Speranta Ca Virtute Teologala

CUPRINS

SIGLE ȘI ABREVIERI 3

INTRODUCERE 6

CAPITOLUL I 8

Esența speranței teologice 8

1. Speranța în Sfânta Scriptură 8

1.1. Speranța în Vechiul Testament 9

1.2. Septuaginta (LXX) și iudaismul târziu 12

1.3. În Noul Testament 14

2. Conceptul de speranță în Teologie 20

2.1. Speranța umană în asemănarea ei cu speranța teologică 24

2.2. Motivația speranței 26

2.3. Certitudinea speranței și incertitudinea mântuirii 27

2.4. Necesitatea speranței 30

CAPITOLUL II 32

Roadele și provocările speranței 32

1. Perseverența în suferință 32

2. Deschiderea către viitor 34

3. Speranța care schimbă lumea 35

3.1. Dreapta responsabilitate ca urmare a virtuții speranței 36

3.2. Speranța creștină în raport cu lumea 38

CAPITOLUL III 40

Speranța un dar al lui Dumnezeu 40

1. O privire asupra Sfintei Scripturi 40

1.2. Credința plină de speranță și speranța plină de credință ca istorie 43

1.3. Răspunsul încrezător la promisiunea lui Dumnezeu 45

1.4. Exodul și împărăția 47

1.5. Speranța și convertirea continuă 48

1.6. Memoria și speranța 49

2. Noaptea speranței creștine 51

2. 1. O speranță plină de har sau o speranță fără har 51

2. 2. O speranță nutrită în comun: speranța solidară 57

2. 3. O speranță curajoasă: speranța și suferința 59

2. 4. O speranță plină de bucurie 63

3. Corpul uman ca semn al speranței 64

4. Speranța pentru cei fără de speranță 67

CAPITOLUL IV 69

Păcatele împotriva speranței 69

1. Prezumția 72

1.1. Natura prezumției 72

1.2. Cauzele prezumției 73

2. disperarea……………………………………………………………………..74

2.1. Natura disperării 74

2.2. Consecințele disperării 75

3. Dezgustul spiritual 77

3.1. Natura dezgustului spiritual 77

3.2. Akkedia ca lene spirituală 78

3.3 Urmările dezgustului spiritual 79

CONCLUZIE 81

BIBLIOGRAFIE 84

CUPRINS 86

=== L ===

SIGLE ȘI ABREVIERI

1. Cărțile biblice

Gen Cartea Genezei

Ps Cartea Psalmilor

Prov Cartea Proverbelor

Is Cartea profetului Isaia

Ier Cartea profetului Ieremia

Ez Cartea profetului Ezechiel

Os Cartea profetului Osea

Mih Cartea profetului Mihea

Hab Cartea profetului Habacuc

Lc Evanghelia după sfântul Luca

In Evanghelia după sfântul Ioan

Fap Faptele Apostolilor

Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani

1Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni

2Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni

Gal Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni

Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni

Fil Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni

Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni

1Tes Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni

2Tes Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni

Tit Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Tit

Evr Scrisoarea către Evrei

Iac Scrisoarea sfântului apostol Iacob

1Pt Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru

2Pt Scrisoarea a doua a sfântului apostol Petru

1In Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan

Ap Cartea Apocalipsului

2. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican

SC Constituția despre liturgie Sacrosanctum concilium

LG Constituția dogmatică despre Biserică Lumen Gentium

GS Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes

3. Dicționare și enciclopedii

DS Dictionaire de Spiritualité

EC Enciclopedia cattolica

GLNT Grande lessico del Nuovo Testamento

NDT Nuovo dizionario di teologia

NDTB Nuovo dizionario di teologia biblica

NDTM Nuovo dizionario di teologia morale

NLNT Note di lessicografia neotestamentaria

4. Alte abrevieri

Aa. Vv. diferiți autori

cf. vezi

col. coloană

etc. etcaetera

Ibid. în același loc

n. numărul

op.cit. opera citată

ș.u. și următoarele

vol. volumul

rev. revista

INTRODUCERE

Tema speranței a devenit în zilele noastre o problemă acută nu numai pe plan religios, dar și pe plan politic și cultural. Omenirea este răvășită de neliniștea propriei supravețuiri cât privește de exemplu folosirea armelor nucleare, războiul bacteriologic, dezechilibrele ecologice, teama creșterii demografice etc…

În această lume răvășită creștinii trebuie să-l arate pe Cristos cu speranța lor, bineștiind că lumea așteaptă acest răspuns de la credință și în principal de la credința creștină. Ținând cont de acest aspect și conștientă de misiunea ei Biserica privește în primul rând spre tineri, care sunt speranța lumii, pe care îi și educă la maturitate așteptând ca ei să mărturisească speranța care este în adâncul lor.

Urmând îndemnul Sfântului Conciliu încerc și eu să vin cu această lucrare asupra speranței: în lucrare voi încerca mai întâi să pun în evidență natura, esența speranței teologice (cap.I), apoi voi lua în considerație speranțele intramondane în confruntările lor cu speranța creștină; astfel voi evalua roadele și provocările speranței (cap II).

Ca și Pandora lumea de azi a deschis cutia progresului și din ea au ieșit toate neliniștile și spaimele. Dar ca și odinioară speranța este prezentă chiar dacă aparent anemică pe fundul cutiei și astfel lumea care prin inteligență și efort științific a eliberat multe rele a avut norocul să primească în dar speranța. Într-adevăr speranța este un dar al lui Dumnezeu (cap. III).

Păcatele împotriva speranței (cap.IV) sunt și ele prezente și mișună în preajma omului asemenea șarpelui din grădina Edenului. Împotriva lor creștinul este chemat să lupte cu toate energiile sale și mai ales cu experiența credinței creștine care este o credință istorică.

Motivul alegerii acestei teme este unul foarte simplu: pe de o parte poporul ales a fost poporul făgăduințelor și deci – implicit – al speranțelor născute din promisiunile făcute de Dumnezeu lui Abraham, lui Isac, lui Iacob și mai apoi poporului prin profeți. Pe de altă parte, această speranță devine chipul speranței creștine, este “aducerea la mai bună nădejde, prin care ne apropiem de Dumnezeu” (Evr 7,19).

CAPITOLUL I

Esența speranței teologice

1. Speranța în Sfânta Scriptură

A vorbi despre speranță înseamnă a afirma locul pe care viitorul îl ocupă în viața religioasă a poporului lui Dumnezeu, un viitor de fidelitate la care sunt chemați toți oamenii (1Tim 2,4). Promisiunile lui Dumnezeu au revelat – puțin câte puțin – poporului său splendorile acestui viitor, care nu va fi o realitate a acestei lumi, dar „o patrie mai bună, adică aceea cerească” (Evr 11,16): „viața veșnică” în care omul va fi „asemănător lui Dumnezeu” (In 2,25; 3,2).

Încrederea în Dumnezeu și în fidelitatea sa, credința în promisiunile sale sunt cale care garantează realitatea acestui viitor (cf. Evr 11,1) și care ne permit să-i intuim cel puțin minunățiile. Din clipa încrederii pentru credincios este posibil să dorească acest viitor, sau – mai precis – să-l spere.

Credința și încrederea, speranța, iubirea sunt așadar aspecte diverse ale unei atitudini spirituale complexe, dar unice. Speranța Bisericii este – în credință – o speranță pe deplin împlinită. Într-adevăr, Spiritul dăruit a însemnat împlinirea tuturor promisiunilor (cf. Fap 2,33-39).

Întreaga forță a speranței omului se concretizează așadar în așteptarea celui Înviat (cf. Fap 3,20), întoarcerea (revenirea) numită parusie (Iac 5,8; 1Tes 2,19), ziua Domnului, vizită, revelație, acest viitor care apare foarte apropiat (Iac 5,8; 1Tes 4,13; Evr 10,25-27).

1.1. Speranța în Vechiul Testament

a. Limba ebraică are patru verbe cu care desemnează speranța:

– Qiwwah (corelat cu qaw = coarda zidarilor) = a fi orientat spre, a aștepta cu ardoare; referitor la Dumnezeu apare de 26 de ori.

– Khikkah – a aștepta cu încredere și dorință (referitor la Dumnezeu apare de 7 ori).

– Jikhel = a aștepta, a spera (refritor la Dumnezeu apare de 27 de ori).

– Sibber = a spera, a dori; (referitor la Dumnezeu apare de 4 ori).

Substantivele relative la aceste verbe sunt puține (în 9 locuri se face referință la speranța în Dumnezeu). Speranța ca act este atestată în contextele promisiunii și ale mângâierii: în cea mai mare parte a cazurilor este o „declarație de încredere”, mai ales în psalmi. Verbele ebraice care exprimă speranța sunt în raport strâns cu cele care indică încrederea.

b. Din cele 146 de locuri în care verbele și substantivele indică a spera sau speranța, cel puțin jumătate ref1ectă o speranță în sens profan. Este o așteptare plină de încredere și de tensiune, îndreptată spre un bine sau spre un eveniment concret și de dorit, dar încă viitor. Nu are importanță dacă această așteptare este întemeiată în mod obiectiv, pe adevărata încredere, sau bazată pe o evaluare greșită a subiectului. Caracteristic pentru speranța profană este recunoașterea zădărniciei sale, chiar dacă este urmată de o intensă participare personală. Îndeosebi Cartea Proverbelor subliniză netemeinicia speranței celor proști, nebuni (cf. Prov 11‚7).

c. Speranța în Dumnezeu conform VT: contextul este prezent de foarte multe ori, chiar dacă nu întotdeauna sunt atestate cuvintele mai sus amintite. În structura sa psihologică este vorba de o speranță asemănătoare celei profane, dar se deosebește de ea fundamental prin conținut, prin motivații și prin efectele pe care le produce. În 73 de locuri unde – în formă nominală sau verbală – speranța credinciosului este orientată spre Iahwe, „speranța în Iahwe”, „nazuința după Iahwe” sunt neologisme ale VT. Niciodată piosul din Babilon nu-i invocă pe zei cu apelativul „speranța mea”. Cu totul altfel stau lucrurile în Israel: „Tu, Doamne, ești speranța mea”, zice psalmistul (Ps 71‚5). „Tu, speranța lui Israel!” (Ier 14,8; 17,3). Așadar, Iahwe este scopul, esența, garanția speranței poporului său. Este dorit „numele” (Ps 52,11), “iertarea” (Ps 130,5), „brațul” (Is 51,5), „mântuirea lui Iahwe” (Gen 49,18). În textele escatologice, conținutul speranței nu este exprimat în mod abstract, dar formulat în viziune, de aceea cuvintele tipice ale speranței sunt destul de rare (cf. Is 25,9; 42,4; 51‚5; Hab 2,3). Orizontul speranței veterotestamentare depășește întotdeauna limitele înguste ale vieții individuale, atestate în cea mai mare parte a locurilor cu privire la speranța personală. Într-adevăr, anunță venirea lui Iahwe în slavă, domnia sa într-un pamânt nou, convertirea lui Israel și a națiunilor, noua Alianță ce se va întemeia pe iertarea păcatelor. Determinantă pentru păstrarea speranței genuine este lupta marilor profeți împotriva falselor amăgiri ale speranței și ale mântuirii.

O privire cât de cât atentă a scrierilor profetice și a psalmilor, arată că Israel – în istoria sa marcată de atâtea nedreptăți – și-a pus întotdeauna speranța în bunăvoința lui Iahwe, în harul său (cf. Os 12,7; Ier 3 1,17; Is 40,31; Ps 40,2). Această speranța este așadar un dar al lui Dumnezeu (Ps 62,6: „de la E1 vine speranța mea”; Ier 29,11: “să vă dea un viitor de speranță”). Când viitorul apare închis, Osea, Ieremia, Iezechiel anunțau perspectiva divină a unui nou început (cf. Os 2; Ier 29,1; 31,31-34; Ez 36,37). În psalmii de lamentație, de ex., rugăciunii pline de neliniște îi urmează afirmațiile unei speranțe plăcute: acestea sunt explicate ca „oracole sacerdotale de mântuire”, adică este vorba de o promisiune divină de mântuire transmisă de preot orantului.

a) Ca atitudine subiectivă, speranța credinței (ca de altfel și cea profană) este o așteptare personală, concretă, care privește înainte cu încredere neobosită și neabătută spre acel „nu încă” al viitorului în care se va realiza mântuirea. Deoarece Iahwe (spre care țintește speranța), spre deosebire de noi oamenii, cunoaște, promite, provoacă viitorul poporului său, speranța dobândește certitudine incomparabilă. Chiar dacă în prezent totul contrazice promisiunea, cel ce speră se încrede în Dumnezeu dată fiind fidelitatea lui Iahwe, omu1 nu va fi niciodată dezamăgit în așteptarea născută și hrănită de cuvântul Domnului (cf. Is 8,17; Mih 7,7; Ps 42,6).

b) Încrederii temeinice în așteptarea mântuirii divine i se însoțește supunerea față de suveranitatea guvernării Domnului atotputemic: Lui îi sunt încredințate timpul și modalitatea realizării. În foarte mulți psalmi, speranța și frica de Dumnezeu merg împreună (de ex. Ps 33,18; 147,11; cfr. Prov 23,18: “inima ta … să rămână mereu în frica de Domnul, deoarece astfel tu vei avea un viitor și speranța ta nu va fi zadarnică”).

c) Cu încredrea temeinică și smerenia, speranța devine o așteptare plină de răbdare, înflăcărată (plină de ardoare) doar în ceea ce privește tensiunea, dar nu nechibzuită.

d) Speranța în Dumnezeu este “senină”, bineînțeles, nu inactivă, dimpotrivă, dovedește o “nouă forță” dobândită (Is 40,31) întru a depăși pragul care-l separă pe om de timpul viitor pe care-l speră. În timpul asediului Ierusalimului, Ieremia cumpără un câmp pentru a mărturisi cuvântul Domnului conform căruia “încă se vor cumpăra case, câmpuri și vii în această țară” (Ier 32,6).

1.2. Septuaginta (LXX) și iudaismul târziu

a. LXX folosește verbul elpízō pentru locuțiunile verbale cu sensul de a avea încredere.

– de 46 de ori pentru batakh = a se simți sigur, a se încrede;

– de 20 de ori pentru khasal = a avea apărare, protecție;

Ca traducere a verbelor cu sens de speranță elpízō este:

– de 16 ori pentru jikhel = a aștepta;

– de 2 ori pentru qiwwah = a aștepta cu ardoare.

Acest ultim verb deseori este tradus cu hyupomeno (răbdare) care semnifică atât a aștepta, cât și a persevera. Legătura strânsă cu verbele care indică încredere arată cum LXX se deosebește de uzul terminologic al elinei profane și pregătește concepția neotestamentară a lui elpízō.

b. Iudaismul târziu este marcat de nenumăratele așteptări escatologice care privesc în primul rând venirea lui Mesia și reconstruirea regatului. Deseori aceste speranțe sfârșesc în deziluzii.

Diferite personaje se prezintă cu pretenții mesianice și aprind entuziasmul poporului. Dar toate aceste mișcări de eliberare, mai degrabă sau mai târziu, ajung la faliment (cf. Fap 5,34-39); astfel este explicabil pesimismul care caracterizează așteptările escatologice ale rabinilor. Împărăția lui Dumnezeu poate veni numai dacă Israel urmează cu fidelitate Legea. Dar rămâne un punct de nesiguranță: cine poate spune exact care este deplina supunere față de Lege? Chiar și speranța individuală rămâne nesigură: cine poate spune dacă Dumnezeu este favorabil sau nu, sau poate, mai puțin favorabil? Doar Psalmii lui Solomon mai prezintă, cu vigoare, speranța mesianică și în cărțile Macabeilor este atestată speranța în învierea trupului.

c. Împotriva oricărei viziuni pesimiste, comunitatea de la Qumran crede că pentru om există o speranță întemeiată pe acțiunea salvifică a lui Dumnezeu.

