Specificul Managementului In Asistenta Maternala

SPECIFICUL MANAGEMENTULUI ÎN ASISTENȚA MATERNALĂ

Cuprins

CAPITOLUL I – Asistența Socială, de la Acțiunea Empirică la Intervenția Științifică

1.1. Noțiuni introductive privind asistența socială

1.2. Metodologia asistenței sociale. Definire și componente

Teorie și metodă în asistența socială contemporană

CAPITOLUL II – Management, Stiință și Profesie

2.1. Conceptul de management

2.2. Procesele de management

2.3. Funcțiile managementului

2.4. Managementul de caz în asistență socială – definire si importanța în oferirea de servicii pentru copil și familie

2.4.1. Etapele managementului de caz

2.5. Metode și tehnici de intervenție ȋn asistență socială

2.5.1. Documentarea

2.5.2. Observația

2.5.3. Interviul

2.5.4. Genograma

2.5.5. Ecomapa

2.5.6. Consilierea

CAPITOLUL III – Sistemul de Protecție și Asistență Socială

3.1. Noțiuni introductive privind sistemul de protecție a copilului

3.2. Sistemul românesc de protecție a copilului

3.3. Măsurile de protecție specială

3.4. Rolul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului în cadrul sistemului de protecție a copilului

3.4.1. Organizarea și funcționarea D.G.A.S.P.C. Galați

CAPITOLUL IV – Managementul în Asistența Maternală

4.1. Asistența maternală – alternativă la îngrijirea de tip rezidențial

4.1.1. Activitatea Serviciului de Asistență Maternală

4.1.2.Etapele managementului de caz în Serviciul de Asistență Maternală

Concluzii

Studiu de caz

Bibliografie

Listă de abrevieri

• AMP – Asistent maternal profesionist

• CPC – Comisia pentru Protecția Copilului

• CJ – Consiliul Județean

• DGASPC – Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului

• MC – Manager de caz

• PIP – Plan individualizat de protecție

• PIS – Plan de intervenție specială

• SAM – Serviciul Asistență Maternală

• SMO – Standarde minime obligatorii

• SPAS – Serviciul Public de Asistență Socială

• UNICEF – Fondul Internațional pentru Urgențe ale Copiilor al Națiunilor Unite

CAPITOLUL I

ASISTENȚA SOCIALĂ

– DE LA ACȚIUNEA EMPIRICĂ LA INTERVENȚIA ȘTIINȚIFICĂ-

Noțiuni introductive privind asistența socială

Fiecare epocă istorică a inițiat forme specifice de ajutor social pentru persoanele aflate în dificultate, adecvate sistemului politico – economic și modelului cultural dominant în societatea respectivă. Evoluarea asistenței sociale, de la acțiuni caritabile și până la profesionalizare a fost condiționată de contextul istoric în care au apărut și s-au dezvoltat aceste forme de protecție.

Debutul erei industriale și în general epoca modernă au generat transformări considerabile în privința condițiilor de viață, a valorilor și mentalităților, fiind evidențiate alte probleme sociale, impunându-se astfel, schimbarea perspectivei de abordare a acestora.

Asistența socială ca activitate de ajutorare este la fel de veche ca și istoria omenirii. Explicația rezidă în faptul că nici un mediu social nu este ocolit de probleme, deficiențe, disfuncții interne. Or, comunitățile umane au avut întotdeauna în componența lor indivizi care, din cauze genetice, naturale sau sociale (disabilități, sărăcie, foamete, boli, discriminări etc.) s-au aflat în imposibilitatea de a-și satisface trebuințele prin mijloace proprii, iar omenirea a încercat într-un fel sau altul să-i ajutoreze. Cu timpul toate problemele ce țineau de existența omului căpătau un conținut tot mai civilizat de soluționare, concomitent evoluând și procesul formării asistenței sociale, nu doar ca un gen de activitate, dar și ca profesie, ca fenomen al vieții sociale ce include activitatea teoretică și practică de pregătire a specialiștilor în domeniu, de recunoaștere și instituționalizare a activității asistențiale în societate.

