Specificul Migratiei Romanesti In Perioada 2000 2010

CAPITOLUL 1 FENOMENUL MIGRAȚIEI

Fenomen cu o istorie impresionantă, migrația a încetat să se manifeste izolat, specific doar în anumite țări ale lumii și a devenit un fenomen global a cărui dinamică cere o analiză continuă.Indivizii migrează având motivații de natura politică economică sau socială, cu toții fiind în cautarea unui trai mai bun.Este evident că prezența conflictelor armate a regimurilor opresive, precum și menținerea diferențelor de dezvoltare între statele lumii vor alimenta în continuare aceste fluxuri, dinspre țările mai puțin dezvoltate înspre cele dezvoltate.

De-a lungul timpului, Europa s-a confruntat cu pierderea a milioane de persoane care s-au îndreptat spre continentul american ( plecări masive în valuri la sfârșitul sec.XIX și începutul sec.XX), pentru ca, în a doua parte a secolului trecut, mișcările de populație să aibă loc în special în interiorul continentului ( de la programele guest-worker, la contingentele pentru persoanele cu calificare înalta, de la migrația Sud-Nord, la migrația Est-Vest).

1.1..Conținutul conceptului

Pentru a putea analiza elementele caracteristice și dinamica problematicii de care ne ocupăm în cadrul acestei lucrări, este necesar a face anumite lămuriri cu privire la delimitările conceptuale.

Migrația se definește în accepțiunea Organizației Internaționale pentru Migrație, ca fiind “Procesul de mișcare a polulației în înteriorul unui stat ( migrație internă: rural-urban, urban-rural, rural-rural, urban-urban) sau peste granițe ( migrația internațională care include mișcarea refugiaților, a căutătorilor de azil, a migranților ecnomici).

Națiunile Unite, în ceea ce privește migrația, au următoarea viziune: “ Migrația implică relocarea teritorială a persoanelor între mai multe state”

Având în vedere existența mai multor definiții cu privire la procesul migrației, putem sitetiza două elemente comune specifice acestora: timp și spațiu.

În ceea ce privește spațiul, toate organizațiile menționate mai sus împărtășesc opinia conform căreia migrația implică traversarea cel putin a unei granițe internaționale, fară să facă referire explicită la migrația transfrontalieră.

Opiniile sunt divergente în ceea ce privește componenta timp în legatura cu migrația.În viziunea Națiunilor Unite, migrația presupune plecarea din tara de origine și stabilirea în cea de destinație pentru cel putin un an.În aceste condiții, se face distincție între migrantul pe termen lung ( cel care pleca pentru cel puțin un an), și cel pe termen scurt (perioada pentru care el parasește țara de origine este mai mică de un an).. În ceea ce privește punctul de vedere al Comisiei Europene, migrația pe termen lung include atât șederile efective de minim douasprezece luni cât și intenția de a locui într-un alt stat membru minim douăsprezece luni. Se creează astfel confunzii în comparabilitatea datelor furnizate de statele membre.

Este necesar a se face distincție între cele două aspecte ale migrației, și anume, emigrație și imigrație.

Dacă ne referim la emigrație, ea este definită din perspectiva țării de origine/țării sursă/ țării exportatoare ca fiind “ actul de a pleca dintr-un stat pentru a se stabili într-o țară de destinație/țară gazdă/ țară importatoare”. În conformitate cu principiile Declarației Universale a Drepturilor Omului, orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe cea de origine și, doar în anumite circumstanțe, statele pot restricționa acest drept ( De exemplu, în cazul in care imigrantul depășește perioada impusă de către permisul de muncă sau studii, statul-gazda are posibilitatea de a limita accesul pe teritoriul acestuia).

În cazul definirii imigrației, accentul se mută pe țara de destinație, imigrația este definită ca actul de a intra într-un stat, altul decât cel de origine, cu intenția de a locui permanent în cadrul acelui stat.

Migrația internațională surprinde absența (din țara de origine) și prezența ( în țara gazdă ), dificultățile apărând atunci când comparăm datele statistice colectate în țara de origine cu cele ale diverselor țări alese de emigranți ca destinație, în sensul unor diferențe care nu pot fi compensate prin simple extrapolări.

Luarea deciziei de a migra se face din motive personale, fără intervenția unui factor exogen cu rol de constrângere, în acest mod fiind excluși refugiații, căutatorii de azil și alte personane care sunt forțate să iși abandoneze țara de origine.

Se pot distinge migranții voluntari și cei forțați să emigreze.În cazul migrației pentru muncă, migranții voluntari sunt persoane aflate în căutarea unor oportunități, care analizează costurile și beneficiile emigrației înainte de a părăsi țara de origine, pentru aceștia, migrația fiind o chestiune de alegere și nu o necesitate. Acești migranți sunt mai atenți la semnalele de pe piața forței de muncă și la diferențele de venit și oportunități economice între țara de origine și țara de destinatie.Spre deosebire de migranții voluntari, migranții pentru supraviețuire caută o slujbă obișnuită, iar obținerea ei echivalează cu o creștere de salariu.De multe ori, plecarea se face pe canale ilegale , riscul de a intra în economia informală a țării gazdă fiind ridicat.

În categoria migranților, putem încadra:

muncitori migranți temporari ( programele guest worker sau muncitorii cu contracte în teritoriile de peste mări );

migranții cu calificare înaltă și în interes de afaceri ( persoane calificate ca manageri, directori, profesioniști, tehnicieni care să fie activi pe piața internă a companiilor transnaționale, fie pe cea a organizațiilor internaționale sau persoane în căutarea unui loc de muncă pe piețele internaționale ale muncii care se confruntă cu deficite pentru aceste calificări. Aceștia din urmă fac parte din categoria dezirabililor , pentru care guvernele sau companiile intră în competiție prin programe de atragere a lor);

migranții constranși ( refugiații, căutătorii de azil pe motive politice, persoanele dislocate din locul de origine din cauza unor catastrofe naturale);

membrii familiei migrantului ( emigrează prin sisteme de reîntregire a familiei);

migranții de revenire ( după anumite perioade de ședere în strainătate, ei aleg să revină în țara de origine);

migranții fără documente ( ei pătrund într-un anumit stat, altul decât cel de origine, în general în căutarea unui loc de muncă, fără a deține documentele care să confirme legalitatea acestui act de migrație).

O altă clasificare a migranților o realizează Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, unde categoriile de migranți sunt stabilite în modalitatea următoare:

* migranții pe termen lung;

* migranții pe termen scurt

*rezidenții care revin în țara de origine după o perioadă în care au muncit în strainătate;

*nomazii

Migratia pentru muncă poate fi definită ca fiind “ mișcarea voluntară, în spațiu, a oamenilor dintr-o țară în alta, dintr-un sistem social în altul, cu intenția unei șederi de peste un an, motivate economic”. De multe ori acest termen poate fi găsit și sub formă de migrație circulatorie, deoarece îmbracă fie forma unor multiple fluxuri de plecări și reveniri chiar pe parcursul unui an, fie plecarea dintr-o țară gazdă/de destinație spre o altă țară țintă.

În accepțiunea IOM, migrația internațională pentru muncăa se definește ca “ mișcarea persoanelor din țară de origine într-un alt stat, cu scopul angăjarii”

În literatura de specialitate se face distincție între migrantul economic ( motivația migrației îl definește astfel) și lucrătorul migrant. În baza Convenției Internaționale pentru protecția drepturilor Lucrătorilor Migranți și a Familiilor lor, aceștia sunt definiți ca “ acea persoană care urmează să se angajeze, este angajat sau a fost angajat într-o activitate remunerată într-un stat al cărei naționalitate nu o deține”.

Studiile despre migrație clasifică tipologia acesteia dupa elementul legal în: migrație legală și migrație clandestină. (ilegală)

Criteriul motivației de plecare evidențiază formele imigrației legale astfel: politică, economică, pentru studii, pentru reîntregirea familiei.

Migrația economică și ea pentru studii, dacă sunt pe perioadă determinată, se consideră a fi importante forme de mobilitate.

În funcție de durată, migrația cunoaște următoarele forme: migrație de scurtă durată( se poate include aici migrația circulatorie de tip back and forth), migrațtie pe termen lung, migrație definitivă sau migrație permanentă.

Cauzele migrației forței de muncă

Studiile dedicate fenomenului migraționist din ultimul secol au accteptat idea apariției unui cumul de factori care au generat migrația forței de muncă.Cei mai citați sunt: presiunea demografică, deteriorarea condițiilor de viață, instabilitatea politică, problemele ecologice, factorii culturali și influența mediilor de comunicare.La baza tuturor celor enumerate a stat suportul economic luat drept punct de referință.

Factorul demografic în migrație trebuie analizat împreună cu cu o serie de alți indicatori.Statisticile ONU relevă faptul că raportul între populația cu vârsta până la 64 de ani și pensionari, ar trebui să fie în mod normal de 4/1; raportul între populația activă care contribuie la constituirea fondurilor sociale și pensionari nu trebuie să fie mai mic de 3/1.

Se poate calcula și un indicator “ dependență globală”, respectiv raportul dintre cei afiliați la siguranță socială ( contribuabili permanenți) și populația totală.Practic, în toate statele vest-europene, atunci când indicatorul dependenței globale scade sub 4/1 se consideră deja un avertisment de “ avarie” demarându-se programe adecvate.

ONU a avertizat Europa de necesitatea de a se deschide mai mult la imigrare, pentru a putea să mențină ritmul de creștere economică și a proteja adecvat pensionarii.Conform EUROSTAT, “ Europa necesită 44 de milioane de imigranți până în 2050”

Efectul pozitiv al imigrării s-a manifestat în Italia, Marea Britanie și Germania ( care au atras 60% din totalul imigranților din UE).Cele mai scăzute nivele ale soldului migrator s-au înregistrat în Luxemburg și Finlanda.

Cea mai importantă dintre cauzele care influențează evoluția și avengura procesului migrator, este fără îndoială cea economică.Factorul economic determină în Europa, apariția a două categorii de emigranți:

cei cu pregătire de vârf care pot contribui la menținerea unui nivel de dezvoltare competitiv pe plan mondial

si cei care efectuează activități refuzate de cetățenii europeni.

Dacă până la jumătatea secolului trecut, Europa “exporta” cetățeni pentru a coloniza sau guverna tărâmuri îndepărtate, în prezent continentul nostru sau cel putin, motorul ei central-Uniunea Europeană, se confruntă cu o situație total diferită de cea descrisă anterior: țările membre fac din ce în ce mai des apel la mâna de lucru straină.

Conform unui raport facut public al ONU, dacă Germania dorește să stabilizeze, până în 2050, numărul de persoane active ( ținând cont de rata demografică actuală ), ea ar trebui să atraga 487 000 de imigranți pe an.

Deficitul semnificativ al forței de muncă activă este parțial compensat de modificările structurale în ceea ce privește forța de muncă respectiv orientarea dezvoltării economice către sectoarele care încorporează o mare cantitate de inteligență și creativitate în detrimentul producției primare, ce implică un consum ridicat de materii prime, materiale, energie și un nivel de pregătire profesională inferior.În afară de aceasta, se apelează la o politică de imigrare care favorizează atragerea forței de munca înalt calificată.

Vest-europenii aspiră, din ce in ce mai evident, sa nu mai practice decât munci curate, sedentare si bine platite. În Germania de exemplu, domenii ca metalurgia, electronica, domeiul hotelier sunt în lipsă de angajați în ciuda celor 4 milioane de șomeri.Aceștia din urmă au origini în păturile medii ale populației însă, datorită sistemului de protecție socială bine pus la punct, preferă să stea acast public al ONU, dacă Germania dorește să stabilizeze, până în 2050, numărul de persoane active ( ținând cont de rata demografică actuală ), ea ar trebui să atraga 487 000 de imigranți pe an.

Deficitul semnificativ al forței de muncă activă este parțial compensat de modificările structurale în ceea ce privește forța de muncă respectiv orientarea dezvoltării economice către sectoarele care încorporează o mare cantitate de inteligență și creativitate în detrimentul producției primare, ce implică un consum ridicat de materii prime, materiale, energie și un nivel de pregătire profesională inferior.În afară de aceasta, se apelează la o politică de imigrare care favorizează atragerea forței de munca înalt calificată.

Vest-europenii aspiră, din ce in ce mai evident, sa nu mai practice decât munci curate, sedentare si bine platite. În Germania de exemplu, domenii ca metalurgia, electronica, domeiul hotelier sunt în lipsă de angajați în ciuda celor 4 milioane de șomeri.Aceștia din urmă au origini în păturile medii ale populației însă, datorită sistemului de protecție socială bine pus la punct, preferă să stea acasă și să beneficieze de sumele alocate de către land pentru șomaj, decât să lucreze pentru un salariu mic ( Până la 1500 Euro, în condițiile în care salariul mediu este în jurul cifrei de 3000 Euro).

Proiectul de migrare implică, în majoritatea cazurilor, și un proiect economic, fie el în țara de destinație, fie în țara de origine ( construcția unor case, acumularea unor bunuri de valoare, deschiderea unei afaceri, cumpărarea unor terenuri, investiții într-un fond mobiliar, crearea unei firme independente).Relațiile migrantului cu țara de origine sunt atât de natură microeconomică ( impactul major se manifestă asupra familiei și comunității locale, mai ales dacă se pun în practică unele proiecte de mici investiții), cât și macroeconomică (prin intermediul intrării capitalului transferat de către migrant, respectiv pierderea unei resurse esențiale a dezvoltării economice, forța de muncă).Emigrația determină în acest fel, mutații în obișnuințele de consum, inclusiv în zonele rurale ( tradițional mai puțin dispuse la schimbare), precum și o redistribuire a veniturilor, în zonele afectate de exodul forței de muncă.

Cele mai imprtante cauze care au influiențe asupra fenomenului de migrație în afara celei economice pe care am dezbătut-o anterior, putem aminti:

orizontul psihologic în așteptare, în țara de origine

presiunea demografică

deteriorarea condițiilor de viață

factorii culturali și istorici (raporturile metropolei cu coloniile)

stările conflictuale

cunoașterea limbii și, în general, a civilizației din societatea de imigrare

Emigrarea economică nu poate fi explicată exclusiv prin considerente de natură materială sau financiară, ignorându-se factorii adiacenți (politici, sociali, culturali etc.).

1.1.2.Teorii ale migrației în UE

Migrația ca și temă de studiu este des abordată atât în țările gazdă din vestul Europei cât și în cele exportatoare din Europa Centrală și de Est

De-a lungul timpului au fost formulate diverse teorii cu privire la subiectul migrației, fiecare dintre ele având drept substrat proveniența emitentului și caracteristicile disciplinei care le-a dezvoltat ( economie, sociologie, demografie, antropologie etc).

Există un raport creat între teorii economice și cele non-economice.Primele se referă la analiza potențialului migrator și impactul economic al acestuia asupra țării de origine cât și asupra celei de destinație, pe când cele non-economice, cuprind abordări ce analizează aspecte sociologice și socio-psihologice ale migrației.

Actualmente, există 3 niveluri de analiză a migrației:

Nivelul macro-ce relevă dimensiunea cantitativă a fenomenului migraționist, analizând aspectele economice (venituri, șomaj, nivel de trai), politice ( reglementări privind mobilitatea geografică, regimuri politice de oprimare, conflicte ideologice, entice), culturale ( norme culturale dominante, discursul cultural) și demografice ( dinamica populației)

Nivelul mezo, bazat pe forța rețelelor sociale, investighează natura și conținutul legăturilor migrantului cu familia și comunitatea de origine și de destinație, legaturile cu alți emigranți, legăturile simbolice bazate pe opțiuni politice sau religioase.

Nivelul micro ce evidențiază dimensiunea calitativă a fenomenului, analizând, cu ajutorul anchetelor sociologice, a mărturiilor sociologice, a observației directe în special individul și familia sa.Sunt analizate mecanismele de luare a deciziei de emigrare, urmărind găsirea unor răspunsuri legate de factori de respingere și atracție care au determinat migrarea, rolul familiei în luarea deciziei, proiecția experienței migraționiste la plecare și/sau înțelegerea acestei experiențe la revenire, impactul experienței de migrare asupra individului și asupra familie, strategiile de migrație sau re-migrație etc.

Cele mai importante teorii cu privire la migrație sunt:

Teoria factorilor push și pull ( teoria factorilor de respingere și de atracție/ sau teoria neo-clasică): se referă la factorii care îi determină pe indivizi să își părăsească țara de origine, factori de tip push, de respingere ( șomaj ridicat, standard de viață scazut, instabilitate politică, lipsa oportunităților de afirmare profesională și factorii care îi atrag pe emigranți în țară de destinație. Factorii de tip pull, de atracție ( stabilitate macroeconomică, oportunități de angajare, calitatea condițiilor de locuit, posibilități de dezvoltare a carierei, reintregirea familiei etc.).

