Specilizarea: Kinetoterapie și Motricitate Specială [612701]

1
Universitatea „Babeș – Bolyai”
Facultatea de Educație Fizică Ș i Sport
Specilizarea: Kinetoterapie și Motricitate Specială

LUCRARE DE LICENȚ Ă

Specilizarea: Kinetoterapie și Motricitate Specială

2
PERIARTRITA SCAPULO -HUMERALĂ :
SINDROMUL DE IMPIGMENT
LA JUCĂTORII DE TENIS

I
INTRODUCERE ……… …………… ….…………………… ………………………… …..……….. …………….. 5
1.1.MOTIVAREA ALEGERII TEMEI…………… …….. ………………………… ……… …… ………… 5
1.2. IPOTEZA DE LUCRU…………………………………… …….. ………… ..………… ……………… 5
1.3. SCOPUL ȘI OBIECTIVELE…………………………….. .………… ….………… ……… ……………. 5
II
FUNDAMENTAREA TEORETICĂ ……………………………… ………………… ……….. 7
2.1. PROFILUL FIZIOLOGIC AL JUCĂTORULUI DE TENIS DE CÂMP……………… ………… ……7
2.1.1. BIOTOPUL SOMATIC …… …………………………… ………………… ………… …..……7
2.1.2. COMPOZIȚIA CORPORALĂ ȘI CALITAȚILE ANTROPOMERTICE …… ……….………..7
2.1.3. ASIMETRIA FUNCȚIONALĂ A MEMBRULUI DOMINANT ………… ……………… ……. 8
2.1.4. APARATUL LOCOMOTOR ………………………………………… ……… …….. ……….. 9
2.2. UMĂRUL……………………………………… ………… ………………… …..…… ………. ………10
2.3. PERIARTRITA SCAPULO -HUMERALĂ………………………………… …… …………. .19
2.3.1. ETIO -PATOGENIE ………………………… …….. ……………………………… ….……. 19
2.3.2. ASPECTE CLINICE ……………………………… ..…………………………… ……. …..21

3
2.3.3. EXAMENUL RADIOLOGIC ………………… … ……………. …………………… …..…..23
2.4. SINDROMUL DE IMPINGEMENT………………………………………………… ……….. ……. 23
2.4.1. CAUZELE APARIȚIEI SINDROMULUI DE IMPINGEMENT ……… ………… …… ……24
2.4.2. SIMPTOME ………………………… …………………………… ….………….. …………. 25
2.4.3. CLASIFICARE …………………………………………………… …….…..……………… 27
2.4.4. TRATAMENTUL ………………………………………………… …………… ……..…….. 28
2.5.RECUPERAREA SINDROMULUI DE IMPINGEMENT PRIN MIJLOACE
KINETOTERAPEUTICE …………………………………………………………… ..….……. ………… .32
2.5.1. DEFINIREA MOBILITĂȚII ………………………………………… ..……… ……… ..…..32
2.5.2. METODE PRACTICE DE DEZVOLTARE A MOBILIT ĂȚII ȘI AMPLITTUDINII DE
MIȘCARE …………………………………………………………………… ….……… .…… ……34
2.5.3. STRECHINGUL ……………… ………………………… …… …… ..…… …… …….. .……36
2.5.4. INHIBIȚIA ACTIVĂ (IA)………………………… ………………… …………… …………… 37
2.5.5. TEHNICA CONTRACȚIE -RELAXARE ………………………….. …… …………… ……… 37
2.5.6. TEHNICA CONTRACȚIE -RELAXARE -CONTRACȚIE ………………… ……… ………….. 38
2.5.7. TEHNICA „CONTRACȚIA AGONISTULUI”……… …………… …………….. ………… .38
III
STUDIU PRIVIND RECUPERAREA SINDROMULUI DE IMPINGEMENT PRIN
MIJLOACE KINETOTERAPEUTICE ……………………………………… ……….……… ..39
3.1. MATERIAL ȘI METODE ………………………………………………………… …………… …….. 39

3.1.1 PREZENTAREA LOTULUI DE PACIENȚI ȘI LOCUL DE DESFĂȘURARE A
CERCETĂRII… …………………………………………… …………………… …….. ……………39
3.1.2. METODE DE CERCETARE …………………………………………… ……… …….……. 39
3.1.3. EVALUAREA INIȚIALĂ A SUBIECȚILOR ……..…… ……… …… ……………. .……. 40
3.2. PROGRAM TERAPEUTIC……………………………………………… ……… …..……………… 42

4
IV
REZULTATE……………………………………… ……………… ………………………… 59
4.1. EALUAREA INIȚIALĂ A PACIENȚILOR………………………………………………………… 59
4.2. EVALUARE FINALĂ ……………………… ……… .………… ……………………………………. 63
4.3. INT ERPRETAREA REZULTATELOR…………………… ………………… …………… ………… 67
V
CONCLUZII…………………………… …………….. …………………………………… …73
REZUMAT ÎN ENGLEZĂ…………… ………………………… …………………………… 74
BIBLIOGRAFIE …………………… ……………………… ….….…………… …….……… 75

5
I
INTRODUCERE

În ultimul deceniu, la sportivii de performanță, în special la înotători și tenismeni,
sindromul de impigement, a deveniv o problemă de bază ce frânează performanța acestor
sportivi. Dorința de a face performanță la vârste cât mai timpurii dar și creșterea cerințelor
fizice în jocurile de tenis obligă tenismenii să se pregătească tot mai intens, de multe ori
afectâ nduși grav sănătatea.
1.1. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI
Mobilitatea are un rol foarte important în desfășurarea jocului de tenis de câmp,
Motivul alegerii temei o reprezinta faptul ca kinetoterapia, fiind o modalitate eficace de
profilaxie si de tratare a sindromului de impinge ment .Având contact des cu jucatori de tenis
care din cauza unor antrenamente necorespunzătoare și -au afectat sănătatea, cel mai des acești
jucători de tenis de camp au avut sindromul de îm pingement. Acest fapt m -a motivat să
studiez ș i să încerc să ajut acești sportiv i pentru ca ei să își poată continua cariera.
1.2. IPOTEZA DE LUCRU
In urma programului de kinetoterapie asocia t cu aplicarea tratamen curative, tratament
igieno dietetic, tratament curative, tratament balneo -fizic, electroterapie, hidroterapie, masaj, și
tratament chirurgical, imbunatatim performanțele sportive ale tenismenilor , prin reducerea
intensitatii durerii, co rectarea atitudinilor vicioase, realiz ând astfel men ținerea și ameliorarea
densita ții osoase , reducer ea durerii, creșterea mobilității articulare ale umrului .
1.3. SCOPUL ȘI OBIECTIVELE
Scopul lucrarii reprezinta rezolvarea problemei pr opuse in ipoteza de lucru,
demonstrand importanta kinetoterapiei in profilaxia si tratarea sindromului de împinge ment .

6
Obiectivele terapeutice:
– Cresterea si mentinerea densitatii osoase;
– Reducerea durerii;
– Cresterea capacitatii de incarcare a sistemului osos;
– să amelioreze mobilitatea articulară ;
– Corectarea atitudinii vicioase;
– Reducerea riscului la sc ăderea a amplitudinii de mișcare ;
– Creșterea capacitații de e fort;
– Creșterea tonusului muscular general;
– Obținerea u nui grad mai mare de independență a pacientului;
– Ameliorarea st ării generale;
– Îmbunatațirea performan țelor jucătorului de tenis ;
– Să calmeze durerea ;
– Să combată inf lamația și tendința în fibroză.

7
II
FUNDAMENTAREA TEORETICĂ

2.1. PROFILUL FIZIOL OGIC AL JUCĂTORULUI DE TENIS DE CÂMP
2.1.1. BIOTOPUL SOMATIC

Constituția fizică sau biotipul morfologic somatic are importanță mai mare pentru
jucătorul de tenis de câmp, dar relevanță mai redusă în cazul tenisului de masă.
Biotipul constituțional somatic favorabil pentru jucătorul de tenis de câmp prevede
talia î naltă și medie, anvergura mare ( +8, – +10 cm față de talie), diame trul biacromial cu 4 -6
cm mai m are decât cel bitrohanterian, diametrul palmar longitudinal mare 22 -26 cm, lungimea
labei piciorului de 43 -46 cm, dezvolt area optimă a musculaturii membrelor superioare și mai
ales a c elor inferio are și spatelui și integritatea morfologică a analizator ului vizual (Angelescu
2002).
2.1.2. COMPOZIȚIA CORPORALĂ ȘI CALIT ĂȚILE ANTROPOMERTICE
Un studiu transversal prospectiv, care a evaluat 44 jucători adolescenți de tenis și 32 de
martori pentru a determina efectele activității fizice, aportului de nutrimente ali mentare,
maturării sexuale și compoziției corporale asupra densit ății minerale osoase a evidențiat că
jucătorii de tenis au avut o masă corporală slabă (medie [SEM ] 50,6 [1,6] kg vs. 45,1 [1,7] kg,
p=0,022), o densitate minerală osoasă a trohanterului (1,0 [0,02] g/cm2 vs. 0,9 [0,03] g/cm2,
p=0,032) și un conținut mineral osos al antebrațului dominant (173,7 [7,4] g vs. 146,5 [9,3] g)
semnificativ mai mare, dar o de nsitate minerală osoasă mai mică la nivelul antebrațului
nedominant (0,7 [0,02] g/cm2 vs. 0,8 [0,03] g/cm2, p=0,028). Aportul mediu zilnic de calciu a
fost sub cel recomandat în ambele grupe. Nu s -a constatat nici o corelație între densitatea
minerală osoa să și aportul de calciu și efort fizic. Masa corporală slabă a fost cel mai bun
indicator al densității minerale osoase și conținutului mineral osos, atât în cazul jucătorilor de
tenis, cât și al martorilor. Pe baza acestor rezultate, autorii au concluzion at că masa corporală
slabă este cel mai bun indicator al densității minerale osoase și conținutului mineral osos la
jucătorii de tenis și martori. Tenisul exercită un efect local specific, iar antrenamentul trebuie

8
axat pe reducerea acestui efect. Deși apo rtul de calciu nu a avut nici un efect asupra densității
minerale osoase, alimentația pentru tinerii sportivi trebuie centrată pe promovarea unui regim
alimentar echilibrat, care să asigure cantități adecvate de energie și nutrimente (Juzwiak ș.c.
2008).
O cercetare complexă a evaluat compoziția corporal; aportul alimentai r la 44 de
jucători de tenis adolescenți divizat în două grupe de vârstă (vârsta 10 -13 ani și 14 -18 ani).
Indicele de masă corporală și grăsimea corporală pentru practicarea tenisi ului au fost adecvate
la 89% și res pectiv 71% din jucători, indiferent de grupa de vârstă. S -a observat un deficit
caloric mai mare 10% din consumul de energie la 32% din jucători. 50% sportivi au consumat
carbohidrați conform valorilor recomand ate. Aportul de proteine și lipide a depășit valorile
recomandate , în timp ce aportul de fibre, calciu, potasiu, magneziu și acid folic situat sub
recomandări la 98%, 80%, 100%, 100% și respec tiv 98% din sportivi. Deficiențele nutriționale
observate reprezintă un obstacol suplimentar la adolescenții angajați în spo rtul
competițional în calea realizării unei nutriții optime pen tru menținerea dezvoltării, stării de
sănătate și performanței (Juzw ș.c. 2006).
2.2. UMĂRUL
Umărul (Fig. 1 ) este cea mai mobilă articulație a corpului, av ând poate cea mai imperfectă
coaptare a suprafețelor articulare. Acest neajuns morfologic este suplinit printr -un sistem de
structuri capsulotendinoase de mare eficiență morfofuncțională, care în majoritatea cazurilor
stau la baza disfuncționalității umărului. (Tudor Sbenghe, 1987, p.402).

