Spiritualitatea Sfantului Vasile de la Poiana Marului

Introducere

Prin lucrarea de față “Spiritualitatea Sfântului Vasile de la Poiana Mărului” s-a urmărit aprofundarea cunoștințelor despre Sfantul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, unul dintre cei mai vestiți dascăli și lucrători din secolul al XVIII-lea a Rugăciunii lui Iisus – Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul.

Biserica Ortodoxă Romana îl pomenește pe 25 aprilie, pe Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului. Iscusitul dascăl al rugăciunii, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, a reușit să îmbine, în sihăstriile din ținutul Buzăului și Vrancei, asprimea ascetică a vieții călugărești din Sinai și Athos cu experiența mistică a monahismului slav și cu tradiția isihastă de sihăstrie din sutele de schituri și mănăstiri românești.

A făcut din obștea sa o adevarată școală duhovnicească de trăire isihastă. Ucenicii săi, munteni, moldoveni, ardeleni și ruși, trăiau în desăvârșită dragoste și bună rânduială. Punând accent pe ascultare, trăirea în desăvârșită armonie, citirea zilnică a Sfintei Scripturi și a scrierilor Sfinților Părinți, practicarea Rugăciunii lui Iisus, păzirea curată a minții, mâncarea o dată pe zi și împărtășirea săptămânală, a reușit să creeze un adevărat curent de înnoire duhovnicească în monahismul românesc la mijlocul secolului al XVIII-lea.

“Când l-am văzut, L-am proslăvit pe Dumnezeu din tot sufletul meu că m-a învrednicit pe mine nevrednicul să văd un bărbat așa de sfânt. Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu era în vremea aceea neântrecut și fără egal între toți în înțelegerea dumnezeieștilor Scripturi, a învățăturilor de-Dumnezeu-purtătorilor Părinți, în judecata duhovnicească și în știința atotdesăvârșită a Sfintelor Canoane ale Sfintei Biserici și în înțelegerea dreptelor tâlcuiri. Vestea despre învățătura lui și despre povățuirile lui plăcute lui Dumnezeu pe calea mântuirii se dusese pretutindeni..”, îl caracteriza Sfântul Paisie Velicikovski pe mentorul și duhovnicul său Sfântul Vasile de la Poiana Mărului.

Numele Sfântului Vasile de la Poiana Mărului se leagă de existența isihasmului românesc, adică practicarea Rugăciunii minții, făcând din obștea sa o adevărată școală de trăire isihastă.

Denumirea de la Poiana Mărului se trage de la schitul înființat, prin 1730-1733, împreună cu alți 12 ucenici în Poiana Mărului, în Munții Buzăului.

Lucrarea este structurată în patru capitole și șapte subcapitole așa cum se vede în cuprins:

Cap. 1. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului

1.1.Viața Sfântului Vasile de la Poiana Mărului

1.2.Figura Starețului Vasile

1.3. Opera Sfântului Vasile de la Poiana Mărului

Cap. 2. Isihasmul – renaștere spirituală

2.1. Isihasmul romanesc

2.2. Rugăciunea lui Iisus

Introducere

Cap. 3. . Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

3.1. Viața Sfântului Grigorie Palama

3.2. Despre rugăciunea inimii

Cap. 4. Concluzii

În Cap. 1. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, am prezentat viața Sfântului, figura acestuia ca stareț al Mănăstirii Dălhăuți – Focșani, al Mănăstirii de la Poiana Mărului precum și opera acestuia.

Vreme de 20 de ani stareț la mânăstirea Dălhăuți – Focșani, Sfântul Vasile a ajuns mai apoi stareț la schitul reînnoit de la Poiana Mărului, dar și îndrumător duhovnicesc pentru 11 schituri și mânăstiri din zonele Vrancei și Buzăului, continuând un curent isihast inițiat de Cuviosul Episcop Pahomie al Romanului (…1726), pe linia Sfinților Nicodim de la Tismana, Leontie de la Rădăuți și Daniil Sihastrul.

Ulterior, în continuarea modului lor de viețuire și al învățăturii lor, s-au exprimat cu precădere Sfinții Paisie de la Neamț, Gheorghe de la Cernica și Calinic de la Cernica, precum și alți sfinți și drepți, știuți ori necunoscuți.

Atunci când nu putea ajunge personal la un schit de sub îndrumarea sa, Sfântul Vasile starețul trimitea scrisori cu sfat.

Cap. 2. Isihasmul – renaștere spirituală, aduce la cunoștința credincioșilor adevărul despre puterea mișcării de renaștere spirituală și teologică din secolele XIII și XIV, prin introducerea "rugăciunii lui Iisus" ca metodă de concentrare și pace lăuntrică, în care sufletul ascultă și se deschide lui Dumnezeu.

Isihasmul este o mișcare de renaștere spirituală și teologică din secolele XIII-XIV ale cărei caracteristici sunt : practicarea "rugăciunii lui Iisus", precizarea naturii harului divin ca energie dumnezeiască necreată, posibilitatea vederii luminii dumnezeiești precum și natura ei.

Cei care au practicat la început isihia au fost monahii care trăiau ca pustnici în asceză riguroasă și viață mistică, contemplativă "en isihia", adică în liniște, numiți, pentru acest fapt, isihaști.

Început în sec. IV-V isihasmul a cunoscut o dezvoltare în sec. al VII-lea prin aprofundarea lucrărilor lui Dionisie Pseudo-Areopagitul în care erau tratate teme privitoare la viața mistică, duhovnicească. Tot în această perioadă, adică în sec. al VII-lea, a trăit Sf. Ioan Scararul (+ 649) care este considerat întemeietorul propriu zis al isihasmului. El a alcătuit lucrarea "Scara raiului" în care monahii sunt îndrumați la rostirea monologică a rugăciunii adică redusă numai la rostirea numelui "Iisus". Această formă redusă de rugăciune stă la temelia rugăciunii "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul" caracteristică spiritualității isihaste și în genere spiritualității ortodoxe, care este hristocentrică.

Introducere

În Cap. 3. . Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste, întărește cele arătate în capitolul doi despre credința adevărată și puterea miraculoasă a rugăciunii inimii, credință arătată nouă de multi părinți printre care și Sfântul Grigore Palama.

Sfântul Grigorie Palama este „chip al înfrânării“ care a glăsuit cum nu se poate mai bine cuvintele Apostolului Pavel: „Ce parte are cel necredincios cu cel credincios? Căci voi sunteți templu al lui Dumnezeu precum Dumnezeu a zis: Voi locui în ei și voi umbla și Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu“ (II Cor. 6, 15).

Unirea cu Mântuitorul în taină, prin rugăciunea minții, îi dăruiește sfântului atât darul de a se umple el însuși de lumina cea dumnezeiască, dar și posibilitatea de a-i lumina pe alții. Trecerea, încă din această viață, dincolo de hotarele stricăciunii, zădărnicirea învățăturii celei rele, înfățișarea dogmelor celor drepte ale Ortodoxiei vor face ca întreaga Biserică să îl prăznuiască în a doua duminică a Postului Mare.

Vederea luminii nezidite și participarea la aceasta i-au dăruit Sfântului Grigorie tot mai mult îndrăzneala de a deveni „gură a ortodocșilor și trâmbiță cu dumnezeiesc glas a învățăturilor celor sfinte“.

Ar fi foarte potrivit să considerăm nu doar activitatea sa omiletică, care s-a concentrat mai mult în perioada cât a fost ierarh, ci întreaga sa viață drept una destinată propovăduirii celei adevărate: toată viața sfântului a fost o predică vie, o mărturie nestinsă a experienței, dincolo de considerațiile pe care le-ar putea face cineva sprijinindu-se pe împărțiri arbitrare care iau în calcul metode și artificii retorice, dincolo de modele de predică sau exegeză mai mult sau mai puțin calculate.

Ce predică poate fi mai adevărată decât cea care răsună de cuvintele harului: teologhisirea că ființa lui Dumnezeu este de neîmpărtășit, dar lucrarea Lui se împărtășește, zugrăvirea în cuvinte a slavei și frumuseții și strălucirii luminii nezidite cu care sfântul însuși s-a hrănit, lumina Taborului, bucuria Duhului, strălucirea nematerialnică…

Cap. 4. Concluzii ce se pot trage din această lucrare sunt că, aceste energii sau lucrări sunt comune celor trei Persoane ale Sfintei Treimi și, prin lucrarea lor, Dumnezeu se manifestă în lume.

Această doctrină nu este ceva nou, căci ea își are izvorul în revelația Noului Testament și în învățătura Sfinților Părinți greci.

Prin energiile necreate ale lui Dumnezeu, oamenii ajung, cum ne spune Sf. Apostol Petru, "părtașii firii celei dumnezeiești" (II Petru 1, 4), fără ca prin aceasta ființa noastră omenească să devină ființa lui Dumnezeu, adică fără să devenim coesențiali cu Dumnezeu, Care rămâne în veșnicie ascuns în esența Sa, cunoscută numai de Fiul și de Duhul Sfânt.

"Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca noi să fim îndumnezeiți" (Sf. Atanasie cel Mare († 373), Cuvânt despre întruparea Logosului, Migne, P.G., XXV, 192 B).

Cap. 1. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului

1.1.Viața Sfântului Vasile de la Poiana Mărului

Sfantul Vasile este un reprezentant al emigrației monahale ruso-ucrainene care s-a produs în secolele XVII-XVIII în urma reformelor lui Petru cel Mare în Rusia și a persecuțiilor uniate în Ucraina rămasă sub stăpânirea polonă.

Născut în 1692, în părțile Poltavei, Ucraina, a petrecut mai mulți ani din tinerețea sa în aspre nevoințe în sihăstriile din Rusia, apoi în Munții Mosenski, în apropierea Kievului, unde se călugarise. Vine în Țara Românească, foarte probabil pe vremea lui Constantin Brâncoveanu și a Mitropolitului Antim Ivireanu, când viața bisericească și culturală a Țării Românești era în apogeu.

Împreună cu ucenicul său, ieroschimonahul Mihail, și cu alți călugări, intră în obștea Mănăstirii Dălhăuți, în apropierea orașului Focșani, unde rămâne 20 de ani. Aici este hirotonit preot și la scurt timp numit stareț, chiar dacă nu avea încă nici 30 de ani, mai presus de scrieri, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului s-a călăuzit el însuși după principiile evanghelice, trăind în armonie cu toți, în post, rugăciune

Sub păstorirea sa, Mănăstirea Dălhăuți a cunoscut o intensă renaștere spirituală. Cuviosul Vasile adună în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri, pe care îi învață cu ascultarea, smerenia, tăcerea și lucrarea cea de taină a Rugăciunii lui Iisus.

Crescând numărul lor, o parte dintre ei se stabilesc la schiturile din jur: Trestieni, Ciolanu, Cârnu, Rătești, Rogoz, Bontaști, Valea Neagră (Vrancea) și altele.

Dupa ce infiinteaza cateva manastiri in Buzau si Vrancea, se stabileste la Manastirea Poiana Marului. Unul din ucenicii săi a fost și Cuviosul Paisie, pe care îl primește în Schitul Trestieni pentru câțiva ani, iar în anul 1750, merge la acesta, în Muntele Athos, unde îl călugărește.

Sfântul Vasile de la Poiana Mărului afirmă cu insistență că Rugăciunea inimii nu e numai pentru sihaștri, ci și pentru cei din viața de obște. Acest mare curent, al doilea ca mărime după cel din secolul al XV-lea, inițiat de Sfinții Nicodim de la Tismana († 1406), Leontie de la Rădăuți și Daniil Sihastrul, este desăvârșit și răspândit în toate țările ortodoxe la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui următor, prin marii stareți: Sfântul Paisie de la Neamț († 1794), Sfântul Gheorghe de la Cernica († 1806) și Sfântul Calinic de la Cernica († 1868).1)

Iscusitul dascăl al rugăciunii, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, a reușit să îmbine în sihăstriile din ținutul Buzăului și Vrancei asprimea ascetică a vieții călugărești din Sinai și Athos, cu experiența mistică a monahismului slav și cu tradiția isihastă de sihăstrie din sutele de schituri și mănăstiri, în care monahismul românesc, atât de măsurat și așezat, își ducea viața duhovnicească fără întrerupere încă din secolul al IV-lea.2)

_____________________________

1) Pr. Gheorghe I. Drăgulin, Filocalia. De la Sfântul Vasile cel Mare până în zilele noastre, în „Studii Teologice”, XXXVIII (1980), nr. 1-2, p. 66;

2) Ioan Ivan Diac, Paisie Velicicovschi, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei", XXXIV (1958), nr. 1-2, p. 131;

Cap. 1. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului

Existența neântreruptă a miilor de sihaștri și a sutelor de schitulețe cu viață sihăstrească din codrii țărilor române, deci și din munții Buzăului, explică de ce calugărul ucrainean Vasile vine la începutul secolului al XVII-lea în acest ținut și se așază în unul din aceste schituri, ca apoi să

întemeieze unul propriu, căruia i se face stareț.

El află aici o viață monahală mult mai intensă decât în țara sa, care, după ce '" trecuse teologic printr-o accentuaevei", XXXIV (1958), nr. 1-2, p. 131;

Cap. 1. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului

Existența neântreruptă a miilor de sihaștri și a sutelor de schitulețe cu viață sihăstrească din codrii țărilor române, deci și din munții Buzăului, explică de ce calugărul ucrainean Vasile vine la începutul secolului al XVII-lea în acest ținut și se așază în unul din aceste schituri, ca apoi să

întemeieze unul propriu, căruia i se face stareț.

El află aici o viață monahală mult mai intensă decât în țara sa, care, după ce '" trecuse teologic printr-o accentuată influență catolică, se afla acum sub influența protestantă, fapt care adusese și o răcire a vieții monahale.3)

Preacuviosul Părinte Vasile era cunoscut și prețuit, în mod deosebit, pentru trăirea vieții sihăstrești și pentru învățăturile sale de suflet mântuitoare, neabătute de la dreapta învățătură ortodoxă.

Ca urmare a acestei cinstiri, schitul său era stavropighie, adică era condus de el fără nici un amestec al episcopilor Buzăului, fiind sub directa îndrumare a mitropolitului Țării Românești, iar acesta putea interveni numai atunci când s-ar fi ivit vreo abatere de la dreapta-credință 4).

Așezat într-un loc pustiu și pe un munte înalt, la văgăuni de stânci, cum arăta, cu exagerare, o jalbă a soborului, schitul a fost la început o sihăstrie cu 12 membri, care trăiau după rânduiala Sfântului Vasile cel Mare și cea a Sfântului Munte, cu viață de obște pilduitoare, încît cronicarul Chiriac Râmniceanu nota că aici este „obște minunată”. 5)

O însemnare de la Muntele Athos, subliniind buna organizare a vieții călugărești de aici, care avea o puternică, înrâurire și asupra altor schituri, adeverea că „al doilea munte sfânt se găsește la Poiana Mărului, în România”. 6)

Aceasta valoroasă însemnare nu surprinde, pentru că între aceste două centre monahale exista o strânsă legătura, întreținută prin vizite reciproce, însuși Părintele Vasile mergând deseori acolo, unde avea duhovnic, ultima dată, în anul 1756, când l-a tuns în cinul monahal pe fratele Platon, cunoscutul stareț Paisie de la Neamțu, de mai târziu.7)

Înalta viață duhovnicească ce se trăia la Poiana Mărului era atât de cunoscută, încît și domnitorul Constantin Ipsilanti, într-un hrisov din 23 aprilie 1803, ținea să sublinieze că: „într-acest sfânt schit locuiesc părinții sihaștri ce petrec o viață îngerească și mai presus de lume, cari neîncetat sunt rugători către Dumnezeu pentru toți pravoslavnicii creștini. Pentru o mai bună rânduială a vieții de obște, starețul Vasile, amintea un urmaș al său la stăreție, dăduse canoane „ca să fie urmate pentru buna rânduială a părinților care trăiesc în acest schit, ceea ce s-a păstrat și se păstrează până

_____________________________

3) Dumitru Stăniloae, Din istoria isihasmului în ortodoxia română, editura Scripta, București, 1992, p.21;

4) Hrisovul lui C. Ipsilante, din 23 aprilie 1803, în „Îngerul” (Buzău), XVI (1944), nr. 7-12, p. 34.;

5) Scrierea ieroschimonahului arhimandrit Chiriac Romniceanu, în „Biserica Ortodoxă Română”, XII (1889), p. 32;

6) Toma Dobre, Poiana Mărului, în „Muguri,” (Buzău), IV (1925), nr. 1-2, p. 34;

7) Prot. Serghie Cetvericov, Paisie, starețul mănăstirii Neamțului. Traducere de episcopul Nicodim, Tipografia mănăstirii Neamțu, 1933, p. 128;

Cap. 1. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului

azi, fără vreo schimbare din partea ucenicilor lui câți ne aflăm aici în viață, dintre care unul (este) și preacuviosul Paisie, starețul de la mănăstirea Neamțu”.8)

Și pentru ca nu cumva viața de înaltă curăție sufletească și de aspră înfrânare să fie întinată, unul din aceste canoane oprea intrarea femeilor în schit, iar altul nu îngăduia ca obștea să mănânce carne, ci numai brânză și lapte, sâmbăta și duminica, iar în restul zilelor, post.9)

Ca urmare firească a acestei opreliști, obștea nu creștea vite, hrana fiindu-i asigurată de oameni scutiți prin hrisov domnesc. Convingerea că monahii nu trebuie să mănânce carne si-a arătat-o Starețul Vasile într-o scriere intitulată: Întrebătoare răspunsuri adunate din Sfânta Scriptură pentru depărtarea de bucatele ceale oprite făgăduinței călugărești cei de bună voie.

Aceste învățături s-au răspândit în lumea monahală, în manuscris, până în 1818, când, cu blagoslovenia mitropolitului Veniamin Costache, s-au tipărit în mănăstirea Neamțu. Pentru lămurirea acestei nedumeriri, adaugă el, a cercetat pe Patriarhul Silvestru al Antiohiei, care, în 1749, „se afla la București, de față fiind și domnitorul Constantin Nicolae Mavrocordat”, și acesta i-a dat blagoslovenie „ca să grăiesc și să scriu împotriva celor ce învață ca să mănânce carne călugării”. „De aici, motivează el mai departe, luând cu pricină și începătură, am îndrăznit, măcar deși lipsit sunt de toată îndrăzneala cea către Dumnezeu, a aduce din Sfintele Scripturi și de la învățătorii Bisericii și din tipicurile mănăstirilor celor mari pe care Sfințita Sobornicească Biserică le primește și le ține, cum că nicicum nu se cade acum călugărilor, căutând la cei vechi, să mănânce carne”.

Adânc cunoscător al Bibliei și al învățăturilor Sfinților Părinți, Cuviosul Vasile a dat îndrumări și pentru felul cum sihaștrii trebuie să țină postul, pentru că, motiva el într-o scriere,10) un post nechibzuit și peste măsură ținut, nu pentru înfrânare, ci ca o virtute, este rodul mândriei. De aceea, arată el, "înfrânarea și postul sunt începutul și povățuirea a toată calea vieții călugărești". Și, mai departe, arătând el că trebuie postit cu înfrânare, zice: „împărtășirea de bucate fără de păcat și potrivit cu voia lui Dumnezeu se poate afla în trei stări ale sufletului: în înfrânare, în îndestulare și în săturare.

Înfrânare înseamnă a fi încă flămând când te scoli de la masă, îndestulare înseamnă a nu fi nici flămând, nici îngreunat; săturare, a se îngreuna puțintel”. Și după ce dă alte folositoare îndrumări de felul cum trebuie ținut postul, Părintele Vasile accentuează că „mai vârtos și mai multă vătămare aduce postul cel fără măsură decât dezlegarea”.11)

_____________________________

8) Pr. Horia Constantinescu și Pr. Gabriel Cocora, Poiana Mărului, în „Glasul Bisericii”, XXIII (1964), nr. 5-6., p. 479;

9) Arh. St. Buzău, Poiana Mărului, pach. 1, pe anul 1863, f. 101;

10) Pr. Dr. Paul Mihail, Schitul Poiana Mărului, un centru ortodox cărturăresc, Spiritualitate și istorie la întorsura Carpaților, vol. I, Buzău, 1983, p. 382-383;

11) Starețul Vasilie de la Poiana Mărului: Închipuire cum să cade să ne îndreptăm prin pocăință…, transcriere de C. Barbu, în „Mitropolia Olteniei”, XXVIII (1976), nr. 3-4, p. 237;

Cap. 1. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului

Sfântul Vasile, care a fost schimnic, având o bogată experiență a trăirii monahale, a îndrumat pe viețuitorii împreună cu el și pe alții să nu alunece pe căi greșite în viața sihăstrească. Viața monahală – spunea el – are trei căi: prima, obștea; a doua, viețuirea în doi sau trei frați, numită calea de mijloc sau împărătească, având totul în comun și supunere unii față de alții; a treia, cea mai înaltă, pustnicia, pe care o trăiesc numai cei desăvârșiti și sfinți, după ce s-au nevoit, pe celelalte două căi. Pe lângă aceste modalități de viată recomandate de Sfinții Părinți, zicea el, unii monahi își alege o alta: fiecare își face chilie unde vrea, trăiește singuratic, îngrijindu-se de cele ale trupului.

Aceștia însă, deși la prima vedere ar părea că trăiesc după regula pustnicească, își primejduiesc mântuirea, pentru că și-au ales, din început, acest fel de viață, la care se ajunge numai după ce ai trăit viața de obște și cea de mijloc, unde te-ai curățit de orice patimă și ți-ai topit voia în viața obștii. Schimnicia înainte de vreme, mai zicea el, este pricină de mândrie și iubire de sine, pe când trăirea laolaltă cu alții îți descoperă slăbiciunile, te apără de ispită și te poate curăți zilnic, prin harul lui Hristos, lucrând din dragoste pentru Domnul.

Pentru ca învățătura aceasta să aibă și mai mare putere de convingere, Cuviosul Vasile, care cunoscuse mulți ani necazurile și strâmtorarea pustiei, aduce în sprijinul îndemnurilor exprimate propria-i viață: „Eu mi-aduc aminte de când trăiam în pustie că mă mâniam tare și pe un lemn cam era prea gros sau prea subțire pentru lucru, și pe toporul rău, care nu tăia bine crengile, și pe cremenea care, când eram grăbit, nu da repede scântei, din care pricină, scos din fire, blestemam nu numai făptura neînsuflețită ci și pe diavol”.

Și tot din bogata sa experiență, Părintele Vasile mai amintea această constatare: „Eu am cunoscut oameni care petreceau în tăcere, ca pasărea în cușcă, și care de întristare și ciudă cârteau împotriva lor înșiși, ca și cum s-ar fi aflat lângă ei unul care i-ar fi amărât”.12)

Preacuviosul schimnic Vasile era și un adânc cunoscător al Cuvântului lui Dumnezeu, îndemânând mereu pe frații întru sihăstrie să fie și ei la fel. Deci, zicea el, „ia aminte la citirea Scripturilor și, de nu vei fi om, te vei face om, că citirea Scripturilor este tămăduire meșteșugitoare și mântuitoare”, dar în același timp „mare întărire este a nu greși înțelegerea citirii Scripturilor, iar mare surpare și prăpastie adâncă este neînțelegerea Scripturilor”.

Dar pentru un doritor de viață îmbunătățită nu este de ajuns numai Sfânta Scriptură, cuprinsă mai ales în Psaltire, Apostol și Evanghelie, ci acesta trebuie să cunoască și scrierile Sfinților Părinți și ale altor nevoitori întru viața duhovnicească aleasă.

Pentru a dovedi acest folos, scria preacuviosul: „zic unii (…) ce ne trebuie atâtea Scripturi multe, au nu este nouă destul Psaltirea și Sfințita Evanghelie și Apostolul, care sunt începutul și sfârșitul a toată Scriptura și învățătura; nimenea nu poate să zică, o, fraților, cum că nu sunt acestea

izvor a toată Scriptura, însă de vreme ce acestea le-au numit Sfinți Părinți un postav întreg, apoi

_____________________________

12) Prot. Serghie Cetvericov, ibidem, p. 130-133.;

Cap. 1. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului

cum poate fiecare ce nu va ști meșteșugul croitoriei să croiască și să coasă haină; și să nu-mi zici pentru Psaltire și pentru Sfințita Evanghelie și pentru Apostol, ci de vei citi și toate cărțile învățăturilor, iar pentru sfintele scripturi ale Părinților care învață pentru viața cea în taină nu vei griji nimic, nu vei ști (nimic) pentru lucrarea cea în taină a chiliei și pentru viața cea duhovnicească călugărească și cea din lăuntrul inimii…”13)

Sfântul Vasile nu s-a mulțumit numai să îndemne la citirea scrierilor unor mari îndrumători ai vieții duhovnicești ci, pentru a le avea frații întru îmbunătățire, el le și răspândea, în copii, atât prin nevoința lui, cât mai ales a unor viețuitori din schitul Poiana Mărului, înzestrați cu darul scrisului frumos.

Acest așezământ devenise atunci o mare și cunoscută vatră de înaltă spiritualitate ortodoxă, Starețul Vasile fiind definit de N. Iorga „un mare predicator al culturii”. El a răspândit scrierile unor mari nevoitori întru desăvârșire, precum: Sfinții Isaac Sirul și Ioan Scărarul, Grigorie Sinaitul, Isihie al Ierusalimului și Filotei Sinaitul.

Aceste scrieri conțineau învățături despre Rugăciunea lui Iisus sau Rugăciunea minții. La unele din acestea, cuviosul a alcătuit înainte-cuvântări, prin care dădea îndrumări pentru înțelegerea și practicarea ei fără greș, fiind atunci cel mai iscusit cunoscător și trăitor al amintitelor metode de îmbunătățire duhovnicească.20)

În una din aceste prefețe el precizează: „De vreme ce cu neînțelegerea sau cu uitarea, sau fără voie sau de nevoie, sau din neputință trupească în fiecare zi vrând și nevrând greșim, după cum zice Apostolul Pavel, nu ceea ce voiesc fac, ci ceea ce nu voiesc. Deci noi, întru aceste feluri de păcate ce sunt de iertare, greșim fără de iertare”.

De multe ori ni se pare, continuă el, că aceste păcate sunt iertate și nu ne pocăirn, adică nu ne pare rău, și adesea facem vinovați de ele pe alții. „Vina păcatului s-o punem pe noi înșine și să cerem iertare de față, înaintea oamenilor, iar înaintea lui Dumnezeu să cerem iertare cu mintea și în taină, că într-alt chip nu se iartă aceste păcate, măcar și de se par că sunt de iertat”.

Iertarea să se ceară în minte, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Cu această simplă rugăciune – subliniază el – toată pravila se săvârșește, după chipul văduvei din Evanghelie, care striga către judecător, ziua și noaptea, cerând răsplată de la pârâșul său. „După acest chip și așezământ, îndemna cuviosul, se cade și nouă să cântăm dimpreună la o adunare cu toate cele șapte laude ce s-au zis mai sus, iar în cealaltă vreme să ne învățăm întru rugăciunea cea cu mintea, întru care se cade să ne învățăm ori de vom fi în chilie, sau pe cale, sau șezând, sau culcându-ne, sau oriunde vom fi, ca să nu fie mintea noastră deșartă de aducerea-aminte de Dumnezeu”.

_____________________________

13) Mitropolia Olteniei”, XXVIII (1976), nr. 3-4, p.238;

14) Pr. Dr. Paul Mihail, op. cit., passim;

Cap. 1. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului

Ca să întărească această practică, nu numai pentru sihaștri ci și pentru cei din viața de obște, Starețul Vasile argumentează că „această sfințită rugăciune cu mintea, a lui Iisus sau lucrarea inimii n-au ieșit numai dintr-un unghiu, nici de la oarecari mici și proști călugări, ci, luând început din zilele apostolilor, au strălucit, prin înger în trup, în vremea marelui Pahomie”.

Pentru o și mai mare convingere a cititorului, el aduce și acest temei: „Și să știi și aceasta că nu numai în pustie sau în singurătatea sihăstrească au fost învățători și cei mai mulți săvârșitori ai acestei sfințite lucrări. Ci mai mult în lavrele cele mari care se aflau în mijlocul orașelor.

E de mirare cum sfințitul Patriarh Fotie, fiind ridicat la patriarhie din dregătoria boierească și nefiind călugăr, s-a deprins cu această treaptă, adică cu această lucrare a minții. Și atâta a sporit, încât fața lui strălucea ca a lui Moise, din darul Sfântului Duh ce se afla într-însul, zice Simeon Tesaloniceanul.