Teoria a fost emisă de Everett Lee, cel care distinge patru factori care determină migrația internațională:

*factorii din țara de origine

*factorii din țara de destinație

*factorii individuali

*barierele care intervin în procesul migraționist.

Această teorie a fost susținută de diverși cercetători în domeniul migrației, dintre aceștia amintim pe Ranis, Fei si Todaro.

Teoria economiei neoclasice presupune ca migrația internațională să fie percepută ca o formă de investiție în capitalul uman, indivizii alegând să emigreze acolo unde pot fi productivi, datorită competențelor lor viitoare.

Economia neoclasică a devenit una dintre construcțiile teoretice majore din domeniul migrației, perioada anilor ’60 – ’70 părând a fi în mare dominată de încercările de rafinare a teoriei din perspectiva migrației internaționale. Teoria privilegiază rolul factorilor economici în explicarea apariției fluxurilor de migrație (în varianta macro) și a deciziei de migrație(varianta micro). În varianta sa la nivel macro, migrația internațională se declanșează ca urmare a diferențelor dintre raportul între cererea și oferta de forță de muncă în diversele arii geografice (țări, în cazul celei internaționale), reflectate de diferențele între nivelul salariilor/veniturilor.

În varianta la nivel individual, decizia de migrație este rezultatul unui proces prin care individul rațional evaluează beneficiile migrației internaționale (câștigurile monetare, costând în salariu, mediate de probabilitatea de a obține o slujbă la destinație, comparate cu câștigurile în condițiile în care ar rămâne imobil (salariul la origine mediat de probabilitatea de a obține o slujbă la origine), luând în calcul costurile deplasării (costul călătoriei, al supraviețuirii în țara de destinație până la găsirea unui loc de muncă, dificultatea adaptării la o nouă piață a forței de muncă, efortul pentru învățarea unei noi limbi și al adaptării la o nouă cultură, costul psihologic al ruperii vechilor relații și stabilirii unora noi).

Migranții potențiali (toți indivizii în acest caz) estimează beneficiile deplasării către diverse destinații pentru un interval de timp limitat. Evenimentul de migrație se va produce atunci când rezultatul calcului este pozitiv, către destinația care va furniza cea mai mare recompensă în raport cu abilitățile individului, migrația devenind practic o formă de investiție în capital uman.

Dacă migrația internațională ar fi declanșată numai și numai de diferențele economice, date fiind discrepanțele de dezvoltare actuale la nivel mondial, volumul mișcării de populație ar trebui să fie imens, pentru că, la limită, conform teoriei neoclasice orice țară ar trebui să fie caracterizată de existența cel puțin a unui flux către un stat situat pe o treaptă superioară într-o ierarhie economică globală. În realitate, dimensiunea fenomenului este departe de o asemenea amplitudine, în ciuda unei accentuate creșteri recente.

În cazul Uniunii Europene, în ciuda dreptului la libera circulație a forței de muncă și a evidentelor diferențe între nivelele de dezvoltare a țărilor parte ale structurii, deplasările de populație sunt neglijabile și inexplicabile din perspectiva teoriei amintite. Migrația slabă între statele membre ale Uniunii pare să sugereze mai degrabă că propensiunea pentru migrație nu este numai rezultatul diferenței între origine și posibila destinație, ci depinde de un anumit nivel al dezvoltării economice al țării de origine.

Cazurile în care, în ciuda unei istorii de migrație îndelungate, nu se poate vorbi despre niveluri similare de dezvoltare economică (probabil cel mai evident este cel al migrației dintre Mexic și Statele Unite ale Americii) ca și situațiile în care migrația a încetat înainte ca diferențele de dezvoltare să dispară (cazul țărilor din regiunea sudică și nordică a Europei) ridică serioase semne de întrebare asupra actualității teoriei economiei neoclasice ca întreg.

La nivel individual, ca și în cazul aplicării ei la nivel macrosocial, teoria face cu greu față confruntării cu diversitatea formelor migrației actuale și acumulărilor în domeniu. Mai mult poate decât în cazul explicației la nivel macrosocial, teoria însăși ridică o serie de probleme, iar cea mai importantă dintre ele este probabil postularea raționalității individuale ca principiu al acțiuni umane, în cazul unor indivizi atomizați, “… goliți de biografie și de experiența anterioară” și “…analizați ca fiind mânați de interes și comportându-se ca niște automate raționale, colectori de informații privind costurile și beneficiile, acționând să obțină maximum de rezultate cu minimum de efort” , într-o lume în care numai economicul contează.

Dacă în cazul migrației interne, modelul poate funcționa neproblematic din acest punct de vedere, migrația internațională presupune schimbarea sistemului economic, a culturii, a limbii. Capitalul uman este una dintre resursele achiziționate la origine, asupra căreia există semne de întrebare în ce măsură este perfect transferabilă .

Teoria economiei neoclasice se dovedește a fi un instrument cu puține șanse, luată numai ea însăși, de a conduce la explicații și predicții viabile.

Discuția asupra limitelor economiei neoclasice nu înseamnă minimalizarea rolului pe care la jucat în dezvoltarea cercetării migrației internaționale, dar o situează mai degrabă în poziția de a fi utilizată segmentar, preluând cel mult o parte din propozițiile sale, în complementaritate cu abordări ulterioare.

Teoria noua economie a migrației emisă de Oded Stark în 1991 explică migrația ca pe un tip de strategie a familiei, și nu doar a individului, care urmărește diversificarea surselor de venit și minimizarea riscurilor investiției în migrație, înlăturând, prin intermediul transferurilor bănești din străinatate, barierele anterioare pentru achiziții, investiții și credite.Această teorie susține că eșecul guvernului din țara de origine de a asigura o corectă redistribuire a veniturilor, de a oferi protecție socială, de a anticipa evoluția pieței muncii, determină familiile să aleagă o țară de destinație în care munca migrantului va asigura bunăstarea întregii familii.Teoria este folosită mai ales pentru a explica migrația din zonele rurale, în care dependența de agricultură determină familiile să găsească alte surse de venit.

Noua economie a migrației, aduce două modificări majore față de predecesoarea înrudită, răspunzând la două critici pertinente adresate cadrului conceptual neoclasic: scoate individul din situația de relativă izolare, iar economicul în forma sa de diferență de nivel de salarii (absolută sau percepută între origine și destinație) încetează de a mai juca rolul de factor fundamental. În cadrul noii perspective, decizia de migrație aparținând familiei/gospodăriei face parte din strategia de minimizare a riscului (legat de pierderea venitului, șomaj etc.) prin diversificarea surselor de venit (banii trimiși acasă de migranți – termenul în engleză “remittances”). “Soluția” migrație este legată de funcționarea imperfectă la destinație a mecanismelor/instituțiilor care în țările dezvoltate minimizează riscurile asupra veniturilor gospodăriei (asigurările private, piața de credit sau programele guvernamentale). Deficiențele acestor piețe sunt depășite de gospodării prin fluxul presupus continuu de bani obținuți prin trimiterea unuia/unora dintre proprii membri la muncă în străinătate.

Situarea gospodăriei pe o anumită poziție, din punct de vedere al veniturilor, la nivelul comunității de origine, poate acționa ea însăși ca stimulent pentru migrație. Prin urmare, una dintre consecințele importante ale fenomenului la nivel comunitar este creșterea probabilității de migrație în cadrul gospodăriilor fără migranți ca urmare a rearanjării pozițiilor în distribuția de venituri și amplificarea deprivării relative. Principala problemă pe care o pune noua economie a migrației este evidenta sa dependență de contextul migratoriu care a stat la baza construcției teoretice.

Este posibil ca o parte a acestor limite ale noii economii a migrației să se datoreze tocmai considerării exclusive a factorilor asociați cu originea ca esențiali, fără a include în explicație și elemente legate de destinație (schimbarea politicilor de migrație poate spre exemplu transforma actul într-unul cu multiple riscuri, perspectiva unor astfel de politici poate fi un stimulent pentru reîntregirea familiei la destinație).

Teoria dualismului pieței forței de muncă elaborată de Piore in 1971- pune accent pe factorii existenți în țara de destinație, eliminând din argumentație factorii din țara de origine.Migrația forței de muncă este rezultatul acțiunii factorilor de atracție din țările de destinație ( o nevoie cronică, nesubstituibilă de forța de muncă străină), fără a ține cont de factorii de respingere din țara de origine ( salarii scăzute și șomaj ridicat).

Spre sfârșitului anilor ’70, teoria pieței forței de muncă segmentate propune un nou răspuns la întrebarea “De ce” din perspectivă structurală, concentrată exclusiv pe factori din aria de destinație. Potrivit acestei teorii, migrația internațională este efectul cererii de forță de muncă inevitabil legată de caracteristicile economiilor dezvoltate. Patru factori joacă un rol fundamental în crearea nevoii de forță de muncă imigrantă: inflația structurală, constrângerile ierarhice ale motivației, dualismul economic și modificările demografice ale rezervei forței de muncă.

Elementul esențial este existența unei piețe a forței de muncă duale, incluzând un sector primar caracterizat în principal de slujbe stabile, condiții bune de muncă, beneficii generoase și posibilitatea mobilității ascendente și un sector secundar, cu slujbe necalificate și instabile, condiții grele sau periculoase de muncă și slabe posibilități de mobilitate ascendentă.

Atenția acordată abordării s-a concentrat, cel puțin în primă fază, în special asupra testării ipotezei segmentării pieței forței de muncă și mai puțin asupra migrației, dificultatea identificării celor două segmente și a metodologiei adecvate ridicând serioase semne de întrebare asupra construcției teoretice în sine la începutul anilor ’80 .

Deși coerentă și cu o serie de indiscutabile avantaje în explicație este greu de argumentat în ce măsură abordarea pieței forței de muncă segmentate este în sine o teorie a migrației. În primul rând, nu este interesată decât de ceea ce se întâmplă la destinație, furnizând o explicație convingătoare pentru apariția programelor de tip guest worker și răspunzând cumva anticipat dezbaterii publice despre imigrație și temerilor fundamentale că imigranții ajung să concureze nativii în ocuparea locurilor de muncă. Este o viziune exclusiv din perspectiva societății care primește migranți al cărei mesaj general poate fi transpus în termenii: avem nevoie de ei (imigranți) pentru lucrurile pe care nu le putem/nu vrem face, nu sunt o amenințare pentru noi (nu au acces la segmentul primar) iar lor probabil le convine.

Capacitatea teoriei de a deschide noii linii de certare este însă evidentă. Dezvoltarea comunităților etnice de imigranți active economic și studiile care le-au fost dedicate au adus nuanțări teoriei pieței forței de muncă duale, prin identificarea unui al treilea segment al pieței forței de muncă: encalva etnică (economică), asociată cu firmele proprietatea imigranților” .

Particularitatea enclavei constă în combinația de caracteristici specifice sectorului primar și secundar, „creând oportunități noi de mobilitate pentru imigranți” și permițând „utilizarea investiției lor anterioare în capital uman, ambele trăsături absente în sectorul secundar dar prezente în cel primar. Deși există dovezi care susțin dezvoltarea enclavelor în cazul mai multor comunități de migranți (așa cum sunt cei care provin din fostele colonii africane ale Franței) este greu de precizat în ce măsură apariția enclavei poate fi postulată în cazul oricărui flux, în condițiile în care, conform studiilor de până acum, cel puțin două condiții sunt necesare pentru dezvoltarea comunității de imigranți către enclavă: „prezența imigranților cu suficient capital și abilități antreprenoriale” și „reînnoirea forței de muncă a enclavei prin imigrație susținută”.

Teoria sistemelor mondiale ( Teoria dependenței) dateaza din ani ’70 prin lucrarile de pionierat ale lui Wallerstein si anii ’80 prin Sassen si Portes, analizează structura pieței mondiale, cu centre, semi-periferie și periferie, acestea, având evident, roluri diferite în diviziunea internațională a muncii.Migrația este analizată din perspectivă globală, interacțiunea dintre societăți generând schimbări sociale în interiorul societății. Spre deosebire de teoria factorilor de atracție și de cea neoclasică, teoria sistemelor mondiale încorporeaza o viziune structuralistă de tip istoric, conforma căreia, migrația depinde de organizarea la nivel macro a relațiilor socio-economice, de diviziunea internaționala a muncii, de mecanismele de putere și dominație politică.

Teoria dependenței, cu o perioadă de apogeu în anii ‘60-’70 ai secolului trecut, oferă o perspectivă macrostructurală articulată în jurul ideii că dezvoltarea capitalistă a dat naștere unei ordini globale marcată de existența unui centru, țările industrializate, care dezvoltă relații asimetrice, impunând structural dependența statelor mai puțin dezvoltate (periferia).

Din perspectiva acestei abordări, procesele care domină spațiul internațional și intern (conceput în termeni rural – urban). Teoria dependenței are „puține de spus despre migrație, mai ales în forma sa internațională” excepția constituind-o poate “fascinația” pentru “migrația creierelor”. Teoria dependenței joacă un rol important în evoluția gândirii despre migrație, impunând în primul rând o schimbare de perspectivă dezvoltată ulterior de teoria sistemului mondial .Această teorie încearcă o analiză cuprinzătoare (începând cu secolul al XVI-lea) a apariției a ceea ce numește “sistem mondial” și a încorporării treptate a statelor în noua ordine, postulând existența a trei zone concentrice: centrul (puterile dominante), semi-periferie, periferie (cărora li se adaugă zonele externe, ca părți izolate, externe sistemului mondial la un moment dat în timp), cu referire la roluri distincte în diviziunea internațională a muncii. Rolul, dependența (gradul de dependență) și gradul de dezvoltare sunt concepte cheie ale teoriei sistemului mondial.

Din punct de vedere al migrației, principalul efect este apariția unei categorii de indivizi desprinși din comunitatea tradițională („uprooted” termenul în engleză) care migrează în căutarea unui vieți mai bune fie către aria urbană (sau în primă fază către aria urbană) și ulterior (o parte) către țările din centrul economiei mondiale.

Migrația internațională este facilitată de legăturile materiale pe care țările de la originea fluxului de capital (centrul) sunt interesate/forțate să le dezvolte pentru a-și derula investițiile. Practic teoria lasă neacoperită o secvență importantă a procesului de migrație, pentru că răspunsul său la întrebarea „De ce?” se limitează la lămurirea mecanismelor care conduc la apariția unei categorii de indivizi cu o probabilă propensiune pentru migrație. De ce numai o parte dintre ei (și probabil o mică parte) aleg migrația internațională și ceilalți (probabil cel mai mulți) se orientează către alte alegeri rămâne un aspect neclar. În aceste condiții, teoria sistemului mondial în migrație nu mai furnizează o explicație pentru apariția unui fenomen ci descrie o realitate, fundalul pe care migrația se desfășoară.

Teoria rețelelor sociale-emisă de către Massey are la bază legăturile interpersonale care leagă migranții actuali de foștii migranți și de non-migranții în țara de origine și în cea de destinație, prin intermediul legăturilor de rudenie, prietenie și origine comună.Rețelele de migranți contribuie la perpetuarea fenomenului migrației internaționale prin reducerea costurilor și a riscurilor asociate migratiei și cresc beneficiile nete așteptate ale migrației.Această teorie analizează rolul migratiei în lanț, a obligațiilor financiare și non-financiare care decurg din legăturile în rețea, importanța atenuării riscului în migrație, rolul familiei –apare aici legatura cu noua economie a migrației dar și cu teoria cauzalității cumulative.Migrarea unui individ crează premisele unei migrații în lanț în aceeași comunitate de origine, a reîntregirii familiei sau a creării unei enclave economice în țara de destinație, cu afaceri de familie.

Rețelele de migranți reprezintă una dintre temele predilecte ale literaturii dedicată migrației internaționale contemporane (și nu numai internaționale).Deși de actualitate, tema rețelelor nu este nouă, dimpotrivă, ar putea fi considerată alături de privilegiatele aspecte economice, una dintre constantele cercetării migrației. Creșterea interesului pentru rețelele de migranți începe să se manifeste în anii ’60 –’70, în dezbaterea legată de efectele migrației rural – urban la nivel individual. Rețelele de migranți ajunse la maturitate sporesc accesibilitatea migrației ca strategie (din punct de vedere al resurselor pe care le antrenează, la nivel individual sau al gospodăriei), diminuând selectivitatea fenomenului.

