Spre O Noua Identitate Europeana Uniunea Europeana
Introducere
Dintre toate problemele juridice, nici una nu este mai importantă ca accea a cetățeniei: pentru stat, deoarece de numărul și atașamentul cetățenilor săi depind forța și puterea sa; pentru individ, deoarece de legăturile lui cu statul depind condițiile, private și publice, ale existenței sale […] întreaga viață se află implicată în această legatură.
În ultimii ani , termenul “cetățean”- de care Revoluția s-a folosit entuziast, în exces uneori a redevenit, insistent, obsedant chiar, un cuvânt la modă în țările democratice. Chiar și datorită faptului acesta conceptul de cetățenie nu este ușor de definit. Unii cercetători definesc cetățenia drept o simplă “situație juridică”, alții – “situație juridică care rezultă din raporturile juridice statornice”, un grup de autori o consideră “calitatea persoanei fizice ce exprimă relații permanente”, conform altei opinii aceasta este “legătura politico-juridică nelimitată în timp și spațiu”.
Ce înseamnă de fapt să fii un cetățean? Care sunt drepturile și responsabilitățile care definesc cetățenia? Care este spațiul public în care se exercită acest drept? Care sunt legăturile cetățeniei cu cultura, cu identitatea, cu societatea civilă? Care sunt modelele și formele de cetățenie cele mai cunoscute? Modelul de cetățean european este o utopie sau un lucru realizabil? Cum ar trebui să arate societatea în care trăiește cetățeanul european? Aceste întrebări generice, sintetizează o mică parte a marelui concept de cetățean european, modelul desăvârșit după care tânjește orice cetățean al Europei de astăzi și căruia încercăm să-i dăm un răspuns în prezenta lucrare.
Mai întâi cetățenia deține un sens juridic. Cetățeanul nu este un individ concret. Putem spune despre el ceea ce afirmă scriitorul Joseph de Maistre referindu-se la omul din Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului: “Nu există nici un om în lume. În viața mea am văzut francezi, italieni, ruși etc.; știu, datorită lui Motesquieu, că poți fi person; cât despre om însă, declar că nu l-am întâlnit niciodată”. La fel nu-l von putea întâlni nici pe cetățean. El este un subiect de drept. În această calitate, dispune de drepturi civile și politice. Se bucură de libertăți individuale, de libertatea de conștiință și de exprimare, de libertatea de mișcare, de a încheia o căsătorie, de a fi tratat de către justiție conform unei legi egale pentru toți etc. Aici se adauga și drepturile politice: de a participa la viața politică și de a candida pentru oricare dintre fucțiile publice. În schimb, cetățeanul are și obligația de a respecta legile, de a plăti taxe și impozite în funcție de veniturile realizate și de a apăra, în caz de pericol, societatea al cărui membru este. El de asemenea deține pe lângă drepturile individuale, și o parte din suveranitatea politică. Ansamblul cetățenilor este Acela care reprezintă sursa puterii și care justifică executarea deciziilor luate de guvernanți.
Cetățenia reprezintă, de asemenea, sursa legăturii sociale. În societatea democratică modernă, legătura dintre oameni nu mai este dinastică, ori religioasă, ci politică. A trăi împreună înseamnă a fi cetățean al aceleiași organizații politice.
În “L’Europe après l’Europe”, Philippe Herzog, spunea că pentru a ajunge la o democrație populară există trei căi: ameliorarea democrației representative, participarea permanent a cetățenilor și a actorilor sociali și inventarea unei cetățenii europene.
Societățile democratice se pare că au ajuns la ideile politician nului. Vedem că ele s-au integrat prin cetățenia comună, care, în trecut a fost doar națională. Solidaritatea dintre oameni vine din aceea că ei formează o “ comunitate de cetățeni”. Altfel ne punem întrebarea cum și în numele a c ear fi ei gata să-și assume, eventual, riscuri personale pentru a o apăra? Pe ce bază ar accepta unii ca o parte a bogățiilor pe care le produc să fie transferate altora? Dar oare contruirea Europei permite elaborarea noilor forme de cetățenie, care are aceeași eficacitate în integrarea oamenilor individualiști ai epocii democratice?
Construcția Europeană cunoaște că problema și problematica cetățeniei se poate face numai cu pași mărunți și într-un timp destul de îndelungat, concomitent cu rezolvarea altor probleme din domeniul politic, social, cultural, juridic, etc. În acest fel se nasc întrebări, se creează probleme cărora le trebuie răspunsuri și rezolvări.
Cuvântul ,,cetățenie”, în doar câteva decenii, a ajuns să fie printre cel mai frecvent și utilizat în discuțiile comunităților din cadrul societății, el ne ajută să formulăm reacția de răspuns la ceea ce uneori numim criza texturii sociale sau a coeziunii sociale. Conceptul de cetățenie este folosit în special pentru a se încerca stabilizarea și redirecționarea anumitor practici în care sunt implicate instituțiile de învățământ, iar în sens mai general, educația și formarea. Cu toate acestea, trebuie să mergem dincolo de consensul confortabil și vag care reiese din utilizarea permanentă a acestor formulări generale și să ne implicăm în dezbaterile încinse care se desfășoară pe marginea problemei cetățeniei.
Cetățenia de fapt, este un concept contestat (fiind mai multe abordări diferite) deoarece, așa cum am remarcat, obiceiurile și înțelesurile cetățeniei diferă de-a lungul istoriei și de-a lungul teritoriului Europei, în dependență de țări, culturi și ideologii. Toate aceste idei diferite despre cetățenie trăiesc împreună într-o fructoasă și în același timp suparătoare tensiune cu implicările economice, sociale și politice. Fiecare din aceste diferite concepte, din perspectiva individului, contestă conceptul de cetățenie deoarece implică o permanentă interacțiune și negociere între nevoile personale, interese, valori, convingeri, atitudini și comportamente ale fiecărui cetățean și comunitatea în care trăiesc și din care fac parte.
Respectarea legii și simțul responsabilității, sunt condițiile de bază pentru orice societate democratică, și ele nu pot fi reduse la supunerea pasivă în fața unei ordini sociale echitabile și existente prin însăși natura sa . Prăbușirea regimurilor comuniste din Europa și aparentul consens cu privire la cetățenie într-o societate democratică nu au condus la dispariția dezbaterilor, divergențelor și nici a conflictelor între diferitele state, grupuri și indivizi.
Conceptul de cetățenie are o istorie bogată, fiind unul din principiile de bază ale epocii moderne și ale regimului democratic. Cetățenia este strâns legată de naționalitate și stat, astfel încăt o cetățenie europeană este un concept nou, o noțiune specială datorită caracterului său supranațional. Ea simbolizează, la modul ideal comunitatea de scopuri și de mijloace care există între popoarele statelor membre ale Uniunii Europene și provine din ideea fondatoare a construcției europene: asigurarea păcii în Europa așa încât națiunile să conviețuiască în virtutea unor reguli și instituții comune pentru care și-au dat consimțământul liber, spre o unificare instituțională, spre o extindere a spațiului comunitar, spre o aprofuncare a domeniului intervenției comunitare.
CAPITOLUL I Spre o nouă identitate europeană-Uniunea Europeană
De-a lungul istoriei sale, Uniunea Europeană a devenit un actor din ce în ce mai complex, atât din punct de vedere al relațiilor dintre membrii săi, cât și a modului de raportare la sistemul internațional. Creată inițial ca un sistem de cooperare economică, Uniunea Europeană s-a extins și în zona politică, atât din punctual de vedere al relațiilor dintre statele membre, cât și al modului de raportare la alți actori internaționali. Uniunea Europeană nu este numai o trecere în revistă a istoriei construcției europene, ci o analiză a forțelor care au determinat acest tip de cooperare, atât în domeniul economic, politic, cât și din punct de vedere al relației cu sistemul international.
Uniunea Europeană, organizație construită din rămășițele celui de-al doilea Război Mondial din dorința de a împiedica războiul pe continent pentru totdeauna, a fost menită încă de la bun început să obțină într-o bună zi contururi politice, astfel încât Europa politică unită devine acum miza esențială a viitorului Europei. Această aspirație a devenit din ce în ce mai manifestă de la adoptarea în 1992 a Tratatului de la Maastricht, culminând astăzi cu dezbaterile asupra Constituției Europene.
În prezent Europa, numără acum peste 500 milioane de persoane. Participarea acestora la dezvoltarea Europei politice rămâne însă limitată. Despre a cui Europă se vorbește, dacă nu despre cea a cetățenilor ei?
Logica integrării europene impune ca în momentul existenței unei evoluții suficiente a Uniunii Europene să se creeze o cetățenie europeană care să se suprapună peste cea națională.
Ce înseamnă să fii cetățean al Europei? Care sunt drepturile și responsabilitățile care definesc cetățenia europeană? Este oare suficientă deținerea actelor civile ale naționalității unui stat membru al Uniunii Europene?
La etapa actuală, numeroși doctrinari încearcă să formuleze, în legătură cu comunitatea europeană, ceea ce ar putea fi o nouă concepție despre cetățenie. Aceștia susțin că cetățenia Europei care se cladește acum nu este și nu poate reprezenta extinderea cetățeniei naționale la nivelul Europei, că Europa nu va putea deveni pur și simplu o „națiune” mai mare, că ea este pe punctul de a inventa o „nouă” cetățenie.
După afirmațiile lui Marshall, „cetățenia este statutul acordat tuturor celor care sunt membri efectivi ai comunității. Cei care beneficiază de acest statut sunt egali în ce privește respectarea drepturilor și a obligațiilor consecutive. Cetățenia presupune un sens direct al apartenenței la comunitate bazat pe loialitatea față de civilizația pe care o împărtășește în comun. Este loialitatea unor persoane libere dotate cu drepturi și protejate de o legislație comună.”
Statutul legal și politic al cetățeniei se bazează pe reciprocitate, sub forma unui contract civic inclus în drepturile constituționale: pe de o parte, statul acordă, recunoaște și garantează drepturile și responsabilitățile care decurg din statutul de cetățean; pe de alta, în schimbul acestora, cetățenii trebuie să fie loiali ordinii civice pe care trebuie să o apere și să o promoveze. Forma cea mai concretă a acestei relații este naționalitatea, recunoscută sub forma diverselor documente publice: certificate de naștere și de deces, pașapoarte, cărți de identitate.
Cetățenia națională nu mai este singura care să ofere un statut legal și drepturi. Instituțiile europene sunt pe cale să construiască o nouă cetățenie. Instituțiile europene conferă cetățenilor europeni și străinilor aflați legal în spațiul european un statut social care devine un veritabil statut politic. Deci există atât o cetățenie națională, cât și una europeană.
Ca titular de drepturi, cetățeanul devine un element al exercițiului puterii și al principiului suveranității. Prin capacitatea sa de a influența configurația puterii politice, cetățeanul este deținătorul unei părți din suveranitatea politică deoarece, prin vot, poate decide asupra guvernării.
Cetățenia europeană se referă la statutul juridic al cetățenilor țărilor membre ale Uniunii Europene. Acest statut a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht și dezvoltat de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii sub forma unui ansamblu de drepturi supranaționale. Mai exact, noul art. 17 al „Tratatului de contituire a Comunității Europene” stipulează că este cetățean al Uniunii Europene orice persoană care beneficiază în prealabil de naționalitatea unuia dintre statele membre. Acest statut supranațional vine în completarea cetățeniei naționale prin exercitarea unui număr restrâns de drepturi pe teritoriul altui stat membru decât propria țară.
Cetățenia europeană se adaugă celei naționale deoarece resortisanții statelor membre ale Uniunii Europene beneficiază de o dublă cetățenie. Astfel, un cetățean român este totodată și cetățean român și cetățean european. Cetățenia europeană nu suprimă niciun drept inerent celei naționale, ea doar atribuie drepturi suplimentare care se vor exercita fie la nivelul Uniunii (dreptul de vot, de a fi ales în Parlamentul European), fie la nivelul statelor membre (dreptul de a fi ales în alegerile municipale).
Incluzând drepturi, obligații și participarea la viața politică, cetățenia europeană vizează consolidarea imaginii și a identității UE și implicarea mai profundă a cetățeanului în procesul de integrare europeană.
Cetățenia europeană are la bază principiile comune ale statelor membre, incluse în Tratatul de la Amsterdam: principiul libertății, principiul democrației, principiul respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale și principiul statului de drept, și decurge din drepturile fundamentale ale omului și drepturile specifice acordate cetățeanului european – drepturi de liberă circulație și drepturi civice, descrise în Tratat.
Nu există cetățenie europeană deconectată de cetățenia națională, ceea ce diminuează foarte mult forța și credibilitatea statutului de cetățean european. Este vorba în final de patru drepturi, din care trei politice: dreptul de liberă circulație și sejur pe întreg teritoiul Uniunii pentru toate categoriile de cetățeni europeni; dreptul de vot și de eligibilitate în Parlamentul European și în alegerile municipale; dreptul de a beneficia de protecție diplomatică și consulară într-un stat terț, din partea reprezentanțelor diplomatice ale oricărui stat membru. Dreptul de petiție în fața instituțiilor europene într-una din cele 20 de limbi oficiale ale UE vine pentru a acoperi deficitul de transparență democratică a Uniunii și de a-l apropia pe cetățean de administrația europeană.
Aceste patru drepturi nu sunt de primă importanță pentru viața de zi cu zi a cetățeanului, care constată astfel că cetățenia europeană este ceva posterior și secundar, adăugat la drepturile recunoscute ărin constituțiile naționale. Se observă că, de fapt, aceste patru drepturi nu devin efective decât în afara spațiului politic și juridic al propriului stat (acoperit prin cetățenia națională).
Ceea ce se reproșează cetățeniei europene este lipsa dimensiunii transnaționale. De altfel, în unele țări ca Germania, Austria sau Luxemburg cetățenia duală sau multiplă nu este acceptată.
Cetățenia europeană se axează pe câteva direcții fundamentale: disocierea dintre naționalitate și cetățenie, inovația instituțională și constituțională, elaborarea unei culturi comune care depășește frontierele statelor, acceptarea unei noi valori civice printre care nediscriminarea și pluralismul cultural.
Actuala cetățenie europeană ar fi mai întâi o cetățenie de reciprocitate bazată pe reciprocitatea drepturilor între resortisanții europeni, apoi una de atribuție deoarece provine din naționalitatea unuia din statele membre din care extrage conștiința de apartenență la acesta a cetățenilor săi.
La prima vedere, raportul dintre naționalitate și cetățenie europeană impune o ecuație destul de simplă. Există două posibilități: supra-poziționarea – cetățenia europeană este o cetățenie nouă (transnațională sau supranațională) care fie o eclipsează pe cea națională, fie îi este subordonată, caz în care nu ar mai avea nicio valoare; și super-poziționarea înțelegând prin aceasta că cetățenia europeană este un complement al celei naționale. Balanța este înclinată de către chestiunea identitară.
Paul Magnette consideră că această nouă formă de cetățenie integrează concomitent o dimensiune orizontală (relațiile dintre concetățeni europeni de diferite naționalități) – ca unic mod de a crea o unitate de valori – și o dimensiune verticală (relația directă între instituțiile europene și cetățenii Uniunii în paralel cu eliminarea imixtiunii statelor naționale). Dimensiunea orizontală este privilegiată, scopul ultim al acestei concepții fiind de a crea o veritabilă identitate și solidaritate a europenilor.
Sentimentul identității, o forță care se mișcă încet și sigur, are o influență mult mai mare decât tensiunile din prezent. Există opinii care susțin că acest sentiment al identității va avea de suferit datorită sintagmei de „cetățenie europeană”. Personal consider că acest lucru nu este posibil deoarece fiecare dintre noi deține identități multiple. Cetățenia ca o identitate individuală se poate raporta la o localitate, la o regiune, la un amplu spațiu cultural și istoric. Spre exemplu, eu mă identific ca având o identitate locală – aceea de locuitor al Iașului, o identitate regională – locuitor al Moldovei, o identitate națională – locuitor al României și o identitate continentală – cetățean al Europei. În funcție de context, mă identific cu una dintre aceste identități.
La întrebarea „Este pregătită Uniunea Europeană pentru a face față provocărilor pe care le presupune îndeplinirea obligațiilor sale față de toți cetățenii ei?” răspunsul tinde a balansa spre latura negativă.
Pornind de la un principiu consacrat în tratatele Uniunii Europene, și anume principiul nediscriminării, exemplul referitor la incidentele din Italia (romii – cetățeni români – cetățeni europeni) arată faptul că ușurința cu care termenii de acceptare, recunoaștere și înțelegere a „celuilalt” sunt vehiculați, nu este susținută de o încredere reală în multiculturalism și că, deocamdată, între a propaga idei și a crede în ele este o mică prăpastie.
Europa trebuie să continue să-și educe cetățenii, toți cetățenii. În momentul în care un termen atât de vast, cum este cel de „cetățean european” apare, el trebuie umplut vizibil nu numai din punct de vedere politic, ci și emoțional.
Sentimentul de apartenență trebuie consolidat. Educația este cea care creează conexiuni, integrează fără a distruge, iar fără autoeducație nu poți educa pe nimeni. Majoritatea cetățenilor europeni au nevoie de educație, pentru a-i putea tolera, recunoaște și accepta, și educa în cele din urmă, pe toți cei care au nevoie de acest lucru.
Revenind la întrebarea de mai sus, în cazul rromilor din Italia, Uniunea Europeană a dovedit o lipsă de consistență în aplicarea drepturilor omului. Deci nu, încă nu este pregătită să facă față nevoilor cetățenilor ei.
Cetățenia națională s-a format în interiorul spațiului public național, caracterizat prin cele trei puteri clar definite (executivul, legislativul și juridicul), prin relații manicheiste între stat și societatea civilă, între guvernanți și opoziția politică. În schimb, democrația europeană este prea complicată. Cetățeanul de rând este derutat de faptul că, deși guvernele naționale rămân puternice și foarte vizibile, statele naționale acceptă totuși deciziile unor instituții supranaționale care le limitează suveranitatea. Deși a învățat încă din școală că cetățenia nu are existență juridică decât în interiorul propriului stat, cetățeanul trebuie să admită că există un corp de drepturi europene și instrumente de protecție care se aplică direct, în deplină logică federală.
Apare astfel riscul ca cetățenia europeană, spre deosebire de aportul mobilizator și egalitar al cetățeniilor naționale, să mărească clivajele și să încurajeze inechitatea, marginalizarea, euro-scepticismul și non-participarea.
Altfel spus, cetățenia europeană este ambiguă. Pe de o parte, ea conservă sensul inițial al cetățeniei, așa cum a apărut în interiorul frontierelor juridice ale statului național, ca relație directă între cetățenii statelor membre și Uniune. Ca în orice sistem federal, unde drepturile se aplică direct cetățeanului, statutul de cetățean european desemnează drepturile cetățeanului ca membru al propriului stat și al Uniunii. Pe de alta, a fi cetățean al Uniunii presupune să fii membrul unei noi comunitați politice, ireductibilă la suma societăților și statelor naționale.
Analizând argumentele menționate anterior, putem concluziona prin faptul că cetățenia europeană, ca instituție politică, reprezintă exprexia tuturor proceselor politice sau de negociere interguvernamentale, a interpretărilor, impulsurilor comunitare și a mobilizărilor sociale. C. de Wenden subliniază că unul din obstacolele majore în definirea și stabilirea unei cetățenii europene este tocmai caracterul său evolutiv în permanentă transformare, care-i conferă o doză de instabilitate și neprevăzut. Este deci dificil de a spune care este natura exactă a acestui straniu prototip de cetățenie, care îmbină tradiția germană a lui jus sanguinis și cea franceză a cetățeniei civice, concurând suveranitatea statului de a edicta asupra cetățenilor săi și revendicându-se în același timp de la aceasta prin faptul că este definită prin regulile fiecărui stat membru de a-și stabili cetățenia.
