Specii de Macromicete cu Importanta In Medicina

=== eaeda22877f18c9f115dd20e06476eafcdad7b97_674804_1 ===

SPECII DE MACROMICETE CU IMPORTANȚĂ ÎN MEDICINĂ

INTRODUCERE

Din păcate pentru societatea contemporană, o bună perioadă de timp macromicetele nu au întrat în sfera atenției specialiștilor din cercetare, chiar dacă era cunoscut faptul că acestea au o contribuție esențială în cadrul procesului dedicat menținerii durabilității și a stabilității diverselor asociații naturale. Astfel, macromicetele se constituie în veriga de legătură, ce coalizează blocul heterotrof la nivelul diverselor ecosisteme, în cadrul acestora producându-se procesul dedicat descompunerii substanțelor organice, ca și a returnării acestora la nivelul ciclului natural biogeochimic.

În ciuda faptului că diverse informații despre macromicete au apărut de-a lungul vremii în lucrările de specialitate, publicarea acestora nu s-a remarcat prin caracterul sistematic.

Pe bună dreptate, macromicetele sunt apreciate în acest moment ca fiind adevărați agenți primordiali în cadrul echilibrului biologic stabilit în natură, acestea remarcându-se prin sfera largă a hrănirii, ceea ce le poziționează, ca prezență, la nivelul tuturor lanțurilor trofice, ele având un rol activ în cadrul diverselor procese dedicate descompunerii substanțelor organice, transformării substanțelor organice , ca și absorbției energiei.

De asemenea, s-a reușit demonstrarea faptului că o parte a macromicetelor:

Reușesc să intre în simbioză cu arborii, cărora le stimulează creșterea

Contribuie la descompunerea resturilor vegetale, acestea constituindu-se în adevărați agenți sanitari ai mediului

Determină numeroase afecțiuni asupra plantelor, animalelor, dar și oamenilor, urmare a specificului patogen.

Datorită faptului că macromicetele au un rol determinant în cadrul procesului dedicat unei bune funcționări a biogenezelor, se impune acordarea unei atenții speciale nu doar inventarierii acestora, ci și identificării diverselor influențe pozitive pe care acestea le pot determina la nivelul societății actuale.

În plus, se impune a se evidenția și rolul pe care macromicetele îl ocupă la nivelul diverselor activități economice, o parte dintre acestea fiind percepute ca produse alimentare deosebit de valoroase, datorită substanțelor biologice active ce sunt conținute de către corpul sporifer ri miceliul unor specii.

Acesta este, de altfel, și unul dintre motivele pentru care macromicetele se constituie din ce în ce mai des în obiect de studiu pentru numeroși cercetători, rezultatelor studiilor acestora contribuind în mod esențial nu doar la edificarea diverselor necunoscute și probleme de natură teoretică, ci și la definirea unor noi sfere de utilizare, cu consecințe ce se pot răsfrânge nu numai asupra mediului înconjurător, ci și asupra oamenilor.

Așa se face faptul că, dacă în urmă cu doar câteva decenii, lumea științifică făcea vorbire despre regnul animal și regnul vegetal, urmare a numeroaselor studii realizate în domeniul biologiei moleculare s-a remarcat tendința recunoașterii și certificării în categoria ființelor vii a unor noi regnuri.

Mai precis, pe lângă regnul animal și regnul vegetal, s-a reușit delimitarea regnurilor Chromysta, Protozoa, dar și a regnului Fungi. Ulterior, s-a reușit modificarea și a numărului organismelor ce au fost încadrate în categoria Fungi, mai precis în regnul Chromysta și în regnul Protozoa s-a reușit includerea unor taxoni ce au caracterele comune Fungilor, aceștia fiind denumiți pseudo-fungi.

Se impune a se preciza în cadrul acestei Introduceri și faptul că categoria acestor microorganisme, ce în mod tradițional sunt incluse în cadrul regnului Fungi, se constituie în obiect de studiul al Micologiei, limitele cercetării în domeniu fiind destul de vaste.