Orice eveniment de migrație, prin includerea unui nou individ în rețea, crește probabilitatea de apariție în viitor a unui nou eveniment asemănător, lărgind cercul celor care au acces la resursele rețelei și sporindu-i-le în același timp. Perspectiva este așadar una dinamică, procesul evoluând către un moment al dezvoltării sale independent de factorii care l-au declanșat, practic auto-susținându-se.

Preocuparea pentru rețelele de migranți tinde să evolueze pe de o parte spre dezvoltarea independentă a unor direcții (deocamdată) de analiză pornind de la aspecte particulare puse în evidență anterior (cum este cazul abordării instituționale) iar pe de altă parte către încercarea de sistematizare a acumulărilor în abordări mai generale (cazul teoriei capitalului social).

Teoria instituțională analizează rolul instituțiilor oficiale sau private, inclusiv cele bazate pe voluntariat, care oferă asistență migranților, devenind o alta forma de capital social o dată cunoscute de migranți și transformate în repere instituționale.

Abordarea se centrează pe studiul instituțiilor care apar și se dezvoltă în cadrul și exclusiv ca rezultat al fluxurilor de migrație. Categoria este extrem de eterogenă, incluzând pe de o parte agenți care speculând oportunitățile economice oferite de diferența între numărul mare de indivizi care doresc să emigreze și restricțiile de intrare/muncă/ședere/legalizarea situației din cele mai multe dintre țările dezvoltate, înlesnesc intrarea, transportul, găsirea unui loc de muncă, locuințe, facilitează obținerea actelor etc. în țara de destinație, și organizațiile voluntare care asigură imigranților suport, militând pentru drepturile acestora sau chiar furnizând ajutor material, juridic . Ideea centrală a abordării este că dezvoltarea laturii instituționale a unui flux combinată cu existența rețelelor de migranți conferă independență procesului în raport cu mediul în care se desfășoară, constituind elementele fundamentale pe care se bazează caracteristica sa de autosusținere.

Teoria spațiilor sociale transnaționale pusă la punct de Arango Joaquin se bazează la nivel mezo a legăturilor transfrontaliere care se dezvoltă între indivizi și grupuri .Aceasta teorie face apel la “capitalul social” care este integrat în legături sociale și simbolice și care identificabil usor într-un anumit context, nu poate fi ușor transferat altui context.

Pentru prima oară în 1987, într-o analiză a migrației mexicane în SUA, Douglas Massey și colegii săi vorbesc despre rețelele de migranți în termeni de capital social (ca formă de capital social), deschizând o nouă linie teoretică, prin plasarea rețelelor în cadrul conceptual mai larg al teoriei capitalului social în sociologie. Perspectiva este una dinamică, preocupată de “formarea capitalului social prin expasiunea rețelelor”.

Practic teoria capitalului abordează o tematică veche (cea a rețelelor) într-o nouă perspectivă, beneficiile sale anticipate reprezentând însă mai degrabă o sarcină pentru viitor. „În timp, indivizii, firmele și organizațiile devin bine cunoscute imigranților și instituțional stabile, constituind o altă formă de capital social pe care migranții se pot baza pentru a obține (câștiga) accesul la piețele străine de forță de muncă”.

În ciuda evidentelor sale probleme de articulare și explicație, rețelele de migranți par una dintre cele mai promițătoare abordări în contextul unei lumi caracterizate de o creștere a migrației clandestine și apariția de forme transnaționale. Marile sale avantaje în raport cu celelalte teorii sunt perspectiva asupra migrației ca proces desfășurat între două sisteme (cel de la origine și cel de la destinație), devenind astfel interconectate într-o relație dinamică și abordarea la nivel meso, cum o numește Thomas Faist, cu potențial de a depăși limitele unor abordări care reduc totul la individ sau dimpotrivă la societate (lume).

1.2.Evoluția fenomenului migrației forței de muncă

Pentru cetățenii Statelor Membre ale UE, libera circulație a lucrătorilor a fost unul dintre primele drepturi recunoscute în cadrul comunitar. Dacă reglementările inițiale (Regulamentul nr. 1612/68 privind libera circulație a lucrătorilor și Directiva 360/68 privind dreptul de rezidență al lucrătorilor și membrilor de familie ai acestora) se refereau doar la cei care desfășurau o activitate economică, Actul Unic European a extins dreptul de rezidență la toți cetățenii Statelor Membre, independent de desfășurarea unei activități economice39. În prezent, prevederile Tratatului asupra Comunității Europene stipulează dreptul oricărui cetățean al Uniunii Europene de a circula și a-și stabili reședința, în mod liber, pe teritoriul Statelor Membre, cu respectarea condițiilor stabilite în Tratatul de la Roma.

În ultimii ani s-a înregistrat o creștere a migrației permanente și a migrației forței de muncă temporare ca urmare, pe de o parte, a intensității fazei de expansiune de la sfârșitul anilor `90, iar pe de altă parte, dezvoltării tehnologiei informației și comunicației, sănătății și educației, sectoare care necesită forță de muncă înalt calificată. Totodată, a crescut cererea de mână de lucru străină necalificată, în special în agricultură, construcții și lucrări publice, precum și serviciile casnice (cazulItaliei, Spaniei, Greciei și Portugaliei).

După 2000, migrația a crescut în special în Germania și Marea Britanie, politicile privind recrutarea forței de muncă din străinătate favorizând soluția lucrătorilor străini temporari. Totodată, studenții străini au contribuit la acoperirea necesarului de forță de muncă în țările gazdă (Marea Britanie, Germania, Franța și Spania).

Începând cu anii `90 a crescut și ponderea femeilor în rândul migranților. Această tendință se observă în special în Franța, Grecia, Suedia, Marea Britanie și Italia.Tendința de “feminizare” se remarcă în toate componentele fluxurilor migratorii, nu doar în cazul reunificărilor familiale.

Țările din Europa Centrală și de Est nu mai sunt doar țări de emigrație, ci și de

imigrație și tranzit, devenind atractive pentru imigranții din Orientul extrem. În timp ce populația din Europa Centrală (Republica Cehă, Republica Slovacă, Ungaria și Polonia) migrează spre țările Europei de Vest, aceleași țări devin destinație pentru migranții din țările Europei de Est, precum Belarus sau Ucraina. Totodată, migrația ilegală a căpătat noi dimensiuni și a devenit mai periculoasă. Ca urmare a dezvoltării rețelelor de trafic internațional și creșterii rolului lor în circulația internațională a forței de muncă, politicile Statelor Membre privind migrația și angajarea străinilor au sporit măsurile represive împotriva traficanților, angajatorilor sau imigranților aflați într-o situație de ilegalitate.

Din a doua jumătate a anilor `90, s-au intensificat discuțiile cu privire la efectele migrației internaționale a lucrătorilor înalt calificați. În Europa, migrația specialiștilor și studenților din Europa Centrală și de Est către Europa de Vest s-a remarcat după căderea Zidului Berlinului și căderea regimurilor socialiste, din 1989.

Țări precum Marea Britanie, Germania și Franța au adoptat măsuri pentru facilitarea intrării persoanelor înalt calificate, în special specialiști IT, pentru a face față competiției globale pentru astfel de lucrători.

Cererea de lucrători înalt calificați poate fi satisfăcută în foarte mare măsură de

țările în curs de dezvoltare, beneficiile directe ale “migrației creierelor” fiind încă foarte apreciate. Importul de specialiști încă are loc, chiar dacă semnificația sa este mai scăzută. Se poate previziona, însă, o creștere a fluxului invers de specialiști, dinspre țările bogate înspre cele mai puțin dezvoltate, ca urmare a reducerii cererii de personal înalt calificat datorită creșterii eficienței economice în țările dezvoltate. Totodată, capitalul și investițiile directe vor merge spre țările sărace, atrăgând specialiști din țările bogate.

Legătura dintre schimbările demografice și politicile privind migrația, inclusive migrația persoanelor înalt calificate, va reprezenta o problematică importantă în viitorul apropiat. Este de așteptat ca unele State Membre să prefere migrația specialiștilor și să elaboreze reglementări și proceduri care să o faciliteze.

Însă, așa cum remarca Marc Verwilghen48(2004), ministrul belgian al cooperării pentru dezvoltare, Uniunea Europeană va trebui să identifice, în același timp, și soluțiilepentru a limita efectele negative produse de “exodul creierelor” asupra dezvoltării statelor de origine.

Statisticile OCDE privind migrația arată că, în ultimii ani, numărul lucrătorilor străini a crescut în majoritatea statelor europene dezvoltate.

Lucrătorii imigranți sunt, în medie, mai tineri decât restul forței de muncă și sunt distribuiți într-o gama largă de activități în cadrul economiei: agricultură, construcții și inginerie civilă, industrie ușoară, turism, sectorul hotelier și catering,

activități casnice sau diverse servicii, inclusiv informatice. Străinii au o pondere mult

mai mare în anumite sectoare decât în totalul forței de muncă. De regulă, această supra-reprezentare apare în sectorul secundar. În Germania și Italia, de exemplu, mai mult de un sfert din forța de muncă străină este ocupată în sectorul minier și industrial. În Austria, Belgia, Franța și țările din sudul Europei străinii sunt preponderenți în domeniul construcțiilor.

Uniunea Europeană s-a fundamentat pe o filosofie a liberei circulații a cetățenilor Statele Membre în spațiul european. Tratatul de la Roma a pus bazele reglementării liberei circulații a lucrătorilor în spațiul comunitar. După 1957, numeroasele reglementări comunitare, convenții internaționale sau următoarele tratate asupra Comunității Europene au contribuit la facilitarea circulației persoanelor în Uniunea Europeană.

Migrația și azilul au căpătat un loc proeminent pe agenda politică a Uniunii Europene și Statelor Membre după 2000. Prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999, eforturile Comunității Europene s-au concentrat asupra stabilirii unor politici comune în domeniul azilului și migrației49.

Statele Membre trebuie să stabilească exact condițiile în care cetățenii altor state pot intra și locui pe teritoriile lor, drepturile și obligațiile acestor persoane și să asigure accesul la informații al persoanelor vizate, precum și mecanismele de control funcționale drepturilor omului, consolidării democrației, reducerii sărăciei, creării de locuri de muncă și îmbunătățirii situației economice generale din țările implicate în circulația forței de muncă, în fenomenul migrației, sunt instrumente cu rol esențial în vederea reducerii presiunii migrației. Va trebui ca utilizarea acestor instrumente să fie eficientizată pentru a da un efect de propagare rezultatelor.

Însă, Statele Membre ale Uniunii Europene se confruntă cu situații foarte diferite în ceea ce privește migrația: istoric al migrației diferit, nivel diferit al dependenței economice față de imigrație și, nu în ultimul rând, o preocupare diferită față de tendințele manifestate de migrație în ultima perioadă.

De aceea, dezideratul unei politici comune privind migrația rămâne un obiectiv ambițios. Comisia Europeană a adoptat, în martie 2005, Cartea Verde , privind o abordare a UE pentru gestionarea migrației economice50. Documentul51 urmărea stimularea de dezbateri publice asupra necesității de dezvoltare a unei strategii a Uniunii Europene pentru gestionarea fluxurilor de lucrători migranți, precum și a regulilor ce ar trebui adoptate la nivel comunitar privind condițiile de intrare și rezidență pentru cetățenii statelor terțe care se deplasează din motive economice. La dezbatere au fost invitate instituțiile UE, Statele Membre, mediul academic, mizându- se și pe participarea la discuții a societății civile și a partenerilor sociali.

Luând în considerare faptul că migrația economică contribuie deja direct la dezvoltarea economică și socială a Uniunii Europene, se așteaptă ca acest fenomen să sporească și să joace un rol tot mai însemnat în acoperirea nevoilor pieței muncii europene, având în vedere declinul demografic și îmbătrânirea forței de muncă din UE.

Evolutia fenomenului migratiei fortei de munca in spatiul Uniunii Europene in intervalul 2000-2010, este strans legata de transformarile organizationale si institutionale care au avut loc in acest interval temporal- momentele 1 mai 2004 si 1 ianuarie 2007, atunci cand au fost extinse granitele Uniunii Europene si 12 state au aderat.

Aceste evenimente au creat cadrul propice pentru dezvoltare unor noi retele migratorii dinspre statele in curs de dezvoltare, mai ales cele din Europa Centrala si de Est spre tarile Vest-Europene caracterizate prin economii puternice.

1.3.Caracteristici și tendințe actuale ale migrației

Migrația forței de muncă a dobândit o importanță deosebită în ultimele decenii, fiind inclusă pe agenda politica, atât a țărilor de origine cât și a celor de destinație, cu scopul identificării de beneficii la nivelul tuturor factorilor interesati:societățiele de origine și de destinație, autorităti publice, companii, migranți și familiile lor.

Organizația Interanațională pentru Migrație în 2005 a estimat că erau 80 de milioane de migranți economici, reprezentând 43% din totalul de imigranți internaționali.

Conceperea și abordarea raportului migrație-dezvoltare durabilă, la nivel național și internațional, prin politici coerente, consensualizate, consistente și compatibile, bazate pe criterii economice, umanitar-sociale și de asistență pentru dezvoltare, reprezintă singura poziție eficientă prodezvoltare durabila.

Libera circulație a persoanelor în spațiul UE a permis crearea unui “ spațiu de liberate, siguranță și justiție”, fără controlul persoanelor la frontierele interne, indiferent de cetățenie. Având la baza Regulamentul UE 1621/68, notiunea amintită are în preambul:”mobilitatea mainii de lucru in cadrul Comunității trebuie să constituie pentru lucrator unul din mijloacele care sa-i garanteze posibilitatea îmbunătățirii condițiilor de viață și de muncă și sa-i faciliteze ascensiunea socială”. Principiul de bază este acela de egalitate a tratamentului, deoarece fiecare cetățean al unui stat membru trebuie sa poată avea posibilitatea de a exercita o funcție remunerată în alt stat membru, în condiții identice aplicabile cetățeanului din acest ultim stat.

Dreptul de a profesa în alt stat nu poate fi afectat de condiții speciale referitoare la rezidență.Mai multe directive ale UE limitează dreptul de expulzare celor originari din statele membre ale organizației.

Țări precum Spania sau Italia, confruntate cu nevoia urgentă de a face față cererii accentuate de muncitori cu abilități specifice în diverse sectoare de activitate, au început să faciliteze accesul pe piața forței lor de muncă a imigranților, provenind în special din Balcani.

Piața muncii din Spania56 va avea nevoie de patru până la șapte milioane de imigranți până în 2020, populația cu vârsta cuprinsă între 16-64 de ani care locuiește în Spania, va fi insuficientă pentru acoperirea cererii de muncă în 2020, motiv pentru care este necesar sprijin din partea forței de muncă străine.

Este de așteptat, ca exodul forței de muncă autohtone calificate să continue, iar destinația cea mai ospitalieră care se profilează la orizont este Germania. Un studiu comandat de autoritățile germane arată că până în anul 2020 țara are nevoie de încă șase milioane de muncitori, cu precădere ingineri și constructori.Această nevoie reală și urgentă, determinată de ritmul creșterii economiei Germaniei, impune renunțarea la o serie de bariere care opresc accesul accesul forței de muncă străine pe piața muncii57.

Până nu demult, oamenii credeau că abilitățile calificările și experiențele pe care le aveau și care păreau roluri-cheie în organizație le vor asigura pozițiile mulți ani fără probleme. Însă, ritmul accelerat al schimbărilor tehnologice și antreprenoriale a făcut ca multe posturi odată la putere să-și piardă din atractivitate și necesitate. Oamenii vor trebui să înțeleagă că abilitățile cu care au intrat pe piața forței de muncă nu le vor fi suficiente de-a lungul parcursului lor profesional. Dezvoltarea și formarea continuă a abilităților, precum și învățarea permanentă, vor rămâne cuvintele de ordine. Angajații trebuie să profite de fiecare oportunitate de trening și recalificare ce li se oferă.

Uniunea Europeană trebuie să deschidă ușa pentru 20 de milioane de muncitori în următoarele două decenii. Imigrația legală trebuie privită ca un fenomen inevitabil al lumii actuale, și nu ca o amenințare, iar pentru Uniunea Europeană ea constituie chiar un avantaj în condițiile riscului scăderii populației apte de muncă în următoarele decenii în Europa, a declarat, joi, comisarul european pentru justiție, libertate și securitate, Franco Frattini, în discursul rostit în cadrul Conferinței la nivel înalt privind imigrația legală de la Lisabona.