Bineînțeles, această speranță este valabilă numai pentru aleșii lui Dumnezeu.

d. În iudaismul elenistic speranța orientată spre Messia regresează față de ideia nemuririi sufletului (cf. îndeosebi Filon din Alexandria, care speră numai în perfecțiunea morală a sufletului individual).

1.3. În Noul Testament

a) Speranța în Evangheliile sinoptice.

Cuvintele elpízō și elpíz nu au nici o relevanță în Evanghelie. Verbul este atestat în sensul unei așteptări subiective o singură dată în Matei (citează VT) și în Ioan, de trei ori în Luca.

În scrierile Sfântului Paul, însă, terminologia în discuție este de mare importanță (verbul de 19 ori din 31 din NT: substantivul de 36 de ori din totalul de 53); această importanță o are mai ales în scrisoarea către Romani (respectiv 4 și 13 ori). Semnificative sunt prezențele cuvintelor și în 1Petru (de 2 și 5 ori) și în Scrisoarea către Evrei (1 și 5 ori), legate de tradiția paulină. În Faptele Apostolilor verbul și substantivul (2 și 8 ori) se referă mai ales la “speranța lui Israel”, interpretată în sensul de speranță în înviere.

Apelpízō: prefixul ap (apo) neagă valoarea pozitivă a verbului simplu, ajungând astfel să însemne: a înceta să mai spere, a pierde speranța, a dubita. În NT se găsește atestat numai în Luca (6,35), dar în acest caz termenul deviază de la semnificația atestată în altă parte și vrea să spună: „a spera în contra-schimb”, „a face fără să spere nimic”

Proelpízō: a spera mai întâi, numai în Efeseni 1‚12 arată că întrucât iudeo-creștinii „noi” (Paul și alții) am sperat în Cristos mai înainte ca creștinii proveniți din păgânism să primească credința și speranța. Oricum poate exprima speranța în Mesia tipică iudeilor mai înainte de venirea lui Cristos Isus.

Aceste cuvinte nu au denotat niciodată o așteptare nedeterminată și neliniștită, dar întotdeauna așteptarea unui oarecare bine (prosdokia agatou). Când verbul este construit cu o prepoziție (eis tina; epi; en tini) este subînțeles Acela în care se întemeiază speranța. În multe cazuri elpíz nu scoate în evidență o atitudine persoanlă, dar mântuirea spre care tinde speranța (binele așteptat, obiectul speranței; astfel: Gal 5,51; Col 1‚5; Tit 2,13). Când verbul sau substantivul nu au nimic care să le califice, în genere se înțelege că se vorbește despre împlinirea escatologică (astfel: Rom 8,24; 12,12; 15,13; Ef 2,12).

Revelația lui Cristos constituie o nouă situație. Cu venirea lui Cristos cel promis situația descrisă în VT se schimbă radical. Ziua mântuirii pentru întreaga lume este aceea a venirii acelui “azi” (prezent) a lui Dumnezeu. Ceea ce până acum constituia viitorul, în Cristos a devenit prezentul credinței (justificarea, a fi fiii lui Dumnezeu, locuința Duhului Sfânt, noul popor al celor ce cred și care cuprinde Israelul și națiunile). Prezentul mântuirii este pus în evidență de Evanghelia lui Ioan („escatologia prezențială”). În Ioan așadar lipsește cuvântul elpíz. În Apocalipsă această lipsă (absență) are o altă explicație: contemplarea (mereu în viziune) a momentului final și al parusiei substituie abstracția. Cu noua situație, speranța NT s-a schimbat în conținut și

în motivații. Totuși, fiind „azi” – „prezentul” mântuirii reconoscibile numai prin

credință, condiția sa dobândește un dublu aspect: “prezentului i se opune „nu încă” (1In 3,2); iar lui „a avea” și lui „a fi în Cristos” i se opune speranța în El și căutarea Lui.

Speranța aparține așadar condiției specifice a creștinismului, care „este regenerat … printr-o speranță vie” (1Pet 1‚3). În păgânism sunt atestate concepțiile unui viitor metafizic, dar nu există o speranță care să-1 mângâie și care să-1 elibereze de frica de moarte (Ef 2,12; 1Tes 4,13). Relevanța lui elpíz se arată și prin locul său între pistis și agape, ca element fundamental al realității creștine (de ex. 1Tes 1‚3; 1Cor 13,13). Nici una dintre acestea nu poate să existe fără o alta. Nu poate fi speranță fără credința în Cristos, căci numai credința se înrădăcinează – altoiește în El, în timp ce credința fără speranță ar fi goală și inutilă (1Cor 15,14-17).

b) Caracterele specifice ale speranței neotestamentare.

Speranța în Noul Testament nu este niciodată egocentrică, dar cristo- și theocentrică. Punctul său maxim nu este fericirea individului, însă domnia universală a lui Dumnezeu, când El va fi „totul în toți” (1Cor 15,28). Învierea nu este o reluare a vieții en sarkei = în carne, sau kata sarka = conform cărnii; este – mai degrabă – perfecțiunea vieții renăscute en pneumati = în spirit, sau kata pneuma = conform spiritului (1Cor l5). În contextul cuvântului elpíz este definit și conținutul: mântuirea (1Tes. 5,8), dreptatea (Gal 5,5), învierea în trup nestricăcios (1Cor 15; Fap 23,6; 24,15), viața veșnică (Tit 1,2; 3,7), vederea lui Dumnezeu și asemănarea cu El (1In 3,2), slava lui Dumnezeu (Rom 5,2) sau – pur și simplu – doxa, gloria (Col 1‚27; cf. 2Cor 3,12: gloria ministerului în Biserică).

Speranța nu este întemeiată pe faptele bune ale Legii, dar pe harul lui Dumnezeu care este în Isus Cristos: E1 este așadar „speranța noastră” (1Tim 1,11; Col 1,27: „Cristos în voi, speranța slavei”). Cristos nu este un străin pentru Biserică, este domnul pe care Biserica îl crede răstignit, înviat și prezent în spirit. Biserica speră așadar „în viitorul celui ce vine”. “Dumnezeu, nu l-a cruțat pe unicul său Fiu, dar l-a dat pentru noi toți, oare cum nu ne va dărui oricare alt lucru împreună cu E1?” (Rom 8,32). Și, întrucât Cristos este „primiția” celor înviați și noi vom învia cu El (cf. 1Cor 5,20). Cel care vine este Preamăritul, Glorificatul, este cel pe care Dumnezeu l-a pus deasupra tuturor și pe care 1-a dăruit Bisericii drept cap (cf. Ef 1‚22).

Darul speranței: tocmai pentru că este agathe (ceea ce este bun), elpíz este un dar al Tatălui (2Tes 2,16) ca și credința; de aceea este suscitat de vestea mântuirii (Col 1‚23) în care am primit chemarea noastră. În kelesis (chemare, vocație), speranța strălucește cu bogăția sa (Ef 1‚18), ea îi unește pe cei chemați (Ef 4,4). Cu puterea Duhului Sfânt, credinciosul se îmbogățește de speranță (Rom 15,13), deoarece spiritul este dăruit ca „primiție” (Rom 8,23). Faptul că Duhul Sfânt locuiește în trupul credinciosului este garanția învierii (Rom 8,11).

c)Caracteristicile speranței ca atitudine subiectivă.

În speranță, atitudinea personală nu este despărțită de conținutul obiectiv: ea nu este o știință teoretică asupra viitorului mântuirii promise, dar este o funcție a credinței vii.

Ea este întotdeauna o așteptare sigură și încrezătoare în ceea ce privește mântuirea de la Dumnezeu. Fără să închidă ochii în fața neliniștilor și judecății parusiei, ea privește viitoarea cetate a lui Dumnezeu. Pistis și elpíz sunt strâns unite. Credința dă substanță speranței noastre (Ev 11‚1) sau este acea „stare neclintită în ceea ce se speră”. În Romani 4,18 credința lui Abraham este o credință par’ elpida ep’ elpidi (speranța împotriva oricărei speranțe); ceea ce judecata omenească crede imposibil îi este propus speranței datorită promisiunii divine. Credința și speranța au unul și același obiect încă invizibil și nedemonstrabil (cf. Rom 8,24: ceea ce nu vedem, sperăm). Ca și credința și speranța neotestamentară are în sine certitudine absolută, de aceea afirmațiile de speranță pot fi introduse prin pisteriomen (credem) (Rom 6,8); pepeismai (sunt sigur) (Rom 8,38); pepoithos (sunt încredințat) (Fil l‚6). Sigur de realizarea promisiunilor mântuirii, creștinul se bucură (g1orie -mărește) de speranța sa, satisfăcut aduce multumiri lui Dumnezeu (cf. Rom 5,2: „ne lăudăm în speranța slavei lui Dumnezeu”: cf. Evr 3,6: to kauchema tes elpidos = mândria speranțelor).

Elpíz și agape. Precum credința și speranța tot așa și agape și speranța sunt în mod conatural unite. În 1Cor 13‚7 se spune că iubirea „totul speră”; și în Col 1‚5 se vorbește de „… iubirea pe care o aveți către toți sfinții în virtutea speranței…”. Paul îi numește pe creștinii din Tesalonic „bucuria și speranța” sa (1Tes 2,19), iar în 1Cor 1‚7 afirmă: „speranța noastră cu privire la voi este bine cunoscută”. Speranța neotestamentară lărgește inima și privirea. Biserica care așteaptă eliberarea trupului se simte solidară cu întreaga creație în neliniște și speră pentru ea (cf. Rom 8,20 – 23).

Speranța neotestamentară este o așteptare plină de răbdare, disciplinată. Îndemnul „fixați orice speranță în har” este precedat în 1Pet 1‚13 de un alt îndemn: „încingeți-vă coapsele cugetului”, adică „fiți veghetori”. Aceasta este renunțarea radicală la toate celelalte calcule cu privire la viitor, umila observare a limitelor impuse cunoașterii noastre, subordonarea dorințelor noastre față de exigențele vieții. Obiectivul speranței ne cheamă „să veghem și să ne rugăm”. Creștinul care luptă pentru o coroană nestricăcioasă nu trebuie niciodată să renunțe (1Cor 9,25). Speranța devine motiv de purificare personală (1In 3,3) și îmboldește să fie căutată sfințenia (Evr 12,14), fără de care nimeni nu poate să-l vadă pe Dumnezeu. Plini de dorința de a găsi pe Domnul, Apostolul caută slava sa întru a se dovedi plăcut Lui (cf. 2Cor 5,8ș.u). Spune Scrisoarea către Evrei: „păstrăm cu neclintire mărturia speranței, căci credincios ne este Cel ce a făgăduit” (Evr 10,23). Creștinul trebuie să fie întotdeauna prgătit să răspundă oricăruia îi cere socoteală de speranța care există în el (cf. 1Pet 3,15). Dar speranța – în NT – este în definitiv o așteptare plină de bucurie (Rom 12,12); ea este izvor de curaj și de tărie. Îl protejează pe credincios așa cum coiful protejează capul (cf. 1Tes 5,8). Așa cum ancora asigură nava, tot astfel este și speranța care ne unește cu Cristos, Marele Preot, asigură viața noastră (cf. Evr 6,18ș.u).

2. Conceptul de speranță în Teologie

Teologia definește speranța ca fiind acea virtute (posibilă prin harul lui Dumnezeu) prin care omul așteaptă plinătatea mântuirii și mijloacele de a o ajunge încrezător în ajutorul lui Dumnezeu cel Atotputernic.

Unii autori definesc speranța ca fiind o așteptare certă (Noldin) sau o încredere sigură (Marc, Zolba), alții omit cuvântul sigur, cert din definiție motivând că în speranță rămâne mereu un element de nesiguranță. Este adevărat, dar motivul nesiguranței se găsește numai în slăbiciunea morală a omului în timp ce încrederea în puterea infinită a lui Dumnezeu, în bunătatea și fidelitatea Sa trebuie să fie cu toată certitudinea necondiționată.

Obiectul virtuții speranței este conform definiției deplinătatea mântuirii, care în ultima analiză constă visio beatifica a lui Dumnezeu. Așadar în ultimă instanță obiectul speranței este însuși Dumnezeu. Teologia tradițională în mod obișnuit indică obiectul speranței ca fiind mântuirea veșnică, fericirea veșnică, viața veșnică sau posedarea beatifică a lui Dumnezeu. Spre deosebire de teologia tradițională actuală, reflecția teologică încearcă să depășească această înțelegere întrucâtva individualistă a obiectului speranței și să pună mai mult în lumină caracterul său universal și chiar cosmic.

În această nouă viziune speranța este definită connsumatio regn(um) Dei. În această împlinire a împărăției mesianice teologia vede contemplarea creației în Cristos (în calitatea sa de scop al întregului univers) sau împlinirea toturor lucrurilor așa cum au fost prefigurată în învierea lui Cristos (Cf. Rom 18,25).

În felul acesta teologia actuală descoperă că speranța creștină nu așteaptă numai o nouă creație la sfârșitul timpurilor dar experimentează lucrarea Duhului Sfânt care a fost trimis să reînnoiască fața pământului. Împărăția lui Dumnezeu trebuie să crească deja de pe acum. Reînnoirea inimii umane îndreptate și sfințenie, o mai bună orânduire a lumii prezente, viitorul de pace între oameni și națiuni: iată tot atâtea realității care aparțin obiectului speranței. Drept urmare speranța creștină nu poate și nici nu trebuie să desconsidere numai escatologică și distinctă de măruntele speranțe care tind spre scopuri posibil de ajuns și spre schimbări vizibile în ambientul vieții omului. Speranța creștină este orientată spre o nouă creației a tuturor lucrurilor prin lucrarea lui Dumnezeu, a învierii lui Cristos și a acțiunii Duhului Sfânt. Astfel speranța deschide o perspectivă asupra viitorului care cuprinde în sine orice alt lucru inclusiv moartea; ea poate și trebuie să reconducă în acea perspectivă speranțele limitate de reînnoire a vieții.

Bineînțeles aceste speranțe minore sunt provizorii dar ele au o strânsă legătură cu speranța finală în slujirea căreia sunt.

Este drept că și teologia tradițională afirmă acest adevăr în învățătura obiectelor secundare, care constau în toate mijloacele temporale și spirituale necesare pentru atingerea scopului ultim. Problema este numai aceea de a determina în mod suficient de clar ce speranță măruntă intră în înțelesul acestor mijloace spirituale și temporale. Liturghia cere în rugăciunea sa : salus anime et corpi (sănătate, mântuire sufletului și trupului). Iar mântuitorului a restituit vederea orbilor, auzul surzilor, graiul muților și sănătate la tot felul de bolnavi care și-au pus speranța în El. Cei care speră în Cristos nu pot să nu se opună unei lumi nerăscumpărate, dureri și suferințe specifice nerăscumpărării, nedreptății și răutății prezente în acea lume. În lumina acestor precizări se poate spune că dacă obiectul final, ultim al speranței este plinătatea slavei lui Dumnezeu, împărăția lui Cristos și mântuirea universală, tot ceea ce contribuie la realizarea acestui scop ultim și universal – aici și acum în existența pământească a omului – face parte cu drept deplin de speranță.

