Spondilozele Si Tratamentul Bft

Cuprins:

Introducere………………………………………………………………………………………………………………. 4

Capitolul I: Afecțiuni ale coloanei vertebrale: Spondilozele…………………………………………… 5

I.1. Generalități. Definiție………………………………………………………………………………… 5

I.2. Spondiloza cervicală………………………………………………………………………………….12

I.3. Spondiloza dorsală…………………………………………………………………………………….16

I.4. Spondiloza lombară………………………………………………………………………………….. 18

Capitolul II: Tratament BFT……………………………………………………………………………………….20

II.1. Principii și obiective…………………………………………………………………………………20

II.2. Hidrotermoterapia…………………………………………………………………………………… 20

II.3. Electroterapia…………………………………………………………………………………………..22

II.4. Masajul terapeutic…………………………………………………………………………………… 25

II.5. Kinetoterapia ………………………………………………………………………………………… 28

II.6. Gimnastica medicală……………………………………………………………………………….. 29

II.7. Terapia ocupațională……………………………………………………………………………….. 30

II.8. Tratament balneologic……………………………………………………………………………… 31

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………..32

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………….36

Apariția spondilozelor nu este de dată recentă. Aceste afecțiuni au fost prezente în toate epocile și au interesat ca și astăzi populația adultă de peste 40 de ani. Diferența constă în faptul că omul contemporan a cărui durată medie de viață trece de 70 de ani întâmpină dificultățile și disconfortul articular pentru o perioadă mai lungă de timp. Astăzi s-a creat o stare de derută și alarmă în jurul reumatismelor degenerative, condiționată pe de o parte de carențele informaționale privind natura și prevenirea acestor boli, iar pe de altă parte de exagerarea simptomelor și greșita interpretare a examenelor medicale și în special a celui radiologic.

Această lucrare am structuraat-o în două capitol și anume:

Capitolul I: Afecțiuni ale coloanei vertebrale. Spondilozele în care am făcut o descriere a celor trei spondiloze: cervicală, lombară și dorsală cu definiție, etiologie, simptomatologie, evoluție și prognostic, criterii de susținere a diagnosticului și tratament.

Capitolul II: Tratament BFT am prezentat procedurile ce se aplică în aceste afecțiuni pentru recuperarea bolnavului: hidrotermoterapia, electroterapia, masajul therapeutic care se face diferit pe cele trei zone, gimnastica medicală, terpia ocupațională, tratament balneologic.

În final am scris concluziile ce s-au desprins din lucrare.

Capitolul I

Afecțiuni ale coloanei vertebrale: Spondilozele

I.1. Generalități. Definiție

Spondiloza este o formă de reumatism degenerativ produsă prin uzura discurilor intervertebrale, însoțită de reacții de reparare (osteofite, ciocuri de papagal) la nivelul corpilor vertebrali. Alterările biochimice ale cartilajelor articulare și ale discurilor intervertebrale nu se datoresc numai îmbătrânirii țesuturilor. În marea majoritate a cazurilor acestea apar în urma tulburării în mecanica articulară declanșată de obezitate, de scăderi ale tonusului mușchilor scheletali sau de poziții vicioase în timpul unei activități. 

Anatomia și fiziologia coloanei vertebrale

Coloana vertebrală este principala componentă a scheletului osos și a aparatului locomotor, implicit. Ea servește ca și punct de ancorare pentru celelalte elemente care alcătuiesc corpul uman. Ea reprezintă axul central al structurii fizice umane. În consecință, starea sa se va reflecta asupra întregii noastre ființei.

Dimensiuni: Lungimea coloanei vertebrale este de aproximativ 73 cm la bărbat și de 63 cm la femeie și reprezintă 40% din lungimea totală a corpului. Lățimea maximă a acesteia este la baza sacrului, unde atinge 11 cm. De aici descrește în jos și în sus, iar diametrul sagital maxim de 7 cm la nivelul ultimelor vertebre lombare și apoi descrește în sus și în jos.

Segment complex, care are o mare importanță funcțională, coloana vertebrala este formată din 33 sau 34 segmente osoase, numite vertebre, 344 suprafețe articulare, 23 discuri intervertebrale și 365 ligamente cu 730 puncte de inserție. Asupra coloanei vertebrale acționeaza 730 de muschi care au acțiune directă. La toate acestea mai trebuiesc adăugate formațiunile nervoase care sunt: somatice, vegetative, vasculare, etc.

Segmentele osoase care formează coloana vertebrală poartă numele de vertebre. Vertebrele sunt alcătuite dintr-o parte anterioară ce poartă numele de corp și o parte posterioară ce poartă numele de arc. Cele două părți închid canalul vertebral între ele.Coloana vertebrală se divide în patru regiuni, fiecare regiune fiind formată normal, dintr-un număr fix de vertebre Vertebrele care se găsesc în fiecare regiune au particularități morfo-functionale ce sunt legate de îndeplinirea a două funcții importante ale coloanei vertebrale umane și anume: funcția de suportare a greutății capului, a trunchiului și membrelor superioare și funcția de asigurare a unei mobilități suficiente.

Vertebrele au denumiri diferite în funcție de regiunea unde se află:

Vertebrele cervicale care corespund gâtului. Acestea sunt în număr de 7 sunt notate de la C1 la C7. Ele alcătuiesc zona cervicală.

Vertebrele toracale sau dorsale care răspund toracelui. Acestea sunt în număr de 12 și sunt numerotate de la T1până la T12. Ele alcătuiesc coloana toracală.

Vertebrele lombare care corespund regiunii lombare. Acestea 5 la număr și sunt notate de la L1 până la L5. Impreuna alcătuiesc coloana lombară.Vertebrele care se află în aceste 3 regiuni (C1-L5) sunt independente (separate una de cealaltă), mobile și poartă numele de vertebre adevarate.

Vertebrele sacro-coccigiene sunt 5 la număr și anume 4-5 piese osoase care răspund pelvisului. Ele sunt sudate și dau naștere la două oase și anume: sacrul și coccigienele. Deoarece aceste oase sunt sudate între ele poartă numele de vertebre false.

Coloana se articulează superior, prin intermediul primei vertebre cervicale, cu craniul, iar inferior prin intermediul sacrului cu oasele coxale.

Fig.1 Coloana vertebrală

Fiecare vertebră prezintă anterior un corp vertebral și un arc vertebral posterior.

Corpul vertebral reprezintă partea cea mai voluminoasă având formă de cilindru scurt, ce prezintă două fețe ( una superioară și una inferioară), precum și o circumferință.

Arcul vertebral prezintă o formă neregulată. Are o apofiză spinoasă , posterior și median , iar lateral prezintă două apofize transverse, iar câte două apofize articulare deasupra și dedesubt ( sunt în total patru apofize articulare ce sunt dispuse vertical). Lamele vertebrale se află între apofiza spinoasă și cele articulare . Pediculii sunt porțiuni ce leagă corpul vertebral de arcul vertebral .

Arcul vertebral este alcătuit din:un pedicul, două lame vertebrale, două procese transverse, două procese articulare superioare, două procese articulare inferioare și un proces spinos.

Gaura vertebrală, delimitată în corpul și arcul vertebral, alcătuiește printr-o suprapunere a vertebrelor canalul vertebral, ce adăpostește măduva spinării.

Fig.2 Corpul vertebral

Articulațiile

Fațetele articulare reprezintă articulațiile mobile ale coloanei vertebrale care conectează o vertebră la altă vertebră. Fără fațeta articulară, nu am avea flexibilitate în coloana vertebrală și ne-am mișca foarte rigid în mișcări simple. 

Fiecare vertebră are patru fețe articulare, o pereche ce se conectează la perechea vertebrală de sus (fațetele superioare), și o pereche ce se conectează la vertebra de jos (fațetele inferioare).

Între vertebre ia naștere o serie de linii articulare, ce se clasifică în:

Articulațiile corpurilor vertebrale – Suprafețele articulare ale acestora sunt date de fețele inferioare și superioare (ușor concave). Între aceste suprafețe osoase se găsesc discurile intervertebrale. Acestea sunt formațiuni fibrocartilaginoase, constituite dintr-o porțiune periferică fibroasă – inelul fibros – și una centrală – nucleul pulpos.

Nucleul pulpos- Este de formă ovoidă și albicioasă, foarte vâscoasă, gelatinoasă și omogenă. La nivel lombar nucleul pulpos apare mai voluminos față de alte etaje și fiind situat la unirea treimii mijlocii cu treimea posterioară a discului.

Fiind o formațiune, conjunctivă, moale, elastică și flexibilă este supus unor forțe de presiune care au tendința să îl deformeze.Prin mișcarea de flexie a coloanei vertebrale zona posterioară se încarcă, structura nucleului pulpos se deteriorează și favorizează ruperea acestuia ducând la apariția herniei de disc.

Inelul fibros

Este format dintr-un număr de 15-20 de lame concentrice anterior de nucleu și de 7 – 10 posterior, grosimea lor variind de la 0,75 mm și până la 1,5 mm de la o lamelă la altă lamelă. Acestea se inseră pe plăcile cartilaginoase ce acoperă vertebrele adiacente și sunt unite între ele de fibrele transversale în partea lor antero-laterală. Partea posterioară prezintă o structură fibro-cartilaginoasă ce nu este diferențiată. Din zona antero-laterală se face trecerea brusc la cea posterioară și determină punctele slabe posterioare laterale ale inelului.

Punctele slabe ale inelului fibros explică cele trei variante de hernii discale: posterioară-laterală, posterioară-mediană, paramediană.

Fibrele conjunctive care se află în structura lamelor inelului fibros sunt dispuse extrem de variat și fac legătura între corpii vertebrali.

Fig.3 Nucleul pulpos și inelul fibros

Funcțiile discului intervertebral sunt:

discul este cel care unește vertebrele, prin intermediul inelului fibros care are o rezistență mare, inserțiilor acestuia pe platourile vertebral în special în partea anterioară;

discul este principala piesă ce asigură stabilitatea vertebrală; cât timp discul este intact nu este posibilă mișcarea de translație în plan orizontal;

reprezintă un amortizor al șocurile și presiunilor la care este supusă coloana vertebrală;

discul este principalul organ al mobilității vertebrale;

discul poate să suporte presiuni considerabile; mișcările de torsiune pe axul unui disc intervertebral sunt extrem de limitate pentru că inelul lamelar conține fibre oblice, cu direcție diferită de la o lamelă la alta.