Asistența socială s-a practicat sub forma acțiunilor caritabile, timp de mii de ani, din zorii creștinismului și până în secolul al XIX-lea, fiind patronate de către Biserică sau inițiate de persoane private, ȋn timp ce implicarea statului se limita la strategii represive centrate pe menținerea ordinii sociale. Ȋn toata aceasta perioadă, asistența socială s-a practicat ȋntr-o formă empirică, fara fundament știintific, mai puțin coerentă și sistematică, concretizată ȋn acțiuni spontane.

Odată cu declanșarea primului război mondial s-a arătat ȋn mod convingător că problemele sociale nu pot fi soluționate doar prin intermediul Bisericii, a asigurărilor sociale, sau prin intervenția represivă a statului, ci este necesar o redefinire a rolului statului ȋn administrarea complexității sociale.

Putem spune, așadar, că acțiunile cu caracter asistențial sunt la fel de vechi precum societatea umană, ȋnsa abia ȋn primele decenii ale secolului al XIX-lea s-au creat sistemele naționale de protecție socială, și implicit conturarea profesiei de asistent social.

Obiectivul dezvoltării asistenței sociale profesionalizate, a impus inițierea unor acțiuni pe mai multe niveluri:

educațional – implementarea si dezvoltarea unui sistem de învățământ specializat;

metodologic – creearea unei metodologii a intervenției asistențiale;

instituțional – legislativ: crearea sistemelor naționale de protecție social.

Nivelul educațional – asistența socială a debutat ȋn SUA prin ȋnființarea primelor școli de acest gen, iar ulterior au apărut și ȋn Europa Occidentală.

Cât privește ȋnvățământul de asistență socială ȋn România, de remarcat este faptul că prima școală s-a ȋnființat ȋn anul 1929, Școala Sperioară de Asistență Socială “Principesa Ileanaˮ, care a funcționat până ȋn anul 1949. Ȋn perioada 1949-1969 a existat doar ȋnvațământ post-liceal ȋn acest domeniu, iar ȋn perioada comunistă, sistemul de asistență socială a ȋnregistrat un regres considerabil.

Reȋnființarea ȋnvațămantului asistențial universitar și post-liceal a avut loc după 1990, când a coincis cu reforma sistemului de asistență socială.

Nivelul metodologic: Inițial profesia asistențială s-a dezvoltat ȋn relație cu cea medicală, ȋnsa uterior s-a resimțit nevoia adoptării unor maniere de acțiune mai sistematice și mai eficiente și a unui limbaj de specialitate. Construcția și dezvoltarea metodologiei asistenței sociale s-a realizat ca urmare a asimilării cunoștințelor teoretice și metodologice din științele sociale și a punerii ȋn practică a experienței acumulate ȋn practica asistențială.

Conturarea metodologiei asistențiale are drept inițiator pe autoarea americana Mary Richmond care a elaborat primele lucrări de metodologie în domeniul asistențial: Social Diagnosis (1917) și What is Social Casework ? (1930).

Evoluarea conceptului asistențial aduce ȋn prim plan o metodă distinctă, ajutorul psihologic individual (Casework), impunandu-se astfel ideea că ajutorul social trebuie sa fie individualizat, peronalizat, prin creearea unei legături directe ȋntre asistent și client.

Ȋn ultimile trei decenii, metodologia de tip casework tinde sa fie ȋnlocuită, parțial, de către “modelul de intervenție ȋn sensul schimbariiˮ, ȋn acest caz, asistentul social construind un proiect de intervenție.

Aceasta nouă abordare conferă adevărata identitate a asistenței sociale, delimitând-o de alte profesii (asistența medicală, pastorală, juridică, psihiatrie) ȋntre care există unele similitudini de competențe.

În societatea contemporană s-a realizat o reevaluare a strategiilor asistențiale, a rolului asistentului social și a statutului său în cadrul comunităților. Astăzi, operăm cu următorul concept de asistență socială, utilizandu-se diferite metode de investigare și intervenție, care se integrează ȋn strategii executorii (de aplicare a politicilor sociale, de normalizare a-socialilor) sau ȋn strategii creative (de ajutorare a clienților prin identificarea unor metode pozitive de schimbare socială).