9
Fig. 1. – articulatia umrului
Clasic, umărului i se descriu 5 articulații, dintre care 3 reale (scapulohumeral ă,
acromioclavicular ă și sternoclavicular ă) și 2 false (Fig. 2 – Fig 3 ) , numite și „suprafețe de
alunecare" (soapulotoracic ă și bursa seroasă subacromio – deltoidiană). Conceptul de „centură
scapulară" înglobează art iculațiile sternoclaviculară, ac romioelaviculară și scapulotoracică.
(Tudor Sbenghe, 1987, p.402).

Fig. 2. – cele 5 a rticulatii ale umărului

10

Fig. 3. – articulatii ale umărului
Articulația sternoclaviculara (o diartroză) (Fig. 4) permite următoarele mișcări : ridicarea –
cobor ârea claviculei (trapez, sternocled omastoidian, capul clavicular și, respectiv, marele
pectoral, deltoid, subclavieular), pro iecția înainte și înapoi a claviculei (marele pectoral,
deltoid, subclavicular, respectiv trapez și sternocleidomastoidian) și circumducția. (Tudor
Sbenghe, 1987, p.402).

Fig. 4. –articulația sterno -claviculară
Articulația acromioclaviculară (o artrodie) (Fig. 5), permite mișcări de alu necare de mică
amplitudine. (Tudor Sbenghe, 1987, p.402).

11

Fig. 5. – Articulația acromioclaviculară
Articulația scapulotoracică face joncțiunea între fața anterioară a scapulei și mușchiul
subscapular și între fața externă a coastelor și mușchii intercostali. Între cele două fețe se
întinde marele dințat, care delimitează spațiul interserat osubsoapular și spațiul
interse ratotoracic. Mișcarea pe care o permite această art iculație este o basculare de 45° a
scapulei : ridicarea scapulei (îndepă rtarea de coloana vertebrală) prin trapez, romboid, angular
și cobor ârea scapu lei (adducția) prin trapez, dințatul mare, dorsalul mare. (Tudor Sbenghe,
1987, p.402).
Articulația s capulohumerală (o enartroză) în care s ânt posibile toate mișcările cu mare
amplitudine. Dinamica acestei articulații este asi gurată de un mare număr de mușchi, grupați
de unii autori (destul de criticabil) în trei categorii :
– mușchii posteriori ai coloane i vertebrale (trapezul, marele dorsal, romboizii, angularul)
– mușchii toracobrahiali (marele pect oral, micul pectoral, subclavi cularul, marele dințat)
– mușchii scapulobrahiali (deltoidul, coracobrahialul, supraspinosul, micul rotund, marele
rotund). (Tudor Sbenghe, 1987, p.402).
Cavitatea glenoidă este mărită de un burelet glenoidian, dar nici așa nu acoperă capul
humeral. Capsula, cu întăriturile ei ligamentare (ligamentul coracohumeral, cele trei ligamente
glenohumerale), ca și ten doanele fuzionate ale subscapularului, supraspinosului și rotundul

12
mic creează un puternic aparat de suspensie pentru membrul superior. (Tudor Sbenghe, 1987,
p.402).
Mobilitatea glenohumerală, deși importantă, nu este responsabilă de toată amplitudinea de
mișcare a brațului, la care contribuie și cele lalte articulații, și în primul r ând scapulotoracic ă.
(Tudor Sbenghe, 1987, p.403).
Organizarea musculaturii umărului este destul de complicată, iar modalitățile de acțiune a
diferiților mușchi în diferite situ ații sânt "încă departe de a fi perfect c unoscute. Eliberarea
membrelor superioare odată cu trecerea la bipedism a contribuit la complexitatea acestor
activități , în continuare, vor fi prezentate c âteva aspecte ale activității unora dintre, mușchii
umărului, așa cum apar ele într -o serie de studii mai recente (Tudor Sbenghe, 1987, p.403).
Trapezul (Fig. 6) are un ro l considerabil în ridicarea umărului (partea superioară) și în
coborîrea lui (părțile mij locie și inferioară), precum și în flexia ș i abducția brațului pe toată
cursa de 180° a acestuia. Cea mai mare activitate a lui este înregistrată în mișcarea de abducție
a brațului (în cele 2/3 inferioare ale mușchiului). Rolul trapezului superior în sus ținerea
centurii în ortostatism este azi inf irmat dacă subiectul se relaxează (Beam Fernandez –
Ballesteros). Chiar dacă se ia în mână o greutate (4 —10 kg) și subiectul știe să se relaxeze, nu
apare vreo activitate în trapez (important de învățat pentru cei care cară greutăți în mâini).
(Tudor Sbenghe , 1987, p.403).

Fig. 6. – trapezul

13
Pectoralul mare , (Fig. 7) prin capul clavicul ar, realizează flexia brațului, având un
maximum de activitate la 115°. Capul sternocostal nu participă la flexie, dar este esențial în
adducție. In rotația internă cu rezistență, acționează tot capul clavicular. (Tudor Sbenghe,
1987, p.403).

Fig. 7. – pectoralul
Deltoidul (Fig. 8) deși s-a spus că particip ă la toate tipurile de mișcare, Basmajian și Colab.
consideră că acest mușchi nu participă deloc la rotația internă și aproape deloc la cea externă.
Fasciculul anterior rea lizează flexia, participă la ridicarea brațului (peste 90°) și la abducție ,
fasciculul mijlociii realizează abducția și ridicarea brațului, participă la flexie și extensie,
fasciculul posterior realizează extensia și participă (inconstant) la abducția și ridicarea
brațului. (Tudor Sbenghe, 1987, p.403).

Fig. 8. – deltoidul

14
Bicepsul brahial (Fig. 9) participă la flexia brațului cu rezistență (cotul întins). Abducția cu
rezistență activează ambele capete ale bicepsului (Furlani) ; acționează și în adducția cu
rezistență, dar numai capul sc urt. Nu are rol în rotație. Bicepsul menține brațul în abducție
dacă acesta este rotat extern, iar antebrațul supinat ; dacă brațul este rotat intern, iar antebrațul
pronat, bicepsul nu poate participa la abducție. (Tudor Sbenghe, 1987, p.404).

Fig. 9. – bicebs drahial
Rotundul mare (Fig. 10) a avut mult timp o acțiune controversată. Nu participă la mișcările
libere de cât când br ațul este în hiperextensie (în spatele corpului) pentru adducție. Dacă se
opune rezistență mișcărilor, rotundul mare intră î n acțiune pentru rotația internă, adducție și
extensie. (Tudor Sbenghe, 1987, p.404).

Fig. 1 0. – Rotundul mare

15
Marele dorsal (Fig. 11), este un extensor puternic și un adductor al brațului. Rolul lui de
rotator intern este încă controversat (Basmajian îl consideră rotator în mișcarea liberă, dar
Sousa și Colab. neagă acest rol). In miș carea cu rezistență este sigur un extensor, adductor și
rotator intern ; participă și la cdbor ârea humerusului (Ito și colab.). (Tudor Sbenghe, 1987,
p.404).

Fig. 1 1. – Marele Dorsal
Supraspinosul , (Fig. 12), care face parte dintre rotatori, are o acțiune can titativă, și nu una
calitativă, adică mărește forța mișcării de abducție. Absența lui slăbește abducția, da r nu o
suprimă. Nu este starter ul miș cării de abducție, cum a fost considerat (Van Linge, Mulder,
Basmajian). (Tudor Sbenghe, 1987, p.404).

16
Fig. 1 2. – Supraspinosul
Subscapularul , subspinosul, rotundul mic — considerați mu șchi depresori ai humerusului
reprezintă un ,,ter țet" funcțional (Inman și colab ) (Fig. 13), care acționează ca al doilea grup
(inferior) al cuplului de forțe din abducție și flexie, mișcări în care acești mușchi acționează
continuu. Subspinosul și micul rotund își cresc activitatea liniar cu progresia abducției.
Subscapularul își crește activitatea pînă la abducția de 90°, apoi activitatea lui scade. (Tudor
Sbenghe, 1987, p.404).

Fig. 13. – Subscapularu,Subspin osul, Rotundul mic
Supraspinosul , subscapularul, subspinosul și rotundul mic formează mușchii „manșonului
rotatorilor "(Fig. 14) . Aceștia, alături de deltoid, pectorali, marele dorsal și rotundul mare,
alcătuiesc musculatura articulației s capulohumerale. (Tudor Sbenghe, 1987, p.404).

17
Fig. 1 4. – Supraspinosul, subscapularul, subspinosul și rotundul mic
Rotația scapulei este o importantă funcție realizată de un grup distinct de mușchi organizați
într-un cuplu de forțe. Componenta supe rioară (partea superioară a trapezului, ridicătorul
scapulei și digitațiile superioare ale dințatului anterior) menține pasiv scapula printr -o con tinuă
activitate, ridică scapula cresc ându-i activitatea și participă la rotarea ei. Componenta
inferioară (p artea inferioară a trapezului și digi tațiile inferioare ale dințatului anterior)
participă la rotația scapulei. Ac tivitatea acestei ultime componente crește în timpul ridicării
brațului : partea inferioară a trapezului, în ridicarea p rin abducție ; dința tul, în ridi carea prin
flexie. (Tudor Sbenghe, 1987, p.404).
In functionalitatea umarului, un rol deosebit il are bursa subacromio -deltoidiana, a carei
portiune superioara desparte tendonul supraspinosului de arcul coracoidian, iar cea inferioara
desparte deltoidul de capul humeral.
Bursa subacromio -deltoidiana constituie normal un spatiu inchis (Fig. 15), la unii bolnavi
cu boli reumatice inflamatorii ea poate comunica cu articulatia glenohumerala. O alta bursa
este cea a tendonului lungii portiuni a bicepsului. Captu șite cu un strat de celule sinoviale,
bursele se pot inflama, particip ând la realizarea un ora dintre tulburarile clinice ale PSH.
(Tudor Sbenghe, 1987, p.405).