2. Articulațiile lamelor vertebrale; 

3. Articulațiile apofizelor spinoase; 

4. Articulațiile apofizelor transverse; 

5. Articulațiile apofizelor articulare; 

6. Articulația occipitoatlantoida. 

Suprafețele articulare ale atlasului sunt reprezentate de cele două cavități glenoide, ce privesc în sus, înainte și înăuntru și au o formă concavă în toate sensurile. Toate aceste patru suprafețe articulare sunt acoperite de un cartilaj hialin. Suprafețele articulare sunt unite între ele printr-o capsulă subțire, întărită de două ligamente, unul anterior și altul posterior.

Aparatul ligamentar principal al coloanei vertebrale este alcătuit din două ligamente (ligamentul vertebral comun posterior și ligamentul vertebral comun anterior), ce alcătuiesc două benzi care se întind pe toată lungimea coloanei vertebrale.

Segmentul motor

La baza mobilitǎții coloanei vertebrale se aflǎ segmentul motor, alcǎtuit din discul intervertebral și ligamentele acestuia, gǎurile de conjugare, apofizele spinoase împreună cu ligamentele lor și articulațiile interapofizare.

Segmentul motor este format dintr-un stâlp anterior și unul posterior. Stâlpul anterior este mai puțin mobil, mai solid, prezintǎ relativ rare inserții musculare și constituie elementul principal de susținere mecanicǎ pasivǎ a coloanei vertebrale. Stâlpul posterior prezintǎ numeroase inserții musculare și reprezintǎ elementul principal motor al coloanei vertebrale.

Vascularizarea măduvei spinării

Irigația mǎduvei spinǎrii se realizeazǎ de o manierǎ cu totul aparte și cunoașterea ei este indispensabilǎ cunoașterii sindroamelor ischemice (de deficit sau lipsa circulației sanguine), cu deficiențele neurologice grave care pot surveni în urma diverselor afecțiuni. Mǎduva cervicalǎ este irigatǎ artere importante, ce provin atât din arterele spinale anterioare cât și posterioare (ramuri ale arterei vertebrale și ale arterei cerebeloase posterioare). Mǎduva lombarǎ este irigatǎ de artere ce provin din arterele sacrate laterale, și de asemenea mǎduva dorsalǎ este irigatǎ de arterele cervicale și lombare. Zona vascularǎ cea mai criticǎ se gǎsește la nivelul D 4, la limita celor douǎ teritorii vasculare.

Curburile coloanei

În ortostatism și în repaus coloana vertebrală are o poziție verticală și o formă ușor sinuoasă mai ales în plan sagital. Curburile atenuează șocurile și favorizează menținerea echilibrului coloanei pe bazin, ușurând deci eforturile centurii musculare a coloanei.

Aceasta atitudine și această formă se mențin datorită jocului tonicității musculare, elasticității ligamentelor și discurilor, precum și datorită îmbinării anatomice celor 24 de segmente osoase din care este compusă coloana vertebrală, segmente care își adaptează unul altuia diferitele suprafețe articulare.Atitudinea coloanei vertebrale depinde de stare de oboseală, , profesiune, stare psihică, vârstă, sex, stare de sănătate, etc.

Pentru păstrarea echilibrului în stațiune bipedă se instalează, la începutul celui de al doilea an de viață, curbura lombară cu convexitatea înainte (lordoza compensatorie).

Fig.4 Curburile coloanei vertebrale

Tipurile de ținută

Echilibrul coloanei vertebrale nu se realizează la fel la toti indivizii normali. Acest lucru face ca ținuta coloanei vertebrale să difere de la individ la individ , ea având legătură cu o accentuare sau o diminuare a curburilor planului anteroposterior, ca urmare a gradului de înclinare înainte a bazinului.

Coloana vertebrală trebuie considerată ca o unitate funcțională și fiecare tip de postură fiind considerat o adaptare spontană la anumite condiții deosebite de statică și dinamică. De asemenea trebuie luat în considerare rolul deosebit al bazinului în determinarea atitudinii coloanei vertebrale. Bazinul se constituie în suportul funcțional al coloanei vertebrale, participând activ la statica și dinamica acesteia. Orice disfuncție la nivelul acestuia (suferința, asimetrie funcțională sau statică) având severe repercursiuni asupra ansamblului funcțional – biomecanic al coloanei vertebrale. Bazinul împreună cu membrele inferioare se constituie în suportul biomecanicii coloanei vertebrale.

Rolul coloanei vertebrale

1. Protecția mǎduvei învelitǎ de meninge se realizeazǎ anterior de corpurile vertebrale iar posterior de arcurile vertebrale.

2. Rolul static. În ortostatism coloana vertebralǎ reprezintǎ un ax ce susține capul, trunchiul și membrele superioare; ea transmite apoi greutatea la bazin și membrele inferioare. Marea dezvoltare a vertebrelor lombare se explicǎ deci prin greutatea pe care trebuie sǎ o susținǎ. Curburile sagitale au rolul de a mǎrii rezistența coloanei vertebrale.

3.Coloana vertebralǎ poate prezenta și curburi patologice ca urmare a exagerǎrii curburilor normale. Cifoza patologicǎ se caracterizeazǎ prin accentuarea convexitații posterioare, iar lordoza patologicǎ prin accentuarea convexitǎții anterioare. Scolioza este exagerarea curburilor în plan frontal. Curburile patologice pot fi congenitale sau dobândite, pot influența negativ dezvoltarea și funcționarea unor viscere.

4. Rolul biomecanic. Coloana vertebralǎ este antrenatǎ în mișcǎri numeroase și ample; datoritǎ acestora corpul are o mare mobilitate.

Biomecanica organului axial (coloanei vertebrale)

Mișcările coloanei, indiferent de amplitudinea lor, sunt mișcări complexe, intervenind multe segmente vertebrale. Acestea realizându-se prin cumularea deplasărilor ale corpilor vertebrali, ce au loc la nivelul discurilor intervertebrale, și de asemenea la nivelul celorlalte articulații. Aceste mișcări sunt limitate de rezistența ligamentelor, forma articulațiilor intervertebrale și de gradul de compresibilitate a țesutului fibrocartilaginos din care este alcătuit discul. Micile deplasări intervertebrale sunt posibile numai grație prezenței nucleului pulpos, care trebuie să aibă consistență, forma și așezare normale. Mișcările vertebrale se realizează pe nucleul pulpos ca pe un ax, acesta jucând rolul unei adevărate bile mecanice (rulment). Se poate înțelege că pe un astfel de suport toate mișcările sunt posibile; totuși, acestea vor fi limitate ori călăuzite de feluritele conformații și poziții ale apofizelor articulare, de ligamentele coloanei vertebrale și de corsetul muscular al acesteia. Datorită tensiunii lichidului aflat între elementele sale componente,nucleul are proprietatea de elasticitate. Această proprietate face posibilă mișcărea coloanei vertebrale, fiind înlăturate efectele dăunătoare ale presiunilor excesive sau ale șocurilor suferite de rahis. Într-o atitudine de flexie forțată are loc o apropiere a corpurilor vertebrale – în partea lor anterioară – prin comprimarea parțială a discului în jumătatea lui anterioară și prin împingerea ușoară posterioară a nucleului pulpos, în extensie lucrurile se inversează. Nucleul pulpos trebuie văzut ca un rulment pe care sunt executate mișcările coloanei vertebrale, inelul fibros rămânând elementul important al discului intervertebral, ce rezistă forțelor de compresiune și decompresiune. Coloana vertebrală are mișcări complexe rezultate din micromișcările cumulate ale tuturor articulațiilor intervertebrale: flexie – extensie, rotația, înclinare laterală precum și circumducția. Prin participarea atât a coloanei vertebrale cât și a șoldurilor se realizează mișcarea de flexie ventrală a trunchiului pe membrele inferioare. Sacrul fiind fixat, restul coloanei poate să execute în întregime o mișcare de flexie, dar nu toate segmentele participă în aceeași măsură. Amplitudinea cea mai mare în flexie se realizează în regiunea cervicală și în cea lombară. La nivelul ultimelor două vertebre dorsale și al vertebrelor lombare, mișcarea de flexie are cea mai mare amplitudine. Arcul cu concavitatea anterioară ce-l formează coloana vertebrală în întregul ei, nu este un arc de cerc, ci mai degrabă o linie curbă, ce este compusă din trei segmente, și anume: cu raza mai mică, format de coloana cervicală, cu raza mai mare format de coloana dorsală, și ultimul cu raza mică, cel format de regiunea lombară. În mișcarea de flexie, porțiunea anterioară a discurilor intervertebrale este comprimată, în timp ce ligamentele galbene ligamentele interspinoase, ligamentul vertebral comun posterior, , mușchii spatelui sunt puși sub tensiune și ligamentul supraspinos.În poziție ortostatică, mușchii care inițiază mișcarea de flexie sunt ai peretelui abdominal, în special dreptul abdominal dar și cei doi oblici, psoasul iliac, precum și mușchii subhioidieni și sternocleidomastoidieni. Odată mișcarea inițiată, grupul antagonist al extensorilor intră în acțiune și graduează flectarea trunchiului, învingând forțele gravitaționale.

În ceea ce privește mișcarea de extensie în poziție ortostatică, lucrurile se petrec exact invers. Mușchii șanțurilor vertebrale, deci mușchii extensori, sunt cei care inițiază mișcarea, apoi mișcarea este controlată de grupul anterior. Dacă însă mișcarea de extensie se realizează în poziția de decubit ventral, extensorii vor continua să susțină mișcarea. În mișcarea de extensie, porțiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt comprimate, iar ligamentul vertebral comun anterior fiind pus sub tensiune. În ultima fază de intrare în contact a apofizelor articulare și în ultima instanța și a apofizelor spinoase, extensia este blocată.

Mișcarea de înclinare laterală are maximum de amplitudine în segmentul dorsal. Când are loc și un oarecare grad de răsucire a coloanei, atunci trunchiul se înclină și mai mult lateral.

Mișcarea de rotație este maximă în regiunea cervicală. Coloana dorsală se rotește puțin și numai dacă se înclină lateral, în coloana lombară mișcarea de răsucire se execută când coloana este în extensie, mai ales în segmentul dorsolombar. Odată cu flectarea coloanei, mișcarea de răsucire din segmentul lombar nu mai este posibilă, pentru că condilii vertebrelor sunt așezați vertical în articulații și opresc mișcarea; din aceeași cauză, în flexie nu se poate face nici înclinarea laterală a segmentului lombar.

