Specii de Angiosperme Recomandate Pentru Spatiile Verzi

INTRODUCERE

        Evoluția plantelor nu are loc neapărat într-o linie dreaptă continuă și cu o viteză constantă. Există lacune în cunoștințele noastre, și traiectoria exactă a evoluției plantelor este necunoscută, deși presupunerile logice au dus la unele dintre cel mai probabile sugestii.

Următoarele grupuri de plante au evoluat aproape fără îndoială în ordinea dată aici, dar este important că evoluția este un proces continuu, înca în desfășurare. Totuși, schimbările pot fi detectate numai în perioade foarte lungi de timp.

BACTERII

Primele organisme celulare au fost probabil asemănătoare cu bacteriile, trăind într-o "supă preistorică". Bacteriile sunt în general considerate înrudite mai mult cu plantele decât cu animalele, dar ele au puțin în comun cu ambele grupe. Sunt microscopice și unicelulare, dar capabile să se autoreproducă cu o viteză fenomenală în condiții ideale.

Multe bacterii sunt parazite sau saprofite (trăind pe materie organică moartă) și nu prezintă fotosinteză, dar câteva pot trăi în substanțe organice precum amoniacul și azotul, ceea ce ar putea să le reflecte vechile origini din vremea în care atmosfera Pământului conținea cantități considerabile de amoniac.

ALGE ALBASTRE-VERZI

În ciuda numelui, aceste plante primitive seamănă foarte puțin cu adevăratele alge. Câteva fosile găsite în roci despre care se știe ca au 3.100 de milioane de ani dezvăluie dovezi ale unor plante care seamăna mult cu algele albastre-verzi moderne, indicând că ele sunt printre primele plante capabile de fotosinteză. Majoritatea algelor albastre-vezi, care sunt unicelulare și nu conțin nucleu, sunt microscopice, dar unele, precum mâzga galben-verzuie care se formează pe poteci și peluze, sunt vizibile deoarece coloniile lor sunt învelite în mâzga.

FUNGI

Organismele simple cunoscute sub numele de fungi nu au acea structură foarte specializată a plantelor mai evoluate, iar absența clorofilei înseamna că fungii nu pot să producă fotosinteză. În schimb, ei trăiesc ca paraziți pe animale sau alte plante, sau ca saprofite pe rămașițe.

ALGE

          Algele sunt o altă formă primitivă de plante care nu au frunze și structuri florale specializate. Totuși, aproape toate tipurile de alge sunt capabile să-și producă singure hrana prin fotosinteză în prezența luminii solare naturale. Asemenea forme primitive de plantă domină oceanele (buruienile marine sunt alge pluricelulare iar planctonul constă în cea mai mare parte din alge pluricelulare).

Atât algele terestre cât și cele de apă dulce sunt răspândite, formând apa verde a eleșteelor și învelișul care adesea acoperă sticla acvariilor, sau coloarea verde de pe unele recipiente. Unele alge sunt unicelulare, iar altele sunt pluricelulare și pot forma filamente sau colonii. Câteva alge aproape că formează puntea dintre viața vegetală și cea animală. De exemplu, euglenofitele se pot autopropulsa cu ajutorul flagelilor, au un "ochi" roșu sensibil la lumină (necesar în găsirea celei mai bune poziții pentru fotosinteză), și sunt capabile să ingereze particule de hrană solidă.

LICHENI

Lichenii sunt plante compuse formate prin asocierea simbiotică (reciproc avantajoasă) a unei alge cu o fungă. Ei nu puteau evolua decât după ce aceste doua tipuri distincte de plante erau deja bine stabilite. În termeni evolutivi, ei au găsit o nișă care le permite să colonizeze locuri inospitaliere, precum stâncile, unde doar puține alte plante supraviețuiesc.

MUȘCHI FRUNZOȘI ȘI MUȘCHI PIELOȘI

Briofitele (mușchii frunzoși și mușchii pieloși) seamănă cu plantele terestre primitive, deși au continuat să evolueze. Ele au tulpini delimitate și structuri asemănătoare cu frunzele, și există semne ale începutului evoluției țesutului conducător vascular. Mușchii frunzoși și mușchii pieloși se reproduc prin spori, și există două faze ale reproducerii.

Întâi se formează o generație saprofită (cea care este forma dominantă și poartă sporii), iar aceasta este urmata de generația gametofită. Acest proces este cunoscut sub numele de alternanță de generații. Întregul proces complicat al reproducerii necesită prezența apei sau o atmosferă foarte umedă, lucru care sugerează de asemenea și vechiul lor statut evolutiv și care le limitează capacitatea de a se răspândi și de a domina uscatul.

GIMNOSPERME

Gimnospermele, care sunt aproape toate arbori și reprezintă o dezvoltare evolutivă mai recentă decât celelalte grupuri de plante menționate până acum, au apărut în perioada mezozoică. Ele au frunze și semințe (dar semințele sunt goale, nu sunt închise în învelișuri ca în cazul angiosmermelor). Coniferele, precum pinii și zadele, sunt cele mai cunoscute gimnosperme, dar există și varietăți tropicale precum cicadele, erau deosebit de abundente.

Imenșii arbori mamut sunt conifere care pot să crească la dimensiuni foarte mari.

În unele părți ale lumii, pădurile de conifere sunt vegetația dominantă. Coniferele au o imensă importanță economică și sunt crescute în multe locuri pentru producția pastei de hârtie și a cherestelei pentru industria de construcții.

ANGIOSPERME

Angiospermele reprezintă grupul de plante dominant al lumii moderne, și cuprind de la arbori precum stejarul și castanul porcesc, până la păpădii și mărgărite de șes. Orhideele și majoritatea legumelor consumate de noi sunt angiosperme, la fel și ierburile, care includ cereale importante precum grâul și ovăzul, sau speciile ornamentale de ierburi care formează peluzele în grădini.

Plantele au evoluat în multe direcții diferite, vântul și insectele fiind ambii factori importanți în polenizare. Unele au evoluat pentru a fi polenizate de anumite specii de păsari sau insecte. Metodele de răspândire a semințelor sunt de asemenea foarte variate.

Capitolul I

GENERALITĂȚI – ANGIOSPERME

Încrengătura Magnoliophyta sau Angiospermae, cunoscute popular ca plante cu flori, cuprinde peste 235.000 de specii de plante, dintre care aproximativ 3.700 de specii sunt reprezentate și în flora României.

Astăzi angiospermele reprezintă grupul dominant de plante de pe suprafața pământului (loc ocupat încă de acum 100 de milioane de ani). Aceasta s-a datorat unor caractere de superioritate ale acestora, care a dus la o mai bună adaptare la mediul terestru.

Sunt cele mai evoluate plante, cu corpul un corm tipic, perfect adaptat la viața terestră. Ulterior, unele specii s-au readaptat la mediul acvatic. Sunt răspândite pe tot globul terestru, cu excepția zonelor polare.

Angiospermele au apărut la mijlocul Mezozoicului, prin evoluția unor gimnosperme primitive, față de care au unele caractere de superioritate:

marea majoritate sunt fotoautotrofe, dar există și specii heterotrofe (parazite, semiparazite, saprofite) sau mixotrofe (cu nutriție carnivoră);

au o varietate foarte mare a formelor de viață (bioformelor), angiospermele putând exista ca erbacee anuale, bianuale și perene, lemnoase (arbori, arbuști, subarbuști și liane), frutescente, suculente etc. Aceste bioforme sunt perfect adaptate la toate mediile de viață și domină vegetația actuală;

xilemul tulpinii și rădăcinii este alcătuit din vase perfecționate (trahee), iar floemul conține, pe lângă tuburi ciuruite și celule anexe;

organul caracteristic este floarea, suprema realizare morfo-funcțională a regnului vegetal. Floarea are atât părți reproducătoare (androceu și gineceu), dar și învelișuri florale specializate pentru protecția lor;

apare un organ nou, ovarul, care închide unul sau mai multe ovule. În urma fecundației ovarul se transformă în fruct și ovulele în semințe, fructul învelind semințele (gr. "angios"= învelit, închis);

la angiosperme apare dubla fecundație, în urma căreia rezultă doi zigoți: zigotul principal (diploid), care prin diviziuni mitotice succesive va da naștere la embrion; zigotul secundar (triploid), numit și zigot accesoriu, care va da naștere rezervei nutritive a embrionului, endospermul secundar. Acest endosperm secundar a dat posibilitatea diversificării angiospermelor;

are loc reducerea progresivă a gametofitului, foarte mic și nevascularizat: gametofitul mascul este reprezentat prin celula vegetativă și celula generativă a grăunciorului de polen, iar gametofitul femel este redus la cele șapte celule ale sacului embrionar;

în același timp, sporofitul este foarte diversificat, vascularizat și perfect adaptat la viața aeriană terestră.

Cele mai numeroase angiosperme actuale au flori bisexuate (72%). Cu flori unisexuate sunt 11%, dintre care 4% sunt dioice, iar 7% sunt monoice. Cca. 17% sunt plante trioice și poligame. Polenizarea entomofilă a dus la modificări ale florii: diversificarea periantului, a staminelor și a carpelelor etc.

Dintre caracterele vechi (primare) pot fî enumerate următoarele:

flori solitare, bisexuate, cu periant, dialipetale și actinomorfe;

număr mare (nedeterminat) al părȚilor reproducătoare și dispoziția spirociclică a acestora;

gineceul cu ovar superior;

sămânța are endosperm și două cotiledoane;

polenizarea entomofilă;

Caractere derivate (tinere) pot fi considerate:

florile grupate în inflorescențe, cu periant simplu (sau fără periant);

corola gamopetală și zigometria (sau asimetria);

număr redus de organe ale părților reproducătoare (stamine și carpele) și dispoziția ciclică a acestora;

gineceul cu ovar inferior;

florile unisexuate și dispuse mai ales dioic;

sămânța fară endosperm și cu un singur cotiledon;

polenizarea anemofilă.

I.1. Clasificarea angiospermelor

Clasificarea plantelor cu flori (angiosperme) se bazează pe sinteza datelor morfologiei, anatomiei, embriologiei, citologiei, geneticii, biochimiei și geografiei comparate ale plantelor. Divizarea plantelor cu flori în clase, ordine, familii se bazează pe morfologia florii și a inflorescențelor, structura grăunțelor de polen, structura și dezvoltarea ovulului și a gametofiților (formă sexuală a plantelor în alternanța generațiilor; la angiosperme gametofitul feminin numit și ”sac embrionar” este cunoscut ca megagametofit, iar gametofitul masculin, polenul, este numit microgametofit) feminini, pe anatomia învelișului semințelor, pe structura și gradul de dezvoltare a embrionului, numărul de cotiledoane, prezența sau absența endospermului (învelișul exterior al embrionului), structura și dezvoltarea aparatului stomatic, pe anatomia xylemului (țesut lemnos) și a floemului (țesut al vaselor liberiene).

Angiospermele se împart în două clase: dicotiledonate (dicot) și monocotiledonate (monocot).

Embrionul dicotiledonatelor are două cotiledoane, care în mod obișnuit germinează la suprafața solului, în timp ce embrionul monocotiledonatelor are un cotiledon care germinează, în cele mai multe cazuri, în sol.

Unul dintre cele mai cunoscute și aplicate sisteme este cel al lui Arthur Cronquist, din 1981. Sistemul lui Cronquist grupează plantele cu flori în două largi clase, Magnoliopsida (dicotiledonate) și Liliopsida(monodicoteledonate).

I. Clasa Magnoliopsida cuprinde subclasele:

A. Subclasa Magnoliidae cu urmatoarele ordine și familii:

1. Ordinul Magnoliales are 10 familii: Winteraceae, Degeneriaceae, Himantandraceae, Eupomatiaceae, Austrobaileyaceae, Magnoliaceae, Lactoridaceae, Annonaceae, Myrsticaceae, Canellaceae.

2. Ordinul Laurales cuprinde 8 familii: Amborellaceae, Trimeniaceae, Monimiaceae, Gomortegaceae, Calycanthaceae, Idiospermaceae, Lauraceae, Hernandiaceae.
3. Ordinul Piperales conține 3 familii: Cloranthaceae, Saururaceae, Piperaceae.

4. Ordinul Aristolochiales are o familie: Aristolochiaceae.

5. Ordinul Illiciales include 2 familii: Illiaceae, Schisandraceae.

6. Ordinul Nymphaeles subordonează 5 familii: Nelumbonaceae, Nymphaeaceae, Barclayaceae, Cabombaceae, Ceratophyllaceae.

7. Ordinul Ranunculales cuprinde 8 familii: Ranunculaceae, Circaesteraceae, Berberidaceae, Sargentodoxaceae, Lardizbalaceae, Menispermaceae, Coriariaceae, Sabiaceae.

8. Ordinul Papaverales are 2 familii: Papaveraceae, Fumariaceae.

B. Subclasa Hamamelidae/Hamamelididae include următoarele ordine și familii:

1. Ordinul Trochodendrales include 2 familii: Tetracentraceae, Trochodendraceae.

2. Ordinul Hamamelidales subordonează 5 familii: Cercidiphyllaceae, Eupteleaceae, Platanaceae, Hamamelidaceae, Myrothamnaceae.

3. Ordinul Daphniphyllales are în subordine o familie: Daphniphyllaceae.

4. Ordinul Didymelales include o familie: Didymelaceae.

5. Ordinul Eucommiales își subordonează o familie: Eucommiaceae.

6. Ordinul Urticales are 6 familii: Barbeyaceae, Ulmaceae, Cannabaceae, Moraceae, Cecropiaceae, Urticaceae.

7. Ordinul Leitnerialis include o familie: Leitneriaceae.

8. Ordinul Juglandes conține 2 familii: Rhoipteleaceae, Juglandaceae.

9. Ordinul Myrcales are o familie: Myricaceae.

10. Ordinul Fagales are în subordine 5 familii: Balanopaceae, Ticodendraceae, Fagaceae, Nothofagaceae, Betulaceae.

11. Ordinul Casuarinales are o familie: Casuarinaceae.

C. Subclasa Caryophyllidae își subordonează următoarele ordine și familii:

1. Ordinul Caryophyllales conține 12 familii: Phytolaccaceae, Achatocarpaceae, Nyctaginaceae, Aizoaceae, Didiereaceae, Cactaceae, Chenopodiaceae, Amaranthaceae, Portulacaceae, Basellaceae, Moluginaceae, Caryophyllaceae.

2. Ordinul Polygonales are o familie: Polygonaceae.

3. Ordinul Plumbaginales are tot o familie: Plumbaginaceae.

D. Subclasa Dilleniidae are în subordine următoarele ordine și familii:

1. Ordinul Dilleniales cu 2 familii: Dilleniaceae, Paeonaceae.

2. Ordinul Theales include 18 familii: Ochnaceae, Sphaerosepalaceae, Sarcolaenaceae, Dipterocarpaceae, Caryocaraceae, Theaceae, Actinidaceae, Scytopetalaceae, Pentaphylacaceae, Tetrameristaceae, Pelliceraceae, Oncothecaceae, Marcgraviaceae, Quiinaceae, Elatinaceae, Paracryphiaceae, Medusagynaceae, Clusiaceae.

3. Ordinul Malvales are 5 familii: Elaeocarpaceae, Tiliaceae, Sterculiaceae, Bombacaceae, Malvaceae.

4. Ordinul Lecythidales conține o familie: Lecythidaceae.

5. Ordinul Nephentales include 3 familii: Sarraceniaceae, Nephenthaceae, Droseraceae.

6. Ordinul Violales are 24 de familii: Flacourtiaceae, Peridiscaeae, Bixaceae, Cistaceae, Huaceae, Lacistemataceae, Scyphostegiaceae, Stachyuraceae, Violaceae, Tamaricaceae, Frankeniaceae, Dionocophyllaceae, Ancistrocladaceae, Turneraceae, Malesherbiaceae, Passifloraceae, Achariaceae, Caricaceae, Fouquieiaceae, Hoplesigmataceae, Cucurbitaceae, Datiscaceae, Begoniaceae, Losaceae.

7. Ordinul Salicales conține o familie: Salicaceae.

8. Ordinul Capparales are 4 familii: Tovariaceae, Capparaceae, Brassicaceae, Moringaceae, Resedaceae.

9. Ordinul Batales include 2 familii: Gyrostemonaceae, Bataceae.

10. Ordinul Ericales își subordonează 8 familii: Cyrillaceae, Clethraceae, Grubiaceae, Empetraceae, Epacridaceae, Ericaceae, Pyrolaceae, Monotropaceae.

11. Ordinul Diapensiales are o familie: Diapensiaceae.

12. Ordinul Ebenales are 5 familii: Sapotaceae, Ebenaceae, Styracaceae, Lissocarpaceae Symplocaceae.

13. Ordinul Primulales include 3 familii: Theophrastaceae, Myrsinaceae, Primulaceae.

E. Subclasa Rosidae are următoarele ordine și familii:

1. Ordinul Rosales conține 24 de familii: Brunelliaceae, Connaraceae, Eucryphiaceae, Cunoniaceae, Davidsoniaceae, Dialypetalanthaceae, Pittosporaceae, Byblidaceae, Hydrangeaceae, Columelliaceae, Grossulariaceae, Greyiaceae, Anisophylleaceae, Aleusomiaceae, Crassulaceae, Bruniaceae, Cephalotaceae, Saxifragaceae, Rosaceae, Neuradaceae, Crossosomataceae, Chrysobalanceae, Surianaceae, Rhabdodendraceae.