Obiectivele Uniunii Europene
La 7 februarie 1992 membrii Comunităților europene au semnat Tratatul de la Maastricht privind instituirea Uniunii Europene (T.U.E.), care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
În art. A(1) se arată că T.U.E. “marchează o etapă nouă în procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai aproape posibil de cetățean”.
Uniunea Europeană se bazează pe Comunitățile europene completate cu politicile și formele de cooperare instaurate de tratat. Ea are ca misiune organizarea într-un mod coherent și solidar a relațiilor dintre statele member și dintre popoarele lor.
Obiectivele principale urmărite spre a fi îndeplinite de Uniunea Europeană sunt prezentate în tratat la art. B(2):
promovarea progresului economic și social echilibrat și durabil, în special prin crearea unui spațiu fără frontier interioare, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin stabilirea unei uniuni economice și monetare bazate pe o monedă unică;
afirmarea identității proprii pe scena internatională, îndeosebi prin promovarea unei politici externe și de securitate comune, incluzând și definirea unei politici de apărare comună, care ar putea duce, la un moment dat, la o aparare comună;
întărirea protecției drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii;
dezvoltarea unei cooperari strânse în domeniul justiției și al afacerilor interne;
menținerea integrală a acquis-ul comunitar și dezvoltarea lui, în scopul de a examina, conform procedurii stabilite la art. N paragraful 2, în ce masură politicile și formele de cooperare instaurate prin tratat ar trebui revizuite în vederea asigurării eficacității mecanismelor și instituțiilor comunitare.
menținerea integrală a realizărilor comunitare și dezvoltarea acestora.
T.U.E. inserează și principiile fundamentale pe care se întemeiază Uniunea. În art. E(6) se menționează că:
Uniunea respectă identitatea națională a statelor member, ale căror sisteme de guvernământ sunt bazate pe principiile democratice.
Uniunea respectă drepturile fundamentale, astfel cum au fost garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, semnată la 4 noiembrie 1950 și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale commune statelor membre, ca principia generale de drept comunitar.
politica externă și de securitate Comună (P.E.S.C.) al doilea pilon – cu caracter preponderant interguvernamental.
cooperarea în domeniul Justiției și Afacerilor Interne (J.A.I.) – al treilea pilon – având character preponderant interguvernamental.
Cei trei piloni sunt indisolubil legați în ansamblul ce reprezintă Uniunea Europeană. Tratatul de la Maastricht, veritabilă “Constituție” a Uniunii Europene, extinde considerabil competențele comunitare, aducând modificări substanțiale în domeniul aprofundării intervenției comunitare. Astfel, acest tratat cuprinde reglementări privind:
calitatea de cetățeni al Uniunii
realizarea Uniunii economice și monetare
realizarea Uniunii politice
Uniunea Europeană nu se substituie comunităților ci le înglobează într-un ansamblu mai larg, reprezentând mai mult un concept politic decât juridic.
Uniunea Europeană nu este investită cu personalitate juridical, neputând participa în nume propriu la cooperarea externă, decât prin intermediul Comunităților și a statelor member. Comunitățile europene își păstrează personalitatea juridical, conform tratatelor constitutive.
Tratatul de la Maastricht stabilește și relația cu Uniunea Europei Occidentale (art. J 4) – organizație care deși în prezent este de sine stătătoare, urmeazăa fi avuta în vedere în viitor ca o parte integrantă a Uniunii în domeniul apărării (în acest sens urmând a fi înfăptuite reforme instituționale).
În scopul acestei integrări, Uniunea cere Uniunii Europene Occidentale să elaboreze și să pună în practică deciziile și acțiunile Uniunii care au implicații în domeniul apărării.
T.U.E. introduce și principiul “subsidiarității” care, alături de principiul specializării – sta la baza repartizării competențelor Comunităților europene- în raport cu competențele statelor member. Principiul subsidiarității prezintă o importanță deosebită, fiind fundamental pentru evoluția comunitară deoarece stabilește o delimitare a sarcinilor între Comunități și membrii săi.
Pe măsura evoluțiilor viitoare în procesul de integrare comunitară în timp ce Comunitatea primește noi competente, intervenția sa ca autoritate central, se reduce, ea intervenind numai în măsura cerută de eficacitatea acesteia.
Tratatul de la Maastricht, departe de a putea fi calificat drept ultima fază a construcției europene reprezintă doar “o etapă nouă în procesul de creare a unei uniuni tot mai strânse ântre popoarele Europei”.
În acest context, Tratatul de la Amsterdam – a doptat la 2 octombrie 1997 este o dovadă a continuării procesului evolutiv comunitar, deși principal caracteristică a tratatului pare a consta în amânarea principalelor decizii pentru un viitor incert.
Abordarea negativă a rezultatelor Amsterdamului nu trebuie exagerată având în vedere faptul că s raportează la remarcabile progrese realizate la Maastricht.
Noile realități istorice, cum ar fi noile valuri de aderare, instaurarea politicii de apărare europeană (preconizat în art. J 4 – T.U.E), expirarea tratatului C.E.C.O., ansamblul relațiilor international ale Uniunii Europene – vor determina evoluția incontestabilă a ideii de constructive comunitară europeană.
Sistemul comunitar nu este o simplă zonă de liber schimb, o simplă uniune vamală sau instrument al unei cooperări economice cu caracte static, ci este un system evolutiv care are în vedere să stabilească fundamentele unei uniuni fără încetare mai strânse ăntre popoarele europene.
Capitolul II Cetățenia europeană
2.1 .Ce este cetățenia europeană?
Principiul pe care Uniunea Europeană se întemeiază este cel al plasării individului și intereselor sale în centrul problematicii integrării europene. Respectarea drepturilor fundamentale ale omului este privita la nivelul instituțiilor europene ca un principiu general de drept. Fiecare om are dreptul la o cetățenie, se arata în Declaratia Universala a Drepturilor Omului (art.15). Dezbaterile asupra locului și rolului pe care îl are cetățeanul în construcția Uniunii, eforturile pentru a crea un spațiu public european sunt din ce in ce mai prezente, toate acestea subsumându-se unei singure formule: “o Europa mai aproape de oameni”.
Cetățenia exprimă, în accepțiunea clasică a termenului, apartenența unei persoane la stat prin prisma drepturilor și obligațiilor reciproce prevazute de Constituție și de celelalte legi. Natura juridică a cetățeniei este regăsită în legătura ce unește un individ, un grup de indivizi sau anumite bunuri cu un anumit stat, fie în raportul politic și juridic de dominație și supunere din care izvorăsc drepturi si obligații, atât in ceea ce-l privește pe individ fată de stat, cât și pe stat față de individ. Aceasta calitate se dobândeste după locul nașterii (întemeiere pe principiul jus soli) sau ca efect al legăturii de sânge, după părinti, (principiul jus sanguinis), dar se poate dobândi și prin proceduri de obținere a naționalității sau pentru servicii deosebite aduse țării și națiunii, cetatenia de onoare.
Mai simplu am putea răspunde prin trei cuvinte: cetățenia europeană este o idee, un concept, o realitate.
Cetățenia înseamnă în același timp un statut și un rol. Ca statut juridic și politic, cetățenia reprezintă ansamblul de drepturi și libertăți pe care statul le acordă cetățenilor săi, un echilibru între drepturi și îndatoriri, un contract civic între stat și individ. Pe plan social, cetățenia reprezintă una dintre identitățile individului și presupune dezvoltarea anumitor competențe sau a unei culturi civice care fac posibilă exercitarea afectivă a statului de cetățean.
Cetățenia are o legătură stanza cu naționalitatea de stat, astfel încât o cetățenie europeană este un concept nou, o noțiune specială datorită caracterului său supranațional. Cetățenia europeană este un concept complex deoarece reunește elemente locale, naționale și supranaționale. Ea simbolizează, la modul ideal, comunitatea de scopuri și mijloace care există între popoarele statelor membre ale Uniunii Europene și provine din ideea fondatoare a construcției europene: asigurarea păcii în Europa și atașmentului față de valorile comunitare, astfel încât națiunile sa conviețuiascăîn virtutea unor reguli și instituții comune pentru care și-au dat consimțământul liber. Modalitatea de atingere a acestor scopuri este tocmai directa implicare a indivizilor în viața economică și politică a Uniunii prin recunoașterea oficială a unei serii de drepturi de care aceștia se pot bucura, indiferent de cetățenia națională și indiferent de statul membru în care se aflaă, cu singura obligație ca titularii să fie resortisanți ai statelor membre ale Uniunii Europene.
Omogenitatea culturală nu mai poate fi considerată, după cum am văzut, o bază solidă pentru cetățenia statelor moderne, iar în contextul integrării statelor naționale din Europa – indiferent dacă acest proces vizează o formațiune de tip federal sau una cu caracter de super-stat supranațional -, diversitatea culturală și lingvistică, precum și cea a tradițiilor istorice adesea divergente reprezintă o realitate față de care noțiunea clasică a cetățeniei își pierde orice relevanță, sortind eșecului toate inițiativele de fundamentare a conceptului de „cetățenie europeană”.
Conceptul de cetățenie are o istorie bogată, fiind unul din principiile de bază ale epocii moderne și ale regimului democratic. Cetățenia este strâns legată de naționalitate și de stat, astfel încât o cetățenie europeană este un concept nou, o noțiune specială datorită caracterului său supranațional. Ea simbolizează, la modul ideal, comuniunea de scopuri și de mijloace care există între popoarele statelor membre ale Uniunii Europene și provine din ideea fondatoare a construcției europene: asigurarea păcii în Europa așa încât națiunile să conviețuiască în virtutea unor reguli și instituții comune pentru care și-au dat consimțământul liber.
Totuși, ideea de a crea tip nou de cetățenie care să cuprindă mai multe popoare nu este în totalitate nouă. O astfel de încercare a fost, până într-un anumit punct, și cetățenia romană. Se poate face cu greu o paralelă între cele două, dar există totuși câteva aspecte comune: dorința de a crea un atașament față de valorile unificatoare ale unei construcții politice superioare care înglobează mai multe state și naționalități, existența garanțiilor juridice și fiscale recunoscute pe tot teritoriul acesteia, dreptul de a participa la viața politică la nivel superior, un statut internațional special al cetățenilor în statele terțe.
În forma actuală, cetățenia europeană poate fi considerată originală și rezultatul unei preocupări mai vechi a elitelor politice pentru a crea unitate între popoarele europene și atașament față de valorile comunitare. Modalitatea de atingere a acestor scopuri este tocmai directa implicare a indivizilor în viața economică și politică a Uniunii prin recunoașterea oficială a unei serii de drepturi de care aceștia se pot bucura indiferent de cetățenia națională și indiferent de statul membru în care se află cu singura obligație ca titularii să fie resortisanți ai statelor membre ale Uniunii Europene.
Altfel spus cetățenia europeană este rezervată naționalilor statelor membre. Indivizii nu acced la cetățenia europeană decât prin statele lor. Totodată, definirea naționalității rămâne prerogativul statelor membre . U.E. nu are nicio competență în acest domeniu.
Catherine Withol de Wenden afirma: „Odată Uniunea Europeană construită, trebuie inventați cetățenii”. Dar mai exact, ce este acela un cetățean al UE? Este mai întâi un proiect care se conturează în jurul unor linii fundamentale: disocierea dintre naționalitate și cetățenie, inovația instituțională (mai ales constituțională), elaborarea unei culturi comune care depășește frontierele statelor, acceptarea unor noi valori civice (nediscriminarea, pluralismul cultural, multiplicitatea referințelor și a alegerilor).
2.2. Importanța cetățeniei europene
Uniunea Europeană a fost menită încă de la începuturile sale (Declarația Schumann din 1950) să obțină contururi politice și să devină, pe lângă o comunitate economică, și una între popoare. Fiind o creație a elitelor, ulterior au apărut critici și controverse aduse Uniunii în ceea ce privește deficitul său democratic. Primul pas în acest sens au fost alegerile universale pentru Parlamentul European organizate pentru prima dată în anul 1979.
Teoreticienii construcției europene au căutat diverse soluții pentru a răspunde acestei probleme. În anii 80, Paul Magnette aprecia cetățenia ca fiind cel mai util instrument pentru a crea legături politice și juridice între popoare autonome aflate în state distincte. Mai târziu, Philip Herzog a identificat cetățenia europeană ca fiind, alături de îmbunătățirea democrației reprezentative și participarea activă a cetățenilor și actorilor sociali, una dintre cele trei modalități pentru a rezolva problema democratică în UE. Politicienii au conștientizat că pentru o construcție europeană reală, legitimă și solidă este necesar ca centrul de interes să se mute asupra ansamblului cetățenilor din statele membre care sunt beneficiarii și scopul final al Uniunii. Cetățenia ar fi trebuit să creeze o societate europeană veritabilă la care să se raporteze toți indivizii, indiferent de naționalitate, pe bazele unor noi concepte de solidaritate.
Calea politică și juridică pentru atingerea acestui deziderat s-a dovedit mai anevoios decât s-a crezut. Consiliul European de la Fontainebleau (iunie 1984), prin Comitetul Adonnino, a făcut primul pas întocmind un plan care viza facilitarea liberei circulații a persoanelor, o mai bună informare, stimularea învățării limbilor străine, armonizarea unor simboluri comunitare: imn, drapel, pașaport etc. Cetățenia europeană a fost însă menționată oficial și definită șase ani mai târziu, la insistențele premierului spaniol Felipe Gonzalez prin articolul 8 al Tratatului de la Maastricht: „Este cetățean al Uniunii orice persoană care deține naționalitatea unui stat membru”. În ultimă instanță fiecărui stat membru îi revine sarcina să indice care sunt cetățenii săi. Tratatul de la Amsterdam (1997) va adăuga precizarea că „cetățenia Uniunii completează cetățenia națională și nu o înlocuiește” și are la bază principiile comune ale statelor membre: libertate, democrație, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și principiul statului de drept. Tratatul a întărit protecția drepturilor fundamentale, condamnând discriminarea, și recunoaște dreptul la informație și protecția consumatorilor. În anul 1999, Consiliul European de la Köln a adoptat „Carta europeană a drepturilor fundamentale” ce va deveni o parte a Tratatului instituind o Constituție pentru Europa, document care completează și dezvoltă el însuși noțiunea de cetățenie europeană.
Ca institutie politică, cetățenia europeană este expresia tuturor proceselor politice sau de negociere interguvernamentale, a interpretărilor, impulsurilor comunitare și a mobilizărilor sociale. Tocmai la acest nivel putem regăsi „dinamica cetățeniei”, noutatea sa și în același timp aspectele sale cele mai controversate. C. de Wenden subliniază de altfel că unul din obstacolele majore în definirea și stabilirea unei cetățenii europene este tocmai caracterul său evolutiv în permanentă transformare, care-i conferă o doză de instabilitate și neprevăzut. Este deci dificil de a spune care este natura exactă a acestui straniu prototip de cetățenie, care nu pare a se supune nici tradiției naționale germane a lui jus sanguinis, nici celei franceze a cetățeniei civice, dar care le îmbină totuși pe amândouă, concurând suveranitatea statului de a edicta asupra cetățenilor săi și revendicându-se în același timp de la aceasta prin faptul că este definită prin posibilitatea fiecărui stat membru de a-și stabili reguli proprii în ceea ce privește cetățenia.
2.2.1.Conținutul conceptului de cetățenie europeană
Dincolo de problemele teoretice, există însă o realitate politică a cetățeniei europene dată de drepturile pe care le presupune, de aplicarea și de evaluarea eficacității sale.
Tratatul de la Maastricht a instituit cinci categorii de drepturi supranaționale care se adaugă celor provenite din cetățenia națională. În primul rând sunt drepturile la liberă circulație, dreptul la sejur și la stabilire, dreptul la muncă și studiu pe teritoriul celorlalte state membre ale Uniunii. Legislația secundară stabilește însă și numeroase condiții și chiar limitări pentru exercitarea acestor drepturi (de exemplu intrarea pe teritoriul altui stat membru poate fi interzisă din rațiuni de securitate și sănătate publică și trebuie justificată). În al doilea rând, dreptul politic de a vota și de a candida în alegerile pentru Parlamentul European și după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam și la alegerile locale din statul de rezidență, în aceleași condiții cu cetățenii statului respectiv. Urmează dreptul de a beneficia de protecție diplomatică și consulară pe teritoriul unui stat care nu este membru al Uniunii Europene din partea autorităților diplomatice ale unui alt stat membru, în cazul în care țara din care provine cetățeanul nu are reprezentanță diplomatică ori consulară în statul terț respectiv. Se instituie de asemenea dreptul de a adresa petiții Parlamentului European în oricare din limbile oficiale ale Uniunii și de a apela la mediatorul european (Ombudsman) în situația în care petiționarii consideră că au fost afectați de administrarea și actele instituțiilor și organismelor comunitare. Aceste ultime două prevederi urmăresc să elimine deficitul de transparență democratică și să îl apropie pe cetățean de administrația europeană, aceasta din urmă fiind numită uneori „eurocrație” și având o imagine proastă în statele membre. Comisia europeană își respectă și în acest caz atribuția de „gardian al tratatelor”, supraveghează aplicarea corectă a prevederilor legate de cetățenia europeană și elaborează rapoarte periodice asupra progreselor realizate și a dificultăților întâlnite .
Cetățenia europeană este un concept complex. În primul rând reunește elemente locale, naționale și supranaționale. În al doilea rând, este o cetățenie incompletă, deoarece conține un catalog elaborat de drepturi, dar singura obligație, aceea de a deține în prealabil cetățenia unuia din statele membre ale Uniunii. Și în final, ca orice construcție sincretică, se află într-o permanentă evoluție și transformare, ceea ce o face greu de definit și încadrat teoretic.
Dar mai important decât aspectele teoretice este scopul final al acestui corp de reglementări juridice: crearea unei identități europene mult mai profunde decât cea dată de apartenența geografică și istorică, făcând referire la o adevărată cultură civică europeană. Pe lângă drepturi, este necesară și cointeresarea și participarea activă la evenimentele care privesc viața politică, socială, economică și culturală a Uniunii Europene. Este o misiune dificilă. Apatia politică și scepticismul cetățenilor europeni sunt în prezent o realitate, cel mai evident fiind absenteismul înregistrat la alegerile europene. Deși europenii au parte de beneficiile aduse de regimul juridic al cetățeniei, încă nu există o identitate europeană puternică care să-i mobilizeze.
Cetățenia ar trebui să creeze o veritabilă societate europeană la care indivizii să se raporteze, dar simpla impunere a acestui fapt ca o necesitate dinspre instituțiile europene spre cetățeni nu este durabilă pe termen lung. Drepturile economice, politice și juridice pot crea cetățeni europeni de jure, dar ele aduc doar un element material care are nevoie să fie dublat și de un sentiment al apartenenței profunde la Uniunea Europeană și să treacă peste rivalități și culturi naționale. Fără această dimensiune politică și civică, Uniunea Europeană nu va fi un proiect desăvârșit care să-i confere stabilitate și durabilitate într-un context politic și economic mai nesigur.