”Trebuie să ținem cont mai mult de statistici, care arată că 85% din forța de muncă necalificată din lume ajunge în Uniunea Europeană și numai 5% în SUA, în timp ce 55% din lucrătorii calificați merg în SUA și numai 5% către UE. Trebuie să reușim schimbarea acestor statistici printr-o nouă viziune, care implică adoptarea de noi instrumente de acțiune”58, a spus Frattini. El a ținut să remarce că în anul 2050 o treime din populația UE – populație totală care a depășit deja 490 de milioane de locuitori – va fi formată din persoane în vârstă de peste 65 de ani, ceea ce va însemna că populația aptă de muncă și cea efectiv ocupată în UE se va reduce.

În aceste condiții, imigrația legală joacă un rol important pentru economia UE, în special în ce privește lucrătorii calificați necesari în statele membre și sectoarele confruntate deja cu un deficit de ofertă de forță de muncă.

Europa trebuie să concureze împotriva Australiei, Canadei și SUA, dar și puterilor emergente din Asia, a avertizat Frattini, în opinia căruia Germania, Italia și Ungaria – cu populații îmbătrânite – sunt țările care au cea mai mare nevoie de imigranți. După cum a menționat Frattini, Comisia Europeană a prezentat, în proiectul său privind migrația legală publicat în decembrie 2005, mai multe propuneri realiste pentru structurarea unei politici comune eficiente în acest domeniu.

Vor fi înaintate primele două proiecte legislative – o directivă-cadru privind drepturile socio-economice ale lucrătorilor veniți din țări terțe și o directivă privind acceptarea imigranților înalt calificați. Acestea vor fi urmate, în decembrie 2008, de directiva privind acceptarea lucrătorilor sezonieri.

Numărul rezidenților din UE proveniți dintr-o țară terță era, în ianuarie 2006, de 18,5 milioane de persoane, a continuat oficialul european, ceea ce înseamnă circa 4% din populația totală a Uniunii. O mare parte dintre acești imigranți vin din Africa, și de aceea, Europa și Africa ar trebui să pună în aplicare angajamentele politice asumate în acest domeniu, prin valorificarea rolului diasporei și elaborarea unor principii aferente procedurilor de repatriere a imigranților ilegali.

Actualmente există la nivel global 2 tendințe din punct de vedere demografic:în unele țări, ritmul populației totale este accelerat de scădere ( de exemplu în cazul Suediei), iar în altele, procesul este exact invers ( în India).S-a ajuns ca rata natalității sa fie sensibil mai mică decât cea a mortalității.

1.4. Instituții ale migrației forței de muncă.Contexte și trasee ale migrației.

Migrația forței de muncă poate fi analizată și din perspectiva instituțiilor care contribuie la evoluția acestui fenomen.Analiza instituțională accentuează că o serie de instituții ( și nu numai rețelele de migrație) susțin apariția și/sau dezvoltarea migrației forței de muncă în spațiul Uniunii Europene.

Sub aspectul juridic al acestora, instituțiile care joacă un anumit rol în fenomenul migrației forței de muncă în Uniunea Europeană, se pot clasifica în:

instituții oficiale (publice)

instituții private

Instituțile oficiale sunt acele organizații constituite la nivel statal sau suprastatal ( la nivelul Uniunii Europene), înființate în baza unor legi speciale, cu un anumit statut, și o misiune bine definită.Din această categorie putem aminti:

la nivelul țării noastre: Oficiul pentru Migrația Forței de Muncă; Ministerul Afacerilor Externe etc.

la nivelul Uniunii Europene:Comisia Europeană.

Instituții private sunt repretentate de totalitatea organizațiilor, companiilor, persoanelor care își aduc aportul în afara organizării statale în procesul de migrație a forței de muncă în Uniunea Europeană.

Pe de o parte, există instituții (nonstatale) care generează migrația.În cazul românesc, spre exemplu, bisericile neoprotestante ( de exemplu Biserica Adventistă) precum și Biserica Catolică au avut un rol hotârator în generarea migrației.În ambele cazuri, instituțiile religioase au susținut, prin facilitarea pelerinajelor religioase sau prin existența rețelelor neoprotestante, accesul în Spania și Italia, acolo unde fie existau rude ale celor din țară de origine sau au fost create posibilitati pentru găsirea de locuri de munca și implicit pentru imigrație.Susținerea migrației nu s-a realizat doar prin ușurarea accesului în țările dezvoltate ale UE, ci și prin oferirea de suport și eventual facilitarea locurilor de muncă.Tot în mod direct, Biserica Catolică Italiană, prin organizația Caritas, a oferit sprijin ( mâncare gratuită și haine) migranților iregulari din Italia.

Un alt suport instituțional al migrației românești din Italia este reprezentat de către firme italiene care au adus legal migranți români pentru muncile agricole.Același lucru este valabil și pentru agriculorii și ferimierii spanioli care recrutează prin mai multe modalităti, muncitori din diverse țări est-europene printre care și România ( cu sau fără sprijinul autorităților).Migrația către Italia a fost susținută de către instituții ale romaânilor:firme care au asigurat transportul și transmiterea de bani către România.

Datorită creșterii dezechilibrului dintre oportunitatile de migrație și numărul mare de potențiali migranți, au aparut brokeri de migrație care ofereau vize și transport catre Italia.Astfel, perspectiva instituțională vine să îmbogațească perspectiva retelelor.Chiar dacă este adevarat că migrația românească către spațiul UE s-a dezvoltat preponderent datorită expansiunii rețelelor de migrație, aceasta nu s-a petrecut în absența cadrelor instituționale.Mai mult decat atât, aderarea la Uniunea Europeană, datorită impactului institutional major, a fost factorul care a generat intesnsificarea migrației românești.

Cauzarea cumulativă susține faptul că migrația se dezvoltă în asa fel încat după un anumit timp are capacitatea de a se autoreproduce.Astfel, migratia determina o serie de schimbări economice și sociale în localitătile de origine a migranților care generează mai departe perpetuarea migrației.

Aceste cauze pot fi expersia rețelelor, distribuirea resurselor, a capitalului uman, modificări în organizarea economiei din localitățile de origine, schimbări culturale.Asemenea schimbări cumulate, perpetuează migrația, care se autoreproduce fără a mai fi nevoie de existența unor factori externi facilitatori.

Traseul din perspectiva migrației este un drum, o cale pe care, la un moment dat, anumiți indivizi îin calitate de migranțti aleg să meargă. Este un mod de a face migrația care se răspândește și capătă stabilitate prin experimentări și difuziune socială. Pe de altă parte, contextul delimitează secvențe ale traseului de migrație. Un traseu de migrație presupune plecarea dintr-o țară, intrarea în altă țară, eventual reîntoarcerea în țara de origine, o nouă plecare, alegerea unei noi destinații etc. Contextul delimitează momente ale traseului: plecarea, integrarea la destinație, reîntoarcerea în țara de origine etc.

Principalele trasee de migratie sunt:

-Plecare pe baza unui contract nemediat ( contract nominal de muncă)

Plecările din această categorie se bazează de regulă pe capacitatea individului de a-și găsi un loc de muncă în străinătate. Contractele de muncă sunt adresate direct potențialului migrant, în virtutea unei înțelegeri anterioare cu angajatorul. Slujbele găsite pe internet, deplasările personalului calificat din companiile transnaționale, recrutările de personal (de tip head hunting) sunt plecări pe baza contractelor nominale (subsumate mai degrabă migrației de tip brain drain). În aceeași situație se plasează și indivizii care utilizează experiența anterioară de migrație (capitalul de migrație) pentru o nouă plecare.

-Plecare mediată de o instituție oficială a unui stat ( raportat la exemplul României, putem folosi Oficiul pentru Migrația Forței de Muncă).

Activitatea OMFM permite în principiu deplasarea oricărui individ care dorește să se implice în migrație. Instituția primește ofertele de muncă de la partenerii externi (instituții publice sau private din țara de destinație) și își formulează propria strategie de atragere a celor interesați de slujbele oferite. În funcție de ofertele primite, sunt organizate activități de înscriere în baza de date, preselecție, selecție. Cei care satisfac maximal criteriile impuse de angajatori sunt beneficiarii migrației prin OMFM

-Plecare mediata de un agent privat de mediere:

Activitatea agenților privați de mediere este similară într-o bună măsură celei desfășurate de institutia statului care se ocupa cu probleme de migratie. Spre deosebire de aceasta, pentru agenții privați activitatea de mediere este una aducătoare de profit (percep comision de mediere). Ca și în cazul institutiei oficiale, activitatea agenților privați permite deplasarea în străinătate a oricărui individ, în măsura în care satisface condițiile impuse de ofertele disponibile.

-Plecare prin intermediul companiei care deplasează forța de muncă în străinătate în virtutea unui contract de prestări servicii în străinătate.

Plecările din această categorie sunt accesibile numai angajaților companiilor care prestează servicii, în virtutea unui contract, într-o țară străină. Durata deplasării este limitată la perioada de executare a contractului iar lucrătorii continuă să aibă același angajator pentru perioada petrecută în străinătate, compania care a realizat intermedierea.

-Plecare mediată informal

Din punct de vedere legal, plecările din această categorie sunt similare plecărilor nemediate pe baza unui contract. Indivizii posedă un contract nominal pe baza căruia obțin o viză de muncă. Nu există nici o diferență de procedură, deosebirea constă în modalitatea în care cel care dorește să plece în străinătate obține contractul. Dacă în cazul contractelor nemediate individul făcând recurs la propriile-i resurse își găsește singur un loc de muncă în străinătate, în acest caz contractul este rezultatul medierii informale de către o terță persoană. „Mediatorul” poate extrage un beneficiu financiar din această activitate („vinde”/face rost de contracte) sau poate avea o motivație de altă natură (în cazul situațiilor de genul: un migrant își ajută un prieten, o cunoștință, o rudă etc. să obțină un contract nominal).

Figura 1.1. Instituții implicate în migrația forței de muncă.

Sursa:Institutul European din România, Studiul nr 5, București 2004

1.4.1.Regimul juridic al fenomenului

Migrațiile și migranții internaționali sunt simultan cauzatori și destinatari de norme juridice de diferite feluri, care emană atât de la statul de origine cât și de la cel de prmire precum și de le organizații internaționale ( de exemplu Uniunea Europeană).

Acepțiunea cel mai des îintâlnita a termenului de lucrător migrant data de Convenția Internațională privind Protecția Drepturilor Tuturor Lucratorlor și Membrilor Familiilor acestoa (ONU), desemnează “persoanele care vor exercita, exercită sau au exercitat o activitate remunerată, într-un stat ai carui cetateni nu sunt”

În sfera juridică, identificarea unui mgrant internațional presupune îndeplinirea simultană a două condiții:

Cea de expatriat dintr-o tară și cea de străin în alta.

În consecință, drepturile și obligațiile migrantului sunt diferite de cele ale conaționalilor rezidenti în țara de origine, de asemenea și condiția lui de străin într-o țară implică anumite drepturi și obligațtii.

Când migrantul se deplasează într-un stat vecin pentru a-și desfășura actvitatea profesională dar are reședința permanantă în țara al carui cetățeam este și revine la aceasta zilnic sau cel puțin o dată pe saptamană, el este numit, migrant frontalier

Cu privire la cetățenie, aceasta este importantă pentru toți aceia care se integrează în societatea în care merg. Principiul jus solis conform caruia se recunoaste că persoana care se naște într-o țară are dreptul de a obține cetățenia acesteia, se aplică de regula în statele și pe perioadele în care aportul migratoriu este fundamental numai pentru creșterea populației și pentru formarea națiunii și protecția sa internațională- este cazul Irlandei.

Principiul jus sanguinis pe baza caruia primează dreptul sângelui respectiv poate obține cetățenia unei țări cel care se naște din părinți care sunt cetățeni ai acelui stat indiferent de locul nașterii.Este cazul tipic al Germaniei.

Cea mai mare parte a statelor europene practică o combinație a principiiilor amintite.În Franța de exemplu, aplicarea principiului jus solis facilitează accestul la cetățenie al persoanelor majore născute pe teritoriul național și care au rezidență în țara respectivă cel putin cinci ani înainte de a ajunge la vârsta majoratului.Dreptul francez include de asemenea situația specială de “ dublu jus solis”, ceea ce crează posibilitatea de a obține cetățenia de către orice persoană născută în Franța din părinți născuți pe teritoriul fancez .Această masură este destinată simultan persoanelor ai căror parinți s-au născut în fostele colonii și celor din a treia generație de imigranți.

CAPITOLUL 2 ȚĂRI DE ORIGINE ALE MIGRAȚIEI

2.1.Fluxuri ale migrației în Europa în perioada 2000-2010

Migrația forței de muncă în Uniunea Europeană în ultimul deceniu, înregistrează o creștere semnificativă pe fondul schimbărilor structurale provocate de accesul unor state noi în Uniune.

Două evenimente importante marchează perioada pe care o analizăm în cadrul acestei lucrări: lărgirea Uniunii Europene în mai 2004 ( numită și “Ascensiunea celor 8 națiuni”) care include Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, Ungaria, Slovacia,Slovenia și a unei noi etape de lărgire, în 2007 când România și Bulgaria au aderat. Aceste moficări instituțional-strategice permit multor est-europeni sa lucreze legal în țările vest-europene.

Căderea sistemului comunist în statele Europei Centrale și de Est a facut posibilă trecerea de la economiile socialiste, planificate la cele capitaliste, caracteristice statelor din Europa de Vest.Întrucat tranziția la economiile caracteristice statelor democratice s-a facut în mod diferit, în fiecare dintre statele fostului bloc comunist, au existat diferențieri economice care au constituit punctul de plecare al națiunilor și conturarea de noi fluxuri de migrație a forței de muncă în cautare de noi locuri de muncă mai bine plătite.

Din punct de vedere al țărilor de proveninență al migranților, Uniunea Europeană înregistrează cele mai multe fluxuri migratoare din statele memebre ale fostului bloc comunist din Europa Centrală și de Est.

Astfel, țări ca România, Bulgaria, Ungaria, Slovacia, Ucraina, Polonia, Cehia, Rusia sunt exportatoare de forță de muncă în statele dezvoltate din vestul și sudul Europei.

Cei mai importanți factori care alimentează fluxurile migratorii pentru muncă sunt:

factorii de atracție care acționează în țările dezvoltate (cererea de forță de muncă migrantă pentru anumite calificări, declinul demografic, posibilitatea de a obține salarii mai mari decât în țara de origine etc)

factorii de respingere care acționează în țările mai putin dezvoltate( rata ridicată a șomajului, modificări structurale, salarii scăzute, insecuritatea locurilor de muncă).

Punerea în mișcare a acestor fluxuri migratorii a fost favorizată de rețelele internaționale bazate pe relații de rudenie și valori culturale comune (aceste rețele contribuie la autosusținerea migrației, facilitând accesul noilor migranți în diverse țări de destinație).

Pentru o mai buna analiză a problemei migrației, în 1978, a fost introdusă noțiunea de lanț migrator.El definește etapele secvențiale ale parcursului migrator ( plecare, imigrare, instalare în statul de destinație, eventual revenirea la tara de origine, reintegrarea socială etc.) însa luând în considerare legăturile care se stabilesc între toate fazele și care determină efectele cumulative în plan economic și social.

Influența rețelelor de emigrare este atât de mare încat teoriile economice tradiționale nu mai sunt suficiente pentru explicarea fenomenului migrator.Mai ales atunci când are loc o continuare a fluxului migrator și după dispariția cauzelor care, teoretic l-au generat.

În mod oficial, Uniunea Europeană nu primește persoanele care caută un trai mai bun, ci pe cele de care are nevoie.Altfel spus, este susținută migrația legală și se încearcă diminuarea migrației ilegale.Doar muncitorii de înaltă calificare pot spra să obțină un permis de muncă.Ceilalți, necalificații, găsesc, de cele mai multe ori porțile închise.Pentru ei , singura soluție este să încalce legea: sa intre ilegal în țară , să rămână aici, în mod direct, după data expirării vizei turistice sau de ședere temporară, sau să ceară azil , sperând să fie considerați refugiati și să profite de încetineala procedurilor administrative, pentru a sta cât mai mult timp posibil.În fiecare an, între 300 000 și 400 000 de imigranți clandestini sosesc în UE.

Din punct de vedere al încorporării în societatea de destinație, alegerea momentului emigrării este importantă în condițiile în care variantele de receptare ale imigranților sunt următoarele:

*Context nefavorabil-Este cazul tipic de acces illegal în țara de destinație; de respingerea cererii de azi, întrucât nu se justifică, de discriminare rasială etc.Unica soluție este desfășurarea de activități ilegale, de cele mai multe ori cu sprijinul conaționalilor.