Motivul speranței este înainte de toate Atotputernicul și cu ajutorul lui Dumnezeu adică disponibilitate Lui de a ajuta și puterea absolută care o poate face. Deseori motivul este formulat într-un limbaj mai biblic cum ar fi de exemplu fidelitatea lui Dumnezeu față de promisiunile sale. Dar se poate spune că promisiunea lui Dumnezeu și fidelitatea lui față de ele se întemeiază tocmai pe voința lui de a-i ajuta pe oameni. Piatra din capul unghiului a speranței creștine este revelația iubirii lui Dumnezeu în Isus Cristos. Întruparea lui Cristos, viața și suferința sa răscumpărătoare arată și dovedește milostivirea lui Dumnezeu. Învierea lui Isus din morți este mărturia supremă a atotputerniciei lui Dumnezeu și a fidelității Sale față de cei care-l iubesc. Acestui motiv fundamental al speranței i se poate adăuga și altele.

Sunt sacramentele și toate celelalte mijloace oferite de Dumnezeu prin Biserică, care constituie asigurarea vizibilă a speranței lui Dumnezeu între oameni și a voinței sale de a mântui: (alte mijloace) meritele și mijlocirea Preasfintei Fecioare și a sfinților; fidelitatea omului; voința sa sinceră, angajarea sa pentru bine și faptele sale de iubire. După cum o viață păcătoasă și nelegiuită este pericol pentru speranță la fel este mai ușor să se încreadă în Dumnezeu și nădăjduiască că sunt acceptați de El de către aceia care se străduiesc să-i merite prietenia și să trăiască alături de El.

2.1. Speranța umană în asemănarea ei cu speranța teologică

Experiența speranței omenești ca punct de plecare. Sfântul Toma de Aquino (doctor angelic) și alți scolastici atunci când vorbesc de speranță se lasă călăuziții în mod fundamental de Sfânta Scriptură. Dar când este vorba de aprofundări ulterioare toți se referă la passio sperantiae ca speranța umană. Acest lucru este foarte semnificativ. Să se înțeleagă ce înseamnă această comparație între virtutea teologică a speranței și mișcare afectivă (cunoscută sub numele „passio”) care poartă așadar aceleași nume trebuie întâi de toate precizat că passio sperantiae nu trebuie restrânsă în mod unilateral la sfera simțurilor omului. Este adevărat conform filozofiei aristotelico-scolastice că omul în mișcarea afectivă a speranței se orientează cu dorința sa sensibilă spre un bine care corespunde acelui simț dat care în ciuda faptului că este dificil de urmărit este totuși posibil de ajuns (bonum sensibile, arduum, posibile).

Această experiență este în strânsă legătură cu sfera propriu-zis spirituală dar se poate spune că este o speranță umană care se desfășoară de preferință în scopuri spirituale (de ex. tăria de caracter, statornicia în bine etc.).

Raportul dintre cele două sfere (umană și spirituală) este reciprocă pentru că mereu este omul întreg.

Teologii scolastici ca să ilustreze virtutea supranaturală a speranței fac referință la experiența speranței umane urmând legea fundamentală conform căreia omul ajunge la realitățile spirituale (îndeosebi supranaturale) trecând prin rezultatele care îi sunt cunoscute din experiența sa naturală. Asta spune că omul are în sine o dispoziție aproape naturală spre virtutea teologală a speranței din moment ce speranța nu-i este străină.

Speranța face parte din om din moment ce el se experimentează pe sine ca ființă istorică, adică ca ceva orientat și predispus să se dezvolte și să se realizeze din ce în ce ami mult în viitor. Când din lipsa speranței se închide în avântul său de încredere spre viitor atunci se întristează, nu poate rămâne fără speranță dacă nu vrea să falimenteze ființa sa umană.

Speranța creștină chiar dacă apare ca ceva nou nu reprezintă o intrare violentă în existența omului. Deși au multe puncte comune totuși între cele două tipuri de speranță sunt și diferențe esențiale, este vorba de cele două identități doar analoge între care elementele de diferență sunt mai mari decât cele comune.

Pentru a evita înțelegerile greșite trebuie să fie amintite:

– passio sperantiae se impune omului cu violență. Omul o poate primi sau refuza cu voința sa numai într-un moment succesiv. Virtutea teologică a speranței însă este posibilă numai ca dar supranatural a lui Dumnezeu și în același timp libera decizie a omului în uzul rațiunii

– speranța care este numai umană se întemeiază pe considerații pur umane în timp ce speranța supranaturală își are temeiul și motivația în Dumnezeu cel atotputernic, bun și fidel așa cum s-a făcut cunoscut în revelație. Dar cum acest motiv este accesibil numai în ordinea salvifică stabilită de Dumnezeu nu poate exista o virtute naturală a speranței

– speranța ca passio poate avea ca obiect cele mai diferite bunuri reale sau suprapuse, în timp ce virtutea supranaturală a speranței este orientată spre comunitatea veșnică cu Dumnezeu.

2.2. Motivația speranței

Motivația primară a speranței sau scopul speranței dăruitor în Cristos este desăvârșirea creștinească (împlinirea omului în Cristos, îndumnezeirea lui) prin comuniunea totală cu Dumnezeu. Omul nu poate să ajungă acest scop cu forțele proprii. Dumnezeu trebuie să-l susțină, să-l întărească și să-i dea forța și statornicia de a ajunge scopul. Scopul și calea, obiectul sperat și fundamental sau motivația care permite așteptarea cu încredere a împlinirii sale trebuie să corespundă unul cu altul.

În revelația sa Dumnezeu l-a asigurat pe om că i se va dărui ca plinire supremă și fericire totală și în același timp el însuși – Domnul – îl va conduce spre acea împlinire și i-o va dărui. Din această cauză speranța este întemeiată în Dumnezeu, pe voința sa mântuitoare, pe promisiunile mântuirii, pe desăvârșirea în Cristos înfăptuită de Duhul Sfânt, pe împlinirea ei în parusia Domnului.

Motivațiile secundare. Bunătatea și atotputernicia lui Dumnezeu revelate în Cristos au multe lămuriri care reprezintă motivații secundare ale speranței. Forța lor este bazată în ultima analiză pe Dumnezeu. Între principalele motivații secundare ale speranței se numără comunitatea Bisericii, predicarea cuvântului lui Dumnezeu (pe care o face Biserica) sacramentele ei, harul sfințitor și harul lucrător dat oamenilor, mijlocirea sfinților și activitatea meritorie susținută prin harul lui Dumnezeu.

Tocmai în acest ultim motiv se poate vedea lumina corectă că acela care speră nu se încrede în propriile sale puteri și fapte dar își pune încrederea în Dumnezeu care lucrează în el. „Omul devine sărac când vrea să facă totul cu propriile forțe și incapabil să accepte ceva în dar”.

Cine așteaptă și speră de la Dumnezeu acela se va ruga, cine nu se încrede decât în propriile forțe se va ruga puțin și lipsa de rugăciune duce deobicei la disperare.

2.3. Certitudinea speranței și incertitudinea mântuirii

Cel care speră se bazează pe Dumnezeu, care a revelat oamenilor planul său de mântuire, l-a înfăptuit Cristos și a promis mântuirea definitivă. Oricât s-ar încrede omul în acest Dumnezeu nemărginit de puternic, bun și fidel promisiunilor sale niciodată nu ar fi de ajuns. Dumnezeu răspunde omului doar atunci când el se abandonează total (de exemplu episodul când Isus merge pe apă iar Petru cere să vină la El). Trebuie precizat însă că această abandonare totală se realizează doar atunci când omul urmează inspirația și impulsul harului. La prima vedere s-ar părea că totala și încrezătoarea autodăruire, abandonare lui Dumnezeu exclude orice incertitudine în ceea ce privește atingerea deplină a obiectului speranței. Dar dacă speranța este absolut certă de faptul că-și va atinge scopul atunci este vorba doar de timp. Atunci însă cum poate speranța să mai fie cu adevărat speranță atâta timp cât ea este sigură de ceea ce încă nu posedăm? Aici omul se află în fața tensiunii dintre certitudinea proprie a speranței și incertitudinea desăvârșirii definitive din cauza slăbiciunii omului.

Deja Sfântul Paul se referă la acest paradox aparent; într-adevăr, pe de o parte el vrea ca aceia care cred să fie plini de o speranță certă, iar pe de altă parte îi îndeamnă să nu se considere siguri de propria mântuire, dar să lucreze pentru ea cu grijă și cu teamă.

Tensiunea între speranța certă și mântuirea definitivă incertă a fost mereu obiect de reflecție teologică. Ea a fost și punct de controversă între teologia catolică și cea protestantă. Conciliul din Trento a respins credința încrezătoare (credința încrezătoare cuprinde credința și speranța unite într-o singură atitudine). Cel care crede – învață Conciliul – trebuie să fie absolut sigur de mântuirea sa actuală sau altfel spus de justificarea sa, dar nu și de mântuirea sa viitoare sau de predestinarea efectivă.

Tensiunea n-a fost rezolvată: dubla serie de afirmație a Scripturii, care pe de o parte îndeamnă la o speranță tare, pe de altă parte teamă salutară este destul de clară așa încât să pună pe gânduri pe orice teolog serios.

Omul se gândește în fața sublimității și în neștiința față de voința divină și în fața misterului colaborării voinței libere a omului cu Dumnezeu.

Deși Dumnezeu a revelat voința sa de a-i mântui pe oameni și de a-i duce la desăvârșire, El și-a mărturisit acest lucru în lucrarea de mântuire a lui Cristos în așa fel ca omul să poată spera cu certitudine în El, totuși nu se poate ști nici deduce că această voință divină trebuie să se împlinească cu siguranța absolută pentru toți oamenii sau pentru unul anume, iar nerealizarea voinței divine în acest sens ar contrazice demnitatea Sa. O astfel de afirmație distruge misterul planului mântuitor care nu poate fi explicat din exterior dar rămâne bazat numai și numai pe iubirea liberă a lui Dumnezeu și neagă transcendența divină.

Așadar nu este posibil ca făcându-se apel la necesitățile iubirii divine să fie transformată certitudinea speranței în certitudinea mântuirii. Cu atât mai mult cu cât în problema aceasta un rol decisiv îl joacă colaborarea liberă a omului la propria sa mântuire. Din această tensiune (evidentă mai ales în controversa catolică protestantă cu privire la „predestinare”) derivă diferite concepții cu privire la certitudinea mântuirii.

Amintim doar cu Sfântul Toma că acela care speră tinde spre comuniunea deplină cu Dumnezeu și speră că Dumnezeu i-o va da în dar. Nu există speranță fără incertitudine; într-adevăr omul se teme sincer că s-ar putea să-l piardă pe Dumnezeu se străduiește și mai mult să se abandoneze cu încredere ajutorului divin.

2.4. Necesitatea speranței

Speranța este unul din răspunsurile cele mai importante dat revelației. Lui Dumnezeu care revelează, i se datorează ascultarea creației. El s-a revelat ca Dumnezeu care cheamă pe om la comuniunea veșnică și care i-a promis călăuzirea sa pe calea vieții. De aceea răspunsul omului trebuie să fie unul pe măsură, nu numai acceptarea credinței dar și cu încrederea în fidelitatea lui Dumnezeu. Necesitatea virtuții teologale a speranței izvorăște așadar din ordinea salvifică voită de Dumnezeu.

Într-adevăr „credința fără speranță și dragoste nu-l unește pe om desăvârșit cu Cristos și nici nu-l face mădular viu al trupului său. Acela care de la ascultarea Evangheliei a ajuns la cunoașterea promisiunilor divine este obligat să nutrească o speranță explicită. Am făcut această remarcă pentru a preciza și faptul că în afară de speranța explicită în omenire trebuie admisă și speranța implicită. Adică întrucât Dumnezeu îi cheamă pe toți oamenii la unicul scop supranatural, iar oamenii trebuie să se orienteze liberi spre acel scop. Pentru cei care nu cunosc Evanghelia trebuie admisă „spes implicita” dacă omul urmează legea naturală a cunoștinței sale. (cf. Rom 6, 2-8). „Într-adevăr Cristos a murit pentru toți și chemarea ultimă a omului este una, aceea divină, de aceea trebuie să admită că Duhul Sfânt dă tuturor posibilitatea la acel scop, în felul pe care numai Dumnezeu îl cunoaște, prin misterul pascal”.

CAPITOLUL II

Roadele și provocările speranței

1. Perseverența în suferință

Creștinul trăiește în aceiași lume unde trăiesc toți oamenii. Ei suferă, luptă și mor ca orice om. Chemarea sa creștină nu-l eliberează nici de suferință, nici de preocupări. Și el, ca orice alt om de altă credință este confruntat cu problema durerii. Însă chiar dacă semnificația ultimă a durerii mai ales în formele sale externe și scapă și creștinului speranța îi dă tărie și curaj să rămână statornic chiar și în noaptea cea mai profundă fără să deznădăjduiască și fără să abandoneze. Atitudinea sa fundamentală în fața durerii este speranța. „Noi știm că totul este spre binele celor care-l iubesc pe Dumnezeu” (Rom 8,28). Sfântul Paul consideră că suferințele timpului prezent nici nu pot fi comparate cu slava care se va manifesta în noi (Rom 8,18). În plus creștinii au exemplu în Cristos însuși: „Trebuia ca Cristos să îndure toate aceste suferințe ca să intre în slava Sa” (Lc 24,26). Acest exemplu îi învață pe creștini și îi ajută să-și poarte crucea lor cu răbdare, perseverență, împreună cu Cristos asemenea lui încrezători că fidelitatea lui Dumnezeu nu-i va abandona și nu va zădărnici suferința lor, dar că o va transforma asemenea crucii lui Cristos.

Speranța revarsă lumina sa chiar și în noaptea cea mai întunecată a suferinței și este izvor de întărire și de bucurie ce nu poate fi înlocuit de nimic altceva. Speranța dă tărie să primești chiar și lucrul cel mai amar dintre toate: mustrarea de conștiință pe care o simțim când se naște în noi adevărata căință pentru tot răul pe care egoismul nostru l-a săvârșit împotriva lui Dumnezeu și a aproapelui. Dacă ar fi numai frica de condamnare, omul ar avea motive suficiente să uite și să fugă de admiterea propriei vinovății. Dar speranța în iertarea lui Dumnezeu și făgăduința sa de iertare a celor care se căiesc sincer, dăruiește curaj celui păcătos să accepte mustrările de conștiință pentru păcatele sale și totodată să accepte pedeapsa pentru acele păcate.

Speranța îi lărgește omului posibilitatea unei vieți noi și întoarcerii la iubirea lui Dumnezeu și a comuniunii cu El.

În timp ce speranța îi dă creștinului tăria să îndure suferința, îndurarea cu răbdare a suferinței devine în același timp mărturie vie a tăriei speranței pe care omul o are acceptând crucea, suferința și moartea luând asupra sa încercările și neplăcerile el proclamă „în viața zilnică a lumii viitorul învierii, al vieții și al dreptății lui Dumnezeu”.