Cert este faptul că, atunci când se vorbește de cetățenia Uniunii Europene, se înțelege un statut supranațional acordat automat cetățenilor țărilor membre ale U.E.. Cetățenia U.E. este deci o calitate suplimentară, în completarea cetățeniei recunoscute de statul național. Această prelungire „europeană” a naționalității nu este însă reversibilă: cetățenii unei țări membre a U.E. nu pot obține automat cetățenia celorlalte țări membre. Această limitare a fost clar stipulată de Curtea Constituțională a Danemarcei, de exemplu, care a făcut următoarele precizări: „Cetățenia Uniunii este un concept politic și juridic care este complet diferit de sensul conceptului de cetățenie din Constituția Regatului Danemarcei și sistemul juridic danez. Cetățenia Uniunii nu conferă dreptul unui cetățean al unui alt stat membru să obțină cetățenia daneză sau orice drepturi, obligații, privilegii sau avantaje inerente cetățeniei daneze”.
La prima vedere, raportul dintre naționalitate și cetățenie europeană impune o ecuație destul de simplă. Există două posibilități: supra-poziționarea – cetățenia europeană este o cetățenie nouă(transnațională sau supranațională) care fie o eclipsează pe cea națională, fie îi este subordonată, caz în care nu ar mai avea nicio valoare; și super-poziționarea înțelegând prin aceasta că cetățenia europeană este un complement al celei naționale. În toată această discuție, balanța este înclinată de către chestiunea identitară. Există o „geometrie variabilă a apartenenței, cu mai multe niveluri de intensitate, de solidaritate și de loialitate”, care înclină în favoarea uneia sau alteia dintre variante. Problema cetățeniei europene ridică după cum s-a putut vedea o serie de chestiuni esențiale pentru viitorul Uniunii Europene. De altfel importanța ei este bine reflectată și în proiectul de Constituție europeană. „Tratatul instituind o Constituție pentru Europa” dezvoltă conceptul de cetățenie europeană, adăugând alte drepturi specifice acesteia (care deși aveau și înainte baza juridică sunt aici pentru prima data enunțate expres în rândul drepturilor cetățenești europene). Este vorba despre dreptul la bună administrare și dreptul de acces la documente. De altfel, includerea în textul Constituție a „Cartei drepturilor fundamentale a UE” este o dovadă în plus a voinței de a crea de facto o uniune politică pentru cetățeni, în care aceștia să joace rolul primordial .
2.3. Dezvoltarea conceptului de cetățenie a Uniunii Europene
2.3.1.Tratatul de la Maastricht (TUE)
Prima reglementare cu privire la cetățenia Uniunii a fost introdusă de TUE (Tratatul de la Maastricht) în cadrul TCE (Partea a doua, în art. 17-22, TUE) care prevede expres că „se instituie o cetățenie a Uniunii” și continuând cu precizarea „este cetățean al Uniunii Europene orice persoană care are cetățenia unui stat membru”.
Cetățenia Uniunii Europene completează cetățenia națională, fără a se substitui acesteia, făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetățeanului Uniunii pe teritoriul statului membru în care își are rezidența (și nu numai în țara din care provine, cum se prevedea anterior TUE). Prin urmare:
este necesar și suficient ca o persoană să aibă cetățenia unui stat membru pentru a beneficia de cetățenia Uniunii;
cetățenia Uniunii va completa și se va adăuga la cetățenia statală.
O declarație anexată la Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) precizează că ,,cetățenia unui stat membru va fi determinată numai prin referire la legislația națională a statului membru respectiv”. Prin urmare, revine fiecărui stat membru să indice care persoane sunt cetățenii săi. Prin acest tratat Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale, așa cum acestea sunt garantate prin Convenția europeană a drepturilor omului și rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar (art. 6 alin. 2).
Prin TUE se instituie următoarele categorii de drepturi pentru cetățenii Uniunii, complementare cetățeniei naționale, prin care se consolidează și protecția intereselor acestora:
orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a se stabili în mod liber pe teritoriul statelor membre (art. 18 TCE);
orice cetățean al Uniunii, rezident într-un stat membru și care nu este cetățean al acestuia, are dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile locale din statul membru în care își are reședința, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat (art. 19 TCE);
orice cetățean al Uniunii beneficiază de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru pe teritoriul unui stat terț, în care statul membru căruia îi aparține ca cetățean nu este reprezentat, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat (art. 20 TCE);
orice cetățean al Uniunii are dreptul de a adresa petiții Parlamentului European (art. 21 TCE);
orice cetățean al Uniunii se poate adresa Ombudsman-ului european pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă din partea instituțiilor și organismelor comunitare/uniunii (art. 21 TCE);
orice cetățean al Uniunii poate să scrie oricărei instituții sau organism comunitar/al uniunii în una din limbile menționate în Tratat, și să i se răspundă în aceeași limbă.
Consiliul are dreptul, statuând în unanimitate, ca, după consultarea Parlamentului, să adopte dispoziții noi, care au drept scop completarea drepturilor menționate anterior. Dispozițiile recomandate spre adoptare de către statele membre urmează să se adopte potrivit normelor constituționale proprii.
2.3.2.Tratatul de la Amsterdam (TA)
Prin Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997, intrat în vigoare în 1999), ca o garanție a recunoașterii cetățeniei Uniunii, se reafirmă faptul că Uniunea Europeană este întemeiată pe principiile libertății, ale respectului drepturilor și libertăților fundamentale, precum și ale statului de drept, principii comune tuturor statelor membre; respectul drepturilor omului fiind o condiție a apartenenței unui stat la Uniune (art. 49 TUE). Aceste principii formează, în același timp, și patrimoniul comun de valori enunțat de statutul Consiliului Europei și de Convenția europeană a drepturilor omului.
De asemenea, TA prevede că Uniunea respectă atât drepturile fundamentale garantate prin Convenția europeană a drepturilor omului, semnată la Roma în 1950, cât și cele rezultate din tradițiile constituționale comune ale statelor membre ca principii generale ale dreptului comunitar.
Ca o completare a drepturilor cetățenilor Uniunii prevăzute prin TUE, se recunoaște acestora, prin TA, dreptul la informație. Astfel că orice cetățean european și orice persoană fizică sau juridică, având sediul într-un stat membru, are dreptul la accesul documentelor Parlamentului European, ale Consiliului Uniunii Europene, în limita rațiunilor de interes public sau privat (art. 21 alin 3 TCE).
În acest context de preocupări, între anul de semnare și intrare în vigoare a TA, respectiv, în anul 1998, Comisia Europeană înființează un serviciu de informare „Europe Direct” pentru a informa cetățenii cu privire la posibilitățile și drepturile ce le sunt conferite prin cetățenia europeană.
Prin TA se instituie o garanție politică cu privire la respectarea de către statele membre a drepturilor fundamentale, instituind sancțiuni pentru nerespectarea acestor drepturi, astfel că, în cazul în care un stat membru al Uniunii Europene încalcă în mod grav și persistent principiile pe care se bazează Uniunea, Consiliul poate decide suspendarea anumitor drepturi care decurg din aplicarea prezentului Tratat (TUE modificat prin TA) pentru statul membru în cauză, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului acelui stat membru (art. 7 TUE).
În Preambulul TUE, modificat de TA, se confirmă atașamentul statelor membre față de drepturile fundamentale sociale așa cum sunt ele definite în Carta Socială Europeană din 1961, revizuită în 1996, în Carta Comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor din 1989. Această Cartă este privită ca un instrument politic, al cărui scop este acela de a garanta anumite drepturi sociale, precum cele legate de piața muncii, formare profesională, oportunități egale.
În statele membre ale Uniunii Europene sunt respectate drepturile fundamentale și valorile democratice așa cum sunt prevăzute atât în reglementările fundamentale interne (constituții), cât și în reglementările de drept internațional, respectiv, în convențiile la care acestea sunt parte, spre exemplu: 1. Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950); 2. Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948); 3. Carta Socială Europeană (1961, revizuită în 1996); 4. Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (1996).
2.3.3. Tratatului de la Lisabona
În prezent, potrivit Tratatului de la Lisabona, cetățenia Uniunii este reglementată de următoarele dispoziții:
Titlul II TUE, nou-intitulat „Dispoziții privind principiile democratice” (art. 9 – 11 TUE – nou);
Partea a doua, intitulată „Nediscriminarea și cetățenia Uniunii” (art. 20
22 TUE) și de art. 15 par. 3 TfUE;
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, deoarece potrivit art. 6 TUE – nou alin. 1, „Carta are aceeași valoare juridică cu tratatele”, dobândind prin aceasta forța juridică de legislație primară a dreptului Uniunii.
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, deoarece, potrivit art. 6 alin. 2 TUE nou, Uniunea aderă la Convenție.
2.3.4. Tratatului asupra Uniunii Europene, modificat prin Tratatul de la Lisabona
În Titlul II TUE nou-intitulat „Dispoziții privind principiile democratice” sunt enunțate principiile pe care Uniunea le respectă și pe care se întemeiază, și care vizează direct cetățenii Uniunii, după cum urmează:
principiul egalității cetățenilor Uniunii, potrivit căruia cetățenii beneficiază de o atenție egală din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor sale. Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii se adaugă cetățeniei naționale și nu o înlocuiește pe aceasta (art. 9 TUE nou);
principiul democrației reprezentative, potrivit căruia cetățenii sunt reprezentați direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European. Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat sau de guvern și în Consiliu, de guvernele lor, care, la rândul lor, răspund democratic fie în fața parlamentelor naționale, fie în fața cetățenilor lor (art. 10 TUE nou).
Potrivit principiului democrației reprezentative, cetățenii Uniunii au următoarele prerogative:
orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii. Deciziile se iau cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățeni (art. 10 alin. 3);
se urmărește formarea conștiinței politice europene și exprimarea voinței cetățenilor Uniunii prin contribuția partidelor politice la nivel european (art. 10 alin. 4);
cetățenilor și asociațiilor reprezentative le este acordată posibilitatea de către instituții de a-și face cunoscute opiniile și de a face schimb de opinii în mod public, în toate domeniile de acțiune ale Uniunii (art. 11 alin. 1);
la inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care acești cetățeni consideră că este necesar un act juridic al Uniuni, în vederea aplicării tratatelor (art. 11 alin. 4).
Cetățenii Uniunii sunt implicați direct în viața Uniunii prin reprezentarea lor în parlamentele naționale care participă activ la „viața Uniunii”.
Prin urmare, principiul democrației reprezentative este pus în valoare și prin contribuția activă a parlamentelor naționale la buna funcționare a Uniunii, după cum urmează:
prin faptul că sunt informate de către instituțiile Uniunii și prin primirea de notificări privind proiectele de acte legislative ale Uniunii în conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor naționale în cadrul Uniunii Europene;
prin respectarea principiului subsidiarității în conformitate cu procedurile prevăzute în Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității;
prin participarea, în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție, la mecanismele de evaluare a punerii în aplicare a politicilor Uniunii în acest spațiu;
prin participarea la procedurile de revizuire a tratatelor (în conformitate cu art. 48 TUE nou);
prin faptul că sunt informate cu privire la cererile de aderare la Uniune (în conformitate cu art. 49 TUE nou);
prin participarea la cooperarea interparlamentară dintre parlamentele naționale și cu Parlamentul European (în conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor naționale în cadrul UE).
Drumul politic si juridic pentru atingerea acestui deziderat s-a dovedit mai anevoios decât s-a crezut inițial. Consiliul European de la Fontainebleau, prin Comitetul Adonnino, a făcut primul pas, întocmind un plan care viza facilitarea liberei circulații a pesoanelor, o mai bună informare, stimularea învățării limbilor străine, arminizarea unor simboluri comunitare: imn, drapel, pașaport, etc. Cetățenia europeană a fost însă menționată oficial și definită 6 ani mai târziu, la insistențele premierului spaniol Felipe Gonzales, prin art. 8 TUE, semnat la Maastricht, constituind una dintre inovațiile conceptuale majore ale acestui tratat. Conținând drepturi, obligații și participarea la viața politică, cetățenia europeană are ca scop fundamental consolidarea imaginii și a identității Uniunii Europene, precum și implicarea mai profundă a cetățeanului în proces de integrare europeană.
Art. 17 al Tratatului de la Maastricht asupra Uniunii Europene recunoaște calitatea de cetățean al Uninunii Europene oricărei persoane care are naționalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv.
Cetățenia Uniunii Europene completează cetățenia națională și face posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetățenilor Uniunii Europene pe teritoriul statului membru în care locuiește . Cetățenia europeană se adaugă celei naționale deoarece, resortisanții statelro membre ale Uniunii Europene beneficiază de o dublă cetățenie. Cetățenia europeană este reglementată de dreptul Uniunii, în car își regăsește originea, în timp ce cetățenia națională este regloementată de dreptul național. Cetățenia europeanaă nu surprimă nici un drept inerent celei naționale ci doar conferă drepturi suplimentare care se vor exercita fie la nivelul Uniunii fie la nivelul statelor membre. Cu toate acestea nu trebuie negat faptul că anumite elemente ale cetățeniei europene pot modifica echilibrul mentinut de cetățenia națională în cadrul ordinii juridice interne, în cazul în care un resortisant al unui alt stat membru dobândește drepturi care anterior erau rezervate doar naționalilor. Apare, într-o oarecare măsură, o concurență între cetățenii europeni, în faza de exercitare a drepturilor, în special în ceea ce privește dreptul de sejur și de vot în alegerile municipale într-un stat membru.
Cetățenia Uniunii dă un sens mai profund și mai real apartenenței la Uniunea Europeană. Din aceste dispoziții ale Tratatului ale asupra Uniunii Europene, rezultă că, mai întâi, este necesar ca o persoană să dețină cetățenia ununi stat membru pentru a putea beneficia de cetățenia Uniunii, urmând ca apoi, cetățenia europeană să completeze și să adauge la drepturile conferite de cetățenia statală.
Cetățenia europeană marchează în modul cel mai clar depășirea limitelor economice ale construcției europene și orientarea acesteia spre dimensiunea politică. Ea se încrie deci în logica Trataului de la Maastricht, care o și consacră.
Tratatul de la Maastricht instituie cetățenia europeană în cadrul Comunității europene. Acest raport este fundamental pentru afirmarea identității europene, întrucât ˮse recunoaște existența unui cetățean european (și nu doar a consumatorului european sau a resortisantului comunitar, muncitor sau independent) în construcția europeanăˮ. Cetățenia este expresia legitimității democratice a construcției europene și a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene. Curtea de justiție a calificat-o drept ˮstatutul fundamental al resortisanților statelor membre permițându-le acestora […] să obțină, idependent de naționalitatea lor și fără prejudicierea excepțiilor special prevăzute în acest sens, același tratament juridic ˮ.
Cetățenia europeană se acordă automat cetățenilor statelor membre ale Uniunii. Tratatul de la Amsterdam calrifică raportul dintre cetățenia europeană și cetățenia națională, cu precizarea că cea dintâi o completează pe cea de-a doua. Trataul de la Lisabona reia această dispoziție. Cetățenia europeană ˮse alătură «cetățeniei naționale», apărând mai degrabă ca o cetățenie specializată în raport cu cetățenia ordinară: ea o «completează»ˮ. Ideea de a împământeni un nou tip de cetățenie care să apărțină mai multor popoare nu este nouă. Încă din iunie 1940, Charles de Gaulle, Jean Monnet si Winston Churchill o considerau posibilă în cadrul unei Uniuni franco-britanice.
Dacă noutatea conceptului de “cetățenie europeană” este destul de controversată, nu există însă dubii asupra caracterului sau artificial. Cetățenia europeană este o invenție (P. Magnette, Philippe Herzog, Catherine Withol de Wenden), o construcție artizanală incompleta și al cărei proces de agregare se află încă în desfășurare. Ea marchează însă o noua etapă în lungă istorie a drepturilor Cetății.
Ca idee, ea simbolizează comunitatea de obiective și de mijloace care se construiește între statele membre – mai bine spus, între popoarele acestor state – ale Uniunii Europene. Ea derivă din ideea de bază a construcției europene: aceea de a asigura pacea, permițând popoarelor să trăiască laolaltă în virtutea unor reguli și instituții comune, liber consimțite. Ea se dorește a fi materializarea aspirației exprimate în Declarația Schuman: “Noi nu unim state, ci oameni”, mijlocul de a indeplini “destinul impărtășit” (preambulul Tratatului CECO).
Sintagma de “cetățenie europeană” nu a existat în această formă de la început. A existat mai întâi noțiunea de “Europa a cetățenilor” care de-a lungul timpului a evoluat și s-a aprofundat: în 1979, odată cu alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal direct în toate țările membre (ca urmare a unei decizii din 1976) și în 1984, când Comitetul Adonnino – instituit de către Consiliul de la Fontainebleau – a dorit “să dea o dimensiune mai umană experienței comunitare”. Abia în 1990, la inițiativa guvernului spaniol, se adoptă noțiunea de cetățenie europeana care va fi consacrată juridic prin Tratatul de la Maastricht, unde e definit (articolul 8 – primul punct) astfel: “este cetățean al Uniunii orice persoană care deține naționalitatea unui stat membru.”. Tratatul de la Amsterdam (1997) adaugă aici ca “cetățenia Uniunii completează cetățenia națională și nu o înlocuiește”. Proiectul de Constituție europeană și recentele discuții asupra viitorului Europei au deschis din nou subiectul cetățeniei îmbogățindu-l cu noi aspecte.
Dincolo de noțiune și idee, există însă și o realitate politică a cetățeniei europene. Abia schițată pentru unii, pentru alții însă suficient de puternică, această realitate este dată de conținutul cetățeniei și mai ales de aplicarea ei și de evaluarea eficacității sale. Din nefericire nu există mijloace foarte clare de evaluare a acestei eficacități, în ciuda dublei valori pe care cetățenia europeană o are astăzi de jure. Se face referire aici la valoarea juridică și politică a conținutului actual al cetățeniei europene care este concomitent un statut de drepturi și o instituțiepolitică.
Ca statut de drepturi, cetățenia ajută la observarea naturii compozite a Uniunii Europene, care este ea însăși o comunitate de drept, un sistem socio-economic și din ce în ce mai mult o entitate politică. Drepturile, înscrise pentru prima dată în Tratatul de la Maastricht si completate ulterior la Amsterdam, Nisa, mai nou în Constituția europeană, există nu numai în cadrul tratatelor, ci și în alte acte normative: decizii ale Consiliului, directive, etc. Este vorba în final de patru drepturi, din care trei politice (restul drepturilor economice, sociale fiind deja garantate cetățenilor fiecărui stat membru în parte într-un fel sau altul, mai ales prin faptul că toate statele membre sunt părți ale convențiilor și declarații internaționale din acest domeniu). Ca instituție politică, cetățenia europeană este expresia tuturor proceselor politice sau de negociere interguvernamentale, a interpretărilor, impulsurilor comunitare și a mobilizărilor sociale. Tocmai la acest nivel putem regăsi “dinamica cetățeniei” (Anicet le Pors) noutatea sa și în același timp aspectele sale cele mai controversate. C. de Wenden subliniază de altfel că unul din obstacolele majore în definirea și stabilirea unei cetățenii europene este tocmai caracterul său evolutiv în permanență transformare, care-i conferă o doză de instabilitate și neprevazut. Este deci dificil de a spune care este natura exactă a acestui straniu prototip de cetățenie, care nu pare a se supune nici tradiției naționale germane a lui jus sanguinis, nici celei franceze a cetățeniei civice, dar care le îmbina totuși pe amândouă, concurând suveranitatea statului de a edicta asupra cetățenilor săi si revendicându-se în același timp de la aceasta prin faptul că este definită prin regulile fiecărui stat membru de a-și stabili cetățenia. “Cetățenie de superpunere”, cetățenia europeană apare mai curând ca o calitate suplimentară a cetățenilor statelor member ale Uniunii, care le conferă acestora un plus de dreptur. Avantajul său imediat este dat de posibilitatea exercitării drepturilor din conținutul său pe întreg teritoriul Uniunii și de o consolidare directă a drepturilor fundamentale.