Fig. 1 5. – Bursa subacromio -deltoidiana

18
2.3. PERIARTRITA SCAPULO -HUMERALĂ
DEFINITIE : Periartrita scapulo -humerala (PSH) este un sindrom clinic, caracterizat prin
durere, redoare si impotenta func țională a umarului, asociate în diverse grade, determinate de
procese patologice, care interesează țesuturile periarticulare (tendoane, burse) si in unele
cazuri capsula articulara.
Prima descriere a periartritei scapulo -humerale apartine lui Duplay care, in 187 4,
atribuia toate suferintile um ărului bursitei subacromio deltoidine; la o mai buna cunoa ștere a
sindromului au contribuit Codman si de Seze . Inciden ța maxim ă este la cei peste 40 de ani.

2.3.2. ASPECTE CLINICE
Din punct de vedere clinic, deosebim 4 tablouri, descrise magistral de către de Seze, care
are contribuții importante în aprofundarea și mai bun ă cunoaștere a periartritei
scapulohumerale. Acestea s ânt : umă rul dureros simplu, umărul dureros acut, umărul blocat și
umărul pseudoparalitic. (Șt Șuțeanu, 1977, p.418).
1. Umărul dureros simplu
Umărul dureros simplu, formă clinică particulară, cunoscută și sub numele de periartrită
dureroasă simplă neanchilozantă, este consecința leziunilor degenerative, uneori calcificate,
ale tendoanelor celei de -a doua articulații, mai ales ale supraspinosului și bicepsului.
Este forma clinică cea mai frecventă. Bolnavul acuză dureri mode rate în umăr, mai ales cu
ocazia unor mișcări (c ând se îmbracă, c ând se piaptănă) sau c ând solicită membrul superior
respectiv prin purtarea unor greutăți ; durerile pot s tânjeni bolnavul în timpul somnului,
deoarece ele se intensifică uneori în anumite poziții.
Mișcările umărului nu s ănt limitate , rareori există o ușoară impo tență funcțională.
Evoluția umărului dureros simplu este favorabilă, vindecarea producându -se în câteva
săptămâni sau cel mult în câteva luni, fie spontan, fie în urma tratamentului. Uneori însă
durerea se poate agrava, umăr ul, dureros simplu devenind umăr dureros acut, hiperalgic. (Șt
Șuțeanu, 1977, p.418).

22
2. Umărul dureros acut
Umărul dureros acut (periartrita scapulohumerală acută) debutează uneori ca atare, în mod
brutal, cu o durere atroce și impotență totală a membrului superior ; alteori, această formă
clinică este continuarea evoluției unui umăr dureros simplu. Substratul său anatamopatologic
evoluția este îndelungată ; în lipsa unui tratament adecvat, bloca jul umărului poate persista
câteva luni ; cu timpul însă, uneori după șase luni, alteori după un an, umărul începe să se
elibereze și majori tatea bolnavilor își recuperează în întregime mobilitatea. (Șt Șuțeanu, 1977,
p.419).
4. Umărul pseudoparalitic
Umărul pseudoparalitic, rezultat din ruptura întin să, spontană sau traumatică, a tendoanelor
mușchilor rotatori, se traduce clinic printr -o impotență a brațului : ridicarea activă la verticală
a brațului este impo sibilă, în contrast cu păstrarea mișcărilor pasive. Această impotență
funcțională persistă ș i după ce durerea, intensă inițial (mai ales în caz de traumatism), a
diminuat spontan sau în urma tratamentului anal gezic și antiinflamator ; nu este deci vorba de
o limitare dureroasă a mișcărilor, ci de o gravă compromitere a mobilității active, datori tă rup –
turii calotei rotatorilor. (Șt Șuțeanu, 1977, p.420).
5. Umărul blocat
Umărul blocat constituie o suferință frecvent întîlnită, care începe sub formă de dureri
moderate ale umărului cu exacerbări nocturne (se poate diagnostica în acest prim stadiu un
umăr dureros simplu), dar a cărui evoluție, de obicei lentă, se face către o limitare progresivă a
mișcărilor ; cu timpul, durerea dispare total, dar mobilitatea articulației soapulohumerale este
complet sau aproape complet abolită, realizîndu -se aspectul de umăr blocat; bolnavul are
dificultăți mari în efectuarea unor gesturi cotidiene (îmbrăcatul, pieptănatul ete.), ca și în
exercitarea unor profesiuni manuale. (Șt Șuțeanu, 1977, p.421).

2.3.3. EXAMENUL RADIOLOGIC
Diagnosticul periartritei scapulohumerale este un diagnostic clinic, exaimenul radiologie
neavând un aport esențial din acest punct de ve dere. Nu este însă mai puțin adevărat că

23
examenul radiografie trebuie efectuat oricărui bolnav cu periartrită scapulohumerală ; ar fi o
mare gr eșeală să se înceapă un tratament și să se efectueze infiltrații oricărui bolnav cu dureri
ale umărului, înainte de a ne convinge, printrun exa men radiologie, de integritatea
extremităților omohumerale, exeluzând o artrită sau o artroză. Această integrita te este necesară
diagnosticului. (Șt Șuțeanu, 1977, p.420).
Aceste calcifieri sânt ovalare, uneori rotunde și au un volum va riabil (unele sânt mici, altele
sânt foarte voluminoase) ; ele nu au o semnificație nosologică, putând fi asimptomatice, atâta
timp cât nu sânt însoțite de procese inflamatoare. Dacă prezența caleifierilor tendinoase este
constatată fie în umărul du reros simplu, fie în umărul dureros acut, în cazul acestuia din urmă
se mai pot observa calcifieri ale bursei subacromiodeltoidiene, a cărei inflamație acută
constituie deseori sub stratul morfologic al umărului dure ros acut.

Fig. 16. – calcifierea tendonului supraspinosului.
2.4. SINDROMUL DE IMPINGEMENT
Clinic “sindromul de impingement ” se caracterizeaz ă prin prezen ța unor dureri
recidivante la nivelul um ărului, la subiec ți tineri, în special la cei care practică anumite
sporturi . Sindromul de impingement mai este cunoscut și sub numele de ”sindromul
supraspinosului”, ”umărul înotătorului” sau ”umărul aruncătorului”. Afec țiunea poate apărea
la orice persoană care își solicită excesiv umărul și reprezintă distrug erea tendoanel or coafei

23
rotatorilor (Fig. 17).

Fig. 17. – distrugă tendoanele coafei rotatorilor.

2.4.1. CAUZELE APARIȚIEI SINDROMULUI DE IMPINGEMENT
De obicei este insuficient spațiu între acromion și coafa rotatorilor (Fig. 1 8.), astfel încât
tendoanele să alunece ușor când ridicăm brațul. Tendinopatia coafei rotatorilor apare ca
urmare a unui sindrom de suprasolicitare și este asociat cu o biomecanică defectuoasă la
nivelul umărului. Această uzură a tendoanelor coafei rotatorilor se numește impingement.

Fig. 1 8. – Coafa rotatorilor
2.4.2. SIMPTOME

24
 La început, sindromul de impingement cauzează dureri generalizate ale umărului. De
asemenea, este dureroasă ridicarea brațului prin lateral sau prin față, persoanele afectate
acuză insomnii cauzate de durerea umărului, mai ales când se rostogolesc pe partea
afectată. Un semn clar de sindrom de impingement es te apariția unei dureri ascuțite când
ducem mâna la buzunarul de la spate.
 Pe parcursul înrăutățirii situației starea de disconfort crește, iar articulația poate deveni mai
imobilă. Inabilitatea de a mai ridica brațul poate indica ruperea tendoanelor coafei
rotatorilor.
 Sindromul de impinge ment (Impingement syndrome)
 Este determinat de o suferin ță a tendonului mu șchiului supraspinos. Asupra acestuia,
datorit ă particularita ților anatomice, se exercit ă o presiune („impingere”) care repetat ă
poate determina dezvoltarea unei tendinite calcifiante ce poate favoriza ruptura partial ă și
chiar total ă de manson („coafa”) al rotatorilor.
 Dureri recidivante la nivelul umarului, la subiec ți tineri frecvent practican ți a unor sporturi
ca: aruncare greu tații, sul iței etc.
 Debut insidios, cu o cre ștere gradat ă a intensita ții durerii și care este accentuat ă de
activitate.
 Durerea are un punct maxim pe fa ța antero -lateral ă a umarului, iradiaz ă pe bra ț, este
exacerbat ă noaptea, in somn, la schimbarea pozi ției și perceput ă la ridicarea bra țului mai
ales între unghiurile 90 – 120° (ridicarea bra țului deasupra capului), la abduc ția pasiv ă și
rotația intern ă.
 Mobilitatea um ărului este afectat ă mai ales pentru mi șcările de flexie si rota ție intern ă
 Semnul „impinge ment ” este pozitiv; dac ă se injecteaz ă 10 ml xilina 1% imediat sub
acromion durerea se diminueaza (semnul”impinge ment ” se negativeaz ă), confirm ând
diagnosticul de sindrom de impingement.
 Apăsarea marginii anterioare a acromionului produce durere intens ă.
 Radiografie umar: deceleaz ă prezenta de: chisturi, necroza marii tuberozitati a capului
humeral, osteofite pe marginea anterioara și fața inferioar ă a acromionului (Fig. 18 -19)
(artroza secundar ă). O imagine radiologic ă normal ă a umarului nu exclude diagno sticul de
PSH.

25
 RMN detecteaza un spectru larg de afec țiuni, de la degenerare p ână la ruptura par țială sau
totală. Mai poate eviden ția leziuni ale tesuturilor moi și este deosebit de util in urm ărirea
evolu ției postoperatorii.
 Ecografia mio -entezo -osteo -articulara poate fi și ea util ă decel ând rupturi medii la nivelul
coafei rotatorilor.
 Electromiografia si studiul velocit ății conducerii influxului nervos sunt obligatorii atunci
când o afectare neurologic ă este suspectat ă.