2. Ordinul Fabales are 3 familii: Mimosaceae, Caesalpinaceae, Fabaceae.

3. Ordinul Proteales include 2 familii: Elaeagnaceae, Proteaceae.

4. Ordinul Podostemales este reprezentat de o singură familie: Podostemaceae.

5. Ordinul Haloragales conține 2 familii: Haloragaceae, Gunneraceae.

6. Ordinul Myrtales are 15 familii: Sonneratiaceae, Lythraceae, Penaeaceae, Crypteroniaceae, Thymelaceae, Trapaceae, Myrtaceae, Punicaceae, Onagraceae, Oliniaceae, Melastomataceae, Combretaceae, Alzateaceae, Memecylaceae, Rhynocalycaceae.

7. Ordinul Rhizophorales are o familie: Rhizophoraceae.

8. Ordinul Cornales include 4 familii: Alangiaceae, Nyssaceae, Cornaceae, Garryaceae.

9. Ordinul Santales își subordonează 10 familii: Medusandraceae, Dipentodontaceae, Olacaceae, Opiliaceae, Santalaceae, Misodendraceae, Loranthaceae, Viscaceae, Eremolepidaceae, Balanophoraceae.

10. Ordinul Rafflesiales conține 3 familii: Hydnoraceae, Mitrastemonaceae, Rafflesiaceae.

11. Ordinul Celastrales are 12 familii: Geissolomotaceae, Celastraceae, Hippocrateaceae, Stackhoussiaceae, Salvadoraceae, Aquifoliaceae, Icacinaceae, Aextoxicaceae, Cardiopteraceae, Corynocarpaceae, Dichapetalaceae, Tepuianthaceae.

12. Ordinul Euphorbiales include 4 familii: Buxaceae, Simmondsiaceae, Pandaceae, Euphorbiaceae.

13. Ordinul Rhamnales are 3 familii: Rhamnaceae, Leeaceae, Vitaceae.

14. Ordinul Linales cuprinde 5 familii: Erythroxylaceae, Humiriaceae, Ixonanthaceae, Hugoniacae, Linaceae.

15. Ordinul Polygales  își subordonează 7 familii: Malpichiaceae, Vochysiaceae, Trigoniaceae, Tremandraceae, Polygalaceae, Xanthophyllaceae, Krameriaceae.

16. Ordinul Sapindales are 15 familii: Staphyleaceae, Melianthaceae, Bretschneideraceae, Akaniaceae, Sapindaceae, Hippocastanaceae, Aceraceae, Burseraceae, Anacardiaceae, Julianiaceae, Simaroubaceae,  Cneoraceae, Meliaceae, Rutaceae, Zygophyllaceae.

17. Ordinul Geraniales  include 5 familii: Oxalidaceae, Geraniaceae, Limnanthaceae, Tropaeolaceae, Balsaminaceae.

18. Ordinul Apiales conține 2 familii: Araliaceae, Apiaceae.

F. Subclasa Asteridae are următoarele ordine și familii:

1. Ordinul Gentianales ce cuprinde 6 familii: Loganiaceae, Retziaceae, Gentianaceae, Saccifoliaceae, Apocynaceae, Asclepiadaceae.

2. Ordinul Solanales are 8 familii: Duckeodendraceae, Nolanaceae, Solanaceae, Convolvulaceae, Cuscutaceae, Menyanthaceae, Polemoniaceae, Hydrophyllaceae.

3. Ordinul Lamiales include 4 familii: Lennoaceae, Boraginaceae, Verbenaceae, Lamiaceae.

4. Ordinul Callitrichales cuprinde 3 familii: Hippuridaceae, Callitichaceae, Hydrostachyaceae.

5. Ordinul Plantaginales are o singură familie: Plantaginaceae.

6. Ordinul Scrophulariales își subordonează 12 familii: Buddlejaceae, Oleaceae, Scrophulariaceae, Globulariaceae, Myoporaceae, Orobanchaceae,  Gesneriaceae, Acanthaceae, Pedaliaceae, Bignoniaceae, Mendocinaceae, Lentibulariaceae.

7. Ordinul Campanulales are 7 familii: Pentaphragmataceae, Sphenocleaceae, Campanulaceae, Stylidiacaeae, Donatiaceae, Brunoniaceae, Goodeniaceae.

8. Ordinul Rubiales conține 2 familii: Rubiaceae, Theligonaceae.

9. Ordinul Dipsacales include 4 familii: Caprifoliaceae, Adoxaceae, Valerianaceae, Dipsacaceae.

10. Ordinul Calycerales își subordonează o familie: Calyceraceae.

11. Ordinul Asterales are o familie: Asteraceae.

II. Clasa Liliopsida are următoarele subclase:

A. Subclasa Alismatidae cu următoarele ordine și familii:

1. Ordinul Alismatales cuprinde 3 familii: Butomaceae, Limnocharitaceae, Alismataceae.

2. Ordinul Hydrocharitales are o familie: Hydrocharitaceae.

3. Ordinul Najadales își subordonează 10 familii: Aponogetonaceae, Sheuchzeriaceae, Juncaginaceae, Potamogetonaceae, Ruppiaceae, Najadaceae, Zannichelliaceae, Posidoniaceae, Cymodoceaceae, Zosteraceae.

4. Ordinul Triuridales include 2 familii: Petrosaviaceae, Triuridaceae.

B. Subclasa Arecidae are următoarele ordine cu câte o familie:

1. Ordinul Arecales: Arecaceae.
2. Ordinul Cyclanthales: Cylanthaceae.
3. Ordinul Pandanales: Pandanaceae.

4. Ordinul Arales conține 3 familii: Acoraceae, Araceae, Lemnaceae.

C. Subclasa Commelinide are următoarele ordine și familii:

1. Ordinul Commelinales include 4 familii: Rapateaceae, Xyridaceae, Mayacceae, Commelinaceae.

2. Ordinul Eriocaulalis își subordonează o familie: Eriocaulaceae.

3. Ordinul Restionales are 4 familii: Flagellariaceae, Joinvilleaceae, Restonaceae, Centrolepidaceae.

4. Ordinul Juncales conține 2 familii: Juncaceae, Thurniacae.

5. Ordinul Cyperales include 2 familii: Cyperaceae, Poaceae.

6. Ordinul Hydatellales are o familie: Hydatellaceae.

7. Ordinul Typhales conține 2 familii: Sparganaceae, Typhaceae.

C. Subclasa Zingiberidae are următoarelae ordine și familii:

1. Ordinul Bromeliales care include o familie: Bromeliaceae.

2. Ordinul Zingiberales își subordonează 8 familii: Sterlitziaceae, Heliconiaceae, Musaceae, Lowiaceae, Zingiberaceae, Costaceae, Cannceae, Marantaceae.

D. Subclasa Liliidae are următorele ordine și familii:

1. Ordinul Liliales conține 15 familii: Phylidraceae, Pontederiaceae, Haemodoraceae, Cyanastraceae, Liliaceae, Iridaceae, Velloziaceae, Aloeaceae, Agavaceae, Xanthorrhoaceae, Hanguanaceae, Taccaceae, Stemonaceae, Smilacaceae, Dioscoreaceae.

2. Ordinul Orchidales are 4 familii: Geosiridaceae, Burmanniaceae, Corsiaceae, Orchidaceae.

Începând cu anul 2009 tot mai mulți botaniști se realiază la noul sistem de clasificare a plantelor pe baze filogenetice, propus de Grupul de Filogenie a Angiospermelor care încearcă să lase cât mai puține plante neplasate în familii. Apar noi ordine, astfel încât numărul lor ajunge la 59 și doar 10 familii nu sunt introduse într-un ordin. Numărul familiilor este de 415, pentru că plantele mai multor familii sunt reunite într-una singură (de exemplu, familiile Agavaceae și Hyanthaceae nu sunt considerate distincte de mai larga familie a Asparagaceelor).

Capitolul II

Particularități ale angiospermelor

II.1. Particularități morfologice

Particularitățile ramurilor, frunzelor, florilor și fructelor evidențiază și oferă unicitate speciilor și cultivarurilor de plante ornamentale. Totodată, caracteristicile morfologice ale plantelor au importanță în identificarea speciilor și descrierea acestora.

Lăstarii și ramurile constituie elementul principal de decor, prin formă și culoare, la unele specii, varietăți și cultivaruri. Lăstarii sunt creșterile din anul curent, iar ramurile sunt creșterile care deja au un an sau mai mult. După ce își pierd frunzele toamna, culoarea lor argintie, roșie, galbenă, oranj, verde, violacee,

se remarcă întreaga iarnă. La unele specii, forma de creștere a lăstarilor și a ramurilor este deosebită – tortuoasă, geniculată, puternic ramificată sau pendulă.

Frunzele, prin mărime, formă și culoare, constituie un caracter ornamental important, iar speciile se pot ușor identifica după caracterele acestora.

Speciile de plantele lemnoase au fost împărțite după persistența frunzelor în specii cu frunze caduce și specii cu frunze persistente. În țara noastră, majoritatea speciilor conifere au frunziș persistent (frunzele au o durată de viață de doi sau mai mulți ani, reînnoirea lor făcându-se treptat). Speciile de foioase din climatul nostru prezintă frunziș caduc (frunzele cad la sfârșitul perioadei de vegetație), dar sunt și specii de arbuști cu frunziș persistent sau semipersistent (frunzele persistă pe ramuri dacă iarna e blândă).

Limbul frunzelor prezintă o varietate de forme. La conifere, forma frunzei poate fi aciculară sau solzoasă, iar la foioase limbul frunzei poate fi: liniar, oblong, eliptic, ovat, obovat, rombic, triunghiular, cordat și reniform. Marginea limbului este caracteristică fiecărui gen și poate fi întreagă, cu incizii mai mari sau mai mici sau poate fi prevăzută cu perișori sau spini.

Frunzele pot fi simple, lamina frunzei fiind întreagă, sau compuse, lamina frunzei fiind compusă din mai multe foliole .

Caracteristicile frunzelor sunt deosebit de importante în relația plantelor cu factorii externi. De exemplu, stejarii din locuri uscate pot avea frunze mai mici și mai pieloase decât cei din lunci (Dumitriu-Tătăranu și Benea, 1976).

Culoarea frunzelor impresionează la unele specii și varietăți. Culoarea de bază, adică cea pe care frunzele o au în perioada de vegetație este la multe din specii în diverse nuanțe de verde. Sunt însă multe cultivaruri și varietăți care au frunzișul de culoare argintie, albăstruie, aurie, roșie, purpurie, variegată (cu pete sau margine albă, aurie, roz). La alte specii, culoarea sezonieră a frunzișului (culoarea frunzișului primăvara sau toamna) constituie caracter ornamental.

Florile pot fi simple sau în inflorescențe. La plantele lemnoase ornamentale inflorescențele pot fi de tipul: ament, corimb, panicul, racem și umbelă. Florile sau inflorescențele pot fi dispuse pe lăstari erect sau pendul. Florile atrag prin formă, mărime, culoare și uneori prin parfum. Pentru fiecare specie este importantă cunoașterea nu numai a accestor caractere ale florilor, ci și perioada de înflorire și durata înfloririi.

Durata înfloririi variază în funcție de specie, dar și condițiile de mediu. La majoritatea speciilor, înflorirea durează maxim o săptămână – Magnolia kobus, Philadelphus coronarius, Deutzia scabra, Cornus alba etc., dar sunt și specii la care înflorirea durează o lună – Albizia julibrissin, sau mai multe – Buddleia davidii.

Majoritatea speciilor lemnoase ornamentale au flori hermafrodite, adică ambele organe de reproducere–androceul și gineceul sunt în aceeași floare. Câteva dintre specii au florile unisexuate (organele de reproducere sunt separate pe flori femele și flori mascule. După distribuția florilor unisexuate, speciile pot fi: monoice (florile femele și florile mascule sunt pe același individ) – Corylus sp., Betula pendula și dioice (florile femele și cele mascule apar pe indivizi diferiți – astfel, vor fi plante cu flori femele și plante cu flori mascule) – Ginkgo biloba, Acer negundo.

Fructele și conurile prezintă interes ornamental pentru multe dintre speciile lemnoase ornamentale prin culoare, formă, mărime și abundență. Pentru cultivatori, perioada coacerii fructelor și conurilor ca și durata diseminării semințelor sunt date importante pentru înmulțirea speciilor prin semințe. Fructele și conurile pot fi uscate (conuri, păstăi, capsule, samare, achene) sau cărnoase (conuri cu aspect de fals fruct – pseudo -conuri, bace, drupe, poame, păstăi, capsule). Culoarea fructelor și a conurilor poate fi foarte variată – albă, galbenă, roșie, albastră, oranj, brună, purpurie. Sunt specii, varietăți și cultivaruri de arbori și arbuști, care nu produc fructe și semințe în condițiile țării noastre – Forsythia sp., Spiraea sp., Buddleia sp.

II.2. Particularități ale creșterii și dezvoltării

Cunoașterea modului de creștere și dezvoltare al plantelor are o importanță deosebită pentru înmulțirea speciilor, dar și pentru înțelegerea răspunsului acestora în diferite faze de tehnologie – plantări, tăieri, fertilizări etc. și se referă la: ritmul de creștere, longevitatea plantelor, vârsta maturității de reproducere și periodicitatea de rodire, dar unele sunt specifice plantelor ornamentale: capacitatea de lăstărire, capacitatea de butășire, capacitatea de marcotare naturală și drajonare.

Ritmul de creștere este o caracteristică specifică fiecărei specii. Totuși, se poate interveni asupra ritmului de creștere prin tehnici variate, în scopul obținerii mai rapide de puieți – folosirea de substraturi optime, fertilizanți, udare susținută , tăieri. Forțarea procesului de creștere nu are beneficii de lungă durată asupra plantei, aceasta fiind mai sensibilă la dăunători, la factorii de stres climatic, iar raportul de rădăcini/lăstari este mic.

O serie de specii lemnoase au un ritm de creștere foarte rapid acestea fiind numite specii repede crescătoare – Populus sp. (plopii), Salix sp. (sălciile). La cealaltă extremă sunt speciile care au un ritm de creștere redus și acestea se numesc specii încet crescătoare – Taxus baccata (tisa), Buxus sempervirens (merișorul). Majoritatea speciilor au ritm de creștere mediu. Ritmul de creștere variază în funcție de vârsta plantei, iar unele specii se remarcă printr-un ritm de creștere alert în faza de puiet, ca după câțiva ani ritmul de creștere să scadă (Paulownia tomentosa, Albizia julibrissin). Viteza de creștere a unei plante este influențată de condițiile de mediu – lumină, temperatură, sol, apă, poluare. Speciile cresc cu atât mai repede cu cât condițiile de viață din spațiul verde sunt mai apropiate de cele din arealul natural de unde provin acestea.

Longevitatea sau durata de viață a unei plante lemnoase depinde de specie, dar este condiționată în mare măsură de condițiile de viață pe care le întâlnește – climă, sol, accidente și intervenții antropice. Pe măsură ce plantele înaintează în vârstă, ritmul de creștere și dezvoltare încetinesc. Totodată, rezistența plantelor la boli și dăunători scade odată cu trecerea timpului, iar aceastea intră în declin.

În general, speciile cu viteză mare de creștere au longevitate mică, iar cele care cresc încet, au longevitate mare. Aceasta se întâmplă deoarece la speciile repede crescătoare lemnul este mai puțin dens și în consecință rezistența plantei la intemperii este mai scăzută, iar la speciile încet crescătoare lemnul este dens și rezistența în timp a plantei este mai mare.

Arbuștii au durată de viață mai mare comparativ cu subarbuștii, iar arborii mai mare comparativ cu arbuștii. Longevitatea arborilor variază, cele mai puțin longevive fiind speciile care în condiții optime de viață nu ating 50 de ani (cenușar, salcie căprească ), iar cele foarte longevive depășesc 300 de ani, ajungând și la 1000 de ani (tisă, chiparos de baltă, stejar).

Cunoașterea duratei de viață a unei specii are importanță practică la înființarea spațiilor verzi, unde se asociază mai multe specii și trebuie cunoscută în dinamică evoluția unei plantații.

Vârsta maturității de reproducere se referă la numărul de ani necesar unei plante până la prima înflorire și, respectiv, formarea primelor fructe și semințe.

Aceasta diferă de la specie la specie. Mai mult, tipul de înmulțire prin care au fost obținute plantele influențează momentul apariției primelor flori și fructe. Astfel, înmulțire prin semințe, majoritatea speciilor de arbuști și unele specii arbori ajung la fructificare după 3-4 ani, iar altele (stejarul, fagul, paltinul de munte, ulmul și molidul) ating vârsta maturității de reproducere abia după 30-40 de ani.

Înmulțite prin metode vegetative (butași, marcote, altoire) unele specii înfloresc chiar după primul an de la obținerea puieților. De exemplu, magnolia înmulțită prin semințe înflorește și fructifică după 10-12 ani, iar înmulțită prin altoire sau marcotaj, după 1-2 ani.

Formarea puieților prin tăieri determină apariția mai devreme a florilor și fructelor, prin scurtarea perioadei de tinerețe a plantei.

Periodicitatea de rodire se referă la apariția florilor și fructelor odată la câțiva ani și se observă la unele specii lemnoase (4-6 ani la carpen, 6-10 ani la stejarul roșu american). Majoritatea speciilor lemnoase formează flori și fructe anual. Se întâmplă totuși ca la unele dintre aceste specii, condițiile dintr-un an să fie optime pentru înflorire și fructificare, iar aceste procese să se întâmple la un randament superior, epuizând resursele plantei. Astfel, după un an cu flori și fructe din abundență, urmează un an de refacere a rezervelor plantei, an în care înflorirea și fructificarea nu se produc, urmând ca în următorul an, planta să înflorească și fructifice din nou. Se creează așadar o succesiune de ani în care planta înflorește și fructifică și ani în care aceste procese nu au loc.