La nivelul societății actuale, când se constată o extindere deosebită a diverselor demersuri dedicate identificării unor noi surse de proteine, de fermenți, de vitamine, de antibiotice, ca și de acizi organici, cu relevanță în industria medicamentelor, ca și a diverselor substanțe ce au capacitatea de a stimula fenomenul creșterii animalelor și plantelor, macromicetele încep din ce în ce mai frecvent să se constituie în obiect de studiu pentru cercetătorii din diverse domenii, ce și-au propus ca, în urma analizelor realizate, să contribuie nu doar la soluționarea diverselor necunoscute de natură teoretică, ci și la implementarea mult mai activă a acestora la nivel practic.

În România, din păcate, macromicetele nu s-au constituit o bună perioadă de timp în obiect de interes pentru specialiști, în ciuda relevanței deosebite pe care acestea o reprezintă la nivelul mediului de dezvoltare.

Și chiar dacă, la nivel internațional, au fost publicate numeroase studii dedicate acestora, macromicetele continuă să nu se remarce în cadrul sistematic al lucrărilor de specialitate.

Primele cercetări sistematice asupra macromicetelor au fost remarcate încă de la mijlocul secolului trecut, în ultimul deceniu fiind realizate o serie întreagă de studii ce au vizat grupele taxonomice regăsite în cadrul regnului Fungi, ca și a regnului Protozoa.

CAPITOLUL 1.

MACROMICETELE – DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Istoricul macromicetelor

Nu mai este un secret pentru nimeni că macromicetele se constituie în categoria celor mai numeroase organisme, ce sunt depășite numeric numai de categoria insectelor, în acest moment, la nivelul biosferei, estimându-se prezența a peste un milion de specii.

Conform informațiilor regăsite în cadrul literaturii de specialitate, macromicetele au o vechime de aproape un miliard de ani, mai precis primele urme ce prezentau macromicete fosilizate fiind descoperite în sedimentele ce au fost datate ca provenind din perioada mezoproterozoicului, ca și al neoproterozoicului.

În plus, unele fragmente fosilizate ale macromicetelor din genul Artcacellularia, respectiv din genul Phycomyces au fost descoperite încă din proterozoic, în vreme ce urme ale macromicetelor din clasa Ascomicetes au fost descoperite în câteva depuneri de la nivelul Silurului.

În opinia lui T.N. Taylor, totalitatea macromicetelor existente în acest moment s-au definit încă din era paleozoică, mai precis a perioadei carbonului, macromicetele fiind cunoscute omului încă din perioada antichității.

Mai precis, acestea se regăsesc în mențiunile lui Aristotel, ale lui Dioscorides, dar și ale lui Teofrast, toți trei făcând mențiunea că macromicetele erau comestibile. În plus, renumitul Pliniu cel Bătrân a reușit să remarce numărul mare de specii în rândul macromicetelor, ca și răspândirea deosebită a acestora, mai ales la nivelul trunchiurilor de copaci, el fiind primul care le-a denumit ciuperci și ulterior a încercat să realizeze și o clasificare a acestora, mai precis în ciuperci comestibile și ciuperci necomestibile (otrăvitoare).

Și în imperiul roman existau diverse informații despre macromicete, locuitorii din cetate cunoscând o serie întreagă de informații despre toxicitatea lor, pe care nu se dădeau în lături să le utilizeze când trebuiau să elimine o persoană considerată a fi incomodă. De altfel, în istorie, este menționat faptul că macromicetele otrăvitoare au fost cauza deceselor unor personalități, printre acestea numărându-se împăratul Claudius, regele Karol al VI-lea al Franței, dar și Papa Klement al VII-lea.

În acele vremuri însă nu existau informații privind natura macromicetelor, prezența acestora fiind asociată diverselor mituri, cum ar fi cea conform căreia trăsnetele fulgerelor determinau apariția ciupercilor, dar și că picăturile de rouă de la nivelul frunzelor plantelor ori reziduurile pe care acestea le eliminau determinau prezența ciupercilor pe aceste frunze.

Primele informații de natură științifică privind macromicetele sunt sesizate în jumătatea a doua a secolului al XVI-lea, când a fost conceput primul rezumat sistematic privind macromicetele, autorul acestuia fiind naturalistul Clusius K.

