, recunoașterea de către mamă nu ar putea fi atacată, pentru a se pronunța nulitatea ei relativă, în caz de eroare, dol sau violență, deoarece: sau recunoașterea corespunde adevărului – și atunci ar trebui menținută – neinteresând drumul urmat de autorul ei spre a mărturisi adevărul – sau este falsă, mincionoasă – și atunci autorul ei are la îndemnână calea contestației, prevăzută de art. 49 Cod fam., conform căruia recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată. Pentru aceleași considerații, aceeași soluție s-ar impune și în ce privește recunoașterea paternității. Căci dacă s-ar admite soluția contrară, s-ar putea ajunge la situația în care o persoană, care nu neagă faptul că, copilul este al său, să ceară anularea recunoașterii ca fiind făcută sub imperiul constrângerii.
Unii autori nu au împărtășit acest mod de a vedea. Un tată care are în justiție pronunțarea nulității relative a recunoașterii copilului pentru viciul de consimțământ (eroare, dol, violență), neagă, în realitate, paternitatea lui față de copilul recunoscut prin eroare, dol sau violență. Nulitatea actului fiind relativă, ca determinată de un viciu de consimțământ, va putea fi invocată conform dreptului comun, numai de cel al cărui consimțământ, a fost viciat, adică cel aflat în eroare sau determinat prin dol ori constrâns prin violență, să recunoască o paternitate pe care apoi o neagă.
Ipoteza la care se referă teza contrară – și anume aceea a tatălui care, atacând recunoașterea pentru a obține pronunțarea nulității relative a acesteia, nu neagă că este totuși tatăl copilului, nu este de conceput. Într-adevăr, prin ipoteză neexist|nd o hotărâre de stabilire a paternității copilului născut în afara căsătoriei, iar recunoașterea fiind atacată printr-o acțiune pentru pronunțarea nulității relative, de nicăieri nu rezultă că, reclamantul este tatăl copilului. O atare acțiune nu ar putea fi concepută decât ca o negare, din partea reclamantului, a adevărului recunoașterii însăși. De aceea, socotim că nulitatea relativă urmează a sancționa și actul juridic al recunoașterii paternității în cazul în care ar fi viciat de eroare, dol și/sau violență. În ipoteza în care recunoașterea ar corespunde adevărului și s-ar putea dovedi acest adevăr, nimic nu s-ar opune ca, în cadrul acțiunii pentru pronunțarea nulității relative a recunoașterii, să se introducă o ac]iune neconvențională în stabilirea paternității din afara căsătoriei.La obiecțiunea unei asemenea acțiuni neconvenționale i s-ar putea opune prescripția extinctivă, se va răspunde că, în atare cazuri, dreptul la acțiune nu se naște decât în momentul pronunțării nulității relative a recunoașterii, iar nu din momentul introducerii acțiunii pentru pronunțarea nulității relative, până la pronunțarea nulității neavând obiect sau neexistând interesul de a o introduce. Pentru aceste considerații, credem că, cel care a făcut recunoașterea are dreptul de a cere în justiție pronunțarea nulității relative a recunoașterii și, de asemenea, dreptul de a confirma acest act, fie în mod expres, fie în mod tacit.
Secțiunea
Nulitatea sau anularea recunoașterii de paternitate
3.7.1. Nulitatea absolută
Recunoașterea de paternitate, care nu este tacită cu respectarea prevederilor art. 57 din Cod fam., este lovită de nulitate absolută. Astfel, de exemplu, în cazul în care recunoașterea nu este făcută prin una din formele în care se poate efectua, reglementate de lege – declarație de Stare Civilă, înscris autentic sau testament ori condițiile de formă ad validitatem ale acestor acte au fost încălcate.
De asemenea este nulă, absolut recunoașterea unui copil din căsătorie ori când s-a recunoscut un copil mort dar care nu a lăsat descendenți firești.
Dacă recunoașterea nu a fost făcută de către tată, personal sau prin mandatar special și cu procură autentică va fi lovită de nulitate absolută.
3.7.2. Nulitatea relativă
În privința problemei dacă recunoașterea de paternitate nu poate fi anulată pentru viciu de consimțământ, ea putând fi numai contestată dacă nu corespunde adevărului, într-o altă părere, recunoașterea de paternitate poate fi anulată pentru dol sau violență, iar în ceea ce privește eroarea se face următoarea distuncție: dacă eroarea se produce asupra identității persoanei recunoscute, acțiunea în nulitatea relativă va fi primită; dacă eroarea privește însăși filiația, acțiunea în nulitate relativă se confruntă cu acțiunea în contestarea recunoașterii făcute.
Pentru motivele aătate în privința acțiunii în anularea recunoașterii de maternitate, pentru vicii de consimțământ, credem că trebuie făcută aceeași deoebire:
când recunoașterea corespunde adevărului, nu există interes pentru introducerea acțiunii în anulare, deoarece ar urma ca în cursul procesului să se facă o nouă recunoaștere;
când recunoașterea nu corespunde adevărului, nu ar trebui refuzată acțiunea în anulare, deoarece, pe de o parte, regimul juridic al acțiunii de contestare și cel al acțiunii în anulare sunt diferite și, pe de altă parte, legea nu interzice acțiunea în anularea recunoașterii de filiație
De aceea, în cursul procesului pornit în acțiunea în anulare se va pune în discuție și problema conformității recunoașterii cu realitatea. Dar, aceasta înseamnă admiterea acțiunii în anulare, deci, posibilitatea introducerii ei.
În sfârșit, posibilitatea acțiunii în anulare decurge din figura juridică a recunoașterii, care nu este numai o mărturisire ci și un act juridic supus dreptului comun, în măsura în care nu se prevede în lege altfel. Dovada viciilor de consimțământ se face potrivit dreptului comun.
După cum am arătat, pentru efectuarea recunoașterii de paternitate nu se cere capacitatea de exercițiu necesară săvârșirii actelor juridice, numai discernământul necesar pentru a face o mărturisire. De aceea nu se pune problema nulității relative a recunoașterii pentru incapacitate de exercițiu. Trebuie însă precizat că este posibilă acțiunea în anulare a recunoașterii de paternitate în cazul în care autorul acesteia nu a avut o voință conștientă când a făcut-o.
3.7.3. Efectele nulității ori anulării recunoașterii de paternitate
Ambele feluri de nulități produc aceleași efecte. Aceste efecte au loc nu numai pe viitor (ex nune) ci, și pentru trecut (ex tune) până la data când recunoașterea s-a produs, în consecință, recunoașterea lovită de nulitatea absolută ori relativă se consideră că nu a avut loc, copilul având aceeași situație juridică pe care a avut-o înainte de data recunoașterii, adică fără paternitate stabilită.
În condițiile mlegii se pot produce consecințe cu privire la numele copilului, ocrotirea părintească, obligația de întreținere, succesiunea.
Secțiunea
Noțiunea, natura juridică a recunoașterii de maternitate și caracterele recunoașterii de maternitate
3.8.1. Noțiunea recunoașterii
Filiația față de mamă rezultă din faptul material al nașterii copilului. Certitudinea maternității se exprimă prin adagiul latin mater in jure semper certa est. Stabilirea maternității presupune dovada următoarelor elemente care sunt prevăzute de Codul familiei:
faptul material al nașterii;
identitatea nou-născutului care revendică această filiație, cu cea a copilului născut de femeia respectivă, cu alte cuvinte dovada faptului că un anumit copil și nu adultul a fost născut.
Stabilirea filiației are la bază aceleași elemente atât în cazul filiației din căsătorie, cât din afara acesteia, deosebirea fiind că, în primul caz trebuei făcută dovada căsătoriei. Mijloacele de stabilire a maternității se realizează prin certificatul de naștere, prin recunoaștere și prin hotărâre judecătorească, iar dovada lor se face prin certificatul de naștere și hotărâre judecătorească.
Prin recunoașterea filiației față de mamă se înțelege actul prin care o femeie declară legătura de filiație dintre ea și un copil despre care pretinde că este al său.
Recunoașterea este, așadar, o mărturisire prin care femeia face cunoscută nașterea și identifică pe un copil, ca fiind acela care l-a născut. Ea este însă și un act juridic care are drept efect stabilirea posesiunii de stat a acelui copil.
3.8.2. Natura juridică a recunoașterii
Recunoașterea de maternitate se analizează nu numai ca mărturisire a unui fapt anterior, adică a nașterii identității copilului deci, un mod de probă, ci și un act juridic încheiat pentru a produce efecte juridice const|nd în stabilirea legăturii de filiație dintre un copil și mamă. Așadar, natura juridică a recunoașterii maternității este mixtă. Recunoașterea este supusă nu numai regulilor aplicabile mărturisirii, ci, după cum se va vedea și unor dispoziții privind actul juridic.
Aspectul precumpănitor este, însă, neîndoilenic, acela de mijloc de probă, actul juridic nefiind decât forma de exprimare a mărturisirii.