Capacitatea de lăstărire este specifică anumitor specii lemnoase ornamentale care după tăieri răspund prin ramificări și creșteri foarte bune. Această caracteristică are importanță la regenerarea unor plante îmbătrânite sau afectate de diferite probleme (îngheț, boli și dăunători, secetă). De asemenea, arborii și arbuștii care au capacitate de lăstărire pot fi folosite pentru garduri vii, iar lianele ca acoperitori pentru suprafețe plane sau verticale.

Capacitatea de butășire reprezintă capacitatea unor specii de a forma rădăcini din fragmente de plantă – rădăcini, ramuri, frunze – detașate și puse în anumite condiții favorabile înrădăcinării.

Această particularitate este întâlnită la foarte multe specii de arbuști, dar și la unele specii de arbori, având ca aplicație practică înmulțirea prin butași.

Capacitatea de drajonare este prezentă la speciile care au muguri pe rădăcini. Aceste specii de arbori, arbuști și subarbuști formează din acești muguri, la mică distanță de planta mamă noi plante, cu rădăcini, dar și lăstari, frunze, numiți drajoni. Capacitatea de drajonare este utilă pentru înmulțirea speciilor respective prin drajoni, dar și pentru fixarea terenurilor în pantă, acoperirea rapidă a unor terenuri nisipoase. Drajonii pot însă deveni o problemă în cazul în care devin invadanți. În acest caz trebuie cunoscut faptul că orice intervenție asupra lor prin detașare sau tăiere conduce la stimularea procesului de formare a noi drajoni.

Capacitatea de marcotare apare în mod natural la specii de subarbuști, liane, arbuști târâtori și semitârâtori, care au ramuri ce vin în contact cu solul reavăn și formează rădăcini. Se formează astfel noi plante ce pot fi detașate și folosite la înmulțire. La o serie de specii capacitatea de marcotare poate fi indusă în scopul înmulțirii plantelor. Speciile care au capacitate de marcotare naturală au importanță pentru fixarea terenurilor în pantă și pentru acoperirea rapidă a unor suprafețe de teren, însă ca și în cazul drajonilor și marcotajul poate deveni un fenomen nedorit atunci când plantele de acest fel devin invadante.

II.3. Particularități biochimice

Speciile lemnoase conțin compuși organici cu efecte benefice sau negative asupra sănătății omului și animalelor. Cunoașterea speciilor din acest punct de vedere este foarte importantă pentru pepinieriști și cultivatori, care își orientează producția spre anumite specii cu importanță farmaceutică sau alimentară, dar și pentru peisagiști, care în funcție de situație, pot folosi sau evita anumite specii în unele amenajări peisagistice.

O serie de specii prezintă în unele organe (muguri, frunze, flori, fructe) concentrații ridicate în anumite minerale (fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf etc.) precum și vitamine, aminoacizi, proteine, utile sănătății omului. O serie de compuși organici sintetizați de plantele lemnoase (alcaloizi, terpenoizi, glicozizi, fenoli) au importanță în industria farmaceutică, cosmetică sau alimentară. Totodată, unii din acești compuși, care au rol în rezistența plantelor la ultraviolete, la secetă sau funcționează ca repelente pentru animale, pot acționa în mod negativ asupra sănătății umane (efect toxic sau alergic).

Calitățile medicinale ale unor organe de plantă sunt întâlnite la o serie de specii lemnoase Frunzele(Ginkgo, Abies, Betula), mugurii (Pinus, Populus), florile (Robinia, Tilia, Crataegus), fructele (Rosa, Juniperus, Hippophae) sunt folosite în diverse preparate medicinale medicamente, ceaiuri, tincturi, decocturi, uleiuri esențiale sau siropuri. Preparatele farmaceutice din plante lemnoase trebuie să provină din plantații speciale, care au fost atent monitorizate în vederea evitării contaminării organelor de plantă vizate cu substanțe toxice.

Calitățile cosmetice au fost descoperite în unele frunze, flori și fructe de arbori și arbuști ornamentali. Acestea reprezintă o sursă naturală de vitamine, uleiuri, aminoacizi esențiali, acizi organici, enzime, arome, utilizate pentru prepararea cremelor, emulsiilor, măștilor cosmetice, loțiunilor, șampoanelor, săpunurilor, parfumurilor etc. Pentru aceste produse cosmetice se fac extracte din: trandafir (Rosa), cătină (Hippophae), măceș (Rosa canina), soc (Sambucus nigra), salcie (Salix), nuc american (Juglans nigra), caprifoi (Lonicera caprifolium), liliac (Syringa vulgaris).

Calitățile alimentare ale unor specii lemnoase sunt foarte cunoscute de români. În tabelul 1 sunt amintite câteva dintre calitățile alimentare ale speciilor dendrologice.

Tabel 1

Calitățile alimentare ale speciilor lemnoase ornamentale

Calitățile alimentare și farmaceutice ale plantelor lemnoase sunt importante criterii de alegere a speciilor pentru grădinile particulare. Ca și pentru produsele medicinale, atunci când se dorește folosirea florilor, fructelor sau semințelor unor specii în prepararea produselor cosmetice sau alimentare, acestea se recoltează de la plante care cresc în mediu nepoluat.

Calitățile antimicrobiene. O serie de plante acționează asupra sănătății omului prin fitoncidele pe care le eliberează în atmosferă. Aceste substanțe purifică aerul, curățându-l de bacterii, virusuri sau fungi, periculoși pentru sănătate. Speciile de conifere (brad, molid, pin), dar și unele specii de foioase (stejar, mesteacăn, tei) au calități antimicrobiene, distrugând bacilii dizenteriei, difteriei, tuberculozei (Iliescu, 2003). Importanța practică a cunoașterii acestor calități se evidențiază în cazul spațiilor verzi destinate spitalelor, grădinițelor, școlilor.

Efectele negative care pot afecta sănătatea omului și a animalelor apar odată cu ingerarea unor organe de plante care sunt toxice, dar și contactul involuntar sau inhalarea unor părți de plantă cu efect alergic.

Efectele toxice sunt cauzate de compușii chimici de tipul alcaloizilor, prezenți la unele specii ornamentale. Caracterul toxic pe care îl au unele plante (tabelul 2) este un factor în excluderea din anumite amenajări a acestor specii.

Tabel 2

Specii lemnoase ornamentale cu organe toxice

Efectele alergice pot fi provocate de fructele, polenul sau perișorii de pe frunzele unor specii lemnoase. Contactul cu acestea este de cele mai multe ori involuntar, organele de plante amintite fiind purtate ușor de vânt. Reacții alergice sunt frecvent întâlnite primăvara, odată cu înflorirea corcodușului, plopului, teiului (specii cu înflorire abundentă și flori cu mult polen), dar și la diseminarea fructelor de plop, platan, cătină roșie. În marile orașe se încearcă evitarea amplasării speciilor care sunt cunoscute ca având efecte alergice asupra populației în apropierea blocurilor de locuințe. Totuși, în perioada de primăvară, curenții de aer sunt mai puternici, iar vântul poartă polenul sau fructele de plop, platan la distanțe mari. Din acest motiv, în unele țări există liste de specii interzise pentru plantarea în spațiile verzi urbane.

Capitolul III

RELAȚIILE ANGIOSPERMELOR CU ANUMIȚI FACTORI

ÎN CADRUL SPAȚIILOR VERZI

III.1. Relațiile cu temperatura

Speciile ornamentale lemnoase provin din zone climatice diferite. De aceea, creșterea și dezvoltarea lor se desfășoară în condiții bine determinate în ceea ce privește temperatura, lumina, umiditatea din sol și aer. Producătorii, cultivatorii de plante, dar și peisagiștii trebuie să cunoască cerințele fiecărei specii față de acești factori climatici.

Toate procesele fiziologice se desfășoară în condiții optime la anumite temperaturi. O importanță deosebită o are cunoașterea limitelor de toleranță ale speciilor față de temperatură, care dictează posibilitatea folosirii lor în anumite zone climatice. De exemplu, bradul și molidul sunt specii rezistente la temperaturi scăzute până la -25o C și nu tolerează temperaturile ridicate, de peste 30oC. Plantarea acestor specii în zona de câmpie, unde vara temperaturile depășesc frecvent pragul lor maxim tolerat de temperatură, nu dă rezultate. Așadar, la alegerea speciilor pentru o amenajare este necesar să se cunoască temperaturile maxime și minime din zona respectivă și să se compare cu necesitățile plantelor.

Temperaturile scăzute pot surveni în următoarele perioade critice: iarna, primăvara târziu sau toamna devreme. Efectele temperaturilor scăzute pot fi: înnegrirea sau uscarea frunzelor, căderea frunzelor, uscarea unor porțiuni de ramuri, ramuri întregi sau chiar întreaga plantă, când este afectat inclusiv sistemul radicular. La unii arbori gerul determină crăparea scoarței pe ramuri și chiar pe trunchi. Rezistența plantelor lemnoase la ger este diferită cu specia și este influențată de mai mulți factori: momentul apariției gerului și durata acestuia, vârsta plantei, tehnologia de întreținere – fertilizări, udări, tăieri.

Majoritatea speciilor din flora autohtonă sunt rezistente la ger: Abies alba (brad), Picea abies (molid), Pinus silvestris (pin), Larix decidua (larice), Fagus sylvestris (fag), Quercus robur (stejar) etc. Nu toate speciile unui gen au aceleași cerințe față de factorul temperatură. De exemplu, Euonymus europeus (salba moale) are o bună rezistență la ger, iar Euonymus japonicus este foarte sensibil, la fel și speciile din genul Cornus – Cornus mas, Cornus sanguinea – foarte rezistente, Cornus florida – sensibil.

Perioadele lungi cu temperaturi foarte scăzute din timpul iernii pot afecta speciile rezistente la ger. Totodată, o perioadă scurtă de o zi sau două de ger poate trece fără să producă daune chiar la unele specii considerate sensibile la frig, mai ales dacă au fost luate măsuri de protecție împotriva gerului (mușuroire, mulcire, acoperire cu folie) pentru plantele respective.

Condițiile de umiditate pot agrava sau diminua efectele temperaturilor scăzute asupra plantelor lemnoase. Ploaia abundentă urmată de ger puternic cauzează daune mari la foarte multe specii prin îngheț area sistemului radicular, a ramurilor și prin acoperirea lăstarilor și ramurilor cu gheață, care le îngreunează și cedează, producându-se rupturi severe. De asemenea, gerul din timpul iernii, care survine fără zăpadă este mult mai periculos decât cel care surprinde plantele acoperite de zăpadă (care acționează ca izolator termic, protejând rădăcinile și baza plantelor).

Din punct de vedere al vârstei plantei, temperaturile scăzute afectează plantele tinere. De aceea, la producerea puieților se impun măsuri tehnologice de protecție – protejarea plantelor prin mulcire sau cultivarea plantelor tinere din specii sensibile în spații protejate (sere, solarii). Rezistența la ger crește la unele specii odată cu înaintarea în vârstă a plantei.

Tehnologia aplicată la producerea plantelor sau la întreținerea plantelor mature (fertilizare, tăieri) pot avea consecințe dramatice asupra rezistenței la ger.

Fertilizarea plantelor trebuie să respecte anumite principii în ceea ce privește cantitatea de îngrășăminte și perioada când sunt aplicate. Astfel, fertilizarea cu azot după luna septembrie stimulează creșterea plantelor, iar acestea vor fi surprinse de perioada rece cu lăstarii nelemnificați și în consecință, sensibili la ger. Pe de altă parte, aplicarea de îngrășăminte cu potasiu în perioada de tomană va contribui la o mai bună rezistență la ger a plantelor. Irigarea abundentă în perioada de toamnă menține creșterile vegetative, scăzând rezistența plantelor la frig.

Temperaturile ridicate din timpul verii au efecte negative asupra plantelor. Primul simptom al căldurii excesive este ofilirea frunzelor.

Dacă temperaturile ridicate sunt însoțite și de o umiditate scăzută în sol și aer, efectele sunt mult amplificate – frunzele se răsucesc și se usucă (fig. 7), începând cu marginile, florile cad. Canicula prelungită provoacă la unele specii defolierea completă și uscarea ramurilor.

Fig. 7

A B

Efectele temperaturilor ridicate – A: ofilirea frunzelor, B: răsucirea și uscarea frunzelor

La speciile conifere, efectele caniculei sunt deseori remarcate după ce perioada critică a trecut. La acestea, frunzele se usucă împreună cu porțiunile de lăstari pe care sunt inserate.

Rezistența la secetă este mai mică la plantele tinere. Speciile de conifere sunt mai sensibile comparativ cu foioasele. Protecția puieților față de temperaturile ridicate se realizează prin umbrire și udare, atât la nivelul rădăcinii, cât și pe frunziș.

În timpul perioadei de vară, când temperaturile sunt foarte ridicate nu se fac tăieri. Aceste lucrări determină o accelerare a procesului de evapotranspirație, care în final duce la uscarea ramurilor.

În funcție de cerințele speciilor lemnoase față de căldură, acestea au fost clasificate astfel (Iliescu, 1998):

termofile – exigențe mari față de căldură

subtermofile – exigente față de căldură, adaptabile și la temperaturi mai scăzute

mezoterme – exigențe mijlocii față de căldură

oligoterme – exigențe reduse față de căldură

euriterme – amplitudine ecologică mare față de căldură

Exigențele față de căldură pe care le au speciile condiționează posibilitatea culturii lor în diferite regiuni. Speciile termofile și subtermofile (Cedrus atlantica, Albizia julibrissin, Magnolia stellata, Castanea sativa etc.) necesită un climat blând, iar folosirea în zone cu ierni mai reci necesită măsuri de protecție – locații ferite de curenți reci de aer (la adăpostul clădirilor, al plantațiilor masive), mulcire.

Speciile cu amplitudine ecologică mare (Acer pseudoplatanus, Spiraea x vanhouttei, Betula pendula, Thuja occidentalis etc.) se adaptează ușor la temperaturi scăzute, dar și la cele foarte ridicate. Aceste specii pot fi cultivate atât în zona de câmpie, cât și în zonele de deal și munte.

Intrarea în vegetație primăvara este corelată cu cerințele speciilor față de temperatură. Speciile cu pretenții mai mari față de căldură au nevoie de temperaturi mai ridicate primăvara (atât ziua, cât și noaptea) pentru a porni în vegetație. O astfel de adaptare la climă, care protejează în final mugurii împotriva înghețurilor târzii de primăvară se întâlnește la: Catalpa bignonioides, Albizia julibrissin, Paulownia tomentosa, Hibiscus siriacus, care înfrunzesc după jumătatea lunii aprilie. Sunt însă și specii exotice, neadaptate total la climatul nostru, care își reiau vegetația mai timpuriu primăvara și suferă de multe ori din cauza temperaturilor coborâte care apar la începutul primăverii – Caryopteris cladonensis, Rhododendron sp., Sorbaria sorbifolia, Magnolia stellata.

Speciile cu amplitudine ecologică mare față de căldură înfrunzesc sau înfloresc (în funcție de specie – înflorire protantă sau metantă) mai repede. Primele specii – Lonicera fragrantissima, Cornus mas, Corylus sp., Salix sp. – pornesc în vegetație în unii ani chiar de la sfârșitul lunii februarie și sunt urmate de alte specii rustice în luna martie – Prunus cerasifera, Acer platanoides, Populus sp. etc. Unele specii lemnoase au nevoie de anumite temperaturi noaptea, pentru ca fructele să se formeze în urma înfloririi și polenizării. În climatul nostru multe specii exotice de arbuști nu întâlnesc temperaturile optime noaptea pentru a forma fructe, deși creșterea și înflorirea lor decurg în bune condiții. Astfel de specii sunt: Forsythia sp., Euonymus fortunei, Philadelphus sp., Spiraea sp. Câteva specii exotice formează mugurii florali în anul precedent înfloririi, iar temperaturile foarte scăzute din unele ierni îi distrug, înflorirea fiind compromisă.

III.2.Relațiile cu lumina

Plantele lemnoase reacționează la lumină prin fotosinteză, fototropism și fotoperiodism. Fotosinteza este procesul fiziologic de care depinde viața pe pământ, prin care plantele transformă energia soarelui în energie chimică. Fototropismul este mișcarea plantelor în funcție de lumină. Frunzele cresc și sunt orientate prin intermediul pețiolului, astfel încât să intercepteze o cantitate cât mai mare de lumină. Fotoperiodismul reprezintă reacția plantelor la întuneric. De acest proces depind câteva dintre reacțiile plantelor – germinația semințelor, elongarea lăstarilor, dormanța și înflorirea la speciile sensibile la lungimea zilei.

Cantitatea de lumină care ajunge la frunzele unei plante variază cu latitudinea, sezonul, condițiile meteorologice. Deși acești factori sunt naturali, iar modificările asupra lor sunt imposibile, în anumite situații regimul de lumină poate fi controlat. De exemplu, cantitatea de lumină scăzută din timpul iernii, poate fi suplimentată la producerea puieților, prin iluminare artificială în sere sau în camere de creștere. De asemenea, cantitatea de lumină naturală poate fi redusă prin umbrire în zonele unde iluminarea este puternică datorită latitudinii sau în timpul sezonului de vară.