Biomecanica articulatiei atlantoaxoidiene (dintre vertebrele atlas si axis)

Mișcările care se realizează între atlas și axis prezintă unele particularități, deoarece între aceste două vertebre nu există nici o articulație între corpii vertebrali, atlasul neavând un corp vertebral și nu prezint apofize articulare inferioare, acestea fiind reduse la simple suprafețe articulare, aflate pe fețele inferioare ale maselor lui laterale. Acestea, împreună cu apofizele superioare ale axisului vor realiza articulațiile atlantoaxoidiene laterale( articulații plane ) ca și cele dintre apofizele articulare ale celorlalte vertebre. Există însă în plus o articulație atlantoaxoidiană mediană de partea axisului realizată de apofiza lui odontoidă, iar de partea atlasului de un inel osteofibros în care pătrunde apofiza odontoidă.

În articulația atlantoaxoidiană se face numai mișcarea de rotație a capului. În timpul acestei mișcări apofiza odontoidă rămâne pe loc, ca un pivot, în timp ce inelul atlasului se rotește în jurul ei. Pentru ca rotirea atlasului să fie posibilă, acesta alunecă pe fețele articulare axoidiene laterale. Mișcarea de rotație care este permisă de complexul articular atlanto – axoidian este doar de 30º pe ambele părți (stânga, dreapta). Rotațiile care permit amplitudini mari au printr-o participare a articulațiilor vertebrelor subiacente.

Biomecanica articulației occipito-atlantoide

Aceasta articulație permite mișcări de flexie și de extensie și mișcări de înclinare laterală a capului dar nu permite mișcări de rotație.

În jurul axului ce trece prin cavitățile glenoide ale atlasului (în partea superioară) se face mișcari de flexie – extensie, acționând pe coloană ca o pârghie de gradul 1, unde forța este dată de mușchii cefei, rezistența este dată de greutatea capului ce tinde să cadă înainte, iar punctul de sprijin este pe coloană.

Amplitudinea de flexie a capului care este permisă de articulația occipitoatlantoidiană este de aproximativ 20º, iar cea de extensie fiind de 30º. Amplitudinea aceasta este suficientă doar pentru mișcări ale capului, care confirmă ceva. O amplitudine mărită de flexie extensie nu este posibilă decât prin participarea vertebrelor subiacente. Mișcarea de înclinare laterală este limitată la numai 15º în articulația occipitoatlantoidă și se face în jurul unui ax sagital, care trece prin fiecare condil occipital.

I.2.Spondiloza cervicală

A. Definiție

Spondiloza cervicală este o condiție degenerativă a coloanei cervicale, ce afectează corpurile vertebrale și discurile intervertebrale de la nivelul gâtului (cum este cazul herniei de disc), precum și conținutul canalului spinal (rădăcinile nervilor și/sau măduva spinării).

B. Etiopatogenie

1. Cauze:

adoptarea unei poziții incorecte a coloanei cervicale (statul prelungit în fața calculatorului sau la birou);

accidente sau traumatisme ale gâtului;

lipsa de activitate fizică care duce la slăbirea mușchilor, aceștia nemaifiind capabili să susțină corect coloana vertebrala;

obezitatea, prin împovărarea articulațiilor și a coloanei vertebrale;

predispoziție genetică (în familie există persoane cu spondiloză: părinți, bunici, etc);

fumatul;

Vârsta ( modificări fiziologice legate de degenerarea vertebrelor și discurilor intervertebrale ).

2. Anatomia patologică

Spondiloza reprezintă un stadiu diferit de uzură al aparatului locomotor, după neîntreținerea îndelungată a funcționalității normale a articulațiilor. Apariția acesteia se face insidios și reprezintă cumularea maximă a erorilor de funcționare articulară, care se repercutează asupra cartilajelor și discurilor articulare, care își pierd elasticitatea și devin friabile.

Nutriția cartilajului articular, asemuit cu un burete se face sub influența jocului presiune-decompresiune exercitat pe aceasta cu ocazia mișcărilor. Pozițiile vicioase creează zone persistente depresive pe suprafața articulară unde nu mai poate pătrunde lichidul sinovial, cu rol nutritiv și lubrefiant. Cartilajul din această zonă își pierde cu timpul elasicitatea și devine friabil. La marginea acestor zone se produc reacții periostale, care se văd la examenul radiografic sub formă de mici excrescențe denumite osteofite. Osteofitele nu reprezintă leziunea de bază în spondiloză, ele sunt reacții secundare în urma degenerării cartilajului articular sau a discului intervertebral. Suferința în spondiloză este provocată de leziunile cartilaginoase și discale și doar în cazuri foarte rare de excrescențele osteofitice. Toată atenția trebuie acordată mișcărilor normale articulare pentru îndepărtarea punctelor de presiune prelungite pe discuri, cartilaje care irită fibrele nervoase adiacente acestora și provoacă simptome dureroase. Odată constituită spondiloza, preocuparea constă în echilibrarea tonusului muscular și a funcțiunii normale articulare, care asigură refacerea structurilor moi. Osteofitul este un proces de reparație osoasaă care apare în jurul discurilor sau cartilajelor și nu stă totdeauna la baza suferinței dureroase din spondiloză.

C. Simptomatologie

Simptomele specifice spondilozei cervicale sunt:

Durere la nivelul coloanei vertebrale cervicale și gâtului;

Durere la nivelul umărului, toracelui sau membrului superior;

Tulburări de sensibilitate (înțepături, furnicături) la nivelul brațelor, picioarelor, mâinilor;

Amorțeli și scăderea forței musculare la nivelul mâinilor sau picioarelor:

Dificultăți de coordonare a mișcărilor;

Tulburări ale mersului;

Tulburări ale reflexelor neurologice;

Tulburări ale micțiunii sau defecației, cu posibilă retenție urinară sau retenție de fecale .

D. Criterii de susținere a diagnosticului

Examen clinic

Inspecția

Se urmărește orice asimetrie în fosa supraclaviculară. În aproape o treime din cazuri, poziția nefiziologică a capului se datorează afectării mușchilor oculari. Examenul oftalmologic este obligatoriu.

Palpare

Se începe prin căutarea unei sensibilități de-a lungul coloanei, de la occiput înspre regiunea distală, palpându-se medial. Dacă durerea se localizează într-un singur spațiu, cel mai frecvent este vorba de o spondilita cervicală. Se palpează forma laterală a vertebrelor, căutându-se deformări sau sensibilitate dureroasă. De reținut ca cel mai proeminent proces spinos este T1, cel mai puțin proeminent fiind C7. Palparea se continuă în fosa supraclaviculară, terminându-se cu palparea structurilor anterioare, inclusiv tiroida.

Evaluarea flexibilității coloanei cervicale

Spondiloza cervicală limitează mișcările gâtului. Pentru a observa acest efect, medicul va solicita inclinarea capului în mai multe direcții către umeri și rotirea acestuia.

Examenul neurologic :

Pentru a afla daca există o presiune asupra măduvei spinării sau asupra rădăcinilor nervoase, medicul va testa reflexele neurologice și se va asigura că există o sensibilitate în limite normale ale mâinilor și picioarelor. Medicul poate verifica de asemenea dacă compresia măduvei afectează mersul.

Radiografia coloanei cervicale

O radiografie poate arată anomalii ( cum ar fi osteofitoza vertebrala), care sunt o dovadă a spondilozei cervicale.

Computer Tomografia (CT) sau Rezonanața Magnetică Nucleară (RMN).

CT  folosește razele X pentru a vizualiza coloana vertebrală, ca și o radiografie, însă obține mai multe detalii decât o radiografie obișnuită. RMN folosește câmpuri magnetice și unde radio pentru a produce detalii imagistice ale structurilor nervoase. Aceste teste ajută medicul să evalueze extinderea locală a procesului patologic.

E. Evoluție și prognostic

Evoluția spondilozei este în general lentă și prelungită pe decursul înaintării în vârstă, uneori putând evolua fără a se resimti vreun simptom (spondiloza asimptomatică), iar de cele mai multe ori, evoluează cu durere la nivelul coloanei cervicale. Uneori în procesul de evoluție al spondilozei, se remarcă prezența fenomenelor iritative ale rădăcinilor nervoase, putându-se astfel produce nevralgii, periartrita-scapulo-humerală, sau astenie nervoasă. O spondiloză, poate evolua până la limitarea mișcărilor articulare și chiar atrofie musculară. Limitarea mișcărilor articulare reprezintă un simptom tardiv, acesta datorându-se la început contracturilor musculare, apoi osteofitelor exuberante și durerilor determinate de mișcare. 

Există cinci stadii de evoluție ale spondilozei cervicale:

stadiul I: procesul degenerativ are loc la nivelul unui singur disc intervertebral iar durerea resimțită este locală, de mai mică sau mai mare intensitate;

stadiul II: procesul patologic se extinde la mai multe discuri intervertebrale, fiind iritați mușchii paravertebrali din zona respectivă, mușchi care se contractă și determină apariția durerii. În acest stadiu durerea este mai intensă, de mai lungă durată și afectează o zonă mai extinsă;

stadiul III: procesul patologic avansează și cuprinde rădăcina nervilor care pleacă de la nivelul coloanei vertebrale cervicale;

stadiul IV:  procesul se extinde de-a lungul rădăcinilor nervoase afectate și durerea radiază la mare distanță de zona de interesare;

stadiul V:  este stadiul de evoluție în care fenomenele degenerative se accentuează, simptomele se agravează, apare limitarea mobilității articulare și atrofie  musculară, uneori cu paralizie de nerv brahial.

F. Tratament

Tratament profilactic:

Se evită pozițiile îndelungte cu capul flexat;

Dormitul pe perne înalte;

Executarea zilnică a mișcărilor de extensie, flexie și rotația capului până la dispariția durerilor musculare și nevralgice;

Evitarea efortului fizic care determină durerile cervicale.

Tratament medicamentos

Tratamentul medicametos în cazul spondilozei cervicale este simptomatic, urmărindu-se combaterea durerii, a inflamaiei periradiculare, a contracturii musculare și la nevoie, sedarea pacienților. Medicamentele nu vindecă spondiloza, însă îmbunătățesc calitatea vieții bolnavilor.