*Context neutru (încadrare legală în muncă, la nivelul calificării) Este cazul “migrării normale a specialiștilor” între statele comunitare.

*Context favorabil ( advantaged) respectiv situația de ascensiune profesională generate de factori conjuncturali, uneori în cadrui unei companii multinaționale sau a filialei uneia naționale.Este vorba de o mobilitate socială ascendentă, factor cu o puternica influență asupra deciziei de emigrare.

Conform Comisiei Economice a ONU, aproape o treime din forța de muncă înalt calificată din Africa lucrează în emisfera nordică, ce mai mare parte in UE.

Statisticile relevă faptul că după 1990, s-a înregistrat un boom al emigrării dinspre Europa Centrală și de Est spre Occident. Numarul mediu annual de personae care au emigrat s-a situat in jurul valorii de 850 000 adică de două ori mai mult decât în cursul celor 3 decenii anterioare. Acești emigranți, în cvasi-totalitatea lor nu au mai revenit în țările de origine cu toate că sistemul politic se schimbase .A fost urmarea faptului că elementul determinant al migrației nu ținea neaparat de factorul politic, ci preponderant de cel economic, acestuia adăugandu-i-se alte elemente ( cultură, perspective, siguranța zilei de mâine,incertitudinea tranziției etc).

În plan geografic, derularea fluxului de migrare din Europa de Est pot fi identificate următoarele elemente:

*migrarea temporară, pe termen mediu sau definitiv, de forță de muncă spre Occident; România se regasește în această categorie, fiind una din sursele principale de migranți ( atât legali cât și ilegali);

*fluxul de lucrători în interiorul regiunii (ucrainieni spre Belarus, rusi spre Cehia și Slovacia etc );

*imigrarea în această regiune a unor personae provenind din culturi diferite ( preponderant chinezi și vietnamezi în Cehia, Polonia și Ungaria);

* intrarea în statele est-europene a unor specialiști din Occident ( experți sau manageri care preiau funcții în companii transnaționale și instituții în Cehia, Polonia, Ungaria și, într-o măsură mai mica, în celelelalte state);

* revenirea în statele de origine a unor foști emigranți ( un nivel mai redus);

* migrarea din considerente entice ( de exemplu, ruși care revin în Rusia din statele desprinse din fost Uniune Sovietică).

Într-o lume tot mai globalizată, fluxurile migraționiste capătă un caracter tot mai circular, o parte din migrație fiind temporară (perioade limitate de lucru în străinatate), iar alta ținând legături financiare, culturale, de familie și chiar politice cu țara de origine, ceea ce este dificil de compatibilizat cu speranța și cerința țărilor de destinație de a-i integra pe imigranți.

Crearea și menținerea legăturilor dintre emigranți și țările lor de origine, în scopul creșterii contribuției acesora la capitalul uman și financiar al comunităților din care provin, într-o utilizare eficientă a transferului de bani și cunoștințe și stimularea investițiilor productive, sunt în prezent, facilitate de progresele tehnologiei informaticii și comunicațiilor, de reducerea costurilor de transport, de tarifele acceptabile la nivelul contactelor telefonice etc. Stabilirea unor legături durabile cu diaspora și retelele transnaționale depinde în mare maăură de migranți, dar și de sistemul politic, reglementările și comportamentele instituțiilor din țările de origine și de destinație.

Conceperea și abordarea raportului migrație-dezvoltare durabilă, la nivel național și internațional, prin politici coerente, consensualizate, consistente și compatibile, bazate pe criterii economice, umanitar-sociale și de asistență pentru dezvoltare, reprezintă singura poziție eficientă prodezvoltare durabila.

2.2.Segmentarea sectoarelor în funcție de calificarea migranților

În cadrul procesului migrației forței de muncă în Uniunea Europeană, se pune accent pe calificarea personalului.Astfel, piața forței de muncă este segmentată în piața migranților calificați și a celor necalificați.

2.2.1.Migranții calificați

Factorii de decizie economică iau în considereare, nu nnumai datele strict contabile ci și rostul și valoarea activelor intelectuale.Însușindu-și această filosofie, unele firme mari, de exemplu Skandia, Boeing, BP Exploration încearcă determinarea uneor noi formule de estimare a activelor lor, incluzând în acestea și elemente necontabile.În tot acest proces, un element favorizant al creșterii rolului capitalului uman îl constituie crearea de infrasctructuri proprii de cunoaștere facilitându-se astfel atragerea de forță de muncă înalt calficată din zone tot mai largi.

Recrutarea elitelor în Uniunea Europeana se face după cinci modele predominante determinate în măsură esențială de tradițiile fiecarui stat.Chiar și statele care au suferit mutații profunde ca Spania și Portugalia, care au trecut de la dictatură la democrație se încadreză în acest sistem.

Cele 5 modele sunt:

-modelul francez, caracterizat printr-o ucenicie specifică și prelungită, după studiile universiare, a cărei predare este centralizată într-o singură insituțtie, contribuind la formarea unei elite diferențiate cultural și social de personalul politic și birocratic de stat.

-modelul englez caracterizat printr-o formare umanistă generală și nejudirică ceea ce-i favorizează pe licențiații anumitor școli particulare ( este modelul tipic de recrutare așa- zis aristocratică).

-modelul italian care combină monopolul culturii juridice de tip universitar format mai ales din noțiuni însușite într-o primă fază teoretică, cu practică la locul de mncă într-un domeniu specific al administrației publice sau politice

-modelul așa-zis legal training ( în cazul german, austriac, olandez sau scandinav), caracterizat printr-o formare juridică ce corespunde unei concepții limitate despre funcția administrativă.

-pregatirea funcțională de sorginte americană caracterizată prin experiența dobandită într-un domeniu specific de politică publică, exploatându-se relațiile acumulate în timp cu grupuri de interes aflate în interacțiune constantă cu birocrația.

Cu privire la cazul Romaniei, persoane cu calificare înaltă, cu competențe validate în domeniile de vârf ale științei și tehnologei, ca și în unele servicii cum sunt cele de invățământ și sănătate.Aceste persoane sunt recrutate fie direct de angajator din UE sau fie prin intermediul firmelor de recrutare românșsti.În România, se poate vorbi deja de un deficit în aceste domenii neexistând o politica de revenire a migranților cu calificare înaltă, astfel că această categorie alimentează fenomenul de brain drain.Aceste persoane bine pregatite se încadrează în grupa de vârstă 25-40 de ani cu un potențial de dezvoltare important, potentialul lor creator putând fi o pierdere pentru România.

2.2.2.Migranții necalificați sau cu un nivel mediu de calificare.

Persoanele necalificate sau semicalificate, în cadrul statelor dezvoltate ale Uniunii Europene sunt implicate în activităti de agricultură, în salubritate, constructii etc. Migranții cu un nivel mediu de calificare, care acoperă o gamă largă de activități și profesii.Din aceasta categorie putem aminti: constructorii, personalul para-medical ( asistente medicale) personal hotelier și din sectorul alimentației publice.

Cea mai mare parte a fluxurilor din ultimii ani este reprezentată de persoanele cu calificare medie și scăzută, acestea răspunzând oportunităților de angajare care sunt mai numeroase în țările de destinație.

2.3.România-țară de origine a migranților

Una dintre sursele importante ale forței de muncă în cadrul Uniunii Europene, în calitate de țară de proveniență, este România.

De la 1 ianuarie 2007, piața muncii din România s-a alăturat marii piețe a muncii europene, urmând a contribui la transformarea în realitate a provocării lansate de Strategia Lisabona60. Potrivit acesteia, Uniunea Europeană trebuie să devină cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoaștere din lume, capabilă de creștere economică sustenabilă, cu locuri de muncă mai multe și mai bune și cu o mai mare coeziune socială. Astfel, resursa umană este un factor esențial în dezvoltarea și implementarea tuturor politicilor Uniunii Europene și din acest motiv i se acordă o atenție substanțială.

Reformele declanșate în țara noastră în 1990, urmăresc crearea unei economii cu piața concurentală, performantă și durabilă, în cadrul căreia piața muncii are un rol primordial. Starea pieței muncii se caracterizează prin mai multe trăsături61, din care cele mai importante sunt: existența unui pachet de legi și alte reglementări care constituie cadrul formal de funcționare a acestei piețe, într-un mod în care se apropie de cel european; resursele de muncă ce formează obiectul acestei piețe au o ușoară tendință de creștere ca pondere în populația totală, în timp ce populația ocupată s-a redus considerabil; șomajul a evoluat oscilant, dar are tendința generală evidentă de creștere; raportul dintre populația ocupată, salariați și pensionari s-a schimbat în favoarea pensionarilor; restructurarea ocupării în România nu s-a înfăptuit prin substituția firească dintre muncă și capital, pe calea investițiilor; cererea de muncă s-a diminuat considerabil din cauza scăderii generale a producției, diminuării investițiilor, decapitalizării întreprinderilor, scăderea consumului și cererii la anumite categorii de bunuri, scăderea salariului real, pierderea unor piețe externe pe care România făcea ample exporturi.

De asemenea, există și dificultăți în funcționarea pieței forței de muncă62 în România: disfuncționalitățile care au apărut în mecanismele acestei piețe, concretizate în salarii mici și necorelate cu productivitatea muncii, ceea ce influențează negativ încadrarea în muncă și cererea internă de bunuri, nivelul scăzut al salariilor în sectorul firmelor private decât în sectorul firmelor de stat, fapt care afectează neplăcut imaginea celor două categorii de firme și este greu de admis din punct de vedere al efectelor practice, comportamentul discreționar al multor firme la recrutarea noilor salariați, lipsa transparenței sau mimarea acesteia în organizarea concursurilor de selecție sau de atestare pe post, caracterul nestimulativ al politicii salariale pentru creșterea calificării; diminuarea gradului de cuprindere în învățământ a populației cu vârsta de școlarizare. Astfel, reducerea duratei învățământului de la 10 la 8 ani, generează apariția unei categorii de tineri de 15-16 ani, neprotejată legal în situația în care nu își găsesc un loc de muncă, având în vedere prevederea potrivit căreia pot fi incluse în categoria de șomeri numai persoanele în vârstă de peste 16 ani. S-a diminuat și gradul de cuprindere al tinerilor în învățământul liceal, manifestându-se abandonul școlar, acesta fiind în expansiune. Altă dificultate este și elaborarea cu prioritate a unei legislații care să prevadă o serie de măsuri privind protecția salariaților în situația lichidării întreprinderii, protecția salariaților din sectorul particular și în cazul restructurării unităților economice supuse regimului de supraveghere. Îmbunătățirea gradului de ocupare a forței de muncă pe structuri profesionale relevată de opțiunile tot mai numeroase ale tinerilor pentru specializări legate de ramuri și subramuri cele mai noi pe plan mondial, de tehnologiile de vârf, se optează tot mai mult spre profesiile de manager, informatician, cibernetician, programator, jurist. Această orientare este efectul procesului general de tranziție spre un nou tip de economie care se fundamentează pe modificări substanțiale în domeniul proprietății și al stimulării liberei inițiative63.

Începând cu 2001, Guvernul a implementat politici macroeconomice64 care să susțină creșterea economică, o politică fiscală disciplinată, care să implementeze o politică monetară strânsă și susținută de un progres semnificativ al reformelor economice, a condus la îmbunătățirea climatului de afaceri și a caracterului funcțional al economiei românești.

Cererea de muncă în România, ca și structura de producție și ocupare trebuie judecate în contextul unor schimbări totale, fundamentale. Este vorba de ocupare și de situația actuală profund destructurată a întregului sistem economic și social, care impun o nouă teorie și practică economică, ajustate la specificul național. România a demarat procesul liberalizării economiei și instruirii mecanismelor specifice de piață, de la o structurare a cererii efective globale de muncă în care proporția salariaților era de 73,4%, a lucrătorilor familiali de 20,1%, iar a patronilor și lucrătorilor pe cont propriu de 6,5%. Salariații reprezentau în populația ocupată 95,8% în industrie, 92,6% în construcții, 88,0% în gospodăria comunală, de locuințe și alte prestări de servicii și 16% în agricultură. În raport cu țările cu economie de piață, caracteristicile remarcate scot în evidență discrepanțe, în special față de proporția patronilor și a lucrătorilor pe cont propriu.

După 1989, interesul legat de privatizarea a numeroase activități s-a repercutat direct și asupra cererii de muncă, a cărei evoluție progresivă nu poate fi contestată.

Până în 1998, nivelul salariaților a crescut până la 33,9%. Atât în România, cât și în țările dezvoltate, cererea pentru forța de muncă feminină se manifestă cu prioritate în sectorul servicii, ele deținând o pondere mai mare în activități precum: ocrotirea sănătății și asistență socială, învățământ, cultură, artă, comerțul cu amănuntul, tranzacții imobiliare, activități bancare și de asigurări. Proporția apreciabilă pe care femeile o dețin în totalul populației ocupate în industrie și construcții poate să se transforme într-un suport al reorientării rapide a cererii de muncă feminine spre sectorul servicii. Aceasta presupune printre altele, promovarea rapidă în industria textilă și cea a confecțiilor, a unor tehnici și tehnologii care să antreneze consumuri minim posibile de muncă. Cu toate acestea, se înregistrează o presiune mai mare a ofertei asupra cererii de muncă feminine active, precum și în comportamentul discriminatoriu manifestat de unii patroni la angajarea persoanelor de sex feminin.

În condițiile tranziției, piața forței de muncă din România s-a format și evoluează ca o piață a dezechilibrelor pe care, în mod sistematic, oferta de muncă, la nivel global, sectorial, ocupațional, este superioară cererii sistemului economico-social. Dezechilibrele pieței forței de muncă sunt determinate de factori economici care au condus la scăderea cererii de muncă, urmare a declinului drastic și prelungit al economiei, al incoerențelor, inconsecvențelor în planul reformei economice. Sub aspectul structurilor ocupațional- profesionale, educațional-formative, comportamentale, dezechilibrele sunt influențate și de factori care țin de oferta de muncă. Aceste dezechilibre sunt generate de segmentarea pieței muncii, de rigiditățile specifice acesteia, de slaba eficiență a mecanismelor de ajustare a cererii și ofertei de muncă65.

După 1991, șomajul a devenit principala formă de dezechilibru al pieței forței de muncă la nivel național, ca punct de întâlnire între cererea și oferta globală de muncă. Piața muncii din România se caracterizează printr-un număr mic de meserii, care se caută și sunt bine plătite, și un număr mare de meserii cu o ofertă excedentară, mai mult sau mai puțin atrăgătoare pentru angajatori și care nu oferă satisfacții nici pentru angajați. La noi în țară, șomajul a existat și în prima parte a secolului, dar dimensiunea lui era numeric redusă, industria nefolosind decât o pondere redusă a populației active, din cadrul celei urbane. Șomajul efectiv66 s-a manifestat după anul 1989, într-un ritm neașteptat de rapid, cota sa crescând cu 2-3% pe an.

Evoluția șomajului în perioada 1991-2000 reflectă evoluția economiei naționale din această perioadă: declinul puternic al economiei din 1990-1992 a determinat creșterea puternică a șomajului, descreșterea puternică a producției naționale și dinamica șomajului a existat un raport negativ: când producția s-a diminuat, șomajul s-a extins, în perioada1991-2000, rata șomajului s-a înscris pe aceeași curbă cu dinamica acestuia.

Pentru România, există o tendință de a fi mai vulnerabil la șomaj, categoriile profesionale cu nivel mai scăzut de pregătire; cei cu studii superioare sunt cei mai puțin afectați, cu riscul ca aceștia să lucreze în alte domenii decât cele pentru care au fost specializați. Corelația strânsă dintre nivelul șomajului și nivelul de educare și formare profesională este o caracteristică generală a șomajului actual, care se regăsește î toate țările. Șomajul reprezintă o problemă personală care afectează demnitatea, uneori chiar și echilibrul persoanelor implicate și generează tensiuni în viața lor de familie. Șomajul determină, în plan subsidiar, creșterea violențelor, a criminalității, a delicvenței, toate acestea fiind accentuate de standardul scăzut de viață la care sunt supuși șomerii. La nivel macroeconomic, șomajul67 conduce la pierderea unei părți importante din resursele de muncă, scăderea intensității dezvoltării economice, precum și creșterea costurilor pe care economia trebuie să le suporte sub forma ajutoarelor de șomaj. Realizarea unei protecții efective a șomerilor este mai greu de susținut, mai costisitoare, mai scumpă pe termen scurt, în țările cu economie mai puțin dezvoltată din punct de vedere economic.