El mărturisește că acela a alcătuit și o carte despre această lucrare a minții, cu toată înțelepciunea filozofică. Mai zice că și Sfinții Patriarhi ai Constantinopolei, Ioan Gură de Aur și Ignatie și Calist, au scris cărți despre această lucrare. Doar Sfântul Patriarh Calist s-a deprins cu lucrarea minții în lavra cea mare a Athosului, slujind la bucătărie. Iar de te îndoiești pe motiv că nu ești în pustie adâncă, a doua pildă a atenției inimii îți este Sfântul Episcop Fotie”.15)

Cunoscând acestea, Părintele nostru Vasile arăta că părerea celor care socotesc că lucrarea minții e potrivită numai oamenilor desăvârșiți, care au ajuns la curățirea de patimi și la sfințenie, este neîntemeiată.

Cei ce socotesc așa își mărginesc rugăciunea numai la rostirea psalmilor, troparelor și canoanelor, neînțelegând că ea a fost rânduită de Sfinții Părinți ca vremelnică, în vederea neputinței și prunciei minții noastre, și cu scopul ca noi, desăvârșindu-ne treptat-treptat, să ne ridicăm la înălțimea minții lucrătoare și nici într-un caz să nu ne oprim numai la rugăciunea din afară.16)

Spre deosebire de alții, Sfântul Vasile, dând întâietate Rugăciunii lui Iisus și apoi cântării, ține să sublinieze însemnătatea Bisericii, în care primim harul, cu ajutorul căruia dezvoltăm viața noastră în Hristos:

„Dar să nu socotești, binecredinciosule cititor, că luându-ne pe noi Sfinții Părinți de la multa cântare din afară și poruncindu-ne să ne deprindem cu lucrarea minții, nesocotesc psalmii și canoanele. Să nu fie aceasta. Căci acestea Sunt date de Duhul Sfânt Sfintei Biserici, între care se săvârșește toată lucrarea de sfințire prin hirotonie și toată taina iconomiei lui Dumnezeu-Cuvântul până la a doua venire a Lui, în care se cuprinde și învierea noastră. Și nu este ceva omenesc în rânduiala bisericească, ci toate sunt ale darului lui Dumnezeu, neprimind nici un adaos de la vrednicia noastră și nici o împuținare pentru păcatele noastre”.17)

_____________________________

15) Filocalia, vol. VIII, p. 593-594;

16) Prot. Serghie Cetvericov, ibidem, p. 207;

17) Filocalia, vol. VIII, p. 592;

Cap. 1. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului

Faima lui de îmbunătățit și iscusit îndrumător al unei înalte trăiri duhovnicești s-a răspândit în toată Ortodoxia. Ca nu cumva, fără voia lui, în aceste învățături să se strecoare vreo greșeală, în anul 1749, a avut loc la București un sobor care le-a cercetat și au văzut pe dânsul că după puterea Sfintei Scripturi învață, urmând întru toate învățăturii sfintelor bisericești învățături și după a preacuvioșilor părinți și întru nimic n-au aflat într-însul prihană. Și foarte s-au bucurat Preasfințiții Patriarhi și l-au blagoslovit pe dânsul și au mărturisit pentru dânsul înaintea a tot soborul, ca nimeni pentru învățătura lui să se îndoiască”.18)

„Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu îi covârșea, neasemănat, pe toți părinții din vremea lui în înțelegerea dumnezeieștii Scripturi și în învățătura de Dumnezeu purtătorilor Părinți și în știința cea desăvârșită a Sfintei Biserici a Răsăritului, a sfintelor pravile și a dreptei lor tâlcuiri, după Zonara și Teodor Balsamon și în alte înțelegeri”.19)

Și devenise Cuviosul Schimnic Vasile atât de îmbunătățit și de cunoscut, încît era luat ca element de comparație pentru alți părinți din vremea lui, care mergeau pe aceeași cale. Se spune despre viața starețului Mihail de la Trăisteni, din Țara Românească, schit aflat atunci sub ascultarea sa duhovnicească, de unde se văd și alte însușiri ale sale: „că acest bărbat într-atâta sporise întru smerită cugetare și dragoste și întru înțelegere duhovnicească și darul descoperirii tainelor întru dumnezeiască Scriptură de la Dumnezeu luate, încât era asemenea Starețului Vasile, că s-a ostenit a fi râvnitor în toate ostenelele și nevoințele lui. Pentru aceasta, cu puțin de nu chiar asemenea acestuia, strălucea și el în toate darurile Duhului”.20)

Calea vieții lui fiind rugăciunea neîncetată până în clipa morții și petrecând viață sihăstrească întru curăție, în post și în alte înfrânări, Cuviosul Părintele nostru Vasile s-a mutat către Domnul, în cereștile locașuri, la 25 aprilie 1767.29) Rămășițele sale pământești odihnesc, neștiute de noi, la Poiana Mărului, din județul Vrancea, dar el a rămas în amintirea urmașilor și a tuturor monahilor ca „sfânt stareț” sau „bărbat sfânt”.

O cercetare amplă, de zece ani, pe marginea vieții și a scrierilor Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, numită „Rugăciunea lui Iisus în scrierile Starețului Vasile de la Poiana Mărului” („La Preghiera di Gesu negli scritti di Basilio di Poiana Mărului”) a fost întreprinsă de părintele Dario Raccanello din Villa Brico (Nordul Italiei), din comunitatea monahală a Fraților Contemplativi ai lui Iisus și publicată în Italia, ca teză de doctorat, în 1986.

Lucrarea tradusă s-a tipărit zece ani mai târziu și în limba română, la Sibiu, atrăgând atenția și credincioșilor noștri asupra acestui Sfânt mai puțin popularizat.

_____________________________

18) Dr. Antim Anghelescu, episcop al Buzăului, Scrisorile unor monahi…, Ed. Sfintei Episcopii a Buzăului, 1947, p. 66-67;

19) Viața și nevoințele fericitului Paisie…, Râmnicu-Vâlcea, 1935, p. 26;

20) Ibidem, p. 31;

21) Potrivit însemnării de pe manuscrisul slavo-român 397 de la Biblioteca Academiei R.S.R.) la Pr. dr. Paul Mihail, op. cit., p. 363;

Cap. 1. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului

1.2.Figura Starețului Vasile

Cuviosul Vasile, profund înrădăcinat în tradiția monahală românească, a știut să atingă noi culmi spirituale, bazîndu-se în principal pe două elemente: scrierile sfinților Părinți și rugăciunea lui Iisus. Faptul că un singur stareț a avut sub supravegherea sa spirituală un număr atît de mare de comunități reprezintă o adevărată raritate în tradiția isihastă româneasc. Stilul de viață și învățătura ieroschimonahului Vasile au fost percepute de monahii care veneau în contact cu el ca un motiv de îmbogățire și de înnoire duhovnicească.

Întemeierea schitului coboară în timp trei secole, iar începutul său reprezintă acum vorbe de legendă. O veche însemnare de pe un manuscris al schitului ne descoperă anul 1702, însă prima atestare documentară este din 1730. Temelia acestui schit a fost pusă de călugări sihaștri, avândul în frunte pe ieroschimonahul Vasile.

Preluând mișcarea isihastă de la Schitul Pocrov inițiată de Cuviosul Episcop Pahomie al Romanului († 1726), fericitul stareț Vasile era foarte iscusit în viața de rugăciune, în cunoașterea Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți filocalici. Punând accent pe ascultare, pe trăirea în desăvârșită armonie, citirea zilnică a Sfintei Scripturi și a scrierilor Sfinților Părinți, practicarea Rugăciunii lui Iisus, păzirea curată a minții, mâncarea o dată pe zi și împărtășirea săptămânală, reușește să creeze un adevărat curent de înnoire duhovnicească în monahismul românesc la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Ca stareț la Poiana Mărului, Cuviosul Vasile conduce duhovnicește toate schiturile din Munții Buzăului pe care le cercetează regulat, fie personal, fie prin scrisori. Astfel, starețul Vasile face din obștea sa o adevărată școală duhovnicească de trăire isihastă, după învățătura Sfinților Părinți, renumită în Țara Românească. Ucenicii săi, munteni, moldoveni, ardeleni și ruși, trăiau în desăvârșită dragoste și bună rânduială.

Astfel, starețul Vasile a reânnoit viața monahală din schituri și sihăstrii prin îmbinarea acestor trei experiențe: greacă, rusă și română. Locuitorii din împrejurimi păstrează din tată în fiu o istorioară ce se referă la ridicarea primei așezări monahale la Poiana Mărului.

Se spune că înainte de a fi schit, în acest loc era o pădure întinsă, departe de orice așezare omenească, după cuvintele bătrânilor cale de 2-3 poște. Acolo își aveau stâna niște ciobani, singurii viețuitori și cunoscători ai locurilor. Ei își ridicaseră o colibă și un staul pentru oi pe locul unde se va ridica mai târziu mânăstirea, lângă un măr mare, de unde se trage probabil și denumirea așezării Poiana Mărului.

Cei ce istorisesc vorbesc despre faptul că în toate serile ciobanii vedeau o lumină, ca un felinar, în scorbura mărului, dar nici unul din ei nu avea curajul să vadă ce este, mai ales că ziua nu se mai vedea nimic. Într-una din serile de vară, pe când ciobanii priveau lumina ce le apărea din măr, au primit niște oaspeți neobișnuiți.

Cap. 1. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului

Trei călugări pelerini, doritori de liniște și sihăstrie, căutau un loc prielnic zidirii unei mânăstiri. Aflând și văzând și ei acea lumină, s-au minunat, iar unul dintre ei, s-a urcat în măr și de acolo a coborat cu o iconiță, ce o înfățișa pe Maica Domnului cu Pruncul în brațe.

Faptul că Vasile este ctitorul știm chiar de la el însuși, după cum mărturisește în Testamentul său, din anul 1764: “…Făcând eu acest schit, anume Poiana Mărului și trăind eu câtăva vreme cu frații mei, cu rușii…viețuind în țară streină…”.

Astfel cel care a pus bazele mânăstirii de la Poiana Mărului a fost ieroschimonahul Vasile, trăitor între anii 1692-1767. Acesta este numit de unii cercetători Vasile Sloveanul, alții spun că se născuse în Rusia, fiind chiar văr cu Paisie Velicicovski și se numea Vasilie Bezrucovâi, adică “cel fără mâneci”. Împrejurarile care l-au determinat să intre în monahism nu se cunosc. Cei care s-au ocupat de biografia cuviosului Vasile vorbesc despre firea înclinată spre cele duhovnicești și râvna

Figura starețului Vasile de la Poiana Mărului a dobândit o mare importanță și pentru dezvoltarea spirituală a multor comunități isihaste din munții Vrancei și ai Buzăului. Înaltul mod de viață interioară trăit la Poiana Mărului nu putea să nu atragă atenția celor care sprijiniseră întemeierea noului schit, încrederea pe care aceștia o nutreau fată de comunitatea monahală de la Poiana Mărului.

Acest lucru e ușor de dedus din faptul că unele schituri au fost “închinate” noului așezământ și deci subordonate și din punct de vedere juridic Poienii Mărului. Personalitatea cuviosului Vasile nu s-a impus doar acestor schituri, acțiunea de “stareț” s-a exercitat asupra multor altor comunități, care au cerut în mod spontan îndrumarea sa duhovnicească pentru respectul pe care i-l purtau.

În aceste cazuri, tipul de legătură era doar duhovnicesc și un exemplu îl constituie cel al schitului de la Trăisteni. Aici se afla sub ascultare fratele Platon, viitorul monah, Paisie de la Neamț, care a refuzat să îl urmeze pe cuviosul Vasile la Poiana Mărului pentru a nu fi hirotonit preot. Acesta va deveni totuși ucenicul său și continuatorul activității cărturărești și a spiritualității isihaste. Acest fapt ne poate da o idee despre cât de strânse și profunde erau legăturile pe care starețul știa să le instaureze în comunități libere de orice legătură juridică față de el.

În acest tip de relații intrau și cele pe care acesta le avea cu schiturile întemeiate sau reîntemeiate direct de călugării proveniți din comunitatea de la Poiana Mărului sau de ucenicii duhovnicești ai cuviosului Vasile. Se știe că acesta a avut sub directa sa îndrumare spirituală cel puțin unsprezece comunități isihaste din zona Focșani-Râmnicu Sărat. Raporturile cu toate aceste comunități, pe cât de variate și diverse, au fost menținute prin vizitele personale ale starețului Vasile sau prin trimiterea scrierilor sale.

În 1749, chemat de domnitorul Constantin Mavrocordat la București, Starețul Vasile a demonstrat corectitudinea învățăturilor sale despre rugăciunea lui Iisus în fața a trei patriarhi: al Antiohiei, al Alexandriei și al Ierusalimului. Predosloviile în care a vorbit despre această rugăciune

Cap. 1. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului

au fost redactate în slavonă, dar imediat traduse în română și ulterior recopiate (aproximativ cincizeci și opt de manuscrise). Textul include pasaje cu imagini tipice scrierilor ascetice, păstrându-și încă puterea de convingere: „Când (monahul) sângur de sine, fără socoteală să nădăjduiaște, atunce ca lăstunul să sfărâmă și cade cu cădere de mirare"; „Precum sabia cea cu doao ascuțituri ori încotro o vei întoarce taie cu ascuțitul său cele ce să întâmplă, așa lucrează și rugăciunea lui Iisus Hristos"; „Nu (te lua) după basne proaste, adecă temăndu-te de lupi să nu mergi în pădure".22)

Reînnoirea vieții monahale de la Poiana Mărului și din celelalte schituri din Vrancea și Buzău s-a început și desăvârșit printr-o profundă viață de rugăciune, supravegheată permanent aproape o jumătate de secol, de către marele stareț Vasile. El cerea ucenicilor săi să practice neîncetat rugăciunea inimii, chiar înainte de despătimire, să trăiască în desăvârșită dragoste și ascultare, să iubească tăcerea, smerenia, postul și sărăcia celor materiale. Toate acestea, împreună cu stricta respectare a slujbelor bisericești la care luau parte toți călugării, au contribuit cel mai mult la curentul monahal înnoitor care a odrăslit în Schitul Poiana Mărului.

Cuviosul Vasile, într-un glas cu toți Sfinții Părinți, spune că din trei pricini unii din călugări și din creștini părăsesc lucrarea cea sfințită a rugăciunii inimii. Unii din ei „lasă această lucrare numai sfinților bărbați fără patimă, socotind că numai acelora li se potrivește, nu și celor pătimași”. A doua pricină a părăsirii rugăciunii inimii este „împuținarea aproape totală a învățătorilor la acest fel de viețuire”; iar a treia pricină este „înșelăciunea care se ivește în această lucrare”, adică ispita mândriei și a voii proprii. Or, pentru împuținarea patimilor la călugării începători, este nevoie de atenția minții și paza inimii, adică de rugăciunea minții. Iar dacă lipsesc dascălii rugăciunii, „avem scrierile sfinților ca învățător”.

Cât pentru piedicile de care se tem unii, ei se fac sieși piedică, „căci nu trebuie să te ferești să mergi în pădure din teama de lup. Pentru că numai de Dumnezeu trebuie să te temi, să fugi din frică sau să te lepezi de El”. Cât pentru importanța postului la deprinderea rugăciunii inimii, starețul Vasile de la Poiana Mărului aduce în mijloc cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, care zice: „Înfrânarea se rânduiește potrivit puterii trupești a fiecăruia”.

Apoi adaugă: – Cu adevărat și de aceasta se cuvine să se țină seama, ca nu cumva, zdrobind cu înfrânarea cea peste măsură puterea trupească, să se facă trupul sleit și neputincios spre sporirea duhovnicească. Pentru că, de ar fi fost bine să slăbim cu trupurile și să zăcem abia vii, negreșit, așa ne-ar fi făcut Domnul de la început. Dar de vreme ce ne-a făcut așa cum ne-a făcut, greșesc cei ce nu păzesc precum este ceea ce a fost făcut. Pentru aceea zice Sfântul Maxim: „Dă trupului cele după putere și întoarce toată nevoința ta spre lucrarea minții”. Iar Sfântul Diadoh zice: „Postul are laudă în sine, dar nu la Dumnezeu”.

_____________________________

22) http://www.crispedia.ro/Staretul_Vasile

Cap. 1. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului

Drept recunoștință pentru faptele sale minunate și viața sfantă pe care a adus-o drept călăuză ucenicilor săi, celui ce a fost vas curat al Duhului Sfânt, îndreptătorul călugărilor, înălțimea cea stralucită a smereniei, cumpăna cea dreaptă a înfrânării și solitorul cel tare al rugăciunii inimii, Cuviosului Părinte Vasile, să-i aducem rugăciuni pentru izbăvirea noastră și să-i cântăm: Bucură-te.

În fiecare an, pe 25 aprilie, credincioșii ortodocși îl cinstesc pe Sfântul Vasile de la Poiana Mărului citindu-i Acatistul și rugându-se la cel care ne-a fost nouă tuturor pildă de credință, zicând:

”Învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu, povățuitorule al călugărilor, propovăduitorule al harului, dascălul rugăciunii minții celei cu trezvie lucrate, Părinte Cuvioase Vasile, roagă pururea pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Întru tine, Părinte, cu osârdie, s-a mântuit cel după chip că, luând crucea, ai urmat lui Hristos și lucrând, ai învățat să nu se uite la trup, că este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta, și cu îngerii împreună se bucură, Cuvioase Părinte Vasile, duhul Tău. ” (Troparul Sfantului Vasile de la Poiana Marului (glas 8).

În cele 12 icose și 13 condace se aduce laudă vieții sfântului: Luminător preastrălucit al călugărilor din mănăstirile românești ai fost, fericite Părinte. Căci pilda faptelor și mireasma învățăturilor tale au îndreptat pe mulți către a ămplinirii virtuților sihăstrești.23)

Prin tine, Cuvioase Părinte, mulți călugări și credincioși au descoperit deprinderea rugăciunii lui Iisus prin care s-au umplut de harul Dumnezeiesc, slăvind pe Hristos neâncetat.24)

Prin tine, Cuvioase Părinte Vasile, viață călugărească de la Poiana Mărului s-a statornicit după rânduiala Athosului, unde sunt căile desăvârșirii, pe care, împlinindu-le cu dragoste, ne ridicăm la înălțimea cerului.25)

Văzând trăirea ta în liniștea sihăstriei, Prealăudate, Părinte, cu adevărat, am înțeles că viața pustnicilor fericită este. Căci, întrarmându-te cu dumnezeiescul dor, nerodirea pustiului ai schimbat-o în ogor dătător de roadă duhovnicească.26)

… Cuvioase Părinte Vasile, podoaba cea aleasă a călugărilor, bucuria cea sfântă a pustnicilor, stâlpul cel neclintit al răbdării, trâmbița cea netăcută a rugăciunii inimii, îngerească minte care ai înmulțit talantul încredințat de Hristos, auzi-ne pe noi, nevrednicii, care suntem cuprinși de tot felul de necazuri și de ispite, și te roagă lui Dumnezeu să ne învrednicească, la vremea potrivită de cereasca Sa Împărăție, ca neâncetat, împreună cu îngerii, să cântăm Prea Sfintei Treimi: Aliluia!27)

_____________________________

23) Acatistul Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, Icosul 2;

24) Ibidem, condacul 4;

25) Ibidem, Icosul 6;

26) Ibidem, Icosul 8;

27) Ibidem, Condacul 13;

Cap. 1. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului

1.3. Opera Sfântului Vasile de la Poiana Mărului

Pe lângă aleasa sa viață duhovnicească-ascetică, starețul Vasile era și un bun cunoscător al scrierilor patristice și postpatristice, din care a făcut anumite traduceri. Ca dascăl al rugăciunii, marele stareț a scris și câteva „Cuvinte“ despre paza minții, despre rugăciune și creștere duhovnicească, scurte introduceri la scrierile filocalice, lucrări teologice-ascetice, în limba slavonă, care au rămas în manuscris:

– Întrebătoare răspunsuri adunate din Sf. Scriptură pentru depărtarea de bucatele cele oprite tăgăduinței călugărești cei de bună voie (tipărită la Mănăstirea Neamț în 1816);

– Cuvânt Înainte la cartea fericitului Nil de la Sorska și Adăogire sau cuvânt pe urmă la cartea fericitului Nil de la Sorska, (ascet, teolog și filozof rus, stareț la Sorska, 1433-1508);

– Înainte cuvântare spre capetele fericitului Filotei Sinaitul;

– Cuvânt înainte sau înainte călătorie la cartea lui Grigorie Sinaitul;

– Adăugire sau cuvânt pre urmă la cartea Sfântului Nil de la Soesca;

-Închipuire cum se cade nouă celor ce suntem pătimași și călcăm poruncile să ne îndreptăm prin pocăință și să ne învățăm lucrării cei cu mintea viețuind întru supunere.

Se cunosc șapte manuscrise slave copiate la Schitul Poiana Mărului, din care patru cuprind unele din lucrările menționate. Unul este copiat de starețul Vasile, iar un altul, cuprinzând versiunea slavă a scrierii alegorice-religioase spaniole „Desiderie“, a fost copiat tot de el. Opera sa a fost tradusă în limba română și copiată în zeci de manuscrise. Cuvintele sale introductive sunt adevărate pagini de filocalie și călăuză spre Hristos prin rugăciune.

Starețul Vasile a scris predosloviile la cărțile despre lucrarea minții ale Sf. Grigorie Sinaitul, Sf. Filotei Sinaitul, Sf. Isichie Ierusalimeanul, Și Sf. Nil Sorschi. În aceste predoslovii el arată că numai pravila de rugăciune de dinafară, cântarea de tropare și canoane și cântarea de psalmi nu e de ajuns și este neapărată nevoie de lucrarea lăuntrică a rugăciunii și de lupta cu cugetele și cu patimile, prin chemarea necurmată a numelui Domnului Iisus Hristos. O astfel de lucrare lăuntrică nu trebuie socotită drept o îndeletnicire numai a acelora care au ajuns la o înaltă treaptă de desăvârșire duhovnicească și care s-au curățit de patimi; ea este neapărat trebuincioasă și celor începători, pe care-i ajută să-și cunoască întocmirea lor lăuntrică și lipsurile lor și să învingă cugetele și patimile.

Totodată, starețul Vasile respinge și feluritele obiecțiuni care se ridică împotriva lucrării minții și demonstrează că anume ea îi ajută nevoitorului să deosebească lucrarea înșelării și să fugă de ea. El se atinge și de rugăciunea cea contemplativă, descriind unele stări ale ei. În toate cele patru predoslovii el vorbește despre unul și același lucru, însă lămurește subiectul ce și l-a propus din toate punctele de vedere, astfel că toate predosloviile se completează una pe alta.

Cap. 1. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului

În “Cuvânt înainte sau înainte călătorie la cartea lui Grigorie Sinaitul”, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului insistă ca mintea să caute deasupra inimii ca un împărat, nu în partea dreaptă a ei spre piept, nici în josul ei, ca să nu trezească nici fierbințeala mâniei în piept, nici fierbințeala poftei din josul inimii. Dar noutatea la Vasile constă în faptul că el cere ca mintea să nu caute nici în mijlocul inimii, ci deasupra ei, pentru că inima este sediul rațiunii și astfel, dacă mintea ar căuta spre acel mijloc, mintea sau rațiunea ar rămâne în ea însăși, într-o pură raționalitate.

Mintea trebuie să caute să ajungă deasupra sa și să se stăpânească pe ea însăși ca un împărat. Omul trebuie să caute să ajungă chiar și deasupra sa, adică să se ridice mai presus de sine spre Dumnezeu, spre adevărul personal infinit, să intre în relație cu El, depășindu-se pe sine, așa cum i-o cere de altfel și firea. Dar pentru aceasta trebuie să rămână aproape de însuși centrul ei, de inimă, căci numai prin ea poate urca mai presus de ea. Ideea că inima e centrul cugetării se justifică cu faptul că ea e centrul vital al organismului, deci și al cugetării care dirijează omul întreg. În inimă și totuși, prin inimă, deasupra inimii sale, acolo trebuie să fie omul.28)

"De se golește cineva numai de vedere, de auzire și de vorbire, dobândește oarecare liniște de patimi și de gândurile rele. Dar cu mult mai mult se va îndulci de odihna de gândurile rele și va gusta bucuria cea duhovnicească, care se pricinuiește prin rugăciunea minții și prin luarea aminte"

"În mod sigur Dumnezeu, Care vrea totdeauna binele omului, dorește și vrea să-i înalțe la stadiul contemplativ pe toți cei care se ostenesc în mod sincer și cu râvnă în practica rugăciunii. Dar vai dacă aceasta va ajunge să constituie o pretenție: Unii, pe care se cuvine să-i numim ușuratici la minte, auzind că prin această rugăciune lucrătoare a minții se face o sporire grabnică, aleargă înainte de vreme să ajungă la rugăciunea văzătoare, socotind că ea se află la îndemâna celor care o doresc"

"De Dumnezeu însă se cade a ne teme iar nu să fugim și să ne lepădăm de El din frică. Fiindcă, într-adevăr, prin această lucrare (a minții) e nevoie de frică și cutremur, de zdrobire și smerenie, de multă cercetare a Sfintelor Scripturi și de sfătuirea fraților celor de un gând cu noi, iar nu de fugă și de lepădare, nici de obrăznicie (îndrăzneală) și rânduială de sine. Fiindcă cel îndrăzneț și obraznic, urmărind cele ce sunt mai presus decât vrednicia și întocmirea sa (Int. Solomon 3,21), aleargă cu trufie să ajungă înainte de vreme la rugăciunea văzătoare (contemplativa). Si iarasi: daca cineva visand in parerea lui ca ajunge la cele inalte , si-a agonisit o pofta (dorinta) satanica si nu adevarata, pe acestia usor ii prinde diavolul in mrejele lui ca pe o sluga a sa.29)

Cuvântul înainte al starețului Vasilie de la Poiana Mărului la cartea fericitului Nil de la Sorska – Sfinții Părinți învățându-ne să biruim patimile și să ne curățim mintea de cugetele cele rele,

_____________________________

28) Filocalia, op. cit., p. 471;

29) Dario Riccanello, Rugăciunea lui Iisus în scrierile starețului Vasile de la Poiana Mărului, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 117;

Cap. 1. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului

hotărăsc cu însuși poruncile lui Hristos, ca lucrătorul să aibă aceste două arme puternice:

Frica de Dumnezeu și aducerea aminte că Dumnezeu este aici, de față, după cuvintele:

"Cu frica Domnului se îndepărtează tot omul de rele" și: "Văzut-am pe Domnul de-a pururea înaintea mea, căci de-a dreapta mea este ca să nu mă clătesc". Șide la aceasta mai adăugă: aducerea aminte de moarte și de matca focului, precum și cetirea Sfintelor Scripturi.

                Toate acestea sunt bune pentru bărbații sporiți și evlavioși, dar și asupra celor nesimțitori și împietriți, însăși gheena și chiar arătarea descoperită a lui Dumnezeu nu le va aduce lor frică. Iar la monahii începători, chiar mintea degrabă se tocește de amintirea acestora și fuge de ele ca albina de fumegarea fumului. Iar dacă totuși aducerea aminte de unele ca acestea este de folos, Părinții cei duhovnicești și încercați au descoperit o și mai neasemănată bunătate, care poate ajuta chiar și pe cei neputincioși, de se vor nevoi.