Antialgice: sunt medicamente utilizate în calmarea durerilor
Antialgicele se găsesc sub formă de calmante simple: aspirina, paracetamol sau analgezice opioide (narcotice): morfina, metadona. Cele din urmă se folosesc pentru dureri severe care nu răspund la calmante simple

Antiinflamatoarele sunt de 2 categorii: non-steroidiene și steroidiene. Reduc inflamația de la nivelul articulațiilor intervertebrale și calmează durerea. AINS (antiinflamatoarele non-steroidiene) sunt reprezentate de: ibuprofen, indometacin, diclofenac, piroxicam, naproxen, etc. Se administrează oral, sub formă de comprimate sau capsule, de supozitoare sau intramuscular. Irită mucoasa gastrică astfel că medicul le poate prescrie asociate cu protectoare gastrice cum ar fi: ranitidină sau omez. Antiinflamatoarele steroidiene sau glucocorticoizii se aplică în infiltrații paravertebrale sub formă de hidrocortizon acetat, betametazon sau se pot administra oral sub formă de comprimate. Antiinflamatoarele steroidiene trebuie administrate cu prudență, deoarece au o serie de efecte secundare dacă se administrează timp îndelungat: creștere în greutate, atrofia pielii, cataractă, creșterea tensiunii arteriale, insomnii, osteoporoză.

Miorelaxante. Sunt reprezentate de: clorzoxazon, mydocalm, myolastan. Relaxează musculatura contractată, reducând astfel și durerea.

Terapia sedativă. Este necesară în unele cazuri. Se administrează tranchilizante, barbiturice sau narcoleptice. Durerea cronică poate duce la depresie, astfel ca uneori esete necesară administrarea medicamentelor antidepresive.

Tratament chirurgical

Este efectuat ocazional. Intervenția chirurgicală este indicată pentru pacienții cu radiculopatie cervicală cu durere persistentă, simptome progresive sau slăbiciune care nu se ameliorează cu terapia fizică. Cele mai frecvente tipuri de intervenții chirurgicale sunt: abordul anterior și abordul posterior.

Abordul anterior constă în efectuarea unei incizii anterioare la nivelul gâtului și scoaterea discului și a porțiunii herniate a discului, în funcție de procesul patologic care există. Uneori după înlăturarea discului chirurgul folosește o grefă osoasă în spațiul dintre vertebre.

Abordul posterior: se repoziționează oasele din porțiunea posterioară a coloanei cervicale, în special dacă canalul vertebral prezintă o stenoză la mai multe nivele.

I.3. Spondiloza dorsală

Definiție

Spondiloza dorsală (ddorsartroza sau dorsalgia) reprezintă localizarea procesului degenerativ la nivelul coloanei dorsale, putând exista la acest nivel manifestări de osteofitoză difuză.

Etiopatogenie

Cauze:

Poziții vicioase ale coloanei vertebrale;

Traumatisme de gravitate variată;

Solicitări ale coloanei dorsale;

Obezitate;

Modificări degenerative ale articulațiilor și discurilor intervertebrale din regiunea dorsală;

Anomalii congenitale.

Anatomie patologică

Nervii din jurul inelului fibros se află în vecinătatea ligamentului longitudinal posterior și poate fi o sursă algică în degenerescența discului intervertebral

Pot avea loc hernieri ale nucleului în urma unui effort fizic solicitant, iar fragmentul herniat este blocat sub ligament. Uneori apare o reacție inflamatorie care poate produce un țesut cicatricial prin resorbția unui fragment de nucleu. Se dezvoltă pensarea discală și osteofitoza, în special în zonele de presiune maxima (în partea anterioară a discului și a platourilor intervertebrale). Dezvoltarea osteofitelor limitează mișcările coloanei.

Simptomatologie

Tabloul clinic al spondilozei dorsale are ca principal simptom durerea. În faza acută aceasta este însoțită de contractură reflexă și de limitare funcțională care pot fi accentuate de expunerea la frig.

Simptomele de tip radicular intercostal sunt rare reprezentate de dureri ale peretelui toracic și abdominal, fiind mai intense pe traiectul unei rădăcini.

Criterii de stabilire a diagnosticului

Examenul clinic

Examinarea fizică a pacientului evidențiază o deviație de atitudine mică, de multe ori ireductibilă în plan frontal sau sagital.

La palpare se remarcă contractură limitată cu atrofii ale mușchilor paravertebrali. Tot prin examenul clinic se pun în evidență modificările fizio-patologice care determină simptomele algice ale bolnavului.

Examenul radiologic

Este principalul examen care contribuie la stabilirea diagnosticului de spondiloză dorsală. Acesta evidențiază o pensare globală, osteocondensare și o osteofitoză marginală. Diminuarea în înălțime a interliniei articulare arată o distrugere a fibrocartilajului discal

Evoluție și prognostic

În lipsa unui tratament adecvat și sub acțiunea factorilor de risc (eforturi fizice, condiții meteo nefavorabile), boala poate deveni cronică ajungând până la impotență funcțională. Pentru a stopa evoluția și a îmbunătăți starea de sănătate a pacientului este necesară diagnosticarea corectă a afecțiunii și măsuri terapeutice care să contribuie la ameliorarea stării de sănătate a acestuia.

Tratament

Tratament profilactic

Evitarea posturilor neadecvate ale coloanei vertebrale;

Evitarea efortului fizic intens;

Dietă adecvată pentru prevenirea obezității.

Tratament medicamentos

Are în vedere următoarele obiective:

Combaterea durerii;

Combaterea inflamației periradiculare și a contracturii musculare;

Sedarea bolnavilor.

Se administrează:

-antiinflamatoare nestoridiene sub diferite forme (comprimate, supozitoare, injectabil);

– antialgice la nevoie (algocalmin, paracetamol);

– glucocorticoizi în infiltrații paravertebrale;

– decontracturante ( clorzoxazon, midocalm);

– sedative sub formă de tranchilizante, barbiturice sau neuroleptice.

Tratamentul ortopedico-chirurgical

Are indicație foarte rară și poate fi utilizat sub formă de osteotomii, artroplastii și artrodeze.

I.4. Spondiloza lombară

Definiție

Spondiloza lombară este o localizare a unui proces degenerativ sau a unei anomalii de dezvoltare la nivelul coloanei vertebrale lombare, putând exista manifestări de osteofitoză difuză.

Etiopatogenie

Cauze:

Poziții vicioase ale coloanei vertebrale;

Traumatisme în regiunea coloanei lombare;

Mișcări ale corpului și exerciții efectuate în mod necorespunzător;

Obezitate;

Sedentarism;

Efectuarea de efort fizic intens.

Anatomie patologică

Modificările degenerative la nivelul coloanei lombare, afectează în același timp discul intervertebral cât și articulația interapofizară. Mișcările sunt limitate datorită dezvoltării osteofitelor.

Simptomatologie

Durerea și redoarea matinală ( poziția de șezut, perioade lungi de timp, determină durerea prin presiunea vertebrelor lombare );

Instabilitatea coloanei lombare: spondiloza lombară reduce abilitatea segmentelor implicate de a se mișca normal;

Radiculopatia datorată proceselor degenerative.

Criterii de susținere a diagnosticului

Examenul clinic

La examenul clinic pacienții pot fi neurologic normal, dar pot prezenta o radiculopatie profundă.Se va observa poziția de echilibru a pacientului, poziție anormală care arată o reactive de apărare la durere. Se vor testa reflexele osteotendinoase ale membrelor inferioare.

Examene de laborator

De regulă nu sunt de ajutor în diagnosticul spondilozei lombare. Se vor efectua : hemoleucogramă, fosfatază acidă și alcalină, VSH, calciu seric, electroforeza proteinelor serice.

Examen radiologic

Radiografia este utilă pentru depistarea eventualelor anomalii congenitale, tumori spinale, instabilități.

Mielografia cu scanare CT poate fi recomandată pentru evaluarea pacienților cu modificări spondilotice majore.

RMN –ul este cel mai utilizat test, chiar înaintea radiografiilor simple și evidențiază cel mai bine hernia de disc lombară, cel mai bine fiind evidențiate discurile lombare.

Evoluție și prognostic

Morbiditatea comună este reprezentată de durerea severă și prelungită, iar dizabilitatea este rară fiind întâlnită la pacienții cu compromitere neurologică severă.

Tratament

Tratament profilactic:

Evitarea traumatismelor;

Evitarea pozițiilor vicioase de statică rahidiană;

Dietă adecvată pentru combaterea obezității;

Evitarea eforturilor intense care solicită coloana lombară.

Tratament medicamentos.

Vizează următoarele obiective:

De combatere a durerii;

De combatere a inflamației periradiculare;

De combatere a contracturii musculare;

De sedare a pacienților.

Este reprezentat de:

Antiinflamatoarii nestoridiene care reprezintă tratamentul de bază. Sunt administrate în scopul reducerii inflamației și durerii, avându-se în vedere apariția eventualelor efecte secundare cum ar fi: gastropatie, toxicitate renală, hipetensiune etc;

Antidepresive administrate pacienților cu durere cronică.

Relaxante musculare benefice la pacienții cu contractură musculară lombară;

Steroizi la pacienții cu radiculopatie severă poate ameliora durerile și scurta durata simptomelor.

Capitolul II

Tratament BFT

II.1. Principii și obiective

Tratamentul de recuperare în spondiloze vizează următoarele obiective:

Combatere a durerilor;

Combatere a redorilor și a retracțiilor;

Stabilizare a procesului de artroză;

Recâștigare a mobilității coloanei vertebrale;

Efectuare a exercițiilor de asuplizare a coloanei vertebrale;

Armonizare a curburilor fiziologice ;

Tonifiere a musculaturii paravertebrale;

Preîntâmpinare a apariției de puseuri acute și de avansare a proceselor degenerative.

II.2.Hidrotermoterapia

Hidroterapia reprezintă aplicarea în scop profilactic și curativ a unui număr de proceduri ce au la bază apa la diferite temperaturi și sub diferite stări de agregare.

Termoterapia este partea hidroterapiei ce cuprinde aplicarea procedurilor cu temperaturi cuprinse între 40 – 80 grade, folosiind mediile cu conductibilitate redusă: vapori de apă, aer încălzit, nisip, etc.

Efectele hidrotermoterapiei sunt:

analgetic;

hiperemiant;

hipertermie locală și sistemică;

creșterea elasticității țesuturilor.