În cadrul colecției lui K. Clusius se regăsesc peste 220 de acuarele ce reprezintă diverse ciuperci, aceasta fiind denumită Codul Clusius și fiind păstrată în Olanda, mai precis în incinta bibliotecii Leiden.

În acea perioadă, macromicetele erau studiate în același timp cu diverse alte organisme, micologia consacrându-l pe omul de știință P. Micheli ca fiind primul specialist interesat de macromicete. Mai precis, ulterior perfecționării unor aparate optice, Micheli a reușit ca în anul 1729 să descopere că macromicetele se formează în cadrul procesului de germinare a unor formațiuni foarte reduse ca și dimensiune, ulterior acestea primind denumirea de spori.

Din acest considerent, macromicetele au fost încadrate în categoria regnului vegetal (respectiv ca și plante), acesta fiind momentul în care s-au pierdut miturile dedicate apariției ciupercilor. În ciuda acestui aspect, nu s-a reușit determinarea statutului taxonomic al macromicetelor o bună perioadă de timp, în cursul anului 1718, Sebastien Vaillant(administrator al Grădinii Botanice din Paris) caracterizându-le ca fiind o lucrare a „Necuratului” ce nu fac decât să sfideze armonia naturii.

Timp de câteva decenii, nu s-a reușit definirea criteriului dedicat clasificării științifice a macromicetelor, acestea fiind delimitate la modul popular (comestibile ori toxice) sau împărțite în lamelare sau tubulare.

În cursul anului 1735, în conceperea System naturae, Carl Linne a reușit să realizeze o delimitare a naturii în trei principale regnuri, respectiv regnul plantelor, regnul animalelor, ca și regnul pietrelor, fără însă să găsească un loc macromicetelor, pe care le-a definit ca fiind un haos, în cadrul căruia nu se remarcă nici un fel de logică de determinarea sistemelor.

În faza inițială, Linne, remarcând anumite asemănări ale macromicetelor cu polipii, a încercat să le încadreze în categoria regnului animal, ulterior încadrându-se în interiorul clasei a XXIV-a din sistemul său, System naturae, în care se poziționaseră și algele.

Carl Linne a reușit să descrie un număr extrem de redus de genuri ale macromicetelor, mai precis:

Genul Agaricus – ce a inclus totalitatea speciilor de macromicete lamelare

Genul Boletus – incluzând totalitatea speciilor de macromicete de tip tubular

Genul Phallus – incluzând totalitatea gasteromicetelelor, în categoria cărora a fost inclus și celebru zbârciog din Ascomycete

Începutul secolului al XIX-lea vine cu informații privind existența mai multor sute de specii de macromicete, fiind semnalată și prezența mucegaiurile, în această perioadă fiind remarcată prima tentativă de sistematizarea macromicetelor, de către savanții E.M. Freese (Suedia) și H.G. Pearson (Olanda).

Freese și Pearscon au reușit să pună bazele taxonomiei macromicelor, ei optând pentru ideea formării diverselor grupuri naturale de ciuperci. De altfel, în conținutul lucrării „Synopsis methodica fungorum”, Pearson a reușit să realizeze o extindere a sistemului pe care îl propusese anterior Carl Linne, delimitând totalitatea macromicetelor cunoscute atunci în câte două clase în cadrul cărora se remarca existența a trei ordine, ce la rândul lor includea o serie de familii.

Demn de menționat este faptul că o parte dintre familiile pe care le-a propus H.G. Pearson se regăsesc și astăzi în cadrul sistemelor de clasificare.

1.2 Clasificarea macromicetelor

În versiunea lui Pearson, se remarcă următoarea clasificare:

Clasa I Angiocarpi, ce includea:

Ordinul I Sclerocarpi

Ordinul II Sarcocapri

Ordinul III Dermatocarpi

Clasa II Gymnocarpi

Ordinul IV Lythothecii

Ordinul V Hymenophecii

Ordinul VI Naematophecii

H.G. Pearson a poziționat la baza dedicată sistematizării claselor macromicetelor stratul sporifer, mai precis:

În cadrul primei clase s-au inclus macromicetele ce prezentau un himenofor închis