                Asemănare și chip a bunătății celei dintâi sunt cei ce macină la râșniță cu mâinile și cu puterea lor; iar a bunătății celei de-a doua, cei ce macină la moara cu apă și cu meșteșug. Că precum apa singură pornește roata și piatra, așa și preadulce Numele lui Iisus, dimpreună cu aducerea aminte de Dumnezeu este de față, pornește spre rugăciune mintea celui ce viețuiește necurmat întru Iisus Hristos. Despre care lucru, Isihie cel Mare cu cuvântarea de Dumnezeu zice: "Sufletul cel ce este îmbunătățit și îndulcit de Iisus, înalță laude Făcătorului de bine cu bucurie, cu dragoste și cu mărturisire, mulțumind și chemându-l cu veselie". "După cum nu este cu putință cuiva să petreacă viața de acum fără de mâncare și fără de băutură, tot așa fără de paza minții e cu neputință sufletului să ajungă la ceva duhovnicesc și plăcut lui Dumnezeu, sau să scape de păcatul cel de gând, chiar de s-ar și sili, de frica muncilor, să nu mai greșească". Și încă: "Cugetele care, fără voia noastră au pătruns, s-au întărit și stau în inimă, numai rugăciunea lui Iisus, făcută din adâncul inimii le poate alunga".30)

"Eu, o, prietene, fiind om neputincios, când greșesc față de cineva, voiesc ca acela să mă ierte. De asemenea, mă silesc, chiar dacă inima mea se împotrivește să iert și eu fratelui meu greșelile lui față de mine. Până când însă? Nu de șapte ori, zice Domnul, ci de șaptezeci de ori câte șapte, dacă ne va greși și-i va părea rău, să-i iertăm lui. Aceasta este pravila și dreptarul nostru, pe care dacă le-am păzi, nimeni nu ne-ar strica dragostea dintre noi și împreună-viețuirea noastră. "
"Câtă vreme omul se nevoiește și veghează, el urcă, ca și luntrea în susul apei. Iar când vrea să se mai odihnească și încetează truda, el îndată coboară la vale, ca și luntrea mânată de apele Niprului până în Crimeea, căci, slăbindu-ne puterile, patimile și ispitele lucrează atunci în voie. Cel ce viețuiește drept și fără prihană, ferindu-se de plăcerea sa și de înălțarea minții, de s-ar ridica toate taberele diavolești asupra lui și mii de ispite, va rămâne nevătămat, spun Părinții.”31)
__________________________

30) ibidem, p. 172;

31) Cuviosul Vasile Ieromonahul, Starețul Schitului Poiana Mărului – Scrisoare către Ieroschimonahul Kir Alexie

Cap. 1. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului

El a răspândit scrierile unor mari nevoitori întru desăvârșire, precum: Sfinții Isaac Sirul și Ioan Scărarul, Grigorie Sinaitul, Isihie al Ierusalimului și Filotei Sinaitul. Aceste scrieri conțineau învățături despre Rugăciunea lui Iisus sau Rugăciunea minții.

La unele din acestea, cuviosul a alcătuit înainte-cuvântări, prin care dădea îndrumări pentru înțelegerea și practicarea ei fără greș, fiind atunci cel mai iscusit cunoscător și trăitor al amintitelor metode de îmbunătățire duhovnicească 32). În una din aceste prefețe 33) el precizează: „De vreme ce cu neînțelegerea sau cu uitarea, sau fără voie sau de nevoie, sau din neputință trupească în fiecare zi vrând și nevrând greșim, după cum zice Apostolul Pavel, nu ceea ce voiesc fac, ci ceea ce nu voiesc. Deci noi, întru aceste feluri de păcate ce sunt de iertare, greșim fără de iertare”.

De multe ori ni se pare, continuă el, că aceste păcate sunt iertate și nu ne pocăirn, adică nu ne pare rău, și adesea facem vinovați de ele pe alții. „Vina păcatului s-o punem pe noi înșine și să cerem iertare de față, înaintea oamenilor, iar înaintea lui Dumnezeu să cerem iertare cu mintea și în taină, că într-alt chip nu se iartă aceste păcate, măcar și de se par că sunt de iertat”.

Iertarea să se ceară în minte, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Cu această simplă rugăciune – subliniază el – toată pravila se săvârșește, după chipul văduvei din Evanghelie, care striga către judecător, ziua și noaptea, cerând răsplată de la pârâșul său.

„După acest chip și așezământ, îndemna cuviosul, se cade și nouă să cântăm dimpreună la o adunare cu toate cele șapte laude ce s-au zis mai sus, iar în cealaltă vreme să ne învățăm întru rugăciunea cea cu mintea, întru care se cade să ne învățăm ori de vom fi în chilie, sau pe cale, sau șezând, sau culcându-ne, sau oriunde vom fi, ca să nu fie mintea noastră deșartă de aducerea-aminte de Dumnezeu”. Ca să întărească această practică, nu numai pentru sihaștri ci și pentru cei din viața de obște, Starețul Vasile argumentează că „această sfințită rugăciune cu mintea, a lui Iisus sau lucrarea inimii n-au ieșit numai dintr-un unghiu, nici de la oarecari mici și proști călugări, ci, luând început din zilele apostolilor, au strălucit, prin înger în trup, în vremea marelui Pahomie”.

Pentru o și mai mare convingere a cititorului, el aduce și acest temei: „Și să știi și aceasta că nu numai în pustie sau în singurătatea sihăstrească au fost învățători și cei mai mulți săvârșitori ai acestei sfințite lucrări. Ci mai mult în lavrele cele mari care se aflau în mijlocul orașelor. E de mirare cum sfințitul Patriarh Fotie, fiind ridicat la patriarhie din dregătoria boierească și nefiind călugăr, s-a deprins cu această treaptă, adică cu această lucrare a minții. Și atâta a sporit, încât fața lui strălucea ca a lui Moise, din darul Sfântului Duh ce se afla într-însul, zice Simeon Tesaloniceanul.

__________________________

32) Scrierile cunoscute ale Starețului Vasile se împart în: 1, Înainte-cuvântări la operele lui Grigorie Sinaitul, Filotei Sinaitul, Nil de la Sorsca, Isihie al Ierusalimului. 2. Adaosuri la opera lui Nil de la Sorsca. 3. Scrieri păstrate în copii. Până acum, opera sa este identificată în 58 de manuscrise. (Vezi Pr. Dr. Paul Mihail, op. cit., passim.).
33) Închipuire cum să cade … să ne îndreptăm prin pocăință, p. 239-240

Cap. 1. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului

Mai zice că și Sfinții Patriarhi ai Constantinopolei, Ioan Gură de Aur și Ignatie și Calist, au scris cărți despre această lucrare. Oare nu-ți ajung acestea, o, iubitorule de Hristos cititor, ca lepădând toată îndoiala să începi să te deprinzi cu luarea-aminte a minții? De vei zice: „nu sunt în viață singuratică”, ce folos vei avea? Doar Sfântul Patriarh Calist s-a deprins cu lucrarea minții în lavra cea mare a Athosului, slujind la bucătărie. Iar de te îndoiești pe motiv că nu ești în pustie adâncă, a doua pildă a atenției inimii îți este Sfântul Episcop Fotie”34).

Cunoscând acestea, Părintele nostru Vasile arăta că părerea celor care socotesc că lucrarea minții e potrivită numai oamenilor desăvârșiți, care au ajuns la curățirea de patimi și la sfințenie, este neîntemeiată. Cei ce socotesc așa își mărginesc rugăciunea numai la rostirea psalmilor, troparelor și canoanelor, neînțelegând că ea a fost rânduită de Sfinții Părinți ca vremelnică, în vederea neputinței și prunciei minții noastre, și cu scopul ca noi, desăvârșindu-ne treptat-treptat, să ne ridicăm la înălțimea minții lucrătoare și nici într-un caz să nu ne oprim numai la rugăciunea din afară 35).

Spre deosebire de alții, Starețul Vasile, dând întâietate Rugăciunii lui Iisus și apoi cântării, ține să sublinieze însemnătatea Bisericii, în care primim harul, cu ajutorul căruia dezvoltăm viața noastră în Hristos: „Dar să nu socotești, binecredinciosule cititor, că luându-ne pe noi Sfinții Părinți de la multa cântare din afară și poruncindu-ne să ne deprindem cu lucrarea minții, nesocotesc psalmii și canoanele. Să nu fie aceasta. Căci acestea Sunt date de Duhul Sfânt Sfintei Biserici, între care se săvârșește toată lucrarea de sfințire prin hirotonie și toată taina iconomiei lui Dumnezeu-Cuvântul până la a doua venire a Lui, în care se cuprinde și învierea noastră. Și nu este ceva omenesc în rânduiala bisericească, ci toate sunt ale darului lui Dumnezeu, neprimind nici un adaos de la vrednicia noastră și nici o împuținare pentru păcatele noastre” 36).

Faima lui de îmbunătățit și iscusit îndrumător al unei înalte trăiri duhovnicești 37) s-a răspândit în toată Ortodoxia.

Și tot Starețul Paisie, care l-a cunoscut prea bine pe Cuviosul Vasile, mai socotea că „acest bărbat plăcut lui Dumnezeu îi covârșea, neasemănat, pe toți părinții din vremea lui în înțelegerea dumnezeieștii Scripturi și în învățătura de Dumnezeu purtătorilor Părinți și în știința cea desăvârșită a Sfintei Biserici a Răsăritului, a sfintelor pravile și a dreptei lor tâlcuiri, după Zonara și Teodor Balsamon și în alte înțelegeri” 38) .

__________________________

34) Filocalia, vol. VIII, p. 593-594;
35) Prot. Serghie Cetvericov, ibidem, p. 207;
36) Filocalia, vol. VIII, p. 592;
37) Părintele Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, mare cunoscător al scrierilor filocalice românești, afirmă că Părintele Vasile era „celebru pentru viața sa duhovnicească” și că Paisie a venit la noi, „poate și atras de faima sau chemarea lui Vasile” (Filocalia, cit., p. 88.);

38) Viața și nevoințele fericitului Paisie…, Râmnicu-Vâlcea, 1935, p. 26;

Cap. 1. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului

Din lecturarea operei Sfântului Vasile de la Poiana mărului rezultă influența pe care opera Sfântului Vasile Cel Mare a avut-o asupra Starețului Vasile. Alături de alți autori de lucrări ascetice mai noi, precum Nil Ascetul, Isaac Sirul, Ioan Scărarul, Sfântul Diadoh al Foticeii, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Grigorie Sinaitul, Varsanufie, Starețul Vasile folosește și citate din Sfântul Vasile cel Mare, însă acestea sunt date din memorie, încât editorul nu a reușit în unele cazuri să identifice locurile de unde au fost luate acestea.

Aceasta arată prețuirea de care se bucura Sfântul Vasile în rândul monahilor secolului XVIII. În Cuvânt înainte la Sfântul Grigorie Sinaitul, Starețul Vasile de la Poiana Mărului, vorbind despre înfrânare, amintește ca provenind de la „Marele Vasile” ideea că „înfrânarea se rânduiește potrivit puterii trupești a fiecăruia.”

În Predoslovia la capetele Fericitului Filotei Monahul, Starețul Vasile, vorbind despre rugăciunea lui Iisus, comentează o presupusă recomandare a „marelui Vasile” după care se poruncește monahilor necărturari să săvârșească drept pravilă această rugăciune a lui Iisus cu

număr și nu cu meșteșug (artă)”.

Iată comentariul marelui ascet de la Poiana Mărului: „Acest lucru se cuvine a fi înțeles cum că el așează acest lucru drept lege atât celor neînvățați cât și celor din lume (mirenilor) ca toți după măsura lor să laude pe Dumnezeu și să nu fie trândavi.”

În lucrarea consemnată cu numele simplu de Adaos, se consemneză sfatul Sfântului Vasile cel Mare privitor la cei care postesc. După părerea marelui ierarh, „cel ca gustă hrana cu măsură nu se deosebește cu nimic de cel ce postește hrana cu înfrânare.”

În lucrarea Pentru lepădarea călugărilor de carne, în argumentarea interzicerii consumului de carne de către monahi, este citat și Sfântul Vasile cel Mare cu un comentariu la Numeri 11, 33-34: „Dar carnea este încă în gura lor și nu isprăviseră încă de mâncat, când se oprise mânia Domnului asupra poporului, și a lovit Domnul poporul cu bătaie foarte mare.” Acest text relatează pedepsirea poporului lui Israel după ce s-a săturat cu carne de prepeliță, din cauza faptului că au cârtit.

Comentariul vasilian citat de Starețul Paisie este următorul: „Pentru căci cărora, au zis Marele Vasile, le-au rămas oasele în pustie? Au nu celor ce au căutat mâncare de carne? Pentru că aceștia până ce îndestulați erau cu mană, biruiau pre egipteni, prin mare au trecut, iară după ce și-au adus aminte de cărnuri și de căldări, nu au văzut pământul făgăduinței.”

Versiunile românești ale acestei lucrări poartă titlul lămuritor: Arătare care adeverează pentru cea cuprinzătoare împărtășire de bucate și de băutură după sfătuirea Sfinților Părinți carii bine au plăcut lui Dumnezeu (cf. mss. rom. BAR, 2166, f. 147 )

În aceeași lucrare, la întrebarea <De ce a slobozit Dumnezeu pe oameni să mănânce carne după potop?>, așa cum scrie în Facere 9, 3„Tot ce mișcă și ce trăiește să vă fie mâncare; toate vi le-am dat, ca și iarba verde” (Facere 9, 3), Starețul Vasile răspunde cu cuvintele Sfântului

Cap. 1. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului

Vasile cel Mare, de asemenea neidentificate în opera lui: „Pentru că după potop – zice Marele Vasile – s-au slobozit lui Noe de la Dumnezeu și după dânsul tuturor oamenilor să mănânce carne, nu ca un lucru de nevoie firii noastre, ci pogorâre au fost acestea a neputinței noastre. Pentru că, știind Domnul pre oamenii cei ce nu se cruță, le-au slobozit și pre desfătarea cea întru toate. Și cu o slobozire ca aceasta și celelalte jivini au luat a mânca fără frică, sculându-se una asupra altora.”

Starețul Vasile observă chiar o aparentă contradicție între cuvintele Sfântului Vasile cel Mare privitoare la post și un alt citat dinHexaemeron. În prima operă, el permite monahilor să consume carne, iar în a doua nu.

„A ne minuna … cum acest dumneziesc ierarh, întru unul din pustniceștile sale cuvinte sloboade pe călugări ca să moaie pâinea în zeamă și să o mînânce, întru carea o mică bucată de carne să fiarbe, pentru oarecare îndulcire. Iară aicea la cele șase zile (Hexaemeron) scriind leapădă pre mâncarea de carne, numind-o pe aceea hrană lesne pătimașă, și din singure semințele și rodurile pământului poruncind a să hrăni toți cei ce voesc ca să urmeze viața cea din Rai.”

Așa cum rezultă din întrebarea a patra a acestui Adaos, Starețul Vasile credea că până la Sfântul Vasile cel Mare li s-a permis călugărilor să consume carne, după care li s-a interzis acest lucru. Chiar dacă această afirmație este discutabilă, ea scoate totuși în relief importanța crucială pe care regulile monahale vasiliene au avut-o în istoria monahismului, rol de care Starețul Paisie era pe deplin conștient.

Starețul Vasile subliniază importanța deosebită a recunoașterii „momelilor” gândurilor păcatelor, înca de la prima apariție (Ps. 136, 9). El insistă cu însufletire asupra practicării Rugăciunii lui Iisus chiar atunci când nu avem doar păcate, ci și patimi, vii și active în sufletul nostru, cu deosebirea că: în prezența „momelilor” invocarea noastră către Dumnezeu cere ajutorul și harul pentru a rezista dușmanului; iar când suntem deja căzuți în păcat lucrându-l consecvent, atunci invocarea are scopul de a obține mila Lui.

Mai presus de scrieri, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului s-a călăuzit el însuși după principiile evanghelice, trăind în armonie cu toți, în post, rugăciune – atât în cadrul sfintelor slujbe, cu privegheri, dar și cu rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, citirea Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți, cu împărtășire săptămânală. Explicând pagini din filocalie, el însuși a scris în duhul Părinților, cu sfaturi folositoare, urmate de ucenicii săi.

O cercetare amplă, de zece ani, pe marginea vieții și a scrierilor Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, numită „Rugăciunea lui Iisus în scrierile Starețului Vasile de la Poiana Mărului” („La Preghiera di Gesu negli scritti di Basilio di Poiana Mărului”) a fost întreprinsă de părintele Dario Raccanello din Villa Brico (Nordul Italiei), din comunitatea monahală a Fraților Contemplativi ai lui Iisus și publicată în Italia, ca teză de doctorat, în 1986.

Cap. 2. Isihasmul – renaștere spirituală

2.1. Isihasmul romanesc

Isihasmul, cuvânt de origine greacă, însemnând tăcere, liniște și concentrare interioară, reprezintă o tradiție ascetică din secolele IV și V, dar care s-a organizat ca o mișcare de renaștere spirituală și teologică în secolele XIII și XIV, prin introducerea "rugăciunii lui Iisus" ca metodă de concentrare și pace lăuntrică, în care sufletul ascultă și se deschide lui Dumnezeu.

Isihia a fost practicată de părinții deșertului care au avut ca sursă de inspirație Filocalia și care și-au însușit, ca disciplină de dezvoltare a vieții interioare, invocarea continuă a numelui lui Iisus. Toți marii sfinți ortodocși au practicat isihasmul sau cel puțin au abordat tehnicile speciale de control, transcendere a minții ori focalizare a atenției în interior (pântece, inimă etc) căci după cum spune Sf. Grigorie Sinaitul dar și alții "e cu neputință să se mântuiască cineva fără atenție amănunțită și fără paza minții".

Cartea de căpătâi a isihasmului nu este Biblia ci Filocalia – o culegere a experiențelor și învățăturilor spirituale relatate de mari sfinți ori discipoli ai acestora. Practica de bază a isihasmului constă din rugăciunea inimii sau a minții. Rugăciunea inimii include mai multe etape, până la practica ei desăvârșită.

Stadiul suprem al acesteia fiind realizeazarea efectivă a contopirii cu Dumnezeu; transcenderea iluziei "deșertăciunii" acestei lumi și dizolvarea minții prin identificare cu conștiința divină."Minte care se întoarce în ea însăși și mai presus de ea spre a se uni cu Dumnezeu" Sf. Grigore Palama.

În aceasta ultimă etapă nu se mai pot rosti cuvinte, rugăciunea dispare, și orice mijloc al acesteia rămâne doar o trăire pură, inefabilă, lipsită de orice obiect, într-un profund extaz mistic "răpire extatică" care poate dura zile în șir.39)

În acest stadiu sunt revelate marile mistere, trăirile copleșitoare "pe care nici un muritor nu le-ar bănui". Adevărata realitate percepută deja la o dimensiune unde timpul și spatiul, forma, lumina și însăși actul înțelegerii or al cunoașterii sunt transcese după cum spune și Sfântul Dionisie Areopagitul: "Dumnezeirea nu este nici suflet nici minte nici părere nici rațiune, nu poate fi exprimată, nici înțeleasă…nici știință nici adevar nici împărăție nici unitate nici bunătate nici duh nici paternitate nici filiație, ea scapă oricărui raționament de a o numi ori cunoaște. Nu e nici întuneric, nici rătăcire…despre ea nu se poate afirma ori nega nimic în mod absolut dar este totodată Cauza unică și desăvârșită a tuturor, fiind transcendentă, fiind liberă de toate și mai presus de toate." din lucrarea Teologia Mistică

Rugăciunea inimii (sau a mintii) cuprinde o serie de tehnici structurate pe mai multe etape echivalente nivelului de practică. Rugăciunea inimii este nestemata învățăturii și meditației creștine. __________________________

39) Filocalia, op. cit., p. 371;

Cap. 2. Isihasmul – renaștere spirituală

Rugăciunea inimii este mult superioară rugăciunii obișnuite căci ea sporește necontenit puterea de concentrare și crește profunzimea percepției și aduce liniștea sufletului, o stare permanentă de beatitudine pentru cel care se roagă.

Întemeietorul propriu-zis al isihasmului este Sfântul Ioan Scărarul (+649), autorul lucrării "Scara raiului", în care recomandă rugăciunea monologică redusă la un singur cuvânt "Iisuse". Pentru părinții isihaști, teoria și practica rugăciunii lui Iisus, meditația în tăcere asupra numelui lui Iisus și starea de liniste pe care aceasta o produce, nu sunt un scop în sine. Isihia crează mai degrabă o stare în care se practică virtuțile, dintre care cele mai importante sunt curăția inimii, pocăința, dar mai ales sobrietatea, trezvia sau atenția inimii.

Isihasmul cunoaște un reviriment duhovnicesc în sec. X-XI datorită Sf.  Simion Noul Teolog  (+ 1022),  acestui  "înger pământesc și om  ceresc", celebrul mistic care a ridicat pe înalte  culmi de trăire  duhovnicească.

El vorbește despre simțirea tainică a prezenței harului divin în viața noastră duhovnicească, simțire la care trebuie să ajungă orice creștin, căci toți suntem botezați   în numele Sf. Treimi și astfel purtăm în noi această energie dumnezeiască necreată, care  este harul dumnezeiesc.

După Sf. Simion Noul Teolog prezența harului lui Dumnezeu în sufletele noastre trebuie să fie o certitudine. Iar "dacă acțiunea Sfântului Duh este inconștientă aici pe pământ, ea va fi la fel și în veșnicie și toată religia este zadarnică" – spunea el. În răsărit și în mod deosebit în muntele Athos monahii isihaști susțineau că printr-o contemplație continuă și exercitată îndelung se poate realiza apropierea de Dumnezeu până la, așa cum au văzut-o Sfinții Apostoli la Hristos.

Ca mișcare ce s-a organizat la Athos, în secolele XII-XIV, isihasmul nu poate fi separat de teologia "caracterului necreat al luminii taborice" și de experiența nemijlocită a slavei lui Dumnezeu. La toate acestea, monahismul romanesc a adaugat isihasmului o nouă dimensiune, care i-a conferit acestui curent de profundă spiritualitate ortodoxă un caracter integral.

Curentul isihasta pătruns pe pământul românesc, încă din secolul al XIV-lea, datorită unei anumite existențe de sine stătătoare pe care Țările românești au păstrat-o în condițiile istorice ale vremii, datorită legăturilor strânse cu Muntele Athos, dar și dezvoltării unei vieți mănăstirești autohtone.

În secolul al XVIII-lea, călugărul Paisie Velicicovschi, venit de la Poltava datorită acestor condiții existente în Țările românești, a găsit în Moldova un monahism, care, prin numeroșii lui reprezentanți, practica, în continuarea neântreruptă a acestei tradiții din secolul al XIV-lea, o viață isihastă însuflețită de rugăciunea lui Iisus.

Istoricul rus Cetfericov, care a scris viața lui Paisie Velicicovschi, spune următoarele: "Platon (Paisie) intra pe pământul Moldovei cu simțământul celei mai mari bucurii și cu dragoste sinceră pentru el.

Cap. 2. Isihasmul – renaștere spirituală

El știa că aici înflorește monahismul, că aici vin din Rusia mulți asceți, care caută un adăpost pașnic, favorabil pentru viața singuratică și tăcută, și el dorea din tot sufletul să se

lipească de sihaștrii de aici, să viețuiască cu ei în singurătate și tăcere și astfel să-și realizeze visul său statornic din copilărie și tinerețe.

În vremea aceea, Moldova se prezenta ca unul din cele mai înfloritoare coltișoare ale lumii ortodoxe. În Orientul grec, Ortodoxia, strâmtorată de turci, nu se putea bucura de libertatea trebuitoare. În Rusia, viața monahală încerca o strâmtorare din partea guvernului. Aproape pretutindeni unde s-au înălțat mănăstiri mai mari în Țările românești, au existat prin împrejurimi unul sau mai mulți sihaștri.

Acești sihaștri locuiau de multe ori în chiliile săpate în stânci sau în bordeie de lemn. În lucrarea lui Pavel Chihaia ni se prezintă în fotografie ușile mai multor astfel de chilii în stânci din munții Buzăului.

Existența neântreruptă a miilor de sihaștri și a sutelor de schitulețe cu viață sihastră din cadrul țărilor române se explică și prin faptul că avem de-a face cu nițte trăitori ai vieții duhovnicești crețtine care deveniseră extrem de populari în rândul fiilor neamului. Popularitatea lor se vede din rolul pe care l-au jucat ei în susținerea de rezistență a poporului nostru în vremuri grele.

Amintim de Daniil Sihastru, cel care l-a sfătuit pe Ștefan cel Mare, întărindu-l la luptă pentru apărarea Moldovei creștine, într-un moment de descurajare. Ei nu erau niște nepăsători de lume, în sensul reclusilor din Occident sau chiar de la Muntele Athos. Ei veneau în ajutorul oamenilor cu sfatul, cu spovedania, cu mustrarea, cu îndemnul.

Călugării, sihaștrii, pustnicii aceștia fugiți de lume, au iubit cel mai mult pe oameni, s-au rugat neâncetat pentru ei. Acești pribegi ai munților au fost în același timp cei mai apropiați sfetnici ai voievozi lor. Toți voievozii au avut ca duhovnici și sfetnici de taină călugări și sihaștri. În ei aveau cea mai mare încredere, cea mai mare nădejde, de la ei cereau rugăciune și binecuvântare, când plecau să-și apere credința și pământul strămoșesc.

Popularitatea lor se vede și de acolo că numele de sihastru, ca transcriere în limbaj popular românesc a numelui isihast, a devenit și a rămas în viața poporului nostru cu întregul lui înțeles din secolul al XIV-lea, când s-a răspândit din Sfântul Munte, ca un nume familiar, dar și ca o dovadă că modul isihast al călugăriei s-a practicat în tot trecutul nostru, ăn văzul poporului. La nici un popor ortodox numele de sihastru n-a devenit atât de popular, nu s-a păstrat cu această largă și populară rezonanță, fiindcă și modul isihasmului românesc a avut caracterul său specific.

Ca și isihasmul în general, și isihasmul românesc a rămas profund animat de dorința curățirii de patimi și a făptuirii virtuților cu scopul de a dezvolta în ființa trăitorilor creștini capacitatea de sesizare și vedere a lumii taborice care a transfigurat întreaga persoană a Mântuitorului astfel încât fața Lui strălucea ca soarele, iar hainele erau mai albe decât lumina (Mt. 17, 20).

Cap. 2. Isihasmul – renaștere spirituală

O trăsătură specifică a isihasmului românesc constă în tendința lui de a lega rugăciunea lui Iisus, ca preocupare majoră a nevoințelor isihaste de desăvârșire, de rugăciunea obștească din mănăstiri. Se spune că "fiecare dintre sihaștri păstrau legătura cu mănăstirea din care făceau parte.

În fiecare sâmbătă coborau din munte, își primeau tainul acordat de egumen, se mărturiseau la duhovnicul mănastirii, a doua zi se impartaseau si iarasi se urcau la chiliile lor. Ocupatia permanenta a sihastrilor era sfanta rugaciune a lui Iisus".

Se pare că din acest punct de vedere, al legăturii dintre sihaștri și viața liturgica a mănăstirilor din apropierea lor, un rol important l-a avut Paisie Velicicovschi. Ceea ce a adus el consta în introducerea rugăciunii lui Iisus în viața de obște și, prin aceasta, o înviorare a spiritualității isihaste în ea și prin ea.

Vasile de la Poiana Mărului spune că rugăciunea inimii nu e numai pentru sihaștri, ci și pentru cei din viața de obște. Această practică avea să cunoască o amplă dezvoltare la mănăstirile Cernica și Căldărușani. Dar una dintre cele mai specifice trăsături ale isihasmului românesc constă în faptul că a reușit să lege preocuparea pentru o înaltă și dinamică viață spirituală cu grija față de săraci.

Starețul Gheorghe de la Mănăstirea Cernica, de origine transilvănean și însoțitor al lui Paisie Velicicovschi la Athos și în Moldova timp de 24 de ani, ajuta pe monahii din obște să pășească pe calea desăvârșirii și a nepătimirii, dar să devină și folositori altor oameni care aceau nevoie de ajutor. În acest sens putem spune că Sfântul Calinic, floarea cea mai aleasă a spiritualității de la mănăstirea Cernica, unește în profilul lui duhovnicesc, în mod uimitor, rugăciunea și înfrângerea cea mai severă, pe de o parte, cu ascultarea cea mai deplină în obște și cu grija față de săraci, iar pe de altă parte, cu activitatea de ctitor și ziditor de biserici. El cere monahilor să aibă rugăciunea lui Iisus nu numai în minte, dar și în inimă.

Prin aceasta, am putea spune că isihasmul românesc, care reușește să țină împreună verticala contemplației lui Dumnezeu cu orizontala făptuirii și a grijii față de cei săraci prin intermediul vieții liturgice, devine expresia unui creștinism integral pe care Biserica trebuie să-l practice mai ales în contextul spiritual, cultural și social al vremii în care trăim, pentru renașterea spirituală și morală a neamului.

Incursiunea în cadrul isihasmului românesc n-ar fi completă dacă n-a arătat la sfârșit și ceva despre importanța lui din punct de vedere teologic și cultural. Pe lângă faptul că isihasmul românesc pare să fi scos la iveală, înaintea manuscriselor slavone ale Filocaliei, care au circulat prin Moldova, o traducere românească a acestei opere ascetice monumentale, a avut și o influență benefică asupra creației teologice românești, căreia i-a permis să se mențină pe linia gândirii patristice.