Fig. 18. -19. – radiografia umărului cu sindrom de impigement

TratamentMedicamentos – se administreaz ă numai la indica ția medicului ci consta în:
antiinflamatorii nesteroidiene (AINS), corticoterapie local ă (diprofos injectat sub acromion),
anestezice aplicate local (intr ă sau periarticular sau în puncte dureroase).
Fizioterapie: termoterapie, crioterapie, electroterapie analgetic ă și decontracturant ă (curen ți
diadinamici, interferen țiali, curent galvan ic etc), ultrasonoforeza, laser. Kinetoterapia este cea
mai important ă deoarece pe l ângă recuperarea func ționalit ății um ărului, este esen țial în
combaterea recuren ței.
Chirurgical: se adreseaz ă pacien ților tineri care dezvolt ă acest sindrom. La v ârstnici
tratamentul este conservator (Архипов С.В. , 1975, p.230).
2.4.3. CLASIFICARE

26
Clasificarea leziunilor prin impingement subacromial a fost realizata de NEER (1983)
pentru a imb unata ți intelegerea sindromului , diagnosticul si tratamentul. Exist ă 3 stadii ale
sindromului de impingement.
Stadiul I este reprezentat de edem, inflama ție și hemoragie. Exist ă mai pu țin spa țiu în
regiunea subacromial ă pentru tendoanele coafei rotatorilor. Bursa subacromial ă este iritat ă,
mai pu țin compliant ă și crește fricțiunea în spa țiul subacromial. Acest stadiu ap are de obicei la
atleții tineri , sub 25ani. Modific ările sunt complet reversibile și răspund bine la repaus și la
evitarea mi șcărilor iritative . Nu exist ă modific ări radiologice la nivelul osului sau tesuturilor
moi din jurul articula ției um ărului.
Stadiul II este reprezentat de fibroz ă și tendinit ă, modific ări care devin cronice și sunt
secundare episoadelor repetate de impingement. Stadiul II apare la indivizi activi mai în
vârsta, între 25 -40 ani . Bursa nu este numai iritat ă, ci devine mai groas ă și fibroas ă, cu
scaderea complian ței. Exist ă iritație, fibroz ă și posibil ă disocierea fibrelor în coafa rotatori lor,
la nivel superficial. Aceste leziuni nu sunt complet reversibile și lasă sechele. Și în acest stadiu
nu exist ă modific ări radiologice evidente în majoritatea cazurilor. Uneori pot ap ăre scleroza,
formarea de mici excrescente la nivelul marii tuberozit ăți. Repausul și tratamentul
conservator nu sunt at ât de eficiente în acest stadiu. Studii recente (ELLMAN 1988) indic ă
faptul c ă bursectomia și acromioplastia artroscopic ă pot fi folositoare în tratamentul acestor
leziuni.
Stadiul III este caracterizat de formarea de osteofite, excrescente si rupturi la nivelul
tendoanelor coafei rotatorilor. Acest stadiu apare frecvent dup ă 40 ani. Rupturile pot fi par țiale
sau pe toat ă grosimea, extinz ându-se în articula ția gleno -humeral ă. Rupturile parțiale sunt de
obicei superficiale . (Архипов С.В., 1975, p.220).
Modific ările osoase sunt reprezentate de excrescente ale marii tuberozit ăți, ca și de
osteofite anterioare de trac țiune la nivelul ligamentului coraco -acromial. Aceste modifi cări
sunt precoce. Ulterior, apar osteofite pe suprafa ța inferioar ă a articul ației acromioclaviculare
(pe fe țele acromial ă și clavicular ă), ca și pe suprafa ța inferioar ă a acromionului anterior.
Tratamentul chirurgical este de obicei necesar și include decompresia prin acromioplastie
anterioar ă cu repararea coafei rotatorilor, dac ă este cazul.

27
Pacien ții tineri prezint ă leziuni de stadiul I si II (BIGLIANI 1987), iar cei v ârstnici leziuni
de stadiul III. Oricum, v ârsta pacientului nu se coreleaz ă intotdeauna cu stadiul
impingementului. De exemplu, un pacient de 45 ani, cu un singur episod de durere secundar ă
impingementului poate avea o leziune de stadiul I. De asemenea, o leziune de stadiul II poate
aparea la un pacient sub 25 ani daca exist ă episoade repetate d e impingement. În trecut au
existat confuzii deoarece se credea c ă vârsta și stadiul impingementului trebuie s ă corespund ă.
Limitele de v ârsta în cazul sindromului de impingement sunt arbitrare.
JOBE (1983) a clasificat sindromul de impingement la atl eti în 4 stadii. Stadiul I cuprinde
tendini ța, de obicei de supraspinos și de cap lung al bicepsului, cu edem și inflama ție.
Depozitele hemoragice de fibrin ă apar în faza tardiv ă. Stadiul II se caracterizeaz ă prin
disocierea fibrelor în tendon , cu cicatrici și tesut de granula ție, care nu are func ție mecanic ă de
forța și func ționeaz ă ca o gaur ă în tendon. Acest lucru creeaz ă un stre s la marginea țesutului
de granula ție, predispun ând la leziuni ulterioare. Stadiul III și IV sunt caracterizate de rupturi
ale coafei rotatorilor sub 1cm sau peste 1cm.
Virschl (1983) a clasificat tendinita umarului în 3 faze progresive: faza I -inflamatie, faza
II-modific ări angiofibroblastice, faza III -modific ări angiofibroblastice și ruptur ă.
2.4.4. TRATAMENTUL
Tratamentul sindromul de imp ingement subacromial are ca obiectiv s ă calme ze
durerea, s ă combat ă inflama ția și tendin ța în fibroz ă, să amelioreze mobilitatea articular ă.
Intensitatea și complexitatea tratamentul ui depind de forma clinic ă a bolii. Astfel în um ărul
dureros simplu acut se recom andă repaus absolut al articula ției (bra țul este sus ținut intr -o
eșarfă).
Tratamentul igieno -dietetic
Tratamentul igienic const ă în punerea în repaus a um ărului afectat. În caz de dureri
acute, intense, repausul trebuie realizat prin imobilizarea membrului superior cu ajutorul unei
eșarfe, men ținându-l în adduc ție. Re pausul nu trebuie exagerat (ca intensitate) și nici prelungit
(ca durat ă), având în vedere faptul c ă el poate contribui la a pariția capsulitei retractile și a
sindromului distrofiei simpatice re flexe.

28
Tratamentul dietetic const ă într-un regim alimentar hiposodat ca urmare a
tratamentului cu antiinflamatoare nesteroidiene.
Tratamentul medicamentos
Acesta este util din faza acută și va consta în antalgice, vitamine, infiltra ții și la nevoie
antibiotice. La um ărul dureros simplu ca medica ție se aplic ă aspirin ă, se fac infiltra ții cu acetat
de hidrocortizon. Dup ă cedarea durerilor , la um ărul dureros acut se administreaz ă
fenilb utazona sau indometacinul. De asemenea se fac mi șcări pentru a se evita anchilooza.
Deci at ât în um ărul dureros simplu c ât mai ales în um ărul dureros acut, mobilizarea (activ ă și
pasiv ă) va fi prudent ă, treptat ă.
In um ărul blocat în faza ini țială (de infiltra ție activ ă, inso țită de dureri), este util ă
corticoterapia general ă. În fazele tardive orice tratament medicamentos este inutil. Tratamentul
esențial este kineziterapia sau bal neo-kineziterapia, razele infraro șii (IR), u ltrascurtele (US).
Unele inter venții chirurgicale ( extirparea focarului calcifiat, sec ționarea tendonului bicipital,
denerva ția articular ă) au indica ții restr ânse și rezultate greu de apreciat.
Tratamentul profilactic
Profilaxia sindromului de impigement prevede indep ărtarea focarelor de infec ție mai ales din
sfere oterino -laringologice și în acest fel se fac iradierile faringelui cu ultraviolete care al ături
de alte m ăsuri sunt foarte pre țioase (CFM, hidro -terapia și masajul tonific ă musculatura și
aparatul ligamentar prevenind în feul acesta apari ția bolii.

Tratamentul curativ
Este complex în func ție de faza evolutiv ă în care se afl ă bolnavul. Se aplic ă:
– Tratamentul igieno -dietetic – în faz ă inițială în care predomin ă leziuni le inflamatoare
se recomand ă repausul membrului afectat pan ă ce feno menele dureroase se atenueaz ă.
– Dieta fără să indice un regim special, este bine să se prefere un regim hiposodat.
Tratamentul cu agenți fizici are un rol important î n toate stadiile bolii, acest tratament
cuprinde:

29
– electroterapia
– hidroterapia
– masajul.
Electroterapia
Din procedurile de electrote rapie sunt foarte utile în această boală curenț ii diadinamici,
curent ul galvanic asociat, ionoterapia medicamentoasa (novocaina, calciu), bă i galv anice
bicelulare, ultraviolete în doză mică .
Tot din electroterapie mai folosim:
– băi de lumină parțială 10-15 minute
– diatermia cu unde scurte î n doze medii 8 -10 ms
– ultrasunete.
– Curentul galvanic
Hidroterapia
Definiția ș i dome niul hidroterapiei au variat atât în epoca em pirismului cât și în
perioada studiilor stiințifice. S -a luat de la început în consi derare numai factorul apa ș i s-a
definit hidroterapia ca fiind ace ea parte a f izioterapiei care intrebuintează apa la diferite
temperaturi și stări de agregare, în aplicații interne ș i externe.
Studiul aplicaț iei interne a apei privind toate procesele vitale a trecut mai târziu î n
domeniul terapiei balneare, iar hidr oterapia s -a marginit mai mult în aplicația externă.
Hidroterapia în aplicația externă acționează nu numai prin temperatura apei și manipulaț iile
mecanice cu care se asociază aproape î ntotdeauna.
Proced urile de hidroterapie aplicata î n SINDROMUL DE IMPINGEMENT
Procedurile care se aplică au rolul să recupereze funcțonalitatea umărului ș i sunt:
– compres e reci – cu acț iune antiinflamatoare, la 15°, p e loc dureros, schimbate din î n 5
minute sau cu hidrofor cu o durată de o ora repetate de 2 -3 ori pe zi;
– dusul cu aer cald – aplicat după ce fenomenele inflamatorii, procedura din cadrul
termoterapiei cu o durata de 6 -8 minute;

30
– baile cu plante medicinale – timp de 10 -15 minute;
– împachetările cu parafină sau nă mol;
– dușul subacval – cu o presiune de 1,5 -2 atmosfere ș i durata de 6 -8 minute;
– băi de aburi – timp de 10 minute.
Toate aceste proceduri sunt urmate de masaj și CFM. Tot î n sindromul de impingement mai
sunt indicate proceduri termale ca: a erul cald, lumina, nămolul, pro ceduri a caror tehnică de
aplicare, este în strânsă legatură cu proced urile hidrice, intra deasemenea în cadrul
hidroterapi ei, căpatând denumirea corectă de hidrotermoterapie.
Masaju l
Masajul este o combinație de manipulații, de prelucrări mecanice multiple , aplicate
sistematic asupra organismului, cu mână sau cu aparate special construite, î n scopuri
terapeuti ce sau igienic e. Aceste prelucrări, care se execută î n majo ritatea cazurilor cu ajutorul
mânilor (manipulaț ii), constau din diferite forme de neteziri, apăsă ri, frământări, stoarceri,
frictiuni, vibrații, scuturări sau lovituri usoare sau puternice, numite manevre de masaj.
Masajul trebuie ada ptat la caracteristica anatomică a regiunii, evolutia bolii, starea generală a
bolnavului, sexul, vârsta ș i starea psihi că a acestuia.
Tratamentul chirurgical
Indicatiile generale pentru tratamentul chirurgical al sindromului de i mpingement includ:
– eșecul tratamentului non -operator cu durata de 6 luni
– certitudinea unei leziuni complete simtomatice a coafei rotatorilor
– durer e de intensitate mare, suficiența pentru a compensa riscuril e operatorii
Proce deul chirurgical utilizat constă în acromioplastie anterioară , ceea ce va dec omprima
arcul subacromial, cr eând mai mult spaț iu pentru tendoanele coafei rotatorilor .
Acromioplastia ante rioara, remodelarea chirurgicală a marg inii anterioare a acromionului ș i
excizia osteofitilor protruzivi la ni velul coafei, poate fi realizată artroscopic sau pe cale
deschisă . Indicațiile generale pentru acromioplastia anterioară sunt un sindrom de