România a devenit o țară de azil și imigerație, practic o placă turnantă pentru migrația către țările occidentale, un paradis pentru rețelele clandestine de migrațiune, multe dintre acestea cu serioase antene internaționale nu numai în fostele țări socialiste, ci și în unele din țările membre ale Uniunii Europene.

Din ianuarie 2002, România are acces liber în spațiul Schengen, evident, cu respectarea prevederilor din legislația română. Cadrul instituțional al liberei circulații a persoanelor și lucrătorilor trebuie analizat sub 2 aspecte:

– al migrării din alte spații geografice către România, fie cu intenția de a se stabili în România, fie cu intenția de a folosi România ca țară tranzitorie pentru migrarea spre alte zone, în general, spre țările occidentale;

al liberei circulații a persoanelor și a lucrătorilor din România în țările occidentale, înainte de toate în țările membre ale UE, în așa numitul „spațiul Schengen II”.

Piața muncii a UE se deschide pentru categorii profesionale și ocupații deficitare în țările respective, afectate de fenomenul îmbătrânirii demografice și într-o anumită măsură de reducerea cererii sociale pentru învățământ superior în țări membre UE.

Este vorba în principal, despre profesii și ocupații ce țin de tehnologie sau noua economie, cum sunt informatica, servicii medicale, servicii de cercetare și învățământ, dar și de forță de muncă cu competențe mai redusă, din zone ocupaționale cum sunt: serviciile casnice, hoteliere, muncitori în construcții, unele ramuri industriale, agricultură, turism74.

România, ca și alte țări membre ale UE, au devenit furnizoare de forță de muncă pentru țările membre UE, în cele mai multe cazuri, în condiții de tratament și statut ilegal în raport cu forța de muncă autohtonă la nivele egal de competență și performanță. Legislația românească în vigoare încearcă să acopere și să răspundă la o gamă cât mai largă de probleme prezente în reglementările instituționale internaționale, inclusiv cele comunitare. Statutul și regimul refugiaților este reglementat prin OG nr.102/2000. Conform acesteia, străinilor li se acordă protecție în următoarele trei forme: statut de refugiat, statut de protecție umanitară condiționată, statut de protecție temporară.

Emigrația are un impact negativ asupra evoluției demografice și a potențialului de dezvoltare economico-socială a țării de origine. Emigrația asociată cu accentuarea îmbătrânirii demografice reprezintă două fenomene cu impact tot mai însemnat asupra pieței muncii. Emigrația detensionează aparent piața muncii prin scăderea șomajului, în fapt se produce o reducere a calității profesionale și a productivității potențiale a ofertei de forță de muncă pe piața muncii din România. Cel mai mare număr de emigranți s-a înregistrat în cazul absolvenților de învățământ liceal și postliceal. Aceasta conduce la concluzia, că în țările dezvoltate există o cerere însemnată pentru locuri de muncă necalificate sau slab calificate, în condiții dificile și remunerate la un nivel relativ scăzut. Deși salariile oferite sunt de regulă, mult mai inferioare nivelului mediu practicat în aceste țări, acestea sunt cu mult mai mari comparativ cu cele din România. Emigranții cu studii superioare au manifestat mai multă prudență la începutul tranziției în a părăsi țara75.

Profesia cu cel mai mare număr de emigranți, atât în perioada 1980-1989, cât și în 1990-1999 a fost cea a inginerilor și arhitecților, acesta relevă nivelul de pregătire al școlii românești în domeniu, respectiv, compatibilitatea cu cerința piețelor specifice din țările dezvoltate. Cea de-a doua categorie de profesii cu grad ridicat de emigrare se referă la tehnicieni și maiștri, fiind urmați, de profesori, medici/farmaciști și economiști76.

UE consideră că emigrația clandestină prezintă tot atâtea riscuri pentru comunitate ca și traficul de arme sau de droguri, motiv pentru care și-a înăsprit politica față de emigranți, aplicând măsuri restrictive și sisteme de control din ce în ce mai dure. Țările mai slab dezvoltate pregătesc pe cheltuiala lor forța de muncă înalt calificată pentru țările mai dezvoltate, alimentând gratis sau cu costuri minime stocul de educație a acestor țări. Astfel, decalajele de dezvoltare economică se măresc, pierderile pentru țările de origine fiind tot mai mari. De exemplu, în construcții, forța de muncă înalt calificată lucrează pe bază de contracte în străinătate, în timp ce în țară, în profesii care și așa erau deficitare, rămâne forța de muncă mai puțin calificată.

Cei implicați în mișcarea migratorie legală și/sau contigentată fac parte, de regulă, din urmatoarele categorii de forță de muncă:

-forță de muncă de înaltă calificare, cu competențe validate în domenii de vârf ale științei și tehnologiei, ca și în unele servicii, cum sunt cele de învățământ, sănătate. Această categorie recrutată direct, adesea chiar din ultimii ani de studii sau prin organisme specializate românești sau străine – are și cele mai multe șanse de a obține contracte pe termen lung și în final de a obține dreptul de stabilire în țara gazdă. În plus, se încadrează în categoria de vârstă 25 – 40 ani, considerată cea mai creativă și productivă;

– forța de muncă cu un nivel mediu de calificare, de specializare care acoperă o gamă largă de activități și profesii, cum sunt:

– constructorii – categorie de forță de muncă cu tradiție de a-și desfășura activitatea în străinătate, bine cotată pe piețele muncii occidentale (Germania);

– personalul para medical (asistente medicale), pentru care cererea angajatorilor din diferite țări este în creștere (Italia, Canada, Elveția ș.a.);

– personal hotelier și de alimentație publică, de asemenea solicitat pe anumite piețe occidentale;

– în fine, forță de muncă necalificată sau semicalificată în activități din agricultură (în perioade de recoltare), în salubritate, construcții etc. (Spania, Portugalia, Grecia).

2.4.Implicațiile migrațiilor asupra țărilor de origine.

Efectele directe ale emigrației populației asupra țării de origine se resimt, în primul rand, în scădearea numarului forței de muncă, îndeosebi a celor cu calificare superioară, a căror importanță pentru creșterea economică și productivitate nu poate fi neglijată.

Privită ca o investiție în capitalul uman, cheltuiala pentru educarea și formarea profesională nu mai produce efecte în țara de origine, întrucât ea este încorporată în cel care emigrează.Desi acest tip de pierdere nu poate fi evaluat cu rigoare, există o serie de estimări valorice care uneori sunt ridicate ca pretenții față de țările dezvoltate de către țările în curs de dezvoltare.În cazul în care emigrează, profesiile de care economia și societatea au nevoie urgentă, atunci pierderile sunt și mai mari, astfel că durabilitatea dezvoltării poate fi sensibil afectată în termeni financiari și nu numai.

Compensarea într-o măsură mai mare sau mai mică a acestor pierderi generate de emigranți prin transferurile bănești ale acestora, transfer de tehnologie, investiții, comerț și înapoieri în tara de origine, rămâne încă o problemă complexă, deschisă, care necesită estimări ale pierderilor și beneficiilor pe termenele scurt, mediu și lung, pe domnenii punctuale, cu posibilitati de agregare macroeconomică destul de puțin investigate sau puse la punct ca metodologie de calcul.

În ceea ce privește pierderile datorită emigrației forței de munca necalificate sau mediu calificate, acestea pot fi considerate pentru țara de origine ca fiind uneori nesemnificative, mai ales în condiții de somaj ridicat.

Pierderile cauzate de emigrarea forței de muncă înalt calificata sunt apreciabile, cel puțin pe termen scurt și mediu, în realitate, producându-se așa-numita “migrațiune autoselectivă” potrivit careia emigrează, de regulă, cei mai bine pregătiți și cu cel mai mare spirit anteprenorial, de creativitate științifica și inovare.

Studiile de specialitate în domeniul mobilității forței de muncă relevă faptul că în medie, cei care emigrează către țările dezvoltate au cu 7,2 ani de studii mai mult comparativ cu populația adultă rămasă acasă.S-a constatat că migrația care necesită costuri ridicate favorizează selecția pozitivă a migranților, în timp ce costurile reduse stimulează selecția negativă.

Selecția pozitivă a migratiei este influiențată, de asemenea de distanțele mai mari, de inegalitățile dintre țările cu șanse mai putine, de efectele mai reduse ale relațiilor de familie și prietenie, ca și de constrângerile sărăciei.

Migrația creierelor (drain brain) are tendința de creștere în viitor, îndeosebi pe baza țărilor în curs de dezvoltare.Atunci când ponderea migrației creierelor depășește 20% din numărul total existent într-o țară sau reprezintă circa 5% din populația țării respective, impactul negativ asupra țării de origine este foarte mare .În aceste condiții, se poate stabili un prag limită al hemoragiei creierelor dincolo de care efectele nefavorabile în țara de origine pot căpăta dimensiuni îngrijorătoare pentru sustenabilitatea creșterii acesteia.

Prierderea acestor creiere din Europa Centrală și de Est dupa anii ‘ 90 a influiențat negativ creșterea Produsului Intern Brut, efectul pozitiv al acestui “brain drain” fiind resimțit doar în țările de destinație-economiile occidentale.

În cazul cercetătorilor științifici, inovatorilor și profesorilor care pot fi mai bine puși în valoare în țările dezvoltate comparativ cu rezidenții, și aceștia sunt o pierdere pentru țara din care migrează.

Efectele fiscale nefavorabile ale emigrației sunt aspectate în țările de origine datorită pierderilor pe care le înregistrează aceste state confruntate cu lipsa unora dintre conaționali.

Consecințele de natură pozitivă a migrațiilor în legătură cu ocuparea, salariile, transferurile bănești, promovarea transferului de tehnologii și a schimbului de mărfuri și servicii oferă motive pentru guvernele țărilor în curs de dezvoltare să promoveze desigur, în anumite limite, politici proemigrare.Emigrația poate ajuta la îmbunătățirea ratei șomajului și a nivelului salariilor scăzute, facilitând fluxuri de cunoștinte, invesțiii și servicii țării de origine.Beneficiile pe seama celor care se înapoiază sunt, de asemenea importante și depind de motivele înapoierii ( pornirea sau deschiderea unei noi afaceri) ca și de durata șederii în străinătate a migrantului.

Sursa de finanațare a dezvoltării societății-mamă au fost transferurile bănești ale emigranților către țara de origine și din acest motiv, cunoașterea ponderilor care le influiențează prezintă un interes cresâand.Cauzele acestor transferuri, la nivel de migrant sunt: nivel scăzut de viață al familei din țara de origine; întreținerea pe parcursul efectuării studiilor ai copiilor; întreținerea părinților; cumpărarea de bunuri mobile și imobile; demararea unei afaceri; invesții imobiliare etc.

Stimularea ocupării populației rezidente în tara de origine are un efect economic multiplicator: conduce la reducerea diferențialului salarial și pe cale de consecință, la diminuarea interesului de imigrare.Încă de la primele faze ale emigrării, caracterizate prin migrația autoselectivă a persoanelor cel mai bine educate și cu venituri mai mari, se poate constata un efect distributiv de venit al transferurilor bănești în direcția creșterilor inegalităților de venituri, pe termen lung, când migrația a cuprins un număr important de persone cu nivel mediu sau slab de calificare și persone necalificate, transferurile au contribuit la îmbunătățirea distribuției veniturilor și la diminuarea polarizării sociale.Aceste transferuri au rolul unui sprijin pentru cei aflați în dificultate și nevoi, contribuind la combaterea sărăciei.

Odată cu înapoierea în țară a celor plecați peste hotare, se crează un element care este generator de efecte de natură economică si socială.Migranții cu stagii de pregatire și muncă în strainătate, la înapoierea lor în țară aduc o serie de cunoștințe și abilități antreprenoriale necesare pentru a începe sau a extinde o afacere, induc un stil de muncă și o rigoare disciplinară superioară, care promovează calitatea, productivitatea și competitivitatea.Multe țări elaborează programe speciale cu facilitate pentru înapoierea în țara a specialiștilor care lucrează în strainătate cunoscute sub numele de “ programe de întoarcere a talentelor”.

Există însă și o categorie a migranților care se întorc în țara de origine pentru ca nu au reușit în străinătate să se realizeze și care pretind facilități și funcții înalte, pur și simplu numai datorită stagiului în străinătate, fără “relevanță profesională” deosebită.Pretențiile pe care le au la întoarcere nu sunt justificate de abilitățile lor profesionale și, prin urmare, nu ar trebui să beneficieze de un regim preferențial de facilitate.Există, pe de altă parte, migranți care au făcut carieră strălucită în străinătate și care merită să beneficieze de stimulente dacă se întorc în țara de origine.Capacitatea de discernământ obiectiv între cele două categorii de emigranți reveniți în țara de origine trebuie s-o aibă instituțiile și autoritățile publice competente, dincolo de interesele persoanelor și manifestările de subiectivism păgubos, aservit cospomolitismului .

Europa de Est, după căderea comunismului, este o zonă puternic afectată de emigrație și una din sursele cele mai importante de forță de muncă înalt calificată, pentru Occident.Forța de muncă de execuție pătrunde în Europa atât pe cai ilegale, cu acordul tacit al autorităților statelor vest-europene, cât și legal, prin recrutarea directă, pe piața muncii.De asemenea, un procent relativ însemnat din cei care optează pentru emigrare provin din stagiarii temporari aflati deja în Occident, în principal specialiști participanți la cursuri de perfecționare, studenți, bursieri etc.

Europa Occidentală nici nu are alternativă la atragerea forței de muncă din Est.Problema principală o constituie voința politică a UE de a stabili și aplica un program de migrare care să compenseze într-un fel sau altul pierderile suferite de statele de emigrare, inclusiv din perspectiva accesului în organizație a unora dintre acestea, în perioada următoare.

Dacă în domeniile din țara de origine migranților li se ofera perspective profesionale incerte sau apreciate prea mult sub valoarea lor reală procentul celor care rămân, pe termen lung, dacă nu definitiv, în statele vestice se apropie de 100% (domeniile cele mai căutate fiind neurochirurgia, ingineria nucleară, majoritatea sectoarelor de cercetare fundametală sau cele foarte specializate).

Restricțiile de circulație impuse cetățenilor obișnuiți, afectează într-o măsură mai mică specialiștii de înaltă calificare.Astfel, se poate vorbi chiar de concurența între statele dezvoltate în a-i determina să emigreze.În prezent, circa 80% din informaticienii imigranți în Europa de Vest provin din fostele state socialiste.

Se explică astfel faptul că proporția persoanelor având calificare superioară este de 1,5 ori mai mare decat a celor cu pregatire medie sau inferioară, în cazul cetățenilor ruși aflați legal în Europa Occidentală.La nivelul populației ucrainiene, același indicator este de aproape 20%

CAPITOLUL 3 ȚĂRI DE DESTINAȚIE A FORȚEI DE MUNCĂ

Fenomenul migraționist se manifestă cu precădere în spațiul statelor cu economii dezvoltate ale Uniunii Europene, state care au capacitatea să le ofere condițiile necesare vieții ( fie că ne raporăm la cele economice, sociale, politice sau culturale), condițtii care nu sunt puse la dispozițtie de către statele de proveniență.Este cazul statelor din Europa de Vest ( Germania, Franța, Marea Britanie, Olanda), Europa de Nord ( Danemarca, Suedia, Norvegia și mai puțin Finalanda) și cea de Sud ( Italia, Spania sau Grecia).

Importanța politicii în domeniul migrației în cadrul dezbaterilor publice din cele 15 vechi țări membre ale UE din ultimii ani a influiențat în mare măsură negocierile privind noile aderări la Comunitate.Temerile care rezultă din presiunea exercitată de creșterea migrației au stârnit discuții contradictorii și exacerbate cu privire la o posibilă invazie de muncitori din noile state membre.Aceste previziuni influiențate de către mass-media au influiențat puternic opinia publică iar negocierile în ceea ce privește liberatea de migrare în interiorul UE au fost delicate și chiar tensionate

Capitolul negocierilor a fost încheiat în 2004 când s-a semnat Tratatul de aderare cu noi 10 state. În ceea ce privește dreptul la muncă a noilor cetățeni din noile state ale UE, libera circulație a lucrătorilor este un drept fundamental care permite cetățenilor unui stat membru al UE să lucreze în alt stat membru, în condiții identice cu cele de care beneficiază cetățenii țării gazda.

Pe durata unei perioade de tranziție de maxim 7 ani de la aderarea la 1 mai 2004 a 10 state ( Cehia, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia), și la 1 ianuarie 2007, a altor 2 ( România și Bulgaria), se pot aplica anumite condiții care limitează libera circulatie a muncitorilor, dinspre, către și între aceste state membre.