În vreme ce teologia greacă și rusă a oscilat între influența catolică și protestantă (de exemplu la greci, între tendința catolicizanta a lui Meletie Sirigul și a patriarhului Dositei al

Cap. 2. Isihasmul – renaștere spirituală

Ierusalimului, și cea protestantizantă a lui Ciril Lukaris, Mitrofan Critopol, Ioan Cariofil; iar la ruși, între tendința catolicizanta a Școlii din Kiev, până la Petru cel Mare, și între cea protestantizantă care începe de la Petru cel Mare prin Teofan Procopvici, până ce Dimitrie Cantemir începe să descopere linia ortodoxă în spiritualitate), lucrările lui Neagoe Basarab, Varlaam, Dosoftei sau chiar Dimitrie Cantemir se pastrează pe făgașul gândirii patristice.

Și nu este întâmplător dacă Părintele D. Stăniloae, care a tradus Filocalia în limba noastră românească, a întreprins, o vastă operă de purificare a teologiei românești de influențe eterodoxe păgubitoare așezând-o temeinic pe bazele gândirii patristice, adică așezând la baza teologiei românești o temeinică bază spirituală, în duhul filocaliei, al spiritualității răsăritene.

Prin aceasta, teologia românească a avut posibilitatea să depășească presiunile exercitate asupra ei de o filosofie atee și să continue să lupte neabătut împotriva valurilor secularizante care confruntă teologia și cultura europeană.

Repetând învățăturile Sfântului Grigorie Sinaitul, așa își învăța ucenicii Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului: – Cântarea noastră se cade să fie îngerească, după cum ne este și viețuirea, iar nu trupească. Căci cântarea cu glas și cu strigare a fost dată pentru lenevirea și nepriceperea noastră, ca să ne ridice la rugăciunea cea adevărată din inimă.

În continuare adăuga Cuviosul Vasile, citând pe marele sinait: – Nu-i este cu putință celui ce se luptă în acest fel, adică cu rugăciune citită, din afară, să dobândească cândva pace duhovnicească sau să ia cununile biruinței. Căci unul ca acesta este asemenea celui ce luptă noaptea, care aude glasurile dușmanilor și primește răni de la ei, dar nu poate vedea limpede cine sunt ei, de unde vin sau cum lovesc și pentru ce, căci întunericul îi orbește mintea. Cel ce se luptă astfel, cu rugăciunea exterioară, nu va putea scăpa să fie nu zdrobit de cei de alt neam. Osteneala o suportă, dar de plată este păgubit.

Arătând valoarea atât de mare a rugăciunii din inimă, față de cea citită și cântată, spunea starețul Vasile și aceasta: – De va voi cineva, fără această rugăciune din inimă, numai cu rugăciunea rostită și cântată și cu simțurile și împotrivirea cea din afară să surpe atacurile vrăjmașilor și să se împotrivească oricărei patimi sau gând viclean, acela va fi biruit degrabă și de multe ori de vicleanul diavol, făcându-l să se aplece spre slava deșartă și spre neatenție, socotindu-se păstor și învățător al oilor celor cuvântătoare, iar despre importanța rugăciunii și a cântărilor din biserică și cum trebuie să fie făcute ele, așa învăța Cuviosul Vasile pe ucenicii săi: – Să nu socotești, binecredinciosule cititor, că, luându-ne pe noi Sfinții Părinți, de la multa cântare din afară și poruncindu-ne să ne deprindem cu lucrarea, adică cu rugăciunea minții, nesocotesc psalmii și canoanele. Să nu fie aceasta. Căci acestea sunt date de Duhul Sfânt Bisericii lui Hristos, întru care se săvârșește toată lucrarea de sfințire prin hirotonie și toată taina iconomiei lui Dumnezeu-Cuvântul, până la a doua venire a Lui, în care se cuprinde și învierea noastră.

Cap. 2. Isihasmul – renaștere spirituală

2.2. Rugăciunea lui Iisus

Rugăciunea este înălțarea minții și a simțirii sufletești spre Dumnezeu. Prin ea sufletul credinciosului respiră în atmosfera duhovnicească, tainică, a vieții în Hristos, este convorbirea noastră cu Dumnezeu, aripile sufletului spre El, sau cum spune Evagrie monahul : "Rugăciunea este urcușul minții spre Dumnezeu" (Filocalia vol. I, p. 80).

Prin ea sufletul omului se înalță spre Dumnezeu, dar în același timp omul coboară în sine, în profunzimile ființei sale interioare pentru a se întâlni cu Dumnezeu care-i prezent acolo prin harul divin și experimentând în acest fel prezența și lucrarea lui Dumnezeu în viața sufletească a celui ce se roagă.

Cu cât rugaciunea se face cu mai multă intensitate cu atât se face mai evidentă simțirea tainică a prezenței Mântuitorului Hristos în noi. Altfel zis, pe măsură ce ne desprindem de tot ceea ce tine de lumea sensibilă, de tot ceea ce cade sub simțuri și este trecător, în acea măsură ajungem la contemplarea lui Dumnezeu în adâncul sufletului nostru.

Această contemplare se face cu ajutorul rugăciunii lui Iisus: "Doamne Iisus   Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul", care devine rugăciunea minții în faza ei superioară, când nu se mai folosesc cuvintele, ci mintea este ocupată de această rugăciune.

Misterul rugăciunii, spune Niceta Stetatos, nu se îndeplinește în anumite momente determinate, căci dacă te limitezi în exercitarea ei la anumite ore, împrejurări sau locuri, tot timpul care rămâne în afara acestor momente, este un timp pierdut, petrecut în deșertăciuni, ci trebuie să se facă neâncetat, după cuvântul apostolului: "rugați-vă neâncetat" (I Tesaloniceni V, 17).

Prin rugăciunea minții credinciosul se detașează de tărâmul lumii înconjurătoare, al lucrurilor și al fenomenelor, depășește și existența în timp, uită de realitatea lumii și ancorează în Dumnezeu. Urmarea acestei rugăciuni este coborârea în adâncurile tainice ale eului nostru pur, în intimitatea sufletească unde,sălășluiește Hristos Dumnezeu. Iar unde este Dumnezeu acolo este și cerul, acolo este împărăția lui Dumnezeu, după cuvântul Mântuitorului: împărăția lui Dumnezeu este în lăuntrul nostru (Luca 17, 21).

Întâlnirea cu Ființa Supremă, cu Dumnezeu, în adâncimile ființei noastre sufletești, presupune golirea minții de toate conținuturile din ea făcând-o să devină fără formă, ceea ce înseamnă lipsa conținutului, adică curățirea minții de orice idei, imagini etc. impregnate de patimi, eliminarea tuturor impurităților morale care au intrat în minte prin porțile simțurilor.

Într-o inimă pătimașă sau într-un suflet stăpânit de vicii nu se poate realiza o rugăciune curată, căci sufletul este atras în jos de către aceste patimi. "Cum vom cânta Domnului în pământ străin" adică cum vom putea să psalmodiem într-o inimă pătimașă, spune Sf. Simion Noul Teolog, citând pe proorocul David (Psalmul 138).

Cap. 2. Isihasmul – renaștere spirituală

Rugăciunea lui Iisus, numită și Rugăciunea inimii sau Rugăciunea minții, este o rugăciune scurtă, simplă care a fost folosită, predată și comentată pe scară largă de-a lungul veacurilor de Creștinismul răsăritean.

Forma exactă a rugăciunii s-a modificat adeseori între forma cea mai scurtă, cum este "Doamne, miluiește-mă" și forma extinsă: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul." Formele cele mai folosite la Muntele Athos sunt "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine" și "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă" .

Rugăciunea aceasta este folosită îndeosebi în practica spirituală cunoscută sub numele de isihasm. Pentru ortodocși este una dintre cele mai profunde și mistice rugăciuni, dar ea este și foarte practică, deoarece prin scurtimea și repetarea ei ordonează mintea și o ține mai ușor în rugăciune; este adesea repetată atât de mult cât poate fiecare ca parte componentă a exercițiului ascetic personal.

Există unele texte Romano-Catolice despre acest subiect, dar folosirea ei nu a atins niciodată cinstea, popularitatea și înțelesurile de care se bucură în Biserica Răsăritului. Există însă o variantă mult mai elaborată, cunoscută unor romano-catolici sub același nume: "O, Iisuse al meu, iartă-ne nouă păcatele, mântuiește-ne de focul iadului, și du-ne sufletele în rai, în special ale celor care au mai multă nevoie de mila Ta".

Cel mai bine este explicată rugăciunea aceasta prin parabola Vameșului și Fariseului, în care fariseul demonstrează cum nu trebuie făcută rugăciunea, exclamând: "Îți mulțumesc Doamne că nu sunt ca vameșul acesta.", în timp ce vameșul, în smerenia sa, se roagă corect: "Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul" (sau: "Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului" – Luca 18:10-14). Și așa cum este scris în Evanghelii, Petru a strigat în timp ce se scufunda în apa mării: "Doamne, scapă-mă" (Matei 14:30).

În tradiția ortodoxă rugăciunea este spusă repetat, la început cu voce, mai târziu cu voce joasă sau în minte, adesea cu ajutorul unui șirag de mătănii. Poate fi însoțită de metanii și de semnul crucii. În această formă este utilizată ca mijloc de dobândire a căinței și ca mijloc de dobândire a smereniei; de aceea adeseori este adăugat cuvântul "păcătosul" deoarece atunci când omul stă la rugăciune în fața lui Dumnezeu nu este alt păcătos în afara celui care se roagă.

Monahii au adesea secvențe lungi de rugăciune, spunând-o de mii de ori (minute sau ore în șir) noaptea ca parte componentă a programului lor, și cu ajutorul unui părinte duhovnicesc experimentat ca îndrumător; ultimul scop al practicantului este să-și "interiorizeze" rugăciunea,

astfel încât această să fie neîncetată, împlinind astfel cuvântul Sfântului Pavel din scrisoarea către Tesalonicieni: "rugați-vă neîncetat" (Tesalonicieni I 5:17).

Pe cât înflorește credința în inimă, tot pe atât se sârguiește și trupul în slujire, iar când se impiedică în necredință – cade, căci ”Tot ce nu este din credință este păcat” (Romani 14,23).

Cap. 2. Isihasmul – renaștere spirituală

Folosirea Rugăciunii lui Iisus în acest fel este subiectul unei cărți rusești clasice: Pelerinul Rus. Pentru mulți practicanți, după o vreme, rugăciunea lui Iisus "coboară în inimă", astfel încât aceasta nu mai necesită un efort conștient, ci curge de la sine.

Cine nu știe despre ce-i vorba ar putea avea impresia că spunând "rugăciunea lui Iisus" avem în vedere o rugăciune pe care a spus-o Domnul nostru Iisus Hristos. În realitate lucrurile stau altfel. E adevărat că în Sfânta Evanghelie sunt și niște rugăciuni rostite de Domnul nostru Iisus Hristos, dar prin rugăciunea lui Iisus înțelegem altceva. Și anume cei ce știu ce înțelegem se gândesc la o rugăciune scurtă, rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", rugăciune cu care sunt datori călugării și rugăciune pentru care sunt sfătuiți să se angajeze toți credincioșii.40)

De fapt rugăciunea se poate face la trei nivele, deosebit: se poate face oral, rugăciunea gurii, se poate face cu mintea, rugăciunea minții, și se poate face și cu inima, cu angajare totală, și atunci este rugăciunea inimii. Rugăciunea o face fiecare la măsurile lui. Se începe de obicei cu rugăciunea orală, cu rugăciunea gurii, pentru că cei mai mulți credincioși se roagă vorbind cu Dumnezeu, cu cuvântul vorbit.

La nivelul acesta se fac rugăciunile liturgice, pentru că rugăciunile liturgice, rugăciunile din biserică, se fac în auzul credincioșilor care sunt de față și cu scopul de a-i angaja pe cei de față în rugăciune. Rugăciunea particulară se poate face, și se recomandă chiar să se facă, la nivelul gândului, pentru că lupta pentru înlăturarea răului și pentru realizarea binelui se dă în gând, gândul este temelia tuturor activităților umane.

Toate pornesc de la gând, și cele bune și cele rele își au începutul în gând. Ridicările și căderile se fac în gând. Cheia vieții duhovnicești este disciplina minții, iar metoda de disciplinare este rugăciunea de toată vremea, rugăciunea prin care ne angajăm cât mai des și cât mai intens.

Nu se poate face abstracție de rugăciunea liturgică. Biserica are rânduieli de slujbă pentru fiecare zi, cele 7 Laude care se fac în general prin mănăstiri și nu se fac la bisericile parohiale.

Fiecare zi are rânduială de slujbă de dimineață și de seară, fiecare credincios trebuie să-și facă o rânduială de rugăciune de dimineață, o rânduială de rugăciune de seară, și în cazul acesta pe lângă cele 7 Laude mai avem și rugăciuni de dimineață și rugăciuni de seară ca rugăciuni particulare, și acestea, după caz, se pot face și cu cuvântul vorbit în auzul celorlalți care se roagă împreună, și se poate face rugăciunea aceasta particulară la nivelul gândului, deci numai în gând.

Rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul" este o rugăciune de completare a rânduielilor liturgice. În mănăstiri în special se fac cele 7 Laude, se citesc Acatiste și se oficiază și Sfânta Liturghie, multe din mănăstirile noastre au rânduială ca să se facă Sfânta Liturghie în fiecare zi.

__________________________

40) Pelerinul rus, Ed Egumenița, p. 147;

Cap. 2. Isihasmul – renaștere spirituală

Noi nu ne putem închipui o viață liturgică la nivelul gândului, ci totdeauna ne gândim la o viață liturgică la nivelul rostirii pentru angajarea cea din gând. Credincioșii noștri trebuie să știe că în biserică nu slujește numai preotul, că în biserică nu slujesc împreună cu preotul numai diaconii, nici numai cântăreții, ci în biserică trebuie să slujească toți credincioșii.

Cuvinte ca "Domnului să ne rugăm", "La Domnul să cerem", "Capetele noastre Domnului să le plecăm", "Să mulțumim Domnului", "Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos", "Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim", "Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți", "Binecuvântarea Domnului peste voi", "Și să fie milele marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi cu toți", toate cer răspunsuri, nu se fac de către unul singur pentru cei mulți, ci se fac de către toți pentru toți câți sunt de față și pentru toți câți pot fi cuprinși în rânduiala de slujbă.

Prin urmare, în orice caz rugăciunea liturgică se face cu rostire.

Rugăciunea particulară, pentru că nu e necesar să fie auzită de alții – și când nu e necesar să fie auzită de alții, numai de Dumnezeu – se face la nivelul gândului, la nivelul minții, cu cuvântul vorbit însă nerostit cu vorba auzită.

De fapt n-am putea zice că este o rânduială în sensul acesta, adică nu se poate spune că rugăciunea particulară trebuie făcută la nivelul gândului. Se poate face și cu cuvântul rostit, ori în ce fel ar fi rugăciunea, dar se recomandă să se facă la nivelul gândului pentru că atacurile în general sunt la nivelul gândului. Și apoi la gândurile noastre trebuie să adăugăm și simțămintele noastre, care țin mai ales de inimă. Când zici "inimă" zici "locul simțirii".

Cei mai mulți oameni știu că simțirea este legată cu inima, am putea zice chiar cu inima cea de carne, pentru că noi, iubirea de pildă, o simțim în piept, n-o simțim în cap. În cap, în minte, simțim puterea gânditoare, iar puterea simțitoare o avem în piept și e legată în general de inimă. "Mă bucur din toată inima" zic oamenii, "Vă mulțumesc din toată inima", "Vă mulțumesc din tot sufletul", "Vă doresc binele din toate puterile" și așa mai departe sunt niște expresii care arată că simțămintele sunt în legătură cu inima. Dar trebuie spus că mintea este unită cu inima și omul trebuie să se reverse în totalitatea lui mai ales în rugăciune.

Totuși, rugăciunea se face la nivelul posibilităților omului. Viața nu ne cere în toate împrejurările toate puterile noastre de angajare, și din cauza aceasta nici nu realizăm ceva la nivelul cel mai adânc al existenței noastre. Așa se întâmplă cu rugăciunea în general, așa se întâmplă cu rugăciunea de toată vremea.

Deci prin rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", repetată mereu în minte, se deschid căi de lumină, se deschid perspective duhovnicești, se deschid înțelegeri mai presus de lumea aceasta, se deschid niște luminișuri ale sufletului.

Cap. 2. Isihasmul – renaștere spirituală

Rugăciunea, înainte de a ne face să ne întâlnim cu Dumnezeu, înainte de a ne aduce conștiința legăturii cu Dumnezeu, ne aduce întâlnirea cu noi înșine, ne descoperă pe noi înșine nouă înșine.

Sfântul Ioan Scărarul spune că rugăciunea poate fi întinată sau spurcată, poate fi furată, poate fi pierdută și poate fi curată. La rugăciune curată ajung cei care au rezolvat în ei întinăciunile. Dar Sfântul Ioan Scărarul nu spune că dacă ai rugăciune spurcată să nu te mai rogi, ci prin rugăciune progresezi în rugăciune.

Nu trebuie să te sperii niciodată de ce-ți vine în minte, nici din cele ce le-ai văzut nici din cele ce le-ai adus din străfunduri de existență, important este să vrei să nu le ai. Și atunci pentru că noi nu suntem capabili prin noi înșine să ne facem rânduială, cerem ajutorul lui Dumnezeu, mântuirea vine prin Mântuitorul și cerem ajutorul Mântuitorului: "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul".

Metoda aceasta de rugăciune de toată vremea este o metodă de fapt, este un mijloc de îmbunătățire sufletească, este un lucru pe care trebuie să-l avem în vedere în sensul acesta că Domnul Hristos nu ne-a dat această metodă în Evanghelie, nici în Tradiția Apostolică nu găsim o metodă anume, decât prin îndemnul "Neîncetat să vă rugați", în Epistola către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, unde se spune: "Totdeauna să vă bucurați, neîncetat să vă rugați, pentru toate mulțumiți" (I Tesaloniceni 5, 16-18).

În Pelerinului rus se vorbește despre trăirile lui interioare în legătură cu rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul" și acolo se insistă pentru un anumit număr de rugăciuni, mai întâi 3000, după aceea 6000, după aceea 12000 și așa mai departe.

În Sfânta Evanghelie de la Luca, în capitolul 18, chiar în primul verset citim: "Apoi le-a spus lor o pildă cum că trebuie să se roage neîncetat și să nu se lenevească". Dar metoda a apărut mai târziu, noi știm despre metoda aceasta mai ales din vremea isihasmului, din anii isihasmului, din secolul al XIII-lea și al XIV-lea, în legătură cu Sfântul Grigorie Palama, în legătură cu Sfântul Nichifor din Singurătate, tot cam pe atunci, Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Ignatie, tot după anul 1000 încoace. Această rugăciune se recomandă pentru ceea ce aduce ea mântuitornu pentru că cel care o rostește devine făcător de minuni.

În Epistola I-a către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel în capitolul 12, Sfântul Apostol Pavel spune: "Au doar toți sunt apostoli? Au doară toți sunt prooroci? Au doară toți sunt dascăli? Au doară toți au puterea să săvârșească minuni? Au doară toți în limbi grăiesc? Au doar toți pot să tălmăcească? Râvniți darurile cele mai deosebite și eu vă arăt o cale care este mai presus de orice altă cale: Toate limbile omenești dacă le-aș vorbi, dacă nu am dragoste, m-am făcut aramă sunătoare și chimval răsunător".

Cap. 2. Isihasmul – renaștere spirituală

Dragostea este pentru toți, iar darurile extraordinare care sunt harismele le dă Dumnezeu Bisericii prin anumiți oameni pe care-i alege Dumnezeu, și El știe de ce-i alege și pe cine alege.

Tatăl fiului risipitor a alergat la fiul care se întorcea și l-a primit, l-a îmbrățișat. Și când el a zis "Tată, am greșit la cer și înaintea ta, nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău, primește-mă ca pe unul dintre argații tăi" – de fapt nici n-a terminat cuvântul -, tatăl a zis "Aduceți haina cea mai bună și îmbrăcați-l" (Luca 15, 21-22) și celelalte. N-a zis: zi de vreo sută de mii de ori așa, că apoi te iert. De ce? Pentru că Dumnezeu e iubire și Dumnezeu iartă.

Această rugăciune "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul" e o rugăciune a începătorului, și rugăciunea aceasta de fapt trebuie depășită

Dacă faci rugăciunea numai de pravilă, adică numai că a venit vremea ei și o faci ca să o împlinești nu-i destul.

O definiție a rugăciunii de toată vremea, în sensul în care o găsim la Sfântul Maxim Mărturisitorul în volumul II din Filocalie, în "Cuvântul ascetic", Sfântul Maxim Mărturisitorul vede rugăciunea de toată vremea altfel decât într-o repetare deasă și cât mai neîntreruptă a rugăciunii "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: ".., rugăciunea neîntreruptă este a avea mintea pururea lipită de Dumnezeu cu multă evlavie și cu dor, de a atârna cu nădejdea în El și de a te încrede în El în orice ai face și ți s-ar întâmpla". Asta este definiția rugăciunii de toată vremea, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, deci o atitudine de rugăciune, o slujire a lui Dumnezeu prin tot ce faci, prin tot ce gândești, prin tot ce vorbești.

Ar fi ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: "Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceți" (I Corinteni 10, 31, de fapt rugăciunea cea mai înaltă nu e rugăciunea de cerere, ci rugăciunea de preamărire.

Sfântul Marcu Ascetul așa și zice: "Când îți aduci aminte de Dumnezeu înmulțește rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Și aducă aminte de tine" iar cuvântul de la Sfântul Munte zice: "La Dumnezeu să te gândești ca la Dumnezeu nu ca la om și să-L respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul".

Sfântul Ioan Scărarul spune: "Venind foc în inimă, a înviat rugăciunea, iar sculându-se aceasta și înălțându-se la cer, s-a făcut coborârea focului în foișorul sufletului", este vorba de râvna pentru Dumnezeu, de cunoștința lui Dumnezeu care se revarsă în suflet prin rugăciune și prin care se ridică sufletul mai presus de sine însuși și apoi vine mai multă energie și mai multă putere de la Dumnezeu, care Se coboară cum S-a coborât Duhul Sfânt în foișorul din Ierusalim.

Această rugăciune scurtă o putem spune oriunde și oricând, stând sau mergând – și în viața modernă, în această grabă a vieții, când n-avem timp de rugăciune îndelungată – în camera noastră în fața icoanelor și a candelei aprinse.

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

3.1. Viața Sfântului Grigorie Palama

Pe păstorul Tesalonicului cel preavrednic și pe luminătorul Bisericii cel prealuminat să-l lăudăm în cântări dumnezeiești; căci s-a arătat lăcaș al luminii celei neapuse și dăruiește luminare și har îmbelșugat tuturor celor ce strigă: Bucură-te, părinte Grigorie!“

Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, s-a născut în anul 1296 în Constantinopol. Tatăl Sfântului Grigore a devenit un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Paleologul (1282-1328), dar a murit la scurt timp, Andronicus devenind turorele copilului Grigore rămas orfan.

Înzestrat cu abilități intelectuale și ambiție, Grigore a stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de educație superioară medievală. Împăratul spera ca tânărul să se îndrepte spre munca în cadrul guvernului, dar Grigore, abia împlinind 20 de ani, s-a retras în Muntele Athos în anul 1316 (după unele surse 1318) devenind novice la Mănăstirea Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim de la Vatoped (prăznuit în 11 iulie).

Acolo a fost tuns și a pornit pe calea sfințeniei. Un an mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis și i-a promis că-l va proteja pe calea sa duhovnicească. Mama și surorile lui Grigore au devenit și ele călugărițe.

După săvârșirea Părintelui Nicodim, Sf. Grigore a stat opt ani sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Nichifor iar după moartea Părintelui Nichifor, Grigore s-a tranferat la Lavra Sf. Atanasie Athanitul (prăznuit în 5 iulie).

Aici a slujit la trapeză și apoi a devenit cântăreț în biserică. După trei ani s-a mutat la schitul Glossia, nevoindu-se mai abitir pentru a atinge perfecțiunea spirituală. De la starețul mănăstirii a învățat meșteșugul rugăciunii neîncetate pe care o practică monahii, începînd cu marii pustnici ai deșertului din sec. al IV-lea, Evagrie Ponticul și Sf. Macarie al Egiptului (prăznuit în 19 ianuarie).

Mai târziu, în sec. al XI-lea, Sf. Simeon Noul Teolog (prăznuit în 12 martie) a dat indicații amănunțite despre activitatea mentală pentru cei care practicau rugăciunea exterioară, iar sfinții din Athos au pus-o în aplicare. Practicarea rugăciunii minții sau a inimii pentru care este nevoie de solitudine și liniște se numește isihasm (de la grecescul "hesychia" care înseamnă calm și liniște), iar practicanții se numesc isihaști.

În timpul șederii sale în Glossia viitorul ierarh Gregore a fost complet absorbit de spiritul isihast acesta devenind noul său mod de viață. În anul 1326, datorită amenințării invaziei turce, el împreună cu ceilalți frați ai schitului s-au retras în Tesalonic, unde a fost hirotonit ca preot.

Sf. Grigore a combinat îndatoririle sale preoțești cu viața de pustnic. Cinci zile pe săptămână le petrecea în liniște și rugăciune iar sâmbăta și duminica venea în mijlocul oamenilor, slujind sfintele slujbe și predicînd, smulgînd oamenilor sentimente de iubire dar și multe lacrimi prin

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

cuvintele sale. Uneori participa la întrunirile duhovnicești ale tinerilor educați conduse de viitorul patriarh Isidor.

După reântoarcerea din Constantinopol, Sf. Grigore a găsit un loc potrivit în care să viețuiască în solitudine, lângă Tesalonic, la Bereia. Aici a adunat în jurul lui în timp scurt mai mulți călugări, pe care i-a îndrumat timp de cinci ani.

În anii 1330 au avut loc importante evenimente în viața Bisericii de Răsărit, în urma cărora Sf. Grigore a fost plasat printre cei mai importanți apologeți universali ai ortodoxiei, fiind foarte renumit ca profesor al isihasmului.

Prin 1330 învățatul călugăr Varlaam sosea în Constantinopol din Calabria, Italia. Acesta a fost autorul unor tratate de logică și astronomie, fiind renumit pentru calitățile sale oratorice ieșite din comun. Varlaam a primit o catedră la universitatea din capitală și a început să adâncească studiul scrierilor Sf. Dionisie Areopagitul (prăznuit în 3 octombrie), a cărui teologie "apofatică" ("negativă", în contrast cu "katafatică" sau "pozitivă") era în mod egal apreciată atât în Bisericile de Răsărit cât și în cele de Apus.

La scurt timp, Varlaam a călătorit la Muntele Athos, unde s-a familiarizat cu viața spirituală a isihaștilor. Susținînd imposibilitatea cunoașterii esenței lui Dumnezeu, el a declarat că rugăciunea minții era o eroare eretică. În călătoriile sale la Constantinopol și Tesalonic, călugărul Varlaam a intrat în dispute cu călugării, încercînd să demonstreze natura materială creată a luminii din timpul Schimbării la față a Mântuitorului de pe Muntele Tabor. Acesta ridiculiza învățăturile călugărilor despre metodele rugăciunii și despre lumina necreată văzută de isihaști.

Sf. Grigore, la rugămintea călugărilor athoniți, a răspuns prin admonestări verbale la început, dar văzînd că nu au nici un rezultat, a început să aștearnă pe hârtie argumentele sale teologice. Astfel a apărut "Triade în apărarea sfinților isihaști" (1338).

Prin 1340 sfinții din Muntele Athos au compilat, cu ajutorul sfântului, un răspuns general împotriva atacurilor lui Varlaam, grupat sub titlul "Tomul Aghiorit". La Sinodul din Constantinopol din 1341 ținut la Biserica Sf. Sofia, Sf. Grigore a polemizat cu Varlaam, axîndu-se pe ideea naturii luminii de pe Muntele Taborului.

În 27 mai 1341 Sinodul a fost de acord cu punctul de vedere al Sf. Grigore, și anume că, Dumnezeu, de neatins prin esența Sa, ni se descoperă prin energiile Sale direcționate spre lume și percepute de noi, cum a fost lumina de pe Muntele Taborului, dar acestea nu sunt nici materiale și nici create. Ipotezele lui Varlaam au fost condamnate ca erezii, acesta fiind anatemizat și izgonit în Calabria.