În cadrul celei de-a doua clase s-au inclus macromicetele ce prezentau himenoforul la suprafața respectivului corp sporifer

În cadrul primului ordin s-au inclus macromicetele ce prezentau stroma dură

În cadrul ordinului al doilea s-au inclus macromicetele ce cărnoase

În cadrul ordinului al treilea s-au inclus macromicetele ce aveau carnea acoperită cu cojiță, aceasta transformându-se ulterior în strat sporifer

În cadrul ordinului al patrulea s-au inclus macromicetele din genul Phallus și genul Clathrus

În cadrul ordinului al V-lea s-au inclus macromicetele delimitate în șase familii, urmând criteriul determinat de structura stratului himenial, respectiv macromicete lamelare (Agaricaceae), macromicete tubulare (Boletaceae), ca și macromicete ce prezentau un strat himenial țepos (Hydnaceae). În acest ordin s-a reușit includerea și a mucegaiurilor, ca și a miceliului macromicetei, acestea fiind perceput drept organism separat, încadrat în genul Rhizomorpha (miceliul macromicetei a fost descris drept „Rigida glabra fibrae aut radiciformis”)

Bazele sistematizării macromicetelor au fost pusă de Elias Magnus Friez, acesta reușind ca în perioada 1815/1818 să elaboreze o primă clasificare a macromicetelor în cadrul lucrării denumite „Observationes Mycologicae”, ulterior fiind dată publicității celebra „Systema Mycologicum”, momentul publicării acesteia fiind perceput ca începutul taxonomiei ciupercilor (respectiv în perioada 1821/1830). Lucrarea este o completare a concepției lui Linne, „Species Plantarum”, ce se constituie în momentul determinării taxonomiei domeniului plantelor vasculare.

În viziunea lui Elias Magnus Friez, se impunea separarea macromicetelor la nivelul regnului independent de restul celor deja existente, viziunea specialistului neavând la vremea respectivă prea multe susțineri. Cu toate aceste, o mare parte dintre speciile și genurile pe care Friez a reușit să le delimiteze se regăsesc și în acest moment în cadrul nomenclaturii micologice.

Începând cu secolului al XIX-lea se remarcă primele cercetări în domeniu, ce aveau drept principal scop identificarea speciilor de macromicete la nivelul diverselor regiuni, ca și studierea filogeniei macromicetelor, incluzând și structurile acestora, ca și aspecte ce țineau de citologie. În plus, tot în această perioadă se remarcă și demararea cercetărilor în domeniul ciupercilor parazite, remarcându-se cercetători precum A.I. Korda, G.L. Rabenhorst, M. J. Berkeley, dar și M.K. Kuk.

Tot acum încep să se studieze ontogeneza macromicetelor, filogeneza acestora, ca și diversele particularități ale speciilor parazite, punându-se bazele fitopatologie, știința care se ocupă cu afecțiunile plantelor. În paralel, se începe cercetarea nu doar a macromicetelor macroscopice, ci și a ciupercilor microscopice, cele mai multe rezultate fiind obținute de frații Tulasne (Franța), dar și de germanul A. de Bari.

Celebrul fenomen Pleomorfism, ce consta în prezența la nivelul ciclului vital compus al macromicetelor a diverselor sporulări de tip consecutiv a fost descoperit de către Louis René Tulasne, această descoperire fiind apreciată ca un eveniment deosebit în cadrul micologiei, mai ales în contextul în care până în acel moment specialiștii încadrau în specii diferite stadiile sporulării macromicetelor.

Renumitul A. de Bari reușește să realizeze prima clasificare filogenetică a macromicetelor, ce avea la bază recunoașterea descendenței din alge a acestora, moment în care a luat ființă primul centru al cercetărilor micologice, prin transformarea Institutului de Botanică din

Strasbourg. A. de Bari a reușit să pună bazele unei școli de micologie și fitopatologie, în paralel cu studierea diverselor diversități ale speciilor de macromicete, studiile realizându-se în diverse regiuni ale lumii.

Mare parte dintre rezultatele acestor cercetări se regăsesc în opera lui P. Sakkardo, acesta reușind să descrie aproape 75 de mii de specii de macromicete în conținutul a 25 de volume.