Principalele drepturi din conținutul cetățeniei europene sunt: dreptul la libera circulție si sejur pe teritoriul statelor membre, dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European și la alegerile municipale din statele membre în aceleași condișii ca și resortisanții acestor state, dreptul la protecție consulară și diplomatică din partea statelor membre pe teritoriul unui stat terț unde statul de origine nu este reprezentat, dreptul la petiție în fața Parlamentului European și a Mediatorului European, precum și dreptul de corespondență cu instituțiile Uniunii și organele consultative ale acesteia într-una din limbile tratatelor. Unele dintre aceste drepturi existau anterior Tratatului de la Maastricht, însă ele sunt regrupate cu acest prilej și conferite în temeiul calității de cetățean european.
Tratatul de la Amsterdam include dreptul de acces al cetățenilor (și al peroanelor fizice și juridice care au reședința/sediul într-un stat membru) la documentele Parlamentului, Consiliului și Comisiei, precum și dreptul dreptul cetățenilor de a se adresa instituțiilor și organelor Uniunii într-una din limbile tratatelor și de a primi răspuns în aceeași limbă. Tratatul de la Nisa precizează că acest răspuns trebuie să parvină în termen rezonabil. Aportul Tratatului de la Amsterdam în materia conținutului cetățeniei europene trebuie corelat și cu inovațiile din materia interzicerii discriminării vzată, printre altele, pe originea etnică consolidează indirect drepturile cetățenilor Uniunii. Pentru combaterea discriminării, Tratatul de la Amsterdam autorizează Consiliul să adopte cu unanimitate măsurile care se impun la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamntului european. Curtea de justiție a valorificat magistral acest principiu, îndeosebi în materia dreptului de liberă circulație și ședere. Curtea a apreciat să resortisanții statelor membre pot apela la calitatea de cetățeni ai Uniunii pentru a proteja de orice discriminare la care ar fi supuși de statele membre, pe criterii de naționalitate. ˮStatutul cetățeanului european are vocația de a fi statutul fundamental al resortisanților statelor membre, permitându-le acelora care se află în aceeași situație să obțină în domeniul de aplicare materială a tratatului, independent de naționalitatea lor și fără încălcarea excepțiilor expres prevăzute de tratate, același tratament juridicˮ.
Tratatul de la Amsterdam afirmă angajamentul statelor membre de asigura accesul la educație la nivel național și un nivel cât mai ridicat posibil al calitîții aducției, strategie de reducere a șomajului.
Tratatul de la Nisa a introdus majoritatea calificată în privința adoptării deciziilor în materia dreptului de liberă circulație și sejur. Carta drepturilor fundamentale elaborată paralel cu acest tratat consolidează drepturile cetățeanului european.
Tratatul de la Lisabona introduce inițiativa cetățenească ca modalitate de sesizare a Comisiei pentru adoptarea unor acte cu caracter juridic. Dreptul de acces la documentele Uniunii este extins, principiile democratice ale Uniunii în general fiind consolidate.
Astfel, conținutul cetățeniei este evolutiv. El poate fi completat cu noi drepturi de către Consiliu, statuând cu unanimitate, la propunerea Comisiei. Asemenea decizii sunt ratificate de către statele membre conform regulilor lor constituționale, pentru a intra în vigoare.
În concluzie, cetățenia europeană este rezultatul căutării unei legături politice și sociale între Uniune și cetățenii statelor membre. În forma sa actuală, ea nu îndeplinește, din păcate, decât într-o proporție.
2.4.Drepturile specifice condiției de cetățean European
2.4.1. Cetățenia (art. 39-46)
Tratatului de la Mastricht, a introdus în cadrul Tratatului cu privire la Comunitățile europene un nou capitol referitor la cetățenia europeană. Articolele de la 17 la 22 din Tratatul instituind o Uniune Europeană au fost urmate de o serie întreagă de directive, în marea lor majoritate deja transpuse în sisteme juridice ale statelor membre, dar aplicate destul de inegal pe teritoriul Uniunii Europene, care semnificativ au influențat domeniile vieții police și jurice europene.
Cetățenia europeană a consacrat o serie de libertăți fondatoare ale Uniunii Europene, drepturi politice acordate tuturor cetățenilor europeni, idiferent de statul pe teritoriul căruia ei și-au stabilit domiciliul sau reședința, cât și dimensiunea de “libertate, securitate și justiție comune”, așa cum a fost precizată expres prin Tratatul de la Amsterdam, cel de-al treilea pilier al integrării europene definit prin Tratatul de la Maastricht.
Termenul de cetățenie europeană a fost instituit prin dispozițiile Tratatului de la Mastricht, semnat în 1992, care a introdus în Tratatul Comunității Europene partea a doua, art. 8, „Cetățenia Uniunii”. Astfel a fost consacrată una dintre inovațiile conceptuale majore ale acestui tratat, care conține drepturi, obligații și participarea la viața politică.
Constituția Uniunii Europene prevede că: „Este cetățean al Uniunii orice persoană având naționalitatea unui stat membru.” Astfel se dispune ca toți cetățenii Uniunii să se bucure de drepturile și sunt supuși îndatoriilor prevăzute de tratat.
În continuare voi expune drepturile cetățenilor europeni, cum sunt ele prezentate în Carta drepturilor fundamentale, care deși nu a fost ratificată, are forță juridică obligatorie prin faptul că înglobează, într-un singur text, drepturi consacrate anterior din punct de vedere juridic prin tratate, convenții, decizii, sau legislație secundară, care sunt în vigoare
2.4.2.Dreptul de vot și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European și la alegerile locale
Conform capitolului V intitulat „Cetățenie” din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene orice cetățean și orice cetățeană ai Uniunii au drept de vot si de a fi aleși la alegerile pentru Parlamentul European in statul-membru în care el sau ea își au domiciliul în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat. Membrii Parlamentului European sunt aleși vot direct, liber și secret.
Conform drepturilor cetățenilor Europeni, orice cetățean sau orice cetățeană a Uniunii are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale în statul membru în care acesta își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat. Cetățenii europeni au dreptul de a vota și de a candida la alegerile municipale și europene indiferent de locul de reședință pe teritoriul Uniunii, în aceleași condiții ca și naționalii statului pe teritoriul căruia se află. Acest drept reprezintă „dimensiunea politică majoră a cetățeniei Uniunii” și un început care „permite degajarea progresivă a unei conștiințe politice europene”.
În ceea ce privește alegerile parlamentare europene, dreptul de a candida și de a alege exista încă din 1979. Cetățenia europeană contribuie însă la facilitarea exercitării sale. Cetățeanul european își exercită dreptul de vot și de eligibilitate o singură dată cu prilejul acelorași alegeri, fie în cadru statului său de origine, fie în cadrul statului de reședință.
Tratatul CE în art. 8 B (art. 19 în noua redactare) revede că “toți cetățenii Uniunii care rezidează într-un stat membru și care nu au calitatea de resortisant al acelui stat au dreptul de a vota și de a fi aleși în alegerile pentru Parlamentul European în statul membru în care rezidează, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat”.
Decăderea din aceste drepturi survenită ca urmare a unei condamnări civile sau penale în statul de origine sau în cel de reședință, împiedică exercitarea lor în oricare din cele două state. Directiva europeană care reglementează aceste aspecte stabilește în sarcina electorilor-candidaților comunitari condiții suplimentare, constând în depunerea unei declarații din care să rezulte naționalitatea și adresa lor pe teritoriul electoral al statului de reședință, colectivitatea locală sau circumscripția statului de origine unde a fost înscris/a candidat cu prilejul ultimelor alegeri (dacă este cazul) și angajamentul că nu va exercita dreptul de vot/nu va candida pe teritoriul statului de origine. Statele de reședință pot impune și exigențe suplimentare.
Cetățeanul care dorește să candideze trebuie, de asemenea, să prezinte cu ocazia depunerii candidaturii sale, o atestare a autorităților administrative din statul de origine din care să rezulte că nu a fost decăzut din dreptul de a fi ales în acel stat. Cetățeanul poate introduce în aceleași condiții ca și naționalii statului de reședință, acțiune în justiție, în caz de refuz de înscriere a sa pe listele electorale. Statele membre în cadrul cărora non-naționalii, cetățeni europeni, care au drept de vot reprezintă peste 20% din populația totală cu drept de vot, pot impune ca o condiție suplimentară, o durată anterioară de ședere de cinci ani (pentru exercițiul dreptului de vot), respectiv de zece ani pentru eligibilitate.
Pentru a putea exercita acest drept în privința alegerilor municipale într-un stat a cărui cetățenie nu o are, cetățeanul Uniunii trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să aibă cetățenia unui stat membru al Uniunii Europene;
să aibă reședința în statul membru în care dorește să candideze și/sau să voteze;
să îndeplinească condițiile prevăzute de legislația statului de reședință pentru exercitarea acestui drept.
Cetățeanul european trebuie să răspundă acelorași condiții ca și cetățeanul statului de reședință (expresie a principiului non-dis- criminării și egalității în drepturi). Dacă resortisanții statului de rezidență trebuie să prezinte o perioadă minimă în care să-și fi avut reședința pe teritoriul acestuia, în privința cetățenilor Uniunii se consideră îndeplinită această condiție dacă fac dovada unei perioade de reședință echivalente în alte state membre. Cu toate acestea, statele pot subordona exercițiul dreptului de a vota și de a fi ales unei durate de rezidență minime în cadrul colectivității unde își materializează acest drept sau în partea statului de care ține respectiva colectivitate.
Directiva comunitară nu interzice dublul vot sau dubla candidatură, ceea ce îi deschide cetățeanului european posibilitatea de a vota/candida în același timp în statul de origine și în statul de reședință. Totuși, statele membre pot restricționa această prerogativă, eliminând cazurile în care calitatea de ales într-un aparat municipal este deținută simultan cu o funcție dobândită în statul de origine, care, dacă ar fi exercitată în cel de reședință, ar genera incompatibilitate. Statele membre pot exclude de la dreptul de a candida cetățenii Uniunii care au fost decăzuți din dreptul de a fi aleși în statul de origine în temeiul unei decizii individuale civile sau penal și pe cei care nu pot satisface anumite condiții prevăzute de art. 9 din directiva analizată. Statele membre pot rezerva anumite funcții propriilor lor cetățeni, acordând atenția cuvenită caracterului adecvat, necesar și proporționat al acestor măsuri.
În aceeși ordine de idei, statele pot interzice accesul non-naționalilor la anumite funcții în aparatele executive municipale sau participarea acestora la desemnarea electorilor sau la alegerea unei camere parlamentare. De asemenea, statele membre în cadrul căror rezidenții comunitari non-naționali reprezintă mai mult de 20% din populația cu drept de vot, le pot solicita acestora să facă dovada unui sejur minim care nu poate depăși durata unui mandat al adunării reprezentative municipale pentru dreptul de vot, respectiv două mandate ale acestei adunări pentru dreptul de a alege. Aceste exigențe privesc evident alegerile municipale, singurul stat care se află într-o asemenea situație fiind Luxemburg-ul.
Cetățenii europeni pot ataca în fața instanțelor competente, în aceleași condiții ca și resortisanții statului, refuzul statului de reședință de a da curs cererii lor de candidatură sau de înscriere pe listele electorale.
2.4.3.Dreptul la bună administrare
Orice persoană are dreptul de a beneficia de un tratament imparțial, echitabil, și într-un termen rezonabil, din partea instituțiilor, organismelor și agențiilor Uniunii, în ceea ce priveste problemele sale.
Acest drept presupune că orice persoană să fie ascultată inainte de a fi luate măsuri individuale impotriva sa, care o pot defavoriza. Totodata orice persoană are dreptul de acces la un dosar care o privește, cu condiția respectării intereselor legitime de confidențialitate și a secretului profesional și de afaceri. Deasemenea administrația are obligația de a-și motiva deciziile.
În cazul unor daune pricinuite de anumite instituții sau de agenții acestora asupra unei persoane, aceasta din urmă are dreptul la repararea din partea Comunității a daunelor în conformitate cu principiile generale comune drepturilor statelor membre. Orice persoană se poate adresa Instituțiilor Uniunii în una din limbile tratatelor și trebuie să primească răspuns în aceiași limbă.
2.4.4. Dreptul de access la documente
Potrivit acestui drept , orice cetățean sau cetățeana a Uniunii Europene sau orice persoană fizică sau juridică care locuiește sau își are reședința statutară intr-un stat membru are dreptul de access la documentele instituțiilor, organismelor și agențiilor Uniunii, oricare ar fi forma sub care se prezintă aceste documente. Tratatul de la Amsterdam a consacrat în cadrul TCE dreptul cetățenilor europeni de a avea acces la documentele instituțiilor Uniunii (art. 255 CE), ca o concretizare a transparenței activității Uniunii și a caracterului său democratic. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene de la Lisabona face referire la acest drept în cadrul Dispozițiilor de aplicare generală (Partea I, Titlul 2, art. 16 A pct. 3). în noua reglementare, accesul la documente este extins. Astfel, dacă Tratatul de la Amsterdam făcea referire doar la documentele Parlamentului, Consiliului și Comisiei, Tratatul de la Lisabona face trimitere la „instituțiile, organele și organismele Uniunii”. Putem corela conținutul dispoziției cu plasarea sa în cadrul dispozițiilor de aplicare generală. Aportul tratatului semnat în 2007 este foarte important, generalizând acest drept la întreaga activitate a Uniunii și consolidând valorile democratice. Accesul la documente vizează toate docifțnentele Parlamentului, Consiliului și Comisiei, inclusiv din domeniul extracomunitar. Exercitarea dreptului este detaliată prin regulamentele interioare ale instituțiilor și profită nu doar cetățenilor europeni, ci oricărei persoane fizice și juridice care are reședința, respectiv sediul într-un stat membru. Mai mult, instituțiile pot autoriza accesul la documente și persoanelor fizice sau morale care nu au domiciliul sau sediul într-un stat membru.
Dreptul se exercită pe baza unei solicitări scrise, redactată într-una din limbile oficiale ale Uniunii, trimisă inclusiv în format electronic și suficient de precisă pentru a permite individualizarea documentului. Solicitantul nu este ținut să-și motiveze cererea, deci acesta nu trebuie să justifice un interes în cauză. Instituțiile europene trebuie să asigure concretizarea în termen rezonabil a accesului la documentul/documentele solicitate (15 zile lucrătoare de la înregistrarea cererii). Aceasta se realizează prin consultarea documentului la sediul instituției sau prin remiterea unei copii (inclusiv a unei copii electronice), conform preferinței solicitantului. Accesul la documente se poate realiza și prin intermediul registrelor de documente organizate de instituții sau a accesării on-line a documentelor.
Instituțiile europene pot refuza accesul în condițiile în care divulgarea unui document ar aduce atingere unui interes public, vieții private sau integrității individului, intereselor comerciale ale unei persoane fizice sau juridice determinate, procedurilor jurisdicționale și avizelor juridice, obiectivelor activităților de inspecție, de anchetă și de audit. Aceste derogări pot fi înlăturate în virtutea unui interes superior care ar justifica divulgarea documentului. De asemenea, instituțiile europene pot refuza accesul la documentele care privesc chestiuni în privința cărora nu s-a adoptat încă o decizie sau care conțin avize destinate utilizării lor ulterioare în procese decizionale sau consultative preliminare, iar divulgarea ar aduce atingere gravă procesului decizional. Existența unui interes public superior reprezintă „excepția” și de la această derogare. în privința documentelor care provin de la terți', instituția consultă terțul pentru a verifica existența unei derogări dacă aceasta nu se impune cu claritate. Excepțiile de la regula accesului liber la documentele instituțiilor se aplică pe o perioadă maximă de 30 de ani, cu excepția situațiilor în care se urmărește protejarea vieții private, a intereselor comerciale sau a documentelor sensibile, caz în care protecția poate continua și după acest termen. De asemenea, excepțiile pot afecta o parte dintr-un anumit document. Restul documentului rămâne public. Statele membre pot solicita instituțiilor să nu divulge documente care emană de la ele fară acordul lor prealabil. Un regim cu totul special este rezervat documentelor sensibile. Persoane autorizate din cadrul instituțiilor stabilesc ce informații din aceste documente pot îmbrăca un caracter public.
2.4.5. Dreptul de a-l sesiza pe Mediatorul Uniunii Europene
Orice persoană fizică sau juridică care are reședința sau locuiește intr-un stat membru al Uniunii, și orice cetățean sau cetățeană a Uniunii, are „dreptul de a-l sesiza pe Mediatorul Uniunii în caz de proastă administrare în activitatea instituților sau organelor comunitare, cu excepția Curții de Justiție și a Tribunalului de Primă Instanță, în exercitarea funcțiilor lor juridicționale”.
Acest articol conține dispoziții referitoare la funcționarea și rolul instituției Ombudsmanului European.
Analiza aplicării dreptului de acces la documente și recomandări de ameliorare sunt în sarcina Comisiei, instituția prezentând un raport în acest sens. La 18 aprilie 2007, Comisia a publicat o cartă verde asupra accesului la documentele instituțiilor europene, menită să deschidă o vastă dezbatere publică privind reforma regulamentului 1049/2001. Această etapă s-a finalizat Ia 31 iulie 2007. în funcție și de opiniile exprimate de cetății Uniunii (și nu numai), Comisia va elabora propunerile de modificare a regulamentului în cauză.
Tratatul de la Lisabona extinde acest drept la ansamblul documentelor instituțiilor și organelor Uniunii. Documentele Curții de justiție și ale celorlalte instanțe comunitare, precum și cele aparținând Băncii Centrale Europene și Băncii Europene de Investiții care nu prezintă un caracter administrativ sunt însă exceptate. Mediatorul sesizează instituția a cărei activitate este denunțată, declanșează o anchetă asupra plângerii și încearcă inclusiv remedierea pe care amiabilă a situației. în caz de eșec, Mediatorul face recomandări în atenția instituției europene și poate adresa (în ultimă instanță) un raport special Parlamentului European. Autoritatea instituției și sensibilitatea denunțării unei proaste administrări din partea instituțiilor Uniunii sunt deosebit de constrângătoare în acest sens. „Mediatorul pare să răspundă unei nevoi reale a cetățenilor europeni având în vedere amploarea succesului său. Calea unui dialog între cetățeni și administrația comunitară pare de acum înainte trasată și e purtătoare de numeroase speranțe”. Alături de dreptul de petiție în fața Parlamentului European, dreptul de recurs la Mediatorul European „se constituie în veritabile drepturi-garanții pentru efectiva și corecta exercitare a tuturor celorlalte drepturi de care dispun cetățenii europeni”.
2.4.6. Dreptul la petiție
Conform acestui drept, orice cetățean European, sau persoană fizică sau juridică cu domiciliul sau sediul statutar intr-un stat membru, are drept de petiționare către Parlamenul European .
Petiția este o cerere adresată unei instituții politice de către o persoană sau mai multe pentru a se preveni o injustiție sau o situație defavorabilă, cât și pentru a se înlătura un asemnea tip de încălcare a drepturilor și intereselor unei persoane. Petiția poate fi individuală sau în grup; obiectul petiției trebuie să privească un subiect legat de domeniile de activitate ale Comunității: referitoare la Tratatele constitutive sau la dreptul derivate, evoluția dreptului comunitar, activitățile unui organ al Uniunii, libertatea de circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor. În cazul petițiilor privitoare de celelalte drepturi ale omului, petiționarul va fi consiliat să se adreseze organelor instituite de Convenția europeană a drepturilor omului. Subiectul petiției trebuie să îl privească în mod direct pe autorul ei.