Procedurile folosite în hidrotermoterapie sunt următoarele:

Baia kinetoterapeutica

Aceasta este o baie caldă, la ea fiind asociate mișcările care implică toate articulațiile persoanei bolnave.

Baia kineto are loc într-o vană mai mare umplută cu apă 3/4, având o temperatură de 360-380 C. Bolnavul intră în cadă, iar timp de 5 min. stă liniștit pentru a se obișnui cu atmosfera. Tehnicianul va executa sub apă timp de 5 minute a tuturor mișcărilor posibile, în mod pasiv, la toate articulațiile bolnavului. După ce pacientul este lăsat puțin în repaus va fi invitat să repete singur mișcările pe care i le-a arătat tehnicianul. Baia durează 20-30 min, după aceasta bolnavul fiind șters și lăsat să se odihnească.

Mobilizarea în apă este mai puțin dureroasă datorită relaxării musculare ce are loc sub influența apei calde precum și pierderii greutății corpului conform legii lui Arhimede. Acțiunea este datorată factorului termic si mecanic

Mișcarea pasivă este important în recuperare, în special în stres psihic, datorită faptului că pacientul înțelege că este posibilă recuperarea din cauză că articulația este funcțională

Băile medicinale:

Bǎi cu substanțe chimice care folosește apa la o temperatura de 35-370 C, iar ședința va dura între 10-20 minute.

Una dintre aceste băi este baia în care substanța activă este reprezentată de sarea de Bazna sau de iodura de potasiu. Aceste băi se realizează în căzi de lemn ce sunt acoperite cu pături. Pentru a se evita acțiunea nocivă a vaporilor de iod, capul bolnavului trebuie să rămână afară.

Iodul acționează asupra organismului, micșorând vâscozitatea sângelui ceea ce provoacă o vasodilatație, va scădea tensiunea arterială se va mări puterea de apărare a organismului determinând astfel reacții locale la nivelul atât a țesuturilor cât și a organelor contribuind la reducerea proceselor inflamatorii.

Împachetarea cu nǎmol.

În împachetările cu nămol este nevoie de următoarele materiale: pat sau canapea, cearceaf, pânză impermeabilă,pătură.

Nămolul se amestecă cu apă fierbinte astfel obținîndu-se o masă vâscoasă.

Se aplică nămolul pe un cearceaf de grosime 2-3 cm, la temperatura prescrisă. Regiunea de împachetat a bolnavului se așază peste stratul de nămol, iar pentru a fi evitată regiunea precordială nămolul se va aplica atât pe părțile laterale cât și pe părțile anterioare ale corpului.

Preventiv pentru a fi evitată congestia cerebrală se va pune pe frunte o compresă cu apă rece. Procedura va dura între 20 și 40, minute. La finalul procedurii se va trece la curățarea bolnavului.

Acțiunea acestei împachetări este triplă:

Acțiune termică;

Acțiune chimică;

Acțiune mecanică.

Din punct de vedere mecanic nămolul datorită micilor particule componente produce excitația pielii.

La temperatura corpului crescută cu 2-30 C nămolul produce efectul fizic.

Efectul chimic produs de nămol se realizează prin resorbția unor substanțe conținute de nămol.

Prin aplicarea nămolului apare în piele o transpirație abundentă cu eliminare din metabolismul proteic a unei cantități mai mari de acid uric, activându-se producerea de histamină. Se intensifică circulația în anumite teritorii ale organismului fiind mobilizate depozite sanguine.

Impachetarea cu parafinǎ.

Constă în aplicarea pe zona interesatǎ (dorsalǎ) a unei plǎci de parafinǎ la o temperaturǎ mai ridicatǎ, dar suportabilǎ de cǎtre pacient.

Se ia o cantitate de parafinǎ, se topește la temperatura de 35-700 C. Se toarnǎ apoi în tǎvițele de metal și se lasǎ la rǎcit, pânǎ ajunge la o temperaturǎ suportabilǎ de cǎtre pacient.

Se invitǎ pacientul sǎ se așeze pe canapea, în decubit ventral, se scoate parafina din tǎvițe și se aplicǎ pe zona dorsalǎ a acestuia . Se acoperǎ apoi pacientul cu un cearșaf și se lasǎ astfel sǎ stea timp de 15-30 minute, dupǎ care se îndepǎrteazǎ parafina și se invitǎ pacientul sǎ facǎ un duș de curǎțire, la temperatura corpului.

La locul aplicării apare o supraîncǎlzire profundǎ și uniformǎ a țesuturilor și o hiperemie puternicǎ, care determinǎ o transpirație abundentǎ. La sfârșitul împachetǎrii cu parafina se aplicǎ o procedura de rǎcire.

II.3 Electroterapia

Electroterapia este partea fizioterapiei ce studiază folosirea energiei electrice sub diverse forme cu acțiune asupra organismului în scop profilactic sau curativ.

Energia electrică se poate aplica: direct folosind curentul alternativ sau continuu cu derivatele lor sau indirect prin transformarea în alte forme de energie respectiv radiantă, luminoasă sau calorică.

Procedurile ce se folosesc în electroterapie:

Ionizările;

Curentul galvanic;

Curenții interferențiali;

Curentul diadinamic;

Terapia cu roentgen;

Magnetodiaflux;

Ultrasunetul.

Curentul galvanic:

Curentul electric reprezintă deplasarea sarcinilor electrice în lungul conductorului (un corp ce permite scurgerea de electroni prin trecerea curentului electric continuu). Curentul continuu este acel curent care nu-și schimbă sensul de deplasare al electronilor, rămând la aceeași intensitate.

Efectele fizice și chimice ale curentului galvanic:

efect magnetic ;

efect termic;

electroliza și electroforeza;

efect termoelectric.

Mod de lucru:

În procedurile de electroterapie trebuie să se țină cont de: manevrarea aparatului, aplicarea electrozilor și legătura lor cu sursa și nu în ultimul rând ceea ce este foarte important de bolnav și regiunea ce urmează a fi tratată ( coloana cervicală, dorsală sau lombară ).

Pacientul așezat în poziție de decubit anterior pe o canapea a de lemn cu saltea de cauciuc ce este îmbrăcată cu un cearșaf curat. Electrozii vor fi plasați tot timpul prin intermediul stratului hidrofil ce este îmbibat cu apă (pânză, tifon, flanelă), sau doar prin intermediul apei cum este cazul băilor electrice (baia galvanică completă sau baia generală Stranger)

Electrozii din metal sau din cărbune nu se vor aplica niciodată în mod direct pe tegument sau pe mucoase.

Intensitate curentului va trebui să ajungă la pragul de toleranță al pacientului. Procedura va dura 30 min., zilnic sau odată la două zile.

Ionizările

Ionizarea este o metodă de aplicare a curentului electric prin care se introduc în organism, diferite substanțe medicamentoase cu acțiuni farmacologice.

Tehnica de aplicare:

Pentru a putea face o ionizare avem nevoie de aparatura folosită în galvanizare, folosind substanțe medicamentoase cum ar fi: Clorura de Calciu, xilină.

Numărul de ședințe necesar este de 10, iar fiecare ședințǎ având o duratǎ de 10-15 min.

Curent diadinamic

Curentul diadinamic este o formă derivată din curentul sinusoidal de 50 Hz, care a suferit o serie de modificări.

Tratamentul cu curenți diadinamici în spondiloze are următoarele faze:

difazat (D.F.) – tratament preliminar obligatoriu cu efect spasmolitic și analgezic temporar;

perioada scurtă (S.P.) – folosit în traumatisme articulare, vasculopatii, nevralgii cu sau fără tulburări trofice asociat uneori cu

lungă perioadă (L.P.) – folosit în atrofii ale musculaturii netede.

Efectele curentului diadinamic sunt:

vasodilatator;

decontracturant;

antiinflamator

Aplicațiile pe zona dureroasă se fac în felul următor:

Pe regiunea interesată se aplică țesut hidrofil bine îmbibat, bine stors și fără asperități, peste el se aplica electrodul ce trebuie să fie neted, fără tăieturi sau îndoituri, bine mulat pe suprafața de aplicat, mai mic decât țesutul hidrofil.

Acestea sunt fixate cu ajutorul unor săculeți de nisip ori banderole elastice. Durata unei ședințe este de 6-8 min, fiind necesar un numǎr de ședințe de 6 – 10 pe serie.

Electrozii folosiți sunt din:

plumb, aluminiu;

cauciucați

Ultrasunetul

Tratamentul cu ultrasunete constă în transmiterea vibrațiilor mecanice pendulare pe o frecvență destul de mare, aceste vibrații sunt produse generatorul de ultrasunete, care penetrează și sunt absorbite de corpul omenesc. Această procedură reprezintă una din cele mai bune proceduri ale fizioterapiei, efectele ei fiind mai deosebite decât a celorlalte forme de curenți electrici cum ar fi: galvanic, faradic.

Ultrasunetul reprezintă curent de frecvență înaltă ce are calități de fibrinolitic și de decontracturant.

Tehnica de lucru:

Se aplică unguent (indometacin, fenilbutazonă, sau alte inflamatoare) pe regiunea interesată, se face va mișca capul încet, lipit pe suprafața respectivă.

Durata ședinței este de 5-6 min., numărul acestora este de 8-10, zilnic sau la 2 zile

Ultrasunetul are următoarele acțiuni:

mecanică, cum ar fi cea de vibrație;

de difuzie;

Analgezică,

termică;

antiinflamatoare;

Stimulare a sistemului nervos vegetativ;

vasculare.

Curenții interferențiali (curenți de medie frecvențǎ)

Acest curenți sunt recomandați datorită efectului lor trofic, miorelaxant, excitomotor, analgezic.

O ședință va dura 15 – 20min, iar numărul necesar de ședințe este de 6 – 8 ședințe/serie.

Acest curent poate produce următoarele efecte:

Miorelaxant;

Decontracturant;

Trofic.

Mod de lucru:

Curentul interferențial rezultǎ din încrucișarea a doi curenți de frecvențǎ medie dar cu frecvențe diferite și amplitudini constante.

În punctul de întâlnire al celor doi curenți de frecvențe diferite se va produce câmpul electric.

Sunt folosite două tehnici de aplicare :cea statică sau cea cinetică.

În tehnica statică electrozii se vor menține în același loc pe durata procedurii exercitându-se asupra lor o presiune constantă.