Cu trecerea anilor și dezvoltarea tehnologiei, se remarcă și posibilitatea analizării compoziției chimice a macromicetelor, ca și a celulelor acestora, o atenție specială fiind acordată studierii diverselor particularități de natură biologică în cadrul macromicetelor patogene.

Ulterior dezvoltării biochimiei și a fiziologiei, în jumătatea a doua a secolului al XX-lea, în lumea științifică se vorbește tot mai des de poziționarea macromicetelor la nivelul sistemelor vii, în contextul în care era pusă la îndoială apartenența acestora la regnul vegetal, date fiind numeroasele rezultate obținute în urma studiilor privind structura acestora, ca și compoziția celulară.

Mai precis, se reușește demonstrarea faptului că în vreme ce plantele se constituie în producători primari de tip autotrof, macromicetele reprezintă descompunători heterotrofi, cu mențiunea că se sesizează și o serie de diferențe între:

Caracteristicele comune plantelor și macromicetelor – respectiv semnele morfologice

Caracteristicile comune dintre macromicete și animale – semnele fiziologice, semnele chimice

Se impune a se menționa în conținutul acestui subcapitol al prezentei lucrări de diplomă și faptul că asemănarea macromicetelor cu animalele are la bază procesul prin care se formează ureea, urmare a metabolismului, în paralel fiind generate diverse substanțe nutritive considerate a fi de rezervă precum glicogen. În pereții celulelor se remarcă prezența chitinei, diversele substanțe nutritive fiind, în formă finală, absorbită.

În cazul diverșilor reprezentanți ai regnului Fungi, se remarcă, drept trăsătură comună, specializarea atribuită aparatului de fermenți, mai precis aceea a descompunerii carbohidraților, în acest fel reușindu-se definirea unei explicații științifice cu privire la modul în care marea majoritate a micromicetelor parazite, saprotrofe, dar și simbionte reușesc să se adapteze nutriției osmotrofe, incluzând sucul celular ori țesuturilor vegetale de tip hidrolizat.

În opiniile unor specialiști, legătura macromicetelor cu plantele s-a format încă din trecut, opinându-se că macromicetele au apărut pe uscat urmare a simbiozei algelor cu anticele macromicete. Mai mult, se apreciază că încă din perioada procariotelor se remarcau existența modulurilor de nutriție specifice organismelor vii (osmotrofic, zootrofic și autotrofic), acestea reușind să determine evoluțiile fiziologice și morfologice ulterioare, inclusiv a organismelor eucariote de tip superior.

Astfel, modul de hrănire a reușit să influențeze în mod decisiv atât morfologia macromicetelor, cât și fiziologia acestora, acesta având capacitatea de a exercita presiuni asupra corpului unei macromicete până când acesta ajunge să se scufunde maxim la nivelul substratului, ceea ce va determina o imposibilitate de deplasare a macromicetei, aceasta nereușind să ocupe substraturi noi.

Acesta este motivul pentru care sporii prin intermediul cărora se înmulțesc macromicetele reușesc să iasă, prin intermediul concrescențelor miceliului, la suprafața substratului.

De asemenea, se impune a se menționa faptul că, urmare a rezultatelor ce au fost obținute în timp în cadrul cercetărilor fiziologice, dar și biochimice, acestora adăugându-li-se ultrastructura celulară, ca și structura aferentă membranei celulei macromicetelor, respectiv compoziția membranei acestora, s-a concluzionat că macromicetele, prin prisma structurii, al caracterului schimburilor de substanțe, ca și al modului de hrănire, se poziționează între plante și animale, având numeroase asemănări cu ambele.

1.3. Actualitatea taxonomiei fungilor

Din fericire, în ultimii ani, s-au remarcat modificări substanțiale în cadrul sistematicii aferente fungilor. Mai precis, dacă până la finele secolului trecut, acestea erau încadrate în regnul Plantae, ele constituindu-se într-o parte componentă a acestuia, mai precis Mycophyta, taxonomia clasică avea la bază, în mod exclusiv, o serie întreagă de caractere biochimice și morfologice, de capacități limitate.