2.4.7.Dreptul la libera circulație și ședere
“Orice cetățean sau cetățeană a Uniunii Europene are dreptul de circulație și de ședere liberă pe teritoriul statelor membre. Se precizează că libertatea de circulație și de ședere poate să fie acordată, conform Constituției, resortisanților unei țări terțe cu reședința pe teritoriul unui stat membru”.
Dreptul la liberă circulație și sejur poate fi restrâns pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice. Măsurile care sunt adoptate în temeiul ordinii sau siguranței publice respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Restricțiile aduse la libera circulație și ședere a cetățenilor europeni pe teritoriul statelor membre pot fi justificate din punct de vedere al sănătății publice doar de bolile cu potențial epidemic, astfel cum acestea au fost definite de Organizația Mondială a Sănătății, de bolile infecțioase sau parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziții de protecție care se aplică resortisanților statului gazdă. Cetățenii europeni pot contesta în fața instanțelor judecătorești sau a autorităților administrative competente aceste măsuri, autoritățile statale fiind obligate să le aducă la cunoștință dreptul de contestație și modalitățile exercitării lui, cu prilejul notificării măsurilor restrictive.
Potrivit Tratatului de Ia Lisabona, Parlamentul European și Consiliul pot adopta conform procedurii codecizionale, dispoziții vizând facilitarea exercițiului acestui drept. Consiliul, statuând conform procedurii legislative speciale și după consultarea Parlamentului, poate adopta măsuri privind securitatea și protecția socială. Consiliul decide cu unanimitate, după consultarea Parlamentului European.
2.4.8.Dreptul la protecție diplomatică și consulară
Potrivit acestui drept „orice cetățean la Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru , al cărui resortisant este, nu dispune de reprezentare, de protecția autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca naționalii statului respectiv.”
Dreptul la protccție diplomatică și consulară al cetățeanului Uniunii într-un stat terț în care statul de origine nu este reprezentat se acordă de către autoritățile diplomatice și consulare ale oricărui alt stat membru, în aceleași condiții ca și pentru resortisanții statului care o acordă. Exercițiul acestui drept a fost amenajat în cadrul politicii externe și de securitate comună . Introducerea sa în conținutul cetățeniei „nu poate decât să consolideze identitatea internațională a Uniunii”.
Pentru a beneficia de această protecție, se impune ca solicitantul să facă dovada cetățeniei unui stat membru și să se afle în situația în care pe teritoriul statului terț, statul său de origine să nu fie reprezentat la nivel de ambasadă sau consultat. Existența unui consul onorific, accesibil și competent, înlătură obligația altui stat de a oferi protecție.
Protecția diplomatică și consulară se acordă în mod obligatoriu în cazurile de deces, boală sau accident grav, arestare sau deținere, violență, sprijin și repatriere a cetățenilor aflați în dificultate. Aceste cazuri sunt enumerate de art. 5 pct. 1 din decizia analizată, însă enumerarea nu este limitativă. Criteriul în funcție de care se acordă protecția ține de o stare de dificultate în care se află cetățeanul, astfel încât acesta poate obține sprijin și în alte situații. In cazurile neprevăzute însă expres de decizie, acordarea protecției rămâne la latitudinea reprezentanțelor diplomatice sau ale consulatelor statelor membre care își desfășoară activitatea în statul terț și care sunt solicitate în acest sens (art. 5 pct. 2). Cu excepția urgenței extreme, cetățenii Uniunii pot beneficia de un ajutor financiar din partea autorităților diplomatice și consultare doar cu autorizarea autorităților competente ale statului de origine. Solicitantul este ținut să ramburseze ajutorul bănesc primit și eventual să plătească o taxă consulară în contul statului de origine, mai puțin în situațiile în care acesta renunță la exigența în cauză. Statul de origine rambursează ulterior cheltuielile făcute la cererea statului care a acordat asistența. Este important să subliniem că protecția diplomatică și consulară nu este acordată de către Uniune, ci de către statele sale membre, ceea ce relevă lipsa unor efecte internaționale proprii ale cetățeniei europene. Pe de altă parte, această protecție se reduce mai degrabă la o asistență consulară, dimensiunea de protecție manifestându-se doar în privința cazurilor de arestare, de deținere și de sprijin a victimelor violenței.
Capitolul III Libertățile fundamentale ale cetățeanului european potrivit Tratatului de la Lisabona (art.6-art.19)
3.1 Libetățile
3.1.1. Dreptul la libertate și securitate
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene prevede că “orice persoană are dreptul la libertate și securitate”.
Acest articol reia prevederile art. 5 din Convenția Europeană a drepturilor omului și are menirea să protejeze libertatea fizică a oricărei persoane împotriva oricărei arestări sau dețineri arbitrare sau abuzive.
3.1.2. Respectarea vieții particulare și de familie
Viața particulară și de familie ai oricărei persoane trebuie respectată, alături de respectarea domiciliului și corespondenței particulare, ce constă în secretul comunicărilor.
Orice amestec al unei autorități publice în exercitarea acestui drept nu este permisă decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o masură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării , apărarea oridinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altora.
3.1.3. Protecția datelor cu caracter personal
Potrivit Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene: “Orice personă are dreptul la protecția datelor cu caracte personal care o privesc, aceste date trebuie tratate în mod loial, în scopuri precise și pe baza consimțământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc și să obțină rectificarea acestora. Respectarea acestor reguli se supune controlului unei autorități independente”.
Acest articol are la bază mai multe documente inspirându-se atât dintr-o serie de prevederi comunitare-art. 286 TCE, Directiva 95/46/EC a Parlamentului European și a Consiliului European cu privire la protecția persoanelor în ceea ce privește libera circulație a acestor date, cât și din prevederi ale Convenției europene a dreptuilor omului- art. 8, precum și din dispoziții ale Consiliului Europei – Convenția Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 privind protecția persoanelor cu privire la procesarea automata a datelor personale, care a fost ratificată de toate statele membre. Dreptul la protecția datelor personale trebuie exercitat, așsadar, în condițiile prevăzute de Directiva menționată anterior, putând fi limitat în condițiile prevăzute de art. 52 ala Convenției europene a drepturilor omului.
3.1.4. Dreptul la căsătorie și dreptul de întemeiere a unei familii
“Dreptul la căsătorie și la întemeierea unei familii sunt garantate în conformitate cu legile naționale care reglementează exercitarea acestor drepturi ”
Aceste drepturi sunt garantate în conformitate cu legile naționale care reglementează exercitarea acestor drepturi.
„Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie” conform legislației naționale.
Totuși trebuie subliniat faptul că acest articol nu interzice și nu garantează căsătoria între persone de același sex, lăsând la latitudinea statelor membre modalitatea de reglementare și interpretare a acestui aspect. În cosecință, limitarea acestui drept este permisă doar legislațiilor naționale, însă cu condiția de a nu adduce atingere substanței înseși a dreptului.
3.1.5. Dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și religioasă
“Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și religioasă. Acest drept oferă cetățeanului libertatea de a-și schimba religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul culturii, învățării, practicilor și îndeplinirii riturilor”.
De asemenea este recunoscut dreptul la libertate de conștiință conform legilor naționale care reglementează exercitarea acestui drept.
Articolul respectiv își are originea în art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului. De fapt, eventualele limitari trebuie realizate în condițiile prevăzute de acest articol, potrivit căruia “libertatea de manifestare a religiei, a conștiinței sau a gândirii poate fi limitată doar de acele constrângeri prevăzute de lege și care sunt necesare într-o societate democratică în intres de siguranță publică, pentru protecția ordinii publice, sănătății sau moralei, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altor persoane”.
3.1.6. Libertatea de exprimare și de informare
Prin intermediul acestui drept, Carta europeană asigura pentru orice persoană dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.
La fel sunt respectate “libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă”.
Importanța acestui articol, care preia dispozițiile art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, este în faptul că garantează fiecărei persoane posibilitatea de a avea și de a exprima o părere, chiar dacă este minoritară sau șocantă pentru autoritățile statului sau pentru o parte din populație. Libertatea de exprimare e atât un principiu esențial într-o societate democratică, cât și una dintre condițiile necesare dezvoltării sale, și a individului.
Îndatorirea respectaării libertății și pluralismului mijloacelor de dezvoltare în masa a mai fost consacrată, la nivel comunitar, de Curtea de Justiție a Comunităților Europene în decizia C-288/89, Stichting Collective Antennevoorziening Gouda, în Protocolul privind sistemul de transmitere publică radio și TV în statele member, anexat la Tratatul care instituie Comunitatea Europeană, precum și în Directiva Consiliului 89/552/CE.
Constituția prevede că statele nu sunt impiedicate să supună societățile de radiodifuzare, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Constituția prevede: „ Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități , condiții de restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei…”
3.1.7.Dreptul de întrunire și de asociere
Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere la toate nivelurile, în special în domeniile politic, sindical și civic, ceea ce implică dreptul oricărei persoane de a înființa împreună cu alte persoane sindicate și de a se aflia la acestea pentru apărarea intereselor sale.
Partidele politice la nivelul Uniunii contribuie la exprimarea voinței politice a cetățenilor sau cetățenilor Uniunii.
Articolul dat reda dispozițiile art. 11 a Convenției europene a drepturilor omului și ale Cartei comunitare privind drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor. Dreptul la libera întrunire se referă atât la reuniunile publice, cât și la cele private, care pot fi condiționate uneori, de autorizări din partea instituțiilor statului. Libertatea de asociere garantată de articolul dat este importantă pentru crearea posibilității, celor interesați, de a participa la viața socială și politică, potrivit convingerilor personale.
Alin. 2 reia prevederile art. 191 TCE, prin care este recunoscută importanța partidelor politice la nivelul european, în pocesul de afirmare a principiilor politice cetățenilor sau cetățenilor Uniunii.
3.1.8. Libertatea artelor și științelor
”Artele și cercetarea științifică sunt libere. Libertatea academică este respectată”
Prezentul articol instituie libertatea de exprimare în sfera artelor, a cercetării științifice și academic, ținând cont de aprortul essential a acestora la dezvoltarea individuală și socială, inspirându-se din dispozițiile art. 1, art. 10 și art. 11 din Convenția europeană a drepturilor omului. Acest drept are legătură cu dreptul la libertatea de gandire și de exprimare și trebuie exercitat în condițiile prevăzute la art. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și poate fi limitat doar de constrângerile prevăzute de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului.
3.1.9.Dreptul la educație
Conform Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, orice persoană are dreptul la educație, precum și la accesul la formarea profesională și la formarea continuă. Acest drept include posibilitatea de a urma, în mod gratuit învățământul obligatoriu
În același timp Carta asigură libertatea de a înființa instituții de învățământ respectând principiile democratice, precum și dreptul părinților de a asigura educarea și instruirea copiilor, potrivit convingerilor lor religioase, filozofice și pedagogice, care sunt respectate conform legilor naționale și reglementează exercitarea acestora.
Sursele acestui articol reprezință tradițiile constituționale ale statelor membre ale Uniunii Europene, dispozițiile art. 2 din Protocolul nr. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului , dispozițiile art. 15 din Carta comunitară privind drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor și dispozițiile art. 10 din Carta socială, garantând dreptul la educație al oricărei persoane, la formarea profesională, continuă, cât și la dreptul părinților de a-și educa și instrui copiii potrivit convingerilor lor religioase, filozofice și pedagogice, cu respectarea principiilor democratice și a prevederilor legislațiilor naționale.
Educația obligatorie implică faptul că orice copil trebuie să aibă posibilitatea de a-și urma cursurile unei instituții care oferă educație gratuită.
Libertatea de a înființa instituții de învățământ superior publice sau private este garantată ca o parte a dreptului de a înființa și organiza o afacere, cu respectarea principiilor democratice.
3.1.10. Libertatea profesională și dreptul la muncă
Carta europeană instituie faptul că “orice persoană are dreptul la muncă și dreptul de a exercita o profesie aleasă sau acceptată în mod liber”. Fiecare cetățean sau cetățeană a Uniunii are libertatea de a-și căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a-și oferi serviciile în orice stat membru. Resortisanții țărilor terțe care sunt autorizați să lucreze pe teritoriul statelor membre au dreptul la condiții de muncă echivalente cu cele de care beneficiază cetățenii sau cetățenele Uniunii.
Alin. 1 din prezentul articol este inspirat de dispozițiile comunitare. La consacrarea acestor drepturi au contribuit și art. 1, par. 2 din Carta socială europeană (adoptată la 18 noiembrie 1961 și ratificată de toate statele membre, pct. 4 al Cartei Comunitare privind drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor din 9 decembrie 1989, precum și art. 140 TCE.
Al doilea alineat preia textul art. 39, 43 și 49 TCE și următoarele, care garantează libertatea de a-și căuta un loc de muncă, de a lucra , de a se stabili sau de a-și oferi serviciile în orice stat membru.
Alin. 3 este preluat din dispozițiile art. 137 (3) TCE și în art. 19 (4) al Cartei sociale europene, care reglementează situația resortisanților țărilor terțe care sunt autorizați să lucreze pe teritoriul statelor membre.
3.1.11. Libertatea de a desfașura o activitate comercială
Libertatea de a desfășura o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale.
Sursa acestui articol sunt prevederile comunitare.
3.1.12. Dreptul de proprietate
Orice persoană are dreptul de se bucura de proprietatea bunurilor pe care le-a dobândit în mod legal, de a le folosi, de a dispune de ele și de a le lăsa moștenire. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosirea bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general. De asemenea, proprietatea intelectuală este protejată.
Originea acestui articol o gasim în dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, și în principiile afirmate în decizia Curții Europene de Justiție 44/79, Hauer, ECR (1979) 3727, care consacră dreptul oricărei persoane de a se bucura de propriettea bunurilor dobândite în mod legal, de a dispune de ele și de a le lăsa moștenire.
Textul articolului consacră în mod expres care este singura constrângere legală care poate limita exercitarea acestui drept, respectiv exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege, în schimbul unei despăgubiri juste, acordate în timp util pentru pierderea suferită. Și folosirea bunurilor poate fi limitată de lege, astfel încât să fie conformă cu interesul general.
Dreptul de proprietate intelectuală reprezintă un alt aspect al dreptului de proprietate și garantarea acestuia este expres prevăzută în alin. 2, datorită locului din ce în ce mai important pe care îl ocupă acest drept în legislația comunitară secundară. Proprietatea intelectuală nu se referă doar la proprietatea literară și artistică, dar și la dreptul de proprietate asupra mărcilor, invențiilor și alte drepturi asociate acestora.
3.1.13. Dreptul la azil
“Dreptul de azil este garantat cu respectarea regulilor Convenției de la Geneva din 28 iulie 1951 și a Protocolului din 31 ianuarie 1967 referitor la statutul refugiaților și în conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeană”.
Acest articol își are originea în dispozițiile art. 63 TCE, care impun Uniunii să respecte Convenția de la Geneva cu privire la refugiați, precum și în Protocolul privind Marea Britanie, Irlanda și Danemarca, anexate Tratatului de la Amsterdam. De asemenea, prevederile acestui articol sunt în spiritul Protocolului privind azilul, anexat TCE.
3.1.14 Protecția în caz de evacuare, expulzare sau extrădare
Conform acestui drept Carta drepturilor fundamentale precizează că “expulzările colective sunt interzise” și deasemenea “nimeni nu poate fi evacuat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.”
Scopul acestei prevederi este garantarea fiecărei decizii de expulzare bazată pe o examinare atentă a cauzei și că nu va fi adoptată nici o măsură privind expulzarea colectivă a tuturor persoanelor care au naționlitatea unui anumit stat – în același sens, sunt și dispozițiile art.13 din Convenția privind drepturile civile și politice.
Capitolul IV Drepturile fundamentale ale cetățeanului European potrivit Cartei libertăților cetățenești
Drepturile fundamentale și valorile democratice sunt respectate în statele member ale Uniunii Europene, în baza obligațiilor asumate de către acestea prin semnarea unor documente, precum Convenția europeană a drepturilor omului (1950), Declarația universal a drepturilor omului (1948), Carta socială europeană (1962) sau Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (1996).
Uniunea și statele member sunt, deci, obligate să respecte aceste valori, organisme care asigură respectarea lor fiind instanțele de judecată naționale și Curtea de Justiție a Comunităților Europene. Tratatele instituie sancțiuni de ordin politic sau economic pentru statele member care încalcă drepturile fundamentale și valorile democratice în mod flagrant și sistematic, iar una din condițiile principale impune de către Uniune statelor candidate pentru aderare, este tocmai respectarea acestor drepturi fundamentale.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată de către Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene la data de 7 decembrie 2000, în cadrul Consiliului European de la Nisa. Includerea drepturilor fundamentale ale cetățenilor în Tratatul de la Lisabona presupune faptul că instituțiile europene și statele membre sunt obligate din punct de vedere juridic, atunci când pun în aplicare dreptul UE, să respecte aceste drepturi : „Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Cartă” și că „aceasta are aceeași valoare juridică cu tratatele” (obligatorie n. a.), potrivit art. 6 alin. 1 TUE, fără a include însă în acest tratat textul Cartei.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene consacră într-un text unic, pentru prima oară în istoria Uniunii Europene, ansamblul drepturilor civice, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni și ale tuturor persoanelor ce trăiesc pe teritoriul Uniunii. Carta este structurată într-un Preambul și 54 de articole, grupate în cadrul a șase capitole:
Capitolul I, Demnitatea (cuprinde articole referitoare la: demnitatea umană, dreptul la viață, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea torturii și a tratamentelor sau a pedepselor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei și a muncii forțate);
Capitolul II, Libertățile (cuprinde articole referitoare la: dreptul la libertate și securitate, respectul vieții private și de familie, protecția datelor personale, dreptul la căsătorie și dreptul de întemeiere a familiei, libertatea gândirii, conștiinței și religiei, libertatea expresiei și informării, libertatea de întrunire și de asociere, libertatea artelor și științelor, dreptul la educație, libertatea alegerii ocupației și dreptul de angajare în muncă, libertatea de a conduce afaceri, dreptul de proprietate, dreptul de azil, protecția față de eventualitatea strămutării, expulzării sau extrădării);
Capitolul III, Egalitatea (cuprinde articole referitoare la: egalitatea în fața legii, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă și lingvistică, egalitatea între bărbați și femei, drepturile copilului, drepturile persoanelor vârstnice, integritatea persoanelor cu handicap);
Capitolul IV, Solidaritatea (cuprinde articole referitoare la: dreptul lucrătorilor la informare și consultare în cadrul întreprinderilor, dreptul de negociere și acțiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, protecția împotriva concedierii nejustificate, condiții de muncă egale și juste, interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă, viața de familie și profesională, securitatea socială și asistența socială, asistența sanitară, accesul la serviciile de interes economic general, protecția consumatorului);
Capitolul V, Drepturile cetățenești (cuprinde articole referitoare la: dreptul de vot și de a candida la alegerile pentru Parlamentul European, dreptul de a vota și de a candida la alegerile municipale, dreptul la o bună administrare, dreptul de acces la documente, avocatul poporului, libertatea de circulație și de reședință, protecția diplomatică și consulară);
Capitolul VI, Justiția (cuprinde articole referitoare la: dreptul la căi de atac efective și la o judecată corectă, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, principiile legalității și proporționalității faptelor penale și a sancțiunilor, dreptul de a nu fi judecat și pedepsit de două ori în procedurile penale pentru aceeași faptă);
Capitolul VII, Dispoziții generale (cuprinde articole referitoare la: domeniul de aplicabilitate, domeniul de aplicabilitate a drepturilor garantate, nivelul de protecție, interzicerea abuzului de drepturi).