31
împingement subacromial ce include un acromion tip III Bigliani și o leziune parțială a coafei,
care poate fi debridată stimulând astfel vindecarea tendoanelor.
Contraind icatiile abordului artroscopic în cazul unui sindrom de î mpingement includ durere a
de umă r care nu este sec undara impingementului mec anic ș i impingementul secundar al tor
cauze ( instabilitate de umăr, disfuncție scapulară , leziuni nervoase).
2.5 RECUPERAREA SINDROMULUI DE ÎMPINGE MENT PRIN
MIJLOACE KINETOTERAPEUTICE
2.5.1. DEFINIREA MOBILITĂȚII
Mobilitatea reprezintă „capacitatea și proprietatea unui individ de a executa, singur sau cu
ajutorul unor forțe externe, mișcări de mare amplitudine prin mobilizarea un eia sau a mai
multor articulații" (Weineck, 2003). Același autor consideră termenii de flexibilitate sau
suplețe sinonimi cu mobilitatea. Părerea iui Weineck este susținută și de Fourre (2003),
Mobilitatea activă poate fi dezvoltată prin creșterea forței musculare a agoniștilor.
Exercițiile de întindere scad tensiunile musculare cu efect limitativ asupra amplitudinii de
mișcare.
Mobilitatea este limitată genetic de structurile osoase și are o mare variabilitate individuală
în privința potențialului de dezvoltare. Este singura dintre principalele forme de solicitare
motrică ce atinge nivelul maxim de dezvoltare în pe rioada de trecere de la copilărie la
adolescență, după care descrește treptat.
Suplețea se regăsește în unghiurile de mișcare, importante atât în desfășurarea activităților
vieții cotidiene și sportive, cât și în recuperarea medicală.
Prin crește rea mobilității articulare, mișcările se execută cu un consum energetic redus,
coordonarea motrică este ameliorată, se optimizează tehnica sportivă, viteza și forța de
execuție, scade tensiunea musculo -ligamentară, se produce o rapidă alternanță între acți unea
agoniștilor și a antagoniștilor.
O mobilitate neadecvată poate avea efecte negative:
– influență negativă asupra învățării sau perfecționării diferitelor mișcări;
– predispoziție la accidente;

32
– influență negativă asupra dezvoltării forței, vitezei și coordonării;
– limitarea performanței.
Modificări ale mobilității articulare
Amplitudinile de mișcare pot suferi următoarele modificări: limitare, exces sau pier dere.
a) Limitarea (deficitul) mobilității articulare are un caracter reversibil și este conse cința
organizării fibroase a țesuturilor intra – și extraarticulare (organizarea apare din cauza
neutilizării prelungite a articulației respective).
Limitarea se numește redoare și apare în caz de:
•durere (spontană sau provocată prin palpare sau mobilizare);
•contractură musculară;
•edeme;
•hidartroză;
•tensiuni sau aderențe capsulo -ligamentare;
•retracții aponevrotice;
•cicatrici retractile;
•rupturi sau calcifieri musculo -tendinoase;
•fisuri cartilaginoase;
•leziuni osoase proliferative (osteofite);
•corpi străini intraarticulari etc.
Limitarea mobilității articulare se produce și la sportivii tineri (halterofili, atleți – pro-
bele de aruncări) datorită dezvoltării importante a maselor musculare cu inserții puter nice pe
articulațiile asupra cărora acțione ază.
Analiza pe sexe a valorilor amplitudinii articulare evidențiază valori mai mari la femei.
Amplitudinea articulară scade odată cu înaintarea în vârstă.
În cazul articulațiilor dureroase, în repaus sau la mobilizare, măsurătorile sunt dificile, iar
metoda de măsurare se numește algometrie.
J. Bornes & P. Van Roz (1996) descriu 6 stări de durere asociată mișcării:
– durere la repaus, înainte de mobilizare;
– durere provocată de inițierea mobilizării active;
– durere provocată pe parcursul mobilizării active;
– durerea dispare după mobilizarea activă;

33
– durere provocată de mobilizarea pasivă;
– durerea se menține după mobilizarea pasivă.
Limitările amplitudinilor articulare se pot produce în unul sau ambele sensuri de mișcare
ale planului respectiv: sagital pentru flexie -extensie, frontal pentru abducție -adducție,
transversal pentru rotație internă – rotație externă.
Spasticitatea, interesările musculare sau tendin oase limitează amplitudinea articulară într -un
sens de mișcare. Astfel, o redoare în flexie va împiedica atingerea extensiei maxime,
evidențiind un deficit în extensie.
Artropatia reumatismală (patologia condrală) limitează amplitudinea articulară în ambel e
sensuri de mișcare (flexie și extensie etc.).
b)Excesul de mobilitate articulară se înregistrează în caz de: laxitate articulară, hipotonie
musculară, rupturi musculare, elongații ale tendoanelor.Prezența laxității articulare la sportivi
contraindică pract icarea sporturilor sau probe lor de forță.
c) Pierderea totală, ireversibilă a oricărei mișcări la nivelul unei articulații se numește
anchiloză. Această definiție nu corespunde, din punct de vedere mecanic, realității ana tomice
decât în fuziune osoasă, când se creează punți osoase între segmentele articu lare.
2.5.2. METODE PRACTICE DE DEZVOLTARE A MOBILIT ĂȚII ȘI
AMPLITTUDINII DE MIȘCARE
Pentru dezvoltarea mobilității se poate folosi una dintre următoarele metode, asupra cărora
există păreri diferite:
– metoda activă, cuprinzând o metodă statică și una balistică;
– metoda pasivă;
– metoda combinată sau facilitarea proprioceptiv ă neuromusculară.
– Mulți antrenori și sportivi preferă metoda statică. Numeroși autori consideră că atât metoda
activă cât și cea pa sivă sunt la fel de eficiente. O serie de studii comparative au ajuns la
concluzia că nu există nici o diferență în ceea ce privește eficiența lor.Metoda activă
Metoda activă este o tehnică prin care se obține o mobilitate maximă a articulației prin
activarea musculară. Această metodă se referă la gradul de flexie a mușchiului agonist,
precum și la relaxarea și cedarea la o astfel de forță de către mușchii antagoniști.

34
Metoda pasivă
Metoda pasivă permite dobândirea unei mobilități maxime cu ajutor ul unor exerciții cu
partener sau prin folosirea de greutăți, fără implicarea activă a subiectului. Această metodă
poate fi aplicată în tenis pentru umeri și încheietara mâinii.
Metoda combinată
Metoda combinată solicită sportivul să flexeze activ segmentul până la limita articulației,
după care să execute o contracție izometrică maximă la rezistența opusă de un partener.
Refacerea AM este un obiectiv de bază al asistenței de recuperare medi cală și el
absoarbe de cele mai multe ori întreag a atenție atât a kinetoterapeu tului cât și a pacientului
deși, trebuie spus, nu întotdeauna ar trebui să fie așa.
Metodologia recâștigării mobilității articulare pleacă de la aprecierea struc turilor care
determină limitarea de mișcare. Deci nu entitățile de boală în cadrul cărora s -a produs
limitarea articulară ne interesează în primul rând în alegerea metodelor kinetice. Boala cu tot
cortegiul ei de semne și substrat fiziopatologic este importantă atunci când se apreciază modul
de aplicare al metodelor kinetice ad ică stabilirea detaliilor programului de recuperare.
În prezența unui deficit de mobilitate articulară (pasivă și activă) trebuie să ne punem
problema: „Ce structuri nu permit articulației să fie mobilizată?"
La întrebarea de mai sus răspunsurile posibile sunt:
1. Țesutul moale prin contractura sa adică a) mușchiul sau/și b) țesutul conjunctiv
periarticular.
2. Articulația prin blocarea datorită a) capetelor osoase și b) capsulei articulare.
3. Atât datorită țesutului moale cât și articulației.
Se percep astăzi me tode kinetice specifice pentru fiecare dintre aceste situații astfel:
I. Pentru refacerea mobilității articulare prin interesarea țesutului moale utilizăm:
• stretchingul (pentru țesut moale inclusiv pentru mușchi);
• inhibiția activă (numai pentru mușchi).
II. Pentru refacerea mobilității articulare prin interesare articulară:
• mobilizări;
• manipulări.
(Sbenghe, 2005, pag. 147).

35
2.5.3. STRECHINGUL
Orice manevră care alungește țesutul moale patologic scurtat crescând amplitudinea de
mobilitate articulară este numită „stretching" (întindere).
Sbenghe (2005, pag. 147), citându -l pe Adler, enu meră urmă toarele avantaje ale
stretching ului:
 crește flexibilitatea țesuturilor;
 crește abilitatea de a învăța sau performa noi mișcări;
 determină relaxarea fizică și psihi că;
 determină o conștientizare asupra propriului corp;
 scade riscul de traumatisme ale aparatului locomotor;
 determină o stare „de bine" fizică;
 scad durerile musculare și tensiunea musculară;
 realizează încălzirea țesutului.
Efectele benefice se simt chiar din momentul începe rii stretching -ului. Exercițiile de
flexibilitate au un efect rela xant care se simte începând cu imediata practicare a acesto ra,
îmbunătățind, totodată, conștientizarea propriului corp . (Barteck, 1999).
Stretching -ul aplica t asupra unui mușchi determină alinierea fibrelor mușchiului pe direcția
tensiunii, având o acți une importantă asupra fibrelor musculare 'cicatrizate' în urma
antrenamentului, ajutând la reabilitarea tesutului deteriorat. (Sbenghe, 2005, pag. 148).
2.5.4. INHIBIȚIA ACTIVĂ (IA)
După cum arătam mai sus există 2 metode kinetice pentru refacerea AM compromisă de
contractura musculară: stretchingul și inhibiția activă.
Inhibiția activă se aplică bine ânțeles numai țesutului contractil, având la bază inducerea
relaxării reflexe musculare prin intermediul unor tehnici speciale care fac parte din grupul
mare al tehnicilor de facilitare neuroproprioceptivă (PNF). Din acest motiv, IA nu se aplică
decât mușchiului nor mal inervat și sub control voluntar normal. Deci aceste tehnici nu -și au