Dar disputele dintre Palamiți și Varlaamiți erau departe de a se fi încheiat. Acestora din urmă li s-au alăturat discipolul lui Varlaam, călugărul bulgar Akyndinos, precum și Patriarhul Ioan XIV Kalekas (1341-1347); împăratul Andronicus III Paleologul (1328-1341) înclina și el spre

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

punctul lor de vedere. Akyndinos, al cărui nume însemna "cel care nu face rău", de fapt a cauzat un mare rău prin învățăturile sale eretice. Akyndinos a scris o serie de mici tratate în care îi denunța pe Sf. Grigore și pe călugării athoniți drept provocatori de tulburări în cadrul Bisericii.

La rândul său, sfântul a scris un răspuns detaliat în care demonta erorile lui Akyndinos. Însă patriarhul îl susținea pe Akyndinos și l-a numit pe Sf. Grigore vinovat de toate tulburările din cadrul Bisericii. În 1344 l-a închis în temniță timp de patru ani.

În 1347, când Ioan al XIV-lea a fost înlocuit de Isidor (1347-1349), Sf. Grigore a fost eliberat și numit Arhiepiscop al Tesalonicului. În 1351 Sinodul din Vlaherne a apărat cu solemnitate caracterul ortodox al învățăturilor sale, însă poporul nu l-a acceptat ușor pe Sf. Grigore, astfel încât el a trebuit să se mute dintr-un loc în altul.

Într-una din călătoriile sale la Constantinopol, pe o corabie bizantină, a căzut în mâinile turcilor. Chiar în captivitate, Sf. Grigore a predicat atât prizonierilor creștini cât și răpitorilor săi musulmani. Hagarenii au fost uimiți de înțelepciunea cuvântului său, dar musulmanii nu au putut suporta acestea și l-au bătut, ba chiar l-ar fi omorât cu plăcere dacă n-ar fi nădăjduit într-o răscumpărare mare. La un an, Sf. Grigore a fost răscumpărat și s-a întors la Tesalonic.

Întreaga operă a Sfântului Grigorie Palama e centrată pe rugăciunea neîncetată a minții în inimă; viața însăși a lui a fost o rugăciune neîncetată. Sfântul Grigorie Palama a experimentat pe viu isihia și cunoașterea lui Dumnezeu ce vin prin rugăciunea lui Iisus, și de aceea triadele I și II poartă un titlu comun, ele fiind adresate celor “ce se dedică cu evlavie isihiei”, a treia triadă conținând lucrările în care sunt “respinse” (tratatul I) și enumerate “absurditățile ce provin din premisele (tratatul II) și concluziile (tratatul III) filosofului Varlaam”.

Problema rugăciunii neîncetate este abordată în toate scrierile palamite, căci rugăciunea e izvorul vieții veșnice, al cunoașterii lui Dumnezeu, care sporește în om odată cu eliberarea lui de patimi prin lucrarea Duhului Sfânt.

O parte din lucrările Sfântului Grigorie Palama sunt:

Triada I (1338)

1. Spre ce și până la ce grad e folositoare îndeletnicirea cu științele

2. Pentru cei ce voiesc să se concentreze asupra lor în isihie, nu e fără folos să încerce a-și ține mintea înăuntru trupului.

3. Despre lumina și luminarea dumnezeiască, despre fericirea sfântă și despre desăvârșirea cea întru Hristos.

Triada II (1339)

1. Care este cunoștința cu adevărat mântuitoare și căutată cu mult interes de monahii adevărați; sau împotriva celor ce zic că cunoștința ce provine din științele din afară e cea cu adevărat mântuitoare.

2. Despre rugăciune

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

3. Despre lumina sfântă

Triada III (1341)

1. Despre îndumnezeire

Tomul aghioritic (1341)

Antiereticele I-VII contra lui Achindin (1342-1344)

Doctrina palamită susține cunoașterea lui Dumnezeu, experierea vieții veșnice prin comuniunea directă cu El în Biserică. Ea este o trăire dată potențial tuturor creștinilor prin Taina Botezului și prin participarea la viața lui Hristos prin împărtășirea Lui la Sfânta Liturghie. Dar actul împărtășirii euharistice cu Hristos trebuie prelungit și actualizat în om prin rugăciune neîncetată; astfel dialogul omului cu Hristos este continuu și într-o sporire neîntreruptă, omul ajungând “părtaș dumnezeieștii firi” (II Petru 1, 4) prin umplerea lui de harul necreat și îndumnezeitor al Duhului Sfânt.

Pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu nu e absolut necesară știința profană, cum susținea Varlaam, ci păzirea poruncilor Lui. Înțelepciunea dată prin Duhul Sfânt profeților, apostolilor și tuturor creștinilor lucrători, îndeamnă pe tot omul să cunoască și să împlinească voia lui Dumnezeu, luminându-l și în înțelegerea rațiunilor cauzale ale lucrurilor; ea este un dar duhovnicesc care-l purifică pe om de patimi. Iar apropierea de Dumnezeu vine prin neîncetata rugăciune care încălzește inima omului cu focul iubirii lui Dumnezeu și a semenilor.

Rugăciunea săvârșită de minte în inimă întărește gândul omului permanent la Iisus Hristos, mărind comuniunea cu El, și sfințind întreaga ființă a omului, întărind cugetele și simțurile în frica de Dumnezeu. Însă rugăciunea trebuie ajutată și prin asceză și prin ascultare de duhovnic.

Palama arată că, prin rugăciune neîncetată, mintea devine receptivă harului Duhului Sfânt unindu-se cu inima, revărsând bucuria sfântă a contemplației duhovnicești și peste trup, nu omorând partea pasională (cum zicea Varlaam), ci purificând-o prin străpungerea și plânsul mântuitor de urmele păcatelor. Rugăciunea și asceza nu înăbușă puterile firii umane ci le ridică peste fire, pe măsura unirii cu Hristos. Îndumnezeirea prin har a omului înseamnă sublimația continuă a lui în Hristos.

Mintea curățită de patimi și luminată de harul dumnezeiesc se depășește pe sine și devine capabilă de vederea lui Dumnezeu în Duh, isihaștii sporiți în virtute văd slava necreată a lui Dumnezeu, slavă luminoasă pe care au văzut-o și Sfinții Apostoli pe muntele Tabor când Mântuitorul S-a schimbat la față. Această lumină taborică nu este ființa lui Dumnezeu ci slava naturii dumnezeiești, a întregii Sfintei Treimi, și nu se poate vedea nici prin putere omenească oricât de mare, nici prin ajutor îngeresc, ci numai prin putere dumnezeiască.

Și Sfântul Ștefan a văzut-o “fiind plin de Duhul Sfânt” (Fapte 7, 55). Deci numai unindu-se cu Dumnezeu prin har, omul poate vedea acea lumină care este frumusețea și substanța veacului ce

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

va să fie. Este singura lumină adevărată, eternă și necreată, prin care și noi devenim lumină ca niște fii ai luminii. Vederea lui Dumnezeu în lumină e mai presus de cugetare, ea e nelimitată de conceptele raționale, ea e  trăită prin credință.

Credința face nebună toată știința lumii, căci nu cel ce are știință ci cel ce are în inimă credința lucrătoare prin iubire are în el pe Iisus Hristos. Aceasta este cunoștința adevărată de Dumnezeu, mai presus de minte și de simțuri, când se face unirea cu Dumnezeu în lumină prin harul Duhului Sfânt.

Cei ce se împărtășesc de el trăiesc într-un mod dumnezeiesc, primind viață dumnezeiască și cerească, și astfel ei devin “părtași dumnezeieștii firi” (II. Petru 1.4). Harul Sfântului Duh este numit și “îndumnezeire” sau “principiul îndumnezeirii” este lucrarea lui Dumnezeu care se revarsă oamenilor împărtășindu-le viața și cunoștința dumnezeiască printr-o iluminare negrăită.

Lumina de pe Tabor a fost însăși dumnezeirea, însă nu în ființă ci în lucrare. Ființa lui Dumnezeu este inaccesibilă oamenilor și îngerilor, dar ea este nedespărțită de lucrările sau energiile ei necreate, comune Sfintei Treimi, prin care Dumnezeu ține lumea și o îndumnezeiește. Ființa (natura) dumnezeiască nu are nume care să o exprime. Toate numirile sunt ale lucrărilor, prin ele cunoaștem pe Dumnezeu și ne unim cu El, direct, pe măsura receptivității firii noastre la ele.

Pentru Varlaam și adepții săi, Dumnezeu nu poate fi cunoscut direct, întrucât El se face cunoscut și intră în relație cu omul prin intermediul harului creat. Câtă vreme există un intermediar – harul creat (gratia creata) -, nu poate fi vorba de o unire directă a omului cu Dumnezeu, nici de sfințirere, nici de viață veșnică.

Sfântul Grigorie vorbește, așadar, de posibilitatea cunoașterii și a unirii nemijlocite cu Dumnezeu. El spune că nu există natură (ființă) nelucrătoare, care să nu se manifeste în afară prin energii. Numai inexistența este nelucrătoare și neenergetică. Orice persoană care are natură proprie poate fi cunoscută prin manifestările ei. Dumnezeu, fiind necreat, se manifestă prin energii necreate (harul lui Dumnezeu); pe când omul și întreaga creație au energii create, corespunzătoare naturii lor.

Energiile – necreate sau create – sunt distincte de persoana care le generează, dar nu sunt diferite sau separate de aceasta. Astfel, ele fac cunoscută persoana, însă esența persoanei nu se epuizează în manifestările ei, rămânând întotdeauna dincolo de acestea.

Cele două perspective au și consecințe diferite: în relația prin energii dintre Dumnezeu și lume, păcatele sunt considerate boli, iar calea spre mântuire presupune pocăința și vindecarea prin unirea cu Dumnezeu și sălășluirea harului Său în om; în relația indirectă cu Dumnezeu – prin harul creat -, avem de-a face cu o religie morală (legalist-juridică) în care păcatele sunt considerate încălcări ale legii, ceea ce face ca în îndreptare să predomine pedeapsa și se minimalizează iubirea.

Învățătura palamită nu este ceva nou în teologia răsăriteană, ea își are izvorul în revelația Noului Testament și e prezentă în toată patristica ortodoxă.

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

Sistematizarea ei aparține Sfântului Grigorie Palama, care a adâncit și dezvoltat teologia izvorâtă din rugăciunea și Euharistia continuă cu Iisus Hristos.

Există în gândirea lui Palama o foarte frumoasă metafizică și teologie a comuniunii: transcendența lui Dumnezeu Cel viu, în excesul bunătății Sale, în supraabundența grației Sale, într-un cuvânt: "Dumnezeu, fără a se diviza, iese din Sine. El, care este dincolo de toate și transcende toate lucrurile", așa cum scrie Vladimir Lossky, "prin propria voință, trece de zidul esenței Sale pentru a ne împărtăși ființa Sa ".

Energia este în același timp simplă și multiplă. Ea nu este o răspândire impersonală, o emanație. Energia este dilatarea, explozia luminoasă a iubirii divine. Iubirea treimii se oferă prin energii. Slava lui Dumnezeu, shekina, cum spune tradiția spirituală iudaică, ce se revarsă de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Tatăl este sursa esenței, energia purcede în Fiul și în Duhul Sfânt, ca manifestare a iubirii lor.

Putem spune că pentru Palama, cuvântul energie are două sensuri complementare. În primul rând, el ia termenul în sens aristotelic: energia este act, acțiune: Dumnezeu lucrează, Dumnezeul nostru .este un Dumnezeu viu, care nu încetează să lucreze.

Pe de altă parte, energia este eterna revărsare a slavei, a luminii, a vieții divine, care nu poate fi limitată. Din eternitate, Dumnezeu trăiește și stăpânește în mărire. Din eternitate, iubirea divină strălucește, se răspândește, se manifestă, și acestea sunt nenumăratele nume divine: iubire, înțelepciune, viață, ființă, frumusețe, divinitate, această splendoare, acest torent de viață și de foc pătrunde universul creației, care se găsește întunecat de păcatul omului, și se adună, se concentrează în Hristos.

Dumnezeu, prin lucrarea Sa, ne împărtășește slava Sa, chiar viața Sa. Prin urmare, energia este în acelasi timp act al lui Dumnezeu și împărtășire a vieții divine care se face prin acest act.

Prin urmare, Palama preferă să vorbească despre lumina decât despre energie, lumină sau foc, este același lucru. Nu este o lumină rece, exterioară, ci o lumină care încălzește.

Sfântul Serafim din Sarov, din secolul trecut, spunea: "Cine este Dumnezeu? Este un foc care ne încălzește măruntaiele". Pentru Palama, această lumină este un dat al experienței creștine. Un dat care se va concentra asupra omului care a avansat pe calea sfințeniei, în același timp, totul este slefuit în această lumină.

Lumea există, este scăldată, patrunsă de lumina lui Dumnezeu. Noi toți, în diferite ocazii, avem experiența acestei lumini, ca lucru văzut sau auzit, ca emoție, ca arsură a inimii. Este o lumină care există dincolo de spatiu și de timp, care se revarsă neâncetat din treime, este slava care umple cerul și pământul de când au fost create – o lumină întunecată prin decăderea lumii.

La Grigore Palama, întâlnim o lumină, dar o lumină necreată. Sfântul Grigore Palama spune: "Umanitatea lui Hristos nu a încetat să fie transfigurată prin lumina care se revarsa din

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

divinitatea Sa. În același timp, Hristos își asumă din proprie voință nimicnicia noastră, crucificându-Și umanitatea transfigurată, în umanitatea noastră mistuită de moarte, până când, pe Cruce, umanitatea muritoare va fi absorbită de umanitatea plină de slavă". Astfel, spune el, "transfigurarea este o manifestare anticipată a trupului de slavă, o manifestare anticipată a învierii și a Parusiei".

Transfigurarea nu a fost un fenomen înscris în timp și spațiu. Hristos nu S-a preschimbat atunci: apostolii sunt cei care au primit, pentru o clipă, facultatea de a-L vedea pe Hristos, acela care era în realitatea sa cea mai profundă, pentru ca aceștia să înțeleagă adevarata semnificație a Crucii, spun textele liturgice și Evangheliile. Iisus vorbea cu Moise și cu Ilie despre exodos, Patimile Sale. Slava vine prin Cruce, iar Crucea va fi învăluirea în lumină a morții.

Acest trup de slavă este noul cer și noul pământ. Hristos transfigurat este Hristos al Parusiei. "Nu este evident – spune Palama – că nu există decât o singură și aceeași lumină divină -pe care apostolii o urmăresc pe Tabor, aceea pe care sufletele purificate o contemplă încă de pe acum, aceea care este realitatea însăși a bunurilor veșnice ce vor veni?". Lumina Taborului are valoarea celei de-a doua veniri a lui Hristos. Iată de ce Vasile cel Mare vorbește de aceasta a doua venire ca și cum ea ar fi inceput deja, iar pe Domnul Evangheliilor îl numește împărăție a lui Dumnezeu.

Grigore Palama spune că transfigurarea devine astfel cheia adevăratei istorii, istoria luminii, a focului, a acestui foc mereu prezent, care are nevoie pentru a cuprinde totul, pentru ca oamenii să se lase cuprinși. Inima omului, cand este atinsă de lumina divină, devine inima lumii și comunică lumină, descoperă lucrurile și ființele în adevărul lor hristic, în lumina Schimbării la față.

Contemplația spirituală, spune Palama, este de asemenea o cunoaștere adevarată și autentică a ființelor. "Omul autentic, când consideră lumina drum, se ridică sau mai degrabă este ridicat pe înălțimi vesnice; începe să contemple realitățile care sunt dincolo de lume, dar fără a fi separat de materia care îl însoțește de la început, căci nu se ridică deasupra aripilor imaginare ale rațiunii sale, ci în mod real, prin puterea de negrăit a Duhului".

Lumina Schimbării la Față, care vine în Duh de la Tatăl prin Fiul, este aproape identică Duhului. Există o reflecție a lui Palama despre Duhul Sfânt, cu atât mai interesantă cu cât Palama cunoștea textele Sfântului Augustin, care au fost traduse în greacă în secolul al XlII-lea, asumându-și intuițiile cele mai profunde ale lui Augustin: "Acest Duh, spune Grigore Palama, este ca o dragoste tainică a Tatălui către Cuvântul în mod tainic zămislit; această dragoste, Cuvântul și Fiul mult iubit al Tatălui o introduce el însuși către Cel care I-a dat naștere. Este dragostea lor reciprocă, bucuria lor. Totodata, Duhul vine de la Tatăl, în același timp cu Fiul, încât dragostea se reașează firesc asupra Duhului".

Sfântul Palama a comentat neâncetat textul Evangheliei după Ioan: "Cel care este născut din Duh duh este". Duhul, Pnevma, devine modul nostru de a exista. Existăm în moarte sau existăm în Duh; prin taina Crucii și a învierii moartea poate deveni fără încetare Duh, și neâncetat omul poate

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

simți, iubi, cunoaște, trăi, respira în Duh: "A trăi, a vedea, a înțelege în Duh", a scris Sfântul Grigore Palama.

Prin Duhul Sfânt, în lumina Tatălui vedem Fiul ca lumină. Oamenii sfințiți, în locul inteligenței, al ochiului și al urechilor, oameni sfințiți primesc Duhul incomprehensibil și prin El văd, cred și înțeleg. Omul, luminat din înălțimi prin rugăciune, a atins cele mai înalte culmi ale posibilității naturale și așteaptă promisiunea Tatălui, în Duh, omul participă la viața însăși a Treimii.

Întreg acest secol al XlV-lea a regăsit pnevmatologia Faptelor Apostolilor, cu un puternic sens harismatic. Sfântul Palama enumeră harismele, enumerând împreună harismele personale și pe cele funcționale. În Biserica Ortodoxă, succesiunea apostolică a episcopilor care, într-un sens, este coloana vertebrală a Bisericii, nu este singura formă de apostolicitate a Bisericii. Există o apostolicitate globală a Bisericii, care se manifestă într-o harismă strict personală, care este chiar aceea a omului apostolic.

Omul apostolic este acela care-și dă inima spre a fi cuprinsă de focul și lumina transfigurării. "Acolo unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea", îi place Sfântului Palama să spună, "Atunci când Duhul vine să locuiască în el, omul simte demnitatea unui profet, a unui apostol, el, care mai înainte nu era decât pământ și cenușă".41)

Devenit arhiepiscop de Salonic, Sfântul Grigore Palama a arătat forța de întrupare a teologiei sale. El predica practic în fiecare zi. Sublinia importanța comunitară a liturghiei de duminică și propovăduia împărtășirea aproape zilnică. Recomanda tuturor lectura și studiul Scripturilor. Îi plăcea mult să comenteze tema Sfîntului Pavel a întrupării credincioșilor în Hristos și arăta comunitatea euha-ristica din Biserică.

A dezvăluit poporului simplu din Salonic o spiritualitate impregnată de o puternică tonalitate de adeziune afectivă în Hristos, o spiritualitate a lui Hristos tata și mama (regăsim același lucru în epoca noastră, în Occident, la Julienne de Norwich): "Hristos a devenit prin botezul divin tatăl nostru care ne face identici cu El și ne hrănește la sânul Său, precum o mamă plină de tandrețe pe nou-născuții săi. Veniți, mâncați Trupul Meu, beți Sângele Meu, până ce nu numai că veți fi după chipul lui Dumnezeu, ci chiar veți deveni dumnezei și regi veșnici și celești, investindu-Mă pe Mine Rege și Dumnezeu. Prin acest trup euharistie, comunitatea noastră este ridicată la cer", adică cufundată în strălucirea prezenței divine.

Pentru Sfântul Grigore Palama, ca și pentru Ioan Hrisostomul, taina euharistiei desfășurată în altar este inseparabilă de euharistia fraților.

Sfântul Palama a murit la 14 noiembrie 1359. El a fost venerat de popor practic imediat și a fost canonizat oficial în 1368, după doar 9 ani de la moartea sa. Mișcarea provocată de Sfântul Palama a jucat un rol imens în întreg Orientul creștin.

__________________________

41) Grigorie Palama, Tomosuri dogmatice, Viata, Slujba, Deisis, Sibiu, 2009, p.71;

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

Mișcarea palamită a pus capăt ignoranței teologiei latine. S-a tradus în greacă de Augustin, Toma d'Aquino, facându-și loc ideea unei reflecții sinodale comune, mai ales asupra tezei numite Filioque, căci Palama distingea pnevma divin, fără articol, fără majuscula, sinonim energiilor, darul pe care-l făcea Dumnezeu, si to Pnevma, Duhul Sfant ca Persoană. Le distingea și le unea în același timp. "To Pnevma purcede din Tatăl și se asază asupra Fiului, dar pnevma purcede de la Tatăl și de la Fiul".

Așadar, îndumnezeirea este desăvârșirea și deplina pătrundere a omului de Dumnezeu, unirea și asemănarea treptată cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a înviat din moarte firea omenească, înălțând-o la cer, în sânul Sfintei Treimi.

Această îmbogățire continuă a existenței omului în Dumnezeu, nu înseamnă însă absorbția firii umane în cea divină, ci sporirea marginilor ei prin harul îndumnezeitor, creșterea puterii sale de a primi și de a folosi în tot mai largă măsură energiile divine necreate. Iar îndumnezeirea nu se oprește niciodată, ea continuă la infinit, într-o comuniune de iubire tot mai luminoasă, mai fericită, cu Dumnezeu.

Cu razele luminii celei necreate hrănindu-te, a celei ce a strălucit pe Tabor, slava și frumusețea și strălucirea acesteia le descrii cu sfințenie, și-I trezești, sfinte, spre împărtășire de ea pe cei care strigă acestea: Bucură-te, al luminii celei necreate tainic cunoscator;42)

Muntele Athosului, PĂrinte, împreună cu Tesalonicul, vestesc strălucitele tale lupte, și toată Biserica credincioșilor te cinstește ca pe un dumnezeiesc arătător al înțelesului Luminii celei mai presus de minte. prin care luminezi pe cei ce strigă: Bucură-te, gura cea purtătoare de lumină;43)

Cu înaltă cugetare și cu înțelepciune dumnezeiască ai propovăduit mărețiile lui Dumnezeu și faci să crească darurile roadelor celor dumnezeiești ale Duhului, Grigorie, celor curați cu duhul, de care se împărtășesc cei ce strigă: Aliluia!44)

Luminătoare cu razele virtuților s-a arătat viața ta, Grigorie grăitorule de Dumnezeu și plină de lumină cu adevărat învățătura ta, fericite, …45)

Sf. Grigore a făcut multe minuni în cei trei ani dinaintea morții sale, vindecînd mulți bolnavi. În ajunul morții sale, Sf. Ioan Gură de Aur i-a apărut într-o viziune, adresîndu-i cuvintele: "Spre înălțimi! Spre înălțimi!" Sf. Grigore Palama a adormit întru Domnul în 14 noiembrie 1359.

Prăznuirea Sfântului în a doua duminică a Postului Mare trebuie să fie mărturie a celor spuse mai sus. Îl prăznuim pe Sfântul Grigorie Palama ca pe cel ce „lumină a strălucit, părtaș fiind de lumina întreitului Soare“ și ne rugăm lui astfel: „Și pe noi îndreptează-ne, sfinte, la lumina poruncilor Domnului, ca unul ce te-ai arătat vestitorul lucrărilor harului“.

__________________________

42) Acatistul Sfântului Grigorie Palama, Icosul 10;

43) Ibidem, Icosul 8;

44) Ibidem, Condacul 11;

45) Ibidem, Icosul 11;

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

3.2. Despre rugăciunea inimii

“Pentru cel ce se roagă neîncetat, lumea întreagă devine biserică.”

Ava Siluan

“Fost-a om trimis de la Dumnezeu”, putem zice, reluând cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul; numele lui era Grigorie Palama.

Om trimis de Dumnezeu, căci prin el s-a fundamentat teologic întreaga experiență duhovnicească a creștinului ortodox: unirea deplină cu Dumnezeu în iubire și rugăciune; dimensiunea principală a ortodoxiei, rugăciunea, cu roadele ei, a fost așadar, este și va fi viața Bisericii, viața și lucrarea Duhului Sfânt în Biserică în toate timpurile.

Tradiția rugăciunii neîncetate are rădăcini apostolice (I Tesaloniceni 5, 17), și o regăsim în scrierile Părinților pustiei, căpătând în cursul vremii specificul vieții monahale isihaste (isihia = liniște, tăcere).

Muntele Athos a devenit în secolele XIII-XIV centrul mișcării de înnoire a vieții călugărești, prin sporirea rugăciunii, mișcare cunoscută sub numele de isihasm. Exponentul ei a fost Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) care a formulat teologic, întâia oară, doctrina și practica isihastă bazată pe întâlnirea înțelegătoare cu Hristos, în lumină, prin rugăciunea: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!” rostită neîncetat.

Sfântul Grigorie Palama ilustrează tradiția isihastă pe care o apără și o exprimă în forma cea mai înaltă și autentică. Un loc important în această tradiție monahală proprie monahismului răsăritean îl ocupă practica rugăciunii de toată vremea, rugăciunea lui Iisus, rugăciunea inimii sau rugăciunea interioară.

Aceasta constă în rostirea continuă a cuvintelor "Iisuse Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul". Sfântul Grigorie Palama afirmă, într-o logică deplin acoperitoare de teologia sa, că cea dintâi care a avut această rugăciune a fost Maica Domnului, care a fost învățată de Duhul Sfânt în timpul petrecerii ei în rugăciune în Sfânta Sfintelor, la templul din Ierusalim.

În secolul al II-lea, Sfântul Iustin Martirul și Filozoful face mențiune de practica apostolică a Bisericii de a chema numele lui Iisus ca "să ne păzească de demonii care sunt străini de închinarea lui Dumnezeu, "pentru ca apoi după ce ne-am întors la Dumnezeu să rămânem fără pată".

Referințe patristice cu privire la practica acestei rugăciuni întâlnim la Sfântul Macarie cel Mare, la Sfântul Diadoh al Foticeei care-i face o descriere mai precisă, la sfinții Ioan și Varsanufie care o recomandă stăruitor, la Sfântul Ioan Scărarul, care cel dintâi unește invocarea numelui lui Iisus cu un control al respirației și o pune în relație cu progresul în isihie.

Odată cu Sfântul Simeon Noul Teolog și mai apoi cu Sfântul Grigorie Sinaitul, metoda acestei rugăciuni este definitiv cristalizată și fundamentată teologic în experiența duhovnicească a

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

harului nezidit, primit de creștini în baia Sfântului Botez și făcut lucrător al înnoirii firii prin asceză și prin rugăciune.

Rugăciunea este lucrarea minții în inimă și aceasta ajută să se permanentizeze în inimă prezența lui Hristos prin pomenirea continuă a numelui Lui. Aceasta curățește și sfințește prin puterea numelui lui Iisus toate cugetările și simțurile și orientează toate puterile sufletului spre împlinirea poruncilor lui Hristos.

Mintea este liturghisitorul, iar inima este altarul pe care se aduce lui Dumnezeu jertfa tainică a rugăciunii. Scopul acestei rugăciuni este să strămute mintea în inimă și asfel să realizeze unificarea omului interior, condiție a înaintării în desăvârșire.

Accentul cade aici pe atenție și paza minții. Pentru adunarea minții în inimă, monahii isihaști au ajuns, pe baza practicii ascetice de secole, la concretizarea unui îndreptar sau metode de practicare a rugăciunii. Această metodă s-a transmis în mai multe variante, unele mai generale, ca de exemplu cea cunoscută sub numele Sfântului Ioan Gură de Aur, iar altele, precum cele ale Sfântului Simeon Noul Teolog, Nechifor Monahul și Grigorie Sinaitul, mai amănunțite.

Privitor la paza minții, Sfântul Grigorie zice: "Când vei vedea necurățiile duhurilor rele sau cugete apărând și luând formă în mintea ta, să nu te zăpăcești; chiar de-ți vor apărea idei bune despre lucruri să nu le dai atenție, ci ținându-ți respirația cât este cu putință și închizând mintea în inimă și făcând continuu și stăruitor invocarea lui Iisus Hristos să le arzi repede și să le suprimi biciuindu-le nevăzut cu numele dumnezeiesc. Căci, zice Scărarul: biciuiesc cu numele lui Iisus pe vrăjmași, căci nu este armă mai puternică în cer și pe pământ".