2.8.3. Caracterele recunoașterii
Acestea sunt următoarele:
Recunoașterea este un act declarativ de filiație, iar nu atributiv de filiație, adică nu crează o stare de lucruri noi, nu modifică nimic, nu crează deci, o filiație nouă. De aceea, recunoașterea produce efecte în mod retroactiv, copilul respectiv, fiind considerat al mamei care a făcut-o, nu din momentul recunoașterii, ci din momentul nașterii, chiar al concepțiunii acelui copil.
Recunoașterea produce efecte față de toată lumea.
Recunoașterea este un act revocabil, adică nu se mai poate reveni asupra acestuia după ce a fost făcută. Recunoașterea este irevocabilă chiar și în cazul în care este făcută prin testament (art. 48 alin.ultim Cod familie). Faptul că, mama poate contesta recunoașterea,. Nu și schimbă caracterul irevocabil, deoarece a contesta înseamnă altceva decât a revoca, în această privință, Tribunalul Suprem a arătat că, recunoașterea nu poate fi revocată în mod arbitrar, pentru că s-ar înfrânge principiul mărturisirii, iar starea civilă a persoanelor interesează în ultimă analiză întreaga colectivitate și, deci, însăși ordinea de drept a statului nostru în care nu poate fi îndeplinită atribuirea unei filiații false, existența unui statut civil întemeiat pe minciună.
Recunoașterea este un act personal, care nu poate fi îndeplinti decât de către mamă.În consecință, aceasta nu poate fi făcută de către moștenitori (după moartea mamei), de către rude sau de către reprezentantul legal al mamei (când este incapabilă). Acest caracter nu exclude posibilitatea ca recunoașterea să poată fi făcută în numele mamei, de către un mandatar cu procură specială și autentică.
Recunoașterea este un act unilateral, deoarece se realizează numai prin voința exprimată de mamă, fără a fi necesar consimțământul persoanei în favoarea căreia recunoașterea este făcută.
Recunoașterea este facultativă, ea trebuind să fie voluntară și liberă de orice constrângere.
Recunoașterea se poate face numai prin formele limitativ prevăzute de lege.
Secțiunea
Cazurile în care recunoașterea poate interveni
Aceste cazuri sunt prevăzute limitativ de art. 48, alin.1 Cod familiei.
în primul rând, mama poate recunoaște pe copil dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă. Textul nu distinge cât privește motivele sau împrejurările pentru care nu s-a făcut înregistrarea. Având în vedere și alte dispoziții legale decât acelea din Codul familiei, această distincție trebuie totuși făcută, într-adevăr, neînregistrarea se poate datora faptului că nu au fost registre de stare civilă. În acerastă situație, mama poate face recunoașterea copilului. Este însă posibil ca înregistrarea să fie omisă, deși au existat registre de stare civilă. Interesează să se știe cauza pentru care s-a făcut omisiunea. Dacă omisiunea este din vina delegatului de stare civilă, declarația de naștere fiind făcută, atunci suntem în fața unui caz de întocmire ulterioară a actului de naștere, în conformitate cu art. 53 din Legea nr. 119/1996, fără a fi necesară recunoașterea, deoarece ea s-a făcut prin declarație de naștere. Posibilitatea procurării certificatului de nașțere există, după întocmirea ulterioară. Dacă, însă, omisiunea înregistrării este din cauză că nu s-a făcut declarație de naștere, atunci mama poate recunoaște pe copil.
În al doilea rând, recunoașterea filiației față de mamă se poate face și în cazul în care copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinți necunoscuți.
Textul se aplică, desigur, copilului găsit, a cărui naștere a fost înregistrată potrivit art. 22 din Legea nr. 119/1996. Numele acestui copil se atribuie de către autoritatea tutelară. Se pot ivi situații în care nașterea copilului este înregistrată în mod legal, dar după aceea mama reține certificatul de naștere și părăsește copilul care, fiind găsit i se înregistrează din nou nașterea potrivit art. 22 din Legea nr. 119/1996. Dacă ulterior apare mama și prezintă certificatul de naștere al copilului, socotind că nu suntem în fața recunoașterii filiației față de mamă, deoarece aceasta a avut loc o dată. Cel de-al doilea act de naștere urmează a se anula făcându-se mențiune de ultimul act de naștere. Această soluție poate prezenta interes mai ales atunci când, după ce copilul a fost adoptat, apare mama copilului, care prezintă certificatul de naștere. Această situație, este deci distinctă de aceea care a reținut atenția literaturii juridice, și anume atunci când copilul găsit este adoptat, se întocmește copilului un nou act de naștere, iar după aceea apare mama copilului. Suntem de acord cu soluția pentru acest din urmă caz, în sensul că se poate face recunoașterea unui asemenea copil, deoarece dispozițiile legale nu o opresc.
O altă situație este aceea când copilul găsit a fost recunoscut de o altă femeie decât mama lui, și apoi aceasta din urmă apare. Mama copilului nu îl va mai putea recunoaște decât dacă va contesta prima recunoaștere.
Soluția este diferită dacă mama copilului prezintă certificatul de naștere al acestuia. În asemenea situații, nu mai suntem în prezența recunoașterii. Cu toate acestea, recunoașterea făcută trebuie înlăturată. Actul de naștere al copilului în care el figurează ca născut din părinți necunoscuți și pe marginea căruia se găsește mențiunea recunoașterii făcute va trebui să fie anulat, înscriindu-se totodată mențiunea despre primul act de naștere, care este și cel adevărat, întocmit pe baza declarației de naștere a mamei copilului, părăsit după aceea de ea.
Se poate pune problema dacă un copil trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți, dar, apoi adoptat de propria mamă, poate fi recunoscut de către aceasta, adică de mamă, care totodată este adoptatoare. Dificultatea provine din faptul că acest copil, fiind adoptat, i s-a întocmit un nou act de naștere, în care adoptatoarea apare ca mamă a lui, și, deci, nu ar fi îndeplinite cerințele art. 48 Cod fam., în ceea ce privește cazurile în care se poate face recunoașterea. Considerăm că este posibilă recunoașterea de către adoptatoare, dar care este mama firească a copilului. Soluția se întemeiază în primul rând, pe interesul de a înlătura adopția încheiată cu încălcarea impedimentului la adopție rezultând din rudenie, ântr-adevăr, adopția nu este permisă între părintele firesc și copilul său. Or, în exemplul luat, în măsura în care s-ar stabili filiația față de mamă prin recunoaștere, apare incompatibilitatea dintre cele două feluri de rudenie, adică cea firească și cea din adopție, în al doilea rând, interesul poate costa în faptul că adopția produce efecte de la data încheieiri ei pentru viitor, pe când recunoașterea produce efecte și pentru trecut, până la nașterea și chiar concepția copilului. Astfel fiind, legătura de rudenie firească se stabilește și pentru perioada de timp anterioară adopției. În acea vreme, s-ar fi putut astfel naște anumite drepturi succesorale în favoarea copilului. De asemenea, stabilirea legăturii de rudenie anterioară adopției este de natură să permită aplicarea dispozițiilor legale privitoare la împiedicarea căsătoriei sau desifințarea ei dacă a fost încheiată între rude oprite de a se căsători.Rezultă deci că există interesul de a se stabili adevărul în ceea ce privește filiația copilului sau desființarea ei dacă a fost încheiată între rude oprite a se căsători.
Art. 48 Cod fam., prevede că se poate recunoaște copilul născut din părinți necunoscuți.
Ar urma, deci, că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de text dacă tatăl ar fi recunoscut în prealabil pe copil sau dacă acesta și-ar fi stabilit filiația prin acțiuni în justiție, față de tată, de asemenea înainte. În acest caz, mama poate recunoaște un copil, deoarece sensul legii este că recunoașterea filiației față de mamă poate avea loc dacă nu se cunoaște mama copilului. Un argument care se poate aduce în sprijinul acestei interpretări este art. 64 Cod fam., potrivit căruia copilul își poate stabili mai întâi filiația față de oricare din părinții săi. Dacă nu s-ar da interpretarea de mai sus, ar însemna că nu se poate stabili, ulterior, filiația față de mamă decât pe calea acțiunii în justiție. Or, asemenea soluție nu corespunde art. 64 Cod fam. În plus, nu se vede de ce copilul ar putea să-și stabilească filiația față de mamă, în exemplul luat pe calea acțiunii în justiție și nu ar putea face același lucru pe calea recunoașterii. În definitiv, este de preferat a se stabili filiația – față de mamă sau față de tată – pe calea recunoașterii, fără a se recurge la intervenția justiției. Dovada recunoașterii s-ar putea face, la nevoie, cu hotărâre judecătorească și declarația de naștere tardivă.
Secțiunea
Categorii de copii care pot fi recunoscuți
3.10.1. Recunoașterea unui copil conceput dar nenăscut
Această problemă se poate pune deoarece, potrivit art. ;lin.2 din Decretul nr. 3/1954, “drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă se naște viu”.