În spiritul respectării principiului universalității, drepturile enumerate în Cartă sunt acordate, în majoritate, oricărei persoane, independent de naționalitatea sa sau de locul său de rezidență. Carta urmărește exclusiv protejarea drepturilor fundamentale ale persoanelor în raport cu acțiunile întreprinse de instituțiile Uniunii Europene și de statele membre în aplicarea tratatelor Uniunii.
Carta drepturilor fundamentale își are originea în Convenția europeană a drepturilor omului. Se prezintă ca un adevărat compendiu al drepturilor de care beneficiază cetățenii Uniunii, cuprinzând atât drepturile și libertățile fundamentale conținute în general, în Convenția europeană, dar și drepturi sociale, inspirate de Carta socială europeană adoptată sub egida Consiliului Europei, precum și „drepturi noi”, care țin de evoluția societăților europene în diverse domenii, precum bioetica, mediul înconjurător sau drepturile copilului.
Carta reafirmă, în preambulul său, cu respectarea competențelor și sarcinilor Uniunii, precum și a principiului subsidiarității, drepturile care rezultă, în principal:
din tradițiile constituționale;
din obligațiile internaționale comune statelor membre;
din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;
din Cartele sociale adoptate de Uniune și de către Consiliul Europei;
din jurisprudența Curții de justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și mai ales investirea sa cu forță juridică obligatorie (aport al Tratatului de la Lisabona) reprezintă apogeul procesului de consacrare la nivel de tratate a drepturilor omului. Elaborată paralel cu Tratatul de la Nisa însă conform unei proceduri novatoare care îi conferă un plus de legitimitate democratică, Carta este expresia actuală și vizibilă a drepturilor fundamentale în cadrul Uniunii Europene. Originalitatea sa rezidă în reunirea drepturilor civile, politice, sociale și economice într-un document unic, care devine astfel o quintesență a valorilor europene comune. Prin reunirea unor categorii atât de variate de drepturi, Carta „consolidează legăturile între democrația pluralistă și justiția socială”.
Carta a îmbrăcat pentru început forma unui acord interinstituțional. La decembrie 2000, la Nisa, președinții Parlamentului, Consiliului și Comisiei semnează și proclamă solemn Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, document care teoretic lega doar aceste instituții. Ea a fost publicată în JOCE, în partea comunicații pentru a sublinia că nu creează obligații noi statelor. în ciuda acestei recunoașteri limitate, „Este imposibil să se ignore enunțurile pertinente ale cartei, nici mai ales evidenta sa vocație de a servi, atunci când dispozițiile sale permit, de parametru de referință substanțial pentru toți actorii scenei comunitare”. Carta era menită să reducă deficitul democratic și politic de care Uniunea a fost în repetate rânduri acuzată, să apropie Uniunea de cetățenii săi și să contracareze neaderarea la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acest document se integrează evoluției generale a Uniunii Europene de consacrare și protejare a drepturilor fundamentale și a politicii sale în materie de justiție și afaceri interne. Carta devine în acest context expresia unui consens politic și juridic al statelor membre, asupra unui catalog actualizat al drepturilor fundamentale. Drepturile consacrate sunt grupate în șase mari capitole: Demnitate, Libertate, Egalitate, Solidaritate, Cetățenie și Justiție. Primul capitol, „dovadă de originalitate”, se remarcă prin consacrarea unor drepturi noi, legate de domenii deosebit de actuale: bioetica, biologia, interdicția donării, a practicilor eugenice etc. Capitolul al doilea cuprinde alături de libertățile tradiționale […], drepturi cu conotație socială, educațională sau profesională. Solidaritatea cuprinde drepturi mai curând ale lucrătorilor și anumite drepturi care fac parte din a IlI-a generație. în cadrul capitolului referitor la cetățenie, reține atenția dreptul la o bună administrație, care presupune transparența, motivarea actelor, dreptul de a fi ascultat și repararea pagubelor cauzate de către Uniune și agenții acesteia în exercițiul atribuțiilor lor.
Asemenea sistemului CEDO, Carta oferă o protecție minimă, statele putând ridica nivelul său. Interpretarea dispozițiilor sale se realizează în conformitate cu tradițiile constituționale ale statelor membre și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, mai puțin în cazurile în care protecția oferită de Cartă este superioară acestor surse.
Diferența între drepturile și principiile consacrate trebuie subliniată. Drepturile pot fi direct invocate în fața judecătorului. Principiile trebuie respectate în procesul de adoptare al deciziilor comunitare. Invocarea lor în instanță este admisă doar pentru interpretarea și controlul legalității actelor.
Carta a fost deja aplicată de Tribunalul de primă instanță, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut referire la aceasta. Curtea de justiție a Uniunii s-a arătat, în mod surprinzător, mult mai reticentă, evitând trimiterile la Cartă. „Drepturile fundamentale ale Uniunii nu se limitează la cele care sunt înscrise în tratat, inclusiv în Cartă. Curtea de Justiție va putea să continue să își exerseze rolul său constructiv, care întotdeauna i-a fost propriu, și să descopere noi principii generale”. Aceeași valoare de principii generale este dată Convenției Europene a Drepturilor Omului și tradițiilor constituționale comune statelor membre.
Cum am arătat, pentru redactarea Cartei, Consiliul european a creat un organism special Convenția. Prima reuniune a acesteai a avut loc la 17 decembrie 1999, lucrările fiind finalizate în septembrie 2000 și, la reuniunea șefilor de stat și de guvern, de la Biaritz, din octombrie 2000, s-a cerut Parlamentului european, Consiliului european și Comisiei să aprobe Carta, ceea ce s-a întâmplat la 9 decembrie 2000, la Nisa.
Carta pornește de la generoasă idee că Uniunea Europeană plasează persoana în centrul acțiunii sale instituind cetățenia Uniunii și un spațiu de libertate, securitate și justiție. Uniunea contribuie astfel la apărarea și dezvoltarea valorilor sale comune, cu respectarea diversității culturale și a tradițiilor popoarelor Europei, precum și a identității naționale a statelor membre și a organizării puterilor lor publice la nivel național, regional și local.
Uniunea promovează o dezvoltare echilibrată și durabilă și asigură libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor, precum și libertatea de stabilire în spațiul său. în acest scop, a fost necesar să se stabilească într-o Cartă că trebuie întărită protecția drepturilor fundamentale în lumina evoluției societății, progresului social și dezvoltării științifice și tehnologice. De aceea, Carta reafirmă, cu respectarea competențelor Uniunii și a principiului subsidiarității, drepturile care rezultă, mai ales, din tradițiile constituționale și obligațiile internaționale comune statelor membre, din Tratatul Uniunii Europene și din tratatele comunitare, din Convenția europeană a drepturilor omului, din Carta socială adoptată de Comunitate și de Consiliul Europei, precum și din jurisprudența Curții de Justiție și a Curții europene a drepturilor omului. Exercitarea acestor drepturi presupune responsabilități și îndatoriri față de ceilalți, de comunitatea umană și de generațiile viitoare.
Carta consacră un catalog al drepturilor fundamentale în 6 din cele 7 capitole ale sale, intitulate sugestiv: demnitate, libertăți, egalitate, solidaritate, cetățenie, justiție.
Popoarele Europei, au stabilit o uniune tot mai strânsă între ele și ca urmare au hotărât să aibă un viitor pașnic bazat pe valori comune.
Conștientă de patrimoniul său spiritual și moral, Uniunea Europeană se întemeiază pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității.
Uniunea se sprijină pe principiul statului de drept. Totodată Uniunea situează persoana în centrul acțiunii sale instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu de libertate, de securitate și de justiție. Tot ea contribuie la păstrarea și dezvoltarea acestor valori comune respectând diversitatea culturilor și tradițiilor popoarelor Europei, precum și a identității naționale a statelor membre și a organizațiilor puterilor publice la nivel național, regional și local.
“Uniunea caută să promoveze o dezvoltare echilibrată și durabilă și asigură libera circulație a persoanelor, mărfurilor, serviciilor și a capitalurilor, precum și libertatea de stabilire. În acest scop, este necesar ca evidențiindu-le printr-o cartă să fie întărită protecția drepturilor fundamentale în spiritul evoluției societății, al progresului social și a dezvoltărilor științifice și tehnologice.
Respectiva Cartă reafirmă, prin respectarea competențelor și îndatoririlor Uniunii, precum și a principiului subsidiarității, drepturile care rezultă în special din tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune statelor membre, din Convenția Europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din cartele sociale adoptate de Uniune și de către Consiliul Europei, precum și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului.
În acest context, Carta va fi interpretată de către instanțele Uniunii și ale statelor membre luând în considerare în întregime explicațiile stabilite sub autoritatea președinției Convenției care a elaborat Carta. Faptul de a beneficia de aceste drepturi implică responsabilități și îndatoriri atât față de terți, precum și față de comunitatea umană în general și față de generațiile viitoare”.
În consecință, Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile enunțate mai jos:
4.1. Demnitatea și drepturile asimilate (art.1-art.5)
Potrivit Cartei drepturilor fundamentale: „Demnitatea umană este inviolabilă. Ea trebuie respectată și protejată”.
Dreptul la demnitatea umană se află la baza drepturilor fundamentale, fiind consacrat încă din anul 1948, de către Declarația universală a drepturilor omului, în Preambulul său.
4.1.2.Dreptul la viață
Potrivit Cartei europene “Orice persoană are dreptul la viață”. Primul alineat al acestui articol preia dispozițiile art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care dispune următoarele: “dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sacționată cu această pedeapsă prin lege.”
Deasemenea se mai dispune “ moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol (art. 2 CEDO) în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță , și anume:
a)pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;
b)pentru a efectua o arestare legală sau pentru împiedica evadarea unei personae legal deținute
c)pentru a reprima, conform legii, tulburările violente sau o insurecție”.
2.”Nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea sau executat”.
Conform CEDO “pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă și nici executat”. Al doilea alineat interzice pedeapsa cu moartea și preia dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 6 la Convenția Europeană a drepturilor omului.
4.1.3.Dreptul la integritatea persoanei
“Orice persoană are dreptul la integritate fizică și psihică.”
“În cadrul medicinii și biologiei , trebuie respectate în special următoarele:
consimțământul liber și în cunoștiință de cauză al persoanei implicate, conform prevederilor legii;
interzicerea practicilor de eugenie, în special a acelora care au drept scop selecția persoanelor;
interzicerea utilizării corpului uman și părților sale, ca atare, ca sursă de profit;
interzicerea clonării umane în scopul reproducerii”.
Acest articol dezvoltă principiile Convenției privind drepturile omului și biomedicinei, adoptată de Consiliul European, ce nu a fost ratificată de către toate statele membre ale Uniunii, precum și prevederile Statului Curții penale internaționale, semnat la Roma la 17 iulie 1998.
Drepturile consacrate în acest articol nu sunt incluse în prevederile altor tratate, astfel se poate afirma faptul că aceste drepturi sunt relativ noi. Trebuie menționat, în textul alin. 2, lit. d, din acest articol, că interzicerea vizează doar clonarea umană, de unde rezultă că Uniunea Europeană lasă la latitudinea statelor membre decizia cu privire la modul de reglementare a celorlalte tipuri de clonare.
4.1.4. Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante
Conform Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene “Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”
Acest articol consacră una din valorile fundamentale ale oricărei societăți democratice, prin preluarea integrală a dispozițiilor art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului, având aceleași înțelesuri și același țel ca acesta din urmă.
4.1.5. Interzicerea sclaviei și a muncii forțate
În Uniune este interzisă ținerea în sclavie sau în servitute a unei persoane. De asemenea, nimeni nu poate fi constrâns să presteze o munca forțată sau obligatorie ți este interzis traficul cu ființe umane.
Interzicerea sclaviei și muncii forțate este preluată de dispozițiile art. 4, alin. 1 și 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, iar interzicerea traficului de ființe umane a fost preluată din dispozițiile Convenției Europol. Dispozițiile alin. 3 decurg direct din dreptul la demnitate a umană și au în vedere recentele evoluții ale crimei organizate, precum emigrarea ilegală sau rețelele constituite în scopul exploatării sexuale. Anexa Convenției Europol oferă următoarea definiție pentru traficul de persoane în scpul exploatării sexuale : “supunerea unei persoane sub controlul real și ilegal al altor persoane prin folosirea violenței sau amenințărilor sau prin folosirea abuzivă a autorității, cu scopul exploatării prin prostituție sau alte forme de exploatare sexuală”.
În același timp, Capitolul VI al Convenției privind implementarea Acordului Schengen, care a fost integrat în aquis-ul comunitar, conține următoarele dispoziții, prevăzute de art. 27, alin 1, care se referă la rețelele constituite în vederea imigrării ilegale: “Părțile Contractante își asumă obligația de a impune sancțiuni corespunzătoare oricărei persoane care, în scopul obținerii de avantaje financiare, facișitează sau încearcă să faciliteze pătrunderea, pentru o persoană străină, sau staționarea, pe teritoriul uneia dintre Părți Contractante, cu încălcarea legilor acelei Părți Contractante”.
În schimb, nu se consideră muncă forțată sau obligatorie în acest sens “ orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de art 5 din Convenție Europeană a Drepturilor Omului sau în timpul în care se află în libertate condiționată; orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conștiință , în țările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu; orice serviciu impus în situații de criză sau de calamități care amenință viața sau bunăstarea comunității; orice muncă sau serviciu care face parte din obligațiile civile normale.”
4.2.Egalitatea (art.20-art.26)
Egalitatea, este privită ca un drept (articolele cuprinse în Capitolul III din Constituție, referitoare la egalitatea în fața legii, nediscriminare, culturale, religioase și a diversității lingvistice, egalitatea de șanse între femei și bărbați, drepturile copilului, drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu handicap);
4.2.1.Egalitatea în drepturi
„Toate persoanele sunt egale în fața legii”.
4.2.2.Nediscriminarea
Conform Cartei drepturilor fundamentale inclusă în partea a doua a Constituției Uniunii Europene: “Este interzisă orice discriminare bazată în special pe motive de sex, rasă, culoare, origini etnice sau sociale, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau orice altă opinie, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere, handicap, vârstă sau orientare sexuală; 2. În domeniul de aplicare a Constituției și fără să aducă atingere dispozițiilor specifice, se interzice orice discriminare pe motive de naționalitate”.
„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire, în special, de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.
4.2.3. Diversitatea culturală, religioasă și lingvistică
“Uniunea Europeană respectă diversitatea culturală, religioasă și lingvistică”.
Acest articol este inspirat din prevederile art. 6 și art. 151, alin. 1 și 4 TCE. Diversitatea culturală și lingvistică reprezintă unul dintre principiile de bază ale dreptului comunitar. O contribuție a avut-o și Declarația nr. 11 cu privire la Tratatul de la Amsterdam, referitoare la statutul bisericilor și organizațiilor non-confesionale.
4.2.4. Egalitatea între bărbați și femei
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene precizează că: egalitatea între bărbați și femei trebuie să fie asigurată în toate domeniile, inclusiv în materie de angajare, muncă și salarizare. Deasemenea se mai precizează că principiul egalității nu împiedică menținerea sau adoptarea unor măsuri ce prevăd avantaje specifice în favoarea sexului subreprezentat.
4.2.5. Drepturile copilului
Uniunea Europeană asigură copilului protecție și îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor. Ei își pot exprima în mod liber opinia, aceasta este luată în considerare pentru aspectele ce îi privesc, în funcție de vârsta și de gradul lor de maturitate. În toate actele referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să reprezinte o preocupare primordială.
“Orice copil are dreptul de a avea, periodic, relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acest lucru contravine interesului său”.
Articolul este inspirat din dispozițiile Convenției de la New York privind drepturile copilului, elaborată la 20 noiembrie 1989 și ratificată de toate statele membre, îndeosebi art. 3, 9, 12, 13 și următoarele.
Alineatul 2 consacră principiul conform căruia orice act înfăptuit de o autoritate publică sau privată, dacă se referă la copii, trebuie sa fie realizat în interesul acestuia. Alin. 3 garantează dreptul oricărui copil de a avea relații directe cu ambii părinți, singura limită a exercitării acestui drept fiind prevăzută expres, respectiv interesul copilului.
4.2.6. Drepturile persoanelor în vârstă
Uniunea Europeană recunoaște și respectă dreptul persoanelor vârstnice de a duce o viață demnă și independentă și de a participa la viața socială și culturală.
Acest drept a fost preluat din prevederile art. 23 din Carta socială europeană revizuită și prevederile art. 24 și art. 25 ale Cartei drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor, garantând dreptul persoanelor în vârstă de a duce o viață demnă și independentă și de a participa la viața socială și culturală. Participarea la viața socială și culturală, sigur că implică și participarea la viața politică.
4.2.7.Integrarea personelor cu handicap
Uniunea Europeană recunoaște și respectă „dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsurile ce vizează asigurarea autonomiei lor, a integrării lor sociale și profesionale și a participării lor la viața comunității’.
Scopul acestei dispoziții consta în sublinierea faptului că Uniunea Europeană protejează dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri necesare asigurării autonomiei lor, integrării lor sociale și profesionale, precum și participării lor la viața comunității.
Se pune accent pe acceptarea acestor persoane in diferite locuri de munca în funcție de handicapul avut și capacitatea lor de a desfășura o activitate.
4.3.Solidaritatea (art.27- art.38)
Cu privire la solidaritatea cetățenilor Uniunii Europene, există anumite drepturi ce trebuiesc respectate și anume :
4.3.1.Dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii
Lucrătorilor sau reprezentanților acestora trebuie să le fie garantate, la niveluri adecvate și în timp util, o informare și o consultare în cazurile și în condițiile prevăzute de dreptul comunitar și de legislațiile și practicile naționale.
Acest articol are ca sursă prevederile art. 21 din Carta socială europeană revizuită, punctele 17 și 18 din Carta comunitară privind drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor, garantând dreptul lucrătorilor sau reprezentanților acestora de a fi informați și consultați, la toate nivelurile, în cadrul întreprinderilor în condițiile prevăzute de dreptul comunitar și de legislațiile și practicile naționale.
4.3.2. Dreptul la negociere și la acțiuni colective
Lucrătorii și angajatorii sau organizațiile lor au dreptul, conform dreptului Uniunii și al legislațiilor și practicilor naționale, “de a negocia și de a încheia convenții colective la nivelele corespunzătoare și de a recurge la acțiuni colective, inclusiv la grevă, în caz de conflict de interese, în scopul apărării intereselor lor”.
În articolul respectiv este reglementat dreptul lucrătorilor și angajatorilor sau organizațiilor lor la negociere și la acțiuni colective în caz de conflict de interese, în scopul apărării intereselor lor.
4.3.3.Dreptul de acces la serviciile de plasament
Conform acestui drept orice persoană are dreptul de a avea acces la un serviciu gratuit de plasare.
Acest articol are ca sursă dispozițiile art. 1 alin. 3 din Carta socială europeană, precum și pct. 13 din Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor, consacrând dreptul oricărei persoane de a avea accea la un serviciu gratuit de plasare.
4.3.4. Protecția în cazul concedierii nejustificate
“Orice lucrător are dreptul la protecție împotriva oricărei concedieri nejustificate” ,conform dreptului Uniunii și al legislațiilor și practicilor naționale.
Articol inspirat de prevederile art. 24 al Cartei sociale revizuite, de Directiva nr. 77/187 privind ocrotirea drepturilor angajatului în cazul transferării întreprinderii și de Directiva nr. 80/987 privind protecția angajaților în cazul stării de insolvență a angajatorului.