Cât privește modul cum trebuie rostită această rugăciune, Sfântul Grigorie Sinaitul zice: "Unii recomandă să fie spusă cu gura, alții cu mintea. Eu recomand și una, și alta. Căci uneori nu poate mintea să o spună, alteori nu poate gura. De aceea trebuie să te rogi cu amândouă, și cu gura, și cu inima. Aceasta până ce mintea, obișnuindu-se cu lucrarea aceasta va înainta și va primi putere de la Duhul Sfânt ca să se roage întreagă și stăruitor. Atunci nu mai este de lipsă să vorbești cu gura, dar nici nu se mai poate. Ajunge atunci să săvârșești lucrarea cu mintea".

Urmând statornic acest mod de rugăciune, monahul realizează, printr-o iubire exstatică unirea, imediată, și nu progresivă, cu Dumnezeu. Aceasta are loc când duhul atrage spre sine mintea adânc cufundată în inimă, interzicându-i mișcarea obișnuită spre lucruri exterioare și așa, din Babilonul împrăștierii, o aduce în Sionul prezenței și al petrecerii fericite cu Dumnezeu.

Putința practicării acestei rugăciuni, Sfinții Părinți o pun nu atât în strădaniile noastre, cât mai cu seamă în ajutorul Duhului Sfânt: "Înțelegi, zice Sfântul Grigorie Sinaitul, că nimeni nu poate prin sine să țină mintea de nu va ține-o Duhul… Căci prin călcarea poruncilor ne-am despărțit de Dumnezeu, pierzând simțirea înțelegătoare a Lui și unirea cu El. Alunecând mintea de acolo și despărțindu-se de Dumnezeu este purtată pretutindeni ca un prizonier și nu poate fi oprită decât

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

dacă se supune lui Dumnezeu și este oprită de El și se va uni cu El cu bucurie și se va ruga lui continuu și stăruitor. Când vine lucrarea rugăciunii, atunci ține aceasta la sine mintea și o umple de bucurie și o scapă de robie".

Prin practica neîntreruptă a acestui mod de rugăciune, sfinții monahi nevoitori au ajuns la experiența luminii necreate care îi umple de o mare bucurie inefabilă. La acest nivel de experiență al luminii nezidite se face evidentă relația spiritualității isihaste cu dogma Bisericii, întrucât lumina nezidită experiată de monahi în rugăciune nu este altceva decât harul dumnezeiesc necreat și îndumnezeitor pentru cei ce-l dobândesc ca lumină și slavă necreată a lui Dumnezeu, distinctă de dumnezeiasca și neajunsa ființă a Preasfintei Treimi și consubstanțială cu lumina care a orbit pe Tabor ochii Apostolilor în momentul Schimbării la Față a lui Hristos.

Ținta acestor aspre și permanente nevoințe monahale este în fapt dobândirea Duhului Sfânt, a cărui împărtășire de har am primit-o în baia sfântă de lumină a botezului.

"Vederea luminii necreate și contemplarea lui Hristos în ea, prin Duhul Sfânt, constituie fericirea cea mai înaltă a vederii față către față promisă celor curățiți prin pocăință, prin practicarea rugăciunii de toată vremea și prin dobândirea virtuților."

Întreaga învățătură isihastă e centrată pe rugăciunea minții, sau a inimii, sau a minții coborâte în inimă; ea este rostită neîncetat și adunând mintea de sub presiunea simțurilor o înalță către Dumnezeu în cuvintele: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”. Rugăciunea neîncetată face (ca/) pe cei ce se gândesc tot timpul la Dumnezeu să fie pătrunși tot mai mult de prezența Lui, de lucrarea Lui; ei Îl înscriu tot mai adânc pe Dumnezeu în conștiința lor, înscriindu-se și ei tot mai mult în conștiința (cartea) lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama abordează cu toată atenția problema rugăciunii personale, intime; puține referiri face la rugăciunea comunitară, liturgică. Pentru el e mai importantă actualizarea harului dumnezeiesc, primit în Sfintele Taine (Botez, Mirungere și Euharistia în special) ale rugăciunii comunitare a Bisericii, prin rugăciune personală neîncetată, decât îndesirea participărilor la slujbele liturgice în detrimentul scăderii dialogului intim, personal cu Dumnezeu.

Tratatul al doilea din primele două triade contra lui Varlaam cuprind cele mai bogate învățături despre rugăciunea minții, atât practice cât și teoretice. Astfel, ca toți Părinții Bisericii, Sfântul Grigorie Palama susține că rugăciunea trebuie ajutată cu asceza trupului, cu mortificarea senzațiilor de plăcere care ispitesc sufletul să încline spre cele ale lumii și ale trupului, îndepărtându-l de rugăciune. Eroismul acceptării durerii e un efort al voinței care, prin osteneală, ne descoperă marginile puterilor și ale vieții noastre aflate sub păcat și ne fac să strigăm pe Dumnezeu în ajutor. Împreună lucrarea sufletului și a trupului este esențială în progresul duhovnicesc, căci durerea ostenelii aduce înmuierea sufletului iar aceasta naște rugăciunea, uneori rugăciunea cu lacrimi.

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

“Până ce ne stăpânește împătimirea (de plăcere) nu putem gusta rugăciunea minții nici măcar cu cuvântul de pe vârful buzelor, și avem nevoie să simțim prin simțul pipăitului numaidecât durerea postului, a privegherii și a altora ca acestea, dacă vrem să ne îngrijim de rugăciune. Căci numai prin ea se mortifică pornirea păcătoasă a trupului și gândurile care mișcă patimile animalice se fac mai cumpătate și mai slabe. Ba nu numai atâta, ci aceasta aduce și începutul sfințitei străpungeri a inimii, prin care se șterg și întinăciunile necurate de mai înainte și care face pe Dumnezeu mai presus de toate milostiv și înduplecat de rugăciune”46).

Pentru Palama, “lipsa durerii, pe care părinții o numesc și împietrire, e deci cea care oprește rugăciunea”, căci durerea trăită cu trupul nu numai că nu se face o piedică rugăciunii, ci conlucrează cu ea întărind-o.

“Rugăciunea e maica și totodată fiica lacrimilor”, căci din lacrimi de durere pentru păcate iese rugăciunea, iar rugăciunea, ca expresie a simțirii puternice a micimii și a păcătoșeniei față de Dumnezeu, naște lacrimile. Acestea merg împreună și numai însoțirea lor mărește calitatea rugăciunii și calitatea ființei fiecăruia, scoțând sufletul din împietrire.

Lacrimile sunt semn că Dumnezeu s-a atins de inima celui ce se roagă, înmuind-o, căci atingerea ei de Dumnezeu e plină de milă și iubire. Iar aceasta îl face pe om să înțeleagă că pentru unirea în iubire cu Dumnezeu trebuie întreținută starea de disponibilitate interioară pentru El, de smerenie receptivă la harul Lui.

Rugăciunea minții are nevoie de urcușul plin de osteneală al faptelor virtuții, de asceză și ascultare față de duhovnic, cerând și trupului să-și depășească hotarele limitate prin patimi și transfigurându-l odată cu sufletul. Faptele bune, virtuțile, făcute prin trup sunt expresia clară a dorinței de îndreptare, sunt “roadele vrednice de pocăință” a minții; ele arată efectul adânc al rugăciunii, al îndreptării cugetului spre Dumnezeu. Adică asceza este nedezlipită de rugăciune, ba ea arată tensiunea rugăciunii către Dumnezeu, făcând și trupul sensibil la lucrarea Duhului Sfânt și transparent ei, prin despătimire.

“Căci sfinții spun că este o lucrare comună a sufletului și a trupului, dar cu adevărat și dumnezeiască, care pricinuiește sufletului iluminarea dumnezeiască, izbăvindu-le pe amândouă de patimile rele și aducându-le în schimb tot corul sfânt al virtuților.”47)

Ortodoxia susține mântuirea și desăvârșirea integrală a omului, și cu sufletul și cu trupul, căci trupul e destinat să devină “templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19). De aceea trupul, prin virtuți, trebuie să devină străveziu pentru Duhul Sfânt, și opac față de pornirile inferioare ale patimilor.

Palama dă mare importanță demersului ascetic de sfințire a trupului, față de Varlaam care,

__________________________

46) Grigorie Palama, op. cit., p. 141;

47) Ibidem, p. 150;

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

cu toată teologia apuseană, vede pe Dumnezeu ca o ghicitoare, ca o impersonalitate filosofică abstractă, accesibilă doar intelectualilor. Dumnezeu, ca Persoana deplină, este mereu disponibilă dialogului și relației de iubire cu omul, ridicându-l și pe acesta, prin harul Lui, la o asemănare tot mai mare cu El printr-o unire tot mai mare cu El.

Mintea pomenind neîncetat pe Dumnezeu, iar pofta însoțind mintea în această lucrare, ajung împreună la deprinderea iubirii de Dumnezeu. Iar împlinind poruncile Lui cu răbdare, se ajunge la iubirea aproapelui, care implică și o mare trăire spirituală. Aceasta nu există însă fără nepătimire, adică fără renunțarea la iubirea egoistă de sine și de plăcerile inferioare ale sale. Iubirea care implică nepătimirea e insuflată de un elan al iubirii de Dumnezeu și de aproapele, de iubirea a tot ce e bun, de un elan opus oricărui egoism.

“Această cale spre desăvârșita iubire prin nepătimire se deschide liber și urcă spre cele de sus și se potrivește cu deosebire celor ce s-au retras din lume. Căci odată ce s-au dedicat lui Dumnezeu și stăruiesc cu minte netulburată în convorbirea cu El, prin această împreună petrecere, leapădă ușor povara patimilor rele și-și adună comoara iubirii. […] Această forțare (la fapte bune, după poruncile lui Dumnezeu), prelungindu-se prin obișnuință, produce o dulce afecțiune față de poruncile dumnezeiești și preface în deprindere dispoziția plăcută față de ele. Aceasta, la rândul ei, pricinuiește o ură statornică față de deprinderile și afecțiunile rele. Iar această ură contra deprinderilor rele rodește nepătimirea din care se naște iubirea față de Cel-singur-bun.”

Deci, faptele bune înfățișează (lui Dumnezeu) latura pătimitoare a sufletului ca “jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu” (Rom. 12, 1), când ochii noștri văd lucruri netede, când limba, mâinile și picioarele slujesc voii dumnezeiești.

“Oare lucrarea aceasta nu e comună trupului și laturii pătimitoare a sufletului? De fapt ea este semnul sigur că cineva iubește pe aproapele ca pe sine însuși.”48)

Faptele bune sunt expresia iubirii aproapelui, ele actualizează și sporesc potențele rugăciunii, transformând “fericita durere din osteneala trupului” în odihna (bucuria) nepătimașă a comuniunii cu aproapele și, prin el, cu Dumnezeu. Fapta și rugăciunea făcută pentru altul, unite la Sfântul Apostol Pavel și cu întristarea (durerea compătimitoare) pentru el (Rom. 9, 2), arată că latura pătimitoare mijlocește între minte și trup. Trupul e condus spre sfințire de către minte prin latura pătimitoare, dar și mintea își actualizează puterile ei de spiritualizare a trupului prin latura pătimitoare. “Căci trupul e unit prin mijlocirea acesteia cu mintea.”

De aceea Sfântul Grigorie Palama afirmă că nepătimitor nu înseamnă amorțit și nepăsător, ci nepăsător spre cele rele; căci nu lucrările Duhului săvârșite prin trup, nici pătimirile (afectele) dumnezeiești și fericite, nici puterile sufletului create în vederea acestora trebuie mortificate, ci faptele pătimașe, rele.

__________________________

48) Filocalia, op. cit., p. 249;

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

Iubirea de Dumnezeu și ura față de cele rele sunt lucrări ale laturii pătimitoare, iar isihastul, “care se ocupă cu contemplațiile dumnezeiești și înalță Lui cântare și mulțumită și se lipește de El printr-o pomenire neîncetată […] își mută toată aplecarea spre cele rele a puterii acesteia spre dragostea de Dumnezeu, potrivit celei dintâi și mai mari porunci <<Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată tăria ta>>, adică din toată puterea ta. […] Primind ea (latura pătimitoare – care e puterea iubitoare a sufletului) această aplecare, procură rugăciunii sinceritatea”, desfăcând și celelalte puteri ale sufletului de la cele pământești, înălțându-le spre Dumnezeu. Căci prin latura pătimitoare isihastul, mistuit la culme de dragostea de Dumnezeu și înstrăinat de trup, se împărtășește de Duhul dumnezeiesc.

Sfântul Grigorie Palama consideră trupul unit cu sufletul prin latura pătimitoare. De aceea la actul rugăciunii trebuie să participe și trupul, odată cu sufletul, cumva într-o susținere reciprocă. Actul respirației, care e ritmic, și alimentează trupul cu aerul absolut necesar vieții, poate fi reglat sincron cu rugăciunea.

Astfel, și mintea este silită să se adune din răspândirea simțurilor și “să intre cu aerul respirat în inimă” (după Sfântul Macarie cel Mare), adică să privească cele din inimă, stăpânind peste toate gândurile și mădularele. Căci în rugăciune, nu numai trupul trebuie strunit, ci și gândurile. Poziția adunată a trupului, privirea îndreptată spre inimă (sau buric), împreună și respirația încetinită în ritmul rugăciunii, favorizează prin această dispoziție și o “întoarcere înăuntru inimii a puterii minții ce se revarsă prin ochi afară”.

“Cine deci, având minte sănătoasă, va socoti trupul nevrednic să locuiască în el propria sa minte, odată ce s-a învrednicit să devină locuință a lui Dumnezeu însuși (I Cor. 6, 19)? N-a așezat însuși Dumnezeu, la început, mintea în trup?”

Deși apără aceste metode auxiliare de ajutare a rugăciunii, practicate fie după Sfinții Simeon Noul Teolog, Nichifor Monahul și Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama le socotește folositoare doar pentru începători, “până ce, înaintând cu ajutorul lui Dumnezeu și făcându-și mintea în stare să nu mai simtă cele din jurul ei și să nu se mai amestece cu ele, vor putea să o concentreze în chip sigur asupra unei gândiri unitare”.

Cămara cugetărilor este inima; în ea trebuie să privim dacă și-a înscris harul legile Duhului. Aici, în tronul harului e mintea, în partea cea mai dinăuntru a trupului; aici are loc întâlnirea cu Dumnezeu și unirea cu El.

“Dacă, după cuvântul apostolului, Dumnezeu în inimile noastre a dat Duhul Său care strigă <<Avva, Părinte!>> (Rom. 8, 16), nu în inimile noastre ne vom întâlni cu Duhul? Dacă, în sfârșit, după Domnul profeților și al apostolilor, <<împărăția cerurilor e înăuntru nostru>> (Luca 17, 21), nu va fi în afară și de împărăția cerurilor cel ce se silește să-și scoată mintea din cele dinăuntru ale sale?”

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

Pentru apropierea de Dumnezeu, mintea omului trebuie să stăpânească trupul, supunându-și simțurile rațiunii aprinse de dumnezeiescul dor. Iar pe măsura ridicării la nepătimire, mintea, curățită de nălucirile plăcerilor, înalță o rugăciune tot mai curată, tot mai luminoasă. Mintea însăși vede în inimă lumina dumnezeiască, slava lui Hristos Care Se dezvăluie pe Sine, în lumină.

“Când văd cuvioșii bărbați în ei înșiși acea lumină dumnezeiască – și o văd când se învrednicesc de împărtășirea îndumnezeitoare a Duhului Sfânt, când îi cercetează negrăit razele desăvârșitoare – atunci văd însuși veșmântul îndumnezeirii lor, mintea lor fiind umplută de slavă și de strălucirea nespus de frumoasă ce izvorăște din harul Cuvântului, așa precum trupul Cuvântului s-a umplut de slavă pe munte prin lumina dumnezeiască ce izvora din dumnezeirea Lui. Căci slava pe care a dat-o Tatăl Lui, a dat-o și El celor ce ascultă de El, cum spune cuvântul Evangheliei; și a voit ca să fie aceștia cu El și să vadă slava Lui (Ioan 17, 22-24).”

Mintea însăși, eliberată de patimi, se vede pe sine ca lumină în timpul rugăciunii și e înconjurată de lumina dumnezeiască. Harul Duhului Sfânt inundă mintea, luminându-o, și ridicând-o deasupra firii, îi descoperă frumusețea Mirelui Ceresc, într-o pace și bucurie negrăită. Lumina aceasta nu este a cunoștinței raționale, mărginită în concepte, ci e mai presus de orice mărginire intelectuală; ea dă o cunoștință a lui Dumnezeu directă, față către față, odată ce încetează orice rugăciune sau cugetare.

“Există o puritate a minții peste care strălucește în timpul rugăciunii lumina Sfintei Treimi; atunci mintea se înalță mai presus de rugăciune; de aceea nu trebuie să mai numim această stare rugăciune, ci produs al rugăciunii curate, trimis prin Duhul. Atunci mintea nu se mai roagă prin rugăciune, ci, ajunsă în extaz, pătrunde lucrurile neînțelese. Aceasta este neștiința, care e mai presus de cunoștință.”

Această vedere a lui Dumnezeu în lumină, această răpire a minții la Dumnezeu, este produsul rugăciunii curate, este “arvuna Duhului” care aprinde inima cu iubirea negrăită a lui Dumnezeu. Așa are loc unirea cu Dumnezeu prin har, participarea prin har a omului la viața dumnezeiască și primirea darurilor Duhului Sfânt potrivit cu credința lui.

“Sfinții, având de mai înainte ca bază firea cea creată, dobândesc ca adaos la ea împărtășirea mai presus de fire și dumnezeiască. E însuși harul și puterea îndumnezeitoare, Însuși Duhul Sfânt, vărsat în cel botezat, nu după ființă, ci după harul care pornește din El, prin harul sfințeniei, aflat prin fire în El.”

Așadar, îndumnezeirea este desăvârșirea și deplina pătrundere a omului de Dumnezeu, unirea și asemănarea treptată cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a înviat din moarte firea omenească, înălțând-o la cer, în sânul Sfintei Treimi.

Această îmbogățire continuă a existenței omului în Dumnezeu, nu înseamnă însă absorbția firii umane în cea divină, ci sporirea marginilor ei prin harul îndumnezeitor, creșterea puterii sale de

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

a primi și de a folosi în tot mai largă măsură energiile divine necreate. Iar îndumnezeirea nu se oprește niciodată, ea continuă la infinit, într-o comuniune de iubire tot mai luminoasă, mai fericită, cu Dumnezeu.

“De aceea cuvântătorii de Dumnezeu numesc nesfârșită și lumina aceasta. Prin ea, când încetează orice putere de cunoaștere, Dumnezeu se face văzut sfinților, unindu-se prin puterea Duhului, ca Dumnezeu cu dumnezei și fiind văzut de aceștia; căci prin împărtășirea de Cel mai înalt se preschimbă și ei spre ceea ce e mai înalt și, ca să spunem cu Proorocul, <<mutându-și tăria>>, opresc orice lucrare a sufletului și a trupului în așa fel că nu se mai arată și nu se mai vede prin ei decât numai Acela, fiind biruite însușirile naturale de prisosința slavei; <<ca să fie Dumnezeu totul în toate>> cum zice Apostolul (I Cor. 15, 28). Căci fiind fii ai mângâierii, vom fi și fii ai lui Dumnezeu; <<și ca îngerii lui Dumnezeu în cer, care pururea văd fața Tatălui nostru cel din ceruri>> (Matei 18, 10; 22, 30), cum zice Domnul.”

Rugăciunea, în învățătura Sfântului Grigorie Palama, ca în întreaga tradiție ortodoxă, este cea dintâi între faptele bune săvârșite de om spre mântuire. Prin rugăciunea neîncetată gândul omului rămâne statornic în prezența și comuniunea  lui Dumnezeu.

Rugăciunea este măsura vieții duhovnicești; ea este începutul viețuirii virtuoase și izvorul tuturor faptelor bune; ea este calea vieții veșnice, a cunoașterii lui Dumnezeu, căci prin ea vine harul Sfântului Duh care curăță și sfințește toate cugetările și simțurile spre împlinirea poruncilor lui Hristos.

Rugăciunea totuși este un dar pe care Dumnezeu îl dă celui ce se roagă; Duhul Sfânt se face simțit în inima celui ce se roagă cu smerenie și trezvie, în deplină ascultare față de un povățuitor duhovnicesc, și Duhul însuși îl învață pe om rugăciunea neîncetată.

Rugăciunea este născută din iubirea lui Dumnezeu și duce la o mai mare sporire și spiritualizare a iubirii. Despătimirea, iluminarea și îndumnezeirea sunt treptele desăvârșirii vieții duhovnicești în care rugăciunea neîncetată este polul principal. Ea susține întreg efortul ascetic în vederea pocăinței curate și a stăpânirii simțurilor de către rațiune. Ea curăță și mintea de nălucirile pătimașe și o face receptivă iluminării și vederii dumnezeiești.

“Cel ce își curăță trupul său prin înfrânare, își face din mânie și poftă izvor de virtuți prin iubire dumnezeiască și își prezintă mintea lui Dumnezeu, purificată prin rugăciune, acela dobândește și vede în sine harul promis celor curați cu inima.”

De asemenea, sfințirea trupului este tot efectul rugăciunii neîncetate care atrage pe Duhul Sfânt să Se sălășluiască în întreaga ființă a omului.

“La cei ce și-au înălțat mintea la Dumnezeu și sufletul la poftirea Lui, se transferă și trupul, se înalță și se bucură și el de comuniunea cu Dumnezeu; devine și el posesiune și locaș al lui Dumnezeu.”

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

Dar rugăciunea sporește frica de Dumnezeu, păzindu-l pe om de păcat, și progresiv se intensifică și rugăciunea continuă și îndurerată; din aceasta vine împăcarea cu Dumnezeu, iar frica se preface în iubire și durerea rugăciunii în bucurie, răsărind în noi floarea iluminării din care răzbate ca un miros contemplarea tainelor lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt.

Însă pe măsura iluminării minții în har și a cunoașterii prin vedere directă a slavei lui Hristos, dragostea și căldura inimii cresc odată cu bucuria unirii cu Hristos în lumină. Rugăciunea devine curată și simplă, plină de iubire și de smerenie, și urcă până la tronul lui Dumnezeu, păstrându-se în cupe de aur ca să fie tămâiat cu ea Domnul. Ea este retezată brusc sub lumina harului dumnezeiesc ce inundă mintea și-o unește cu Dumnezeu în iubire deplină.

Foloasele rugăciunii nu sunt însă numai acestea: nepătimirea, vederea slavei dumnezeiești și îndumnezeirea omului, ci și celelalte daruri și harisme ale Duhului Sfânt prin care Dumnezeu lucrează în Biserică pentru întărirea comuniunii de iubire între credincioși. Rugăciunea intimă personală este, astfel, creatoare de comuniune în Hristos între cei ce se roagă și se bucură împreună cu El.

În rugăciunea minții se trăiește comuniunea și cu ceilalți semeni; rugăciunea însăși ne face transparenți lui Dumnezeu și semenilor prin fericitele ei roade: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția” (Gal. 5, 22-23). Acestea sunt mărturiile rugăciunii neîncetate, ale liniștii și ale odihnei în Hristos. Acestea sunt roadele Duhului Sfânt și arvuna vieții celei veșnice.

În cadrul mișcării isihaste rugăciunea a avut un rol de prim ordin stârnind uneori controverse. Acestea nu se refereau la rugăciunea ca atare, ci la rugăciunea minții sau rugăciunea curată, mai precis la metoda care trebuie să se folosească pentru a ajunge la realizarea acestei rugăciuni.

În isihasm s-au format mai multe metode cu ajutorul cărora se poate ajunge la rugăciunea  curată  sau  mintală.

Amintim mai întâi metoda Sf. Simion Noul Teolog cunoscută sub numele: "Metoda sfintei rugăciuni i atenții" tradusă în limba franceză de Irenee Hausherr și intitulată: "La methode d'oraison hesichaste" publicată în  "Orientalia  christiana"  la  Roma, în  anul 1928.

În  această  metodă  Sf.  Simion  deosebește  trei feluri  de  rugăciuni.

Primele două metode sunt calificate ca necorespunzătoare întrucât duc la rătăcire și amăgire.  Numai al treilea fel de rugăciune este singurul care duce la vederea luminii dumnezeiești și aceasta este metoda propriu zisă.

În primul fel de rugăciune un rol deosebit îl are fantezia. Cel ce I se roagă își ridică ochii și brațele spre cer, se lasă condus de imaginație și astfel își adună în minte tot ceea ce știe din Scripturi despre lumea nevăzută și își închipuie în minte locașurile drepților, frumusețile și bunurile cerești

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

etc,  ajungând uneori prin  admirația acestora până la a vărsa lacrimi. Aceasta rugăciune poate fi însoțită uneori și de fenomene  extraordinare ca senzații de miros plăcut, vedenii sensibile, glasuri miraculoase etc.

Toate acestea se petrec mai ales în rândul celor ce sunt începători care nu s-au desprins de patimi, care nu au experiența vieții duhovnicești și nici un îndrumător spiritual și de aceea uneori pot ajunge până la nebunie.

Al doilea fel de rugăciune este o luptă interioară, adică cu gândurile. Chiar dacă sufletul s-a retras în sine închizând porțile simțurilor și prin aceasta senzațiile care vin din afară și lucrurile sensibile nu-l mai angajează, totuși gândurile năvălesc în suflet și fac ca rugăciunea să nu aducă pacea și nici biruința, chiar dacă lupta este purtată cu bărbăție. Cauza acestei situații este încrederea prea mare în puterile sale, fapt care îi creează sentimentul iluzoriu al superiorității față de alții și prin aceasta el cade pradă slavei deșarte.

Motivul pentru care aceste două forme de rugăciune nu dau rezultate pozitive este faptul că ostenitorul nu urmează calea firească a vieții duhovnicești, adică trebuie mai întâi să pornească de la pruncia duhovnicească și să treacă prin tinerețea și bărbăția spirituală ca apoi să atingă bătrânețea spirituală în care s-a ajuns la înțelepciunea celor desăvârșiți.

În lucrarea tinereții spirituale rugăciunea se practică prin cântare sau psalmodiere, dar aceasta nu se poate realiza decât cu condiția eliberării de patimi.

Al treilea fel de rugăciune, numai după ce inima a fost curățită de patimi, căci numai dintr-o inimă curată se pot înălța rugăciuni adevărate. Condiția curățirii este ascultarea de Dumnezeu și de duhovnic, precum și desprinderea interioară, a sufletului față de lume și față de corpul propriu. Lepădând toate afecțiunile și împătimirile față de lume s-au creat condițiile ca mintea să rămână liberă față de gândurile pătimașe.49)

Dar aceasta metodă, a Sf. Simion Noul Teolog, recomandă și un procedeu fiziologic care însă nu are un rol esențial în purificarea de patimi, ci este un mijloc auxiliar, folosit în vederea dobândirii rugăciunii curate.

În afară de Metoda Sf. Simion Noul Teolog în isihasm a avut o circulație mai mare Metoda lui Nichifor Monahul sau cel din singurătate. Metoda lui Nichifor Monahul (sec. 13) folosește două procedee: căutarea locului inimii și trimiterea minții în inimă deodată cu inspirația aerului, iar al doilea procedeu recomandă pentru realizarea scopului propus rostirea neâncetată a rugăciunii adresată lui Iisus, adică rugăciunea: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă.

Grigore Sinaitul (sec. 13) prin metoda sa aduce unele lămuriri și anume el explică recomandarea cuprinsă în metoda Sf. Simion Noul Teolog de a reține respirația în timpul rugăciunii și împărțirea rugăciunii lui Iisus în două părți.

__________________________

49) http://www.sfaturiortodoxe.ro/

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

Scopul acestei împărțiri este de a înlătura un neajuns rezultat din rostirea întreagă a acestei rugăciuni, fapt care ar sili atenția să zăbovească "pe la prea multe cuvinte iar mintea nu s-ar putea concentra".

Sfântul Grigore Palama socotește că mijloacele fiziologice adică sincronizarea respirației cu rostirea rugăciunii lui Iisus s.a. acestea sunt auxiliare și ca atare nu sunt absolut necesare în realizarea rugăciunii curate, ele pot fi ajutătoare pentru începători într-o oarecare măsură.

Este în firea minții mânia împotriva patimilor. Căci dacă nu se mânie omul împotriva tuturor celor semănate de vrăjmașul într-însul, nu va vedea nici curăție întru sine.