într-o părere, s-a răspuns în sens negativ, deoarece această situație nu este reglementată de lege sau că situațiile în care se poate face recunoașterea prevăzută de art. 48 Cod fam., sunt incompatibile, prin natura lor, cu situația copilului care nu s-a născut încă, într-o altă părere, s-a susținut că este posibilă recunoașterea de către mamă a copilului conceput, dar încă nenăscut, în cazurile în care mama ar deceda imediat după naștere. Considerăm că art. 7, alin.2 din Decretul nr. 31/1954 și art. 48 alin.1 Cod fam., se desprinde soluția, în sensul că un copil conceput poate fi recunoscut înainte de a se naște, dar această recunoaștere își produce efectele dacă la naștere copilul se găsește într-una din cele două situații în care se poate face recunoașterea. Desigur, problema se poate întâlni foarte rar în practică.
2.10.2. Recunoașterea unui copil după ce acesta a decedat
Într-o părere, s-a admis recunoașterea unui copil după ce a decedat, deoarece nu necesită consimțământul celui ce urmează a fi recunoscut, iar pe de altă parte, legea nu condiționează posibilitatea recunoașterii de către mamă a copilului decedat de existența descendenților firești ai acestuia, cum face în privința recunoașterii de către tată a copilului decedat (art. 57 Cod fam.).
Într-o altă părere s-a subluiniat că dispozițiile art. 57 Cod fam., privind recunoașterea filiației față de tată pot fi aplicate, prin analogie, și în cazul recunoașterii filiației față de mamă, dată fiind identitatea de motive care își justifică adoptarea unei soluții unitare în ambele situații juridice, căci astfel s-ar face recunoașteri interesate sub aspect patrimonial.
3.10.3. Recunoașterea copilului deja recunoscut de o altă femeie
În această situație, din moment ce prima recunoaștere se înregistrează în registrele de stare civilă, nu mai sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 48 Cod fam. în care poate interveni recunoașterea de maternitate.
Codul familiei nu distinge între copilul minor și cel major, astfel, posibilitatea recunoașterii copilului major nu face nici o îndoială.
Secțiunea
Formele recunoașterii și capacitatea cerută pentru recunoaștere
3.11.1. Formele recunoașterii
Potrivit art. 48 alin.2 Cod fam., recunoașterea filiației față de mamă se poate face într-una din următoarele forme:
a. Declarație la serviciul de Stare Civilă.
Aceasta se poate face la orice serviciu de stare civilă, înregistrarea recunoașterii se face însă de stare civilă de la locul unde a fost înregistrat nașterea acelui copil, iar dacă această naștere nu a fost înregistrată, recunoașterea se înregistrează de stare civilă de la locul unde s-a produs nașterea copilului.
b. Înscris autentic
Recunoașterea de maternitate se poate face printr-un înscris care îndeplinește cerințele prevăzute de lege pentru a fi considerat autentic (art. 1171 Cod civ.). Astfel, recunoașterea se poate face prin act autentic întocmit prin notariatul public ori prin declarație dată în fața instanțelor judecătorești (cum ar fi, de exemplu, recunoașterea făcută la interogatoriu în cursul unui proces). Art. 117 din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială abrogă Decretul nr. 377/1960 pentru organizarea și funcționarea Notarului de Stat, modificat prin Decretul nr. 28/1970, astfel că actul autentic nu se mai poate face în localitățile unde nu funcționează notariate, prin Primăriile comunale sau orășenești, deci nici recunoașteri de filiație, prin asemenea Primării nu mai sunt posibile.
c. Testament
Recunoașterea de maternitate se poate face prin oricare din formele de testamente prevăzute de lege: autentic, olograf, mistic, testament în formă specială (art. 868-886 Cod civ.). Deși, testamentul este esențialmente revocabil, recunoașterea făcută prin testament își menține caracterul irevocabil (art. 48 alin.ultim. Cod fam.). Revocarea testamentului prin care s-a făcut o recunoaștere nu are nici o influență asupra acesteia. S-a arătat că recunoașterea filiației nu poate fi valabil prin forme testamentare speciale, cum sunt cele stabilite prin statutul C.E.C., care nu cuprind dispoziții de ultimă voință a defunctului, ci numai prin dispoziții speciale în legătură cu sumele depuse.
3.11.2. Capacitatea cerută pentru recunoaștere
Fiind nu numai un act juridic, ci și mărturisirea unui fapt anterior, recunoașterea nu presupune, pentru a fi valabil făcută, capacitatea de exercițiu necesară pentru întocmirea actelor juridice, fiind suficient ca mama care o face să aibă discernământ, adică să-și dea seama de realitatea celor recunoscute. Drept urmare, femeia lipsită (minoră sub 14 ani sua pusă sub interdicție) sau restrânsă, în capacitatea sa de exercițiu, dar, care are o voință conștientă poate singură să recunoască pe copilul său, fără a avea nevoie de reprezentare sau încuviințare prealabilă, din partea părinților sau tutorelui ei ori a altui ocrotitor legal.
Rezultă că recunoașterea mamei făcută cu discernământ, printr-un act juridic, pentru care nu a avut, capacitatea cerută de lege, este valabilă, deși actul juridic respectiv este nul. Astfel, dacă mama, mai mică de 16 ani, face liberaralităși în cuprinsul aceluiași testament prin care se recunoaște ca fiind al său un copil, legatele respective vor fi nule (art. 806 Cod civ.), în timp ce recunoașterea, săvârșită cu discernământ rămâne valabilă. De aceea, în cazul în care mama fără capacitate de exercițiu, dar având discernământ, face o recunoaștere, nici reprezentantul ei și nici mama, după ce devine capabilă, nu poate cere anularea acelei recunoașteri.
Secțiunea
Înscrierea recunoașterii
În conformitate cu prevederile art. 44 din Legea nr. 119/1996, recunoașterea se înscrie prin mențiune pe marginea actului de naștere al copilului a cărei maternitate a fost recunoscută. În privința acestei înscrieri, pe lângă cazurile arătate mai sus se mai pot avea în vedere următoarele:
a. recunoașterea a intervenit în cazul în care înregistrarea nașterii copilului nu a avut loc.
În această situație, cum se poate face mențiunea, de vreme ce, actul de naștere nu există? Ar urma deci, ca pe baza recunoașterii să se întocmească actul de naștere pe marginea căruia să se înscrie apoi mențiunea. O altă posibilitate ar fi ca recunoașterea să se considere ca fiind o declarație de naștere tardivă, care, dacă s-a făcut înăuntrul termenului de un an de la naștere, după aprobarea organului adminsitrativ competent, va servi la întocmirea actului de naștere fără a se face mențiune pe marginea lui. Dovada recunoașterii ar urma să se facă, dacă va fi nevoie, cu declarațiile de naștere tardivă, care se va păstra în arhiva organului adminsitrativ. În cazul în care declarația de naștere tardivă se face după trecerea unui an de la nașterea copilului, înregistrarea are loc numai pe baza hotărârii judecătorești rămasă definitivă și irevocabilă. Cum se va face mențiunea de recunoaștere? Ar urma ca instanța să dispună înregistrarea nașterii copilului ca fiind din părinți necunoscuți, iar apoi pe marginea actului de naștere să se înscrie mențiunea recunoașterii. Se poate admite, însă, și soluția ca instanța să dispună înregistrarea nașterii pe baza recunoașterii făcute, fără a mai fi necesară înscrierea mențiunii pe marginea actului de naștere, care ar avea în cuprinsul său, indicații privind filiația față de mamă. Dovada recunoașterii s-ar putea face, la nevoie, cu hotărâre judecătorească și declarația de naștere tardivă.
b. Recunoașterea copiilor trecuți în registrul de stare civilă ca născuți din părinți necunoscuți
În această situație se poate pune întrebarea de a ști cum se înscrie prin mențiune recunoașterea. Astfel, să presupunem că un copil găsit a fost adoptat și apoi recunoscut prin declarație în fața serviciului de stare civilă. Pe care act de stare civilă se va face mențiunea, pe cel întocmit după găsirea copilului sau pe cel întocmit – la încheierea adopției? În cazul adopției se face mențiune pe actul de naștere a celui adoptat și, dacă este cazul, pe cel de căsătorie, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile, din oficiu, sau la cererea oricărei persoane interesate (art. 46 din Legea nr. 119/1996). Dar, anularea sua desfacerea adopției dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, se înscrie prin mențiune pe actul de naștere inițial; și, după caz, pe cel întocmit în urma adopției, pe actul de căsătorie și pe actele de naștere ale copiilor minori ai celui adoptat, iar în cazul copiilor majori numai la cererea acestora (art. 48 din Legea nr. 119/1996). Mențiunea se înscrie din oficiu sau la cererea persoanei interesate, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile. Soluția este și mai dificilă dacă, în același exemplu, am presupune că același copil are și act de naștere despre care nu s-a știut atunci când el a fost găsit. S-ar putea da mai multe soluții. De aceea, utilitatea reglementării acestor aspecte în legislație este de netăgăduit.