2. Deschiderea către viitor

Datorită speranței viața creștină este în mod esențial de perspectivă, adică privind spre viitor, plecare spre ceea ce încă nu este cunoscut. În întâlnirea cu Dumnezeul speranței, omul se regăsește mereu în ceea ce este nou, surprinzător, unic și plin de mister. De aceea viața creștină este o viață marcată mereu de începuturi noi și de o inimă mereu în căutare. Această căutare împiedică gândurile, tradițiile și doctrinele sale să nu se rigidizeze în ideologii. Credința și viața creștină nu sunt sisteme închise , etichetate odată pentru totdeauna. Ele sunt deschise pentru dezvoltări succesive și pentru ulterioare perfectări de care are nevoie. Datorită faptului că creștinul recunoaște că este permanent în călătorie (pe calea spre plinătatea adevărului), este accesibil dialogului cu ceilalți oameni de bunăvoință. El poate găsi loc pentru bunele intuiții creștine și necreștine. Speranța este caracteristică condiției omului pelerin a cărui trăsătură caracteristică este imperfecțiunea și de aceea deschiderea spre o mai mare perfecțiune pe care să o atingă în viitor și promptitudinea de a se deschide unui Dumnezeu tot mai mare.

3. Speranța care schimbă lumea

Speranța creștină nu zădărnicește angajarea creștinului ci dimpotrivă o cere. Omul speră în dreptatea și pacea lui Dumnezeu luptând în prezent pentru realizarea lor progresivă. „Speranța la care ne-a chemat” (Ef 1,18; 4,4) este o invitație la asumarea responsabilității de a fi mediatori în acel proces prin care toate lucrurile pot fi reconduse în împărăția lui Cristos și supuse stăpânirii sale. Conciliul Vatican II învață că „speranța ascatologică nu micșorează importanța angajării pământești dimpotrivă oferă noi motive pământești pentru îndeplinirea lor”. Speranța cere angajarea activă a credinciosului în procesul de transformare a acestei lumi, deoarece împreună cu toți ceilalți oameni creștinii sunt chemați să coopereze la răspândirea și desăvârșirea operei divine a creației. Această lucrare este un aspect important al speranței finale. Apoi printr-o mai bună orânduire a societății ei (creștinii) contribuie la venirea împărăției lui Cristos, pe care o așteaptă în speranță. Căci pe acest pământ „crește trupul noii familii umane care poate oferi de pe acum o schițare a lumii ce va să vină. Așadar deși trebuie făcută atent distincția între progresul pământesc și creșterea îpărăției lui Dumnezeu, totuși în măsura în care poate contribui la o mai bună organizare a societății umane, și acest progres are o mare importanță pentru împărăția lui Dumnezeu”.

Speranța creștină este stimulul care tansformă lumea în sensul planurilor creative și a obiectivelor salvifice ale lui Dumnezeu.

Acesta este sau mai exact ar trebui să fie forța călăuzitoare care trebuie să miște toate speranțele.

Creștinilor li se cere să transforme fața lumii în care trăim, împotrivindu-se forțelo întunericului și punându-se în atitudinea de așteptare creatoare.

3.1. Dreapta responsabilitate ca urmare a virtuții speranței

Omul este purificat de speranță și chemat la edificarea lumii. Speranța eliberează pe om de atitudinile care-l împiedică să se angajeze în mersul acestei lumi și-l încurajează dându-i putere să devină slujitorul creației în mod just. Când face aceste afirmații Conciliul are în vedere „lumea”, adică întâi de toate pe om, care ca ființă căzută, trage continuu comunitatea și ambientul în ruina sa în timp ce ca ființă răscumpărată și însuflețită de speranță este eliberat de păcat poate prin urmare să acționeze salvific și pozitiv chiar și în lume. Conform cuvinelor Conciliului Cristos acționează în inima oamenilor „nu numai trezind dorința unei lumi viitoare mai bune dar pentru aceasta inspirându-l, purificându-l și întărindu-l în acele propuneri generoase cu care familia umană încearcă să facă mai umană propria viață și să subordoneze totul acestui scop”.

Detaliem puțin învățătura Conciliului:

– speranța purifică aspirațiile spre o structurare mai umană a acestei lumi, întrucât prezervă omul de absolutizarea ideologică a lucrurilor pământești. Tentația de a face dintr-o ideologie oarecare un absolut face pe om inuman, fie că este vorba de individ, fie că este vorba de comunitate, adică se tratează despre idolul Stat absolut, idol căruia i se poate dărui complet fie individul ca atare, fie comunitatea (partidul). Astfel de idol (în afara Statului absolutizat) mai pot fi bunăstarea ridicată la scop absolut, sexul (abătut de la ordinea sa firească și pus pe primul loc), diferite progrese tehnologice etc. Speranța adevărată care așteaptă mântuirea și viitorul absolut în Dumnezeu și de la Dumnezeu conține critica și condamnarea ideologizărilor de acest fel, care au efecte devastatoare și inumane.

– speranța teologică care este strâns unită cu speranța creștină, dezlipește omul de sine însuși și îl pune cu încredere în brațele lui Dumnezeu care promite și dăruiește mântuirea. Speranța și iubirea îl eliberează pe om de egoism și pune în el „legea fundamentală a omenirii desăvârșite și prin urmare a transformării lumii”.

speranța trebuie unită cu răbdarea (cf. Rom 5,3). Prin cele două virtuți omul este asigurat că truda sa nu este zadarnică și astfel devine capabil să suporte dificultățile și deziluziile și să nu cedeze în fața lor. Cristos însuși este modelul răbdării pentru acela care speră și-l învață „că e necesar chiar purtarea crucii; cea care vine din partea cărnii și a lumii și este pusă pe umerii celui care caută pacea și dreptatea”.

3.2. Speranța creștină în raport cu lumea

Lumea și-a organizat și structurat propriile sale speranțe față de care, așa cum am arătat mai sus, creștinul trebuie să aibă o atitudine critică. Dar ce înseamnă în învățătura Conciliului această atitudine critică? În primul rând nu este o atitudine de condamnare decât față de acele structuri care îl îndepărtează pe om de scopul său ultiim. În sens pozitiv spus atitudine critică, în învățătura Conciliului înseamnă o atitudine de cântărire dreaptă și de o angajare pe măsură. Când Conciliul dorește ca toți creștinii, mai ales laicii „să nu ascundă speranța lor în inimă…dar să o exprime și prin structurile vieții seculare”, spune că aceste structuri trebuie să fie create într-un mod complet nou de către acela care speră. De altfel este adevărat că din punct de vedere obiectiv și în linie de principiu aceste structuri sunt deja, rămânând celui care speră datoria de a le actualiza în profunzime.

Prima structură de speranță: demnitatea omului chemat la deplina comuniune cu Dumnezeu. Demnitatea omului este fondată în vocația „de comunicare cu Dumnezeu însuși… și să participe chiar la fericirea Sa”. Cel care, însuflețit de speranță, ia în serios această chemare a fiecărui im la desăvârșire în Dumnezeu, se îngrijește cu atenție de aproapele și-l ajută cât poate să se desăvârșească atât aici cât și dincolo. Conciliul subliniază acest aspect amintind experiența comportamentului ostil a celui care nu este însuflețit de speranță: „însă, dacă lipsește baza religioasă și speranța vieții veșnice, demnitatea umană este rănită foarte grav, așa cum se poate constata în zilele noastre…”.

A doua structură a speranței: noul pământ în devenire. Împărăția lui Dumnezeu a venit deja cu Cristos și acum se maturizează întru desăvârșire. Începutul și desăvârșirea finală sunt în întregime daruri ale lui Dumnezeu, dar nu exclud colaborarea umană. Chiar dacă împărăția lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, totuși se actualizează în lumea aceasta. Chiar această lume este aceea care va fi transformată în cer nou și pământ nou. Numai ceea ce există deja acum (în acest timp) poate fi transformat; mai exact va fi transfigurat și va dura în mod etern mai ales ceea ce omul a înfăptuit în armonie cu împărăția lui Dumnezeu: „Va rămâne dragostea cu roadele sale… bunurile, ca demnitate a omului, fraternitatea și libertatea, adică toate bunurile rod al naturii și al lucrării noastre, după ce le vom fi răspândit pe pământ în Duhul Domnului și după cum a poruncit El, le vom găsi apoi, dar purificate de orice pată, iluminate și transfigurate…aici pe pământ împărăția lui Dumnezeu este deja prezentă, în mister; dar odată cu venirea Domnului va ajunge la desăvârșire”.

CAPITOLUL III

Speranța un dar al lui Dumnezeu

1. O privire asupra Sfintei Scripturi

1.1 Speranța poporului lui Dumnezeu

Pentru a înțelege mesajul de speranță prezent în Sfânta Scriptură, nu este suficient să studiem textele în care apare termenul „speranță”. Vechiul și Noul Testament conțin un mesaj de speranță, care ne atenționează să nu punem în pericol această speranță . Majoritatea rugăciunilor din cele două Testamente exprimă, într-un mod sau altul, speranță și încredere înțelese ca răspuns la fidelitatea lui Dumnezeu față de alianță, recunoștință și laudă, pentru că fidelitatea lui Dumnezeu îi va mântui pe cei păcătoși, dacă se vor converti la Dumnezeu și își vor pune încrederea în El.

Credința lui Israel se bazează pe diferite experiențe istorice. Credința lui Israel este speranța într-un viitor a cărui orizonturi se lărgesc constant, într-un viitor care comportă mereu noi surprize. Ceea ce unește trecutul și viitorul cu prezentul este fidelitatea lui Dumnezeu. Speranța se menține vie prin aducere de mulțumire și de laudă, iar credința deplină de speranță face ca poporul să fie capabil de a-și asuma riscurile istoriei trăită împreună cu Dumnezeu, știind că viitorul depinde de răspunsul liber și fidel față de fidelitatea minunată a lui Dumnezeu.

Subiectul speranței este poporul lui Dumnezeu. În timpul exilului se face mai mult referință la individ, pe când în timpurile precedente se insista mai mult asupra patriarhilor și a liderilor carismatici ca reprezentanți ai poporului care răspunde la fidelitatea lui Dumnezeu. Decizia finală pe care trebuie să o ia israeliții este ori aceea de a-și pune toată încrederea în Dumnezeu, ca un semn al credinței lor, ori a păcătui împotriva speranței punându-și încrederea în puterea lumească sau în ei înșiși. O speranță în lucrurile viitoare, oricât de importante ar fi acestea, nu va avea niciodată calitatea speranței în Dumnezeu, adică a speranței unor oameni care-și pun încrederea în Dumnezeu și cinstesc fidelitatea sa printr-o încredere de neclintit. După experiența asupririi și a amenințării de distrugere Israel speră în eliberarea și mântuirea care vin numai de la Dumnezeu, adică în prezența mântuitoare a Dumnezeului alianței.

În Noul Testament speranța în prezența lui Dumnezeu se află în prim plan, datorită faptului că experiența fundamentală este aceea a lui Emanuel, adică „a lui Dumnezeu cu noi”. Prin încrederea sa Cristos este garanția mântuirii finale: „Tată în mâinile tale îmi încredințez sufletul meu”(Lc 23,46). Încă din VT, pe baza speranței în prezența mântuitoare a lui Dumnezeu, se dezvoltase speranța de a fi mereu prezenți în fața lui Dumnezeu prin înviere.

Învierea lui Cristos dă ucenicilor săi garanția dumnezeiască că vor trăi mereu cu Dumnezeu, dincolo de moarte, prin învierea nădăjduită. Acest lucru nu duce la scăderea insistenței asupra prezenței mântuitoare a lui Dumnezeu, ca izvor și obiect al speranței de-a lungul întregii vieți pământești. Dimensiunile speranței se exprimă astfel: „Cristos în voi este speranța slavei care trebuie să vină” (Col 1,27). Aici este exclus orice individualism meschin, pentru că slava lui Dumnezeu care se va manifesta este destinată întregii lumi. Toată creația participă la acea slavă care este garantată de preamărirea lui Cristos (cf. Rm 8,22 ș.u.). „Am fost mântuiți, chiar dacă numai în speranță” (Rm 8,24). Am experimentat și vom mai experimenta prezența mântuitoare a lui Dumnezeu și fidelitatea sa care împlinește făgăduințele sale.

Speranța nu are limite, drept pentru care credinciosul tinde spre slava finală de a fi numai cu Dumnezeu. În Sfânta Scriptură se insistă mai mult asupra speranței în El și asupra așteptării a toate de la El, și nu asupra precizării a ceea ce noi sperăm să primim de la El (cf. 1Tm 4,10). Încă de pe acum credincioșii pot „să tresalte de bucurie în speranța strălucirii dumnezeiești care va fi a noastră” (Rm 5,2: 8,18; Ef 2,18 ș.u.).

Speranța creștină este caracterizată de răbdare, perseverență, de fidelitate și de a fi pregătiți pentru venirea Domnului. „De aceea să ne bucurăm chiar și în suferințele noastre prezente sau actuale, pentru că suferința ne ajută să perseverăm, iar perseverența dovedește că am susținut deja acest examen, iar această dovadă este fundamentul speranței. O astfel de speranță nu este o iluzie, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt pe care ni la dăruit” (Rm 3,5). Tăria speranței celui credincios se întemeiază pe acțiunea duhului Sfânt.

1.2. Credința plină de speranță și speranța plină de credință ca istorie

Speranța clarifică faptul că religia creștină nu este deloc o adeziune la un sistem de formule imutabile sau o ideologie, ci este istoria lui Dumnezeu cu fiecare om în parte, experiența continuă a lui Dumnezeu, protagonistul și domnul istoriei, care cheamă pe oameni să fie protagoniști împreună cu El.

Adevărul de credință poate fi înțeles numai în perspectiva speranței. Într-adevăr speranța nu se limitează să arate scopul credinței, ci mai mult ea este acea forță interioară a credinței care ajută pe oameni să meargă împreună cu Dumnezeu, să caute prezența și slava sa și să se angajeze în munca de răspândire a împărăției sale. Așa cum revelația și făgăduința sunt de neseparat, la fel sunt speranța și credința între ele. Dogmele sunt indicații asupra adevărului care este Cristos, Cel care era, care vine și care va veni și nu sunt adevărul însuși.

Majoritatea tratatelor asupra speranței au fost influențate mai ales de Summa Theologiae, a sfântului Toma de Aquino, o operă care nu epuizează tot ceea ce autorul ei voia să afirme asupra speranței.

Moltmann afirmă că o teologie a speranței poate și trebuie să provoace o deelenizare a întregii teologii. Viziunea greacă a lumii pune accentul pe imutabilitatea și impasibilitatea lui Dumnezeu: istoria s-ar reduce la o repetiție principală care nu rezervă nici o surpriză și nu adresează nici o chemare la libertatea creativă. Moltmann vorbește însă despre o „revelație progresivă”.

Nu se poate trăi în credința plină de speranță, decât dacă se acționează în această istorie, adică în evenimentul-Cristos care continuă până ce Isus Cristos nu va încredința totul Tatălui ceresc. „Când toate vor fi supuse Lui, atunci Fiul însuși se va supune lui Dumnezeu care i-a supus toate, iar Dumnezeu va fi totul în toți” (1Cor 15,28).

Înțelegerea istoriei mântuirii nu se dezvoltă numai prin reflexia teologică, dar este vorba de ceva mai mult. Însăși istoria mântuirii, împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu, dezvoltă un raport plin de mister între Dumnezeu cel Credincios și persoanele umane chemate să fie colaboratorii săi.

Speranța dă vigoare credinței și-l apără pe cel credincios de timiditate, fiind „da”-ul deplin la chemarea de a fi activi în istoria mântuirii. Adevărul eliberator al credinței poate fi înțeles numai în perspectiva speranței și numai de aceia care, prin forța intimă a credinței manifestă în mod creativ și fidel speranța lor.

Dacă creștinii înțeleg și trăiesc speranța în vederea unei orientări active și a unei deschideri radicale față de viitor, vor deveni cu siguranță lumină pentru lume în acest timp caracterizat de o nouă conștiință despre evoluție și istorie.