Condițiile staționale, intervin ca factori importanți în regimul de lumină al unei plante. Acestea sunt legate de relief, vecinătăți și de poluare:

Relieful poate avantaja planta sau o poate dezavantaja. Pe o colină, expoziția nordică aduce mai puțină lumină pe frunze, pe când expoziția sudică concentrază mai multă lumină pe acestea.

Vecinătățile unei plante influențează cantitatea de lumină naturală. Construcțiile de tipul clădirilor, construcțiilor de grădină, gardurilor, pot reduce sau îmbunătățesc intensitatea luminoasă; în funcție de materialul de construcție, culoare, textură aceste construcții reflectă lumina spre plantele din vecinătate sau le umbresc. Vegetația din apropiere poate fi înaltă și poate umbri din lateral sau de sus (plantele aflate sub coroane de arbori) sau poate fi scundă, neafectând cantitatea de lumină naturală. Piesele de apă, sub forma unor bazine, lacuri, iazuri reflectă lumina spre plantele din jur.

• Poluarea cu praf și pulberi de substanțe chimice reduce cantitatea de lumină, prin depunere pe frunze.

Speciile lemnoase au cerințe diferite față de lumină, fiind clasificate astfel (Iliescu, 1998):

Specii heliofile , Specii heliosciadofile , Specii cu amplitudine mare față de lumină .

Speciile heliofile cresc și se dezvoltă corespunzător la intensități mari ale luminii (în plin soare). Umbrirea parțială sau totală a acestor plante, precum și cantitatea redusă de lumină datorată semiumbririi de către alte plante determină creșteri reduse, lipsa înfloririi, iar la unele specii, degarnisire, ajungând chiar până la uscarea sau degarnisirea părților umbrite ori uscarea întregii plante. Din această categorie fac parte specii de conifere, dar și foioase .

Speciile heliosciadofile preferă locațiile semiumbrite și umbrite pentru a crește și dezvolta optim. Plasate în plin soare, aceste plante vor avea creșteri puține și mici, nu vor înflori, sau florile vor fi mici, decolorate. Unele specii pot suferi arsuri pe frunze, uscarea frunzișului și chiar a ramurilor.

Speciile cu amplitudine mare față de lumină rămân neafectate în ceea ce privește dezvoltarea lor, indiferent de cantitatea de lumină pe care o primesc. Astfel de specii sunt: Abies alba (brad), Taxus baccata (tisă), Acer campestre (jugastru), Buxus sempervirens (merișor), Carpinus betulus (carpen), Euonymus europaeus (salbă moale), Hedera helix (iederă), Fagus sylvatica (fag), Mahonia aquifolium (mahonie), Symphoricarpos sp. (cârmâz).

Cerințele față de cantitatea de lumină este de multe ori diferită între specia tip și cultivar sau varietate. Sunt cultivaruri și varietăți care au pretenții mari față de acest factor deși specia tip este adaptabilă la semiumbră sau umbră. Această diferență față de specia tip apare mai ales în cazul varietăților sau cultivarurilor cu frunziș colorat (roșu, auriu, argintiu, variegat). Amplasate la semiumbră, aceste varietăți și cultivaruri cresc și se dezvoltă bine, însă își pierd aspectul estetic în ceea ce privește intensitatea culorii frunzișului. De aceea, aceste plante se amplasează în plin soare. În pepinieră, la producerea puieților și formarea plantelor se iau în considerare aceste cerințe față de lumină, astfel că direcția rândurilor și distanțele de plantare sunt mai mari la aceste varietăți și cultivaruri cu frunziș colorat comparativ cu cele pentru producerea puieților din speciile tip.

Pretențiile față de lumină ale unor specii încep încă din faza de semințe. Astfel, lumina joacă un rol important pentru Betula sp. (mesteceni), Ulmus sp. (ulmi), Pinus sylvestris (pin de pădure) , Picea abies (molid), la care semințele germinează mai repede dacă sunt expuse la lumină. De aceea, semănatul la aceste specii se face la suprafața solului, iar semințele nu se acoperă.

Vârsta plantei este în unele cazuri corelată cu factorul lumină. În natură, puieții de conifere se dezvoltă bine la semiumbra arborilor maturi, iar de la o anumită vârstă nevoia de lumină crește. De aceea, în tehnologia de producere a puieților de conifere se impun măsuri de reducere a intensității luminii prin umbrirea semănăturilor, a butașilor și a plantelor tinere în timpul verii.

Pornirea în vegetație, creșterea vegetativă, înflorirea, fructificarea sunt influențate alături de temperatură și de regimul de lumină. La câteva specii lemnoase ornamentale fotoperiodismul (lungimea zilei și intensitatea luminii) dictează declanșarea înfloririi. Zilele scurte, de primăvară și toamnă, stimulează înflorirea la Vinca minor (saschiu) și Kerria japonica (kerria), care din acest motiv înfloresc de două ori pe an. La alte specii regimul de lumină, dublat de cel de temperaturi, determină în unii ani înflorirea a doua oară, toamna, la Aesculus hippocastanum (castan porcesc), Robinia pseudaccacia (salcâm) sau Forsythia x intermedia (ploaie de aur). Această înflorire de toamnă se realizează pe baza mugurilor florali formați în anul în curs, care ar fi trebuit să pornească abia anul următor.

Unele specii se adaptează foarte bine la semiumbră, în sensul creșterii și dezvoltării, însă înfloresc mai puțin sau deloc, iar florile vor fi mai puțin colorate. Astfel de specii sunt: Yucca filamentosa (yucca), Syringa vulgaris (liliac), Weigela florida, Spiraea bumalda, Philadelphus coronarius (iasomia).

Cunoașterea aspectelor legate de adaptabilitatea speciilor la lumină este importantă nu numai pentru producătorii de material dendrologic, dar și pentru peisagiști. Plantele se dezvoltă mai mult sau mai puțin asimetric, în funcție de specie, datorită cantității de lumină primite de la soare. Pe partea sudică a coroanei sau tufei, creșterile sunt mai mari, iar pe partea nordică mai mici. De asemenea, frunzele și scoarța ramurilor sunt adaptate cantității de lumină primite. De aceea, la plantare sau transplantare este bine să se mențină poziția anterioară față de lumină pe care au avut-o plantele, pentru a evita stresul adaptării la noile condiții de lumină și a stimula prinderea mai ușoară a acestora în noua locație.

Plantele lemnoase se adaptează în timp la condițiile de lumină existente. Într-o asociere de plante tinere cantitatea de lumină care ajunge la frunze este mare. Creșterea plantelor determină însă schimbarea regimului de lumină, intervenind autoumbrirea frunzelor pe partea nordică a plantei și umbrirea de către celelalte plante învecinate, care sunt și ele în creștere. Adaptarea la noul regim de lumină se face treptat, an de an. Intervenția prin tăieri a vegetației la un moment dat în această asociere schimbă regimul de lumină cu care plantele sunt deja obișnuite. În consecință, trecerea de la umbră la soare, prin eliminarea unor plante sau porțiuni de plantă, induce un stres plantelor din vecinătate (care pot reacționa prin stagnare în creștere, arsuri pe frunze, uscarea frunzelor, căderea florilor) încercând să se readapteze la noile condiții de lumină.

Trebuie să se ia în considerare cerințele speciilor față de lumină și când proiectează specii iubitoare de umbră (heliosciadofile) sub coroanele arborilor sau în umbra altor specii. Într-o plantație tânără nu se poate asigura în primii ani acest regim de umbră pentru creșterea corespunzătoare a acestor specii. De aceea, în astfel de plantații se intervine cu plantări ulterioare ale speciilor heliosciadofile, după ce plantele din asociație cresc și reușesc să creeze suficientă umbră.

III.3. Relațiile cu apa

Apa este un factor indispensabil vieții plantelor lemnoase. Aproape 70-90% din masa unui arbore este reprezentată de apă , indiferent dacă țesuturile sunt sau nu vii (Coder și Warnell, 1999). Apa joacă rol de dizolvant, transportor, tampon și reagent în procesele fiziologice ale plantelor. Astfel, ea intervine direct în fotosinteză, transpirație, absorbția elementelor nutritive, transportul acestora prin vasele conducătoare. Dintre toți factorii care intervin în viața arborilor și arbuștilor, apa este cel mai limitiv.

Influenț a apei asupra plantelor se manifestă prin toate formele ei – lichidă (ploaie, apă freatică, rouă), gazoasă (ceață), solidă (zăpadă, polei, chiciură).

După cerințele speciilor față de apă, acestea au fost clasificate astfel (Iliescu,

1998):

Specii hidrofile , Specii mezofile, Specii submezofile, Specii xerofile, Specii eurifile

Speciile hidrofile se adaptează pe terenuri umede. Adaptările rădăcinilor le permit supraviețuirea chiar în condiții de inundare. Specii hidrofile, care tolerează perioade lungi de inundații sunt: Alnus glutinosa, Salix sp., Populus sp., Liquidambar styraciflua. Specia Taxodium distichum formează rădăcini de respirație (pneumatofori) pe terenurile umede, reușind chiar să trăiască condiții de indundare permanentă.

Speciile mezofile au exigențe moderate față de apă, dar necesită umiditate atât în sol cât și în aer. Din această categorie fac parte majoritatea coniferelor: Abies alba, Picea abies, Chamaecyparis sp., Larix decidua, Thuja sp. Plantarea acestor specii în zonele de câmpie, unde umiditatea atmosferică este redusă poate fi făcută cu rezultate mai bune, dacă plantarea se face într-o locație semiumbrită. În acest fel umiditatea este menținută la un nivel acceptabil, iar temperatura se reduce cu câteva grade în timpul verii. Totuși în acest caz se consideră și pretențiile speciilor față de lumină. Foioase cu cerințe moderate față de apă sunt: Aesculus hippocastanum, Fagus sylvatica, Ilex aquifolium, Kerria japonica.

Speciile submezofile au pretenții mai modeste față de apă. Majoritatea speciilor foioase, din zona de câmpie se încadrează în această categorie.

Speciile xerofile au cerințe foarte reduse față de apă și tolerează solurile uscate: Pinus nigra, Acer campestre, Caragana arborescens, Robinia sp.

Speciile eurifile au amplitudine ecologică mare față de apă, dezvoltându-se bine în condiții diferite de umiditate: Betula pendula, Catalpa bignonioides, Cornus sanguinea, Euonymus europaeus, Populus alba, Rhus typhina.

Înmulțirea speciilor lemnoase depinde foarte mult de prezența apei.

Germinația semințelor se desfășoară doar în condiții de umiditate a solului. Reușita procesului de germinație presupune de multe ori tratarea semințelor cu apă la diferite temperaturi pentru a le stimula: tratamente hidrotermice (apă caldă), umectarea și preîncolțirea (apă la temperatura camerei), refrigerarea (gheață).

La înmulțirea prin butași, înrădăcinarea necesită umiditate în sol, dar mai ales în aer. Asigurarea umidității aerului este esențială pentru menținerea părții vegetative (la butășirea în verde) și formarea de rădăcini din mugurii de la baza butașului.

Prinderea altoiului, la înmulțirea prin altoire, depinde în mare parte de păstrarea umidității în sol și aer.

Având în vedere aceste nevoi, la înmulțirea plantelor, irigarea este una dintre cele mai importante lucrări de întreținere. De asemenea, toate lucrările de plantare și transplantare sunt urmate obligatoriu de udare, de ea depinzând reușita acestor operații.

Speciile reacționează diferit la lipsa apei. Primele semne ale stresului hidric se manifestă prin ofilirea frunzelor și răsucirea lor. Unele specii încearcă să se salveze de lipsa apei prin eliminarea unor frunze, astfel că, o parte din frunze, mai ales cele tinere, din vârful lăstarilor încep să se usuce.

Lipsa apei pe o perioadă mai lungă, combinată cu temperaturi ridicate determină uscarea unor ramuri (începând cu vârful acestora) sau chiar a întregii plante. La conifere, stresul hidric se poate manifesta după câteva zile sau chiar săptă mâni. De exemplu, Thuja și Chamaecyparis, specii cu frunze solzoase, își pierd prin uscare porțiuni de ramuri cu frunze abia după o vreme, când lipsa apei din aer și sol nu mai este o problemă.

Plantele lemnoase aflate în spațiul urban sunt mai expuse stresului cauzat de lipsa apei. De aceea, la înființarea acestor plantații, alături de alegerea speciilor rezistente în astfel de condiții, se pot aplica măsuri de îmbunătățire a regimului de apă . Una dintre cele mai simple măsuri este cea a menținerii apei de udare în apropierea rădăcinilor prin crearea unei „farfurii” de udare de jur-împrejurul bazei plantei. De asemenea, mulcirea solului cu materiale organice (paie tocate, rumeguș, scoarță tocată) contribuie la păstrarea umidității solului, dar și la reducerea tasării, combaterea buruienilor. Pentru arborii stradali, unde solul este supus unei presiuni mai mari de circulația pedestră și a autovehiculelor, se poate interveni prin adăugarea la suprafața solului de materiale minerale, de tipul zgurii sau argilei expandate, care mențin structura solului și prin urmare, capacitatea pentru aer și apă.

Excesul de apă acționează în mod negativ asupra plantelor lemnoase. Rădăcinile se asfixiază și încep să putrezească, iar curând planta afectată se va usca complet. Apa administrată plantelor în sezonul rece de toamnă întreține creșterile vegetative și întârzie lemnificarea lăstarilor precum și intrarea în repaus a plantei, determinând sensibilizarea plantelor și scăderea rezistenței lor la frig. De multe ori apa freatică la mică adâncime limitează alegerea speciilor pentru o anumită locație. Nivelul apei freatice nu este constant, acesta crescând sau scăzând odată cu cantitatea de precipitații. În acest fel, apa freatică aduce cu ea la suprafața solului săruri, care în cantități mari devin nocive pentru majoritatea speciilor. Speciile foarte sensibile la prezența apei freatice de mică adâncime sunt: Prunus serrulata

(cireșul japonez), Paulownia tomentosa, Liriodendron tulipifera (arborele cu lalele). Excesul de umiditate în aer favorizează apariția de boli și dăunători. Apa sub formă de picături fine este o cale de favorizare a transmiterii bolilor sau a proliferării lichenilor, a mușchilor.

Apa sub formă solidă , zăpadă și chiciură provoacă daune prin depunerea pe ramuri, îngreunarea și ruperea acestora (fig. 8). Speciile cu frunze persistente, conduse în forme sferice, piramidale, fastigiate își pot pierde ireversibil forma, datorită depunerilor de zăpadă , iar înghețarea zăpezii pe ramuri determină degerarea și uscarea acestora. Pentru a evita aceste inconveniente, înainte de sosirea iernii se recomandă ca plantele să fie legate. Scuturarea de zăpadă poate fi o alternativă, dacă plantele nu au fost legate din diferite motive.

Poleiul survine uneori toamna târziu sau primăvara devreme când după ploaie sau topirea zăpezii urmează îngheț. Plantele suferă prin degerarea mugurilor, a ramurilor sau chiar a întregii plante. Uneori gheața formată pe ramuri poate determina ruperea acestora datorită îngreunării. Poleiul este mult mai nociv comparativ cu zăpada sau chiciura, pentru că gheața formată în urma ploilor sau topirii zăpezii, pătrunde mult mai adânc în muguri și scoarță. Mai mult, dacă zăpada și chiciura se scutură ușor de pe ramuri, poleiul persistă o vreme îndelungată.

Fig. 8 Deformarea plantelor ca urmare a depunerii de zăpadă (stânga) și polei (dreapta)

Grindina este printre cele mai distructive forme de apă solidă. Ea apare în timpul verii și determină rănirea și ruperea frunzelor, florilor, fructelor, răni pe lăstari și pe scoarța trunchiului. La plantele tinere daunele sunt foarte mari, determinând uneori chiar distrugerea completă a acestora și de aceea dacă zona unde se află pepiniera este cunoscută ca una în care frecvența apariției grindinei este mare, se instalează plase antigrindină deasupra rândurilor de plante. În cazul în care apariția grindinei este ocazională și prin urmare nu sunt luate măsuri de protecție, refacerea plantelor poate fi făcută printr-un program riguros ce cuprinde tăieri, fertilizări și udări.

Nu numai cantitatea de apă care ajunge la plante este importantă, ci și calitatea acesteia. Apa din pârâuri, râuri, lacuri sau apa freatică, nu este întotdeauna potrivită pentru udarea plantelor, putând avea cantități ridicate de săruri sau fiind contaminată cu diferiți poluanți.

III.4. Relațiile cu vântul

Aerul nu staționează niciodată, ci se mișcă continuu dintr-o zonă în alta. Circulația aerului în plan orizontal se numește vânt. Curenții de aer transportă norii, intensifică sau reduc temperaturile, accentuează puterea precipitațiilor. Viteza și direcția vântului au importanță în toate aceste procese. După viteză, vântul poate fi slab (adiere), moderat, puternic și foarte puternic (vijelie); poate sufla continuu sau cu întreruperi (rafale). Direcțiile dominante din care bate vântul la noi în țară sunt NE-SV (crivățul), V (austrul), SV (cosava).