În tehnica cineticǎ se vor utiliza doi electrozi de tip mǎnușǎ

Se folosesc două modele de electrozi:

Modelul clasic respectiv electrozii tip placă;

Modelul de electrozi perniță format din suport de material plastic unde sunt fixați între 2 și 4 electrozi utilizați.

Magnetodiafluxul

Datorită efectului câmpului electromagnetic acesta are indicație în scăderea contracturii musculare și scăderea inflamației articulare și periarticulare.

Are efect sedativ, fiind necesar un număr de 10-12 sedințe, ce au durata de 10 – 12min.

Tehnică de lucru: după ce se introduce în priză cordonul de alimentare, se vor cupla fișele bobinelor în număr de 4 la prizele panoului posterior iar intrerupătoarele basculante a panoului frontal vor fi așezate în poziția 0;

Are o durată totală a ședinței de 10 – 12 min zilnic fiind în număr de 15 – 18 sedințe/serie.

Curentul în formă continuǎ are puterea 50Hz timp de 4 min. sau putere de 100Hz timp de 2min.

Curentul în formă întreruptă ritmic are o putere de 50Hz timp de 3 sec. urmată fiind de e o pauză de 3 secunde

Curentul de formă întreruptă aritmic cu o putere de 50-100Hz , alternând astfel: putere 50 Hz timp de 6 sec și putere 100 Hz – 6 secunde.

Röentgen terapia

Este recomandată atât pentru efectele sale analgezice cât și pentru cele antiinflamatorii, dar este aplicată doar în cazul când durerile nu cedează la administrarea tratamentului antiinflamator, analgezic, a celuibmedicamentos și a mijloacelor fizioterapeutice.

Se efectuează un număr de 5 ședințe la frecvența de 50R.

II.4 Masajul therapeutic

Prin masaj se înțelege o serie de manipulări executate manual, variate și aplicate sistematic la suprafața organismului, în scop terapeutic și profilactic.

Masajul terapeutic are o serie de efecte locale și o serie de efecte generale.

1.Efecte locale :

de calmare și îndepărtare a durerilor nevralgice din oase, articulații și mușchi;

de a înlǎtura lichidele interstițiale de stază, accelerând procesul de resorbție ce va duce la eliminarea lor din regiunea masată;

hiperemiantǎ localǎ, cu îmbunǎtǎțirea circulației locale ce se va manifesta prin înroșirea și încǎlzirea tegumentului unde se aplică masajul;

2.Efecte generale:

îmbunătățește activitatea aparatului respirat;

activează circulația generală a sângelui;

va genera o acțiune favorabilă asupra stării generale a bolnavului prin îmbunătățirea somnului și îndepărtarea oboselii musculare;

creșterea metabolismului bazal;

Tonifierea musculaturii prin mărirea contractibilității musculare datorită acțiunii mecanice a frământării și tapotamentului;

O acțiune reflexogenă asupra organelor interne;

Indicațiile masajului sunt:

spondilita anchilozantă ;

sechelele post-traumatice ale regiunii (cervicală, dorsală sau lombară ) ;

deformările coloanei (ca cifoza sau scolioza), în contracturile musculare de cauze diferite.

Tehnica masajului

Masajul regiunii cervicale

Masajul regiunii cervicale se execută așezând bolnavul în decubit ventral ( cu fața în jos ). Maseurul va sta în lateral ,în picioare. Bolnavul va fi acoperit cu un cearceaf, lăsându-se descoperită doar regiunea care trebuie masată. Maseurul va trebui să aibă mâinile calde, să fie date cu pudră sau cu diferite unguente.

Etapele masajului coloanei cervicale sunt următoarele:

Se începe cu netezirea care este de două feluri:

Netezirea principală care se realizează în două moduri:

latero-laterală: se pleacă cu palmele de la nivelul occipitalului, se alunecă spre umăr și se îmbracă mușchiul trapez și suprascapularul, apoi umerii, după care se ridică mâinile și se revine la poziția inițială;

paravertebrală: se pleacă de la nivelul occipitalului și se alunecă cu palmele printre omoplați, pe musculatura paravertebrală până la vârful inferior al omoplaților

b) Netezirile secundare care cuprind:

netezirea cu două degete prin șanțurile paravertebrale de la occipital până la omoplați;

netezirea între index și police, de la occipital spre umăr, separat a fiecărui mușchi, trapez în parte, cu o mână se susține capul, iar cu mâna opusă se netezește trapezul de cealaltă parte a mâinii;

netezirea pieptene între coloană și omoplat.

Urmează frământările care se efectuează câte trei pe fiecare parte

De la occipital până la umăr, pe mușchiul trapez și suprascapular;

De la occipital până la unghiul intern (vertebral) al omoplatului, după care se prelucrează musculatura de la omoplat până la vârful inferior al omoplatului, linia a doua este practic linia omoplatului;

Linia mușchilor paravertebrali: de la occipital se coboară printre coloană și omoplat.

Se prelucrează mai întâi o parte a cefei, pe trei linii apoi și partea cealaltă similar. Se execută toate cele trei tipuri de frământări.

În timpul frǎmântǎrii cu o mânǎ de pe partea pe care se prelucreazǎ , se va susține capul în poziție anatomicǎ și într-o ușoarǎ extensie (aplecare) spre partea pe care se prelucreazǎ, iar cealaltǎ mânǎ (opusǎ pǎrții care se lucreazǎ) efectueazǎ frǎmântǎri. Se schimbǎ mâinile între ele și se prelucreazǎ și partea cealaltǎ.

La frǎmântarea cu douǎ mâini și cea contratimp nu se mai poate ține capul, dar se va avea grijǎ, pe cât posibil, ca acesta sǎ stea în echilibru.

Se continua cu geluirea și fricțiunea urmărindu-se două trasee. Se realizează astfel:

Traseul paravertebral;

Pe douǎ muchii ale omoplatului:muchia vertebralǎ și muchia superioarǎ;

Traseul mușchilor trapezi;

Linia care unește gâtul cu capul.

În plus la fricțiune se face: fricțiunea circularǎ cu degetele în gǎurile occipitale.

Masajul regiunii dorsale

Masajul în regiunea dorsală se va executa așezându-se bolnavul pe canapeaua de masaj în decubit ventral . Maseurul va sta în lateralul bolnavului, lângă banchetă, în picioare.

Bolnavul va fi acoperit cu un cearceaf lăsându-se descoperită doar regiunea interesată.

Se va începe cu netezirea ( eflueraj ), ambele palme fiind întinse pornindu-se din partea inferioară a toracelui, mergând pe mușchii paravertebrali și pe mușchii dorsali, apoi pe partea superioară a trapezilor, și va înconjura umerii.

A doua formă a netezirii – se face tot cu ambele palme întinse pe părțile laterale ale toracelui, de jos în sus, făcându-se terminația la C7.

Urmeazǎ netezirea pe coloană, cu două degete depărtate, prinzând apofizele spinoase vertebrale cu mâna stângă între degetele depărtate. Aceeași manevrǎ se executǎ și intercostal, atât pe partea opusǎ, cât și pe partea noastrǎ.

Se continuǎ cu netezirea pieptene. Ea se executǎ pe marii dorsali, care sunt bine dezvoltați cu derularea pumnului pornind dinspre rădăcină spre vârful degetelor, executată de 5-6 ori.

Urmǎtoarea manevrǎ de masaj aplicatǎ este constituită de frământare sau petrisaj, cu toate formele acesteia (frământare cu o singură mână, se va începe cu partea opusă maseurului, pe două sau trei direcții de mușchi, realizatǎ prin compresiuni și relaxări ritmice între police și restul degetelor, ridicându-se mușchiul de pe partea osoasă ).În aceleași direcții se va executa totodată ș frământarea cu ambele mâini , precum și cea contratimp.

După manevrele de framântat se executǎ neteziri de întrerupere, cu scopul de a liniști organismul și, totodatǎ, de a-l pregǎti pentru următoarele manevre.

Va urma geluirea,aceasta fiind tot o frământare, care se va face pe coloană, depărtând două degete și prinzându-se spina vertebrală între acestea. Altă direcție a geluirii, se execută cu degetele apropiate, pe mușchii paravertebrali dorsali, iar cu degetele depǎrtate, intercostal. Geluirea se va face sub toate formele ei de două sau de trei ori în fiecare direcție.

Se aplicǎ din nou neteziri de întrerupere.

După acestea urmează fricțiunile, care se executǎ pe coloanǎ, depărtând două degete , prin mișcările executate de sus în jos, din stânga la dreapta, apoi circular dreapta și circular stânga. Altă direcție a fricțiunii se execută intercostal, depărtând degetele și se efectuează cu mișcări circulare; precum și cu degetele apropiate pe mușchii paravertebrali dorsali. Se insistǎ pe contracturile musculare, fricțiunea având un efect puternic decontracturant, mai ales în asociere cu vibrația.

Se executǎ din nou neteziri de întrerupere, după care urmează tapotamentul. Acesta se va aplica numai pe mușchii bine dezvoltați cum sunt marii dorsali, precum și trapezii inferiori, evitându-se zona rinichilor. Tapotamentul se folosește sub următoarele forme : căușul, cu partea cubitală a mâinii și cu pumnii ușor deschiși. Manevrele de tapotament nu se executǎ întotdeauna ci numai în cazurile cu relaxare sau atrofie muscularǎ.

Urmează vibrația, executatǎ cu palma întreagă, întinsǎ, pe întrega suprafață musculară, prin trenurile vibratorii profunde, rapide.

Apoi, se aplicǎ netezirile de incheiere, a cǎror intensitate va fi descrescǎtoare, în vederea relaxǎrii și liniștirii organismului.

Masajul regiunii lombare

Masarea se va începe prin netezire având palmele întinse și pornind din partea inferioară a feselor în sus pe mușchii paravertebrali, pe cei lombari și sacrali până la regiunea dorsală.

Altă direcție a metodei de netezire este aceea care începe de la mușchii fesieri pe mușchii dințați și până la terminația de 12.

Formele netezirii folosite sunt următoarele:

Netezirea pe coloană având două degete depărtate începând de la coccis până la T12;

Pe traiectul de la coccis până la șanțul superior al mușchilor fesieri și mergând pe creasta iliacă se execută netezirea cu policele;

Forma de netezire pieptene pe mușchii fesieri;

O formă de netezire specifică regiunii lombare mai este și netezirea romb.