Secțiunea
Contestarea recunoașterii
Potrivit art. 49 Cod fam., recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată. Pentru a stabili adevărul, legea permite deci să se facă dovada contrară.
Acțiunea în contestarea recunoașterii de maternitate poate fi făcută de către orice persoană interesată (art. 49 Cod. fam.). Rezultă că această acțiune poate fi introdusă și de către mama care a făcut recunoașterea, dacă își dă seama că s-a înșelat asupra celor recunoscute și reușește să facă dovada în acest sens.
Contestarea de care vorbește art. 49 Cod fam., dacă este făcută de către mamă, este tocmai revocarea mărturisirii făcute prin eroarea de fapt la care se referă art. 1206 Cod civ.
Acțiunea în contestarea recunoașterii de maternitate poate fi introdusă și de către procuror (art. 47 din Decretul nr. 32 din 1954 și art. 45 Cod proc.civ.).
În ceea ce privește termenul în care se poate introduce o asemenea acțiune, legea nu prevede nici un fel de condiții, de unde rezultă că, aceasta poate fi introdusă oricând.
În dovedirea acțiunii în contestare se pot folosi orice mijloace de probă. Pot fi admise orice fel; de dovezi, chiar simple prezumții, dacă acestea ar fi de natură să ducă la convingerea că, recunoașterea nu corespunde realității. S-ar putea ca aceasta să se deducă, de pildă, din diferența de vârstă dintre mamă și copilul recunoscut, sau numai din vârsta mamei la data nașterii copilului. În cazul în care acțiunea în contestarea recunoașterii de maternitate este admisă, se înlătură, cu efect retroactiv, legătura de filiație pe care o stabilise acea recunoaștere.
Secțiunea
Viciile de consimțământ
Problema validității recunoașterii nu se ridică însă numai în cazul lipsei de capacitate. Aceeași problemă se pune de câte ori recunoașterea a fost săvârșită din eroare ori a fost smulsă prin violență sau suprinsă prin dol. În toate aceste ipoteze, viciile recunoașterii sunt de natură să determine anularea ei în condițiile dreptului comun care reglementează, în general, aplicarea acestei sancțiuni cu privire la viciile voinței ce afectează, fără nici o excepție, validitatea oricărui act juridic, în cazul viciilor de consimțământ s-au exprimat foarte multe păreri.
Așa fiind, mulți autori precizează că recunoașterea trebuie să fie socotită valabil făcută chiar dacă ea a fost surprinsă prin dol sau smulsă prin violență de câte ori filiația astfel recunoscută corespunde în întregime realității. Viciul manifestării de voință nu dovedește prin însuși că, recunoașterea nu corespunde adevărului decât în cazul când acest viciu corespunde unei erori privind existența însăși a raportului de filiație sau identitatea persoanei copilului. Dar, chiar în acest caz – când mama a recunoscut din eroare un copil ca fiind al său – anularea recunoașterii nu trebuie să fie cerută prin viciu de consimțământ, potrivit prevederilor dreptului comun – și aceasta chiar, dacă eroarea a fost provocată prin dol – întrucât în această materie există dreptul – pe care îl vom examina ulterior – de a contesta orice recunoaștere care nu corespunde adevărului.
Acest drept face de prisos acțiunea în anularea recunoașterii pentru viciu de consimțământ, deoarece, dacă se dovedește inexactitatea mărturisirii, efectele ei se desfiinează fără a se pune problema de a dovedi un viciu de consimțământ.
Efectele recunoașterii se desființează chiar dacă mama nu a fost în eroare la data când a săvârșit-o, chiar dacă știa că recunoaște drept al ei un copil care nu-i aparține.
Interesul copilului precumpănitor în orânduirea acestei mateiri, impune ca recunoașterea maternității, care corespunde adevărului, să nu fie înrâurită, în nici o măsură, de viciul actului care cuprinde recunoașterea.
S-a susținut chiar că a admite teza – contrară – a anulării recunoașterii pentru vicii de consimțământ, deși, deplina corespondență, concordanța între situația de drept astfel creată și starea reală de fapt subzistă înseamnă a adopta o concepție formalistă cu privire la mecanismul sancțiunii nulității.
Secțiunea
Nulitățile recunoașterii
În cazul în care recunoașterea de maternitate se face cu nerespectarea condițiilor de fond sau de formă prevăzute de lege intervine, după caz, nulitatea absolută sau relativă.
În anumite situații, recunoașterea de maternitate poate fi lovită de nulitatea absolută. Astfel, această sancțiune intervine;
când recunoașterea este făcută de către altcineva decât de mamă; aceasta poate recunoaște personal sau prin mandatar cu procură specială și autentică;
când recunoașterea nu este făcută cu respectarea condițiilor de formă prevăzută de art. 48 Cod fam., adică nu este făcută prin declarație la serviciul de stare civilă, act autentic sau testament, în consecință, recunoașterea făcută prin înscris sub semnătură privată, fără ca aceasta să fie testament, este nulă absolut.
S-a pus problema dacă recunoașterea de maternitate, făcută de o persoană al cărei consimțământ a fost viciat poate fi sancționată cu nulitatea relativă, în această privință s-au exprimat mai multe păreri:
Recunoașterea de maternitate poate fi viciată pentru vicii de consimțământ, în sprijinul acestei păreri se invocă următoarele argumente:
recunoașterea este nu numai un mod de probă, care în caz că nu corepunde adevărului trebuie contestată, ci și un act juridic, care crează legătură de filiație dintre mamă și copil;
legea nu interzice anularea recunoașterii pentru vicii de consimțământ;
recunoașterea este un act unilateral de voință și este de principiu că toate actele juridice sunt susceptibile de desființare pentru motive care sunt proprii fiecăruia în parte, ca și pentru motive de ordin general, derivând din regulile de principiu ale nulităților normative.
În consecință, în această părere, dolul sau violența atrag nulitatea relativă a recunoașterii de maternitate. În ceea ce privește eroarea, dacă aceasta poartă asupra identității persoanei recunoscute, acțiunea în nulitate relativă va fi primită. Dacă eroarea privește însăși filiația, acțiunea în nulitatea relativă se poate confunda cu acțiunea în contestarea recunoașterii nereale și stabilirea adevăratei filiații.
b. recunoașterea nu poate fi anulată pentru vicii de consimțământ în sprijinul acestei păreri se invocă următoarele argumente:
recunoașterea confirmă legătura de filiație dintre două persoane, legătură care are o existență independentă de orice manifestare de voință;
admiterea anulării recunoașterii de matenritate pentru vicii de consimțământ, recunoaștere ce ar corespunde adevărului, nu este în interesul copilului, iar dreptul familiei cunoaște, dimpotrivă, principiul ocrotirii intereseor copulului;
persoana care cere anularea recunoașterii se poate găsi într-una din următoarele situații: recunoașterea corespunde adevărului, ceea ce înseamnă că reclamantul ar trebui să afirme în fața instanței că a recunoscut un copil care este al său, dar că această recunoaștere, deși conformă cu realitatea, nu a făcut-o decât din eroare ori sub imperiul constrângerii, ori datorită dolului exercitat împotriva sa, deci o nouă recunoaștere făcută prin act autentic: recunoașterea nu corespunde adevărului, dar, în acest caz nu este nevoie să se recurgă la ajutorul acțiunii în anulare a recunoașterii, deoarece se poate ajunge la același rezultat prin acțiunea în contestare a recunoașterii prevăzută de art. 49 Cod fam.
În privința problemei în discuție se face următoarea distincție:
recunoașterea făcută corespunde adevărului și nu există deci interes pentru introducerea acțiunii în anulare a recunoașterii, deoarece în cursul procesului ar urma să se facă o nouă recunoaștere;
recunoașterea făcută nu corespunde adevărului, caz în care acțiunea în anulare a recunoașterii pentru vicii de consimțământ nu ar fi refuzată pe motivul că, autorul recunoașterii are la îndemână acțiunea în contestare, deoarece, pe de o parte, regimul juridic al celor două acțiuni este diferit, iar pe de altă parte, legea nu prevede neadmiterea acțiunii recunoașterii.
În sfârșit, nu înseamnă că se nesocotește interesul copilului, căci acest interes urmează a fi privit în marginile legii. În mod practic, în cursul procesului declanșat prin acțiunea în anularea recunoașterii, de vreme ce avem în vedere cele două situații menționate, înseamnă că se va pune în discuție și problema conformității cu realitatea.
Ar trebui admisă acțiunea în nulitatea recunoașterii și, în cazul în care femeia ce a făcut recunoașterea nu a avut o voință conștientă.
Capitolul 4
STUDIUL COMPARATIV ÎNTRE RECUNOAȘTEREA DE PATERNITATE ȘI RECUNOAȘTEREA DE MATERNITATE
Secțiunea
4.1. Asemănări între recunoașterea de paternitate și recunoașterea de maternitate
4.1.1. Similitudinea reglementării recunoașterii paternității din afara căsătoriei cu aceea a recunoașterii maternității
Sediul materiei celor două instituții este Codul familiei art. 57-58 care reglementează recunoașterea paternității copilului din afara căsătoriei ca și art. 48-49 care reglementează recunoașterea maternității.