Vântul reprezintă aer în mișcare, iar pentru plantele lemnoase acesta poate aduce beneficii sau poate provoca daune. Plantele lemnoase și-au dezvoltat moduri prin care pot minimiza daunele provocate de vânt: unele prin care ră spund rapid, iar altele pe care și le dezvoltă în timp. Frunzele multor specii sunt adaptate să reziste la vânt, fiind cerate sau acoperite cu perișori, care le cresc rezistenț a la deshidratare. Unele dintre aceste specii adaptate au frunze cu pețiol lung și limb lat, care în bataia vântului sunt mișcate așa încât nu se rup – plop, arțar, platan. La speciile adaptate pentru zonele cu vânt puternic, rădăcinile și diametrul părții aeriene cresc, iar înălțimea plantei se reduce. În zonele alpine, pe platoul montan, unde frecvența vânturilor moderate și puternice este mare, speciile adaptate sunt arbustive, cu creștere târâtoare sau semitârâtoare (ienupăr – Juniperus communis, jneapăn- Pinus mugo).

Curenții de aer au un rol important în polenizare, diseminarea semințelor și în final la răspândirea speciilor. Vântul intervine în mod pozitiv în viața plantelor și prin reglarea temperaturilor în timpul verii (răcorirea aerului) și iernii (încălzirea aerului), zvântarea frunzișului și a solului după precipitații abundente, risipirea aerului poluat.

Fig. 9 Deformarea coroanei prin acțiunea vântului

Intensitatea mare a vântului provoacă la cele mai multe specii daune prin deformarea plantei (fig. 9), ruperea ramurilor și uneori retezarea trunchiului și dezrădăcinare. Efectul negativ al vânturilor puternice este mai mare când acestea surprind plantele în vegetație și solul este umed. Arborii izolați sau la distanțe mari unul față de altul sunt mai afectați decât arborii aflați în grup sau masiv. De asemenea, dintre specii, coniferele sunt mai susceptibile la daunele provocate de vânt comparativ cu foioasele.

Chiar dacă nu este suficient de puternic pentru a provoca daune, vântul poate avea efecte negative. Astfel, vânturile constante, de intensitate medie și mică pot afecta creșterea plantelor prin intensificarea procesului de transpirație și absorbția de dioxid de carbon, determinând diminuarea creșterii în lungime a lăstarilor în favoarea îngroșării în diametru a trunchiului și ramurilor. Această creștere modifică aspectul estetic al unor arbori și arbuști decorativi prin forma de creștere sau talie. Înflorirea și fructificarea pot fi și ele diminuate din același motiv.

Indiferent de intensitate, vântul poate fi o cale de răspândire a bolilor, mai ales dacă atmosfera este umedă. Ploaia însoțită de vânt împrăștie sporii de la plantele infectate la cele sănătoase. Unii dăunători sunt și ei purtați de vânt de la o plantă la alta. În combaterea bolilor și dăunătorilor, substanțele chimice sub formă lichidă sau aerosoli se aplică plantelor pe vreme fără vânt, astfel încât acestea să ajungă pe foliaj uniform și în cantitate corespunzătoare pentru a avea eficacitate.

Efectul negativ al vântului se observă și în zonele de litoral, unde curenții de aer transportă aerul sărat către plante și îl depozitează pe frunze, ramuri și sol. Consecințele acestui fenomen sunt uscarea frunzelor, ramurilor sau chiar a întregii plante. De aceea, pentru aceste locații se aleg specii rezistente la aerul sărat și sol sărăturat.

Plantele tinere sunt mai sensibile la acțiunea vântului. Acțiunea constantă a vântului determină o creștere redusă (ramuri scurte, frunze mici), dar și o dezvoltare anormală a plantelor (deformarea trunchiului și coroanei la arbori, a tufei la arbuști), care scad calitatea materialului obținut și sunt greu de remediat ulterior vânzării. Pentru a reduce cât mai mult din aceste efectele negative, în pepinierele situate în zone cu vânt, culturile se protejează prin instalarea de perdele antivânt (plantații tip perdea de arbori cu dezvoltare rapidă și rezistenți la vânt sau panouri antivânt artificiale) pe direcția vântului dominant. Plantele la ghivece și arborii tineri cultivați în teren trebuie susținuți pentru o creștere verticală a părții aeriene și dezvoltarea corespunzătoare a sistemului radicular. În funcție de caz, plantele se ancorează (cu cârlige speciale pentru ghivece), se tutorează (cu tutori individuali înfipți aproape de baza plantei) sau se palisează (pe sisteme de susținere cu sârmă), în vederea menținerii lor în poziție verticală, indiferent de intensitatea vântului în zonă.

Tăierile pot contribui la o mai bună rezistență la vânt a puieților recent plantați în spațiile verzi. Acestea ușurează partea aeriană a plantei, iar în acest fel efectele negative ale vântului pot fi diminuate.

În spațiile urbane, zonele centrale construite, unde clădirile sunt numeroase și înalte, sunt mai ferite de vânt comparativ cu zonele largi pavate sau cu clădiri scunde, aflate de obicei în zonele rezidențiale sau la marginea orașului.

Clădirile mari izolate redirecționează curenții de aer și îi concentrază spre bază și colțuri. De asemenea, blocurile aliniate de-a lungul unei străzi, formează un culoar care amplifică viteza vântului și determină apariția de curenți turbionari puternici. De aceea, în aceste cazuri peisagistul trebuie să aleagă cu atenție speciile care rezistă la astfel de condiții de vânt și care totodată să aibă capacitatea de a se adapta microclimatului zonei (temperaturi ridicate datorită pavajelor și betoanelor, umbrire parțială sau permanentă creată de clădiri, poluare, umiditate scăzută etc.).

III.5. Relațiile cu factorii edafici.

Plantele lemnoase au impact vizual prin ceea ce reprezintă deasupra solului și nu sub sol. Dar solul are un rol foarte important în viața plantelor, intervenind și schimbând creșterea și dezvoltarea lor. Solul oferă suport pentru susținerea plantelor, dar și apa și nutrienții necesari pentru supraviețuirea plantelor lemnoase. Prin caracteristicile sale fizice și chimice, dar și prin disponibilitatea pentru sistemul radicular (spațiu edafic), solul poate deveni un factor limitativ pentru unele specii. Condițiile de sol pot fi nefavorabile plantelor lemnoase din cauza originii speciilor, al dezvoltării geomorfologice a solului sau al istoricului întreținerii lui.

Caracteristicile fizice ale solului includ textura, structura și adâncimea stratului de sol. Acestea influențează permeabilitatea solului, capacitatea pentru apă și aer, reținerea elementelor nutritive și a apei.

• Textura solului este dată de mărimea particulelor de sol și poate fi nisipoasă, lutoasă sau argiloasă. Doar câteva specii pot crește și dezvolta pe soluri cu textură nisipoasă, care au o capacitate mică de reținere a apei și nutrienților, o aerație puternică, se încălzesc puternic în timpul zilei și se răcesc repede în timpul nopții. Aceste specii sunt puțin pretențioase față de fertilitatea solului având diferite adaptări (simbioze cu bacterii, actinomicete, frunze cu suprafață mică, acoperite cu perișori sau ceară) și sunt rezistente la secetă: Amorpha fruticosa, Eleagnus angustifolia, Hippophae rhamnoides, Robinia pseudaccacia, Potentilla fructicosa.

Solurile argiloase au și ele caracteristici care limitează numărul de specii care îl pot popula: capacitate de reținere a apei și elementelor nutritive ridicată, aerație slabă, devin compacte și reci la umiditate ridicată și coezive la umiditate scăzută. Speciile adaptate pentru astfel de soluri sunt: Alnus glutinosa, Aesculus hippocastanum, Platanus hibrida, Quercus cerris, Ulmus laevis.

Structura solului este dată de aranjamentul particulelor de sol în agregate. Între agregate există spații în care pătrunde apa și aerul, dar tot aici cresc și rădăcinile plantelor. Solurile nisipoase agregrază slab și de aceea proprietățile lor depind mai mult de textură. Solurile argiloase pot fi însă influențate de structură. Un sol argilos bine structurat are un drenaj și o aerație mai bună, iar pătrunderea rădăcinilor este mai ușoară. Cea mai bună structură a solului pentru majoritatea speciilor este cea granulară. Majoritatea speciilor lemnoase preferă textura luto-nisipoasă și un sol bine structurat (Iliescu, 1998), dar sunt câteva specii de arbuști care se adaptează la soluri variate (specii rustice): Spiraea x vanhouttei, Symphoricarpos sp., Laburnum anagyroides, Hibiscus syriacus, Ligustrum sp. Textura și structura solurilor pot fi ameliorate prin folosirea îngrășămintelor organice – gunoi de grajd, compost, turbă, îngrășăminte verzi.

Adâncimea stratului de sol influențează dimensiunile rădăcinilor și în consecință aprovizionarea plantei cu apă și nutrienți. Volumul edafic util exprimă stratul de sol favorabil creșterii rădăcinilor. Pe solurile cu adâncime mică a stratului (15-20 cm) se dezvoltă specii de subarbuști, liane și arbuști mici. Arborii au nevoie de cel puțin 1 m de pământ pentru a crește, iar majoritatea arbuștilor, de minim 0,60 m. În spațiile verzi din orașe, volumul edafic util este de multe ori insuficient pentru dezvoltarea plantelor lemnoase, din cauza construcțiilor, care limitează adâncimea solului prin fundațiile lor și resturile de material inert rămase în subsol, dar și a utilităților (cabluri subterane, conducte).

Caracteristicile chimice ale solului cele mai importante pentru plantele lemnoase sunt: conținutul de elemente nutritive, reacția solului și conținutul de săruri.

Conținutul de elemente nutritive din sol este diferit de la un sol la altul și absorbția lor de către plante este influențată de mai mulți factori. Nutrienții apar în sol în stări diferite: ioni dizolvați în soluția solului, ioni absorbiți de particulele solului, în precipitați cristalini și roci minerale, în materia organică. Lipsa, insuficiența sau excesul unuia dintre macro- (N, P, K, S, Ca, Mg) sau micro- (Zn, Cu, Mo, Co, B, Cl) elemente au urmări nefavorabile pentru dezvoltarea plantelor lemnoase (Iliescu, 1998). Cerințele față de fertilitatea solului sunt diferite cu specia. O serie de specii au amplitudine ecologică mare, reușind să crească și să se dezvolte pe soluri aprovizionate diferit: Ailanthus altissima, Amorpha fruticosa, Ligustrum vulgare.

Conținutul ridicat de calciu sub formă de calcar din sol este un factor limitativ pentru unele specii, deoarece determină trecerea unor elemente (fosfor, fier, mangan, zinc, cupru, bor) în forme greu solubile. Din acest motiv trebuie cunoscut faptul că unele specii sunt calcifuge (sensibile la calcarul din sol) și altele calcifile (preferă solurile calcaroase). Speciile calcifuge plantate într-un sol calcaros reacționează prin îngălbenirea frunzelor între nervuri, reducerea suprafeței frunzelor, uscarea ramurilor începând de la vârf și în final uscarea întregii plante. Astfel de specii sunt: Betula pendula, Magnolia kobus, Liriodendron tulipifera.

Tratamentele chimice pentru reducerea pH-ului solurilor bogate în calcar sunt de cele mai multe ori inutile. De aceea, este importantă alegerea speciilor care tolerează calcarul. Astfel de specii, numite calcifile, sunt: Cotinus coggygria, Buddleia sp., Catalpa sp., Buxus sempervirens, Acer platanoides etc.

• Reacția solului exprimată prin pH prezintă importanță pentru că influențează solubilitatea și absorbția elementelor nutritive, dar și activitatea microorganismelor din sol. Valorile de pH preferate de majoritatea speciilor lemnoase ornamentale se încadrează între ușor acid și slab bazic (6.0 – 8.0), mai ales dacă solurile sunt bine drenate. Unele specii se dezvoltă numai pe soluri cu reacție acidă: Erica sp., Calluna sp., Rhododendron sp., iar altele preferă solurile alcaline: Berberis sp., Cotoneaster sp., Euonymus japonicus, Ligustrum sp.

Toate speciile de conifere preferă solurile ușor acide. De aceea, în tehnologia producerii lor se folosesc substraturi ce conțin turbă. Reacția acidă a substraturilor favorizează germinația, înrădăcinarea, creșterea și dezvoltarea. Unele pepiniere mențin în substratul coniferelor un pH ușor sub 5,5 pentru a reduce apariția unor boli produse de ciuperci (Harris și colab., 2004)

• Conținutul de săruri din sol este un indice agrochimic important, ce poate limita cultivarea unor specii. Sărurile de calciu, sodiu, magneziu, aluminiu, apar în mod natural în unele soluri (roci parentale bogate în săruri, apă freatic ă de mică adâncime și bogată în săruri) sau accidental (fertilizări inadecvate, apă de udare bogată în săruri, deszăpezire cu diferite săruri). Salinitatea determină la plantele sensibile reducerea creșterii, brunificarea marginilor frunzelor și în final uscarea plantelor, când concentrația de săruri este ridicată. Un conținut ridicat de săruri solubile în sol este tolerat de puține specii: Acer sp., Cornus sp., Symphoricarpos sp., Tamarix sp., Sambucus nigra.

Proprietățile fizice și chimice ale solului influențează activitatea sa microbiologică. Microorganismele utile din sol descompun materia organică , fixează azotul din aer, dizolvă mineralele solului și transformă elementele în forme solubile pentru plante. Aceste microorganisme au însă cerințe specifice față de regimul de apă și aer din sol, temperatură, pH, conținut de săruri. Activitatea lor poate fi îmbunătățită prin aplicarea de îngrășăminte organice și menținerea unui regim aer-apă favorabil.

Analiza solului se impune ca o cerință obligatorie într-un proiect de amenajare, fiind esențială pentru alegerea speciilor.

III. 6. Relațiile cu factorii biotici și antropici

Relațiile plantelor lemnoase cu factorii biotici

Organismele vii – plante, animale, insecte, microorganisme – pot constitui factori care afectează creșterea și dezvoltarea plantelor lemnoase ornamentale. Acțiunile factorilor biotici pot fi directe sau indirecte.

Acțiuni ale plantelor

Plantele intră în competiție unele cu altele pentru spațiu, apă, lumină și nutrienți. Particularitățile de creștere ale speciilor joacă un rol important în adaptarea lor într-o asociere.

Ritmul de creștere diferit avantajază sau dezavantajază plantele. Vegetația erbacee are un ritm de creștere ridicat comparativ cu puieții de plante lemnoase. De aceea, în pepiniere combaterea buruienilor este o lucrare importantă de întreținere, care asigură o creștere și dezvoltare optimă puieților. În spațiile verzi, combinațiile de gazon sau flori și puieți de arbori sau arbuști sunt de evitat. Gazonul este mare consumator de apă și nutrienți, mai ales când este cosit regulat, iar plantele lemnoase abia plantate pot eșua în a reuși să se prindă. De aceea, în primii ani după plantarea în spațiile verzi, puieții se mențin fără vegetație erbacee la bază și se întrețin prin udări susținute și fertilizări. Deseori coniferele cu formă de creștere arbustivă, se brunifică sau se degarnisesc la partea bazală atunci când gazonul rămas necosit sau florile plantate în apropiere le umbresc.

Rădăcinile unor specii lemnoase sunt fibroase, dense și extrag multă apă, iar plantarea alături de acestea a unor subarbuști, arbuști mici sau plante perene este dificilă. Dintre aceste specii fac parte: Acer sp., Aesculus hippocastanum, Betula pendula, Buxus sempervirens, Carpinus betulus, Euonymus europaeus, Ligustrum vulgare, Platanus sp., Populus sp., Tilia sp., Ulmus glabra.

Unele specii au caracter invaziv, stânjenind dezvoltarea altor specii. Dintre acestea, fac parte o serie de plante care prin organele de înmulțire sau prin vigoarea de creștere monopolizează un anumit spațiu. Speciile la care capacitatea de autopropagare prin semințe este mare sunt: Acer platanoides, Ailanthus altissima, Cornus sanguinea, Populus nigra, Clematis vitalba, Prunus cerasifera; prin drajoni: Rhus typhina, Syringa vulgaris, Populus tremula, Robinia pseudacacia, Amorpha fruticosa, Hippophae rhamnoides; prin marcote: Hedera helix, Hypericum calycinum, Juniperus sabina, Juniperus horizontalis, Euonymus fortunei. Capacitatea lor de autopropagare este greu de egalat de alte plante, care în timp, sufocate, dispar.

Tot din categoria speciilor care prezintă caracter invaziv sunt și lianele, care folosesc drept suport alte plante, iar creșterea lor viguroasă determină o presiune mare asupra ramurilor și umbresc puternic planta gazdă, aceasta încetându-și creșterea. Astfel de liane viguroase sunt: Clematis vitalba, Polygonum baldschuanicum și Lonicera japonica. În spațiile verzi se aleg cu atenție speciile cu care se asociază aceste liane.

Acțiuni ale animalelor

Animalele sălbatice provoacă daune plantelor lemnoase mai ales în timpul iernii și primăvara timpuriu, când acestea nu găsesc alte surse de hrană. Iepurii de câmp, cerbii și caprele sălbatice consumă ramuri tinere de arbuști sau scoarța de pe trunchiul arborilor tineri, determinând de cele mai multe ori uscarea acestora. În pepinierele aflate în vecinătatea unor zone cu faună sălbatică se impune împrejmuirea acestora cu garduri eficiente și protejarea trunchiurilor arborilor cu diferite materiale.

Acțiuni ale microorganismelor

Creșterea optimă a plantelor poate fi redusă de microorganisme, care determină diferite boli. Bacteriile, ciupercile, virușii atacă lemnul, foliajul, florile și fructele arborilor și arbuștilor, cu virulență diferită. În general plantele lemnoase au rezistență bună la atacul de boli, dar sunt și specii foarte sensibile la unele boli. Indiferent de specie, plantele tinere sunt sensibile, iar combaterea bolilor devine o lucrare importantă în pepiniere, fiind necesară în toate fazele tehnologice (înmulțire, formare, depozitarea plantelor), pentru a reduce riscul pierderilor.