Când, împotrivindu-te, vei birui oastea vrăjmașilor și o vei vedea că fuge de la tine slăbită,, să nu ți se bucure inima. Căci răutatea duhurilor este în urma lor. Ei pregătesc un războiu și mai rău decât cel dintâi și adună forțe înapoia cetății, poruncindu-le să nu se miște din loc. Dacă te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor fugi de la fața ta întru slăbiciune. Dar dacă te vei înălța întru inima ta, pe motiv că i-ai izgonit și vei părăsi cetatea, se vor ridica unii de la spate, alții din față și bietul suflet se va pomeni împresurat de ei fără scăpare.

Când ne rugăm lui Dumnezeu, când dialogăm cu El, când Îi spunem păsurile noastre și Îl rugăm să ne ajute în necazurile noastre, se cuvine să lepădăm din minte toată grija cea lumească, așa cum se cântă în biserică imnul heruvimilor, în timpul ieșirii cu Sfintele Daruri.

Să cugetăm numai la Dumnezeu. Să nu ne rugăm numai cu buzele, iar mintea să fie departe de cuvintele rugăciunii." Cum puteți pretinde lui Dumnezeu să ia aminte la rugăciunile voastre – ne întreabă un sfânt părinte, Sfântul Ciprian al Cartaginei -, dacă voi înșivă nu luați aminte la rugăciunile voastre ?"

Adeseori mintea, în timpul rugăciunii, este plecată spre grijile și nevoile vieții de zi cu zi, iar rugăciunile sunt spuse numai cu buzele: cu ochiul urmărim textul, iar mintea ne grăbește să rezolvăm cele lumești.

Rugăciunea trebuie făcută cu evlavie, cu inimă curată. Ea cere o anumită pregătire și supravegherea simțurilor noastre. Proorocul Moise n-a putut să se apropie de Rugul aprins din Sinai, decât după ce și-a lepădat încălțămintea picioarelor sale. Dezleagă încălțămintea picioarelor tale, striga din rug Dumnezeu, pentru că locul pe care te afli este sfânt !

Orice loc în care ne rugăm este un loc sfânt, unde Dumnezeu este de față. De aceea trebuie să fim și noi gata. Receptorul vieții noastre lăuntrice să fie deschis pentru această convorbire a vieții noastre cu Dumnezeu.

Să ne străduim ca, înainte de a începe rugăciunea, să ne pregătim, să alungăm din inima noastră orice gând pătimaș, căci inima noastră este templu al Duhului Sfânt, ne spune marele Apostol Pavel și trebuie să-i acordăm cinstea cuvenită ca astfel să ascultăm de Mântuitorul care ne îndeamnă, zicând: Iar tu, când te rogi, intră în cămara ta, închide ușa și roagă-te Tatălui tău Care

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

este în ascuns – totdeauna este Dumnezeu de față, însă este ascuns de ochii trupești – și-ți va răsplăti ție la arătare.

Rugăciunea trebuie făcută cu stăruință, sa nu ne descurajăm când ni se întâmplă ca rugăciunea să fie neascultată, ci să stăruim. Avem în Sfânta Evanghelie multe exemple de stăruință în rugăciune, de exemplu acea femeie păgână, acea cananeiancă din partea de nord a Țării Sfinte, ce striga disperată în urma Mântuitorului să-i vindece pe fiica ei care era îndrăcită, Iisus Mântuitorul parcă nu aude, dar până la urmă îi vindecă fiica, și încă de la distanță.

Un alt exemplu este Bartimeu, fiul lui Timeu, acel orb din Ierihon. Lumea îi cerea să tacă, dar el, dimpotrivă, striga și mai tare și Iisus, Care îl auzea, i-a tămăduit orbirea lui.

Când rugăciunea noastră este însoțită de post, de milostenie și de viață fără prihană Dumnezeu ne aude mai repede și ne ajută în necazurile noastre și în toate cele. Milostenia și postul sunt cele două aripi ale rugăciunii.

Aceste trei etape bune, rugăciunea, postul și milostenia, se întrepătrund i se ajută între ele pentru folosul nostru. De asemenea, rugăciunile noastre sunt foarte repede ascultate când luăm în ajutor pe Maica Domnului și pe sfinții lui Dumnezeu, prietenii lui Dumnezeu, și când aceste rugăciuni sunt făcute de mai mulți credincioși împreună.

Sfântul Apostol Petru a fost închis de Irod în temniță cu picioarele în butuci, iar rugăciunile neâncetate făcute înaintea lui Dumnezeu de mulți credincioși pentru dânsul, au fost atât de puternice, încât Dumnezeu a trimis un înger din cer și, în chip minunat, a eliberat pe Petru din temniță.

Așadar, adeseori Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre, sunt însă și cazuri, destul de multe, când El nu primește rugăciunile noastre, pentru că mulți se roagă numai cu buzele, iar mintea lor colindă pretutindeni, nefiind atenți la cuvintele rugăciunii.

Mântuitorul nostru mustră o astfel de rugăciune, zicând: Poporul acesta se apropie de Mine numai cu gura; Mă cinstește numai cu buzele, iar inima lor este departe de Mine.

De asemenea, Dumnezeu nu ascultă rugăciunile noastre atunci când ne rugăm rău sau cerem ceva păgubitor chiar pentru propria noastră viață fără să ne dăm seama.

Dumnezeu, Care știe precis tot cursul vieții noastre, de când ne naștem și până murim, știe ce ne trebuie și ce nu ne trebuie, ce-i de folos și ce este potrivnic nouă. De aceea, Dumnezeu, știind cu atotștiința Lui, face așa cum este mai bine pentru viața noastră, chiar dacă suntem păcătoși, Dumnezeu tot ne iubește și ne vrea binele. Sunt fel de fel de împrejurri când Dumnezeu ne vrea binele neascultând rugăciunile noastre când sunt păgubitoare pentru suflet.

" Rugaciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu. Rugăciunea este vlăstarul blândeții și al lipsei de mânie. Rugăciunea este rodul bucuriei și al mulțumirii. Rugăciunea este alungarea întristării și a descurajării", spune Evagrie Ponticul ( Filocalia, vol. I, pag. 74-77 ) .

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

Tema rugăciunii reprezintă chintesența discuțiilor dintre Sfântul Grigorie Palama și filosofii antiisihaști. Este binecunoscut faptul că la începutul așa numitelor conflicte isihaste, existau trei teme care îi interesau pe cei aflați în dispută.

Prima era educația laică, al doua – rugăciunea, mai ales metodele psihotehnice de coborâre a minții în inimă, și a treia – contemplarea luminii necreate. De aceea, putem spune că rugăciunea reprezintă baza discuțiilor din vremea Sfântului Grigorie Palama,și vom sublinia, în special, două aspecte principale.

Unul îl reprezintă bazele teologice ale rugăciunii minții, iar celălalt se referă la energiile comune ale sufletului și trupului și la rolul lor în rugăciunea minții. Ne vom concentra atenția asupra acestor două aspecte, deoarece ele sunt definitorii pentru învățăturile Sfântului Grigorie Palama cu privire la rugăciune, și, deoarece, ele sunt strâns legate de acest capitol, care se referă la modul în care postul și privegherea sunt legate de rugăciune.

De aceea, cei ce practică această sfântă lucrare a sufletului își pun în stare de repaos vederea și auzul atunci când sunt adânciți în rugăciune, iar stimulii exteriori nu mai activează. Dar simțul tactil, care se află în strânsă legătură cu postul și somnul nu poate intra în repaos, deoarece el rămâne activ chiar și în lipsa stimulilor exteriori. De aceea, suferința și durerea resimțite la acest nivel lucrează spre bine. în fapt, așa cum mărturisește Sfântul Grigorie, sfinții știu din experiența lor că senzațiile dureroase la nivelul simțului tactil sunt foarte folositoare celor ce practică rugăciunea minții50).

Acest subiect este strâns legat de adevărul teologic că trupul și sufletul sunt strâns legate unul de celălalt și coexistă. Trupul nu poate fi desconsiderat în cadrul eforturilor omenești de curățire, întrucât el a fost creat odată cu sufletul, și, de asemenea, va fi și el îndumnezeit.

Cei ce practică rugăciunea minții nu trebuie să fie influențați de activitățile exterioare și în acest mod ei își păstrează rugăciunea curată și netulburată, în vreme ce aceia care vor să ajungă la rugăciunea curată trebuie să renunțe la orice îndulcire a simțurilor.

De aceea, cei ce se îngrijesc de rugăciune au trebuință de dureri tactile care apar prin post, privighere și alte asemenea practici ascetice. în acest fel tot ceea ce este păcătos în trup este curățit, iar gândurile care declanșează patimile animalice se subțiază. După aceea, ascetul ajunge și la starea de frângere a inimii care curățește stările pătimașe și atrage mila lui Dumnezeu51).

De aceea, în omiliile rostite turmei  sale duhovnicești din Tesalonic, adesea Sfântul a accentuat importanța rugăciunii,  și,  mai  ales,  a rugăciunii  care  se  desfășoară în atmosfera și climatul ascezei ortodoxe. în cele ce urmează voi menționa câteva dintre învățăturile sale caracteristice.

__________________________

50) Triadele 2, 2, 5;

51) Triadele 2, 2, 6;

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

"Rugăciunea este cheia împărăției cerurilor", zice Ilie Ecdicul ( Filocalia, vol. IV ), iar Sfântul Teofan Zăvorâtul ( sec. XIX ) spune că "rugăciunea este suirea minții și a gândurilor la Dumnezeu".

Rugăciunea are trei trepte: treapta întâia este rugaciunea orală, citită, adică rugăciunea trupului; treapta a doua este rugăciunea cugetării, adică a minții; iar treapta a treia este rugăciunea simțirii, adică a inimii.

Dupa lucrare, rugăciunea se împarte în trei feluri și anume: rugăciunea de laudă, adică de preamărire; rugăciunea de mulțumire și rugăciunea de cerere. Ce trebuie să cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre ?

Să-I cerem sănătate trupească și sufletească. Să-I cerem luminarea minții și înțelepciune, pentru a nu greși calea către El. Să-I cerem bunătate sufletească și smerenia inimii, căci spune Domnul: Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihna sufletelor voastre.

Să-I cerem dreapta socoteală în tot ce facem, având convingerea că atunci când vom muri, vom da seama înaintea judecății lui Dumnezeu de felul cum ne-am trăit viața pe pământ. Să-I cerem râvnă pentru citirea Sfintei Scripturi, înțelegerea lor și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Să-I cerem harul Duhului Sfânt și mântuirea sufletelor noastre.

Să-I cerem lui Dumnezeu ceea ce este vrednic de El și cele pe care El ni le poate da, numai El ni le poate da. Să-i cerem ajutor ca, în toată viața noastră, să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelatte se vor adăuga nouă.

Trecerea rugătorului de la rugăciunea de cantitate la cea de calitate, ca și creșterea lui în cea duhovnicească, adică urcarea lui pe cele trei trepte ale urcușului duhovnicesc, după mai mulți Sfinți Părinți nu este cunoscută de cel ce se roagă.

Creșterea, adică sporirea în rugăciune se aseamănă cu o plantă ce crește fără să știe și fără să înțeleagă clipa, sau momentul creșterii sale. Este asemenea unui copil ce crete, trecând de la o vârstă la alta, fără să știe timpul exact când a sporit creșterea sa. Această creștere și sporire a creștinului in rugaciune, ca și creșterea lui în cele duhovnicești, nu este un rod numai al ostenelilor lui, ci mai mult al darului și al milei lui Dumnezeu.

Adesea este ascunsă această creștere și sporire a sa, fie în rugăciune, fie în cele trei trepte ale urcușului duhovnicesc, cu iconomie dumnezeiască, ca să nu cadă omul în părerea și închipuirea de sine. ( A se vedea Sbornicul, vol. I, Editura Mănăstirii Valaam ) .

"Suirea către desăvârșire este necunoscută în âavnitor", zice un mare rugător. Totuși dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul arată unele semne prin care cineva poate să priceapă în ce măsură se află, adică în care treaptă stă. Iată ce zice el: "Omul când se află în lenevire, se înfricoșează de ceasul morții, iar când se va apropia de Dumnezeu, se teme de întâmpinarea judecății, iar când cu

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

totul va veni înainte întru dragoste, acestea două se înghit, adică se mistuiesc de dumnezeiasca dragoste"52).

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zis: "Când vă rugați, nu spuneți multe ca păgânii, cărora li se pare că în multa lor vorbire vor fi ascultați. Deci, nu vă asemănați lor, că știe Tatăl vostru de ce aveți trebuință, mai înainte de a cere voi de la El " ( Matei 6, 7-8 ) .

Deci, i-a învățat să se roage cu rugăciunea Tatăl nostru, așadar, însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învățat pe noi rugăciunea scurtă. Oricine va zice rugăciuni scurte, dar cu smerenie, cu umilință și simțirea inimii, se va mântui.

Rugăciunea cea mai puternică este rugăciunea scurtă, care se face din adâncul inimii, cu suspine și lacrimi, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: "Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu " ( Psalm 129, 1 ).

Cu această rugăciune smerită s-au rugat tâlharul pe cruce ( Luca 23, 42 ); femeia canaaneancă ( Matei 15, 22 ); apostolii, în vremea furtunii pe marea Galileii ( Matei 8, 25 ); orbii din Ierihon ( Matei 20, 30-33 ); leprosul ( Marcu 1, 40-41 ), etc.

Deci, cea mai puternică rugăciune este rugăciunea scurtă cu suspinul inimii, după mărturia ce zice: "Răcnit-am din suspinarea inimii mele… " ( Psalm 37, 8 ). Este bună și rugăciunea cea lungă, citirea Psaltirii, Ceaslovului etc., dar aceasta se potrivește mai ales celor sporiți în cele duhovnicești, iar nu celor începători.

Rugăciunea minții este rugăciunea cugetării, când mintea s-a deprins să se reculeagă în ceasul rugăciunii, pe care o rostește în întregimea ei fără risipire. În vremea acestei rugăciuni, mintea se topește, se unește laolaltă cu cuvintele scrise și le rostește ca și cum le-ar fi cugetat ea însăși.

Rugăciunea inimii este rugăciunea simțirii, când prin luarea aminte inima se încălzete și, ceea ce în rugăciunea minții era gând, acum de la gând ajunge la simțire. Însă aici simțirea este ca nevoie și cerință duhovnicească.

Cine a ajuns la simțire, acela se roagă fără cuvinte, pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. De aceea, abia de aici începe hotarul sporirii în rugăciune. Pe această treaptă citirea poate să înceteze, precum și stăruința gândului, dar să se păstreze petrecerea în această simțire cu semnele proprii ale rugăciunii, așadar, "înțelegerea și simțirea sunt puterile rugăciunii" după Sfântul Teofan Zăvorâtul.

Primul rod al rugăciunii lui Iisus este înstrăinarea gândurilor minții de la lucrurile cele frumoase ale lumii, după Sfântul Diadoh care zice: "Cela ce intră de-a pururi în inima sa, se înstrăinează de toate cele frumoase ale viieții"53).

__________________________

52) Filocalia, vol. X, Cuvantul 38;

53)Filocalia, vol. I, pag. 36l;

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

Al doilea rod al rugăciunii lui Iisus este "vedera grozăviei celei ticăloase a sufletului cu care s-a întinat prin simțiri și prin gânduri rele". Prin această vedere căștigă omul smerenie, plâns, lacrimi, după mărturia Sfântului Grigorie Palama.

Al treilea rod al rugăciunii celei gândite a inimii este că prin întoarcerea minții în inimă, atât mintea cât i inima omului se fac ca o oglindă curată în care nevoitorul își cunoaște mișcările cele viclene ale gândurilor sale, și așa cheamă pe Iisus spre ajutor54) .

Al patrulea rod al rugăciunii celei gânditoare a inimii este curățirea firii, precum și lucrarea pentru curățirea firii, dată mai presus de fire de dumnezeiescul dar al Prea Sfântului Duh.

Al cincilea rod al rugăciunii inimii este că, intrând mintea în inimă ca să vorbească acolo cu Cuvântul cel înăuntru aezat, nu rămâne fără de mare bucurie și veselie duhovnicească, după cum despre aceasta arată Iosif Vrinie și Nichita Monahul cel din singurătate.

Al șaselea rod al rugăciunii celei duhovnicești este că prin această rugăciune se află darul lui Dumnezeu cel ascuns în inimă.

Al șaptelea rod al rugăciunii lui Iisus este că prin pomenirea cea necurmată a numelui Lui Iisus, se naște în suflet dragostea cea către Hristos (A se vedea Paza celor cinci simțiri, de Sfântul Nicodim Aghioritul ).

Alte roade ale rugăciunii celei gândite sunt și acestea: adunarea cugetelor, evlavia, smerenia, luarea aminte de sine, umilința, frica de Dumnezeu, pomenirea morții, liniștea inimii despre gânduri, concentrarea atenției în inimă și căldura cea duhovnicească (A se vedea în Sbornicul vol.I )

Sunt mulți oameni care nu se roagă. Socotesc netrebnică această practică a vieții cretineti și omenețti. Cel care nu se roagă este foarte uor poticnit și cade în ispită și în păcate, neavând nici o legătura cu Dumnezeu. Cel care nu se roagă, nu are nici o putere în lupta cu ispitele vieții. El este ca un ostaș fără armă, ca o pasăre fără aripi, ca o trestie care se clatină încotro bate vântul, numai către Dumnezeu nu se pleacă să-L întrebe și să-I slujească. Este ca un pește pe uscat, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Sfântul Ambrozie al Mediolanului, zice: "Cel care nu se roagă zace în împărăția materiei, nu este scris în cartea vieții din ceruri și nu are loc în împărăția lui Dumnezeu". La judecata lui Dumnezeu nu scapă nimeni. Li se va spune: "Nu te cunosc pe tine!" și e vai de cel ce va primi acest răspuns.

Prin rugăciune se poate dobândi de la Dumnezeu orice ai cere, numai să fie vrednice de Dumnezeu rugăciunile noastre. Trebuie, însă, ca rugăciunea să fie facută cu inimă curată, cu stăruință și cu smerenie.

Însuși Mântuitorul Hristos ne făgăduiește acest lucru, când zice: Toate câte veți cere întru rugăciune, crezând, veți lua.

__________________________

54) Filocalia, vol. IX, Cuvantul 28;

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

Cereți și se va da vouă. Cine se roagă din toată inima, adâncind cuvintele rugăciunii, pe lângă împlinirea cererii sale, va dobandi și o pace lăuntrica pe care nu i-o poate da lumea, acea pace făgăduită de Iisus Hristos Mântuitorul, când a spus: Pacea Mea dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu (Ioan 4, 27). și simțim atunci o siguranță, că nu suntem singuri pe lume, numai cu oamenii, și cu noi este Dumnezeul părinților noștri, care ne ocrotește și ne apără în viața noastră pământească.

Rugăciunea lui Iisus, rugăciunea minții sau rugăciunea inimii, este o rugăciune scurtă, plină de putere, care vine de la Mântuitorul Hristos și de la Sfinții Apostoli, cuprinsă în aceste cuvinte: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiete-mă pe mine păcătosul!"

Sfântul Grigorie Palama spune că plânsul este de două feluri: plânsul minții, adică întristarea din inimă pentru păcatele noastre, fără lacrimi în ochi, așa cum avea fiul cel risipitor care zicea: "Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier de foame… " ( Luca 15, 17 ) și plânsul cu lacrimi, al doilea fel de plâns, mult mai înalt, care izvorăște din întristarea minții i a inimii pentru păcatele noastre.

Toți dumnezeietii părinți spun la fel, că lacrimile la rugăciune sunt un dar al lui Dumnezeu, că foarte greu se câștigă și foarte ușor se pierd. Cei mai mari dumani ai plânsului și lacrimilor sunt : slăbirea credinței, lenevirea la rugăciune, lăcomia pântecelui, beția, râsul, trândăvia, multa vorbire și mai ales slava deșartă.

Când fiul risipitor cugeta cu durere în inimă la casa Tatălui său, avea plânsul cel dintâi, al mintii, iar când s-a întors la Tatăl său și i-a zis: "Tată, greșit-am la cer și înaintea Ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău… ( Luca 15, 18-19 ), atunci fiul cel pierdut a dobândit plânsul cel de al doilea, al lacrimilor din inimă.

Unii oameni, în efortul de a-și introduce mintea în inimă, fac uz de o metodă "științifică": o introduc odată cu inspirarea aerului. Sfântul Grigorie Palama, după ce a stabilit fundamentul teologic al acestei metode – revenirea minții în inimă – făcând referiri la această metodă psihotehnică, spune că ea este recomandată mai ales începătorilor, și, desigur, nu este ceva neobișnuit.

Este practicată, mai ales, pentru stăpânirea activității minții, care, chiar și pentru cei avansați în viața duhovnicească este "mai greu de stăpânit pentru a o face să se concentreze, căci este mai mobilă și mai nestatornică decât orice altceva", în acest scop unii recomandă "controlarea mișcărilor respiratorii – inspirarea și expirarea aerului".

Aceasta se întâmplă, mai ales, în cazul începătorilor care practică această sfântă activitate, întrucât cei care sunt avansați reușesc acest lucru în mod reflex. El dă un exemplu caracteristic. Atunci când există dragoste, există și răbdare. Dar, în cazul unor oameni se întâmplă o situație opusă. Practicând răbdarea, ajung la iubire. Același lucru este valabil și cu metodele psihotehnice55)

__________________________

55) Omilia 53, 21;

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

Toți cei experimentați știu că în cazul minții, aceasta înseamnă revenirea ei înlăuntrul inimii. De la căderea în păcat adamică, omul lăuntric este supus formelor exterioare. Așadar, omul care dorește reîntoarcerea minții către sine, trebuie s-o facă prin introducerea ei nu numai în linie dreaptă, ci și printr-o mișcare circulară care nu dă greș niciodată. Aceasta se realizează prin a nu permite ochiului să hoinărească prin toate părțile, ci prin a-l obliga să se concentreze asupra pieptului sau asupra buricului, ca punct de concentrare"56).

Acest lucru nu este ceva neobișnuit pentru monahi, ci el este susținut de literatura aghiografică. Aici, Sfântul Grigorie Palama citează texte aghiografice care indică faptul că mintea trebuie, într-adevăr, să revină în inimă și că atenția minții trebuie să se îndrepte spre acest loc. Aș dori să mă refer aici la povața lui Nil: "ia seama la tine însuți" și la cazul proorocului Ilie, care, după cum ne arată Biblia, a pus capăt anilor de secetă, rugându-se așa: "pune-ți capul pe genunchi și așa mintea adun-o în tine și înalț-o către Dumnezeu, concentrându-te mai intens".

De asemenea, rugăciunea vameșului din vestita parabolă spusă de Mântuitorul Hristos și modul în care s-a rugat și s-a învrednicit să primească Harul dumnezeiesc, ne arată forța rugăciunii care vine odată cu efortul de concentrare a minții, atunci când și trupul ia parte la acest efort"57).

Cei care îi batjocoresc pe isihaști pentru acest efort al lor și îi numesc "omfaloscopi", pe lângă faptul că sunt calomniatori, iau peste picior acele expresii și acei termeni demni de luat în considerație și, în același timp, caută să-i abată pe oamenii interesați în sfânta lucrare de la calea trezviei. Se dovedesc a fi necunoscători ai Sfintei Scripturi, întrucât există multe texte biblice cu referiri la acest lucru.

Este binecunoscut pasajul biblic în care Sfântul Prooroc David spune: "Legea Domnului este adânc înfiptă în pântecele meu" și cel din Proorocul Isaia "Pântecele meu saltă ca o liră și cele dinlăuntru ale mele ca un zid înnoit"58).

După ce ne oferă suportul teologic, patristic și aghiografic cu privire la rugăciunea minții, sau revenirea minții în inimă, sau face referiri cu privire la calea recomandată începătorilor în viața duhovnicească, Sfântul Grigorie menționează și Sfinții Părinți care au folosit această metodă și au practicat rugăciunea minții și care demonstrează că rugăciunea minții face parte din Tradiția ortodoxă. Printre ei se află Sfântul Simeon Noul Teolog și Sfântul Nichifor, care au practicat ei înșiși această rugăciune și mai apoi au adunat texte patristice și "ne-au lăsat în scris practica lor isihastă". Face, de asemenea, referiri la Părinții contemporani cu el care au trăit după această tradiție a Bisericii, precum Teolept al Filadelfiei, Patriarhul Atanasie, Nil din Italia, Seliot și Ilie, Gavriil și Atanasie, care erau binecuvântați cu acest dar proorocesc al Harului59)

__________________________

56) Omilia 53, 6;

57) Omilia 53, 21;

58) Omilia 53, 31;

59) Omilia 53, 33;

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

De aceea, Sfântul Grigorie susține că metoda isihastă constituie tradiția Bisericii. Sfântul spune că el însuși era familiarizat cu învățăturile multora dintre acești Sfinți, considerați ca dascăli ai săi în această sfântă practică a rugăciunii60)

Așadar, Sfântul Grigorie face parte organică și esențială din Tradiția ortodoxă pe care o reprezintă și o exprimă în scrierile sale, în vreme ce Varlaam și aderenții lui n-aveau nimic de-a face cu tradiția isihastă, iar admonestările lor nu se bazau pe propria lor experiență, "ci de dragul discuțiilor în contradictoriu", cu alte cuvinte pe pălăvrăgeli61)

În partea a doua a primei Triade, Sfântul Grigorie stabilește argumentele teologice necesare rugăciunii minții și arată că rugăciunea minții face parte din tradiția Bisericii. Punctele forte susținute în cadrul lor, pe care deja le-am amintit sunt faptul că, trupul nu este rău în sine, ci gândirea trupească este rea, că sufletul are esență și energii sufletești și este esențialmente unit cu trupul, în vreme ce energiile sale sunt risipite înafară în situația omului căzut, că mintea trebuie să se reîntoarcă în inimă, care este locașul său firesc, că metoda de reîntoarcere care este recomandată începătorilor are temeiuri scripturistice, și că atât rugăciunea minții, cât și modul în care se face se află în tradiția Bisericii, așa precum mulți sfinți, de demult și de azi, au practicat-o.

Prin toate aceste lucruri, Sfântul Grigorie a pus bazele teologice ale rugăciunii minții și a demonstrat în esență că el însuși era un teolog tradițional și trăitor, întrucât el a acceptat tradiția și a exprimat-o viu și dinamic.

Cei ce practică rugăciunea minții nu trebuie să fie influențați de activitățile exterioare și în acest mod ei își păstrează rugăciunea curată și netulburată, în vreme ce aceia care vor să ajungă la rugăciunea curată trebuie să renunțe la orice îndulcire a simțurilor.

De aceea, cei ce se îngrijesc de rugăciune au trebuință de dureri tactile care apar prin post, privighere și alte asemenea practici ascetice. în acest fel tot ceea ce este păcătos în trup este curățit, iar gândurile care declanșează patimile animalice se subțiază. După aceea, ascetul ajunge și la starea de frângere a inimii care curățește stările pătimașe și atrage mila lui Dumnezeu62)

Efortul ascetic, durerea tactilă resimțită de pe urma postului, privegherii și a altor practici ascetice, conduce ascetul la atingerea rugăciunii curate și, de aceea, acestea reprezintă începutul și baza rugăciunii curate. Așadar, lipsa durerii – denumită împietrire de către Părinți – nu are nici o legătură cu rugăciunea, ci numai durerea tactilă este izvorul acesteia63) .Pentru a întări această afirmație, Sfântul Grigorie citează numeroase texte patristice în care se poate observa valoarea foamei, setei, privegherii, lacrimilor, care nu alungă rugăciunea, ci, din contră, o stimulează64)

__________________________

60) Omilia 53, 62;

61) Omilia 53, 54;

62) Omilia 53, 2;

63) Omilia 53, 41;

64) Omilia 37, 2;

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

Harul lui Dumnezeu acționează în suflet și, de aici, este purtat și în trup, datorită strânsei legături dintre suflet și trup. Așa precum plăcerea trupească, când se transmite de la trup la suflet, îi dă acestuia o trăsătură trupească, încărcându-1 cu cele inferioare, la fel și bucuria duhovnicească care izvorăște de la minte spre trup fără a fi schimbată sau afectată în vreun fel "transformă trupul și îl înduhovnicește, deoarece el respinge toate poftele rele ale trupului, el nu mai poate trage sufletul în jos, ci se înalță împreună cu el. în acest fel întreaga ființă se înduhovnicește"65).