Dispozițiile tranzitorii prevăzute în tratatele de aderare, din 16 aprilie 2003, privind aderarea celor 10 noi state membre și din 25 aprilie 2005 a celorlalte 2, prevăd că în primii 2 ani de la data aderării accestul la piața muncii din statele membre ale UE dinainte de 2004, va depinde de legislația și politica națională ale statelor în cauză. Măsurile naționale pot fi extinse pentru o perioadă ulterioară de 3 ani. Aplicarea acestora poate continua timp de înca 2 ani cu condiția să notifice Comisiei existența unor perturbări grave pe piața internă a muncii.Dispozițiile tranzitorii nu pot fi extinse dincolo de limita maximă permisă de 7 ani.

Majoritatea statelor au hotărât să impună restricții, iar unele cum este cazul Marii Britanii, au decis luarea de măsuri doar pentru cetățenii acelor state ex-comuniste, Malta și Cipru beneficiind de acces liber. Austria a fost cea care a insistat asupra unor măsuri dure. Viena va menține sistemul permiselor de lucru timp de 2 ani, restricțiile putându-se prelungi dupa 2006.Belgia intenționează ca timp de 2 ani să aplice resticții, Danemarca a revenit asupra deciziei inițiale de a-și deschide total granițele pentu muncitorii celor 10 state nou-aderate.Copenhaga permite imigranților săi să rămână în Danemarca cât timp aceștia nu vor avea acces la politicile sociale.Dacă un imigrant își găsește un loc de muncă, acestuia i se va acorda reidență și permis de muncă. În Finlanda, imigranții vor putea obține un loc de muncă numai dacă nici un cetățean finlandez nu e interesat de respectivul post.

Regimuri diferite sunt sunt aplicate pentru muncitorii sezonieri, pentru studenți și cercetători. Și Germania impune restricții dure. Berlinul intenționează să extindă la 7 ani perioada pentru sistemul obligativității. Grecia avea să aplice restricții timp de 2 ani dar își rezervă dreptul de a le extinde până la 5 ani. Irlanda, inițial singura care refuză să adopte măsuri restrictive, s-a hotărât să limiteze ajutoarele sociale imigranților legali din cele 10 state nou aderate în 2004.În Italia, piața forței de muncă nu a fost liberalizată, fiind deschisă parțial pentru anumite sectoare de activitate. Luxemburgul menține resticții timp de 2 ani.Olanda, asemeni Danemarciei și Suediei, anunțase inițial că nu va adopta nici un fel de restricții, însa noul guvern revine asupra deciziei luate în acest sens. Spania va aplica timp de 2 ani măsuri tranzitorii, Portugalia intenționeaza să aplice resticțiile timp de 2 ani, guvernul de la Lisabona, impune o limită a numărului de imigranți de orice naționalitate. Suedia a anunțat deschiderea totală a frontierelor începând cu 1 mai 2004, însa sub presiunea opiniei publice și a presei îngrijorate de noul val de imigranți, ce ar putea exploda, guvernul suedez hotărăste să solicite eliberarea de permise de lucru.

Restricțiile pentru Bulgaria și România se dovedesc a fi mult mai selective, orientarea politicii de gestionare a migrației din partea UE se schimbă, pronunțându-se doar acordul de completare a nevoilor pieței muncii.Aceasta înseamnă acordul cu privire la accesul lucrătorilor mai performanți, fie pentru locuri de muncă neatractivă refuzate de forța de muncă deja prezentă pe piață.

Tipuri de resticții prezente pe piața muncii din UE:

din partea statului, a instituțiilor de reglementare, gestionare a pieței: *limitatea/amânarea accesului a lucrătorilor imigranți la sistemele naționale de protecție socială(în Marea Britanie, Irlanda);

*restricționare ocupării unor locuri de muncă ce pot fi solicitate și de către cetățenii tării de origine( Olanda)

*îndeplinirea unor anumite condiții precum respectarea prevederilor contractelor colective de muncă în vigoare ( Suedia)

*aplicarea unor prevederi restrictive pe o perioadă de până la 7 ani de la aderare ( este cazul Germaniei, Austria, Franța, Belgia sau Luxemburg).

– din partea partea lucratorilor deja existenți pe piață și a cetățenilor UE.Aceștia consideră că nu e nevoie de imigranți pentru acoperirea deficitului de forță de muncă, și mai mult, se opun promovării de șanse egale pe piața muncii.

Dacă avem în vedere populația care se adaugă cu fiecare val de extindere a UE și decalajul de venit dintre statele membre, atunci se observă că aceste aspecte, vor genera un potențial migrator mai puternic, și în același timp, justifică atitudinea restrictivă față de migranți.

Fiecare țară se distinge prin politica sa de primire ce explică raportul dintre statul gazdă și migrant.Cunoașterea dimensiunilor fenomenului migrației și a implicațiilor sale, a căilor și a posibilităților de atenuare sau chiar înlăturare a numărului pe care le are asupra țărilor furnizoare de forță de muncă, asupra migranților și familiiilor lor prezintă însemnătate atât din punct de vedere informațional cât și educațional.

Modelul german, folosește o tehnică care instituționalizează situația de nesiguranță.Imigranții sunt considerați”muncitori oaspeți”pentru care nu se dorește realizarea unei politici statale de conviețuire, fapt pentru care se marește dorința de reântoarcere în propria țara, odată cu terminarea contractului de munca.Parlamentul german a adoptat o lege în 9 iulie 2004 care tinde să rezolve problema fluxului de forță de munca calificată. Pentru această categorie, s-a eliminat dictonul “Germania nu este o țară de imigrație”Noua lege se concretizează în special în specialiștilor IT și forța de muncă înalt calificată. Companiile ce activează în Germania, ar putea să angajeze acești specialiști în baza unui concurs cu condiția să nu existe nici un concurent german printre candidați.O altă precizare privește politica de atragere de capital, legea prevede că în cazul în care este investită suma de 1 000 000 Euro și se crează 10 locuri de muncă, proprietarul acelei activități va putea primi permisul de ședere.De asemenea, studenții straini care au studiat în Germania, vor primi permis de ședere, pentru 12 luni la momentul încheierii studiiilor, în acest timp având posibilitatea să-și găsească un contract de muncă care sa le convertească permisul de ședere pe motiv de studiu în permis de ședere pentru muncă.În cazul în care aceștia nu-și găsesc de lucru în perioada de după finalizarea studiilor trebuie să părăsească țara în momentul expirării permisului de studii.

Modelul englez favorizează diversitatea etnică și culturală, permițând formarea de comunități etnice care reprezintă un punct de referință administrativă pentru autoritatea publică.În același timp, cetățenii Regatului Unit al Marii Britanii, sunt împotriva folosirii imigranților pe motive politice, și a unei invazii din Est.În aprilie 2004 a apărut un imens scandal în presa engleză ce a provocat demisia secretarului în problema imigrației Beverly Huges, acuzat că nu și-a controlat propriul departament în care funcționarii de la București, acceptând documente false au permis câtorva zeci de mii de români să pătrundă pe teritoriul Angliei ca refugiați politic.

Modelul francez explică raportul ce există între autorități și imigranți prin tehnica asimilării în baza caruia acestia își abandonează identitatea culturală pentu a deveni “ buni cetățeni”francezi. În martie 2004, Parlamentul votează o lege prin care este interzisă afișarea simbolurilor religioase în locurile publice.Această măsură se încadrează în politica statului în care tot ceea ce contează este raportul cetățeanului cu statul, iar religia devine o problemă privată careia nu-i este acordat dreptul de a ocupa alte teritorii.

Modelul olandez, apare ca fiind cel mai intolerant în ceea ce privește imigrația.Opinia publica este împărțită în două categorii: una tradițional-liberală, ospitalieră, iar cea de-a doua, opusă, ce are în vedere închiderea granițelor. Prlamentul olandez a emis în 2003, o lege prin care se reduce posibilitatea de a obține azilul politic și se introduce sistemul cotelor în acordarea permisului de ședere pe motiv de muncă.În baza acestei legi, toti cei care au intrat în țară înainte de 2001 și nu au obținut permisul de ședere, sunt obligați să părăsească tara.

Modelul italian, prin diverse legi, statul italian, a acordat permise de ședere străinilor care demonstrează că lucrează.Politica italiana în acest domeniu se încadrează în două coordonate: încheierea politicii de acordare a permiselor de ședere în masă, manifestându-se acordarea permiselor de ședere pentru munca în baza sistemului cotelor și obligarea imigranților de a deține un loc de muncă stabil, pe baza de contract, în caz contrar, permisul nemaifiindu-le valabil.Se iau în vedere dispoziții privind intrarea și șederea străinilor pe teritoriul Italiei și se fac reglementări cu privire la modalitățile de expulzare.

În cadrul priețelor muncii din economiile-gazdă există o polarizare semnificativă printre imigranți.În numeroase țări dezvoltate ale UE, un procent considerabil de muncitori străini este consituit din specialiști de înaltă calificare, deseori provenind din alte țări ale Uniunii.

Extinderea industriilor de înalta tehnologie și a serviciilor a creat locuri de muncă în domenii specializate, manageriale și tehnice, existând deseori o lipsa de cadre calificate pe plan național.

3.1.Migrația în Europa de Vest

Statele din Europa de Vest, caracterizate prin economii capitaliste performate, au constituit în perioada de după anul 2000 punte înspre care s-au îndreptat fluxurile migratorii din Uniunea Europeană. Condțtiile economice propice, mediul politic și social favorabil au determinat ca o serie de națiuni să emigreze în cadrul acestor state pentru a lucra. Cele mai importante state de destinație ale migrației forței de muncă în Europa de Vest sunt: Marea Britanie, Germania, Franța, Olanda.

Germania:

Este una din marile destinații ale migrației forței de muncă în perioada 2000-2010. Capacitatea economiei de a oferi locuri de muncă mai bine plătite decât în țările din Europa Centrală și de Est, au făcut ca mai ales după 1 mai 2004, multe națiuni să se orienteze în a-și căuta un loc de muncă în cadrul Germaniei.În 2007 erau 3 662 186 imigranți proveniți din statele foste membre ale blocului comunist, reprezentand 12.2% din totalul de imigranți prezenți în Germania în calitate de forță de muncă.

Marea Britanie:

Valurile de migranți care invadează Marea Britanie, se intensifică mai ales după 2000, în condițiile în care se realizează lărgirea spatțului Uniunii Europene la 1 mai 2004 și la 1 ianuarie 2007, prin aderarea a 10 și respectiv 2 state.

Comunitățile de imigranți s-au adunat în orașe mari, iar în interiorul acestor orașe au format cartiere etnice concentrate.În Marea Britanie, comunitățile de afro-caraibieni și asiatici s-au concentrat la Londra, Birmingham, Liverpool, Bristol și Leeds.

Extinderea industiilor de înalta tehnologie și a serviciilor a creat locuri de munca în domenii specializate, manageriale și tehnice, existând deseori o lipsă de cadre calificate pe plan național.În Marea Britanie, antreprenorii asiatici au revitalizat industriile de vânzare cu amănuntul, de catering, industria textilă și de confecții.Același lucru se poate afirma și despre turci în Germania și algerieni în Franța

Belgia:

Stat european în plin avânt economic, Belgia este una din zonele de destinație ale migrației forței de muncă în Europa de Vest. Marile orașe concentrează în mod eficient forța de muncă provenita din Europa Centrală și de Est.

Lucrătorii, activează in diferite sectoare ale economiei și odată ce devin independenți, situația lor financiară se stabilizează, vor demara procedura de regrupare familială, pentru a-și aduce rudele de gradul I și a se stabili definitiv.România va rămane astfel, doar destinația obisnuită pentru vacanțe.

Sectoarele în care activează lucrătorii români plecați în Belgia, sunt : construcții, transporturi, domeniul hotelier, cel al restaurantelor și curațenie.

3.2.Migrația în Europa de Sud

Țările care fac parte din spațiul Uniunii Europene în partea de sud a continentului European, au fost inițial țări de origine a forței de muncă, ulterior acestea s-au transformat, ca urmare a dezvoltării econmice și a aderării la Uniunea Europeană, ( este cazul Spaniei și Portugaliei), în țări de destinație.

Spania

În decursul ultimilor 20 de ani, Spania a ajuns dintr-o importantă țara de emigrație, o țară de imigrație.După ce a devenit membră a CE în 1986, o perioadă de creștere economică prelungită a transformat Spania, într-o atracție tot mai mare pentru migrația forței de muncă.În 1987, s-au înregistrat aproximativ 300 000 de migranți, numărul acesta crescând la 500 000 în 1996. iar de atunci numărul migranților a sporit continuu până la peste 4 milioane în 2006.

Până în anii 1990, majoritatea stăinilor prezenți în Spania, era cea a populației din Maroc.La începutul anilor 2000, aceștia sunt întrecuți numeric de populații din America Latină.În scurt timp, America Latină, devine cea mai importantă regiune de origine a migranților.Remarcăm fluxuri migratorii din Ecuador, de la 31 000 în anul 2001, la 357 000 în 2006; Columbia cu o creștere de 180 000 de migranți în decurs de 5 ani (2001-2006); Argentina, Peru, Bolivia, ( 66 000; 55 000 și respectiv, 49 000).

O importantă schimbare în cadrul migrației în Spania o constituie, mișcarea dinspre statele din Centrul și Estul Europei cu un procent de 14,3% din totalul populației migrante.Românii au cea mai mare creștere, aproximativ 180 000 dacă luăm în considerare, intervalul de referință 2001-2006, Bulgaria și Ucraina, 56 000 și 50 000 în aceeași perioadă.

Acest spatiu de migrație a cunoscut mai multe schimbări politice de-a lungul ultimilor ani.Printre cele mai inflente se numară diferitele reglementări ale migranților iregulari în Spania, extinderile Uniunii Europene din 2004 și respectiv 2007, precum și existența unor acorduri privind recrutarea forței de muncă.La toate cele enumerate, se adaugă și trecutul colonial împreună cu elementele lingvistice și culturale comune.

Italia

Ca și Spania, constituie una din țările care au permis și favorizat condițiile optime pentru mobilitatea în scop economic.Luând un interval de referință de 5 ani , între 2001 și 2006, numărul migranților din Europa Centrală și de Est a crescut de la 32,7% la 41,4% din totalul migranților.Cea mai mare creștere o înregistreaza romanii de la 75 000 la 300 000 și ucrainienii cu o creștere de aproximativ 100 000. Conform unor statistici ale guvernului italian, în 2005, migrația din țările fostului bloc comunist, reprezentă mai mult de jumătate din totalul străinilor din Italia ( 53%).

Portugalia:

În Portugalia, efectele noilor tendințe migratorii apar în schimbarea compoziției ropulatiei stăine.Până în 1990, majoritatea străinilor prezenți erau vorbitori de limba spaniolă din țările africane ( unde Capul Verde era pe primul loc, urmat de Angola, Guinea-Bissau, Mozambic) și din țările Americii Latine- cel mai numeros grup fiind cel provenind din Brazilia.La începutul anilor 2000, pe seama migrației portugheze, apar noi fluxuri dinspre Centru și Estul Europei, în special din Ucraina, Moldova ți România.În scurt timp ucrainienii ocupă locul al 3-lea în totalul migranților.În anul 2006, aceștia sunt prezenți în număr de aproximativ 35 000

Această schimbare a compoziției populației imigrante se datorează în mare parte aderării Portugaliei la Uniunea Europeana.În contextul destramării regimului totalitar din Estul Europei, și crizei economice prin care trec statele foste membre ale blocului comunist, piața forței de muncă din Portugalia apare ca un punct de atracție pentru cetățenii ce aparțin acestor țări.

În Portugalia funcționeaza regimul cotelor în ceea ce privește politica migranților.În anul 2004 s-au eliberat pană la 8500 de permise de muncă.Institutul pentru Angajare și Training Profesional (IEFP), a recomandat acest număr după ce a examinat piața forței de muncă și a stabilit cota de 2100 pentru fermieri, 2000 pentru hoteluri și 1300 pentru construcții.

În prezent există 600 000 de străini în Portugalia- o țară cu aproximativ 10,2 milioane de locuitori.

Grecia:

Comparând-o cu celelalte țări ale Europei de Sud, în ceea ce privește migrația, Grecia, a experimentat și ea consecințele căderii comunismului din Centrul și Estul Europei. Majoritatea migranților care au ales Grecia ca și loc de destinație, provin din Albania, cu un procent de 60% din totalul migranților (date la nivelul anului 2001), Bulgaria, Georgia, România și Ucraina.