1.3. Răspunsul încrezător la promisiunea lui Dumnezeu

Toți creștinii dispun de motivele cele mai urgente de a răspunde la promisiunile lui Dumnezeu printr-o speranță fermă și activă, posedă promisiunea unică, pentru că Cristos este promisiunea realizată, revelația supremă a planului mântuitor al lui Dumnezeu (cf. Col 1,25-27; Ef 1,3-14). Cristos, care este Calea, Adevărul și Viața, este împreună Promisiunea și Speranța noastră. În El Dumnezeu se revelează ca Cel care este mereu fidel față de alianță (Ps 88,2-14).

Cristos este și Credinciosul care răspunde în numele nostru Tatălui prin fidelitatea sa față de alianță. De aceea în Cristos putem fi credincioși și fideli. Acceptând revelația în Cristos noi ne angajăm prin credință și speranță pentru viitor, pentru că ne angajăm împreună cu Cristos. Prin speranța „responsabilă” ne aflăm în drum spre și împreună cu Cristos care este Calea. Această speranță este un „da” la dezlipirea creativă de orice fel de egoism individual și colectiv, un „da” la suferința suportată împreună cu Cristos în iubirea sa eliberatoare față de toți oamenii și în zelul său față de dreptate.

Speranța răspunde la promisiunea lui Dumnezeu (pro-missio) și la misiunea pe care aceasta o implică. În speranță noi așteptăm nu numai venirea finală a lui Cristos și sfârșitul lumii, ci și venirea sa continuă în lume, în și prin intermediul Bisericii. Speranța este o promisiune și o misiune adresate întregii omeniri, dar o promisiune și o misiune care sunt încredințate în mod direct celui credincios.

Speranța creștină are o dimensiune trinitară, fiind o laudă „responsabilă” adusă Tatălui, care continuă opera începută în creație ce va fi dusă la îndeplinire în viitor. Îl laudă pe Tatăl pentru învierea lui Cristos, semn al puterii și fidelității sale și îl laudă pe Dumnezeul răstignit în Isus Cristos, în care Dumnezeu, „ca unul dintre noi” (fiul omului), ia asupra sa povara păcatelor întregii omeniri și învinge pe toți dușmanii săi inclusiv moartea. În sfârșit îl laudă pe Duhul Sfânt, care ne face capabili să fim colaboratori fideli și creativi la răspândirea în lume a planului lui Dumnezeu.

Speranța creștină primește dimensiunile sale din misterul Întrupării, al Crucii, al Învierii și al Rusaliilor, cinstindu-l pe Cristos, ca pe adevăratul Profet și pe Duhul Sfânt care a vorbit și vorbește prin profeți. Credincioșii meditează asupra afirmațiilor carismatice și asupra cuvintelor și faptelor profeților la lumina Rusaliilor, având încredere în Duhul Sfânt. Dacă, pe de o parte, afirmațiile carismatice, care prezic evenimente viitoare, au o influență asupra prezentului, pe de altă parte, cuvintele profeților care interpretează prezentul, au efect asupra viitorului.

1.4. Exodul și împărăția

Sensul exodului lui Avram derivă din speranța făcută de promisiunea divină și de misiunea pe care Dumnezeu ia încredințat-o. În virtutea promisiunii pe care el o acceptă cu credință și încredere, exodul său devine o alianță creativă care îl eliberează pentru a merge împreună cu Dumnezeu. Promisiunile primite de Moise, în numele poporului său, dau o nouă semnificație exodului din Egipt, adică de a da uitării trecutul, cu riscul și curajul de a merge înainte, fără nici o altă siguranță în afara promisiunii divine și fără nici o altă dorință în afara libertății și eliberării din sclavie. Exodul din Babilonia este condiția pentru eliberarea din exil și pentru bucuria de a putea trăi în pământul făgăduit.

Modelul exodului este esențial și prezent în relatările din Evanghelie cu privire la copilăria lui Isus. Exodul istoric este retrăit de Cristos prin nașterea, sărăcia și fuga sa în Egipt. Cele patruzeci de zile trăite în pustie amintesc de cei patruzeci de ani pe care poporul exodului i-a petrecut în deșert. Totuși exodul suprem este acela de pe Calvar, refuzul absolut al puterii pământești, al mesianismului acstei lumi. Biserica nu poate proclama împărăția lui Dumnezeu, decât dacă-l urmează pe Cristos în exodul său. Biserica poate proclama în mod umil și curajos domnia lui Cristos numai prin libertatea pe care exodul o manifestă și confirmă.

O Biserică care înțelege bine raportul dintre exod și proclamarea domniei lui Dumnezeu în Isus Cristos, va găsi curajul de a înfrunta nesiguranța istoriei.

Promisiunea împărăției constituie baza misiunii de a iubi pe oameni prin răbdare și creativitate, în care toate popoarele vor fi unite sub suveranitatea iubirii lui Dumnezeu.

Aceia care trăiesc exodul, experimentează tot mai mult libertatea care izvorăște din supunerea lor totală față de cererile absolute ale iubirii și puterii lui Dumnezeu, dându-le astfel o nouă perspectivă, care îi ajută să înțeleagă mai bine calitatea și exigența omnicomprehensivă a împărăției lui Dumnezeu. Ei văd evoluția și istoria, mai ales în măsura în care aceasta este o istorie de libertate și de eliberare, la lumina acestor două realități: exodul și împărăția.

1.5. Speranța și convertirea continuă

Speranța creștină îi face capabili pe oameni să trăiască așa cum se cuvine tensiunea dintre deja și nu încă, tensiunile uneori dintre spirit și litera legii, libertate și lege. Teologia speranței trebuie să ne învețe să discernem între adevăratele căi ale exodului spre promisiunea viitoare și acele așteptări greșite care pot să dăuneze viitorului nostru. Având încredere în asistența Duhului Sfânt, speranța creștină își va găsi sinteza între cele două dimensiuni ale aceleiași misiuni: „schimbați-vă inima și comportamentul vostru” și „voi sunteți sarea pământului”. Convertirea individuală și angajamentul social nu pot constitui două realități separate: este vorba de două aspecte ale unei singure viziuni care derivă din promisiunea divină.

Împărăția către care tinde speranța, nu este ceva care se dezvoltă în mod automat, ci este har care trebuie să crească în libertate printr-o convertire continuă.

Speranța creștină și dorința de a crește în împărăția libertății trebuie să țină seama de posibilitatea efectivă ca libertatea să nu fie folosită în favoarea răului și a autodistrugerii. Speranța care se bazează pe promisiunea și pe misiunea divină este singura speranță care ne poate da putere în lupta continuă împotriva răului prezent în noi și în lume. În plus aceasta ne permite să instaurăm un dialog constructiv cu cei necredincioși, din moment ce curajul de a crește și de a ne converti ne eliberează de iluzii și ne ajută să descoperim ateul ascuns care este în noi.

1.6. Memoria și speranța

Psihologia și teologia speranței actuale au redescoperit importanța unei memorii sănătoase și recunoscătoare, redă vigoare conștiinței individuale și sociale.

Teologii care tratează despre speranță, își îndreaptă tot mai mult atenția asupra amintirii evenimentului referitor la creație, întrupare, moartea și învierea lui Cristos, ca o condiție absolută pentru o speranță bine întemeiată.

O memorie sănătoasă, care ne îndeamnă să celebrăm Euharistia întru adevăr, interzice orice fel de tip de fugă în trecut. „Istoria trecutului devine o parabolă și un semn al intențiilor lui Dumnezeu care subzistă și astăzi”.

Fiecare poate privi spre viitor, dar numai aceia a căror încredere se întemeiază pe promisiunile divine și pe amintirea fidelității experimentate a lui Dumnezeu, reușesc să se îndrepte spre viitor cu acea libertate care duce la descoperirea voinței lui Dumnezeu în momentul prezent la lumina fidelității sale constante. De aceea memoria comunității de credință este orientată spre viitor. „Memoria este o profeție din trecut, iar speranța este o memorie proiectată spre viitor”.

Așa cum istoria este aceiași în dimensiunile sale din trecut, prezent și viitor, la fel o memorie plină de recunoștință unește în mod inseparabil speranța „responsabilă” și promptitudinea la chemarea lui aici și acum. În această lumină vedem importanța celebrării memorialului Domnului până ce va veni în slavă. „Numai dacă viața noastră își va găsi consistența într-o adorație dreaptă, noi îl adorăm pe Dumnezeu cu credință și în adevăr și putem fi astfel un semn de speranță pentru lume”. Această sinteză eliberează cele mai mari și mai frumoase energii ale libertății și fidelității creative.

2. Noaptea speranței creștine

2. 1. O speranță plină de har sau o speranță fără har

Atunci când creștinii vorbesc despre speranță, vorbesc în același timp și despre har, care este darul gratuit al auto-angajării lui Dumnezeu față de noi oamenii, angajamentului fidelității sale creative și mântuitoare. Noi celebrăm sărbătoarea speranței și speranța ca o sărbătoare care continuă până la intrarea noastră în viața veșnică, pentru că speranța este un dar al lui Dumnezeu. „A ne abandona fără limite harului lui Dumnezeu, sau a crede înseamnă a fi deschiși în mod radical către viitor iar această deschidere radicală către viitor este libertatea creștinului”.

Creștinul știe care este izvorul speranțelor sale: un Dumnezeu „grațios”. Numai printr-o recunoștință smerită, laudă plină de bucurie și rugăciune continuă se poate menține pe calea speranței creștine. El are curajul de a recunoaște și a accepta fragilitatea sa și eșuările sale, în măsura în care privește și își găsește energia în izvorul speranței sale, un Creator și Mântuitor „Grațios”.

Munca înțeleasă ca o expresie a libertății creative, mai ales dacă este făcută în slujba omenirii, conferă o încredere autentică în sine însuși, fiind un element indispensabil al speranței. Dacă omul muncește numai pentru autorealizarea sa, atunci încrederea sa în el însuși îl va conduce la un faliment sigur.

Se simte bucurie, se nasc așteptări bune din studii și reflexii, din cercetare științifică și mai ales din participarea personală la procesul căutării sau cercetării și la rezultatele acestui studiu. Deseori din păcate sectorializarea caracteristică a științei moderne și încetineala cu care se lucrează în cercetări constituie un izvor de frustrări.

Reflexia, meditația și dialogul asupra marilor chestiuni ale vieții ajută la susținerea speranței și a vieții, deoarece acolo unde este speranță este și viață. Reflexia și dialogul cer o gândire profundă care se naște din profunzimea inimii omului, căci altfel atât una cât și cealaltă ar rămâne numai la nivel teoretic.

În speranța creștină omul se adresează intimității sale, încredințându-se astfel lui Dumnezeu (aceasta este însăși esența rugăciunii). Speranța atinge maturitatea sa, atunci când există recunoașterea constantă a adevărului că totul este dar. Această speranță, înrădăcinată în Dumnezeu și izvor al vieții noastre, conduce la o conștiință tot mai profundă a prezenței sale „plină de har”.

Capacitatea, energiile și cuceririle pot fi la originea autoafirmării noastre și ale celorlalți, pentru că inspiră un optimism natural. Dar dacă nu se recunoaște că toate acestea sunt un dar nemeritat al lui Dumnezeu „cel plin de har”, suntem mereu expuși descurajării și falimentului, care împiedică speranța întemeiată numai pe om.

Cu cât mai mult o persoană explică în mod sincer curajul de a fi, cu atât mai mult este capabilă să recunoască meritele sale. Această conștiință a propriilor limite ajută la crearea unei nesiguranțe sănătoase. Nu există altă cale către speranța constantă decât această „sfântă nesiguranță”, care poate conduce numai prin harul lui Dumnezeu, la o viață trăită în prezența lui Dumnezeu care dăruiește creaturilor sale fragile curajul de a fi și a spera chiar și în mijlocul nesiguranței umane. Speranța își găsește siguranța sa în încrederea sa totală în Dumnezeu, după ce s-a învățat calea autentică a îndoielii de sine și a neîncrederii în acea lume care este fără har, fără recunoștință, plină de aroganță.

Viața și speranța își găsesc izvorul lor în rugăciune, fie de laudă și de mulțumire, fie de căință, de cerere și de mijlocire.

Mulțumirea ajută la creșterea în cel credincios a conștiinței că lucrurile bune sunt mai mult decât simple realități materiale: sunt daruri care provin de la un Dumnezeu „plin de har”, semne ale prezenței și providenței sale iubitoare.

Rugăciunea de căință poate da chiar și celui mai mare păcătos curajul de a exista și spera, atunci când experimentează începutul unei transformări creative. Rugăciunea de căință este genuină numai dacă este plină de încredere și îl laudă pe Dumnezeu, izvorul împăcării și al păcii.

Rugăciunea de cerere este o expresie a speranței, care ajută la creșterea speranței în măsura în care ne punem încrederea în mod necondiționat în Dumnezeu. Prin credință noi suntem siguri că Dumnezeu ne va da tot ceea ce îi cerem în numele lui Isus. Credința este aceea care ne iluminează asupra darurilor pe care Dumnezeu vrea să le dăruiască fiilor săi: creșterea în înțelepciune și iubire, comuniunea în Duhul Sfânt, roadele Duhului. Atunci când cel credincios se roagă știe că Dumnezeu îi va da mai mult decât îi cere: „Dumnezeu este generos și nu refuză, nici nu reproșează. Trebuie să se ceară cu credință și fără nici o îndoială, pentru că cel care se îndoiește este ca un val mișcat de vânt” (Ic 1,5-6).

Domnul însuși prin rugăciunea sa ne spune ce anume trebuie să cerem și să sperăm. În rugăciunea Tatăl nostru El ne învață să ne rugăm ca membri ai noii familii întemeiate de El. În această rugăciune speranța cere în primul rând curajul de a trăi în mod autentic ca fii ai singurului Dumnezeu și Tată. Prin curajul prin care credem că am fost constituiți în Cristos, ca fii ai lui Dumnezeu, putem spera că suntem capabili să-l cinstim pe singurul Tată chiar și pe acest pământ, promovând fraternitatea între toți oamenii dar hotărâți de a fi răbdători, încrezători în fidelitatea lui Dumnezeu și conștienți că manifestarea finală și completă a fraternității umane așteaptă sfârșitul istoriei.

Rugăciunea Domnului ne introduce în acele tensiuni mântuitoare dintre deja și nu încă, care ne obligă să fim pelerini neobositori. Știm că voința lui Dumnezeu trebuie împlinită pe pământ așa cum o împlinește Isus Cristos în cer. Dacă ne deschidem lui Cristos cu credință, harul divin ne conduce pe calea cea dreaptă a voinței lui Dumnezeu în spirit de laudă și de mulțumire și în speranța solidară cu toată familia sa.

Dacă ne îngenunchem în fața lui Dumnezeu, ne dăm seama că nu este posibil să ne rugă în adevăr atunci când cerem în mod egoist numai pâinea noastră, sau uităm că oamenii râvnesc la lucruri mai mari decât pâinea însăși. Rugăciunea ne ajută să îmbrățișăm pe fiecare om în speranță și să învățăm să ne reculegem, împărțind pâinea dată de unicul Tată și îndreptând toate capacitățile și talentele noastre nu numai pentru a procura hrană celor nevoiași, dar și pentru a-i ajuta să dobândească acel respect de sine însuși și a participa la muncile comune și la rezultatele lor. Putem mânca pâinea noastră ca fii ai lui Dumnezeu, numai dacă recunoaștem demnitatea și libertatea tuturor, promovând în toți o co-responsabilitate creativă în toate dimensiunile vieții pe acest pământ.