• Acțiuni ale insectelor

Atacul unor insecte asupra plantelor lemnoase poate aduce pierderi mari în pepiniere, dar și în spațiile verzi. Insectele sunt combătute în pepiniere cu substanțe specifice, atacul lor putând fi controlat. În schimb, atacul unor insecte asupra unor arbori și arbuști aflați în spațiile verzi este foarte greu de controlat, spațiul fiind mult mai vast, iar plantele fiind uneori de talie mult prea mare pentru a putea fi stropiți cu substanțe de combatere.

Relațiile plantelor lemnoase cu factorii antropici

Comunitățile umane aduc modificări climatului local prin prezența construcțiilor, utilităților și activităților lor poluante. Astfel, regimul de temperatură, apă, lumină, vânt și sol se modifică, perturbând viața plantelor lemnoase.

Aglomerațiile urbane au un impact nefavorabil asupra majorității speciilor. Acțiunile distructive ale factorului uman pot fi directe sau indirecte.

• Acțiuni directe

Lucrările de construcție și reparație ale clădirilor și străzilor sunt o cauză majoră a vătămării și chiar a pierderii unor exemplare de arbori și arbuști. Rănirea părții aeriene a plantelor prin manipularea și depozitarea materialelor de construcție, deplasarea defectuoasă a utilajelor sau vătă marea rădăcinilor prin lucrări de excavare ori tasare excesivă datorată utliajelor grele, pot contribui la uscarea parțială sau totală a acestora. De asemenea, în timpul iernii sărurile de calciu și sodiu folosite la deszăpezirea drumurilor ajung pe spațiul verde, la rădăcina arborilor sau chiar pe partea aeriană a arbuștilor, determinând efecte de toxicitate la speciile mai sensibile.

Cablurile aeriene prezente în orașe necesită o întreținere riguroasă, iar ramurile arborilor pot constitui o problemă dacă vin în contact cu acestea. De aceea, de cele mai multe ori se recurge la tăieri severe aplicate coroanelor arborilor stradali, care scurtează viața acestora. Activitățile recreative ale populației urbane pot afecta și ele grav vegetația. Ruperea ramurilor sau chiar a trunchiurilor, călcarea arbuștilor și a gardurilor vii, tasarea solului, aprinderea focului în apropierea vegetației lemnoase sunt din păcate situații care apar des în spațiul urban și care aduc mari pagube plantelor lemnoase în special și spațiilor verzi în general (Iliescu, 2003).

Viața plantelor ornamentale lemnoase este scurtată și de diversele acțiuni neglijente ale oamenilor, cum ar fi: depozitarea sau arderea resturilor vegetale, a gunoaielor și a molozului în diferite locuri care nu sunt destinate acestui scop, amânarea unor lucrări de reparație a unor rețele de apă caldă sau rece, care duc la băltirea apei un timp îndelungat la rădăcina plantelor lemnoase, spălarea autovehiculelor în apropierea spațiilor verzi, aruncarea detergenților sau a altor substanțe toxice la baza trunchiurilor arborilor.

• Acțiuni indirecte

Apar în principal datorită poluării. Datorită densității populației și a activităților acesteia, calitatea aerului urban este semnificativ influențată. În orașele mari din România autovehiculele constituie sursa principală de poluare atmosferică. Acestea emit oxizi de azot, carbon, sulf, hidrocarburi, particule de praf și metale grele, în special plumb și cadmiu, care afectează calitatea aerului și solului în oraș. Poluarea în orașe este dată și de alte surse cum ar fi: activitățile industriale, șantierele de construcții, gropile de gunoi, aeroporturile.

Simptomele datorate poluării aerului pe care le manifestă vegetația sunt variabile, depinzând de tipul poluantului și specie. Acestea sunt clasificate ca fiind acute sau cronice. Leziunile acute implică moartea celulelor și apar la câteva ore sau zile după expunerea la concentrații mari de poluanți. Leziunile cronice apar mai încet, în câteva zile sau săptămâni după expunere. Acest tip de leziune apare de obicei ca răspuns a unei poluări de lungă durată, cu concentrații mai mici de poluant. În unele cazuri nu sunt prezente simptome vizibile, dar poluarea determină o scădere în rata fotosintezei, respirația crește, iar creșterea încetinește. Simptomele sunt deseori subtile și ușor de confundat cu alte probleme ca senescența, carența în unele elemente sau diferite stresuri de mediu.

Unele plantele lemnoase prezentă rezistență la poluarea atmosferică: Abies concolor, Pseudotsuga menziesii, Pinus nigra, Picea pungens, Taxus baccata, Juniperus sp., Acer sp., Ailanthus altissima, Betula pendula, Quercus rubra, Fraxinus excelsior, Robinia sp., Buddleia sp., Lonicera sp., Symphoricarpos sp., Cornus sp., Prunus padus, Viburnum sp. Rezistența la poluare depinde însă de condițiile staționale (regim de temperatură , apă, sol) oferite arborilor și arbuștilor din spațiile verzi urbane. Întreținerea defectuoasă a acestora (lipsa udărilor, tăieri puternice și efectuate în extrasezon, lipsa întreținerii solului) determină scăderea rezistenței lor la poluare.

Capitolul IV

ÎNMULȚIREA ANGIOSPERMELOR ÎN CADRUL SPAȚIILOR VERZI

IV.1.Înmulțirea prin semințe.

Arborii din speciile autohtone și majoritatea speciilor exotice (adaptate la climatul țării noastre) se pot înmulți ușor prin semințe. Speciile indigene de arbuști și o mică parte din speciile de arbuști exotici (Berberis thunbergii, Caragana arborescens, Hibiscus siriacus, Mahonia aquifolium, Rhus typhina, Wisteria sinensis) se înmulțesc și ele prin semințe.

Recoltarea fructelor și semințelor se face în faza de coacere, înainte de diseminare. La unele specii, fructele se recoltează în pârgă (tei, măceș, frasin), pentru că dacă acestea ajung la faza de coacere deplină, semințele intră în dormans, iar germinarea este întârziată. Semințele se recoltează de la plante cu caracteristici specifice fiecărei specii, sănătoase și cu creșteri viguroase.

Perioada de recoltare a fructelor este eșalonată între lunile mai și februarie. Primele fructe apar la speciile cu înflorire timpurie de primăvară – ulm, salcie, plop. În februarie pot fi recoltate fructele unor specii conifere – pin, molid.

Recoltarea se poate face prin: scuturare și adunare de pe sol (fructe mari, care cad singure); scuturare pe prelate (specii cu fructe mici); recoltare manuală de pe plante sau cu ajutorul foarfecilor sau greblelor de recoltat (la speciile cu fructe care cad mai greu).

Condiționarea este operația de extragere a semințelor din fruct în vederea pregătirii semințelor pentru semănat sau depozitat. Condiționarea fructelor și semințelor se face diferențiat în funcție de tipul de fruct – uscat (păstăi, capsule, achene, samare, conuri) sau cărnos (poame, drupe, bace).

Condiționarea fructelor uscate cuprinde următoarele operații:

a. Zvântarea fructelor – pentru deschiderea fructelor și obținerea unei umidități optime a semințelor. Fructele se așeaz ă pe prelate, în strat subțire, la umbră. În pepinierele mari se folosesc mașini speciale care suflă aer cald în masa de fructe pentru o zvântare rapidă.

b.Extragerea semințelor – fructele se desfac prin diferite metode în vederea extragerii semințelor: dezmebrare, frecare, rupere, batere etc. Operația se execută manual pentru cantități mici de semințe și mecanizat pentru cantități mari.

c. Separarea semințelor de impurități – se folosesc diferite metode: vânturare, cernere, flotație (cu ajutorul apei), care se execută manual sau cu mașini.

d.Sortarea pe dimensiuni – operația ajută la selectarea semințelor de calități

diferite și poate fi executată manual sau cu mașini speciale de sortat.

Condiționarea fructelor cărnoase se desfășoară astfel:

a. Extragerea semințelor – se execută prin zdrobirea sau macerarea fructelor (dezagregarea pulpei prin fermentație).

b.Separarea de impurități – se face numai prin flotație.

c. Uscarea – semințele se aduc la umiditatea optimă păstrării. Uscarea prea puternică induce dormansul semințelor.

d.Sortarea pe calități

Semințele condiționate se supun unor analize de laborator pentru a determina calitatea lor exprimată prin facultatea germinativă, puritate, energia germinativă etc.

Tratamente de favorizare a germinației semințelor sunt:

Stratificarea – se aplică unor semințe pentru post-maturare și speciilor sensibile care necesită păstrare până primăvara. Condițiile de temperatură pentru stratificare sunt scăzute (2-7oC) și cele de umiditate, ridicate (80-90%). Semințele se stratifică în turbă, nisip sau amestec de nisip cu turbă. Durata de stratificare diferă cu specia, între 1 lună (arțar, pin) și 2 ani (călin).

Umectarea – este un tratament cu apă la temperatura camerei, aplicat semințelor cu tegument mai puțin permeabil.

Preîncolțirea – presupune stimularea apariției radiculei, iar pentru aceasta, semințele se pun în condiții de germinare în nisip. Radicula se ciupește în vederea ramificării la speciile cu rădăcină pivotantă (castan, stejar).

Tratarea hidrotermică – este un tratament cu apă caldă (40-100oC), care se aplică semințelor cu tegument dur.

Scarificarea – se aplică semințelor cu tegument dur și execută cu mașini speciale, care zgârie tegumentul semințelor și îl subțiază.

Tratarea cu acizi – este un tratament potrivit semințelor cu tegument gros și dur. Se folosesc acizi tari, care subțiază tegumentul; timpul de tratament este între 10 minute și 5-6 ore, în funcție de: specie, acidul folosit și concentrația acestuia.

Refrigerarea – presupune folosirea temperaturilor scăzute pentru a reduce repausul seminal la unele specii. Semințele se amestecă cu gheață sau zăpadă.

La unele specii ale căror semințe au dormanță profundă, se aplică tratamente

combinate, care presupun folosirea mai multor operații de favorizare a germinației. De exemplu, la Crataegus sp., semințele se tratează cu acid sulfuric, apoi se stratifică 6 luni (Iliescu, 1998).

Semănatul se poate face în diferite sisteme de cultură – direct în terenul pepinierei, în paturi nutritive sau în spații protejate (paturi de semănături, plăci alveolare sau ghivece). Sistemul de cultură se stabilește în funcție de cerințele biologice și ecologice ale speciilor, dar și de unele aspecte privind calitatea semințelor, microclimatul zonei și mijloacele tehnice pe care le au pepinierele.

Semănatul direct în terenul pepinierei este recomandat pentru speciile de foioase autohtone nepretenț ioase în ceea ce privește lucrările de îngrijire (arțar, frasin, stejar, corn, lemn câinesc, alun). Terenul necesită o pregătire mai atentă (ameliorarea texturii, fertilizare, mărunțire fină, modelare în straturi) la semănatul speciilor de conifere și de foioase cu semințe mai mici.

Pepinierele furnizoare de puieți preferă semă natul în paturi nutritive construite în exterior sau în spații protejate. Acest sistem de cultură este intensiv și permite obținerea mai rapidă a puieților de plante ornamentale (un an) și de o calitate foarte bună. Sistemul necesită însă utilizarea substraturilor de cultură. Pentru speciile cu cerințe mai ridicate față de temperatură (specii termofile), semănatul se face în spații protejate, în plăci alveolare sau ghivece.

Semănatul se face în funcție de specie, tratamentele aplicate semințelor și sistemul de cultură (Iliescu, 1998). Astfel la cele mai multe specii semănatul se face primăvara. Pentru un număr mai mic de specii, care au facultate germinativă de scurtă durată sau dau rezultate mai bune la semănatul semințelor în pârgă, semănatul se execută la începutul verii ori la sfârșitul verii. Speciile autohtone se pot semăna și toamna.

Metoda de semănat se stabilește în funcție de sistemul de cultură adoptat și de specie. Astfel, semănatul direct în terenul pepinierei sau în paturi nutritive, poate fi făcut în rânduri sau prin împrăștiere cu norme diferite de semințe în funcție de specie, calitatea semințelor, anotimp. Pentru sistemul de cultură în ghivece sau plăci alveolare, semănatul presupune distribuirea individuală a 1-3 semințe, în funcție de calitatea semințelor și mărimea acestora.

Adâncimea de semănat depinde de specie, condițiile de sol și momentul semănatului. Astfel, semănatul poate fi făcut la suprafață, prin împrăștiere pentru semințele foarte mici și poate ajunge până la 8 cm la semințe mari, semănate toamna.

Lucrările de îngrijire după semănat sunt esențiale pentru reușita germinării semințelor și creșterii puieților.

Irigarea – se face prin aspersie fină. Se udă des și cu cantitate mică de apă.

Spargerea crustei –favorizează o bună răsărire și se face cu tăvălugul stelat.

Combaterea buruienilor – poate fi făcută prin mijloace mecanice (plivit, prășit) sau chimice. Plivitul este o lucrare de eliminare manuală a buruienilor înainte de răsărirea semănăturii. Prășitul se execută după răsărirea plantelor și presupune pe lângă combaterea buruienilor și afânarea solului. Combaterea chimică se face cu erbicide selective, aplicate cu echipamente speciale de protecție a rândurilor de puieți.

Rărirea puieților – lucrare necesară când semănatul nu a fost uniform. La foioase rărirea se face prin smulgere și la conifere prin tăiere cu foarfeca a plantelor nedorite.

Umbrirea puieților – se face cu panouri din materiale ușoare sau plasă de agrotextil și se aplică puieților de conifere în perioada de vară.

Combaterea bolilor și dăunătorilor – se face preventiv în funcție de specie.

Scoaterea puieților din semănături poate fi făcut ă după 1-2 ani la foioase și 2-3 ani la conifere (3-5 ani la brad). La sistemul de cultură în pat nutritiv, puieții se dezvoltă într-un an. Scoaterea se face toamna la speciile foioase și primăvara la conifere. După scoatere urmează sortarea pe mărimi și depozitarea. Puieții se păstrează prin stratificare cu pământ reavăn în șanț uri până la repicare. Repicarea presupune plantarea pe straturi sau în ghivece pentru o perioadă de 1-2 ani, pentru fortificarea puieților înainte de transferul lor în secția de formare.

Puieții obținuți se livrează cu rădăcinile nude, în cazul când aceștia au fost obținuți prin culturi în teren sau paturi nutritive, sau direct în ghivece și plăci alveolare, în cazul culturilor inițiate în spații protejate.

IV. 2. Înmulțirea prin butași.

Butășirea este o metodă de înmulțire vegetativă pentru foarte multe specii și varietăți de arbuști și subarbuști foioși, dar și pentru unele conifere (din genurile: Thuja, Chamaecyparis, Juniperus). Metoda se poate aplica, de asemenea, la înmulțirea unor specii și varietăți de arbori (din genurile: Populus, Salix, Prunus, Chamaecyparis, Thuja, Juniperus, Taxus). Butașii sunt fragmente de plantă (rădăcină , ramură tânără), care puse în anumite condiții de mediu pot înrădăcina și forma o nouă plantă, identică cu cea din care s-a prelevat fragmentul.

Avantajele acestei metode de înmulțire sunt:

obținerea de puieți identici cu planta mamă

puieții se obțin într-un sezon de vegetație (8-12 luni). Excepție fac câteva specii care înrădăcinează și cresc mai greu și care pot rămâne doi ani în cultură.

metodă ușoară de înmulțire pentru multe specii și cultivaruri

Unele specii care au muguri pe rădăcini, pot fi înmulțite prin butași de rădăcină

(Paulownia tomentosa, Campsis radicans, Sorbaria sorbifolia, Robinia hispida, Rhus typhina, Aralia elata, Ulmus carpinifolia). Fragmentele de rădăcină de 6-12 mm grosime, se recoltează în perioada de repaus vegetativ. Până la confecționare și plantare, fragmentele de rădăcină se păstrează prin stratificare (temperatură scăzută, pozitivă și umiditate ridicată) sau în seră rece, în lădițe. Butașii se confecționează prin scurtarea fragmentelor la 8-10 cm printr-o tăietură dreaptă la partea superioară și o tăietură oblică la partea inferioară (pentru diferențierea părții superioare de cea inferioară și păstrarea polarității la plantare).

Plantarea se face primăvara, după ce pericolul de îngheț a trecut, în paturi de înrădăcinare amenajate afară , într-o locație bine luminată. Butașii se plantează vertical, depășind nivelul substratului cu 1,5 cm. Pentru asigurarea dezvoltării de noi rădăcini și lăstari este foarte important ca solul să fie permanent reavăn și liber de buruieni. Înmulțirea unor varietăți cu frunziș variegat prin butași de rădăcină determină pierderea caracterului ornamental și de aceea pentru înmulțirea acestora se recomandă butașii de ramură.

Numeroase specii și varietăți cu capacitate de butășire se înmulțesc prin butași de ramură. După gradul de lemnificare al ramurilor, butașii pot fi: erbacei (nelemnificați), semilemnificați și lemnificați. Fiecare specie înrădăcinează mai bine sau mai greu în funcție de gradul de lemnificare al țesuturilor și de aceea tipul de butași și perioada de butășire diferă. Astfel, speciile de foioase caduce se înmulțesc ușor prin butași lemnificați, iar speciile de foioase cu frunze persistente și speciile de conifere se înmulțesc mai ușor prin butași semilemnificați. Unele specii de foioase cu frunze caduce dau rezultate mai bune prin butași erbacei.