Prin efectul sedativ pe care îl are, netezirea va pregăti organismul pentru următoarele manevre de intercalare.

A doua manevră folosită este frământarea care prezintă următoarele forme:

Frământarea cu o mână care se execută pe două, trei straturi, prima dată pe partea opusă, începându-se din partea inferioară a mușchilor fesieri, apoi pe paravertebrali și până la regiunea dorsală;

Frământarea cu două mâini și contratimpul sunt executate pe aceleași direcții.

Următoarea manevră este geluirea care se execută cu două degete depărtate pe coloană începând de la coccis și până la T12. O altă direcție a geluirii este aceea cu două degete apropiate începând de la cocis, pe șanțul superior al mușchilor fesieri și până la creasta iliacă.

Urmează fricțiunea care este cea mai importantă manevră a acestei regiuni și este executată cu două degete depărtate începând de la coccis și până la T12, avându-se grijă să nu se insiste la găurile sacrale, acolo unde își are originea nervul sciatic. Mai se practică fricțiunea care se execută cu două degete apropiate începând de la coccis , mergând pe șanțul superior al mușchilor fesieri și până la creasta iliacă. Pentru că mușchii fesieri sunt foarte bine dezvoltați, fricțiunile se vor execut cu pumnul în această regiune.

II.5 Kinetoterapia

Obiectivele kinetoterapiei sunt:

Combaterea durerii;

Tonifierea musculaturii vertebrale;

Refacerea posturii normale a coloanei vertebrale;

O stabilitate și mobilitate a coloanei.

Kinetoterapia constituie un element important în tratarea spondilozelor și se folosește sub formă de mișcări active sau mișcări pasive.

Mișcările active au un rol important în reeducare și se folosesc pentru a evita atrofia musculară și pentru a crește forța și volumul mușchiului atrofiat.

Mobilizările pasive se fac atunci când mișcarea activă nu este posibilă sau suficientă și se folosesc pentru combaterea stazei, a edemului și a retracțiilor musculo – ligamentare.

Kinetoterapiei precoce , reluarea activității de mers, precum și hidrokinetoterapia împreună cu înotul, au drept obiective menținerea capacității aerobice și a tonusului muscular, mobilitatea coloanei vertebrale și mobilitatea articulațiilor periferice, precum și o circulație sanguină adecvată a segmentului afectat.

Kinetoterapia în spondiloza cervicală

Exercițiile de flexie au rolul de a reduce compresia asupra părții superioare a discului și de adeschide gaura foraminală. Sunt bine suportate de majoritatea bolnavilor.

Tracțiunile vertebrale manuale ( mecanice ) pot fi eficiente în sindroamele dureroase ale discului, prin micșorarea presiunii intradiscale cu 20-30%, în întinderile musculare, au rolul de a scădea forțele de compresiune de pe rădăcinile nervoase printr-o distanțare a corpilor vertebrali și de asemenea lărgirea găurii foraminale. Se efectuează tracțiuni manuale în ax, la început pasive, apoi mișcări auto – pasive. Tracțiunile manuale pot fi însoțite de, ușoară flexie și mișcări de rotație adaptate la pragul de toleranță al bolnavului.

Tracțiunile în ax se execută cu sisteme mecanice, când bolnavul va fi așezat în decubit dorsal sau pe plan înclinat. Atât manipulările vertebrale cât și mișcările pasive sunt făcute de specialițti.

În formele recurente sau cronice sunt indicate măsuri de profilaxie secundară a coloanei vertebrale cervical.

Exerciții pentru coloana cervicală:

Picioarele depărtate, mâinile pe șolduri, se face rotația umărului și controlul coloanei cervicale ca să stea rectilinie;

Sprijin pe sol cu piciorele depărtate și capul în extensie.

Kinetoterapia în spondiloza dorso-lombară

Pe lângă exercițiile de flexie și tracțiunile vertebrale, în spondiloza dorso-lombară se mai pot efectua exerciții de extensie.

Acestea sunt începute în poziție de decubit ventral, cu o pernă sub regiunea epigastrică. Se progresează accentuându-se extensia, mutându-se perna sub piept apoi în poziția de sprijin pe coate. Se efectuează mișcări de extensie a coloanei, urmate de înclinări laterale. În poziția de ortostatism se va continua programul de exerciții în extensie.

Prin exercițiile de extensie se urmărește:

ameliorarea durerilor prin diminuarea tensiunii din fibrele inelare posterioare,

micșorarea tensiunii pe rădăcina nervului,

se modifică presiunea intradiscală,

nucleul pulpos se retrage anterior.

Exercițiile de extensie sunt contraindicate în anumite situații clinice cum ar fi:

herniile mari sau care nu sunt fixate;

o hipermobilitate sau o instabilitate segmentară;

tulburări senzitive și motorii bilaterale;

accentuarea importantă a durerilor lombare și a tulburărilor senzoriale radiculare, fără a fi reduse durerile radiculare.

II.6 Gimnastica medicală

Se pot executa o serie de exerciții în spondiloze cum ar fi:

Exerciții pentru coloana cervicală:

Culcat pe sol, gâtul este întins în ax, având genunchii flectați, iar bărbia fiind în unghi drept cu gâtul și se urmărește aplatizarea curburii cervicale;iar umerii sunt în contact cu solul ;

În decubit ventral , brațele pe lângă corp, fața privește în jos, iar ridicându-se capul câțiva cm de la sol se va executa întinderea axială a gâtului, pe urmă se va roti capul întâi spre umărul drept apoi spre umărul stâng după care se lasă capul în jos.

b. Exerciții efectuate pentru mobilizarea coloanei dorsale:

În poziția de decubit dorsal, mușchii vor fi flectați, brațele întinse în lateral se aduc genunchii spre piept, apoi se revine la poziția inițială.

În poziția cvadripedă, se ridică în extensie maximă membrele inferioare (pe rând), în același timp cu flectarea membrului superior de la cot (pe rând).

În poziție cvadripedă, pacientul își aruncă brațele brusc înainte și în lateral.

Exerciții executate pentru mobilizarea coloanei lombare:

În poziția de decubit dorsal se execută flexia gambei pe coapsă, a coapsei pe bazin,la început cu fiecare membru inferior în parte, apoi cu ambele.

În poziția de decubit ventral se execută extensii repetate ale membrelor inferioare cu genunchii aflați în extensie.

În poziția de decubit, cu coloana flectată sau poziția ghemuit cu mâinile sprijinite de bară, se efectuează extensiile, flexiile, coloanei lombare, în jurul bazinului.

În poziția șezând, cu genunchii flectați se execută flexii anterioare ale trunchiului după care redresări, cu membrele superioare extinse.

II.7 Terapia ocupațională

Terapia ocupațională reprezintă forma de tratament care utilizează metode și mijloace specifice pentru dezvoltarea, ameliorarea sau refacerea capacității de desfășurare a activităților necesare vieții individului, de compensare a disfuncțiilor și de diminuare a deficiențelor fizice.

Terapia ocupaționala îi îndrumă pe indivizi să se ajute singuri și să facă ceea ce pot cu mijloacele pe care le au.

Evaluarea reprezintă un moment important în terapia ocupațională pentru că de calitatea acesteia depinde alegerea mijloacelor precum și aplicarea tratamentului care are drept scop ameliorarea stării de sănătate a pacientului.

În terapia ocupațională evaluarea este diferită față de alte modalități de evaluare medicală.

La evaluarea inițială participă de asemenea și familia pacientului, persoana responsabilă de acesta, medicul, sau alte persoane care-l cunosc bine pe pacient și pot oferi relații despre comportamentul, aptitudinile, activitățile, infirmitățile sau hobby-urile.

Terapia ocupațională dispune de metode, cum ar fi:

1) Tehnici de bază, adică gesturi extrase din meserii diverse (olărit , împletit, prelucrarea lemnului sau a fierului), pe care orice persoană fără pregătire deosebită le poate deprinde ușor și profesa;

2) Tehnicile complementare ce cuprind toată gestualitate sau anumite părți din ea, din restul activităților folosite în terapia ocupatională;

3) Tehnicile de readaptare sunt acele tehnici care se referă la activitățile de autoservire zilnică (, îmbrăcat spălat, pieptănat etc);

4) Tehnicile de aplicare care includ activitățile artistice (pictură, muzică, desen,);

5) Tehnici recreative folosite des în timpul liber sau în pauzele de lucru ale bolnavului;

6)Tehnicile sportive constau în practicarea integrală a unor sporturi sau doar a anumitor elemente tehnice accesibile care sunt necesare în același timp recuperării deficitului funcțional;

Din aceste tehnici specialistul care se ocupă de terapia ocupațională alege mijloacele de recuperare necesare în funcție de rezultatul evaluării inițiale a pacientului, mijloace ce vor fi incluse în planul general de recuperare unde se va ține seama de diagnostic, de stadiul bolii, de vârstă, sex, profesie etc.

Programul de tratament care cuprinde mijoacele terapiei ocupaționale va trebui să urmărească în general realizarea obiectivelor :

1) Îmbunătățirea activităților vieții cotidiene prin care bolnavul își asigură independența în cadrul familiei;

2) Practicarea aceleiași profesiuni chiar dacă doar cu program redus pentru a-și păstra statutul în societate și o oarecare independență financiară;

3) Continuarea activităților recreative precum și a hobby-urilor care au în vedere prevenirea sau combaterea fenomenelor psihice negative ( nevroze, astenii).

In cazul sponilozei dorso-lombare, recuperarea funcțională prin terapia ocupațională se va face fie prin internarea într-un serviciu specializat, fie la domiciliul bolnavului, caz în care acesta trebuie instruit cu mijloacele necesare pentru îmbunătățirea stării lui de sănătate.

II.8 Tratamentul balneologic (ape minerale, nămoluri)

Spondilozele beneficiază mult de tratamentul balnear. Individualizarea tratamentului și alegerea stațiunii se va face în funcție de vârsta pacientului, de starea neurovegetativă a acestuia și de bolile care sunt asociate.

Pot fi indicate – heliotermalele din Sovata și de la Ocna Sibiului, ape termale simple, care sunt ușor radioactive de la Felix; ape sulfuroase termale de la Herculane , ape sărate – iodurate de tipul Breaza, de la Olanesti, sau Govora; ape atermale de tipul Govora, Olănesti, Pucioasa și nămolul de la Techirghiol, Sovata Eforie, Ocna Sibiului , Amara.