El citează texte din Sfintele Scripturi și din Sfinții Părinți pentru a arăta că Harul lui Dumnezeu, prin intermediul sufletului, își pune amprenta și pe trupul omenesc. De exemplu, el citează din psalmi: "Inima mea și trupul meu se bucură întru Domnul"; "în El mi-am pus nădejdea și m-a ajutat, trupul meu și-a recăpătat viața"; "Cât de dulci sunt cuvintele Tale pe cerul gurii mele, mai dulci decât mierea"66)…

În vremea luptelor sale, Sfântul Grigorie și-a fixat un principiu de bază. El a afirmat că "disputa în favoarea unei atitudini corecte" și "mărturisirea în favoarea credinței" reprezintă două lucruri diferite. Diferite argumente sunt necesare în cel dintâi caz, în cel de-al doilea e nevoie doar de o scurtă mărturisire. Sfântul Grigorie le-a folosit pe amândouă.

El a formulat scurte mărturisiri de credință, dar și idei care se opuneau argumentațiilor eretice. Lucrarea sa "în apărarea sfinților isihaști", din care am ales o parte pentru analiză, aparține neîndoios primei categorii, întrucât ea răstoarnă toate argumentele aduse de Varlaam, care în realitate erau rătăciri de la adevărata structură ortodoxă a rugăciunii.

Prin tot ceea ce ne-a explicat Sfântul Grigorie până acum este limpede că rugăciunea care îl unește pe om cu Dumnezeu trebuie făcută de toată lumea. Mintea care este împrăștiată în lumea înconjurătoare prin intermediul simțurilor, trebuie să se reîntoarcă în inimă și apoi să se unească cu Dumnezeu.

În învățăturile Domnului nostru Iisus Hristos și ale Sfinților Apostoli acest adevăr este evident, întrucât creștinii din Biserica primară trăiau intens această realitate. Totuși, așa cum am văzut mai înainte, Sfântul Grigorie a subliniat faptul că rugăciunea, și, în general, drumul omului spre nepătimire, cuprinde două manifestări. Isihaștii îl experiază în mod diferit față de creștinii care trăiesc în lume, dar toți trebuie să împlinească poruncile lui Hristos.

În lucrarea sa "Despre sfinții isihaști" reiese faptul că el vorbește mai ales despre cei ce și-au ales modul de viață isihast. Totuși, păstrând limitele necesare, ea se referă la toți, întrucât creștinii au o viață comună.  De aceea, în omiliile rostite turmei  sale duhovnicești din Tesalonic, adesea Sfântul a accentuat importanța rugăciunii, și, mai ales, a rugăciunii care se desfășoară în atmosfera și climatul ascezei ortodoxe.

__________________________

65) Omilia 53, 32;

66) Omilia 53, 37;

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

Referindu-se la cuvintele lui Hristos: "Nu poți sluji lui Dumnezeu și lui mamona", el spune că aici cuvântul "mamona" înseamnă "tot ceea ce ne este inutil: aur, argint sau orice altceva". Cu aceeași ocazie Mântuitorul nostru Iisus Hristos a lămurit clar că "este imposibil să te rogi păstrându-ți averile", întrucât acolo unde este comoara ta, acolo este și inima ta "dar nu la rugăciune"67).

Învățându-și și călăuzindu-și turma duhovnicească la vremea postului și rugăciunii, adică în perioada Sfântului și Marelui Post, el își sfătuiește fiii duhovnicești să se depărteze de viața schimbătoare și înșelătoare, și, în același timp, să practice "postul, cântările duhovnicești și rugăciunea ca și cum însuși Dumnezeu ar fi de față și ne-ar privi". Tot atunci el spune că trebuia să știm bine că nici postul, nici pofta de laudă, nici rugăciunea nu ne pot mântui prin 'ele însele, "ci practicarea acestor lucruri dinaintea Feței lui Dumnezeu".

Ele trebuie să se facă dinaintea Feței lui Dumnezeu, și atunci fața Sa ne binecuvintează, așa precum soarele încălzește tot ceea ce strălucește sub lumina sa. Ele au cu adevărat loc dinaintea Feței Sale numai atunci când în timpul rugăciunii și postului, mintea noastră se uită mereu la El dinlăuntru. Dar dacă în timpul rugăciunii mintea noastră este uneori îndreptată către Dumnezeu și alteori rătăcește, acesta este un semn că noi nu ne-am predat cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Dacă suntem răniți, să-L chemăm pe Domnul "care poate pune alifii și legături pe rănile noastre"68).

Se poate observa din acest text că Sfântul Grigorie dorește ca rugăciunea și postul să fie lucruri personale, făcute în drumul duhovnicesc parcurs de fiecare în parte. Aceasta înseamnă că noi trebuie să fim conștienți că aceste lucruri sunt făcute pentru Domnul și nu în alte scopuri străine, egoiste. Orice fel de asceză care nu se face în numele Domnului nu are caracter personal.

Referindu-se la Schimbarea la Față a lui Hristos și la cuvintele Evangheliei că Fața lui Hristos strălucea "pe când se ruga", el spune că Hristos a făcut aceasta pentru a arăta că rugăciunea este cauză a acelei binecuvântate contemplații. Ca atare, s-au întâmplat toate acestea pentru a ne învăța "că doar prin apropierea noastră de Dumnezeu pe calea virtuțiilor și a unirii la nivel mintal cu El are loc această strălucire care este dăruită tuturor și văzută de aceia care neîncetat își înalță ochii sufletului prin fapte cu adevărat bune și rugăciune sinceră către Dumnezeu"69).

Biserica noastră psalmodiază că, vederea Luminii necreate nu este privilegiul câtorva, ci reprezintă calea de urmat de la chip la asemănare, pe care noi toți trebuie să o urmăm. Această cale înseamnă a fi aproape de Dumnezeu prin virtuți și unire la nivel mintal cu El prin rugăciune.

Rugăciunea neîncetată către Dumnezeu și faptele cele bune conduc la această binecuvântată vedere a lui Dumnezeu de către toți credincioșii. Continuând analiza rugăciunii vameșului din parabola lui Hristos, el îl prezintă drept prototip al rugăciunii ce trebuie făcută de către orice creștin.

__________________________

67) Omilia 61, 7;

68) Omilia 62, 11;

69) Omilia 47, 1;

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

Această rugăciune atrage mila lui Dumnezeu. în alt capitol noi am luat cunoștință de învățăturile Sfântului Grigorie Palama în care îl prezintă pe vameș drept adevăratul tip de isihast, dar și al oricărui creștin care se roagă70).

Faptul că toți creștinii, inclusiv cei ce trăiesc în lume, ar trebui să se roage neîncetat pe cât este cu putință, ne este arătat prin intermediul unui incident pe care Sfântul Filotei Kokkinos îl povestește în biografia Sfântului Grigorie.

Pe vremea când Sfântul trăia într-o asceză severă în Verroia, el se închidea în chilia sa pe parcursul zilelor săptămânii, cu excepția sâmbetei și a Duminicii pentru a săvârși Sfânta Liturghie și pentru a-și sfătui frații de credință.

Într-o astfel de ocazie el le vorbea creștinilor, sfătuindu-i să se roage neîncetat. Citând îndemnul Sfântului Apostol Pavel făcut către întreaga Biserică "de a se ruga neîncetat", cuvintele Proorocului și împăratului David "Așezatu-L-am pe Domnul pururea dinaintea ochilor mei", precum și cuvintele Sfântului Grigorie Teologul: "Domnul ar trebui pomenit mai des decât facem noi respirația", el însuși sfătuia practicarea rugăciunii neîncetate: "orice creștin, indiferent de poziția lui socială, ar trebui să se roage neîncetat". în același timp, el spunea că noi trebuie să-i învățăm pe toți această rugăciune și în toate felurile să-i îndrumăm spre folosirea ei "nu numai pe cei ce au părăsit lumea și trăiesc în singurătate, dar și pe bărbați, femei și copii, atât pe cei instruiți cât și pe cei simpli, și pe toți laolaltă".

Printre cei prezenți, atunci când dădea aceste învățături, se afla un bătrân monah pe nume Iov. El era râvnitor spre cele sfinte prin felul său de viață, simplu în purtări și strălucitor în virtute, drept în toate cele ale vieții și în toate simplu și cinstit. El îl iubea pe Sfântul Grigorie foarte mult și adesea venea ca să discute cu el.

Dar atunci când l-a auzit predicând rugăciunea neîncetată și faptul că toți trebuie să o practice, a început să aducă obiecții, spunând că aceste învățături pot fi puse în aplicare doar de către monahi și de către cei retrași din lume, iar nu de către cei mulți care trăiesc în lume. Sfântul Grigorie a început să adauge și alte învățături despre aceste lucruri, dar, întrucât bătrânul ascet nu se lăsa convins, el puse punct discuției, dorind mai presus de orice să evite pălăvrăgeala și cearta.

Dar, atunci când monahul acela merse la chilie și se afla la rugăciune, Dumnezeu îi trimise un înger de lumină care îi spuse: "în nici un caz să nu te îndoiești de Sfântul Grigorie în legătură cu tocmai ceea ce s-a discutat între voi".

După ce a avut această revelație, bătrânul se duse direct la Sfântul Grigorie pentru a-i relata revelația avută și pentru a-i cere iertare pentru neascultare și încăpățânare. într-adevăr, când după puțină vreme a sosit ceasul ca monahul Iov să părăsească această lume, dându-și ultima răsuflare, el I-a mulțumit lui Dumnezeu pentru a-l fi învrednicit să fie prieten și partener de conversație cu

__________________________

70) Omilia 4, 10-18;

Cap. 3. Sfântul Grigorie Palama, reprezentantul doctrinei isihaste

Grigorie și pentru a fi câștigat atât de mult pe plan duhovnicesc din învățăturile și prietenia sa71).

Așadar, rugăciunea ca mijloc de curățire a inimii omului și de iluminare a minții sale, poate fi practicată de către toți creștinii. Nu este doar o îndatorire a monahilor, ci un dar oferit tuturor celor ce doresc să atingă îndumnezeirea prin Har.

Din tot ceea ce s-a spus tragem concluzia că această călătorie a omului spre îndumnezeire trece prin trei etape de desăvârșire duhovnicească: curățirea inimii, iluminarea minții și îndumnezeirea. Aceasta este trăsătura comună a tuturor Sfinților Bisericii care urmează această metodă și au realizat ceea ce și-au dorit.

Această călătorie se realizează cu ajutorul energiilor dumnezeiești și prin participarea omului, întrucât Domnul lucrează și omul cooperează. Când Harul lui Dumnezeu îl curățește pe om, se numește etapa de curățire, când îl luminează avem de-a face cu etapa iluminării, iar atunci când îl îndumnezeiește, e vorba de ultima fază, cea a îndumnezeirii. Harul lui Dumnezeu nu este neipostatic, ci enipostatic, și este dăruit "în Persoana lui Iisus Hristos". Dar este necesar ca omul să coopereze, să răspundă acestor energii ale lui Dumnezeu.

Căile și mijloacele care manifestă atât energiile lui Dumnezeu, cât și sinergia omului sunt postul, privegherea și rugăciunea. Acestea trei, dimpreună cu altele, sunt daruri ale lui Dumnezeu care sunt oferite persoanei care vrea să se mântuiască și lucrează în acest scop. Prin post, priveghere și rugăciune inima este curățită, mintea se reîntoarce în ea însăși, latura simțitoare a sufletului este transfigurată și în acest fel omul întreg este îndumnezeit.

De aceea, toți sfinții iubesc postul, privegherea și rugăciunea. Sfântul Grigorie Palama, așa după cum am văzut, este un teolog al tradiției, întrucât el aparține Tradiției Ortodoxe, o acceptă și o exprimă. A experiat-o încă din anii copilăriei în mediul familial, a întâlnit-o în Sfântul Munte și și-a călăuzit fiii duhovnicești pe această cale.

Când omul urmează această metodă nu poate sfârși în erezie, ci rămâne pururea mădular al Bisericii Ortodoxe. Este foarte caracteristic faptul că o erezie se poate manifesta clar în modul de viață ascetic. Pe de o parte, o metodă ascetică eronată duce la o cale "teologică" eronată, la erezie, iar pe de altă parte, o "teologie" eronată se exprimă în felul de viață al persoanei respective.

Sfântul Grigorie Palama acordă o mare semnificație și o mare importanță acestui punct. Prin viața ascetică văzută prin post, priveghere și rugăciune, făcute în cadrul întregii atmosfere ortodoxe și înarmat cu dogmele și învățăturile teologice pe pare marele părinte și teolog le descrie, și noi putem urma o viață duhovnicească curată și nerătăcitoare. Altminteri, vom deveni abstracți și reci și vom răspândi în jur o mare dezamăgire.

Astfel, în învățătura Sfântului Grigorie vedem teologia ortodoxă, ecleziologia, asceza și sociologia, care răspunde la probleme existențiale, duhovnicești, sociale și ecologice.

__________________________

71) Omilia 4, 18;

Cap. 4. Concluzii

Iscusitul dascăl al rugăciunii, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, a reușit să îmbine, în sihăstriile din ținutul Buzăului și Vrancei, asprimea ascetică a vieții călugărești din Sinai și Athos cu experiența mistică a monahismului slav și cu tradiția isihastă de sihăstrie din sutele de schituri și mănăstiri românești.

Fiind unul dintre cei mai vestiți dascăli și lucrători din secolul al XVIII-lea ai Rugăciunii lui Iisus – „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul“ -, de numele Sfântului Vasile de la Poiana Mărului se leagă existența isihasmului românesc, adică practicarea Rugăciunii minții, făcând din obștea sa o adevărată școală de trăire isihastă.

Denumirea „de la Poiana Mărului“ se trage de la schitul înființat, prin 1730-1733, împreună cu alți 12 ucenici în Poiana Mărului, în Munții Buzăului. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului insistă asupra faptului că Rugăciunea Inimii nu e numai pentru isihaști, ci și pentru cei din viața de obște, introducând Rugăciunea lui Iisus în viața de obște.

Rugăciunea lui Iisus este obligatorie și pentru mireni. În filocalia 8 este prezentată o întâmplare din viața Sf. Grigorie arhiepiscopul Salonicului în care un înger coboară de la Dumnezeu pentru a-l corecta pe un anumit Iov, ucenic de-al sfântului, care era de părere că doar monahii trebuie să se roage cu această rugăciune.

Se pare că până la Sf. Vasile de la Poiana Mărului exista această părere cum că doar monahii se pot ruga în felul ăsta. Dar Sf. Vasile vine și clasifică această rugăciune în două: practică și contemplativă.

El spune că prima parte din rugăciune, adică cea practică, trebuie s-o facă toată lumea, în felul acesta el demonstrează că nici sfinții de dinaintea lui nu au greșit spunând că această rugăciune trebuie făcută doar de monahi, pentru că ei se refereau la partea contemplativă a rugăciunii. <<…..pentru o asemenea rugăciune nu e de trebuință nici de deprinderi nici de lepădarea de pofte lumești, ci toți se pot ruga astfel, monah sau mirean, numai să vrea acest lucru. Dar sfințita lucrare a minții care este slavită și placută lui Dumnezeu, este arta tuturor artelor și fără lepădarea de lume cu poftele ei, fără povățuire multă și învățătură, nu o poate găsi cineva; și din această pricină a slăbit acum lucrarea aceasta între monahi și se petrece un război necontenit în cei ce nu cunosc puterea (sensul) scrierilor sfinte, și mai cu seamă în cei ce n-au cercarea (experiența) luării aminte (atenției) a minții la omul cel dinăuntru. Așadar, pe lângă toate acestea , se cade să ne ferim de abaterile cele de-a dreapta și de-a stânga, care sunt deznădejdea și îndrăzneala (obrăznicia).>>

<< Și iarăși, auzind despre marea facere de bine a lui Dumnezeu către noi, păcătoșii, nu trebuie să ne obrăznicim cu îndrăzneala lipsită de frică, fără o mare smerenie și lucrarea după putere a poruncilor, spre această sfințită lucrare a minții; ci înțelegând pornirea cutezătoare și îndrăzneala care vin de la vrăjmasul, să fugim cu tărie de amândouă: și astfel, cercetând multe scrieri sfinte și

Concluzii

sfătuitori încercați (experimentați) să deprindem cu smerenie această lucrare. Spre știință trebuie însă adăugat și aceea că o mare armă împotriva vrăjmașului și a poftei celei rele este aducerea aminte de moarte sau de gheenă, ori de chinurile veșnice sau de înfricoșata judecată, de chinuitorii de la vămile văzduhului, sau de Împărăția Cerurilor și bucuria sfinților, și de altele asemănătoare.>> <<Sfântul Grigorie Sinaitul zice: “Nu se cade a ne teme sau a ne îndoi a chema pe Dumnezeu; iar dacă unii s-au și rătăcit vătămându-li-se mintea, apoi să se știe că au suferit aceasta din rânduiala-de-sine și înfumurarea minții”>>

Acest lucru se observă cu precădere din spiritualitatea poporului român, după cum spunea și

Părintele Dumitru Stăniloae: „Spiritualitatea ortodoxă românească se distinge printr-un deosebit echilibru cuprinzător al tuturor valorilor, punând în și mai mare relief trăsăturilor Ortodoxiei. Ea are luciditatea latinității și simțul de taină al existenței, proprii Răsăritului; valoarea persoanei și necesitatea slujirii; rugăciunea în liniște și inima sensibilă pentru aproapele; orientarea spre Dumnezeu și grija de om”72)

Aceste scurte reflecții culturale reprezintă premisele pentru demonstrarea aportului colosal pe care spiritualitatea românească l-a adus în orizontul valorilor europene. Din această perspectivă, isihasmul românesc reprezintă un moment aparte în istoria spiritualității și culturii europene, reflectând imaginea de ansamblu a unui monahism organizat, care a existat din cele mai vechi timpuri și care și-a găsit expresia cea mai înaltă în contextul reînnoirii isihaste din secolul al XVIII-lea, înainte ca această renaștere duhovnicească filocalică să se fi petrecut în spațiul ortodox grec sau rus. Din secolul al IV-lea până în prezent, tradiția rugăciunii curate a făcut dovada unei continuități uimitoare în Răsăritul creștin.

Biserica însăși e într-o rugăciune neîncetată de la întemeierea ei, și prin aceasta e unită cu Hristos, Capul și Mirele ei. Practica isihastă nu e decât o trăire la scară personală a acestei uniri. Hristos, pe Care Îl caută înlăutrul inimii sale acela care se roagă, nu poate fi cu adevărat înlăuntrul lui decât în măsura în care, prin Sfintele Taine, el rămâne integrat în Trupul Bisericii.

Rugăciunea lui Iisus, așa cum a fost înțeleasă de sfinții părinți, nu înlocuiește deci niciodată harul mântuitor al Sfintelor Taine; ea nu face decât să-l actualizeze în lucrare, printr-o relație tot mai conștientă cu Iisus Hristos, în lumina și iubirea Lui.

Sfântul Grigorie Palama a dezvoltat în scrierile sale învățătura isihastă susținând că rugăciunea curată și neîncetată este calea unirii cu Dumnezeu, a cunoașterii și iubirii Lui. Unirea omului cu Dumnezeu îl ridică pe om din hotarele firii căzute mai presus de fire și-l face “părtaș dumnezeieștii firi” încă din această viață, într-un progres nesfârșit în Hristos. Lumina învierii lui Hristos se revarsă mereu mai bogat în inimile rugătoare, aducând bucuria duhovnicească omului.

__________________________

72) Mitropolitul Serafim Joantă, Isihasmul, tradiție și cultură românească, traducere de Iuliana Iordăchescu, editura Anastasia, București, 1994, p. 16.

Concluzii

Sfântul Grigorie Palama a combătut învățăturile greșite ale catolicismului, conform cărora

Dumnezeu ar fi inaccesibil omului, retras într-o transcendență abstractă, deschisă doar intelectualilor; el a confirmat prezența și lucrarea lui Dumnezeu în lume și în om prin energiile Sale necreate, posibilitatea unirii cu Dumnezeu prin rugăciune neîncetată și iubire, accesibilă oricărui om. Rugăciunea însăși, neîncetată în Biserica Ortodoxă, asigură continuitatea trăirii Evangheliei lui Hristos în spiritualitatea răsăriteană și astăzi.

Isihia, treaptă superioară a nevoințelor monahale la care ajung cei mai înaintați în virtute, nu este scop pentru creștini, ci doar mijloc, instrument și metodă pentru dobândirea iluminării în harul Sfântului Duh, care ne naște și ne crește în Hristos și după chipul Lui, printr-o zidire și înnoire continuă.

Înțeleasă drept cale spre viața în Hristos prin Duhul Sfânt, isihia reprezintă actul de credință al Bisericii în practica personală a credinciosului. În acest sens, părintele Dumitru Stăniloae îl numește pe Sfântul Grigorie Palama "un mare teolog al experienței personale".

Din perspectiva antropologiei teologice, cel mai mare interes al isihiei este rolul excepțional pe care aceasta îl acordă inimii și simțirii duhovnicești înțelegătoare pe care le opune neîncetat inteligenței rațiunii, cultivată exclusiv de umaniștii bizantini raționaliști, care negau rugăciunii putința de a fi cale de cunoaștere prin experiență și credință și creditau exclusiv rațiunea ca singurul mijloc a toată cunoașterea posibilă.

Această metodă de rugăciune a monahilor isihaști din Muntele Athos, în finalitatea ei ca experiență a contemplării lui Dumnezeu în lumina necreată, a fost atacată dur începând cu anul 1340 de monahul Varlaam de Calabria care, venit din sudul Italiei, a provocat la Tesalonic disputa isihastă.

Plecând de la modul rugăciunii inimii, disputa s-a mutat în câmpul dogmaticii. Varlaam, care reprezenta umanismul raționalist bizantin, a contestat sfinților monahi din Athos putința de a vedea cu ochii trupești lumina dumnezeiască necreată și i-a acuzat atât de mesalianism, cât și diteism și deci de falsificarea învățăturii fundamentale a Bisericii.

În mod direct, Sfântul Grigorie Palama a fost acuzat ca ar fi introdus cultul a doi dumnezei prin distincția pe care o face între dumnezeiasca ființă și harul sau energia dumnezeiască necreată a Presfintei Treimi.

Prin aceasta, disputa isihastă se mută de la practica rugăciunii pe învățătura despre Dumnezeu și lucrările Sale necreate, deci în teologie. Sfântul Grigorie Palama nu a ezitat să ia apărarea monahilor și să respingă pe temeiuri scripturistice, patristice și logice tezele eretice ale lui Varlaam.

Atacurile venite din partea unei erezii bazate pe o filosofie de sorginte aristotelică și situată în relație interioară atât cu arianismul, cât și cu monofizismul, dar în particularitățile lor, a dat

Concluzii

ocazia Sfântului Grigorie Palama să formuleze în faimoasele sale Triade doctrina ortodoxă proprie tradiției patristice cu privire la rugăciunea lui Iisus, la lumina dumnezeiască necreată și la îndumnezeirea omului în har. Prin receptarea teologiei sale la sinoadele de la Constantinopol din 1341 și 1351, această învățătură a primit confirmarea Bisericii universale și a devenit expresia cea mai autentică a Ortodoxiei.

Tomosul sinodal din 1368 face dreptate monahilor atoniți când decretează: "Iar pe cei ce locuiesc în Sfântul Munte Athos îi socotim nu numai mai presus de toate flecărelile împotriva lor, sau mai degrabă împotriva Bisericii lui Hristos, ci drept apărători și luptători foarte siguri ai Bisericii și ai bunei cinstiri (dreptei credințe) și-i proclamăm sprijinitori ai ei și prigonitori ai ereticilor, iar cele scrise de ei nouă, le socotim sănătoase și corecte întru toate".

Sfântul Grigorie Palama a formulat învățăturile fundamentale ale Bisericii cu privire la marea taină a distincției indivizibile dintre esența și energiile divine.

Sfântul Grigorie Palama, având cunoștințe teologice impresionante, a dus mai departe aceste învățături deja existente și a ilustrat dimensiunile și consecințele lor practice. Este foarte important faptul că această deosebire a început să fie luată în considerație odată cu discuțiile referitoare la Sfântul Duh. Filozoful calabrit, Varlaam, susținea faptul că noi nu putem cunoaște ce este Sfântul Duh, mai ales purcederea Sa și trimiterea Sa de către Fiul.

În fața primejdiei agnosticismului, Sfântul Grigorie Palama a afirmat că purcederea reală a Sfântului Duh de la Tatăl reprezintă un lucru diferit față de trimiterea Sa de către Fiul. Astfel, deși nu cunoaștem esența Sfântului Duh, noi cunoaștem energiile Sale.

Întreaga viață duhovnicească este rezultatul și rodul energiilor Sfântului Duh. De aceea, Sfântul a afirmat că noi nu putem participa la esența divinității, dar noi putem cunoaște și ne putem împărtăși de energiile Sale.

Așa cum afirmă marele teolog al învățăturii de credință drept măritoare, Sfântul Ioan Damaschin, noi putem observa cele trei feluri de uniri ale divinității: unirea în esență a Persoanelor Sfintei Treimi; unirea în substanță, în Persoana lui Hristos între naturile divină și umană; și unirea prin energii, între Dumnezeu și om.

În acest mod, Sfântul Grigorie păstrează adevărata învățătură a Bisericii. Dacă pe vremea Sfântului Atanasie cel Mare, oamenii se îndoiau de divinitatea lui Hristos, pe vremea Sfântului Grigorie ei aveau îndoieli în ceea ce privește energiile divine. Ei afirmau că energiile divine sunt create.

De aceea în imnul de slavoslovie al Sfântului, noi cântăm: "Luminător al Ortodoxiei, sprijinitor și învățător al Bisericii, frumusețe duhovnicească a călugărilor, apărător neîntrecut al teologilor…".

Bibliografie

1. Calea lucrării lăuntrice, Fericitul Antonie Mărturisitorul, Arhiepiscopul de Golansk și Mihailovsk, Sf Munte Athos, 2002;

2. Pr. Constantinescu, Horia și pr. Cocora, Gabriel, Glasul Bisericii, 1964, nr 5-6;

3. Filocalia, vol. 7, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1977, trad. Pr. D. Stăniloae, D.;

4. Pr. dr. Jurca, Eugen, Experiența duhovnicească și cultivarea puterilor sufletești, Ed. Marineasa, Timișoara, 2006;

5. Mitropolitul Joantă, Serafim, Isihasmul, tradiție și cultură românească, traducere de Iuliana Iordăchescu, editura Anastasia, București, 1994;

6. Meyendorff, J., Teologia Bizantină, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996;

7. Meyendorff, J., Sfântul Grigorie Palama și mistica ortodoxă, Ed. Enciclopedică, București, 1995;

8. Meyendorff, J., Sfântul Grigorie Palamad și mistica ortodoxă, editura Humanitas, București, 2007;
9. Preot profesor Milea, Mihail, Viața și acatistul cuviosului Vasile de la Poiana Mărului, Ed. sf. Sava, Buzău, 2002;
10. Mitropolia Olteniei, XXVIII, 1976, nr 3-4, Închipuire cum să cade să ne îndreptăm prin pocăință;
11. Plămădeală, Antonie, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1983;
12. Rugăciunea lui Iisus și harul dumnezeiesc – notițe (1), Chișinău, Bons Offices, 2002;

13. Sbornicul Lucrarea minții: culegere despre rugăciunea lui Iisus (serie), alcătuită de egumenul Hariton, lucrare tradusă de pr. Gh. Rosca, Alba Iulia, Ep. Ort. Rom, 1993;

14. Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, Ed. IBMBOR, București, 1987;

15. Spidlik, Tomas, Spiritualitatea răsăritului creștin, II. Rugăciunea, Ed. Deisis, Sibiu, 1998;

16. Pr. Stăniloae, D., Ascetica și Mistica Ortodoxă, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1993;

17. Pr. Stăniloae, D., Viața și învățăturile Sfântului Grigorie Palama, Ed. Scripta, București, 1993;

18. Pr. Stăniloae, D., Din istoria isihasmului în ortodoxia română, Ed. Scripta, București, 1992;

19. Pr. Stăniloae, D., Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Ed. IMBOR, București, 2006;

20. Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în rugăciunea lui Iisus și isihasm, Deisis, 2009, studiu Dario Raccanello;

21.http://www.sfaturiortodoxe.ro/
22. http://logos.md/carti/palama/palama.htm;