Ulterior dezvoltării cercetărilor în cadrul domeniului aferent biologiei moleculare, s-a remarcat posibilitatea determinării consecutive din cadrul proteinelor a aminoacizilor, ca și a acizilor nucleinici și inclusiv a nucleotizilor.

Urmare a acestui aspect s-a impus necesitatea unei clasificări noi, în baza noilor criterii, adaptate în permanență respectivelor structuri.

Ca urmare a analizei de tip consecutiv realizată în cadrul nucleotidelor aferente genelor ce provin din specii cu diverse ranguri taxonomice, s-a reușit evidențierea asemănării consecutivității nucleotidelor, cu mențiunea că aceasta nu este perfect similară, în condițiile în care respectivele specii ce au fost analizate nu au reușit să inițieze o lungă perioadă de timp legături genetice, evoluțiile acestora fiind separate.

Astfel, se poate constata faptul că respectiva consecutivitate a nucleotidelor speciilor vizate este în mod direct proporțională cu diferențele aferente perioadei de separare evolutivă ce a determinat formarea celor două specii.

Prin simpla comparare a speciilor se poate remarca evoluția arborelui filogenetic specific grupei unui organism, cu mențiunea că ramurile aferente arborelui corespund, prin prisma familiei și al ordinului, respectivilor taxoni.

În cadrul taxonomiei actuale a fungilor se remarcă analiza diverselor secvențe din cadrul nucletoidelor din cadrul componenței A.D.N.-ului, principalul scop urmărit fiind o reclasificare a fungilor, avându-se la bază conceptul filogenetic aferent speciei.

În plus, se remarcă faptul că cea mai intens studiată este regiunea aferentă genomului fungic, respectiv A.D.N.-ul ribozomal, în contextul în care în cadrul tuturor organismelor se remarcă prezența ribozomilor, acestuia adăugându-i-se alternanța dintre porțiunile genetice comune (regăsite la nivelul fiecărei celule) cu porțiunile variabile, specifice, aspect ce poate permite o evaluare, la nivelul diversității entităților fungice, a gradului rudeniei taxonomice.

Întreaga diversitate fungică poate fi clasificată prin intermediul totalității tehnicilor moleculare, ce au în vedere o identificare a diverselor secvențe nucleotidice la nivelul tuturor fragmentelor de A.D.N. În plus, în acest fel se realizează și o reclasificare a întregului domeniu aferent taxonilor regnului fungic.

În trecut, la nivelul sistematicii aferente micromicetelor se recunoștea:

Denumirea speciei anamorfe unui fung – asexuate

Denumirea speciei telemorfe – sexuate

În baza acestei abordări s-a reușit delimitarea în cadrul regnului Fungi a:

Zygomycota

Chytridiomycota

Ascomycota

Basidiomycota

Deuteromycota

Ca urmare a așa numitei revoluții biologice moleculare, s-a reușit ca încadrarea speciei în cadrul taxonilor să se realizeze prin intermediul tehnicilor geneticii moleculare, aspect ce a determinat numeroase fluctuații majore la nivelul diverselor grupe sistematice, indiferent de nivelul organizării, ceea ce a generat nu doar o reclasificare la nivelul unor specii, ci și apariții și dispariții de taxoni.

CAPITOLUL 2. PARTICULARITĂȚILE MACROMICETELOR

Se cunoaște faptul că macromicetele au un rol primordial în cadrul marii majorități a ecosistemelor, acestea fiind percepute drept adevărați factori de descompunere la nivelul tuturor resturilor de natură vegetală, dar și ca paraziți la nivelul diverselor organisme vii de tip vegetal.

În ciuda faptului că domeniul dedicat macromicetelor este unul deosebit de vast, cele mai multe dintre studiile realizate vizează perioada formării sporoforului, puțini fiind cercetătorii care s-au arătat interesați de analizarea diverșilor factori de natură ecologică ce au o anumită influență asupra procesului de creștere și de dezvoltarea macromicetelor, din momentul în care se declanșează germinarea sporilor și până în momentul apariției sporoforului, mai ales în contextul în care nu s-a reușit încă elaborarea completă a identificării speciilor în funcție de miceliu.