Înmulțirea prin butași la foioasele caduce

Pentru înmulțirea cu butași lemnificați (fig. 10), toamna (până la venirea înghețului) se recoltează ramuri anuale drepte, de grosimea unui creion și fără ramificații, care se păstrează prin stratificare. Primăvara, înainte de reluarea vegetației, se confecționează butași simpli, aceasta presupunând tăierea ramurilor în fragmente (de 12-18 cm la speciile de arbuști și 20-25 cm la speciile de arbori) tăietura inferioară fiind dreaptă, la 2-3 mm sub un mugure, iar cea superioară oblic, la 1 cm deasupra unui mugure.

Butași simpli lemnificați la specii de foioase caduce

Plantarea butașilor se face primăvara, când pericolul de îngheț a trecut, în paturi de înrădăcinare amenajate afară. Aceste paturi de înrădăcinare sunt ameliorate cu substraturi ușoare – nisip, turbă, mraniță, compost de frunze, pe o adâncime de 30 cm. Butașii se plantează vertical, până la ultimul mugure, la 2-4 cm unul de celălalt (în funcție de vigoarea speciei), în rânduri distanțate la 8-10 cm. Pentru reușita înrădăcinării și dezvoltării noilor lăstari se păstrează umiditatea substratului prin udări în aspersie și se combat buruienile. Puieții se scot în toamna aceluiași an, fără pământ pe rădăcini.

Unele specii și varietăți de arbuști foioși se înmulțesc mai ușor prin butași erbacei, confecționați vara, în luna iunie. Pentru aceasta, ramurile dezvoltate în anul curent se recoltează în aceeași zi cu confecționarea și plantarea butașilor. Este important ca pe tot parcursul executării operațiilor de butășire să se asigure umiditatea, prin păstrarea în apă a ramurilor pentru butași și pulverizarea cu apă pe frunze.

Butașii erbacei vor fi confecționați ca și butașii lemnificați, dar lungimea lor va fi mai mică, de 10-12 cm. Se păstrează la partea superioară a butașului 1-2 frunze sau perechi de frunze, restul se elimină prin tăiere cu foarfeca. Plantarea butașilor se face numai în spații protejate (sere, răsadnițe, solarii), în paturi de înrădăcinare sau plăci alveolare. Distanța între butași va fi de 2-4 cm și între rânduri de 5-8cm. Adâncimea de plantare în cazul butașilor erbacei este de 4-5 cm (fig. 40).

Lucrările de îngrijire cele mai importante acordate butașilor sunt asigurarea umidității, atât în substrat cât și pe frunze și umbrirea în perioadele calde pentru reducerea temperaturilor. Înrădăcinarea puieților durează 1-2 ani în funcție de specie. Puieții obținuți în paturile de înrădăcinare se transplantează în ghivece.

Înmulțirea prin butași la foioasele persistente și conifere

Speciile foioase cu frunze persistente și coniferele se pot înmulți prin butași semilemnificați, confecționați din lăstarii formați în anul în curs, care au început să se lemnifice. Pentru speciile de foioase persistente această fază de lemnificare a lăstarilor corespunde cu perioada iulie-august, iar pentru conifere, luna august. Recoltarea ramurilor pentru butași, confecționarea butașilor și plantarea lor au loc în aceeași zi. Confecționarea butașilor la foioasele cu frunze persistente presupune tăierea ramurilor înfrunzite în fragmente de 10-12 cm lungime, adică butași simpli, sau desprinderea bruscă a lăstarilor tineri de 10-15 cm de pe ramurile de 2-3 ani pe care sunt inserate, obținându-se butași cu călcâi ori recoltarea butașilor de pe astfel de ramuri cu ajutorul unui briceag, prin extragerea cu un mic scut cu foarte puțin lemn de 2-3 ani – butaș cu inel.

La conifere se recomandă butașii cu călcâi sau butașii cu inel. Pentru varietățile fastigiate de conifere se confecționează numai butași din vârfuri de ramuri (care vor fi butași simpli) pentru a păstra creșterea erectă a plantelor obținute.

Pentru reușita înrădăcinării butașilor de foioase și conifere se recomandă tratarea bazei butașilor cu stimulenți de înrădăcinare (auxine sub formă de pudră sau soluție hidro-alcoolică), înainte de plantare.

Butașii de foioase cu frunze persistente și de conifere se plantează numai în spații protejate, în paturi de înrădăcinare la distanțe mici pe rând și între rânduri (1-3 cm/6-10 cm) sau în plăci alveolare, câte un butaș în fiecare alveolă.

O atenție deosebită se acordă lucrărilor de îngrijire după plantare: menținerea umidității substratului și a atmosferei, asigurarea temperaturii optime (sub 35oC vara), combaterea buruienilor, a bolilor și a dăunătorilor. Puieții obținuți în 1-2 ani se transplantează obligatoriu la ghivece, unde își vor continua creșterea pe o perioadă de timp variabilă cu specia, modul de îngrijire și tehnologia de formare.

IV.3. Înmulțirea prin marcotaj

Marcotajul este o metodă de înmulțire vegetativă ce se aplică unor specii de arbori și arbuști care răspund mai greu la înmulțirea prin alte metode vegetative (butășire, altoire). Marcotajul determină înrădăcinarea unor lăstari ce sunt puși în contact cu solul, dar care nu au fost detașați în prealabil de pe planta mamă.

O serie de specii de foioase și conifere cu formă de creștere târâtoare și semitârâtoare au capacitatea de a marcota natural, atunci când solul este menținut curat și reavăn .

Această metodă de înmulțire vegetativă determină obținerea unui număr mai mic de plante înrădăcinate comparativ cu înmulțirea prin butași sau altoire. Înmulțirea prin marcotaj presupune o plantație specială de plante mamă, numită marcotieră, în care solul trebuie să aibă textură ușoară. În funcție de vigoarea speciilor și de tipul de marcotaj care va fi folosit la înmulțire se stabilesc distanțele de plantare corespunzătoare.

Marcotajul se face primăvara, până cel târziu în luna iunie și are mai multe metode, care se aplică diferențiat pe specii.

Marcotajul prin mușuroire – se aplică la: Malus sp., Pyrus sp., Morus sp., Corylus sp., Alnus sp., Hydrangea sp., Syringa sp. Plantele mamă se taie puternic (la 3-4 cm deasupra solului) primăvara devreme. Lăstarii apăruți în urma tăierilor se mușuroiesc cu pământ reavăn, iar pe măsur ă ce cresc se înalță mușuroiul până la 30 cm. Acoperirea parțială a lăstarilor tineri cu pământ reavăn determină înrădăcinarea acestora.

Detașarea puieților se face în repaus vegetativ după desfacerea mușuroiului. Plantele mamă au nevoie de o perioadă de refacere după înmul țire de un an, în care se îngrijesc prin udări și fertilizări. Marcotajul repetat, fără această perioadă de repaus determină epuizarea și debilitarea plantelor, rezultatele la înmulțire fiind slabe.

Marcotajul prin arcuire este o altă metodă, care constă în arcuirea lăstarilor, prinderea lor la baza unui șanț circular, (săpat în apropierea plantei mamă) și acoperirea cu pământ a acestuia .

Fif. 11 Marcotaj arcuit la Magnolia (stânga) și marcotaj șerpuit la Wisteria (dreapta)

Un sol cu textură mai ușoară și tratarea porțiunii îngropate și ușor rănite (incizie, torsionare ș.a.) a lăstarului cu un hormon de înrădăcinare vor favoriza înrădăcinarea lăstarilor.

Puieții înrădăcinați se detașează prin tăiere, în repaus vegetativ. Acest tip de marcotaj se poate folosi la înmulțirea speciilor și varietăților de Magnolia sp., Acer sp., Cornus sp., Chaenomeles sp., Prunus triloba, Cotinus coggygria.

Pentru acest tip de marcotaj este nevoie ca plantele mamă să aibă lăstari cât mai aproape de sol. Pentru aceasta, înălțimea plantelor este menținută prin tăieri sub formă de tufă ramificată de la bază.

Marcotajul șerpuit se practică la înmulțirea lianelor – Wisteria sp., Lonicera japonica, Lonicera periclyneum, Lonicera caprifolium, Clematis sp., Hedera sp. Această metodă este o variantă a marcotajului arcuit bazându-se pe același principiu, al arcuirii lăstarilor. În acest caz, fiind vorba de liane, lăstarii lor lungi și flexibili pot fi arcuiți repetat. Astfel, lângă planta mamă se deschide un șanț lungitudinal, în care lăstarul arcuit se prinde din loc în loc, având grijă ca în partea superioară să rămână muguri, care mai târziu vor forma lăstari. Șanțul se acoperă cu pământ reavăn. Dintr-un singur lăstar se obțin mai multe marcote, care se detașează în perioada de repaus.

Marcotajul chinezesc presupune întinderea și fixarea lăstarilor la baza unui șanț săpat în apropierea plantelor mamă (cu adâncimea de 15-20 cm) și apoi acoperirea cu sol a acestora pe măsură ce apar noi lăstari. Prin această metodă de înmulțire puieții se obțin prin detașarea lăstarilor înrădăcinați de planta mamă după 1-2 ani, în timpul repausului vegetativ. Speciile care răspund bine la acest tip de marcotaj sunt: Liriodendron tulipifera, Juniperus sp., Fraxinus sp., Acer sp.

Marcotajul aerian constă în stimularea formării de rădăcini la nivelul ramurilor plantei mamă, fără ca aceștia să fie aplecați spre sol. La nivelul ramurilor anuale cu diametre potrivite se practică pe o porțiune, o incizie transversală, superficială, la nivelul scoarței și al lemnului și se pulverizează stimulenți de înrădăcinare. Zona secționată se înfășoară pe o lungime de 10 cm într-un amestec bazat pe turbă și puțin nisip, susținut de folie de polietilenă sau capișoane semisferice de plastic.

IV.4. Înmulțirea prin drajoni

La unele specii de foioase (arbori – Ailanthus sp., Populus alba, Paulownia tomentosa, Robinia pseudacacia, Salix caprea, Tilia sp.; arbuști – Chaenomeles sp., Eleagnus angustifolia, Hippophae rhamnoides, Mahonia aquifolium, Rhus typhina, Spiraea salicifolia, Syringa vulgaris ; subarbuști – Hypericum calycinum, Pachysandra terminalis, Perovskia atriciplifolia, Yucca filamentosa) rădăcinile prezintă muguri adventivi ce formează lăstari, care apar în apropierea plantei mamă. Aceste plante tinere se numesc drajoni și pot fi folosite la înmulțirea unor specii care dau rezultate mai slabe prin alte metode de înmulțire. De regulă, plantele care au capacitate de drajonare, nu dau rezultate bune la înmulțirea prin butași. Înmulțirea prin drajoni presupune detașarea tinerelor plante de planta mamă în perioada de repaus vegetativ. Această detașare se face după dezgroparea drajonilor până în porțiunea rădăcinilor. Este de preferat ca drajonii să nu se detașeze prin smulgere, deoarece rădăcinile sunt de obicei bine ancorate, iar această metodă distruge o parte din rădăcini sau partea aeriană a plantei. Drajonii se replantează imediat, ca puieți, fie în teren, fie în ghivece. Fiecare drajon detașat trebuie să aibă lăstarul suficient dezvoltat și rădăcini formate și bine ramificate.

Trebuie cunoscut faptul că plantele înmulțite astfel formează drajoni la rândul lor. Din această cauză, înmul țirea prin drajoni nu este indicată pentru obținerea de arbori pentru aliniamente. Astfel înmulțiți, arborii formează la baza lor tufe de lăstari cu frunze care se dezvoltă puternic. Drajonii nu permit în acest caz plantarea de alte specii în apropierea lor și pot distruge chiar carosabilul, ridicându-l și deformându- l. De asemenea, înmulțirea prin drajoni nu este potrivită pentru obținerea de portaltoi. Aceste plante, folosite la înmulțirea prin altoire, vor drajona la rândul lor, incomodând altoiul și chiar eliminându-l.

Intervențiile de eliminare a drajonilor sunt inutile, pentru că tăierile rădăcinilor stimulează formarea de noi drajoni. O metodă de a obține plante care să nu drajoneze este altoirea. De exemplu, liliacul, specie cu o capacitate ridicată de drajonare, poate fi altoit pe fragmente de rădăcini de lemn câinesc.

În multe cazuri, în care se dorește acoperirea și stabilizarea unor taluzuri, pante, drajonarea plantelor este foarte utilă.

IV.5. Înmulțirea prin altoire.

Altoirea este o metodă de înmulțire vegetativă, care în ultimii ani a devenit foarte utilizată în pepinierele de plante lemnoase, prin dezvoltarea a numeroase tehnici de execuție care au permis adaptarea cu rezultate foarte bune a acestei metode de înmulțire la cerințe diferitelor specii și varietăți.

Altoirea presupune îmbinarea a două fragmente de plantă – altoiul și portaltoiul – provenite de la două plante diferite ale aceleiași specii, ori gen, ori familie. Altoiul poate fi un fragment de ramură sau un mugure, care va fi îmbinat pe un portaltoi de 1, 2 sau 3 ani. Altoirea permite obținerea de plante identice cu planta mamă (care are caractere ornamentale deosebite), dar se pot realiza și forme horticole noi, cu talie sau habitus diferit, care nu ar putea fi înmulțite prin alte metode. De asemenea, altoirea asigură înflorirea plantelor la o vârstă mică comparativ cu cele obținute pe cale seminală (Magnolia, Wisteria, Syringa ș .a.); de asemenea, în funcție de portaltoi, plantele altoite se pot adapta mai bine la anumite condiții de sol.

Un dezavantaj al altoirii este acela că altoiul poate fi respins de portaltoi. Această incompatibilitate poate apărea în primul an sau după câțiva ani de la altoire și are mai multe cauze (genetice, de nutriție). De asemenea, nereușita prinderii altoiului poate să apară ca urmare a alegerii unei perioade nefavorabile altoirii, a aplicării unei tehnici necorespunzătoare de altoire sau a neasigurării condițiilor de mediu favorabile în timpul și după altoire.

Tehnicile de altoire cuprind mai multe metode, cu perioade optime de execuție în sezonul de primăvară (martie – mai), vară-toamnă (iulie-septembrie) sau iarna (ianuarie – martie).

La speciile foioase pot fi aplicate trei metode de altoire: altoire în oculație, altoiri cu ramură deta șată și altoire prin alipire. La rășinoase se aplică dintre altoirile cu ramură detașată numai placajul lateral și altoirea prin alipire.

Metodele de altoire la foioase

• Altoirea în oculație poate fi executată în perioadele când scoarța se desprinde ușor de lemn, adică în martie-mai (oculație în ochi crescând) sau iulie-septembrie (oculație în ochi dormind) și presupune efectuarea unei incizii în forma literei T în scoarța portaltoiului (un puiet de 1-2 ani) în care se va introduce un mugure prelevat de pe o ramură altoi. La altoirea în ochi crescând mugurii altoi se prelevează de pe ramuri în repaus, păstrate din toamnă la rece. Mugurii altoi pentru altoirea în ochi dormind se detașază de pe ramuri crescute în anul respectiv, care apar la subțioara fiecărei frunze. Limbul foliar se îndepărtează și se lasă doar o porțiune de pețiol atașată mugurelui. Locul altoirii se leagă strâns până la prinderea altoiului. Reușita prinderii înseamnă pornirea mugurelui la altoirea în ochi crescând și că derea porțiunii de limb atașată mugurelui la altoirea în ochi dormind. Imediat după ce se constată prinderea altoiului, portaltoiul se reduce puternic, iar când altoiul este suficient de dezvoltat, portaltoiul se suprimă deasupra punctului de altoire.

• Altoirile cu ramură detașată se execută primăvara ș i presupun folosirea ca altoi a unui fragment de ramură de un an cu 2- 3 muguri, aflat în repaus vegetativ. La îmbinarea altoiului cu portaltoiul, suprapunerea cambiului celor doi parteneri este esențială pentru reușita altoirii. Se cunosc mai multe procedee de altoire cu ramură detașată: în copulație, în triangulație, sub scoarță, în despicătură sau în placaj lateral.

a b c

Fig. 12 Altoiri cu ramură detașată: a – copulație; b – în despicătură; c – placaj lateral

La altoirea în copulație altoiul și portaltoiul trebuie să aibă aceeași grosime, iar la celelalte tipuri de altoire cu ramură detașată portaltoiul are un diametru mai mare (30 mm și mai mult) și se retează încă de la începutul altoirii.

Altoirea în copulație poate fi aplicată în perioada de repaus vegetativ a plantelor. Atât altoiul cât și portaltoiul se secționează oblic, iar apoi se îmbină perfect și se leagă.

Altoirea în triangulație presupune retezarea portaltoiului, executarea unei secțiuni triunghiulare în portaltoi cu aceleași dimensiuni ca altoiul, fasonat la rândul său în formă triunghiulară.

Altoirea în despicătură constă în retezarea portaltoiului, efectuarea unei despicături în plan vertical pe diametrul portaltoiului și apoi introducerea în aceasta a altoiului, fasonat sub formă de pană, suprapunând zonele generatoare de cambiu.