Inițial, considerată țară de tranzit, Grecia, devine în anii 2000 un atractiv punct de destinație pentru refugiații de război în special pentru cei din Irak și Afganistan care veneau prin Turcia, cât și pentru cetățeni ai altor state din Uniunea Europeană, în căutare de azil politic.

3.3.Mișcări ale populației în interiorul Europei Centrale și de Est

Ultimul deceniu a marcat în Europa Centrală și de Est importante mișcări de migranți între statele din această regiune.Studiile asupra mobilității forței de muncă relevă faptul că din state precum Bulgaria, România, Ungaria au fost înregistrate mișcari ale populației în interes lucrativ în state ale Uniunii Europene Centrale ca Cehia, Polonia, Slovacia.Federația Rusă este de asemenea una din țările exportatoare de forță de muncă în spatțul Uniunii Europene, cuprinzând 38% din totalul migranților din zonă Studiile indică faptul că pe lângă dificultățile economice din propriile țări, migranții se mai lovesc și de discriminarea etnică, constituind un factor care să le ofere suficientă motivație pentru dorința de a emigra.În Lituania unde aproximativ 41% din populație este formată din minoritati etnice ( emigranți care au venit din spațiul Uniunii Sovietice între 1945 și 1991, și descendenții lor), indică faptul că vorbitorii de limba rusă, minoritari în Lituania, sunt dispuși să emigreze întrucât limba lor maternă nu este oficial recunoscută de către statul lituanian.Decât să fie nevoiți să învețe limba statului, multi vorbitori de rusă și Lituania, preferă să se mute într-o țară cu mai bune perspective și să invețe o limbă care să aibă un caracter international-de exemplu limba engleză.

Situația nu este singulara în Europa Centrală și de Est, existând state cum sunt România sau Bulgaria, unde 10-15% sunt minorități.Astăzi, se estimează că 2 milioane de etnici bulgari traiesc în afara granițelor statului, în cea mai mare parte cu rezidența în Rusia și România.

Migrația politică în Estonia a fost dominată de relația între grupurile etnice,cele rusești și estoniene, similare cu a altor state nou-independente.

Migrația forței de muncă în Europa Centrală și de Est poate fi evidențiată în zone-tampon asa cum sunt Cehia, Polonia, Slovacia sau Ungaria.Aceste țări au avut avantajul din punct de vedere economic, comparativ cu celelelalte state desprinse din fostul bloc comunist, să beneficieze de o dezvoltare mai rapidă astfel încat să creeze condiții benefice migrației economice.

Cehia este statul ce înregistează cea mai mare rată a migrației fortei de muncă și de asemenea, în statisticile Uniunii Europene, este considerată țară de tranzit.80% din migranți venind din state precum Ucraina, Slovacia, România sau Polonia.Categoriile estice de migranți sunt compuse în majoritate din bărbați tineri, care în contrast cu studiile înalte și cu depinderile dobândite în țările de proveniență, optează pentru a lucra în sectoare slab plătite și deseori sub calificarea pe care aceștia o dețin.

Țările din Centrul și Estul Europei sunt de asemenea țări de emigrație și imigrație.Străinii din aceste state sunt de regulă vecini, asfel cele mai importante grupe de imigranți în spațiul Europei Centrale și de Est sunt:

-în Cehia sunt cetățeni ce provin din Slovacia, Ucraina, Vietnam și Polonia

-în Ungaria sunt imigranți din Roamânia, Ucraina, Serbia, Muntenegru

-în Polonia cetățeni ai Ucrainei, Rusiei, Germaniei și Belarus.

Distribuția migranților străini în aceste state-gazda este inegala, majoritatea migranților sunt concentrați în orașe-capitală ( Praga, Bratislava, Budapesta, Varșovia) sau în regiuni prospere, astfel încât este motivat aspectul economic al migranților.

Cehia: dintre toate țările despre care am amintit, Cehia în calitate de țară-destinație a migranților, deține cel mai mare număr pe teritoriile sale. La 31 Decembrie 2006, erau înregistrați 278 312 străini ( dintre aceștia, 110 598 au rezidență permanenta si 145 909 au rezidență temporară).

Slovacia: a întregistrat o puternică dinamică migraționistă, mai ales după aderarea la spațiul UE în 2004, atunci când un important val a luat calea Cehiei ( 43%) și a statelor dezvoltate din Europa de Vest.

3.4. Implicațiile migațiilor asupra țărilor-gazdă

Efectele principale ale forței de muncă straine în viața economică și socială a țărilor receptoare sunt legate de obiectivele de baza ale politicilor de imigrație cu privire la realizarea unor profituri ridicate, reglementarea mecanismului creșterii economice, îmbunatățirea structurii demoeconomice și unele aspecte legate de problematica integrării sociale a imigranților.

Aportul forței de muncă straine la susținerea creșterii economice a țărilor de imigrație este incontestabil.Imigrația a oferit suplețea necesară pentru a răspunde la solicitările cererii.Pe termen scurt, pentru țările capitaliste dezvoltate, imigrația a reprezentat un factor de echilibru pe piața muncii.Forța de muncă straină din țările Europei Occidentale, datorită mobilității teritoriale și profesionale a imigranților, a permis realizarea la nivel global și regional a unui echilibru conjunctural și global

Pe termen lung, imigrația nu mai reprezintă un factor de echilibru pe piața muncii, iar problemele de reunire a familiei, frânează mobilitatea geografică a imigranților și contribuie la creșterea ponderii acestora în populația țării-gazdă.

Limba de origine este treptat substituită cu limba țării de migrare, inclusiv în comunicările din catrul familiei.De asemenea, cvasi-majoritatea imigranților optează pentru educarea copiilor în limba statului de emigrare, chiar și atunci când ar avea eventual alternativa limbii de origine.

Crește numarul căsătoriilor mixte, fenomen ce accelerează procesul de integrare

Nivelul natalității etnicilor străini care rămân definitiv în țara de adopție tinde, pe termen lung, să se apropie de cel al autohtonilor.Deocamdată, indicele nașterilor este mai ridicat în cazul femeilor imigrante, în toate statele și în tot intervalul temporal de care noi ne ocupăm în această lucrare (2000-2010), excepție facând Belgia.Indicatorul este într-o măsură mai mare afectat de către recent sosiții din statele africane și asiatice, în cvasi-totalitatea lor din considerente religioase. În Franța, Suedia și Elveția, proporția nașterilor de cetățeni străini, în raport cu cei autohton a sporit.Exceptând Belgia și Olanda, nașterile de cetățeni străini reprezintă peste 10% din totalul nașterilor.Limitele maxime se înregistează în Elveția și Luxemburg, unde valoarea acestui indicator este de circa 25%.

Practicile culturale ale țării de migrare ( inclusiv cele gastronomice, modul de consum, gesturile culturale, chiar practicile sociale și protocolare). Sunt însușite și de emigranți.Se produce însă și un fenomen numit aculturație.Acesta este rezultatul contactului direct și continuu între indivizi și grupuri aparținând unor culturi diferite.Pe aceasta baza are loc o abandorare a unor valori strămoșești ale imigranților, care însa nu sunt înlocuite cu altele.Rezistența la fenomenul de enculturație este frecventă mai ales la persoanele care provin din medii culturale diferite fundamental de cele din țara de primire.

Emigranții în cadrul țărilor-gazdă sunt cei care acoperă locurile de muncă ce nu prezintă interes pentru cetățenii statului în cauză sau în cazul în care nu există printre autohtoni personal calificat.

Datorită cunoștințelor cu care vin din țara de origine, deseori migranții sunt recompensați la locul de muncă iar cei cu inițiativa ajung în timp să-și deschidă propriile afaceri, căpătând independență în cadrul sistemului țării-gazdă.

CAPITOLUL 4 CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Mobilitatea forței de muncă în Uniunea Europeană constituie unul din elementele care contribuie la evoluția ideii de comunitate europeană. Implicațiile acestui fenomen se regăsesc, așa cum am aratat în cadrul lucrării, în toate categoriile de state: cele de origine, cele de tranzit, precum și cele de destinație.

Sub aspect economic, procesul migrației forței de muncă înseamnă contribuția adusă statelor implicate, transferul monetar între statele de unde au plecat migranții și cele în care aceștia își desfășoara activitatea.

Limba de origine este treptat substituită cu limba țării de migrare, inclusiv în comunicările din cadrul familiei.De asemenea, cvasi-majoritatea imigranților optează pentru educarea copiilor în limba statului de emigrare, chiar și atunci când ar avea eventual alternativa limbii de origine.Crește numărul căsătoriilor mixte, fenomen ce accelerează procesul de integrare

Nivelul natalității etnicilor străini care rămân definitiv în țara de adopție tinde, pe termen lung, să se apropie de cel al autohtonilor.Deocamdată, indicele nașterilor este mai ridicat în cazul femeilor imigrante, în toate statele și în tot intervalul temporal de care noi ne ocupam în această lucrare (2000-2010), exceptie facând Belgia.Indicatorul este într-o măsură mai mare afectat de către recent sosiții din statele africane și asiatice, în cvasi-totalitatea lor din considerente religioase. În Franța, Suedia și Elveția, proporția nașterilor de cetățeni străini, în raport cu cei autohtoni a sporit.Exceptând Belgia și Olanda, nașterile de cetățeni străini reprezintă peste 10% din totalul nașterilor.Limitele maxime se înregistează în Elveția și Luxemburg, unde valoarea acestui indicator este de circa 25%.

Practicile culturale ale țării de migrare ( inclusiv cele gastronomice, modul de consum, gesturile culturale, chiar practicile sociale și protocolare). Sunt însușite și de emigranți.Se produce însă și un fenomen numit aculturație.Acesta este rezultatul contactului direct și continuu între indivizi și grupuri aparținând unor culturi diferite.Pe această bază are loc o abandorare a unor valori strămoșești ale imigranților, care însă nu sunt înlocuite cu altele.Rezistența la fenomenul de enculturatie este frecventă mai ales la persoanele care provin din medii culturale diferite fundamental de cele din țara de primire.

Efectele principale ale forței de muncă straine în viața economică și socială a țărilor receptoare sunt legate de obiectivele de bază ale politicilor de imigratie cu privire la realizarea unor profituri ridicate, reglementarea mecanismului creșterii economice, îmbunătățirea structurii demoeconomice și unele aspecte legate de problematica integrării sociale a imigranților.

Aportul forței de muncă straine la susținerea creșterii economice a țărilor de imigrație este incontestabil.Imigrația a oferit suplețea necesară pentru a răspunde la solicitările cererii.Pe termen scurt, pentru țările capitaliste dezvoltate, imigrația a reprezentat un factor de echilibru pe piața muncii.Forța de muncă străina din țările Europei Occidentale, datorită mobilității teritoriale și profesionale a imigranților, a permis realizarea la nivel global și regional a unui echilibru conjunctural și global

Pe termen lung, imigrația nu mai reprezintă un factor de echilibru pe piața muncii, iar problemele de reunire a familiei, franează mobilitatea geografică a imigranților și contribuie la creșterea ponderii acestora în populatia țării-gazda.

Migrația fortei de muncă în spațiul Uniunii Europene, în afară de avantajele economice privind creșterile pe care le aduce și fluxurile bănești implicate, poate fi considerată și o buna ocazie de receptare a elementelor de civilizație de către țările mai puțin dezvoltate.

Analiza mișcării populației și evoluției forței de muncă, va cunaște forme noi, schimbări impuse de exigențele timpului viitor care vor trebui studiate deoarece, nu puține dintre ale vor avea caracterul unor probleme care cer în mod necesar soluții.

În ceea ce privește viitorul, este de dorit ca să existe o strânsă colaborare între țările membre astfel încat să se faciliteze un acces mai larg pe piața forței de muncă, eliminarea restricțiilor și punerea pe rol a principiilor ce țin de libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalurilor.Toate aceste elemente converg spre o economie europeană mai solidă, menită să absoarbă capital uman în scop lucrativ.

La nivel instituțional, migrația forței de muncă trebuie abordată într-un context mai larg alături de alte fenomene cu care interacționează-crearea de locuri de muncă, realizarea de investiții, protecția lucrătorilor etc.

Relansarea unor sectoare ale economiei, așa cum este cazul construcțiilor în Spania, sector care a fost înfloritor până în 2008, va însemna crearea de noi locuri de muncă în special pentru migranții proveniți din statele nou-aderate la spațiu Uniunii Europene, printre care și țara noastră.

Cu privire la România în contextul migrației forței de muncă, consider că în ciuda declarațiilor făcute de oficiali și a previziunilor pozitive de creștere economică și de depășire a situației prezente, în absența unor măsuri economico-sociale care să determine existența unei motivații, o bună parte dintre români vor migra pentru a lucra în statele care le asigură tot ceea ce au nevoie.Lipsa unor locuri de muncă, a unor condiții sociale, chiar și a securității persoanle în spațiul public în anumite contexte, face ca poporul roman să se gândeaască tot mai serios la ideea creării unei microromânii în afara granițelor.Simpla încurajare a președintelui statului de a părăsi granițele în cazul în care românilor nu le mai convine ceea ce au, este o dovadă a faptului că prea curând, lucruri pozitive din punct de vedere al traiului, al locurilor de muncă etc, nu vor exista.

BIBLIOGRAFIE:

1.Albu Alexandru, Migrația internațională a forței de muncă, Ed. Științifică și Enciclopedică, București 1987

2.Anghel Gabriel, Sociologia migrației, Ed. Polirom 2009

3. Arango Joaquin, Explaining migration: a critical view, International Social Science Journal,2000

4. Banța Carmen, Sensurile unei identități.Migrația românilor în Belgia, Ed. Aius PrintEd, Craiova, 2009

5. Cucuruzan Romana, Migrația și mobilitatea forței de muncă din România în contextul integrării europene

6. Drăgoi Vasile, Migrația și azilul,Editura Ministerului Administrației și Internelor, 2002 

7. Floricel Octavian, Migrația internațională-cauze, efecte și tendințe,  Târgoviște,Ed. Cetatea de Scaun, 2003

8. Golini A, L’ imigrazione stranera: indicatori e misere di integrazione, Bologna, 2006

9. Held David, Transfomări globale, Ed. Polirom, Iași 2004

10. Massey D, Pathway to Legal Immigration, 1999, Universty of Pennsylvania

11. Massey Douglas, Rafael Alarcon, Jorge Durand, Humberto Gonzales, Return to Aztlan. The social process of international migration from Westwrn Mexico. Berkley and Los Angeles: University of California Press, 1987

12. Massey Douglas, Joaquin Arango, Graeme Hugo, Ali Kouaouci, Adela Taylor Pellegrino, Edward J., Theories of international migration: A review and appraisal. Population and Developement Review.Vol.19,1993

13. Massey Douglas, Joaquin Arango, Graeme Hugo, Ali Kouaouci, Adela Taylor Pellegrino, J. Edwards, Worlds in motion.Understanding international migration at the end of the millenium, Oxford: Clarendon Press, 1998

14. Portes Alejandro, Kenneth Wilson, Immigrant enclaves: An analysis of the labor market experiences of Cubans in Miami. În Robin Cohen( ed.), The Sociology of Migration, Brookefield, Vermont, US: Edward Elgar Publishing Company., 1996

15. Gheorghe Răboacă, Procese și tendințe în sfera ocupării și șomajului, CIDE, București, 2000

16. Rădulescu Mugurel, Europa în mișcare, Ed, Tritonic, București 2005

17. Robilă Mihaela, Eastern European Immigrant Families, Ed. Taylor & Francis, 2010

18. Rusu Valeriu, Migrația forței de muncă în Europa, Ed. Arvin Press 2003

19. Silași Grigore, Migration, Mobilty and Human Rights at the Eastern Borders of de European Borders, Ed. Universitatii de Vest, Timisoara 2008.

20. Stark Oded, The migration of labor, Blackwell, Oxford, 1991

21 Zaman Gheorghe, Caracteristici ale emigrației din România, 1980-1999. Raporturi de muncă nr.12/dec.2000

22. Vasile Valentina, Migrația forței de muncă și dezvoltarea durabilă a Romaniei, Ed. Expert, 2005.

23. Ungureanu Emilia, Piața muncii în context european, Editura didactică și Pedagogică, 2005

24.***-OECD- Glossary of Statistical Terms: Demographic and population statistics.Migration statistics

25. ***-EUROSTAT 2002

26.http://www.invata-in.eu/lascom/2010/06/cum-o-duc-somerii-in-germania/

27. www.europa.eu.int

28.http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID

29. www.mie.ro

30.www.sferapoliticii.ro