4.1.2. Asemănări privind noțiunea, natura și caracterele juridice
Recunoașterea, în ambele situații este o mărturisire. “în prima situație femeia face cunoscută nașterea și identifică pe un copil ca fiind acela pe care l-a născut”; este un act juridic care are ca drept efect stabilirea posesiunii de stat a acelui copil, în a doua situație bărbatul mărturisește legătura de filiație dintre el și copil, despre care pretinde că este al său.
Natura juridică
Ambele recunoașteri au o natură juridică mixtă – un mijloc de probă și un act juridic. Recunoașterea este supusă nu numai regulilor aplicabile mărturisirii, ci și unor dispoziții privind actul juridic. Aspectul său precumpănitor este însă, neîndoielnic, acela de mijloc de probă, actul juridic nefiind decât o formă de exprimare a mărturisirii.
Caracterele juridice
Caracterele juridice sunt asemănătoare și decurg din natura sa – precumpănitoare – de mărturisire (mijloc de probă). Acestea sunt următoarele:
Recunoașterea este un act declarativ de filiație, iar nu atributiv de filiație, adică nu crează o stare de lucruri, nu modifică nimic, nu crează deci o filiație nouă. De aceea, recunoașterea produce efecte în mod retroactiv, nu din momentul recunoașterii, ci din momentul nașterii, chiar al concepțiunii acelui copil.
Recunoașterea este un act irevocabil, adică nu se mai poate reveni asupra acesteia după ce a fost tăcută. Recunoașterea este irevocabilă chiar și în cazul în care este făcută prin testament (atr. 48 alin.ultim Cod fam.). Faptul că mama/tata poate contesta recunoașterea nu îi schimbă caracterul irevocabil, deoarece a contesta înseamnă altceva decât a revoca. În această privință Tribunalul Suprem a arătat că recunoașterea nu poate fi revocată în mod arbitrar, pentru că s-ar înfrânge principiul mărturisirii, iar starea civilă a persoanelor interesează în ultimă analiză întreaga colectivitate și, deci însăși ordinea de drept a statului nostru, în care nu poate fi îndeplinită atribuirea unei filiații false a unui statut civil întemeiat pe minciună.
Recunoașterea este un act personal, care nu poate fi îndeplinit decât de către mamă/tată, în consecință aceasta nu poate fi făcută de către reprezentantul legal sau rude, sau de către moștenitori.
Acest caracter nu exclude posibilitatea ca recunoașterea să poată fi făcută în numele mamei/tatălui de către un mandatar cu procură specială și autentică;
D. Consecințele recunoașterii de paternitate sunt erga omnes, producând efecte față de toată lumea.
E. Recunoașterea este un act juridic pur șii simplu, susceptibil de modalități (termen sau condiții);
F. recunoașterea este facultativă, ea trebuind să fie voluntară și liberă de orice constrângere.
G. recunoașterea este un act juridic unilateral, deoarece se realizează numai prin voința exprimată de mamă/tată fără a fi necesar consimțământul persoanei în favoarea căreia recunoașterea este făcută.
H. Fiind un act juridic solemn recunoașterea de paternitate trebuie exprimată într-una din formele prevăzute de lege.
Recunoașterea de paternitate/maternitate nu presupune, pentru a fi valabil făcută capacitatea de exercițiu necesară pentru întocmirea actelor juridice, fiind suficient ca persoana care face recunoașterea să aibă discernământ, adică să-și dea seama de realitatea celor cunoscute. Recunoașterea făcută cu discernământ, printr-un act juridic, pentru care nu a avut capacitatea cerută de lege este valabilă, deși actul respectiv este nul. În cazul, în care o persoană fără capacitate de exercițiu, dar având discernământ, face o recunoașterea, nici reprezentantul ei, nici acea persoană, după ce devine capabilă, nu pot cere anularea acelei recunoașteri.
4.1.3. Asemănări privind categoriile de copii care pot fi recunoscuți
Există o singură categorie de copii în care apare o asemănarea cu privire la recunoașterea de maternitate și recunoașterea de paternitate, și anume acea situație când copilul este major. Codul familiei nu distinge între copilul minor și cel major, astfel posibilitatea recunoașterii copilului major nu face nici o ‘îndoială”.
4.1.4. Similitudinea formelor de recunoaștere
Formele recunoașterii de paternitate sunt aceleași ca și cele ale recunoașterii de maternitate.Acestea sunt următoarele: declarația la serviciul de stare civilă, înscris autentic și testament (art. 57, alin.2 Cod. fam.).
Declarația la serviciul de stare civilă
Acerasta se poate face la orice serviciu de stare civilă, în cazul mamei, înregistrarea recunoașterii se face la serviciul de strare civilă de la locul unde a fost înregistrată nașterea acelui copil, iar dacă această naștere nu a fost înregistrată, recunoașterea se înregistrează la serviciul de stare civilă de la locul unde s-a produs nașterea respectivului copil.
În situația tatălui, prin declarația făcută la serviciul de stare civilă odată cu înregistrarea nașterii copilului numele tatălui este trecut în actul de naștere al copilului, iar după această dată, declarația tatălui, care se poate face în fața oricărui serviciu de stare, se înscrie de către serviciul de stare civilă al locului de naștere al copilului, prin mențiune pe marginea actului de naștere al copilului.
Înscris autentic
Înscrisul autentic, in sensul art. 1171 Cod civ., este acela întocmit cu solemnitățile cerute de lege de un funcționar public care are dreptul de a funcționa în locul unde s-a încheiat actul. Așadar se bucură de caracter autentic, alături de înscrisurile autentificate de notar public și înscrisurile întocmite de funcționari publici în limitele competenței lor, cum ar fi cele încheiate în fața instanței de judecată (cum ar fi, de exemplu, recunoașterea făcută la interogator în cursul unui proces).
Legea nr.36 din 12 mai 1995 privind notarii publici și activitatea notarială, publicată în Monitorul Oficial nr. 92 din 6 mai 1995 prevede în art. 117 că actul autentic nu se mai poate face în localitățile unde nu func]ionează notariate. Prin primăriile comunale sau orășenești, deci nici recunoașteri de filiație prin asemenea primării nu mai sunt posibile.
Art.12 prevede că secretarii consiliilor locale ale comunelor și orașelor unde nu funcționează birouri ale notarilor publici pot îndeplini legalizarea semnăturilor de pe înscrisurile prezentate de părți, cu excepția înscrisurilor sub semnătură privată.
Testament
Recunoașterea de paternitate și maternitate se poate face prin oricare din formele de testament prevăzute de lege:
Autentic;
Olograf;
Mistic;
Testament în formă specială.
Potrivit art. 802 Cod civ., “testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viață, de tot sau parte din avutul său”. După cum se poate observa deși testamentul este esențialmente revocabil, recunoașterea făcută prin testament își menține caracterul irevocabil. Revocarean testamentului prin care s-a făcut o recunoaștere nu are nici o influență asupra acesteia. S-a arătat că recunoașterea filiației nu poate fi făcută valabil prin forme testemanetare speciale, cum sunt cele stabilite prin statutul C.E.C., care nu cuprind dispoziții de ultimă voință a defunctului, ci numai dispoziții speciale în legătură cu sumele supuse.
Este necesar ca actul să îndeplinească toate cerințele legale pentru a putea fi socotit testament.
Testamentul autentic
Testamentul tacit pe teritoriul țării este autentic dacă prin încheiere a fost învestit în condițiile prevăzute de lege pentru autentificarea înscrierilor, cu formă autentică de către notarul public (art. 860 Cod civ., și art. 65 din Legea nr. 36/1995).
Autentificarea testamentelor făcute pe teritoriul țărilor este de competența notarilor publici. Autentificarea actelor, inclusiv a testamentelor, nu face parte dintre actele notariale care pot fi îndeplinite de către secretarii consiliilor locale ale comunelor și orașelor unde nu funcționează birouri ale notarilor publici sau de către alte instituții. Testamentul se întocmește în limba română.
Autentificarea se constată printr-o încheiere care, sub sancțiunea nulității, trebuie să cuprindă, printre altele: data și locul autentificării, cu precizarea împrejurărilor pentru care s-a îndeplinit în afara biroului notarial, dacă este cazul modul în care s-a constatat identitatea testatorului; constatarea că s-a luat consimțământul testatorului și că testamentul a fost semnat de acesta în fața notarului, respectiv mențiunea notarului că testatarul nu a putut semna.
Testament olograf
Potrivit legii, testamentul olograf este valabil ca atare “când este scris în tot, datat și semnat de mâna testatorului” (art. 859 Cod civ.). Toate cele trei cerințe de solemnitate (scrierea, datarea și semnarea) trebuie îndeplinite “de mâna testatorului” și trebuie să fie întrunite cumulativ, în lipsa oricăreia dintre ele, testamentul este nul.