Fiecare lucrător are dreptul la protecție împotriva oricărei concedieri nejustificate, conform dreptului Uniunii și legislației și practicilor naționale.
4.3.5. Dreptul de a dispune de condiții de lucru corecte și echitabile
Orice lucrător are dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa. De asemenea, orice lucrător are dreptul la o limitare a duratei maxime de muncă și la perioade de repaus zilnic și săptămânal, precum și la o perioadă anuală de concediu cu plată.
Acest articol consacră drepturile oricărui muncitor la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa.
Alineatul al doilea garantează dreptul la o limitare a duratei maxime a timpului de lucru, precum și dreptul la perioade de repaus zilnic și săptămânal, precum și la o perioadă anuală de concediu cu plată.
4.3.6.Interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă
Potrivit reglementărilor Europene, se interzice munca copiilor. Vârsta minimă de acceptare la lucru nu poate fi inferioară celei la care încetează perioada de școlarizare obligatorie, fără să aducă atingere normelor mai favorabile tinerilor și în absența unor derogări limitate.
Tinerii acceptați să lucreze trebuie să beneficieze de condiții de muncă adaptate vârstei lor și să fie protejați împotriva exploatării economice sau împotriva oricărei activități care ar putea pune în pericol securitatea, sănătatea, dezvoltarea lor fizică, psihică, morală sau socială sau care le-ar putea compromite educația.
Alin. 1 interzice munca copiilor, stabilind vârsta minimă de lucru ca fiind cea la care încetează perioada de școlarizare obligatorie, cu respectarea normelor mai favorabile tinerilor.
Alin. 2 garantează dreptul tinerilor de a beneficia de condiții de muncă adaptate vârstei lor și de a fo ocrotiți împotriva exploatării economice sau împotriva oricărei activități care ar putea pune în pericol securitatea, sănătatea, dezvoltarea lor fizică, psihică, morală sau socială care le-ar putea compromite educația.
4.3.7.Viața de familie și viața profesională
Pe tot întinsul Uniunii Europene protecția familiei este asigurată pe plan juridic, economic și social.
Pentru a putea să concilieze viața de familie și cea profesională, orice persoană are dreptul să fie protejată împotriva oricărei concedieri din motive de maternitate, precum și dreptul la un concediu de maternitate plătit și la un concediu parental, ca urmare a nașterii sau adopției unui copil.
Acest articol consacră protecția relațiilor de familie , atât în plan juridic, cât și economic și social.
4.3.8. Securitatea socială și asistența socială
Potrivit Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europeane, aceasta din urmă recunoaște și respectă dreptul de acces la prestațiile de securitate socială și la serviciile sociale care acordă protecție în caz de maternitate, boală, accident de muncă, dependență sau bătrânețe, precum și în caz de pierdere a locului de muncă, potrivit normelor stabilite de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale.
Asftel, orice persoană care are reședința sau se deplasează legal în interiorul Uniunii are dreptul la prestații de securitate socială și la avantaje sociale, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale. Deasemenea, pentru a combate excluderea socială și sărăcia, Uniunea Europeană recunoaște și respectă dreptul la ajutor social și la ajutor pentru locuință destinate să asigure o existență demnă tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente, potrivit normelor stabilite de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale.
În articolul dat este consacrat dreptul de acces la prestațiile de securitate socială și la serviciile sociale, prin care se acordă protecție persoanelor aflate într-o anumită situație, în conformitate cu normele stabilite de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale. De asemenea sunt reglemntate dispoziții referitoare la combaterea excluderii sociale și a sărăciei.
4.3.9.Asistența medicală
Conform normelor Uniunii Europene, orice persoană are dreptul de acces la asistența medicală și de a beneficia de îngrijiri medicale în condițiile stabilite de legislațiile și practicile naționale. Prin definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor Uniunii, se asigură un nivel ridicat de asistență medicală.
Articolul contine prevederi referitoare la dreptul de acces al fiecărei persoane la asistență medicală și îngrijiri medicale în condițiile stabilite de legislațiile și practicile naționale.
4.3.10.Accesul la serviciile de interes economic general
Uniunea recunoaște și respectă accesul la serviciile de interes economic general, așa cum este prevăzut în legislațiile și practicile naționale, conform Constituției, în scopul promovării coeziunii sociale și teritoriale a Uniunii.
Drept fundament pentru acest articol îl reprezintă art. 16 TCE, consacrând respectarea, de către Uniune, a dreptului de acces la serviciile de interes general, așa cum este prevăzut în legislațiile și practicile naționale, conform Constituției, în scopul promovării coeziunii sociale și teritoriale a Uniunii.
4.3.11. Protecția mediului
În conformitate cu principiul dezvoltării durabile, politicile Uniunii trebuie să prevadă un nivel înalt de protecție a mediului și o îmbunătățire a calității acestuia.
4.3.12. Protecția consumatorilor
Politicile Uniunii asigură un nivel ridicat de “protecție a consumatorilor”.
Articolul conține prevederi referitoare la asigurarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor prin politicile realizate de catre Uniune.
4.4.Justiția (art.47-50)
Despre Justiție, putem declara că orice persoană cetățean a Uniunii Europene sau cu drepturi depline de ședere pe teritoriul Uniunii Europene beneficiază de următoarele drepturi:
4.4.1.Dreptul de a apela efectiv și de a avea acces la o instanță imparțială
Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul de a apela efectiv la o instanță, cu respectarea condițiilor prevăzute în prezentul articol. Deasemenea, orice persoană are dreptul de a i se judeca cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială, stabilită în prealabil prin lege. Totodată, orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată; asistența juridică gratuită se acordă acelora care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care acest ajutor ar fi necesar pentru a asigura în mod efectiv accesul la justiție.
„ Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală, îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurările speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției”.
4.4.2.Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare
Conform legilor Uniunii, orice acuzat este prezumat nevinovat până în momentul când i se stabilește, în mod legal, vinovăția. Totodată, fiecărui acuzat i se garantează respectarea dreptului la apărare.
„ Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.. Orice acuzat are, în special, dreptul:
să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;
b. să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii sale;
c. să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;
d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;
e. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită în audiere”.
4.4.3.Principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor
Potrivit Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau dreptului internațional. De asemenea, nu se aplică nici o pedeapsă mai mare decât cea care era aplicabilă în momentul în care infracțiunea a fost comisă. Dacă, ulterior infracțiunii, legea prevede o pedeapsă mai ușoară, aceasta din urmă se aplică. Se precizează că pedepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune.
4.4.4.Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit penal de două ori pentru aceeași infracțiune
În conformitate cu drepturile cetățeanului Uniunii Europene, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în interiorul Uniunii, printr-o hotărâre penală definitivă, conform legii.
Protejarea drepturilor fundamentale ale omului reprezintă unul dintre principiile de bază ale dreptului comunitar. Obiectivul principal privind respectarea drepturilor omului in Uniune a fost acela de a asigura protejarea acestor drepturi în proiectarea, aplicarea și interpretarea legislației comunitare.
Concluzii
Studiul de față a căutat să analizeze compatibilitatea reciprocă dintre regimul juridic al cetățeniei în dreptul internațional public, cu dinamica practicilor juridice, implicit cu modificările evolutive ale societății, care ocrotesc libertățile fundamentale ale persoanelor și ale statelor.
Plasată la granița dintre tradiție și inovație, raportarea cetățeniei la stat, la diverse practici de guvernare, la necesitățile de gen, la provocările globalizării și ale atacurilor teroriste, ne face să o percepem ca pe un concept dinamic și redefinit.
Fiind influențată de schimbările de ordin politic, economic, social și cultural, cetățenia influențează, la rândul ei, schimbări politice, economice, sociale, culturale, fenomen sesizabil cu precădere odată cu extinderea Uniunii Europene și cu afirmarea valorilor promovate de ea.
Aceste schimbari economice, politice, sociale, juridice influențează atât persoanele, cât și statele membre. Astfel, spațiul european, cu toate contradicțiile aduse de politicile comunitare privitoare la cetățenie și la imigrație, se determină tot mai mult ca un spațiu operativ favorabil elaborării unui model de cetățenie incluzivă și democratică.
Abordarea evoluției conceptului de cetățenie a Uniunii Europene se face pe două traiectorii, una verticală, surprinzând problematica imigrației, azilului și cetățeniei în Tratatele UE, și una orizontală, ce abordează drepturile omului în sistemul de relații internaționale al Națiunilor Unite și în sistemul european.
De asemenea,cetățenia se bucură de o serie de semnificații, care se pot grupa în două categorii: cetățenia ca apartenență și cetățenia ca participare.
Cetățenia ca apartenență indică condiția celui care face parte dintr-un stat, ca subiect al legilor de care se bucură, în virtutea acestei apartenențe, beneficiind, totodată, de drepturi și obligații printre care, drepturile politice. Cetățenia ca participare indică un complex de drepturi care transformă o persoană în cetățean.
Menționăm faptul că în 1992, la Maastricht, s-a instituit un nou tip de cetățenie, cetățenia europeană, care conferea un nou statut juridic cetățenilor din statele membre al Uniunii Europene, acordându-le drepturi specifice, care derivau din apartenența propriului lor stat (care le definea naționalitatea) la Uniunea Europeană :“ Este cetățean al Uniunii oricine deține cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii este complementară cetățeniei naționale și nu o înlocuiește pe aceasta”.
Putem vorbi despre cetățenia prin prisma a patru dimensiuni:
cetățenia stabilește condiții de apartenență la o anumită comunitate politică, atât în dimensiunea restrânsă a naționațității, cât și în cea mai amplă a identității propriu-zise;
cetățenia conferă o serie de drepturi și impune o serie de îndatoriri, a căror recunoaștere contribuie la fixarea unor granițe ale incluziunii sau ale excluderii dintr-o anumită comunitate politică;
cetățenia are în vedere stabilirea unui set de responsabilități care se cer a fi respectate de către cetățeni în raporturile care se impun cu anumiți actori instituționali;
tot regimul cetățeniei este cel care specifică anumite reguli democratice cărora o entitate politică trebuie să supună, pentru a putea menține buna funcționare a mecanismelor care asigură accesul la instituții, pentru a avea acces la modalitățile de implicare civică, de participare la dezbateri publice și o legitimitate a revendicărilor.
Conceptul de cetățenie reprezintă un instrument de lucru pentru discipline precum științele juridice, științele politice, filozofia, sociologia, istoria, conceptul de cetățenie predomină în accepțiunea lui juridică și politică, definind raportarea individului la colectivitate, respectiv a cetățeanului la cetățeni. Mai mult, dinamica acestui concept este stabilită, și de semnificațiile diferite pe care poate primi conceptul de cetățean în cadrul sistemelor juridice naționale și chiar la nivelul a diferite discipline juridice (dreptul constituțional, dreptul internațional public ori privat).
Pornind de la dorința de a trata conceptul de cetățenie în contextul drepturilor omului, în prima parte a lucrării, Dezvoltarea conceptului de cetățenie a Uniunii Europene ca drept fundamental al omului, am realizat o abordare pe verticală, care să ofere o sumară perspectivă cronologică, de la cetățenul modelat de democrația clasică, la cel care încearcă să se adapteze tiparului cetățeniei a Uniunii Europene.
Uniunea Europeană, cu toate opozițiile aduse de politicile comunitare referitoare la cetățenie și la imigrație, se definește tot mai mult ca un spațiu operativ prielnic elaborării unui model de cetățenie incluzivă și democratică. Astfel, s-a putut observa cum procesul de integrare europeană influențează într-o manieră tot mai marcantă orânduirea economică, politică, socială, juridică atât a persoanelor, cât și a statelor membre.
Privind evoluția conceptului de cetățenie a Uniunii Europene s-a urmărit punerea în discuție a problematicilor imigrației, azilului și cetățeniei în Tratatele Uniunii Europene, și raportarea cetățeniei la drepturile omului în sistemul de relații internaționale al Națiunilor Unite și în sistemul european.
Introdusă prin tratatul de la Maastricht, cetățenia europeanăa fost la început considerată un concept politic. Se poate menționa că doar Curtea de Justiție, în jurisprudența sa, a oferit conceptului un sens și o interpretare adecvată.
Punând accentul pe naționalitate – pentru cetățenii Uniunii Europene – și pe importanța cetățeniei europene, prin aplicarea principiului tratamentului egal, Curtea de Justiție a extins competența cetățenilor europeni la libera circulație în UE, în special a categoriilor de locuitori ai UE care nu sunt activi economic. În interpretarea sa, Curtea a diminuat solicitarea de a avea propriile resurse ca o condiție a șederii și locuirii legale într-un stat membru gazdă. Jurisprudența Curții este relevantă mai ales pentru studenți, una dintre categoriile de cetățeni ai UE care nu sunt activi economic.
În ceea ce privește o mai mare dezvoltare și extindere a drepturilor cetățeniei europene, s-a constatat că, teoretic, este posibilă extinderea, cu privire la cetățenii UE, a dreptului de a vota și participala vot, în calitate de candidat la alegerile regionale și chiar naționale. Dar, această idee nu a fost susținută de proiectul Tratatului privind instituirea unei Constituții pentru Europa.
Proiectul Tratatului privind instituirea unei Constituții pentru Europa a prezentat cetățenia europeană într-un context vast, în raport cu situația prezentă. În primul rând, referirea la cetățenie se realiza privind „Democrația în UE” unde sunt incluse anumite principii, cum ar fi principiul egalității democratice, principiul democrației reprezentative, principiul democrației participative, dialogul social, transparența și protejarea datelor personale. Mai mult, proiectul Tratatului privind instituirea unei Constituții pentru Europa a inclus drepturile cetățenilor în Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului. Procedând astfel, proiectul Tratatului privind instituirea unei Constituții pentru Europa a extins competența drepturilor cetățeniei europene în alte domenii decât cele menționate inițial în partea a doua a TEC, precum dreptul la conducere, dreptul la documente și dreptul la libera circulație și reședință pentru locuitorii țărilor terțe care locuiesc legal pe teritoriul unui stat membru.
Din modul în care cetățenia europeană este prezentată și detaliată de către proiectul Tratatului privind instituirea unei Constituții pentru Europa, s-a tras concluzia că acest concept este din ce în ce mai legat de conceptul de „Europa cetățenilor”, scopul dezbaterii publice fiind acela de a-l aduce pe cetățeanul obișnuit cât mai aproape de UE și de instituțiile sale.
O altă întrebare care s-a ridicat a fost aceea, dacă cetățenia europeană, sau cel puțin anumite drepturi civile și politice, ar putea fi acordate locuitorilor unei țări terțe. Este evident că locuitorii unei țări terțe care sunt membri ai familiei unui cetățean al UE beneficiază deja de anumite drepturi și foloase în aceeași măsură ca și locuitorii unui stat membru gazdă. S-a observat, însă, că situația diferă atunci când avem în vedere statutul locuitorilor unei țări terțe, care au reședință pe termen lung într-unul din statele membre. Totuși, recunoscând că nu este indicat să comparăm un statut identic cu cel al cetățenilor UE, se poate argumenta că rezidenții pe termen lung ar trebui să poată beneficia cel puțin de anumite privilegii deținute de UE în prezent, obiectivul integrării oamenilor, indiferent de naționalitatea lor, într-un mediu local fiind important.
Astfel, ne așteptăm ca cetățenia europeană (în strânsă legătură cu conceptul de Europa cetățenilor) să aibă un rol de o importanță primordială în procesul de integrare europeană în viitor. De fapt, un rol similar celui avut – în anii 1960, 1970 și 1980 – de obiectivul „Pieței Interne” din tratatul EC care, într-adevăr la acea vreme a reprezentat obiectivul cheie al comunității europene. Această dezvoltare poate ilustra de fapt o dezvoltare treptată a Uniunii, de la o entitate economică de un interes primar, pentru statele membre și pentru afaceri, la una politică, într-un context în care cetățenii obișnuiți ocupă o poziție centrală.
Evident că o asemenea dezvoltare este binevenită. Nu poate decât să contribuie la o sprijinire mai solidă a integrării europene, și, ca atare, reprezintă un factor important ce garantează continuitatea sa în viitor.
Din motivele prezentate, se pot expune concluzii precum că statutul cetățeniei Uniunii vorbește despre migrarea de la dreptul internațional către un statut politic complementar grăitor pentru progresul dirijat al comunității (art. I-8), fără a prejudicia alte scopuri economice prin obiective politice, un statut menținut pe valori constituționale comune societăților deschise (art. I-2); modul în care cetățenia europeană a fost detaliată în proiectul Tratatului privind instituirea unei Constituții pentru Europa lasă impresia, în primul rând, că acestui concept i s-a dat o atenție mai mare, în comparație cu actuala situație din tratatul EC. Apoi, prezentând cetățeanul în contextul principiilor democratice, pentru a fi respectat de Uniune (drept Veto din partea I TCE), intenția a fost de a-i face pe cetățeni să înțeleagă ce face Uniune Europeană.
De-a lungul lucrării, insistența pe unele elemente tehnice, precum jurisprudența Curții de Justiție privind cetățenia Uniunii Europene, studii de caz, interpretări ale unor aspecte din Tratate au fost aduse în prim plan tocmai pentru a reda mecanisme de funcționare internă și de relaționare internațională a cetățeniei europene.
Așa cum s-a putut constata, cetățenia poate fi identificată atât ca dimensiune națională, cât și supranațională, unele cercetări contemporane tinzând către supradimensionarea laturii supranaționale, în defavoarea celei naționale. Pe de altă parte, există opinii care susțin mai degrabă complementaritatea celor două dimensiuni, decât supremația uneia dintre ele, considerând că atenția trebuie orientată către cadrul instituțional care organizează cetățenia și exercitarea funcțiilor ei.
La nivel național, s-a putut constata că cetățenia se sprijină pe trei piloni, civil, politic și social, care, la rândul lor, sunt susținuți instituțional de organismele de justiție, parlament sau instituții de decizie, respectiv sistem educațional și servicii sociale.
La nivel supranațional, teoriile care vizează analiza cetățeniei europene au oferit instrumente analitice utile pentru afirmarea unei cetățenii în contextul instituțional al ONU, cunoscut fiind faptul că ONU nu abordează problematica cetățeniei. În consecință, din experiența Uniunii Europene, este în măsură să ofere trei obiective: preocuparea pentru scopul cetățeniei, legătura dintre cetățenie și instituționalizarea ei și necesitatea de a se raporta la cetățenie ca la un proces dinamic.
Cetățenia europeană nu conferă de fapt titularilor săi un rol imprtant în procesul decizional, facilitându-le doar libera circulație și deschizând posibilitatea unui dialog cu instituțiile și organele Uniunii. Conținutul unei cetățenii este dat tocmai de drepturile politice.
Criteriile în funcție de care se acordă și conținutul său demonstrează că denumirea de cetățenie europeană atribuită acestui mecanism este nerealistă. Nu suntem în prezența unei veritabile cetățenii, astfel că cetațenia europeană rămâne doar un catalog de drepturi, ce nu conferă prerogative politice reale. Obligația generală de a respecta dreptul comunitar nu este specifică cetățeniei europene. Datorită modului de dobândire a cetățeniei europene, statele sunt cele care joacă rolul exclusiv. Absența efectelor internaționale reprezintă o lacună majoră cu consecințe serioase asupra afirmării indentității europene.
Cetățenia europeană nu se limitează la drepturile prevăzute expres de tratate ca facând obiectul sau, aceasta cuprinzând ansamblul drepturilor prevăzute de tratate. Articolul 17 alin. 2 TCE, conform căreia cetățenii europeni se bucură de drepturile și sunt supuși obligațiilor prevăzute de prezentul tratat, și conferă cetățeniei europene reala sa dimensiune. Cetățenii europeni sunt de asemenea titularii drepturilor fundamentale consacrate de Uniunea Europeană.