Atunci când ne rugăm cu adevărat pentru nevoile noastre, ne dăm seama tot mai mult că împărțirea pâinii noastre cotidiene are loc la masa comună a vieții. Luând parte la masa Cuvântului lui Dumnezeu și a Euharistiei, realizăm că putem spera să ajungem la ospățul ceresc numai dacă toată viața noastră strigă cu speranță solidară: „Tatăl nostru”.

Rugăciunea care ne conduce la izvorul speranței ne face de asemenea să înțelegem cu care ardoare trebuie să sperăm pacea și împăcarea. Am fi niște mincinoși dacă am exprima speranța pentru darul shalom-ului fără a demonstra o voință serioasă de a fi făcători de pace.

Rugăciunea este o speranță în acțiune pentru că ne conduce la Izvorul istoriei creative și mântuitoare. A se simți acasă în planul de iubire a lui Dumnezeu înseamnă a fi o parte din promisiunile sale făcute lumii, devenind astfel punte de speranță aruncată pe valul care deseori separă credința de viață. Dacă speranța rugăciunii noastre este cu adevărat creștină, prin noi lumea întreagă poate ajunge la Izvorul speranței sale, pentru că ne rugăm în numele lui Isus și cu Isus pentru binele și mântuirea întregi lumi. Rugăciunea care stă la originea speranței urmează tradiția profetică care exclude orice fel de dicotomie între religie și viață, credință și speranță, iubire de Dumnezeu și de aproapele.

Formalismul este una dintre cele mai grave amenințări împotriva rugăciunii și speranței. Bineînțeles că pentru rugăciunea în comun se cere o anumită structură fiind necesară de a lăsa un spațiu și a încuraja spontaneitatea și creativitatea. Rugăciunea este un semn de speranță, dacă permite Duhului libertății de a reînnoi inimile noastre și prin noi fața pământului. Rugăciunea care este speranță activă face pe bărbați și femei să participe la acea odihnă sabatică a lui Dumnezeu care dă lumină și pace și care întărește tot mai mult prezența lor eliberatoare în mijlocul lumii.

Rugăciunea care corespunde tradiției profetice se naște din experimentarea solidarității față de cei marginalizați, săraci, discriminați, suferinzi. Ea duce această solidaritate de viață în fața lui Dumnezeu în Isus Cristos, care este „speranța lumii”. Cu cât speranța se naște dintr-o adevărată rugăciune profetică, cu atât mai mult mesagerii acestei speranțe sunt capabili să ofere un sens de totalitate, care unește așteptarea venirii finale a Domnului cu venirea sa în evenimentele cotidiene.

Astfel, în rugăciune speranța plină de har devine speranță „responsabilă”.

2. 2. O speranță nutrită în comun: speranța solidară

Printre motivele care „consolidează cu legături de pace unitatea dăruită de Duh” există în primul rând speranța solidară. „Este un singur trup și un singur Duh, așa cum este o singură speranță care se întemeiază pe chemarea pe care Dumnezeu a adresat-o vouă” (Ef 4,4). Fără o convertire radicală la solidaritatea în speranță și la speranța în solidaritate nu se vor putea crea niciodată condițiile necesare pentru o libertate și fidelitate creativă.

Speranța creștină este o speranță în vederea unei alianțe. Dumnezeu menține alianța sa, care cheamă la fidelitatea față de alianță. Persoana umană este sigură în speranță, până în momentul în care ea aparține de alianță. Speranța creștină este în primul rând o speranță pentru toți oamenii.

O speranță individualistă, care uită de dimensiunea alianței, va fi mereu plină de teamă și scrupule. Putem învinge frica cu privire la mântuirea noastră numai cu rugăciunea încrezătoare marcată de speranța în alianță. Speranța și rugăciunea noastră sunt susținute de comuniunea sfinților uniți în jurul lui Cristos, care este solidaritatea întrupată. Unul fiecare din noi este chemat să susțină cu recunoștință speranța comună.

Este un semn al timpurilor că specia umană astăzi a atins un punct critic de organizare socială și de cunoaștere cu privire la faptul că viitorul omenirii este unul singur și neîmpărțit în bine și în rău.

A sosit timpul să luăm două decizii foarte serioase. Prima este aceea de a spune „da” acestei mișcări istorice, iar a doua este aceea de a alege tipul de unificare pe care trebuie să-l sperăm.

În această situație sunt puțini aceia care văd atât de clar acest lucru. În speranța nutrită în comun se vede o unică directoare care poate duce spre înălțimi: „…aceia care, printr-o organizare crescătoare, conduce la o mai mare sinteză și unitate. Aici ne separăm de acei individualiști încăpățânați, de acei egoiști care caută să crească, excluzându-i pe colegii lor, voind să crească numai la nivel individual, național sau rasial. Viața se îndreaptă spre o anumită unificare. Încrederea noastră se poate realiza numai dacă își găsește expresia sa într-o mai mare coeziune și solidaritate umană”.

Unificarea prin consimțământul liber, ca o viziune a dreptății depline față de unicitatea fiecărei persoane umane, constituie singura alegere validă din punct de vedere biologic. Întreaga evoluție și mai ales evoluția vieții dorește cu ardoare această realitate și numai acest tip de unitate dintre toate ființele umane. Se vede în aceleași procese biologice o prezență a Duhului care reînnoiește fața pământului în direcția respectivă. Același Duh este cinstit de libertatea umană, care „poate săvârși miracolul de a face să se nască personalitatea din forțele colectivității. Numai acest lucru reprezintă o extindere genuină a celei psihogeneze care ne-a fost dată la naștere. De aceea trebuie să ne unificăm în interior și în toată libertatea noastră umană”.

Solidaritatea este o aspirație comună de unitate, care se caracterizează ca un fel de „inimă la inimă”. În această perspectivă este evident faptul că iubirea lui Dumnezeu și iubirea de aproapele nu este ceva impus, „ci un simplu act de cult sau de compasiune care este supra impusă unor preocupări individuale”. Pentru un creștin este vorba aici „de însăși viața sa, de viața în integritatea speranțelor, a luptelor și cuceririlor sale pe care trebuie să le îmbrățișeze cu un spirit de comuniune și de unificare personalizatoare”.

Înalta trădare pe care creștinul o poate înfăptui este aceea de a refuza în mod individualist procesul de unificare, ca și acela de a ceda unui proces de unificare marcat de egoismul colectiv. Creștinul trebuie să știe că, atunci când contribuie la mântuirea tuturor, chiar și la nivel cosmic, el realizează propria mântuire. „Adevărata unire, unirea inimii cu spiritul, nu duce nici la sclavie, nici la inerție persoana umană pe care ea o unește, dimpotrivă le super-personalizează”. Acest proces de creștere (a se super-personaliza) înseamnă a se dedica în mod total unității, care cere forma cea mai înaltă a curăției inimii. „Rămânem într-adevăr îngroziți de nevoia urgentă de purificare de care suferă întreg universul, simțim nevoia de a face absolut ceva necesar pentru a veni în ajutorul său. Ce obiect minunat asupra căruia trebuie să ne îndreptăm eforturile noastre interioare”!

2. 3. O speranță curajoasă: speranța și suferința

Speranța creștină este curajul de a fi, de a crește, de a risca în mijlocul incertitudinilor și a suferințelor vieții. Acest lucru este posibil pentru cel care își îndreaptă ochii și inima sa, în credință, către misterul pascal al morții și învierii lui Cristos. Curajul de a spera, de a suferi și de a risca în libertate și fidelitate se întemeiază pe promisiunile lui Dumnezeu, pe fidelitatea sa față de alianță.

Speranța nu garantează deloc faptul că noi nu am avea parte de experiențe de nedorit. Creștinii știu bine că fidelitatea lui Dumnezeu va aduce biruința finală: „Speranța creștină este o speranță care învață, pentru că cunoaște concret puterea asupritoare a judecății pronunțate asupra fiecărei ființe umane și a posibilităților sale. Ca speranță răstignită poate fi speranță de înviere”. Este nevoie de o mare speranță și plină de curaj pentru a crede în Dumnezeul istoriei. „Fără o revoluție a conceptului despre Dumnezeu, nu va exista o credință revoluționară. Dacă nu se eliberează Dumnezeu de imaginile idolatrice produse de tulburările umane, nu va exista o teologie eliberatoare autentică”.

Răul în toate formele sale de speriat (nedreptatea, inegalitatea, suferința și moartea) „încetează teoretic de a fi insultat, imediat după ce considerăm unitatea evoluției și a istoriei în lumina biruinței finale a fidelității lui Dumnezeu față de libertatea sa de a iubi, și a Dumnezeului prezent în mijlocul istoriei în Isus Cristos”. Tot acest rău rămâne însă practic insultător, dacă creștinii nu găsesc curajul de a i se opune printr-o speranță „responsabilă” și solidară.

Ucenicii lui Cristos care cred că crucea Sa este calea către înviere și că prin cruce descoperă sensul suferinței, vor fi antiteza și contradicția unei lumi fără Dumnezeu. Credința în cruce nu numai că dă sens modului nostru de a accepta suferința, dar aprofundează și sensibilitatea lor față de suferința celor asupriți, a acelor marginalizați, a celor bolnavi și conduce pe ucenicii lui Cristos spre o acceptare liberă a tuturor formelor de suferință strâns legate cu rolul profetic pe care ei îl desfășoară împotriva nedreptăților și a lipsei de iubire.

Nimeni nu poate învăța teologia speranței dacă nu a trăit mai întâi pe pielea sa suferințele pe care le întâlnește în mod necesar în aceia care se opun răului și luptă pentru eliminarea suferințelor cauzate de păcat. Numai la școala suferinței (cf. Evr 5,8) ucenicii lui Cristos trebuie să învețe constant ascultarea față de Dumnezeu, înțeleasă în perspectiva credinței active în iubire și speranță „responsabilă”.

Trăind morala misterului pascal, creștinii învață o speranță care este total diferită de optimismul superficial. Acest optimism ne sugerează următoarele: „Acceptă lucrurile așa cum sunt și totul va fi bine”, contrazice credința noastră în misterul pascal și nu pregătește să înfrunte viața în realitatea sa. Atunci când sosește ziua prăbușirii iluziilor, va rămâne numai o amărăciune neplăcută. Pesimismul de astăzi naște din optimismul superficial de ieri. Aceia care caută numai succesul și o fericire bazată numai pe propriile puteri le lipsește profunzimea și neagă speranța creștină. În consecință rămân traumatizați, atunci când trebuie să continue să trăiască în mijlocul dificultăților, falimentelor și deziluziilor.

Pesimismul pregătește calea pentru cea mai înșelătoare dintre toate doctrinele. Fiind speriat de suferință, pesimistul dezertează de pe câmpul de bătălie al vieții și trădează semnificația cea mai profundă a aceleiași vieți. Lipsindu-i curajul de a fi, renunță la plinătatea vieții și refuză să învețe iubirea altruistă la școala suferinței.

Pentru multă lume nu este atât suferința în sine, cât mai ales o lipsă aparentă de sens, aceea care face ca viața să devină insuportabilă. Este posibil să nu ajungem la disperare în mijlocul chiar și celor mai teribile suferințe, atunci când se descoperă în ele o anumită semnificație sau scop profund. Acest lucru presupune ca omul să dorească să înțeleagă întreaga semnificație a vieții, chiar dacă poate să ajungă la acest lucru numai în mod gradual și cu mult efort personal. Semnificația suferinței trăite în unire cu Dumnezeul răstignit este aceea a unei iubiri care speră și a unei speranțe care puțin câte puțin descoperă dimensiunile adevăratei iubiri.

Curajul de a fi și de a spera, de a găsi propriul eu autentic în mijlocul suferinței, manifestă înălțimea libertății umane. Libertatea atinge plinătatea sa numai atunci când acceptă provocările cele mai puternice care provin din viață și iubire. A căuta o viață pe pământ, în care să nu existe nici o suferință, este un mod josnic de a nu alege libertatea și cele mai înalte realizări ale acesteia. Fidelitatea și libertatea creativă cresc cu fiecare „da” plin de curaj spus condițiilor reale ale vieții, printr-o cunoaștere deplină a complexității situației prezente cu posibilitățile și limitele sale multiple.

Cel care îndrăznește să reziste nevoii personale de purificare și strigătului întregului univers care aspiră la o mai mare purificare, știe că suferința poate oferi oportunități unice libertății. Mă refer mai ales la acele suferințe care experimentează iubirea dezinteresată și fidelitatea altruistă față de școala Învățătorului dumnezeiesc. Printr-o astfel de libertate nu numai că se poate suporta fără nici o daună suferința, dar se poate vedea ca fiind o cale regală spre o mai mare libertate.

2.4. O speranță plină de bucurie

Speranța plină de bucurie, speranța nutrită în comun, speranța care acceptă misterul și realitatea crucii, descoperă tot mai mult puterea învierii, fiind în mod fundamental o speranță plină de bucurie.

Speranța creștină îl abilitează pe credincios să trăiască morala fericirilor și să vadă cât de bun este Domnul. A fi „mântuiți în speranță” comportă faptul că adevărata viață, viața în Cristos, a început deja, deși mai trebuie să fie pusă la încercare. Duhul Sfânt a fost deja revărsat în inimile credincioșilor care „se îndreaptă spre scopul vieții lor: a dobândi răsplata care este chemarea lui Dumnezeu la viața veșnică, în Isus Cristos”. Sfântul Paul spune următoarele: „Consider că toate lucrurile lumești sunt gunoaie, căci toate au fost depășite de cunoașterea lui Isus Cristos, Domnul meu, pentru care am părăsit toate” (Fil 3,8). Acest lucru l-a făcut pentru că „pacea lui Dumnezeu, care depășește orice înțelegere umană, va păstra inimile și sufletele noastre în Isus Cristos” (Fil 4,7).

Speranța lui Paul este solidară: „Acum fericirea mea este aceea de a suferi pentru voi” (Col 1,24). Aceia care în mod individual și colectiv au făcut să moară eu-l egoist, se vor bucura de roadele Duhului: iubirea, bucuria, pacea (cf. Gal 5,22). Pentru cel credincios viitorul a început deja, din moment ce Cristos este calea sa aici, acum și pentru totdeauna. Răspunsul nu poate fi decât o speranță plină de bucurie.

3. Corpul uman ca semn al speranței

Corpul uman dotat cu suflet este o promisiune realizată de lucruri și mai mari care vor veni. Corpul uman, ca un organ și o manifestare a spiritului, împlinește o promisiune făcută întregii evoluții și atinge maxima sa splendoare prin întruparea Cuvântului veșnic al Tatălui. „Tu mi-ai pregătit un trup, de aceea am spus: iată-mă, după cum este scris în sulul cărții despre mine, vin, Doamne, ca să fac voința Ta” (Evr 10,5-7). Acest trup este în mod total limbaj de adevăr și de iubire.

Trupul lui Isus, atunci când și-a vărsat sângele noului legământ ne spune adevărul referitor la creație și istorie. Trupul înviat al lui Isus este împlinirea promisiunii prefigurată în primul trup uman însuflețit de Duh. Învierea lui Cristos este promisiunea care va trebui să se realizeze în toți aceia a căror trupuri exprimă în mod total adevărul iubirii.

O mistică destul de răspândită, care s-a născut din modelul gândirii filozofiei grecești, consideră trupul omenesc ca pe închisoarea unui suflet care preexista deja într-o stare de purificare imaterială. Speranța ar privi nemurirea sufletului eliberat de trupul omenesc. Această viziune de suflete nemuritoare, care până la urmă scapă de sub control dezastrul materiei și al vieții biologice, lasă lumea fără nici o speranță.