Testamentul mistic (secret)
Testamentul mistic sau secret este un testament seemnat de mâna testatoruluui, strâns și sigilat prezentat judecătoriei în vederea efectuării formalităților de suprascriere (art. 864-867 Cod civ.).
Testamente în formă specială
În cazurile în care o persoană se află în anumite împrejurări neobișnuite, excepționale și dorește să facă un testament în formă autentică, dar nu poate recurge la formalitățile autentificării potrivit drepotului comun, legea prevede posibilitatea testării în formă simplificată de autentificare, potrivit unor reguli speciale, derogatorii de la regulile autentificării înscrisurilor (Legea nr. 36/1995). Formalitățile fiind simplificate (art. 868-884 Cod civ.) și pentru a deosebi aceste testamente de celelalte, ele au fost denumite testamente privilegiate, fiind în esență testamente autentice simplificate. Acestea sunt testamentul militar, făcut în timp de boală contagioasă și testament maritim. Evident, pesoana care se găsește în împrejurările excepționale care justifică posibilitatea testării într-o formă autentică simplificată, nu este obligată să recurgă la această formă; ea poate redacta testamentul în formă olografă, potrivit regulilor aplicabile acestei forme de testament.
În cazul în care este posibil, recunoașterea făcută prin testament produce efecte de la data întocmirii acestuia, iar nu de la data decesului testatorului,deoarece autorul a mărturisit în raport de filiație existent între el și cel recunoscut, care nu poate fi sub condiție sau termen.
De aici pot rezulta unele consecințe:
Copilul poate veni la succesiunea unei rude care se deschide înainte de decesul testatorului;
Copilul are dreptul dacă îndeplinește condițiile, la întreținere din partea testatorului (în cazul că se cunoaște recunoașterea la decesul testatorului, se poate ridica problema dacă pensia de întreținere se datorează pentru trecut);
Copilul ar putea să ceară dreptul de a purta numele testatorului;
Domiciliul copilului și ocrotirea părintească se vor determina potrivit cu noua situație creată prin recunoaștere.
Recunoașterea filiației cuprinsă într-o lucrare cu caracter autobiografic poate servi ca act valabil de recunoaștere a paternității și maternității sub forma unui testament olograf, dacă se face dovada că autobiografia autorului recunoașterii este scrisă în întregime semnată și datată de mâna acestuia, respectându-se într-totul cerințele de formă ale testamentului olograf.
4.1.5. Asemănări privind capacitatea necesară pentru recunoaștere
Recunoașterea maternității/paternității, fiind mărturisirea unui fapt, pentru efectuarea ei nu se cere capacitatea necesară la săvârșirea actelor juridice, ci numai discernământul necesar pentru a face o mărturisire; este suficient ca mama/tata să-și dea seama de realitatea celor necunoscute. Din actul recunoașterii trebuie să rezulte, în mod neîndoielnic, manifestarea de voință în sensul recunoașterii. Drept urmare mama sau tatăl incapabil (minor/minoră pus sub interdicție), din moment ce are discernământ poate să facă singur(ă) recunoașterea, fără să fie nevoie ca vreunul din ei să fie reprezentat de părinți ori de tutore sau de a obține încuviințarea lor prealabilă, în cazul în care este minor/minoră cu capacitate restrânsă.
4.1.6. Asemănări privind efectele recunoașterii
Ca urmare a recunoașterii, copilului are stabilită filiația de cel care a făcut recunoașterea. În cazul recunoașterii de paternitate, el rămâne însă tot copil din afara căsătoriei. Efectele care decurg din stabilirea filiației, privitoare la nume, ocrotirea părintească, obligația de întreținere, etc. se produc nu numai de la data recunoașterii ci retroactiv din momentul concepției.
4.1.7. Asemănări privind înscrierea recunoașterii
În conformitate cu prevederile art. 44 din Legea nr. 119/1996, recunoașterea se înscrie prin mențiune pe marginea actului de naștere al persoanei a cărei maternitate/paternitate a fost recunoscută.
Art. 45 prevede că înscrierea mențiunii de stabilire a filiației pe actul de naștere se face din oficiul sau la cererea celui interesat, pe baza actului de recunoaștere întocmit potrivit legii sau hotărârii judecătorești definitive și irevocabile.
4.1.8. Asemănări privind contestarea recunoașterii
Art. 58 alin.1 Cod fam., care privește recunoașterii paternității, prevede în aceeași termeni, ca și art. 49 Cod fam., privitor la contestarea recunoașterii maternității că: “recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesară”, deci, și de însuși autorul recunoașterii. Pentru a restabili adevărul, legea permite să se facă dovada contrară.
Potrivit dispozițiilor legale, contestația poate fi făcută de orice persoană interesată. Aceast însemană că ea poate fi făcută chiar și de către mamă/tată, dacă aceștia își dau seama că s-au înșelat asupra faptelor mărturisite și dacă pot să dovedească aceasta.
Potrivit dispozițiilor în drept comun în această materie (art. 1206 Cod civ.), mărturisirea nu poate fi revocată de persoana care a mărturisit, “afară numai dacă va proba că a făcut-o din eroare de fapt”. Ori contestația, de care vorbește art. 49 , art. 58, alin.1 Cod.fam., dacă este făcută de mamă/tată, este tocmai revocarea mărturisirii făcută prin eroare de fapt, din dreptul comun și în cazul revocării prevăzute de Cod civ., ca și în cazul contestației recunoașterii de către mamă/tată, trebuie să se probeze de către cel care vrea să revină asupra mărturisirii că faptele recunoscute nu corespund adevărului. De aceea, după cum am arătat mai sus, faptul că mama/tata poate contesta recunoașterea făcută nu înseamnă că aceasta încetează de a fi irevocabilă.
Desigur, că și procurorul poate să facă această contestație, deoarece datorită caracterului său, aceasta se încadrează în cererile de chemare în judecată prevăzute de art. 45 Cod proc.civ.
Condițiile în care se poate face contestația sunt aceleași, în scopul de a se stabili adevărul, legea nu pune nici un fel de condiții, nici în ceea ce privește termenul în care se poate face contestația, nici în ceea ce privește mijloacele de probă.
Pot fi admise, prin urmare, orice fel de dovezi chiar simple prezumții, dacă acestea ar fi de natură să ducă la convingerea că recunoașterea nu corespunde realității.
Dacă această acțiune este admisă, se înlătură un efect retroactiv filiația stabilită prin recunoașterea respectivă. Această schimbare în starea civilă a copilului poate determina în condițiile legii, efecte cu privire la numele copilului, ocrotirea părintească, obligația de întreținere, succesiune.
4.1.9. Asemănări privind nulitatea recunoașterii de paternitate și recunoașterea de maternitate
În mod asemănător cu nulitatea, recunoașterea maternității (nulitatea absolută intervine în următoarele cazuri: recunoașterea este făcută de către altcineva decât mama; recunoașterea nu este făcută cu respectarea condițiilor de formă, adică nu este făcută prin declarație la serviciul de stare civilă, act autentic sau testament) recunoașterea paternității este snacționată cu nulitatea absolută în următoarele cazuri: când se referă la copii care beneficiază de prezumțiile legale de paternitate; când se referă la copiii din afara căsătoriei decedați care nu au lăsat descendenți firești (art. 57 alin.1 Cod fam.); când emană de la un bărbat lipsit de o voință conștientă când a fost făcută prin alte acte juridice decât cele prevăzute de art. 57, alin.2 Cod fam. (declarație la stare civilă, înscris autentic, testament); când formele prevăzute pentru valabilitatea acestor acte nu au fost respectate.
În ce privește nulitatea relativă a recunoașterii paternității există aceeași controversă ca și în cazul nulității relative a recunoașterii maternității unii autori susținând teza că recunoașterea paternității/maternității poate fi anulată pentru vicii de consimțământ, iar alții susținând teza potrivit căreia recunoașterea de paternitate/maternitate care corespunde adevărului nu poate fi anulată pentru vicii de consimțământ, ea constituind o mărturisire de paternitate/maternitate care confirmă o legătură de filiație, ce există independent de voința autorului recunoașterii., Dacă însă recunoașterea paternității/maternității nu corespunde adevărului, ea poate fi atacată de autorul ei fie prin acțiunea în contestarea recunoașterii, fie prin acțiunea în anulare.