Drepturile fundamentale reprezintă o obligație nu un obiectiv al uniunii, astfel încât, cu excepția notabilă a eliminării discriminarii între femei și bărbați, aceasta nu are competența de a reglementa în materie. Uniunea poate întroduce în acordurile internaționale pe care le incheie clauze privind respectarea drepturilor omului, ca o concretizare a obligației sale. Afirmarea drepturilor fundamentale în ordinea juridică s-a realizat pe cale pretoriană, iar ulterior la nivel de alte tratate. Alături de cetățenia europeană, este relevantă integrării politice și procesului de constituționalizare a Uniunii.
Privitor la Carta libertăților cetățenești, la care Uniunea Europeană accedă, consecințele recunoașterii sale ca și document și act juridic înzestrat cu forță juridică obligatorie, se confirmă importanța sa pentru impunerea caracterului de acum constituționalizat al Uniunii ca și organizație interguvernamentală. Integrată dreptului comunitar primar Carta dobândește credibilitate și devine un instrument util în realizarea obiectivelor politicii comunitare în materie: consolidarea drepturilor fundamentale într-o epocă în care valorile umaniste sunt prea des încercate și ameliorarea imaginii Uniunii Europene.
Ca o concretizare a procesului de constituire progresivă a unui corp de drepturi juridice recunoscute și protejate în cadrul Uniunii Europene, au fost analizate conținutul efectiv al drepturilor beneficiind de consacrare expresă sau jurisprudențială și de o protecție efectivă la nivelul Uniunii Europene, dar și a drepturilor incluse în Carta Drepturilor Fundamentale, unele dintre acestea, aparent inovatoare, corespunzând intenției de a crea sentimentul apartenenței la o uniune a statelor europene, uniune deopotrivă economică și politică.
Demersul acesteia, eficace în identificarea și „proclamarea” unor noi categorii de drepturi recunoscute la nivel comunitar, s-a caracterizat însă printr-o permanentă diversificare a surselor sale de inspirație, unele dintre acestea, precum Carta socială europeană sau Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale, având un rol minor, în vreme ce altele, precum Convenția europeană a drepturilor omului, căpătând statutul de sursă privilegiată de inspirație pentru Curte în jurisprudența sa, și acordându-se, spre exemplu, acesteia o „semnificație particulară”, după cum nu vor fi abandonate și nici referirile la tradițiile constituționale comune ale statelor membre.
Dezvoltările cele mai recente – proclamarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și includerea sa în cuprinsul proiectului Constituției europene și mai recent în proiectul tratatul de modificare a T.C.E. și T.U.E. – conferă acestora un statut „constituțional” și le prezintă ca și valori comune ale statelor membre. Carta, primul instrument internațional care materializează principiul indivizibilității drepturilor omului și cuprinde într-un singur text atât drepturile civile și politice, cât și drepturile sociale, realizează nu doar o consacrare a unor noi drepturi, ci și o codificare, într-o manieră originală, a drepturilor beneficiind deja de protecție comunitară.
Susținând că are la origine „valori comune”, Carta proclamă în continuare în mod solemn drepturile fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii Europene și le conferă acestora, într-o formulare actualizată, un grad mai mare de claritate. Meritul său este acela de a cuprinde într-un singur instrument, comun tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, un ansamblu de drepturi recunoscute în Europa, dar până la adoptarea sa dispersate în instrumente diferite. Carta atribuie drepturilor vizate prin articolul 6 alin.2 TUE un conținut mai precis, exprimând dreptul existent în materie și realizând o operă de codificare.
Modernitatea Cartei constă, în maniera formală de prezentare a conținutului său. Renunțând la distincția clasică între drepturi civile și politice și drepturi economice și sociale, aceasta grupează drepturile proclamate în jurul a șase valori fundamentale: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetățenie și justiție.
În același timp, în condițiile în care percepția de astăzi asupra Uniunii este aceea a unui ansamblu specific ale cărui state membre împărtășesc un anumit număr de valori universale precum respectul demnității umane, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept, ca și respectarea drepturilor, inclusiv cele ale persoanelor aparținând minorităților naționale, stabilirea conținutului lor și semnificației lor juridice au fost abordate, acestea reprezentând suportul comun al apartenenței la Uniunea Europeană. De altfel, voința de a consolida sistemul unional de protecție a drepturilor fundamentale și de afirmare a valorilor europene comune a reprezintat și obiectivul principal urmărit prin adoptarea Cartei drepturilor fundamentale. În afară de intenția de a conferi o mai mare claritate și lizibilitate textelor aplicabile în materie, autorii Cartei au avut dorința de a dezvolta sentimentul apartenenței nu doar la o organizație interguvernamentală clasică, ci mai degrabă la o comunitate de valori.
Comunitatea Europeană nu a renunțat la evoluția sa ideologică și instituțională. Amplificarea competențelor sale, sporirea atribuțiilor instituțiilor sale, dezvoltarea amplă a componenței politicii sale externe, de securitate și chiar de apărare comună, stipularea expresă a valorilor ce o fundamentează și nu în ultimul rând conferirea unui loc important în sfera acțiunilor sale celor care vizează protecția drepturilor fundamentale ale cetățenilor europeni sunt doar câteva dintre elementele ce confirmă faptul că procesul de autonomizare a sistemului comunitar de protecție a drepturilor fundamentale nu a fost abandonat, dar a evoluat.
Dotându-se cu un catalog propriu al drepturilor pe care le recunoaște și le protejează, apropriindu-și în mod direct celălalt document european adoptat în materie – Convenția europeană a drepturilor omului și conturând mecanisme de cooperare cu instituțiile acesteia, recunoscând și păstrând importanța tradițiilor constituționale comune ale statelor membre pentru identificarea drepturilor garantate și ridicându-le pe acestea la nivelul principiilor generale ale dreptului comunitar, Uniunea are în prezent o concretă, coerentă și eficientă politică în materia protecției drepturilor fundamentale ale propriilor cetățeni.
Chiar și în contextul deplasării interesului de maximă importanță spre problema reformei instituționale a Uniunii, protecția unională a drepturilor fundamentale rămâne o problemă de actualitate. Coordonatele acesteia, astfel cum au fost pe larg prezentate în cuprinsul acestei lucrări, se regăsesc atât în cadrul politicii sale interne, cât și la nivelul demersurilor acțiunii sale externe și ele reprezintă forme de manifestare a procesului complex, dar continuu de perfecționare a construcției europene în sensul constituționalizării acestei organizații și impunerii sale în cadrul relațiilor internaționale.
Bibliografie
Literatură românească:
Bârzea Cezar, Cetățenia europeană, București, Editura POLITEIA – SNSPA, 2005.
Bârsan Corneliu, citat de Eduard Dragomir, Dan Niță, Cetățenia europeană, Editura Tritonic, București, 2007
Barbu B. Berceanu, Cetatenia. Monografie juridică, studii juridice, Editura All Beck, 2010
Christian Hen Jacques Leonard, Uniunea Europeana, Un memento complet asupra integrarii europene CNDP, Les Livres, Editia a 10-a , Prefata de prof.univ. dr. Vasile Puscas, Traducere de Ioana Gligor, Editura Coresi, București, 2005
Diaconu Nicoleta, Sistemul Instituțional al uniunii europene Editura Lumina Lex, București, 2001
Dominique Schnapper, Comunitatea cetatenilor asupra ideii modern de națiune, colectia studii socio-umane, traducere din limba franceză și prefață de Ana-Luana-Deram Editura Paralela 45
Dominique Schnapper în colaborare cu Christian Bachelier, traducere de Gabriela Scurtu Ilovan, Ce este cetățenia? , Editura Polirom, 2001
Dumitrascu M.A, Morariu C., Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, legi commentate lucrare elaborate sub egida Ministerul Afacerilor Externe, Editura All Beck , București, 2005
Eduard Dragomir, Dan Niță, Cetățenia europeană, Editura Nomina Lex, București, 2010
Fuerea Augustin, Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2002
Fuerea Augustin, Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck, București, 2003
Galea Ion, Drept European, Aderarea Uniunii Europene la Conventia europeana a drepturilor omului, analiză critică, Editura All Beck, București, 2012
Groza Anamaria, Curs Universitar, Uniunea Europeană. Drept instituțional, Editura C.H.Beck, București, 2008
Guillaume Courty Guillaume Devin, prefață de prof. univ. dr. Vasile Dincu, traducere de Anca-Alexandra Toma, Construcția europeană, Editura Coresi, București, 2006
Ioan Muraru, Elema Simina, Tănăsescu Gheorghe Iancu, Ștefan Deaconu, Mihai Horia, Cetățenia europeană, cetățenii, străinii și apatrizii în dreptul românesc și European, Editura All Beck, București, 2003
Leicu Corina, Drept comunitar, Facultatea de Drept Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, Master of Law, Universitatea Exeter Marea Britanie, Editura Lumina Lex, 1998
Leicu Corina, Dr. Leicu Ioan, Instituțiile comunitare, Editura Lumina Lex
Manolache Octavian, Drept comunitar, Editia a III-a, Editura All Beck, 2002
Magnette Paul, Europa politică. Cetățenie, constituție, democrație, Editura Institutul European, Iași, 2003
Magnette Paul, traducere și studio introductive: Ruxandra Ivan, Europa, statul și democrația, Suveranul imblinzit, Editura Institutul European, 2005
Marinescu Virginia, Marinescu Gheorghe-Emil, Uniunea Europeană, proiect și devenire, București, Editura Antet Press, 2002.
Mazilu Dumitru, Integrarea Europeană. Drept comunitar și instituții europene, București, Editura Lumina Lex, 2001.
Muraru Ion (coord.); Tănăsescu, Elena Simina; Iancu, Gheorghe; Deaconu, Ștefan; Cuc, Mihai Horia, Cetățenia Europeană, București, Editura All Beck, 2003.
Tănăsescu Elena, Muraru Ion, Drept constituțional și instituții politice, ediția a XI – a, volumul I, București, Editura All Beck, 2004.
Vătăman Dan, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2010
Vesmaș Daiana-Maura, Drept comunitar european, Sibiu, Editura Burg, 2003
Vrabie Mihaela, Uniunea europeană, Cetățenie și drepturi europene, seria Europa mea 4, Editura Tritonic, București, 2007
Literatură străină
Bluman Claude, Louis Dubois, Droit institutionnel de lʼUnion européenne, Ed. Litec, 2005
Jacque Jean Paul, Droit institutionnel de l’Union européenne, 2003
J. Dutheil de la Rochere, Les droits fondamentaux dans le projet de traite etablisant une Constitution pour l’Europe, Melanges en l’honneur de Gerard Cohen-Jonathan, Libertds, justice, tolerance, Bruylant, 2004
Pertek Jacques, L'Europe des diplômes et des professions, Bruylant, Bruxelles, 1994
Withol de Wenden Catherine, La citoyenneté européenne, Paris, Editura Presses de Sciences Po, 1997.
Articole, studii
Anghel I.M., Ratificarea Convenției Europene asupra cetățeniei– prin legea nr. 396/2002 și consecințele acesteia în legătura cu legea nr. 21/1991 a cetățeniei române, articol publicat in Revista Dreptul nr. 12/2002.
Chiriță Radu, legi commentate asupra Convenției europeane a drepturilor omului Comentarii și explicații, editia 2, Editura C.H.Beck, București 2008
Duțu Petre, Cetățeanul în Uniunea Europeană, articol publicat în revista Impact strategic, nr.3/2005.
Groza Anamaria, Protectia drepturilor fundamentale in cadrul uniunii europene , articol publicat în Revista romana de Drept Comunitar 5/ 2008 septembrie –octombrie, Editura Wolters Kluwer Romania
Mazilu Roxana, Cetățenia Europeană, articol publicat în revista Cadran Politic, nr. 36.
Păun Nicolae, Georgiana Ciceo, Adrian-Ciprian Păun, Europa unita, Europa noastră, studio publicat în Presa Universitară Clujeană Cluj-Napoca, 2003
Revista romana de Drept Comunitar 5/2007 septembrie- octombrie, Editura Wolters Kluwer Romania
Vintilescu Cristina, Cetățenia europeană – între trecut și viitor, articol publicat în revista Sfera politicii, nr.116-117.
Legislație
Bianca Selejan-Guțan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Legislație consolidată, include modificările în vigoare la 1 ianuarie 2014, Editura Pro Lege, 2014
Tratatul de la Maastricht, asupra Uniunii Europene la 7.02.1992 (în vigoare de la 1.11.1993.
Tratatul de la Amsterdam, 1997 (în vigoare de la 1.05.1999).
Tratatul de la Nisa, 2001 (în vigoare la 1.02.2003).
Proiectul de Tratat Constituțional pentru Europa
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Adrese de WEB
www.europa.eu.int
www.eurofound.eu.int
www.ujr_dreptul.ro
www.euroinst.ro/SE_ro.htm
www.info-europe.fr/document.dir/fich.dir/QR000517.htm
Bibliografie
Literatură românească:
Bârzea Cezar, Cetățenia europeană, București, Editura POLITEIA – SNSPA, 2005.
Bârsan Corneliu, citat de Eduard Dragomir, Dan Niță, Cetățenia europeană, Editura Tritonic, București, 2007
Barbu B. Berceanu, Cetatenia. Monografie juridică, studii juridice, Editura All Beck, 2010
Christian Hen Jacques Leonard, Uniunea Europeana, Un memento complet asupra integrarii europene CNDP, Les Livres, Editia a 10-a , Prefata de prof.univ. dr. Vasile Puscas, Traducere de Ioana Gligor, Editura Coresi, București, 2005
Diaconu Nicoleta, Sistemul Instituțional al uniunii europene Editura Lumina Lex, București, 2001
Dominique Schnapper, Comunitatea cetatenilor asupra ideii modern de națiune, colectia studii socio-umane, traducere din limba franceză și prefață de Ana-Luana-Deram Editura Paralela 45
Dominique Schnapper în colaborare cu Christian Bachelier, traducere de Gabriela Scurtu Ilovan, Ce este cetățenia? , Editura Polirom, 2001
Dumitrascu M.A, Morariu C., Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, legi commentate lucrare elaborate sub egida Ministerul Afacerilor Externe, Editura All Beck , București, 2005
Eduard Dragomir, Dan Niță, Cetățenia europeană, Editura Nomina Lex, București, 2010
Fuerea Augustin, Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2002
Fuerea Augustin, Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck, București, 2003
Galea Ion, Drept European, Aderarea Uniunii Europene la Conventia europeana a drepturilor omului, analiză critică, Editura All Beck, București, 2012
Groza Anamaria, Curs Universitar, Uniunea Europeană. Drept instituțional, Editura C.H.Beck, București, 2008
Guillaume Courty Guillaume Devin, prefață de prof. univ. dr. Vasile Dincu, traducere de Anca-Alexandra Toma, Construcția europeană, Editura Coresi, București, 2006
Ioan Muraru, Elema Simina, Tănăsescu Gheorghe Iancu, Ștefan Deaconu, Mihai Horia, Cetățenia europeană, cetățenii, străinii și apatrizii în dreptul românesc și European, Editura All Beck, București, 2003
Leicu Corina, Drept comunitar, Facultatea de Drept Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, Master of Law, Universitatea Exeter Marea Britanie, Editura Lumina Lex, 1998
Leicu Corina, Dr. Leicu Ioan, Instituțiile comunitare, Editura Lumina Lex
Manolache Octavian, Drept comunitar, Editia a III-a, Editura All Beck, 2002
Magnette Paul, Europa politică. Cetățenie, constituție, democrație, Editura Institutul European, Iași, 2003
Magnette Paul, traducere și studio introductive: Ruxandra Ivan, Europa, statul și democrația, Suveranul imblinzit, Editura Institutul European, 2005
Marinescu Virginia, Marinescu Gheorghe-Emil, Uniunea Europeană, proiect și devenire, București, Editura Antet Press, 2002.
Mazilu Dumitru, Integrarea Europeană. Drept comunitar și instituții europene, București, Editura Lumina Lex, 2001.
Muraru Ion (coord.); Tănăsescu, Elena Simina; Iancu, Gheorghe; Deaconu, Ștefan; Cuc, Mihai Horia, Cetățenia Europeană, București, Editura All Beck, 2003.
Tănăsescu Elena, Muraru Ion, Drept constituțional și instituții politice, ediția a XI – a, volumul I, București, Editura All Beck, 2004.
Vătăman Dan, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2010
Vesmaș Daiana-Maura, Drept comunitar european, Sibiu, Editura Burg, 2003
Vrabie Mihaela, Uniunea europeană, Cetățenie și drepturi europene, seria Europa mea 4, Editura Tritonic, București, 2007
Literatură străină
Bluman Claude, Louis Dubois, Droit institutionnel de lʼUnion européenne, Ed. Litec, 2005
Jacque Jean Paul, Droit institutionnel de l’Union européenne, 2003
J. Dutheil de la Rochere, Les droits fondamentaux dans le projet de traite etablisant une Constitution pour l’Europe, Melanges en l’honneur de Gerard Cohen-Jonathan, Libertds, justice, tolerance, Bruylant, 2004
Pertek Jacques, L'Europe des diplômes et des professions, Bruylant, Bruxelles, 1994
Withol de Wenden Catherine, La citoyenneté européenne, Paris, Editura Presses de Sciences Po, 1997.
Articole, studii
Anghel I.M., Ratificarea Convenției Europene asupra cetățeniei– prin legea nr. 396/2002 și consecințele acesteia în legătura cu legea nr. 21/1991 a cetățeniei române, articol publicat in Revista Dreptul nr. 12/2002.
Chiriță Radu, legi commentate asupra Convenției europeane a drepturilor omului Comentarii și explicații, editia 2, Editura C.H.Beck, București 2008
Duțu Petre, Cetățeanul în Uniunea Europeană, articol publicat în revista Impact strategic, nr.3/2005.
Groza Anamaria, Protectia drepturilor fundamentale in cadrul uniunii europene , articol publicat în Revista romana de Drept Comunitar 5/ 2008 septembrie –octombrie, Editura Wolters Kluwer Romania
Mazilu Roxana, Cetățenia Europeană, articol publicat în revista Cadran Politic, nr. 36.
Păun Nicolae, Georgiana Ciceo, Adrian-Ciprian Păun, Europa unita, Europa noastră, studio publicat în Presa Universitară Clujeană Cluj-Napoca, 2003
Revista romana de Drept Comunitar 5/2007 septembrie- octombrie, Editura Wolters Kluwer Romania
Vintilescu Cristina, Cetățenia europeană – între trecut și viitor, articol publicat în revista Sfera politicii, nr.116-117.
Legislație
Bianca Selejan-Guțan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Legislație consolidată, include modificările în vigoare la 1 ianuarie 2014, Editura Pro Lege, 2014
Tratatul de la Maastricht, asupra Uniunii Europene la 7.02.1992 (în vigoare de la 1.11.1993.
Tratatul de la Amsterdam, 1997 (în vigoare de la 1.05.1999).
Tratatul de la Nisa, 2001 (în vigoare la 1.02.2003).
Proiectul de Tratat Constituțional pentru Europa
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Adrese de WEB
www.europa.eu.int
www.eurofound.eu.int
www.ujr_dreptul.ro
www.euroinst.ro/SE_ro.htm
www.info-europe.fr/document.dir/fich.dir/QR000517.htm
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Spre O Noua Identitate Europeana Uniunea Europeana (ID: 129877)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.