Numărul de băi este de 12-14 / serie, temperatura apei fiind de 37-38 grade Celsius, iar durata acestora fiind de 15-20 de minute.

Terapia cu nămol va acționa prin următorii factori: termic, fizic sau mecanic și chimic.

Geoagiu (nămolurile feruginoase);

Vatra Dornei, Felix , Borsec (se găsește turba);

Govora (nămolul silicos- iodat);

Techirghiol (de asemenea tot litoralul) cu nămol sapropelic;

Amara, Telega, Sovata, Slănic Prahova, Bazna (nămolurile de lacuri sărate);

Temperatura nămolului trebuie să fie de 40-44 grade Celsius, iar durata de 30-40 minute. Se asociază procedurile fizioterapeutice și cele helioterapeutice, de la caz la caz.

În fazele incipiente de boală, precum și în cele tardive, fără complicații, pot fi indicate cu succes ungerile cu nămol, după care urmează băi de ghiol.

Concluzii

Spondiloza este o formă de reumatism degenerativ produsă prin uzura discurilor intervertebrale, însoțită de reacții de reparare (osteofite, ciocuri de papagal) la nivelul corpilor vertebrali. Alterările biochimice ale cartilajelor articulare și ale discurilor intervertebrale nu se datoresc numai îmbătrânirii țesuturilor. În marea majoritate a cazurilor acestea apar în urma tulburării în mecanica articulară declanșată de obezitate, de scăderi ale tonusului mușchilor scheletali sau de poziții vicioase în timpul unei activități. 

Spondiloza cervicală este o condiție degenerativă a coloanei cervicale, ce afectează corpurile vertebrale și discurile intervertebrale de la nivelul gâtului (cum este cazul herniei de disc), precum și conținutul canalului spinal (rădăcinile nervilor și/sau măduva spinării).

Cauzele spondilozei cervical sunt:

adoptarea unei poziții incorecte a coloanei cervicale (statul prelungit în fața calculatorului sau la birou);

accidente sau traumatisme ale gâtului;

lipsa de activitate fizică care duce la slăbirea mușchilor, aceștia nemaifiind capabili să susțină corect coloana vertebrala;

obezitatea, prin împovărarea articulațiilor și a coloanei vertebrale;

predispoziție genetică (în familie există persoane cu spondiloză: părinți, bunici, etc);

fumatul.

Vârsta ( modificări fiziologice legate de degenerarea vertebrelor și discurilor intervertebrale ).

4. Simptomele specifice spondilozei cervicale sunt:

Durere la nivelul coloanei vertebrale cervicale și gâtului;

Durere la nivelul umărului, toracelui sau membrului superior;

Tulburări de sensibilitate (înțepături, furnicături) la nivelul brațelor, picioarelor, mâinilor;

Amorțeli și scăderea forței musculare la nivelul mâinilor sau picioarelor:

Dificultăți de coordonare a mișcărilor;

Tulburări ale mersului;

Tulburări ale reflexelor neurologice;

Tulburări ale micțiunii sau defecației, cu posibilă retenție urinară sau retenție de fecale .

5. În spondiloza cervicală diagnosticul se bazează pe: examen clinic ( inspecția și palparea), evaluarea flexibilității cervicale, examen neurologic, radiografie cervicală, computer tomograf și rezonanța magnetic.

Evoluția spondilozei este în general lentă și prelungită pe decursul înaintării în vârstă, uneori putând evolua fără a se resimți vreun simptom (spondiloza asimptomatică), iar de cele mai multe ori, evoluează cu durere la nivelul coloanei cervicale.

7.Tratamentul profilactic al spondilozei cervical are în vedere următoarele:

Se evită pozițiile îndelungte cu capul flexat;

Dormitul pe perne înalte;

Executarea zilnică a mișcărilor de extensie, flexie și rotația capului până la dispariția durerilor musculare și nevralgice;

Evitarea efortului fizic care determină durerile cervicale.

În tratamentul medicamentos al spondilozei se utilizează: antialgice, antiinflamatorii, miorelaxante și terapie sedativă.

Spondiloza dorsală (dorsartroza sau dorsalgia) reprezintă localizarea procesului degenerativ la nivelul coloanei dorsale, putând exista la acest nivel manifestări de osteofitoză difuză.

10. Cauzele spondilozei dorsale sunt:

Poziții vicioase ale coloanei vertebrale;

Traumatisme de gravitate variată;

Solicitări ale coloanei dorsale;

Obezitate;

Modificări degenerative ale articulațiilor și discurilor intervertebrale din regiunea dorsală;

Anomalii congenital.

Tabloul clinic al spondilozei dorsale are ca principal simptom durerea. În faza acută aceasta este însoțită de contractură reflexă și de limitare funcțională care pot fi accentuate de expunerea la frig.

În lipsa unui tratament adecvat și sub acțiunea factorilor de risc (eforturi fizice, condiții meteo nefavorabile), spondiloza dorsală poate deveni cronică ajungând până la impotență funcțională.

Tratament medicamentos al spondilozei dorsale

Are în vedere următoarele obiective:

Combaterea durerii;

Combaterea inflamației periradiculare și a contracturii musculare;

Sedarea bolnavilor.

Se administrează:

– antiinflamatoare nestoridiene sub diferite forme (comprimate, supozitoare, injectabil);

– antialgice la nevoie (algocalmin, paracetamol);

– glucocorticoizi în infiltrații paravertebrale;

– decontracturante ( clorzoxazon, midocalm);

– sedative sub formă de tranchilizante, barbiturice sau neuroleptice.

14. Spondiloza lombară este o localizare a unui proces degenerativ sau a unei anomalii de dezvoltare la nivelul coloanei vertebrale lombare, putând exista manifestări de osteofitoză difuză.

15. Cauzele spondilozei lombare sunt:

Poziții vicioase ale coloanei vertebrale;

Traumatisme în regiunea coloanei lombare;

Mișcări ale corpului și exerciții efectuate în mod necorespunzător;

Obezitate;

Sedentarism;

Efectuarea de efort fizic intens.

16. Simptomele în spondiloza lombară sunt:

Durerea și redoarea matinală ( poziția de șezut, perioade lungi de timp, determină durerea prin presiunea vertebrelor lombare );

Instabilitatea coloanei lombare: spondiloza lombară reduce abilitatea segmentelor implicate de a se mișca normal;

Radiculopatia datorată proceselor degenerative

17. Tratament medicamentos în spondiloza lombară vizează următoarele obiective.

De combatere a durerii;

De combatere a inflamației periradiculare;

De combatere a contracturii musculare;

De sedare a pacienților.

18. Obiectivele recuperării în spondiloze sunt:

Combatere a durerilor;

Combatere a redorilor și a retracțiilor;

Stabilizare a procesului de artroză;

Recâștigare a mobilității coloanei vertebrale;

Efectuare a exercițiilor de asuplizare a coloanei vertebrale;

Armonizare a curburilor fiziologice ;

Tonifiere a musculaturii paravertebrale;

Preîntâmpinare a apariției de puseuri acute și de avansare a proceselor degenerative.

Preîntâmpinarea apariției puseurilor acute și a avansării proceselor degenerative.

19. Efectele hidrotermoterapiei sunt:

analgetic;

hiperemiant;

hipertermie locală și sistemică;

creșterea elasticității țesuturilor.

20. Procedurile ce se folosesc în electroterapie:

Ionizările;

Curentul galvanic;

Curenții interferențiali;

Curentul diadinamic;

Terapia cu roentgen;

Magnetodiaflux;

Ultrasunetul.

21. Efectele curentului diadinamic sunt:

vasodilatator;

decontracturant;

antiinflamator

22. Masajul terapeutic are o serie de efecte locale și o serie de efecte generale.Acestea sunt :

Efecte locale :

de calmare și îndepărtare a durerilor nevralgice din oase, articulații și mușchi;

de a înlǎtura lichidele interstițiale de stază, accelerând procesul de resorbție ce va duce la eliminarea lor din regiunea masată;

hiperemiantǎ localǎ, cu îmbunǎtǎțirea circulației locale ce se va manifesta prin înroșirea și încǎlzirea tegumentului unde se aplică masajul;

2.Efecte generale:

îmbunătățește activitatea aparatului respirat;

activează circulația generală a sângelui;

va genera o acțiune favorabilă asupra stării generale a bolnavului prin îmbunătățirea somnului și îndepărtarea oboselii musculare;

creșterea metabolismului bazal;

Tonifierea musculaturii prin mărirea contractibilității musculare datorită acțiunii mecanice a frământării și tapotamentului;

O acțiune reflexogenă asupra organelor interne;

23 Indicațiile masajului sunt:

spondilita anchilozantă ;

sechelele post-traumatice ale regiunii (cervicală, dorsală sau lombară ) ;

deformările coloanei (ca cifoza sau scolioza), în contracturile musculare de cauze diferite.

24. Obiectivele kinetoterapiei sunt:

Combaterea durerii;

Tonifierea musculaturii vertebrale;

Refacerea posturii normale a coloanei vertebrale;

O stabilitate și mobilitate a coloanei.

25. Kinetoterapia constituie un element important în tratarea spondilozelor și se folosește sub formă de mișcări active sau mișcări pasive.

26.Kinetoterapia în spondiloze folosește exerciții de extensie, de flexie și tracțiuni vertebrale.

27. Terapia ocupațională reprezintă forma de tratament care utilizează metode și mijloace specifice pentru dezvoltarea , ameliorarea sau refacerea capacității de desfășurare a activităților necesare vieții individului, de compensare a disfuncțiilor și de diminuare a deficiențelor fizice.

28. Spondilozele beneficiază mult de tratamentul balnear. Individualizarea tratamentului și alegerea stațiunii se face în funcție de vârsta bolnavului, de starea neurovegetativă precum și de bolile asociate.

Bibliografie

Dumitru Dumitru, Ghid de reeducare funcționalǎ, Editura Sport-Turism, București 1981;

Sbenghe Tudor, Kinetologie Profilacticǎ, terapeuticǎ și de recuperare, Editura Medicalǎ, București 1987;

Sidenco Elena Luminița, Bilanțul muscular și articular, Editura A.P.P. București 2000;

Onose Gelu, Recuperare, medicinǎ fizicǎ și balneocliatologie, vol. I Editura medicalǎ 2009;