Secțiunea
4.2. Deosebiri dintre recunoașterea de paternitate și recunoașterea de maternitate
4.2.1. Deosebiri privind izvoarele filiației
Pentru stabilirea filiației față de părinți trebuie să observăm că, în mod firesc, trebuie stabilită mai întâi filiația față de mamă și numai după acea filiația față de tată. De altfel, numai în raport cu data nașterii se poate determina data concepției. Filiația față de mamă își are izvorul în faptul nașterii, iar filiația față de tată își are izvorul în faptul concepției ei. Această deosebire de izvoare duce la consecința că între aceste două filiații există o mare deosebire, cât privește stabilirea lor. Tot din faptul că fiecare dintre aceste aspecte ale filiației – maternitatea și paternitatea – au izvor diferit, rezultă că și proba lor se va efectua în mod diferit: există mai puține dificultăți în privința stabilirii filiației față de mamă, deoarece aceasta rezultă din faptul , cert și relativ, ușor de dovedit, al nașterii în timp ce filiația față de tată rezultă din faptul concepției, acre nu poate fi dovedit, în mod direct și nemijlocit, ci numai în mod indirect, prin prezumții pe baza cărora se va determina paternitatea, sau mai exact probabilitatea paternității
4.2.2. Deosebiri privind stabilirea filiației
Stabilirea filiației față de mamă are la bază aceleași elemente (faptul material al nașterii și identitatea nou-născutului care revendică această filiație, cu cea a copilului născut de femeia respectivă, cu alte cuvinte, dovada faptului că un anumit copil și nu adultul a fost născut) atât în cazul filiației din căsătorie, cât și din afara căsătoriei, deosbirea fiind că, în primul caz trebuie făcută dovada căsătoriei.
În cazul stabilirii filiației față de tată prin recunoaștere, conform art. 57, alin.1 Cod.fam., poate fi recunoscut numai copilul din afara căsătoriei: “Copilul conceput și născut în afară de căsătorie poate fi recunoscut de către tatăl său; după moartea copilului acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenți firești”. Din această categorie face patrte și copilul din căsătorie, dar căruia i s-a tăgăduit paternitatea, deoarece devine astfel copil din afara căsătoriei.
De asemenea există deosebiri în ceea ce privește intervertirea sarcinii probei în cazul contestării recunoașterii paternității de către mamă, de cel recunoscut sau de descendenții acestuia.
O situație specială există în cazul conflictului de paternitate, când copilul devine din afara căsătoriei numai după ce i s-a tăgăduit paternitatea de către fiecare dintre cei doi bărbați împotriva cărora a putut opera prezumția de paternitate.
4.2.3. Deosebire cu privire la cazurile în care poate interveni recunoașterea
Recunoașterea de paternitate este admisă în folosul tuturor copiilor din afara căsătoriei (concepuți și născuți în afară de căsătorie cum precizează art. 57, alin.1 Cod.fam.) indiferent de vârsta lor, chiar dacă au depășit vârsta majoratului. Numai acești copii pot face obiectul unei recunoașteri, deoarece copiii născuți în timpul căsătoriei se bucură de prezumția de paternitate și au astfel stabilită filiația lor față de tată în virtutea dispozițiilor art. 53 Cod. fam.
Cât această prezumție de paternitate nu e înlăturată (și ea nu poate fi înlăturată decât de soțul mamei, în condițiile acțiunii în tăgada paternității) nici o altă paternitate nu i se poate atribui acestui copil.
Astfel, dacă soțul mamei unui copil născut în timpul căsătoriei nu a tăgăduit paternitatea acestuia, recunoașterea față de alt bărbat nu are nici o eficiență, neputând înlătura prezumția de paternitate (art. 53 Cod. fam.) și drept urmare nu sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute în art. 57, alin.1 Cod.fam.
În cazul recunoașterii de maternitate, cazurile în care aceasta poate interveni sunt prevăzute limitativ de art. 48 din Cod.fam., fiind următoarele:
În primul rând, mama poate recunoaște pe copil dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă;
În al doilea rând, recunoașterea față de mamă se poate face și în cazul în care copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind din părinți necunoscuți.
4.2.4. Deosebiri privind categoriile de copii care pot fi recunoscuți
În urma analizării prevederilor din Codul familiei și Decretului nr. 31 din 1954 se pot observa unele deosebiri cu privire la recunoașterea de maternitate și recunoașterea de paternitate a copilului conceput dar nenăscut.
Așadar, în cazul recunoașterii de patenritate, recunoașterea apare sub condiție suspensivă – la nașterea acesta să aibă situația juridică de copil din afara căsătoriei. Astfel, recunoașterea unui copil nenăscut încă, făcută de un bărbat, printr-un testament, dar înainte de nașterea copilului, și care ar deceda în timp, este valabilă dacă copilul la naștere are condiția juridică de copil din afara căsătoriei.
În cazul recunoașterii de maternitate soluția se desprinde din art.7., alin.2 Decretul nr. 31 din 1954 (“drepturile copilului sunt recunoscute de la conceț]iune, însă numai dacă se naște viu”) și art. 48, alin.1 Cod. fam., în sensul că un copil conceput poate fi recunoscut mai înainte de a se naște, dar această recunoaștere își produce efectele dacă la naștere copilului se găsește în situațiile în care se poate face recunoașterea.
Copilul decedat poate fi recunoscut de către mamă și de către tată.
În cazul recunoașterii de paternitate, copilul din afara căsătoriei, poate fi recunoscut după ce a decedat, dar numai dacă a lăsat descendenți firești, condiție ce nu apare în cazul recunoașterii de maternmitate.
Dacă nu ar fi fost această interdicție a legii, s-ar fi putut face și recunoașterea copilului care nu a lăsat urmași, deoarece în sistemul nostru legislativ recunoașterea de paternitate este un act unilateral, fiind nevoie de consimțământul celui necunoscut. Dacă s-ar fi permis o astfel de recunoaștere ea ar fi avut caracterul unui act pornit numai din interesul tatălui, care ar fi putut rămâne în inacțiune cât timp a trăit copilul, pentru a nu putea fi obligat la întreținerea acestuia și l-ar recunoaște numai în momentul în care el este singurul beneficiar al recunoașterii, putând culege moștenirea copilului, în virtutea vocației sale succesorale.
4.2.5. Recunoașterea copilului deja recunoscut
În această situație, în cazul recunoașterii de maternitate, din moment ce prima recunoaștere se înregistrează în registrele de stare civilă nu mai sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 48 Cod.fam., în care poate interveni recunoașterea de maternitate. Cu privire la recunoașterea de paternitate a copilului deja recunoscut, în doctrină s-au exprimat mai multe păreri pro sau contra asupra acestui aspect menționat mai sus, soluția finală fiind aceea că un copil deja recunoscut poate fi recunoscut de către un bărbat care se pretinde tatăl copilului, mai ales dacă cel ce face ultima recunoaștere nu are la cunoștință de prima recunoașterea, dar delegatul de stare civilă, constatând acest lucru, este îndreptățit să refuze înregistrarea recunoașterii ulterioare, câtă vreme cea anterioară nu este înlăturată pe calea contestației, ca fiind necorespunzătoare adevărului.
După cum se poate observa, recunoașterea de patenritate, cu privire la categoriile de copii care pot fi recunoscuți, ridică foarte multe probleme și prezența unor păreri foarte controversate în doctrină și poate prezenta o sumedenie de particularități.
4.2.6. Deosebire cu privire la persoana căreia îi revine sarcina probei în cazul contestării recunoașterii
Art. 58, alin.1 Cod fam., și art. 49 Cod.fam. prevăd că recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată. Deci în ambele cazuri – recunoașterea de paternitate (art. 58 alin.1 Cod. fam.) și recunoașterea de maternitate (art. 59 Cod.fam). orice persoană interesată poate să conteste recunoașterea prin orice fel de dovezi, chiar simple prezumții. Sarcina probei incumbă reclamantului.
În cazul contestării recunoașterii de paternitate există o deosebire numai în ce privește persoana căreia îi revine sarcina probei când reclamat în acțiunea în contestație este mama, copilul sau descendenții acestuia cazuri în care reclamantul – căruia i-ar fi revenit sarcina probei potrivit dreptului comun – este scutit de orice probă, “dovada paternității”, – a conformității recunoașterii paternității cu realitatea – fiind pusă de lege în sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor săi (art. 58, alin.2 Cod.fam.). În felul acesta, mama, copilul sau descendenții acestuia anihilează recunoașterea prin simplu fapt al introduceri acțiunii în contestație.
Printr-o intervetire a sarcinii probei, revine bărbatului autor al recunoașterii – care este pârâtul în acțiunea în contestație – rolul de a dovedi că el este tatăl copilului, iar dacă nu reușește să facă această dovadă în mod concludent pentru instanța de judecată, recunoașterea sa va fi înlăturată de instanță ca fiind contrară realității.
Scopul acestei dispoziții este acela de a ocroti mama, copilul sau descendenții acestuia împotriva unei recunoașteri contrare adevărului, tăcută în scopuri interesate.
CONCLUZII
Instituția filiației față de mamă ocupă un loc bine conturat atât în cadrul dreptului familiei cât și în cadrul întregului nostru sistem de drept, datorită interferențelor care există între ramurile de drept componente ale acestuia.
Cu toate că în literatura juridică de specialitate s-a afirmat adesea că stabilirea filiației față de mamă constituie o problemă născută în zilele noastre, există totuși dovezi că preocupări în domeniu au existat din cele mai vechi timpuri.