36
locul în situații clinice ca: slăbire musculară accentuată, paralizii, spasticitate pirami dală,
miopatii severe.
Pentru a realiza creșterea mobilității, IA se asociază cu stretchingul, ea având rolul să
pregătească mușchiul, relaxâ ndu-1 pentru a putea fi întins și țesutul conjunctiv al mușchiului.
Țesutul contractil fiind decontractat prin IA, stretchingul va reuși cu ușurință să facă să
cedeze sarcomerii.Există 3 tehnici utilizate obișnuit pentru obținerea IA: tehnica hold- relax
(contracție -relaxare), tehnica hold-relax -contraction (contracție -relaxare – contracție) și ca o
variantă tehnica contracției agonistului. (Sbenghe, 2005, pag. 150).
2.5.5. TEHNICA CONTRACȚIE -RELAXARE
Se bazează pe principiul „ inhibiției autogenice " Sherrington, adică contractarea intensă
a unui mușchi este fiziologic urmată de o relaxare a acestuia. Acest proces fiziologic este
„patronat" de reflexul de tendon Golgi care se activează în cazul creșterii intense a tensiunii
de contracție a mușchiu lui, reflexul intrând imediat în funcție în mod protectiv prin inhibiția
contrac ției mușchiului. Acest moment de inhibiție (relaxare) musculară este folosit pentru
alungirea lui prin stretching.
Tehnic, lucrurile se petrec astfel: se aduce segmentul la nivelul de ampli tudine de mișcare
maxim posibil. Se realizează în acest punct timp de 5 -10 sec. o contracție isometrică maximă a
mușchiului care trebuie alungit căci blochează AM. Imediat apoi se solicită o relaxare cât mai
bună în care timp kinetoterapeut ul exercită un stretching pasiv al mușchiului. Repaus câteva
secunde (20 -40 sec.) și se reia exercițiul; se fac 3 -5 repetiții. (Sbenghe, 2005, pag. 151).

2.5.6. TEHNICA CONTRACȚIE -RELAXARE -CONTRACȚIE
La tehnica precedentă se asociază în final o contracție concentrică a mușchiului opus
celui retracturat, care trebuie întins, adică pacientul execută un stretching activ. Prin această
completare se realizează o „inhibiție reciprocă" Sherrington prin care contracția unui mușchi
induce inhibiție (relax are) opozantului său. (Sbenghe, 2005, pag. 152).
2.5.7. TEHNICA „CONTRACȚIA AGONISTULUI”

37
În cadrul celor 3 tehnici de inhibiție activă mușchiul agonist este mușchiul opus celui
retracturat, iar antagonist este mușchiul retracturat. Tehnica are la bază tot inhibiția reciprocă
și se realizează prin con tracția puternică a mușchiului agonist (contra unei rezistențe), după
care antagonistul relaxat va fi întins.Tehnica se utilizează în cazul mușchiului retractu rat
dureros sau când acesta este într -un stadiu precoce de vindecare după o lezare.

III
STUDIU PRIVIND RECUPERAREA SINDROMULUI DE
IMPINGE MENT PRIN MIJLOACE KINETOTERAPEUTICE

3.1. MATERIAL ȘI METODE
3.1.1 PREZENTAREA LOTULUI DE PACIENȚI ȘI LOCUL DE DESFĂȘURARE A
CERCETĂRII.
Recuperarea pacienților sa facut in perioada 1 ianuarie 2013 – mai 2013, în cadrul spitalului de
recuperare Seb eș, județul Alba, sub îndrumarea doctorului Damian Dorina. Lotul de subiec ți din
programul de recuperare este format din 6 subiecți cu vâ rste de 29 – 35 ani, 5 băieți și o fată, de
profesie jucători de tenis de c âmp.
Tabelul 1. – Pacineți si caracteristicile lor
Nr.
pacineți Numele Initiala in
studiu Varsta Sex Inalțime Greutate
1. Zsiros Oana Z. O. 29 F 174cm 67 kg
2. Bragaru Tudor B. T. 32 M 180 cm 87 kg
3. Milin Vlad M. V. 35 M 186 cm 80 kg
4. Todașcă Adrian T. A. 36 M 190 cm 72 kg
5. Sitea Cătăln S. C. 32 M 182 cm 85 kg
6. Haiță Alin H. A. 30 M 177 cm 89 kg

38
3.1.2. METODE DE CERCETARE
1. Studiul bibliografic l -am realizat din cărțile de specialitate în care a fost tratată problema
cercetarii.
2. Metoda observației a fost folosită în scopul alcătuirii unei descrieri și caracterizări
complexe a subiecțiilor precis și obiectiv.
Observarea simplă, directă întamplătoare a pacienților în condiții nespecifice și nepregătite
urmărind postura întregului corp, caracteristicile mersului și echilibrului.
Pe baza unei observații sistematice am cules date ce privesc deformațiile
articulare,culoarea tegumentelor, edemul la nivelul segmentului,troficitatea, temperatura
tegumentelor, blocaje articulare.
3. Metoda de măsurare (exploarare si evaluare) a urmărit obtinerea unor date exacte asupra
gradelor de mobilitate și forța musculară a genunchiului , șoldului, umarului, cotului . Am
folosit goniometria ca metodă de măsurare a amplitudinilor de mișcare în articulație,
măsurători comparative ale perimetrului genunchilor, gambelor, coapselor.
4. Metoda anchetei
Aceasta metodă ne furnizează date privind cunoașterea subiecților în dinamica evolutiei
lor, cunoașterea condițiilor și cauzelor ce au ge nerat afecțiuni și sechelele aferente,
cunoa șterea elementelor de genetică ce pot contura un tablou complet asupra datelor și
aspectelor subiective și obiective legate de subiecți și perspectiva acestora în timp.
5. Inregistrarea, prelucrarea și reprezentarea grafică a datelor :
În urma colectării tuturor datelor necesare la începutul cercetării și aplicării programelor
de recuperare , a urmăririi permanente a programelor realizate de pacienți, în final, s -a făcut
analiza rezultatelor și s -a folosit metoda grafi că pentru a scoate în evidență cât mai clar
nivelul de la care s -a pornit cu fiecare pacient și evoluția sa ulterioară.
Obiectivele programului de recuperare
– combaterea durerii.
– menținerea / creșterea amplitudinii de mișcare.
– refacerea forței musculare
– respectarea regulilor de profilaxie secundară a umărului

39
3.1.3. EVALUAREA INIȚIALĂ A SUBIECȚILOR
1. Teste goniometrice ale articulatiei scapula -humerale
Am măsurat goniometric articulația umărului pentru flexie, extensie, adducție, abducșie,
rotație in ternă, rotație externă.
4. Testarea durerii : sa testat conform unei scale de la 1 la 10.

5. Teste de mobilitate
Ex.1. Sistemul HETTINGER : Din stând: îndoirea răsucită a bratului stâng până se
ajunge cu fata dorsală a mâinii în contact cu spatele, caută să atingă (cu degetele
orientate în sus) degetele de la brațul drept care este ridicat, îndoit și răsucit astfel încât
palma să atingă spatele; antebratul drept ranversat peste umăr la s pate(Fig. 18) .

Fig. 1 8. – ex 1 sistemul hettinger
Ex.2. Din decubit ventral, bastonul apucat la capete, inapoia bazinului, se ridică
bastonul înapoi sus cât permite mobilitatea umarului (Fig. 19) .

Fig. 1 9. – testul de extensie scapula -humerală

40
Ex.3. Din decubit ventral cu bratele sus, bastonu apucat la capete, la semnal se executa
flexia brațelor pană la amplitudinea maximă de mișcare (Fig. 20) .

Fig. 20. – testu de flexie coxo -femurală
6. Evaluarea bilanțului muscular
Valoarea standard pentru forța flexoriilor , extensoriilor, rotatorilor interni și externi,
adductori și abductori este 5.
7. Testul de impingement NEER
Constă în poziționarea examinatorului în spatele pacientului, imobilizarea scapulei cu mâna
opusă părții examinate a pacientului și propulsia, cu mâna opusă, a brațului de examinat în
plan scapular (Fig. 21). Testul se consideră pozitiv dacă pacientul acuză durere în timpul
manevrelor.
Durerea se datorează comprimării tendonului mușchiului supraspinos între trohiter și suprafața
caudală a acromionului.

Fig. 21. – Testul Neer

41
3.1. PROGRAM TERAPEUTIC
Programul de recuperare a paciențiilor
Programul de kinetoterapie trebuie să fie sistematizat și organizat în vederea obținerii
unor rezultate eficace, este foarte important colaborarea cu pacientul, care trebuie urmărit de -a
lungul tratamentului observând modificările pozitive și negative apărute pe plan f izic și psihic.
În cadrul programului de recuperare ne stă la dispoziție o mare varietate de exerciții
grupate pe:
– Exerciții pentru respirație
– Posturari.
– Exerciții pentru tonifierea musculaturii care, înzăvoraște genunchiul.
– Mobilizări articulare pentru recâștigarea extensiei complete, apoi pentru mărirea flexiei.
– Exerciții pentru refacerea stabilității genunchiului.
– Exerciții pentru refacerea controlului muscular dinamic.
– Respectarea regulilor de profilaxie secundară.
Este recomandat începerea cât mai p recoce a programului de kinetoterapie, pentru
prevenirea agravării bolii și pentru ameliorarea semnelor clinice, câte 3 ședințe pe săptămână,
o ședință de 30 -45 de minute.
Intensitatea efortului vom crește treptat în funcție de capacitățile pacientiilor,
programul trebuie individualizat în parte pentru fiecare pacient.
Tratamentul gonartrozei trebuie continuat până la dispariția durerii, recăpatarii
mobilității , fapt care necesită sprijinul familiei, cadrului medical, kinetoterapeutului.
Motivarea pacientul ui este un element important al tratamentului.
Programul de kinetoterapie este constituit din următoarele exerciții fizice:
Refacerea mobilității :
Prin adoptarea unor posture
In flexie :

42
Exercițiul 1 — Pacientul în decubit dorsal, cu brațul ridicat. în flexie maximă (pe l ângă urechi)
și genunchii (G) flectați : cu o greutate în mână menține în această postură 2 min — cotul
întins (Fig. 22 ). Dozare 5×15 sec.

Fig. 2 2.- exercițiu pentru refacerea mobilității
Exercițiul 2 — în ortostatism, cu fața la spalier, la distanță de o lungime a MS : m âinile apucă
bara de la nivelul umerilor ; se duc fesele îndărăt, în timp ce trunchiul se înclină în față între
brațe , menține 2 min (Fig. 23 ). Dozare 5×5 sec.

Fig. 2 3.- exercițiu pentru refacerea mobilității

în extensie :
Exercițiul 3 — Subiectul în decubit dorsal, cu MS respectiv în afara mesei, atârnând în jos : cu
o greutate în mână (Fig. 24 ). Dozare 5×5 sec.

43

Fig. 2 4.- exercițiu pentru refacerea mobilității

In abducție :
Exercițiul 4 — Stând costal la spalier, se așează brațul pe o șipcă , cât mai , cotul fiind flectat
la 90° (brațul abdus) (Fig. 25 ). Dozare 5×5 sec.