Numeroasele cercetări și studii ce au fost realizate în perioada ultimelor decenii în domeniu au reușit evidențierea faptului că macromicetele prezintă o exigență deosebită în raport cu diversele condiții de natură ecologică, incluzând temperaturi, vegetații, umiditate, luminozitate, tipuri de sol, substraturi, etc.

O importanță aparte pentru macromicete, percepute în contextul organismelor heterotrofe, este reprezentată de substratul nutritiv, cunoscut fiind faptul că macromicetele reușesc să acționeze în mod direct la nivelul întregii biosfere prin intermediul aparatului fermentativ, ce determină o degradare prioritară și accentuată a tuturor complexelor de tip lignocelulozic.

În funcție de natura substraturilor pe care reușesc să habiteze macromicetele, marea majoritate a micologilor au reușit să evidențieze o serie întreagă de grupe ecologice ce se constituie în totalitatea diverselor populații ale speciilor macromicetelor ce sunt reunite avându-se în vedere totalitatea legăturilor topice, precum și a particularităților trofice.

De-a lungul diverselor cercetări realizate în domeniu, s-a acordat o deosebită atenție relațiilor pe care macromicetele reușesc să se aibă cu substraturile, ca și modalitățile în care acestea reușesc să le descompună.

Astfel, s-a reușit delimitarea complexului speciilor de macromicete, în funcție de modalitatea de hrănire, în mai multe grupe trofice, respectiv:

Grupa macromicetelor saprotrofe – Se constituie în macromicetele cu diversitatea cea mai mare, în funcție de substratul aferent dezvoltării miceliului acestea delimitându-se în mai multe subgrupe, respectiv:

Macromicete lignicole – Sunt acele macromicete ce utilizează pentru a se hrăni lemnul diverselor arbori și arbuști ce se află în descompunere. Din aceasta categorie se remarcă macromicetele ce au anumite proprietăți fiziologice ce le permit să asimileze substanțele complexe regăsite în lemnul ce se află în stadii diverse de descompunere. Având în vedere dependența de diversele procese chimice regăsite în cadru procesului dedicat descompunerii lemnului, s-a reușit delimitarea fazelor de descompunere în:

Faza I-a a descompunerii – descompunerea substanțelor simple din lemn

Faza II-a a descompunerii – descompunerea activă a tuturor combinațiilor compelxe de tip lignino-celulozic din cadrul lemnului

Faza III-a a descompunerii – descompunerea ulterioară a lemnului, implicând descompunerea complexelor de tip lignino-celulozică, ca și transformarea lemnului în humus.

Demn de menționat este faptul că fiecare fază a descompunerii lemnului este caracteristică unei specii de macromicete, remarcându-se o anumită consecutivitate în cadrul fluctuațiilor fazelor descompunerii. Mai precis, în cadrul primei și a celei de-a doua faze a descompunerii se remarcă participarea macromicetelor lignicole (respectiv Poliporalele), în ultima fază a descompunerii regăsindu-se macromicetele Agaricalele.

Macromicete carpofile

Macromicete humicole – Miceliul acestora este amplasat în cadrul stratului de humus de la nivelul solului, acestea fiind poziționate în topul macromicetelor de tip saprotrof. Macromicetele saprotrofe de humus se împart, la rândul lor, în funcție de natura respectivului habitat, în:

Macromicete saprotrofe humicole de pădure – cu tendința formării unor numeroase corpuri sporifere în cadrul arboretului forestier (cum ar fi cazul speciilor din genul Agaricus, regăsite frecvent în cadrul fitocenozelor de gorun cu tei, ca și cu frasin, precum și a speciilor Entoloma și in genul Inocybe, ce se regăsesc cu precădere în cadrul fitocenozele cu fag)

Macromicete saprotrofe de humus din cadrul terenurilor ce nu sunt împădurite – de genul Marasmius oreades, Agrocybe praecox, Bolbitius titubans, Agrocybe splendida, Omphalina rustica, Coprinellus micaceus, Agaricus campestris, Coprinus comatus, etc.

Macromicete coprofile

Macromicete foliicole

Macromicete carbofile

Grupa macromicetelor simbiotrofe

Grupa macromicetelor saproparazite