Speranța învierii din morți este centrală în credința creștină. „Dacă aceasta este ceea ce noi proclamăm, că Isus Cristos a înviat din morți, cum pot spune unii că nu există înviere din morți?” (1Cor 15,12). Oricât de dureroasă ar fi moartea, ea nu poate să țină prizonier pentru totdeauna trupul omenesc, căci este ușa speranței nu numai pentru viața sufletului ci și pentru viața spiritului întrupat – pentru trupul omenesc.

Credința și speranța în înviere nu permit nici o fugă față de lume. Promisiunea că Cristos „va transforma trupul nostru omenesc muritor și-l va glorifica” (Fil 3,21) este o lege – de – speranță eliberatoare și exigentă și obligație de „a cinsti pe Dumnezeu în trupul omenesc” (1Cor 6,20) prin existența noastră pământească. Planul lui Dumnezeu este acela că „în acest trup să se poată revela și viața pe care o trăiește Isus” (2Cor 4,10) și nu numai în ziua învierii din morți, ci pe tot parcursul pelerinajului nostru pământesc.

Așa cum toată aspirația universului a atins scopul său prin învierea trupului lui Cristos, la fel viața noastră în trup este un angajament de a radia în orice relație a existenței noastre această speranță. „Știm că până în prezent întregul univers creat zace și suferă ca durerile unei nașteri. Și noi zacem în interior, în timp ce așteptăm ca Dumnezeu să ne facă fii săi și să elibereze întregul nostru trup” (Rom 22,23).

Atunci când în speranță privim către Domnul cel înviat nu putem să uităm că El, în timpul vieții sale pământești, a revelat iubirea Tatălui față de noi păcătoșii, fiind aproape de cei orbi, leproși și paralitici ca un Medic dumnezeiesc. El ne-a învățat prin cuvinte și fapte să facem din pământ un loc plin de speranță. Așa cum maestrul dumnezeiesc radiază pace, bucurie, milă, foame și sete de dreptate la fel pot și trebuie să facă ucenicii săi în viața lor pământească.

Ca și creștini nu vom separa niciodată trupul de suflet. Trupul nostru uman este dotat cu suflet și creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dacă noi colaborăm cu creatorul nostru, acest trup dotat cu suflet poate deveni o promisiune ideală de bunătate, milă și dorință după adevărata dreptate. Atitudinile fundamentale ale persoanei escatologice sunt recunoștința, lauda, încrederea, pacea și pasiunea purificată, vegherea și bucuria, toate înscrise în fizionomia umană. Spiritualul este întrupat în timp ce trupul este spiritualizat.

O față umană care radiază bunătate și cordialitate este o reflexie a mărinimiei lui Dumnezeu și ne ajută să înțelegem ce anume înseamnă harul lui Dumnezeu (charis este harul care ne arată fața atrăgătoare a lui Dumnezeu). Numai prin Cristos și ucenicii săi autentici Dumnezeu dezvăluie oamenilor fața sa iubitoare.

Mâna omenească este mult mai mult decât un instrument minunat în măsură să mânuiască lucrurile. Mâinile lui Isus au vindecat, mângâiat, slujit, fiind perforate pe cruce de niște cuie. În același fel și mâna noastră poate ajuta la confirmarea unei alianțe și să fie un semn de reconciliere.

Tot trupul omenesc este o comunicare, un semn plin de speranță al faptului că oamenii trebuie să se adreseze unii față de ceilalți și să se cunoască unii cu ceilalți în reciprocitatea conștiințelor, în respect și în prietenie. În acest fel ei ajung să înțeleagă mai bine speranța în comuniunea finală cu Dumnezeu. Sexualitatea umană, care este o dimensiune esențială a existenței umane, trebuie văzută în această perspectivă. Aceasta este cea mai exigentă dar și cea mai promițătoare viziune asupra sexualității, pentru că trezește speranța și ajută la menținerea promisiunilor.

4. Speranța pentru cei fără de speranță

Fără Cristos, marele Sacrament al speranței, omenirea păcătoasă ar fi „un caz disperat”. Biserica (fiecare ucenic al lui Cristos și toți creștinii împreună) a fost dăruită lumii ca semn de speranță. Prin speranța și iubirea lor plină de curaj ucenicii lui Cristos au putut lărgi orizonturile întregii omeniri. Rămânând fideli față de iubirea eliberatoare și de promisiunea Învățătorului, ei au putut sfărâma cercul restrâns și meschin al „prieteniilor” numai cu aceia care sunt bogați și pot aduce o nouă viață și libertate celui disperat, handicapatului, bolnavului, celui asuprit și vinovat. Speranța trebuie să deschidă închisorile pline de un egoism colectiv și de disperare.

Fidelitatea Bisericii față de misiunea sa ca sacrament de speranță va trebui să fie experimentată constant pe baza atitudinii sale față de aceia care într-un mod sau altul sunt niște infractori. Aici se menționează în mod particular homosexualii, care au o mare nevoie de a fi ajutați să facă distincția între păcat și suferință. Deseori aceste persoane dezamăgite și mâhnite au nevoie să fie ajutate să accepte suferința legată de devierea lor sexuală. Experiența lor dureroasă este în mare parte influențată de judecățile aspre ale celorlalți și de incapacitatea lor personală de a distinge măsura vinovăției și gradul de boală. De aceea trebuie să fie mângâiate și încurajate, ori de câte ori manifestă disponibilitate și bunăvoință. Efortul lor inițial strâns legat de acceptarea suferinței oferă o bază speranței și este un semn al prezenței mântuitoare a lui Dumnezeu.

Motivele și atitudinile cele mai potrivite în tratarea persoanelor neadaptate din punct de vedere psihologic vor face ca morala creștină să fie mai credibilă decât ceea ce nu poate face judecățile dure și imperativele stereotipe bazate pe o cunoaștere neadecvată a omului și a lumii sale. Problemele șocante ale obișnuinței de a se droga, a răspândirii deviațiilor sexuale și a altor tendințe psihopatologice cer să se realizeze o abordare mai edificativă, bazată pe studii științifice ale cauzelor și susținută de speranța creștină. Trebuie să ne îndreptăm constant privirea noastră către Cristos, care a dat speranță păcătoșilor publici, acelora care jigniseră morala publică. El îi cheamă pe toți aceștia la convertire și prietenie.

Milioane de persoane răspândite în toată lumea, care nu din vinovăția lor (sau din greșeli mai mici ale acelora care le face fiecare dintre noi în starea sa de viață) au eșuat într-o primă căsătorie și trăiesc acum o a doua căsătorie invalidă din punct de vedere canonic, oferă Bisericii oportunitatea de a se verifica dacă ea însăși este cu adevărat sacrament de fidelitate și în același timp de milostivire: adică de fidelitate față de alianță și de porunca: „fiți milostivi precum Tatăl vostru ceresc este milostiv” (Lc 6,36).

CAPITOLUL IV

Păcatele împotriva speranței

În mod tradițional aceste păcate sunt clasificate în două categorii: disperarea, care anticipă falimentul final și aroganța sau prezumția, care vrea să anticipeze victoria finală fără ca cel interesat să-și pună încrederea în Dumnezeu.

Dar aceste păcate sunt foarte diverse. Cineva poate păcătui împotriva darului divin al speranței nu numai opunându-se direct speranței și încrederii, dar și refuzând să devină un semn al speranței în lume și să ignore colaborarea cu ceilalți, pentru a crea un ambient plin de speranță.

Aceia care se preocupă numai de propria mărturie individuală și se dezinteresează de speranța de mântuire și de împlinire pe care o posedă toți ceilalți, contrazic promisiunile și îndemnurile divine.

Dar cine sunt dușmanii speranței? Există atitudini și ideologii care sunt dușmani ai speranței. Dușmani sunt aceia care caută numai propria fericire momentană, privilegii și putere, lipsindu-i pe alții de speranța lor intramondană. Oamenii și comunitățile care refuză să acționeze cu milostivire către ceilalți sunt dușmani ai speranței.

Toți aceia care prin apatia lor, prin lenevia și indiferența lor se fac incapabili de a fi semn al speranței pentru ceilalți. Ei îl ofensează pe Dumnezeu și promisiunile sale și îi lipsesc, pe ei înșiși, dar și pe alții de speranța creștină.

Probabil că numărul cel mai mare al celor care păcătuiesc împotriva speranței este alcătuit din aceia care păcătuiesc având ca bază a speranței motive greșite sau sperând la ceva ce este opus speranței creștine, cum ar fi succesul politic, economic sau social, care este contrar capacității de a iubi, de a ajuta pe alții și de a acționa cu dreptate.

Astfel păcătuiesc cei care speră la lucruri pe care Dumnezeu nu le-a promis niciodată, și refuză toate promisiunile făcute celor care acceptă chemarea la sfințenie.

La fel păcătuiesc împotriva speranței cei care, chiar dacă speră la lucruri juste, refuză să acționeze, în mod „responsabil” și deci să exprime sau să comunice speranța lor altora.

Oare lumea de astăzi este conștientă de unul dintre cele mai periculoase păcate ale sale împotriva speranței? Este vorba de atașarea atât de mare de activitățile sale, de succes, de progres material, însoțit de abandonarea izvoarelor speranței: contemplația, rugăciunea, întâlnirea cu Dumnezeu.

Un lucru important și care trebuie subliniat nu numai din punct de vedere teoretic dar și al practicii pastorale, este acela de a face o distincție clară între păcatele adevărate împotriva virtuții speranței, pe de o parte și tentațiile sau alte boli psihice, pe de altă parte.

În primul caz, omul refuză în mod conștient să se încredințeze puterii și bunătății lui Dumnezeu și să se orienteze spre El ca propriul său scop. Totuși acest lucru nu are loc încă atâta timp cât el este numai tentat să se abandoneze disperării, sau în mod opus, să se încreadă prea mult în propriile forțe umane sau de a-și căuta salvarea în afara lui Dumnezeu, dar nu cedează tentației. Depresiile și stările de spirit de disperare sunt adesea legate de boli psihice. Acestea pot tulbura sau deprima omul, dar nu au nici o legătură cu o vină în sine (înțeleasă ca în primul caz).

Ca și o clasificare, se poate greși împotriva speranței prin omisiuni, de exemplu, când rezistăm Duhului Sfânt care ne cere să realizăm acte de acest tip. Putem chiar să ne opunem în mod direct împotriva ei, prin gând și prin acțiunile noastre (păcat de comitere). Acest păcat ne poate opune speranței în ea însăși, înseamnă neîncredere în Dumnezeu. Acest lucru are loc atunci când omul, printr-o decizie liberă, încetează să se încreadă în Dumnezeu și disperă, dar și atunci când se încrede în propriile forțe, sau așteaptă totul de la harul divin.

Speranța nu constă numai în încredere, dar și în faptul de a-l dori pe Dumnezeu ca și mântuire autentică și împlinire totală a omului. Omul se împotrivește acestui element al speranței când nu aspiră la Dumnezeu și în mod culpabil nu simte nici o bucurie și nici un gust pentru El. Acest lucru se verifică mai ales prin atitudinea de plictiseală și de lenevie spirituală. Tradiția indică aceste stări de spirit prin termenul grecesc „akkedia”, pe care îl vom vedea mai încolo.

1. Prezumția

1.1. Natura prezumției

Prezumția este o dezorientare umană complexă în realitatea vieții, la care participă vina și slăbiciunea umană și influența spiritului timpului. Prezumptuosul nu încetează să se încreadă în Dumnezeu, într-un mod atât de radical ca cel disperat, însă nici el nu se încadrează într-o măsură justă. Iar acest lucru are loc în două moduri. El supraevaluează propriile forțe și se încrede mai mult în ele decât în Dumnezeu. Exemple ale acestei atitudini sunt sistemele de autosalvare, moralismul, prin care se caută mântuirea, în primul rând prin propriile fapte și nu de la Dumnezeu. O altă formă de prezumție constă în faptul că omul se încrede în mod exclusiv în harul lui Dumnezeu și nu caută să colaboreze cu El. O formă extremă a acestui tip de prezumție este voința de a păcătui încrezându-se în milostivirea divină, adică: omul păcătuiește pentru că Dumnezeu iartă și pentru că, după părerea lui, Dumnezeu ar fi chiar obligat să ierte toate, fără nici o excepție.

În timp ce disperarea comportă o îmbătrânire a spiritului, prezumția prezintă mai ales trăsături infantile. Reduce viața umană și creștină, o lipsește de seriozitatea ei, face să devină ușor acel drum anevoios al speranței, afirmând că-l poate străbate numai cu propriile forțe sau, din contră, că nu trebuie să se preocupe de traversarea lui, pentru că harul divin face totul singur. Această excesivă facilitare (înlesnire) a acestui drum comportă și consecința o reducere a scopului în sine. Dacă omul poate atinge mântuirea singur, atunci nu mai poate consta în non – disponibila și în liber donata autoparticipare a lui Dumnezeu. Dar și dacă ea i-ar cădea în brațe omului fără nici un efort din partea lui, și-ar pierde sublimitatea sa care cere decizia omului.

1.2. Cauzele prezumției

Omul însemnat de consecințele păcatului este tentat mult mai ușor de prezumție decât de disperare. Orgoliul îl face să se gândească de a nu fi în mod complet dependent de Dumnezeu și de harul său pe acest drum care duce la împlinirea sa, sau lenevia sa spirituală îl face să se lipsească de acest efort pe care drumul îl cere. Tentația prezumției nu vine numai din interiorul omului, dar și de la influențe exterioare. Posedă un fundal propriu și forme sociale proprii. O epocă cum este cea actuală plină de orgoliu pentru propriile prestații (realizări) științifice și tehnice, este expusă în mod particular pericolului de a se preocupa și de a spera salvarea absolută prin propria activitate. Dar ea poate deveni, de asemenea, și surdă la mesajul cu privire la drumul dificil care duce la viață, din cauza bunăstării crescânde și a mentalității în care trăiește, și deci poate ajunge să nu mai înțeleagă exigențele vieții ascetice creștine și de a aștepta ca mântuirea să vină fără să se implice prea mult în această problemă.

2. Disperarea

2.1. Natura disperării

Cel care disperă afirmă prin comportamentul său practic că idealul mântuirii absolute în Dumnezeu este imposibil de atins, cel puțin pentru persoana sa. Încetează să creadă că o va putea atinge cu ajutorul harului divin în ciuda tuturor dificultăților, și de aceea numai aspirând la El, precum am putut distinge mai sus, între o disperare explicită și una implicită. Cel care disperă într-o manieră explicită știe că Dumnezeu a promis harul și ajutorul său, dar nu se încrede în ele. Harul lui Dumnezeu îl împinge pe cel care disperă într-o manieră implicită să creadă într-un sens ultim al vieții, chiar dacă aceasta se poate întrevedea foarte greu; acesta însă rezistă acestui impuls și se abandonează în brațele disperării. Orice disperare reală îl face pe om să devină spiritual mai bătrân. El nu mai privește înainte, nici nu mai are curaj. Se oprește și se scufundă tot mai mult în absurditatea vieții.