Fig. 2 5.- exercițiu pentru refacerea mobilității

D. In rotație:
Exerciț iul 5 — în decubit dorsal, cu mâ inile sub cap, pacientul caută, să -și coboare cotul .pe
planul patului (rotație externă) (Fig. 26 ). Dozare 5×5 sec.

44

Fig. 2 6.- exercițiu pentru refacerea mobilității

Exercițiul 6 — Subiectul, șez ând pe un taburet, caută să -și ducă ante brațul la spate (rotație
internă) (Fig. 27 ). Dozare 5×5 sec.

Fig. 2 7.- exercițiu pentru refacerea mobilității
Prin mobilizări pasive
Exercițiul 7 — Din decubit dorsal mâinile pe lângă corp. Subiectul duce brațul sus, prin lateral
până la pragul de limitare a amplitudinii de mișcare. Kinetoterapeutul apucă cu o mână cotul
din partea medială și cu cealaltă mâna blocând din partea laterală scapula tensio nează
articulația umărului 5 secunde (Fig. 28 ). Dozare 5×5 sec.

45

Fig. 2 8.- exercițiu pentru refacerea mobilității

Exercițiul 8 — Din decubit dorsal mâinile pe lângă corp. Subiectul flexează brațul până la
pragul de limitare a amplitudinii de mișcare. Kinetoterapeutul apucă cu o mână cotul din
partea posterioară și cu cealaltă mâna blocând din partea laterală scapula tensioniază
articulația umărului 5 secunde (Fig. 29 ). Dozare 5×5 sec.

Fig. 2 9.- exercițiu pentru refacerea mobilității .
Exercițiul 9 — Din decubit ventral. Kinetoterapeutul cu o mână face priza pe partea anterioara
a cotului si tracționeaza inapoi brațul, cealaltă mâna blochează scapula posterior (Fig. 30 ).
Dozare 5×5 sec.

46

Fig. 30.- exercițiu pentru refacerea mobilității

Exercițiul 1 0 — Din decubit dorsal, cotul sprijinit pe un suport în abducție de 45 grade,
antebrațul flectat la 90 grade și în suplinație. Kinetoterapeutul fixează cotul pe suport cu o
mână și cu cealaltă apucă incheietura mâinii și execută rotația internă a brațului (Fig. 31 ).
Dozare 5×5 sec.

Fig. 31.- exercițiu pentru refacerea mobilității
Exercițiul 11 — Din decubit dorsal, cotul sprijinit pe un suport în abducție de 45 grade,
antebraîul flectat la 90 grade și în suplinație. Kinetoterapeutul fixează umărul anterior cu o
mână și cu cealaltă apucă incheietura mâinii și execută rotația externă a brațului (Fig 31).
Dozare 5×5 sec.

47

Fig. 31.- exercițiu pentru refacerea mobilității
Exercițiul 1 2— Din decubit dorsal, cotul sprijinit pe un suport în abducție de 45 grade,
antebrațul flectat la 90 grade și în supinație. Kinetoterapeutul fixează umărul anterior cu o
mână și cu cealaltă apucă incheietura mâinii și execută extensia antebratului (Fig 32). Dozare
5×5 sec.

Fig. 32.- exercițiu pentru refacerea mobilității

Exercițiul 1 3 — Din decubit dorsal, pe un rulou aflat sub nivelul omoplaților. Subectul
flectează brațele la 90 grade, antebrațele la 90 grade, mâinile prinse la ceafă, și executa
extensia trunchiului tragând puternic din brațe spre înapoi , kinetoterapeutul îl ajută să
tensioneze articulația (Fig 33). Dozare 5x.

48

Fig. 33.- exercițiu pentru refacerea mobilității

Exercițiul 1 4 — Din decubit dorsal, genunchii flexați la 90 grade, pe un rulou vertical la
nivelul omoplaților, subiectul trage omoplații spre înapoi până în punctul maxim al
amplitudiniii de mișcare, după care kinetoterapeutul apsă anterior umerii spre înapoi
menținând t ensiunea 5 secunde (Fig 34). Dozare 5x.

Fig. 34.- exercițiu pentru refacerea mobilității

Exercițiul 1 5 — Din stând cu brațele în abducție la 90 grade, coatele fixate anterior pe tocul
ușii. Subiectul apleacă trunchiul spre înainte, tensionând umărul (Fig 35). Dozare 5×5 sec.

Fig. 35.- exercițiu pentru refacerea mobilității

49
Exercițiul 1 6 — Din așezat pe scaun ,brațele flexate, antebrațele flexate, mâinile apucate la
ceafă, subiectul trage coatele înapoi și le menține în tensiune 5 secunde, kinetoterapeutul
apucă coatele subiectului și îl ajută în menținerea tensiunii (Fig. 37). Dozare 10x.

Fig. 37.- exercițiu pentru refacerea mobilității

1.3 Exercitii active
Exercițiul 1 7 — Din stand, picioarele depărtate la nivelul umerilor, brațele flectate la 150
grade, antebrațele flexate pe brat, mâinile apucate la ceafă. Subiectul trece în sprijin stând,
coatele sprijinite pe perete, menține 15 secunde (Fig 38). Dozare 7x.

Fig. 38.- exercițiu pentru refacerea mobilității

50
Exercițiul 18 — Din decubit dorsal, bastonul jos, apucat cu mâinile în pronați la nivelul
umerilor. Subiectul execută flexia brațului până în punctul maxim al amplitudinii de mișcare,
menține 5 secunde (Fig 39). Doza re 10x.

Fig. 39.- exercițiu pentru refacerea mobilității

Exercițiul 19 — Din stând costal la perete, o mână pe șold cealaltă sus, sprijinită pe perete.
Subiectul face întoarceri la dreapta și la stânga, fără să desprindă mâna de pe perete, atât cât ii
permite mobilitatea umărului (Fig 40). Dozare 5×10.

Fig. 40.- exercițiu pentru refacerea mobilității
Exercițiul 2 0 — Din stând, un membru superior flexat din umăr și din cot, cu mâna la ceafă,
celălalt membru în extensie, cotul flexat la 90 grade, mâinile apucă o curea, alternativ fiecare
membru trage în direcția sa (Fig 41).
Dozare 5×10 sec.

51

Fig. 41.- exercițiu pentru refacerea mobilității
.
Exercițiul 2 1 — Din decubit ventral, bastonul jos, mâinile în pronație țin bastonu la nivelul
umerilor. Subiectul execută extensia antebrațelor până în punctul maxim al amplitudinii de
mișcare, menține 5 secunde (Fig. 42 ). Dozare 5x.

Fig. 42.- exercițiu pentru refacerea mobilității

Exercițiul 2 2 — Din stând, mâinile pe lânga corp, subiectul flectează la 90 grade și adduce la
45grade brațul, cealaltă mână apucă brațul și il trage spre piept (Fig 43). Dozare 5×5 sec.

Fig. 43.- exercițiu pentru refacerea mobilității

52
Exerciți ul 23 — Din stând, brațele lângă corp, subiectul face extensia brațelor și apucă
mâinile, menține tensiunea 5 secunde (Fig 44). Dozare 5x.

Fig. 44.- exercițiu pentru refacerea mobilității

Exercițiul 2 4 — Din stând brațele lângă corp, subiectul duce un braț sus prin lateral
concomitent cu îndoirea trunchiului în direcția opusă brațului (Fig 45). Dozare 5×10.

Fig. 45.- exercițiu pentru refacerea mobilității

Exercițiul 25 — Din stând, bastonul jos, apucat la capete, mâinile în pronație. Subiectul trece
în ghemuit după care trece în stând cu extensia trunchiului și brațele în extensie (Fig. 46. – Fig.
47). Dozare 5×10.

53

Fig. 46.- Fig. 47 – exercițiu pentr u refacerea mobilității

Exercițiul 26 — Din stând, bastonul înainte, apucat la capete, mâinile în pronație. Subiectul
rasucește trunchiul dreapta -stânga (Fig 48.-49). Dozare 5×10.

Fig. 48.- Fig. 49 – exercițiu pentru refacerea mobilității

Exercițiul 27 — Din stând, bastonul sus, apucat la capete, mâinile în pronație. Subiectul
execută îndoiri ale trunchiului dreapta -stânga cu ducerea bastonului până în punctul maxim de
amplitudine de mișcare (Fig. 50. – Fig. 51 ). Dozare 5×10.

Fig. 50. – Fig. 51 .- exercițiu pentru refacerea mobilității

54
Exercițiul 28 — Din stând, bastonul jos, apucat la capete, mâinile în pronație. Subiectul
execută deplasarea brațelor în „ S”, alternativ dreapta – stânga (Fig. 52. – Fig. 53 ). Dozare 5×10.

Fig. 52. – Fig. 53 .- exercițiu pentru refacerea mobilității

Exercițiul 29 — Din stând, bastonul jos și la spate, apucat la capete. Subiectul duce bastonul
în poziție verticală deasupra umărului alternativ dreapta -stânga (Fig. 53. – Fig. 54 ).
Dozare 5×10.
.
Fig. 53. – Fig. 54.- exercițiu pentru refacerea mobilității

Exercițiul 3 0 — Din stând , basotul apucat la mijloc, mâinile lângă corp, subiectul execută
răsucirea bastonului în plan sagital pe deasupra umărului (Fig. 54. – Fig. 55 ).
Dozare 5×10.

55

Fig. 54. – Fig. 55 .- exercițiu pentru refacerea mobilității

Exercițiul 3 1 — Din stând, basotul apucat la mijloc, mâinile la spate, subiectul execută
ridicarea basotului în sus pe lânga corp (Fig. 56. – Fig. 57 ). Dozare 5×10.

Fig. 56. – Fig. 57 ..- exercițiu pentru refacerea mobilității

Exercițiul 3 2 — Din stand -aplecat, mâna stângă sprijinită pe spalier, mâna dreaptă cu o
greutate în mână execută balansări ale brațului în toate planurile (Fig. 58 ). Dozare 2 min.

Fig. 58. – exercițiu pentru relaxare

56
Exerciții pentru recuperarea forței
Exercițiul 3 3 — Din stând costal dreapta la spalier cu elasticu în mână, subiectul execută
tracțiuni în plan orizontalcu mâna dreaptă (Fig. 59 ). Dozare 5×10.

Fig. 59.- exercițiu pentru refacerea forței

Exercițiul 3 4 — Din stând costal stânga la spalier cu elasticu în mână, subiectul execută
tracțiuni în plan orizontal cu mâna dreaptă (Fig. 60 ). Dozare 5×10.

Fig. 60. – exercițiu pentru refacerea forței

57
Exercițiul 3 5. — Din stând facial la spalier cu mâna stângă sprijinită pe spalier și elasticu în
mâna dreaptă, subiectul execută tracțiuni în plan orizontal cu mâna dreaptă (Fig. 61 ).
Dozare 5×10.