Astfel, bătrânul adagiu roman "mater in iure semper certa est" își găsește verificarea în practică și astăzi, întrucât într-adevăr, simplul și certul fapt al nașterii este cel mai în măsură să arate legătura dintre o femeie și fiul ei. Tocmai de aceea, cercetând domeniul filiației față de mamă, putem spune că pășim pe un tărâm sigur, unde nu e loc de complicate controverse și care nu ridică prea multe semne de întrebare.
Lucrarea prezentă analizează câteva probleme care s-au conturat, totuși, în ultimul timp cu mai multă pregnanță ca urmare a descoperirilor științifice și a emancipării femeii, și care au necesitat găsirea unor modalități concrete de stabilire și dovedire a filiației față de mamă. De soluționarea acestor chestiuni depinde rezolvarea unor aspecte care vizează alte domenii ce interferează cu dreptul familiei.
Filiația față de mamă va produce efecte juridice doar dacă stabilirea ei se realizează în condițiile pe care legea le fixează. Se va stabili mai întâi filiația față de mamă și numai după aceea filiația față de tată, întrucât data concepției se poate stabili doar în raport cu data nașterii.
Dacă în final, după ce s-a dovedit faptul nașterii și identitatea acelui copil cu acela despre a cărui filiație este vorba, filiația față de mamă va fi stabilită, aceasta își va produce efectele asupra altor instituții specifice dreptului familiei.
De exemplu, în funcție de maternitatea astfel stabilită se vor determina drepturile și îndatoririle părinților față de copiii lor minori, obligația de întreținere, diverse drepturi față de terți, impedimente la căsătorie, vocația succesorală, etc.
Mai mult decât atât, odată stabilită, filiația față de mamă își va extinde influența asupra celeilalte laturi a sistemului legislativ producând efecte asupra unor drepturi și interdicții de ordin procedural care sunt întemeiate pe legătura de rudenie (dreptul de a cere recuzarea judecătorului și obligația corelativă a acestuia de a se obține interdicția de ascultare a unei rude ca martor, etc.).
În paginile acestei lucrări am încercat să realizez o prezentare juridică de ansamblu a instituției filiației față de mamă, subliniindu-i principalele caracteristici și importanța pe care aceasta o deține în sistemul de drept românesc.
Din cele arătate în lucrare se desprind câteva concluzii teoretice dar mai ales cu aplicabilitate în practica judecătorească.
Paternitatea sau filiația față de tată reprezintă legătura juridică dintre un copil și tatăl său. Sunt două aspecte ale paternității din căsătorie și din afara căsătoriei.
Sunt copiii din căsătorie:
a. Cei născuți în timpul căsătoriei, adică în perioada dintre data încheierii căsătoriei și data desfacerii ori încetării acesteia.
Copilul este din căsătorie fie că a fost conceput în timpul căsătoriei, fie că a fost conceput înaintea încheierii ei.
b. Cei concepuți în timpul căsătoriei și născuți după desfacerea, încetarea sau declararea nulității căsătoriei, dacă nașterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.
Paternitatea din căsătorie se stabilește prin prezumția de paternitate, iar paternitatea din afara căsătoriei se poate stabili fie prin recunoașterea voluntară din partea pretinsului tată, fie prin acțiune în justiție pentru stabilirea paternității.
Potrivit prezumției de paternitate pentru dovedirea filiației față de tată este suficient să se stabilească filiația față de mamă și căsătoria acestuia la data nașterii ori concepției copilului.
Datorită acestei prezumții, cel care vrea să-și stabilească paternitatea este dispensat de a dovedi că nașterea sa este rezultatul relațiilor dintre mamă și bărbatul față de care tinde să-și stabilească filiația. Rezultă că prezumția de paternitate se întemeiază copilului în timpul căsătoriei.
Beneficiază de prezumția de paternitate copilul născut în timpul căsătoriei și copilul conceput în timpul căsătoriei și născut după încetarea ori desfacerea căsătoriei, declararea nulității sau anularea căsătoriei.
Prezumția de paternitate nu are un caracter absolut. Aceasta poate fi răsturnată prin acțiunea în tăgăduirea de paternitate. Acțiunea în tăgăduirea paternității are un caracter personal și ca urmare poate fi pornită numai de către soț căci este singurul în măsură să aprecieze dacă în realitatea el a conceput sau nu copilul născut de soția sa.
Acțiunea se va introduce împotriva copilului care de cele mai multe ori este minor.
Termenul în care poate fi introdus acțiunea este de 6 luni de la data luării la cunoștință despre nașterea copilului sau de la data luării la cunoștință despre stabilirea filiației față de mamă, ori dacă tutorele soțului mamei pus sub interdicție nu a introdus acțiunea în tăgăduirea paternității, tatăl poate introduce acțiunea, după ridicarea interdicției, în termen de 6 luni de la data de când a cunoscut efectiv nașterea copilului.
Acțiunea în tăgada paternității se introduce la instanța locului unde domiciliază reprezentantul legal al copilului.
BIBLIOGRAFIE
Petre Anca , "Filiația și efectele ei", Editura Științifică, București 1967.
Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hațeganu, Dreptul familiei, Editura “ALL-BECK”, București, 1999.
Ion P. Filipescu,"Tratat de dreptul familiei", Editia a V-a, Editura “ALL- BECK”, București 2000.
Ion. P. Filipescu, "Probleme privind filiația".
Ionescu, M. Mureșan, M. N. Costin și V. Ursu, "Filiația și ocrotirea minorilor", Editura “Dacia”, Cluj-Napoca,1980.
Gabriela Lupșan,"Dreptul familiei (Note de curs)",Editura Fundației “Chemarea”, Iași 1996.
Gabriela Lupșan, Dreptul familiei, Editura “Junimea”, , 2001.
Gheorghe Penculescu, "Regimul juridic al actelor de stare civilă", Editura Științifică, București 1958.
T. R. Petrescu, "Acțiunile privind statutul civil al persoanei", Editura Științifică București 1968.
T. R. Popescu, "Filiația din căsătorie față de mamă", București Secțiune Științe Sociale, nr. 11, 1985.
T. R. Popescu, "Tratat de dreptul familiei", Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965.
Codul familiei.
Codul civil.
Codul de procedură civilă.
NOTE, CURSURI
Gheorghe Nedelscki, “Notă la decizia nr. 547/1955, Tribunalul Municipiului București, LP nr. 4/1955".
Traian Ionașcu, "Capacitatea de exercițiu a drepturilor civile și ocrotirea, sub aspect matrimonial, a lipsei și a restrângerii acestei capacități în lumina recentei legislații în CSJ, nr. 1, 1956"
Alexandru I. Oproiu, "Dacă se poate introduce o acțiune în anularea recunoașterii filiației pentru incapacitate sau vicii de consimțământ în LP nr. 9/1961"
Patulea, "Cu privire la dreptul procurorului de a introduce acțiunea în stabilirea filiației copiilor minori din afara căsătoriei în LP nr. 10/1960”.
BIBLIOGRAFIE
Petre Anca , "Filiația și efectele ei", Editura Științifică, București 1967.
Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hațeganu, Dreptul familiei, Editura “ALL-BECK”, București, 1999.
Ion P. Filipescu,"Tratat de dreptul familiei", Editia a V-a, Editura “ALL- BECK”, București 2000.
Ion. P. Filipescu, "Probleme privind filiația".
Ionescu, M. Mureșan, M. N. Costin și V. Ursu, "Filiația și ocrotirea minorilor", Editura “Dacia”, Cluj-Napoca,1980.
Gabriela Lupșan,"Dreptul familiei (Note de curs)",Editura Fundației “Chemarea”, Iași 1996.
Gabriela Lupșan, Dreptul familiei, Editura “Junimea”, , 2001.
Gheorghe Penculescu, "Regimul juridic al actelor de stare civilă", Editura Științifică, București 1958.
T. R. Petrescu, "Acțiunile privind statutul civil al persoanei", Editura Științifică București 1968.
T. R. Popescu, "Filiația din căsătorie față de mamă", București Secțiune Științe Sociale, nr. 11, 1985.
T. R. Popescu, "Tratat de dreptul familiei", Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965.
Codul familiei.
Codul civil.
Codul de procedură civilă.
NOTE, CURSURI
Gheorghe Nedelscki, “Notă la decizia nr. 547/1955, Tribunalul Municipiului București, LP nr. 4/1955".
Traian Ionașcu, "Capacitatea de exercițiu a drepturilor civile și ocrotirea, sub aspect matrimonial, a lipsei și a restrângerii acestei capacități în lumina recentei legislații în CSJ, nr. 1, 1956"
Alexandru I. Oproiu, "Dacă se poate introduce o acțiune în anularea recunoașterii filiației pentru incapacitate sau vicii de consimțământ în LP nr. 9/1961"
Patulea, "Cu privire la dreptul procurorului de a introduce acțiunea în stabilirea filiației copiilor minori din afara căsătoriei în LP nr. 10/1960”.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Stabilirea Filiatiei din Casatorie Si din Afara Ei (ID: 129879)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.