Originea disperării constă într-un necaz sau o deziluzie mare care-l poate duce pe om, chiar și pe cel credincios, la disperare. Adesea însă este vorba de o puternică tentație împotriva virtuții speranței sau de o diminuare trecătoare a energiilor fizice și spirituale. Dinamica credinței și a speranței prezente în el îl va ridica din nou din această stare de spirit. Însă adevăratul păcat al disperării, provocat mai mult sau mai puțin de un eveniment extraordinar, își are începutul său mai devreme sau mai târziu. El trece prin lâncezeala sau chiar prin pierderea credinței prin ignorarea rugăciunii, adesea și prin modul necontrolat de a se bucura de plăceri, în care omul caută un surogat al slabei comuniuni cu Dumnezeu. Mai apoi apare momentul în care el simte, percepe golul acestui progres al vieții sale. Dacă nu se trezește și nu se întoarce și nu se întoarce în mod decisiv la Dumnezeu ca și scop final al existenței sale cade foarte ușor în disperare. Adevărata vină (în sine) nu constă atât în această decizie dar mai ales în îndepărtarea crescândă de Dumnezeu și în continua autoînșelare dezvoltată prin false idealuri – surogate ale vieții. Chiar și alte tentații de descurajare nerespinse la timp pot pregăti această cale a disperării.

2.2. Consecințele disperării

Disperarea în mod liber transpusă în act ca și dispoziție permanentă ucide viața spirituală. Din momentul în care omul și mai ales creștinul pot trăi numai din speranță, odată cu disperarea încetează viața umană și creștină. Precum speranța îi dă aripi omului pentru a face bine și îl împiedică să facă răul, tot astfel disperarea stinge elanul către bine și astfel apar obstacolele care îl împiedică să facă răul.

Din moment ce omul în disperare pierde speranța de a atinge perfecțiunea și mântuirea, el nu se mai preocupă de îndatorirea sa de a lupta pentru a le atinge. Atunci el se va îndrepta complet către lucrurile acestei lumi și va căuta unele satisfacții sub forma hedonismului sau nihilismului pseudo-eroic, sau își va pierde dorința de a munci și de a trăi și astfel ar putea să termine prin sinucidere. În toate acestea omul rupe legături sau raporturi care îl legau de semenii săi, și alături de care ar trebui să caute realizarea mântuirii sale.

Totuși disperarea nu trebuie confundată cu anumite forme de depresie, tristețe, melancolii sau scrupule, derivate din stres psihologic, tulburări emotive și boli psihice. Ele cauzează sentimente de descurajare și de disperare. Dar în acest caz nu implică relația cu Dumnezeu. Acest lucru se evidențiază atunci când cei care se află în această situație continuă să se preocupe de viața spirituală și să se roage. În cazuri extreme, boala mintală poate să ducă la suicid dar din cauza lipsei libertății interioare, în aceste cazuri nu i se poate imputa, în mod total sau chiar deloc vina.

Disperarea nu se manifestă numai ca și păcat sau ca tragedie a fiecărui individ în parte și a fiecărui creștin, dar poate asuma forma unei dezorientări și a unei tulburări spirituale colective. Ca fenomen social ea își are adesea rădăcinile în condițiile sociale și politice nedrepte. Când, de exemplu, oamenii se găsesc în puterea unui aparat dictatorial sau se găsesc în condiții sociale nedemne pentru un om, când experimentează foarte puțin sau deloc din bunătate, înțelegere și disponibilitate în a ajuta, nu trebuie să ne mirăm dacă își pierd încrederea în Dumnezeu și credința în împlinirea sensului vieții prin El și cad în disperare. Efectele disperării care se pot observa în viața unei persoane se accentuează atunci când îmbracă dimensiuni sociale. Lipsa interesului spiritual se răspândește și poate duce la o autotulburare colectivă în așa numitele orgii ale plăcerii. Sau disperarea generală se descarcă în acte de disperări sociale și politice a unei clase sau a unui întreg popor, în acest caz vina fiind dată mai mult acelora care mențin aceste situații nedrepte și îi împing pe alții la disperare, decât celor disperați.

3. Dezgustul spiritual

3.1. Natura dezgustului spiritual

Sfântul Toma de Aquino așează „akkedia” printre păcatele împotriva iubirii lui Dumnezeu, pentru că ea se opune la bucuria raportului cu Dumnezeu, care se exprimă prin iubirea față de El. Acest păcat se opune, de asemenea și virtuții speranței, pentru că aceasta exprimă dorința de împlinire în Dumnezeu, ca ideal ultim al persoanei și conține o anumită bucurie anticipată cu privire la El. Cel care este copleșit de dezgustul spiritual simte un tip de plictiseală în fața bunurilor derivate din mântuirea spirituală și cu privire la vocația de comuniune totală cu Dumnezeu, prin care fiecare este chemat la mântuire. Ispita acestei toropeli spirituale există întotdeauna, pentru că omul este atât de mult dedicat lucrurilor sensibile și deci foarte expus pericolului de a subestima realitățile mai profunde și invizibile.

În acest dezgust spiritual el nu vrea să aibă parte de măreția care i-a fost promisă și dăruită de către Dumnezeu și care în același timp este legată și de un anumit efort și o anumită hotărâre din partea sa; dar el se retrage în propria sa nefericire, pe care încearcă să o ascundă, căutând de asemenea să facă în așa fel încât să pară un lucru de preț. Dar precum chemarea la participarea la viața divină deranjează în mod continuu această auto-satisfacție, trăiește într-o stare de spirit plină de tensiuni, care generează dezgust și nefericire.

Și aici trebuie să distingem între dezgustul spiritual explicit, care se închide promisiunilor exprimate în Evanghelie, și dezgustul implicit, acela al omului care nu cunoaște Evanghelia, dar care are parte de har, fiind determinat de acesta să creadă în sensul absolut al vieții și să aspire către aceasta cu o încredere totală, dar care însă se închide unei astfel de dinamici, preferând să trăiască după filozofia momentului, anume pentru momentul actual și să se bucure de propria viață de zi cu zi.

3.2. Akkedia ca lene spirituală

Din tot ceea ce am spus rezultă că dezgustul spiritual este denumit pe bună dreptate și lenevia spirituală. Din păcate, odată cu trecerea timpului acest păcat nu a mai fost înțeles în adevărata sa natură de lenevie spirituală, dar a fost transformat foarte simplu în viciul leneviei și identificat uneori chiar cu inactivitatea exterioară. În mod corespondent a fost identificată ca fiind virtute activitatea vizibilă și controlabilă. Dar însă cea din urmă poate să fie chiar un simptom al dezgustului și al leneviei spirituale: acest lucru are loc atunci când omul, pus în mișcare de intenția de a se sustrage prin neliniștea sa la chemarea interioară a harului și a propriei sale destinații autentice, se aruncă într-o manieră atât de puternică în activitatea profesională sau de oricare alt tip, încât nu îi mai rămâne timp, nici energie pentru a se dedica valorilor mai profunde și esențiale, mai ales acelea a aspirației către Dumnezeu ca și punct de sosire a propriei vieți.

3.3 Urmările dezgustului spiritual

Tradiția s-a ocupat foarte profund de consecințele acestei „akkedia” și a ajuns la până a vedea în ea un viciu capital. Ceea ce ea a spus cu privire la izvoarele acestei rădăcini sau a „fiicelor akkediei” își păstrează actualitatea sa și astăzi.

Cine cade în acest viciu vede ca ceva greu tot ceea ce are legătură cu scopul vieții umane și creștine stabilite de Dumnezeu și cu acel drum dificil care duce la acesta. Vede, de exemplu, ca dificile și insuportabile poruncile și directivele autorității divine și umane. Cu privire la acest lucru este foarte semnificativ faptul că, chiar și cateheza modernă uneori nu mai vorbește de porunci, dar de „indicații”. Refuzul acestui mare scop final al omului și a aspirației către acest scop final se transformă în antipatie către acele persoane care prin vocația lor caută să îl recheme, să îl re-conștientizeze în mod continuu și să-i reamintească acest lucru; astfel se explică anumite forme și anumite manifestări de atitudini anticlericale.

Precum omul nu poate trăi într-o atmosferă de tristețe, de nemulțumire și are nevoie de bucurie, caută să i se sustragă într-o manieră cât mai decisă și totală acestei tensiuni interioare refugiindu-se în exterioritate. Caută distracție și devine prizonierul setei de noutate; este neliniștit și caută să înlocuiască această dinamică interioară slabă îndreptată către Dumnezeu cu o continuă neliniște exterioară și printr-o perpetuă peregrinare din loc în loc (instabilitate). Devine incapabil să se dedice în mod conștient și în mod exclusiv unor instanțe mult mai importante și mai esențiale a stării sale de a fi om și de a fi creștin în manifestările sărbătorilor și ale celebrărilor spirituale.

CONCLUZIE

Sunt mulți astăzi cei care-l invocă pe Isus Cristos în spijinul propriei lor idei, a propriilor lupte, a propriilor pasiuni. Proiectează în Isus caracteristicile tipice unui lider care să mobilizeze și care să ridice masele.

Titlurile pe care Noul Testament i le atribuie lui Isus acum par căzute în desuetudine: sunt preferate nume mai afective și mai antrenante.

Isus devine astfel din când în când tovarăș, revoluționar. Ar greși acela care ar subevalua aceste titluri izvorâte fie spontan, fie din moda politică; sunt mărturii ale unei revendicări semnificative. Isus a ales o cale, care astăzi multora li se pare dobândește o semnificație prioritar politică: Eliberatorul. Cu toate acestea Cristos în rugăciunea sa nu atrage. Conform Evangheliei după Ioan apare evident străin de toate acestea. El este Domnul înviat, Fiul lui Dumnezeu Răscumpărătorul. Astăzi se poate vorbi de o nouă percepere a lui Cristos. Această nouă viziune îl reprezintă pe Cristos în lupta istoriei împotriva puterilor; o luptă înrudită cu luptele noastre. Astfel Isus omul, Isus predicatorul profetic – unul dintre noi – devine izvor de contestare politică sau garantul misticii revoluționare. Această percepție e mai mult una trăită imediat decât una structurată teoretic. Totuși ea recere o evoluare critică.

Plecând de la afirmația Evangheliilor că Isus a împlinit voința Tatălui într-o oarecare măsură a fost transpus în mod tradițional unui chip caricaturizat a lui Isus istoric: executorul al unui plan prestabilit. Chiar și moartea sa este cuprinsă în plan și se naște dintr-o necesitate a cărei semnificație este incontestabilă mai degrabă decât misterioasă. Și în acest caz obscuritatea este a noastră.

Creștinul matur este chemat să se străduiască să înțeleagă în ce constă acceptarea lucidă și rațională în baza căreia Isus a îmbrățișat planul lui Dumnezeu. Nu este vorba de un joc deja făcut în care Isus este un simplu pion, dovadă că Isus a trăit ezitările și neliniștile noastre. Ascultarea sa – mărturie a încrederii în raporturile sale cu Tatăl – imprimă morții sale necesare un caracter voluntar: “dacă Tatăl mă iubește – zice Isus – este pentru faptul că îmi dau viața. Eu însumi îmi dau viața, nimeni nu mi-o poate lua. Eu am putere să o dau și am putere să o reiau” (In 10, 17-18.).

Toate acestea pot fi înțelese numai dacă se înțelege speranța lui Isus. Isus speră că Dumnezeu își va îndeplini făgăduințele sale, dar este vorba de o speranță care aparent este fără temei și fără posibilitatea de a fi verificată. Tentația lui Isus este provocată de speranța care mărturisește că Dumnezeu se poate manifesta rupând acea tăcere îndelungată.

Pe acest fundal Isus vestește iminenta venire a împărăției lui Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu vine dar Isus nu-I grăbește timpul. Speranța sa în Dumnezeu este suficientă ca să nu-l inducă în greșeala de a forța destinul: să schimbe pietrele în pâine, să-i seducă pe oameni cu minuni etc.

Refuzul tentațiilor mesianismului politic pune în evidență calitatea și sensul speranței lui Isus, care trebuie să fie și cea a creștinismului.

Speranța lui Isus nu se bazează pe un optimism orb, dar este înrădăcinată în experiența faptului că fericirea este legată de ceva diferit de “abundența bunurilor materiale”.

Împărăția lui Dumnezeu este prezentă chiar și în persecuții și în sărăcie dacă omul se abandonează lui Dumnezeu și astfel să rămână senin în mijlocul împotrivirilor.

Speranța în Isus nu a luat forma unui vis și nici a unei utopii. Isus a experimentat din plin dificultatea de a “schimba voința”.

A refuzat să descopere ucenicilor când va veni plinătatea împărăției; nu a încercat să ascundă falimentul activității sale, a plâns asupra Ierusalimului, s-a mâniat contra împietririi scribilor și orbirii fariseilor, a suferit din cauza slăbiciunilor ucenicilor săi. Dar cu toate acestea nu l-au dus la disperare, nici la demonstrații de putere dar la o comuniune cu Dumnezeu Tatăl.

Acesta este modelul speranței creștine.

BIBLIOGRAFIE

Aa. Vv., Espoir humain et espérance chrétienne, Cerf, Paris 1952.

Bernard C.A., Théologie de l’espérance selon S. Thomas d’Aquino, (Biblioteca Thomas d’Aquino, 34), Paris 1961.

Bernard H., Liberi e fedeli in Cristo, vol. II, Paoline, Roma 1980.

Boros L., Vivere nella speranza, Queriniana, Brescia 1969.

Culmann O., Le retour de Christ, espérance de l’Eglise selon NT, De la chaux et Niestlé, Neucâhtel 1943.

Entralgo P.L., L’attente et l’espérance, Cerf, Paris 1966.

Günthör A., Chiamata e risposta, Paoline, Roma 1978.

Larange L.G., De virtutibus theologicis, Leumann, Torino 1949.

__________, Thomisme; les virtus theologales, Leumann, Torino 1962.

Marin A.R., Teologia della perfezione cristiana, San Paolo, Torino 1997.

Mc Brien R.P., Le virtù teologali, ossatura della vita cristiana, în H.C. (sub îngrijirea), Problemi di teologia dommatica, Queriniana, Brescia 1983.

Moltmann, J., La teologia della speranza, Queriniana, Brescia 1970.

Pannenberg W., Il Dio della speranza, Dehoniane, Bologna 1969.

Peschke K.H., Etica cristiana, vol.II, Urbaniana, Roma 1989.

Piper. J., Speranza e storia, Morceliana, Brescia 1969.

Rahner K., Sulla teologia della speranza, Paoline, Roma 1969.

Ramirez S., La esencia de la esperanza cristiana, Madrid, 1960.

Salvati G.M., Teologia trinitaria della croce, Elle Di Ci, Torino 1987.

Schillebeeckx E., Dio il futuro dell’uomo, Paoline, Roma 1972.

Schiler H., La speranza, în Riflessionisul NT, Morceliana, Brescia 1969.

Dicționare și enciclopedii

Barbaglio G. – Dianich S., (sub îngrijirea), Nuovo dizionario di teologia, Milano 1977.

Dufour X.L., (sub îngrijirea), Nuovo dizionario di teologia biblica, Torino 1976.

Sansoni G.C., (sub îngrijirea), Enciclopedia Cattolica, Firenze 1985.

Kittel G., (sub îngrijirea), Grande lessico del Nuovo Testamento, Brescia 1967.

Privitera S., (sub îngrijirea), Nuovo dizionario di teologia morale, Milano 1990.

Reviste

„Biblica. Commentarii periodici ad rem biblicam scientifice investigandam”, Roma.

„Concilium. Revista internazionale di teologia”, Brescia.

„Foi et vie”, Mons.

„Lumière et vie. Revue de formation et de réflexion théologiquies”, Lyon.

„Summiere et Vie”, Paris.

„Vita e pensiero. Rassegna italiana di cultura”, Milano.