Fig. 61. – exercițiu pentru refacerea forței

Exercițiul 3 6 — Exercițiul 35. — Din stând dorsal la spalier cu elasticu în mâna dreaptă,
subiectul execută tracțiuni în plan orizontal cu mâna dreaptă (Fig. 62 ).
Dozare 5×10.

Fig. 62. – exercițiu pentru refacerea forței

58
IV
REZULTATE
4.1. E ALUAREA INIȚIALĂ A PACIENȚILOR
Tabelul 2 – AMPLITUDINEA DE MIȘCARE ÎN ARTICULAȚIA SCAPUO -HUMERALĂ

Inițiale
subiect ARTICULATIA SCAPULO -HUMERALA
Flexie Extensie Adducție Abducție Rotație externă Rotație internă
Valoare Normal
180˚ Valoare Normal
50-60˚ Valoare Normal
180˚ Valoare Normal
180˚ Valoare Normal
80-90˚ Valoare Normal
90-95˚
Valoare
masurata
Deficit Valoare
masurata
Deficit Valoare
masurata
Deficit Valoare
masurata
Deficit Valoare
masurata
Deficit Valoare
masurata
Deficit
Z. O. 170˚ 10˚ 47˚ 13˚ 166˚ 14˚ 155˚ 15˚ 76˚ 14˚ 75˚ 20˚
B. T. 168˚ 12˚ 46˚ 14˚ 169˚ 11˚ 157˚ 13˚ 79˚ 11˚ 79˚ 16˚
M. V. 160˚ 20˚ 38˚ 22˚ 160˚ 20˚ 165˚ 15˚ 80˚ 10˚ 80˚ 15˚
T. A. 165˚ 15˚ 46˚ 14˚ 167˚ 13˚ 166˚ 14˚ 79˚ 11˚ 80˚ 15˚
S. C. 164˚ 16˚ 45˚ 15˚ 166˚ 14˚ 154˚ 16˚ 71˚ 19˚ 78˚ 17˚
H. A. 169˚ 11˚ 38˚ 22˚ 168˚ 12˚ 165˚ 15˚ 77˚ 13˚ 82˚ 13˚

Grafic 1- AMPLITUDINEA ȘI DEFICITUL DE MIȘCARE ÎN ARTICULAȚIA SCAPULO -HUMERALĂ :
FLEXIE , EXTENSIE

0 20 40 60 80 100 120 140 160 180
Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A. 170 168 160 165 164 169
47 46 38 46 45 38 10
13 12
14 20
22 15
14 16
15 11
22 Gradele de mi șcare
subiecți flexie extensie deficit

59

Grafic 2- AMPLITUDINEA ȘI DEFICITUL DE MIȘCARE ÎN ARTICULAȚIA SCAPULO -HUMERALĂ :
ADDUCȚIE, ABDUCȚIE

4.2. EVALUARE FINALĂ
Tabelul 9 – AMPLITUDINEA DE MIȘCARE ÎN ARTICULAȚIA SCAPUO -HUMERALĂ

Inițiale
subiect ARTICULATIA SCAPULO -HUMERALA
Flexie Extensie Adducție Abducție Rotație externă Rotație internă
Valoare Normal
180˚ Valoare Normal
50-60˚ Valoare Normal
180˚ Valoare Normal
180˚ Valoare Normal
80-90˚ Valoare Normal
90-95˚ Valoare
masurata
Deficit
Valoare
masurata
Deficit
Valoare
masurata
Deficit
Valoare
masurata
Deficit
Valoare
masurata
Deficit
Valoare
masurata
Deficit
Z. O. 175˚ 5˚ 90˚ 0˚ 179˚ 1˚ 179˚ 1˚ 82˚ 8˚ 89˚ 6˚
B. T. 180˚ 0˚ 89˚ 1˚ 180˚ 0˚ 178˚ 2˚ 84˚ 6˚ 93˚ 2˚
M. V. 180˚ 0˚ 90˚ 0˚ 180˚ 0˚ 176˚ 4˚ 85˚ 5˚ 94˚ 1˚
T. A. 178˚ 2˚ 88˚ 2˚ 178˚ 2˚ 179˚ 1˚ 90˚ 0˚ 93˚ 2˚
S. C. 177˚ 3˚ 89˚ 1˚ 179˚ 1˚ 178˚ 2˚ 87˚ 3˚ 93˚ 2˚
H. A. 180˚ 0˚ 89˚ 1˚ 180˚ 0˚ 174˚ 6˚ 83˚ 7˚ 95˚ 0˚

0 50 100 150 200
Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A. 166 169 160 167 166 168 155 157 165 166 154 165 14 15 11 13 20 15 13 14 14 16 12 15 Gradele de mi șcare
subiecți adductie abductie deficit
0 20 40 60 80 100
Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A. 76 79 80 79 71 77 75 79 80 80 78 82 14 20 11 16 10 15 11 15 19 17 13 13 Gradele de mi șcare
subiecți rotati externa rotatie interna deficit

60

Grafic 7- AMPLITUDINEA ȘI DEFICITUL DE MIȘCARE ÎN ARTICULAȚIA SCAPULO -HUMERALĂ :
Tabelul 1 5 – TESTUL NEER
Nume subiect Rezultat cm
1. Zsiros Oana NU
2. Bragaru Tudor NU
3. Milin Vlad NU
4. Todașcă Adrian NU
5. Sitea Cătăln NU
6. Haiță Alin NU

4.3. INTERPRETAREA REZULTATELOR
În urma analizei evaluării inițiale și cea finală s -a observant că programul kinetoterapeutic a
imbunătățit starea pacienților aducând modificări importante în starea medicală a pacienților.
Am observat că sa marit considerabil amplitudinea de mișcare în articulația scapulo -humerală:
cu o medie de 12,3 ˚ pentru flexie, cu o medie de 15,83 ˚ pentru extensie , cu o medie de 13,16 ˚
pentru adducție, cu o medie de 12 ˚ pentru abducție, cu o medie de 8,16 ˚ pentru rotație externă
și cu 13,83 ˚ pentru rotație internă. Nivelul de creștere a amplitudinii de mișcare este prezentat
în (tabeul 16) și (graficele 17, 18, 19 ).
Tabelul 1 6 – AMPLITUDINEA DE MIȘCARE ÎN ARTICULAȚIA SCAPUO -HUMERALĂ

Inițiale
subiect ARTICULATIA SCAPULO -HUMERALA
Flexie Extensie Adducție Abducție Rotație externă Rotație internă
Valoare Normal
180˚ Valoare Normal
50-60˚ Valoare Normal
180˚ Valoare Normal
180˚ Valoare Normal
80-90˚ Valoare Normal
90-95˚
Z. O. 5 13 13 14 6 14
0 50 100 150 200
Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A. 175 180 180 178 177 180
90 89 90 88 89 89 5
0 0
1 0
0 2
2 3
1 0
1 Gradele de mi șcare
subiecți flexie extensie deficit

61
B. T. 12 13 10 11 5 14
M. V. 20 22 20 11 5 14
T. A. 13 12 11 13 11 13
S. C. 13 14 13 14 16 15
H. A. 11 21 12 9 6 13

Grafic 17- EVOLUȚIA AMPLITUDINII DE MIȘCARE ÎN ARTICULAȚIA SCAPULO -HUMERALĂ :
FLEXIE, EXTENSIE

Grafic 18- EVOLUȚIA AMPLITUDINII DE MIȘCARE ÎN ARTICULAȚIA SCAPULO -HUMERALĂ:
ADDUCȚIE, ABDUCȚIE

0 5 10 15 20 25
Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A. 5 12 20
13 13
11 13 13 22
12 14 21 Gradele de mi șcare
subiecți flexori extensori
0 5 10 15 20
Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A. 13
10 20
11 13 12 14
11 11 13 14
9 Gradele de mi șcare
subiecți adductori abductori

62

Grafic 19- EVOLUȚIA AMPLITUDINII DE MIȘCARE ÎN ARTICULAȚIA SCAPULO -HUMERALĂ: ROT.
INTERNĂ / EXTERNĂ
Deasemenea în ur ma programului kinetoterapeutic a scăzut durerea pentru mișcarile din
articulația scapulo -humerală, in (tabelul 17) și (graficul 20) este prezentat pentru fiecare
pacient în parte cu câte nivele a scăzut durerea. Durerea a scăzut în medie cu 3,3 nivele, din
maxim 10 posibil e.
Tabel 17 – nivelul de scădere a durerii
Nr. Inițiale subiect Nivelul de scădere
1. Zsiros Oana 4
2. Bragaru Tudor 3
3. Milin Vlad 4
4. Todașcă Adrian 3
5. Sitea Cătăln 2
6. Haiță Alin 4

Grafic 20. – nivelul de scădere a durerii
0 5 10 15 20
Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A. 6 5 5 11 16
6 14 14 14 13 15
13 Gradele de mi șcare
subiecți rotație internă rotație exteră
0 1 2 3 4
Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A. 4
3 4
3
2 4 Gradele de mi șcare
subiecți

63
Mobilitatea scapulo -humerale conform ex. 1 din sistemul Hettinger s -a mărit în medie cu
11cm pentru brațul drept în flexie și o medie de 16,1cm pentru brațul drept în extensie .
Valorile de creștere a mobilității sunt prezentate în (tabelul 18) și (graficu l 21).
Tabelul 1 8 – Sistemul HETTINGER : Ex1
Nume subiect Rezultat cm
Dreapta – flexie Dreapta -extensie
1. Zsiros Oana 5 cm 12 cm
2. Bragaru Tudor 14 cm 22 cm
3. Milin Vlad 8 cm 15 cm
4. Todașcă Adrian 11 cm 15 cm
5. Sitea Cătăln 16 cm 14 cm
6. Haiță Alin 12 cm 19 cm

Grafic 21- Sistemul HETTINGER : Ex1

Amplitudinea de extensie în articulația scapulo -humerală s -a marit în medie cu 11,83 cm,
valorile de creștere a amplitudinii de mișcare sunt reprezentate în (tabelul 19) și (graficul 22).

Tabelul 19 – TESTUL DE EXTENSIE ÎN ARTICULAȚIA SCAPULO -HUMERALĂ
Nume subiect Rezultat cm
1. Zsiros Oana 12
2. Bragaru Tudor 13
3. Milin Vlad 11
4. Todașcă Adrian 13
5. Sitea Cătăln 12
6. Haiță Alin 10

0 5 10 15 20 25
Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A. 5 14
8 11 16
12 12 22
15 15 14 19 Gradele de mi șcare
subiecți dreapta – flexie dreapta -extensie

64

Grafic 2 2. – TESTUL DE EXTENSIE ÎN ARTICULAȚIA SCAPULO -HUMERALĂ

0 2 4 6 8 10 12 14
Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A. 12 13
11 13
12
10 Gradele de mi șcare
subiecți extensie