Altoirea sub scoarță poate fi executată atunci când scoarța se desprinde de lemn, astfel încât altoiul fasonat sub formă de pană să poată fi așezat sub scoarța portaltoiului, la nivelul unde acesta a fost retezat.

La altoirea în placaj lateral altoiul este fasonat tot sub formă de pană, dar se

introduce într- o incizie laterală în portaltoi sau se așază într-o zonă a portaltoiului în care s-a extras o fâșie de scoarță și lemn de aceeași dimensiune cu altoiul.

La toate aceste procedee, unde rămân zone de lemn tăiate, se aplică mastic (ceară de altoit) pentru evitarea deshidratării sau a infectării, care ar compromite prinderea altoiului.

• Altoirea prin alipire se aplică la speciile mai pretențioase și constă în păstrarea celor doi parteneri pe rădăcinile proprii și îmbinarea lor doar la nivelul unei zone în care s-au extras fâșii longitudinale de scoarță și lemn. Stimularea prinderii se face prin incizarea portaltoiului deasupra punctului de altoire și a altoiului sub punctul de altoire. După prindere, în punctele unde au fost făcute aceste incizii se taie, obținându-se plante altoite la ghivece. În perioada rece, ghivecele se depozitează în sere.

Metodele de altoire la conifere

Speciile de conifere pot fi altoite cu fragment de ramură în placaj lateral sau folosind metoda de altoire prin alipire. Altoiul se recoltează în ziua altoirii de la plante tinere (care nu formează foarte multă rășină aceasta împiedicând procesul de prindere), din vârfuri de ramuri, pentru ca plantele obținute să fie perfect drepte.

Altoirea cu ramură detașată.

Dintre altoirile cu ramură detașată amintite mai sus, la conifere nu se aplică decât metoda în placaj lateral. Altoirea se poate face în sere (perioadele optime de execuție sunt august-septembrie și februarie-martie) sau în teren (perioada optimă – primăvara). La speciile conifere portaltoiul nu se retează. Altoiul sub formă de fragment de ramură de 8-10 cm se fasonează sub formă de pană și se îmbină cu portaltoiul într-o zonă în care s-a tăiat o porțiune longitudianlă de scoarță și lemn fără a fi detașată, care va sprijini și acoperi altoiul. Punctul de altoire se leagă strâns pentru a asigura reușita prinderii.

Nu se folosește niciodată mastic la speciile conifere, acestea dispunând în mod natural de rășină, care acționează în mod similar cu masticul. După altoire ghivecele se așază în poziție oblică , astfel încât altoiul să se sprijine vertical pe punctul de altoire, favorizându-se în acest fel prinderea. După constatarea prinderii, ghivecele se readuc în poziție verticală. Odată cu dezvoltarea altoiului, portaltoiul se scurtează treptat, iar în acest timp, altoiul se tutorează pentru a crește vertical .

Altoirea prin alipire la conifere se execută ca și la foioase, în sezonul de primăvară. Plantele altoi se mențin prin tăieri la o talie mică, iar portaltoii în ghivece se așează în apropierea acestora. La speciile cu frunze aciculare, în zona de contact a celor doi parteneri se elimină acele prin tăiere. Altoirea presupune extragerea unor fâșii longitudinale de scoarță și lemn atât de pe altoi cât și de pe portaltoi și aș ezarea acestora în contact. Se vor obține plante altoite la ghivece, care vor fi transferate în perioada de iarnă în spații protejate neîncălzite.

Capitolul V

SPECII DE ANGIOSPERME RECOMANDATE PENTRU SPAȚIILE VERZI

ȘI REPRODUCEREA LOR

Producerea materialului săditor cuprinde câteva etape distincte: înmulțire, formarea puieților și valorificarea plantelor.

Pepinierele de plante pot avea ca activitate obținerea de material săditor parcurgând toate aceste etape de la înmulțire până la valorificare, iar acestea se numesc pepiniere complexe sau doar una dintre etapele menționate (de exemplu, numai înmulțirea speciilor și obținere de puieți neformați), iar acestea se numesc pepiniere specializate. După mărime pepinierele pot fi: foarte mici – sub 1 ha, mici – 1-5 ha, mijlocii – 5-20 ha, mari – 20-50 ha și foarte mari – peste 50 ha (Iliescu, 1998). Pepinierele mici sunt de obicei specializate (producerea de anumite specii sau puieți neformați), iar cele mari sunt complexe, reușind să producă material săditor variat ca specii și de vârste diferite.

Suprafața oricărei pepinierei este formată din: suprafața productivă și suprafața neproductivă. În funcție de profilul pepinierei, suprafața productivă poate fi formată din costrucții productive (sere, solarii, răsadnițe) și teren productiv. Pe această suprafață de teren se află culturile de plante ornamentale de vârste diferite. Suprafața neproductivă a unei pepiniere se compune din drumuri, construcții și amenajări anexe (ateliere, remize, hale, depozite etc.), care sunt absolut necesare în buna desfășurare a activității productive. Acest teren neproductiv trebuie să ocupe însă o pondere cât mai mică din suprafața totală a pepinierei.

Lucrările de îngrijire sunt: irigarea, afânarea solului, fertilizarea, combaterea bolilor și dăunătorilor, combaterea buruienilor, mulcirea, umbrirea.

În faza de formare a puieților lipsa apei determină încetinirea creșterii, o calitate mai slabă a materialului și prelungirea duratei de obținere a acestuia. Se folosesc instalații fixe sau mobile de udare, iar distribuirea apei se face prin aspersie.

Afânarea solului menține un regim optim aer-apă în sol, se combat buruienile și se stimulează ramificarea rădăcinilor puieților. În faza de formare este importantă aplicarea îngrășămintelor organice și minerale.

Combaterea chimică a buruienilor, bolilor și dăunătorilor se face cu produse specifice. Mulcirea are avantaje asupra solului și se face cu materiale organice sau sintetice. Umbrirea este necesară la speciile heliosciadofile.

Scoaterea materialului fără pământ pe rădăcini este suportată doar de foioasele caduce. Epoca de scoatere este în perioada de repaus vegetativ.

Scoaterea materialului cu pământ pe rădăcini se face la speciile cu frunze persistente, arbori foioși sensibili la transplantare și plante de talie mare.

Scoaterea materialului este urmată de depozitare prin stratificare.

Producerea materialului săditor are ca scop final valorificarea. Informațiile privind cererea și oferta de plante lemnoase de pe piață sunt factori importanți pentru dezvoltarea unei pepiniere. Astfel, se poate stabili sortimentul de specii ce urmează să fie produs, modul de livrare al materialului și prețul de valorificare al acestuia.

Cerințe biologice, ecologice

tolerează semiumbra

rezistent la ger

suportă atmosfera urbană

suportă tunderea

Înmulțire

semințe

butași

Cerințe biologice, ecologice

marcotează natural

rezistent la ger

rezistent la secetă

crește pe soluri variate

Înmulțire

semințe

butași

marcote

Cerințe biologice, ecologice

suportă tunderea

sensibil la ger

preferă semiumbra

rezistent la poluare

Înmulțire

– butași

Folosire

solitar

grupuri

garduri vii

Alte specii de Cotoneaster cu frunze persistente, adaptate la condițiile țării noastre sunt:

Cotoneaster microphyllus, Cotoneaster salicifolius, Cotoneaster franchetti, Cotoneasteri simonsii, Cotoneaster lacteus.

Alte specii cu frunze persistente, care cresc bine în condițiile climatice din România sunt: Buxus sempervirens, Berberis stenophylla, Berberis buxifolia, Eleagnus pungens, Ilex aquifolium, Lonicera pileata, Prunus laurocerasus, Pyracantha coccinea.

Cultivaruri de Buddleia davidii: flori mov închis – Adokeep, Black Knight, Ille de France, albe – White Profusion, White Ball, White Bouquet, roz – Border Beauty, Charming, Fascinating, Summer Beauty, Pink Delight, Pink Charming.

Alte specii de Cornus care sunt adaptate condițiilor țării noastre sunt: Cornus alba, Cornus stolonifera, Cornus kousa, Cornus florida . Toate speciile au cultivaruri care au lăstari colorați deosebit, frunziș de diferite culori sau flori deosebite:

lăstari colorați: Cornus alba Sibirica, Cornus sanguinea Flaviramea, Cornus sanguinea Midwinter Fire

frunziș deosebit: Cornus alba Spaethii, Cornus alba Sibirica Variegata, Cornus alba Elegantissima

flori deosebite: Cornus kousa China Girl

Descriere

Arbust de talie mare sau mic arboraș. Frunze ovale, cu nervațiune paralelă, se colorează toamna în roșu sângeriu. Flori albe, mici, în inflorescențe, apar în mai. Fructe negre, sferice.

Descriere

Arbust de talie mare. Frunze eliptice până la obovate, cu pețiol lung. Flori nesemnificative. Fructe plumoase, culoare roz apoi cenușii.

Descriere

Arbust de talie mijlocie, Frunze oval-lanceolate. Flori albe, stelate, în inflorescențe mici, apar în iunie.

Specia Cotinus coggygria are cultivaruri cu frunziș purpuriu – Cotinus coggygria Purpureus, Cotinus coggygria Royal Purple și auriu – Cotinus coggygria Ancot.

Alte specii de Deutzia care sunt adaptate și la condițiile din România sunt: Deuzia gracilis, Deuzia x lemoniei, Deutzia x magnifica, Deutzia x rosea.

Specia Deutzia scabra are cultivaruri cu flori duble – Deutzia scabra Plena și flori roz – Deutzia scabra Rosea Plena, Deutzia scabra Candidissima.

Descriere

Arbust de talie mijlocie. Frunze mari, ovale. Inflorescențele cu două tipuri de flori albe: fertile, mici în centru și sterile, mari la marginea inflorescenței, apar în iunie.

Descriere

Arbust de talie mare sau mic arbore. Frunze trifoliate. Flori galbene, neparfumate, în inflorescenț e pendule, apar în aprilie-mai. Plantă toxică.

Descriere

Arbust de talie mare. Frunze ovale, catifelate, culoare verde-albăstrui. Flori roz, prinse câte 2, apar mai-iunie.

Specia Hydrangea macrophylla are numeroase cultivaruri care au înflorescenț e compuse numai din flori sterile, de culori diferite: alb, roz, albastru, mov, roșu, bicolore.

Descriere

Liană volubilă, de talie mică-mijlocie. Frunze trifoliate. Flori mari, mov, apar în mai-iunie.

Descriere

Liană viguroasă, prezintă rădăcini adventive cu ajutorul cărora se susține. Frunze imparipenat compuse. Flori mari, portocalii intens, în buchete, apar în iunie-iulie.

Descriere

Liană viguroasă, prezintă rădăcini adventive cu ajutorul cărora se susține. Frunze persistente, lobate (pe l ăstari sterili) și romboidale (pe lăstari fertili). Flori galbene-verzui, mici, în inflorescențe globuloase, apar în septembrie.

Specia Clematis x jackmannii are numeroase cultivaruri cu flori de culoare albă, diferite nuanțe de roz, roșu, violet, flori bicolore, flori involte și cultivaruri de talie mică, pentru grădini mici și jardiniere.

Specia Campsis radicans are cultivaruri cu flori galbene și roșii.

Descriere

Subarbust cu talie de 30cm. Frunze persistente, eliptice. Flori mari, galbene, cu stamine lungi, apar în iulie-septembrie.

Descriere

Subarbust cu talie de 15cm. Frunze persistente, ovale, lucioase. Flori mov, mari, apar în mai și septembrie.

Descriere

Subarbust cu talie de 50cm, tulpinile florifere ajungând și la 1,5m. Frunze persistente, liniar-lanceolate, lungi, rigide, filamentoase. Flori mari, albe, în inflorescențe mari, apar în iulie.

Alte specii de subarbuști, adaptați la condițiile din România sunt: Genista tinctoria, Lavandula angustifolia, Lespedeza thunbergii, Pachysandra terminalis, Perovskia atriplicifolia, Vinca major.

Capitolul VI

CONCLUZII

Angiospermele constituie cel mai cuprinzător grup sistematic și reprezintă în același timp filumul cel mai evoluat al regnului vegetal. Sunt încadrate aici spermatofitele cu floare adevărată, cu periant.

Caracterele esențiale ale angiospermelor, care le deosebesc de filumul gimnospermelor, sunt următoarele :

1. Angiospermia în urma formării ovarului. Carpela ( macrosporofila) prin transformarea ei delimitează o cavitate ovariană în care sunt închise semințele provenite din ovule ( macrosporange).

2. Dubla fecundație.

3 . Reducerea și mai mult a gametofitului la câteva celule care asigură înmulțirea sexuată.

Numărul angiospermelor se ridică la aproximativ 300 000 de specii, adică circa 1/2 din numărul total al speciilor din regnul vegetal (la noi sunt aproximativ 3 600 de specii). Ele sunt răspândite pe tot globul, cu excepția regiunilor polare. Majoritatea sunt plante terestre, altele trăiesc în copaci, folosind umezeala aerului atmosferic.

Ca mod de viață, cele mai multe angiosperme sunt autotrofe, însă se întâlnesc și specii parazite, semiparazite sau saprofite. Unele specii au nutriție carnivoră.

În comparație cu gimnospermele, care sunt lemnoase, angiospermele sunt atât plante lemnoase cât și ierboase. Tulpina prezintă o mai mare variabilitate în ceea ce privește structura și tipul de ramificare în comparație cu tulpina gimnospermelor, la care predomină ramificarea monopodială.

Caracteristica principală a angiospermelor constă în alcătuirea florii. Ea este interpretată ca o ramură scurtă, redusă, ale cărei frunze modificate, metamorfozate progresiv, sunt specializate în vederea înmulțirii (reproducerii) sexuate. După o altă teorie (telomică), floarea reprezintă un mănunchi de ramuri modificate.

Cele mai multe angiosperme au flori hermafrodite, însă se găsesc și plante cu flori unisexuate, ca și la gimnosperme. La angiosperme, staminele (microsporofilele) și pistilul sau pistilele (macrosporofilele) sunt înconjurate de un înveliș floral. Lipsa învelișurilor florale se consideră ca o reducere secundară, presupunând că cele mai primitive angiosperme aveau înveliș floral. Modificările profunde în floare se datoresc, între altele, modului de polenizare. Astfel, la plantele care se polenizează prin vânt, învelișurile florale sunt modificate sau chiar reduse. La plantele cu polenizarea prin insecte, periantul este felurit colorat.

Obișnuit, florile mici se grupează în inflorescențe caracteristice, mărind câmpul vizual. Floarea multor plante prezintă învelișul zigomorf, ca rezultat al adaptării avansate la polenizarea prin insecte. Felul polenizării atrage după sine modificări și în forma etaminelor, stilului și a stigmatului. Închiderea carpelei la formarea ovarului a determinat o serie de modificări în ce privește modul cum are loc ajungerea gameților în sacul embrionar. Se diferențiază un stigmat care reține grăunciorii de polen. Polenul (microsporul) ajuns pe stigmat germinează și formează un tub polinic de lungimi diferite. Prin tubul polinic, celulele spermatice pătrund dublă fecundație se formează din ovul sămânța, iar din ovar fructul.

Urmărind alternarea de generații la angiosperme, se constată o reducere mai înaintată a gametofitului decât la gimnosperme. La gimnosperme gametofilul femei este bine reprezentat, el fiind format dintr-un protal pluricelular din care se formează arhegoane, reduse, dar evidente. La angiosperme, gametofitul femei este redus la sacul embrionar, alcătuit din 7, respectiv 8 celule, din care 6 sunt haploide, iar a 7-a, rezultată din unirea a două celule centrale, devine diploidă. Acest caz este considerat tipul normal. Gametofitul mascul, reprezentat prin grăunciorii de polen, a suferit și el o reducere față de gimnosperme. Lipsesc celulele protaliene, întâlnite în grăunciorul de polen al gimnospermelor. Se consideră ca celulă protaliană celula vegetativă, iar celula germinativă se omologhează cu o anteridie redusă la ultimele părți esențiale, adică la celula care va da naștere celor două celule spermatice.

Pepinierele de plante pot avea ca activitate obținerea de material săditor parcurgând toate etapele de la înmulțire până la valorificare, iar acestea se numesc pepiniere complexe sau doar una dintre etape și se numesc pepiniere specializate.

Producerea materialului săditor are ca scop final valorificarea. Informațiile privind cererea și oferta de plante lemnoase de pe piață sunt factori importanți pentru dezvoltarea unei pepiniere. Astfel, se poate stabili sortimentul de specii ce urmează să fie produs, modul de livrare al materialului și prețul de valorificare al acestuia.

BIBLIOGRAFIE

Coder Kim, Warnell Daniel (1999) – Basic water properties: attributes and reactions essential for tree life. School of Forest Resources, University of Georgia

Cristina Mănescu (2010) – Arboricultură ornamentală, București

Davidescu David, Davidescu Velicica (1992) – Agrochimie horticolă. Ed. Academiei Române, București

Dumitriu-Tătăranu I., Benea V. (1976) – Dendrologie. Ed. Didactică și

Pedagogică București

Dumitrașcu Monica (2007) – Dendrologie. Ed. Invel Multimedia, București

Harrris Richard, Clarck James, Matheny Nelda (2004) – Arboriculture; Integrated Management of Landscape Trees, Shrubs and Vines. Pearson Education Inc., Upper Saddle River, New Jersey, SUA

Ana-Felicia Iliescu (1998) – Arboricultură ornamentală . Ed. Ceres, București

Iliescu Ana-Felicia (2003) – Arhitectură peisageră. Ed. Ceres, București

www.muntesiflori.ro