1.2. Metodologia asistenței sociale. Definire și componente

Temenul de metodă este frecvent utilizat fără prea multe precauții semantice, trimițând la modalități, etape și niveluri diferite de profunzime ale cercetării. Totuși, este posibilă și necesară o definire a sa mai riguroasă. Astfel, prima distincție vizează formele de singular și plural ale termenului. Metoda (la singular) desemnează calea urmată de rațiunea umană pentru a ajunge la cunoașterea sau la demonstrarea unui adevăr. Altfel spus, metoda reprezintă un ansamblu de operațiuni intelectuale ce permit analizarea, înțelegerea și explicarea unei realități studiate.

De o deosebită importanță este faptul că o metodă este totdeauna un mijloc și nu o finalitate în sine. Metoda reprezintă maniera de a acționa, dar ea nu definește obiectivele de atins și valorile la care ne raportăm. Metoda este un instrument pentru atingerea unor obiective prealabil definite, ea este subordonată valorilor și finalităților postulate în teorie.

În practica asistențială se conturează strategii diferite de investigație și intervenție în funcție de perspectivele teoretice pentru care se optează. De aceea, se consideră că metodologia oricărui domeniu de cunoaștere fundamentală sau aplicativă are o componentă teoretico-epistemologică (formată din teorii de referință și modele explicative) si o componentă tehnic-normativă (incluzând metode și tehnici de culegere a datelor empirice, tehnici și procedee de prelucrare a datelor, de analiză și interpretare a acestora; principii metodologice, etc).

Metodologia asistenței sociale este domeniul de reflecție preocupat de manierele de acțiune, de principiile și procedeele utilizate în practica asistențială. Metodologia ne permite să înțelegem care este logica ce guvernează cunoașterea și acțiunea asistențială, având în atenție, deopotrivă, procesul de investigare a problemelor sociale, precum și strategiile de intervenție în vederea soluționării acestora.

Dacă asistența socială are o metodoligie specifică, atunci trebuie să-i putem identifica următoarele elemente:

a) teoriile de referință (teorii sociologice; teorii psihologice; teorii psihosociologice, teorii asistențiale);

b) metodele, tehnicile și strategiile de cunoaștere și intervenție (metode și tehnici de investigație psihosocială; metode și tehnici de intervenție asistențială);

c) procedeele de evaluare a realității empirice (a situațiilor problematice) și procedeele de evaluare a gradului de eficiență a demersului asistențial.

Așadar, metodologia asistenței sociale are o dimensiune teoretică, una tehnic-normativă și alta evaluativă, de sinteză între teoretic și empiric; autoreflexivă și autoevaluativă. Aceasta este perspectiva de definire a metodologiei asistenței sociale cu care ne-a familiarizat literatura de specialitate franceză (Cristina de Robertis, Henri Pascal, Andrée Menthonnex s.a).

În literatura asistențială americană, metodologia este privită mai puțin ca un complex de teorii și principii ce structurează, după criterii logice și epistemologice, modalitățile de intervenție, și mai mult, ca o colecție de metode și tehnici cu relevanță practică. Astfel, au fost identificate mai multe tipuri de practici (acțiuni de intervenție), în funcție de dimensiunea intervenției și de obiectivele propuse:

a) social casework – acea orientare sau tip de practică utilizată de asistentul social în sprijinirea preponderent psihologică a unui individ sau a unei familii;

b) social group work – metoda ce constă în ajutorarea unui grup de persoane constituit pe criteriul comunității de interese sau al confruntării cu aceeași problemă (ajutorarea vizează dezvoltarea abilităților de comunicare și integrare, promovarea unui nou sistem de valori ale vieții comunitare, reorientarea energiilor grupului spre scopuri positive, etc.);

c) community organisation – practica ajutorării indivizilor, grupurilor și comunităților care locuiesc în aceeași arie geografică sau care se confruntă cu aceleași probleme, pentru a ajunge la identificarea scopurilor și intereselor comune, mobilizarea resurselor în vederea realizării proiectelor de dezvoltare comunitară;

d) administration in social work – managementul asistenței sociale.

În cadrul acestor practici asistențiale care vizează clientul individual, grupul, comunitatea și insituția s-au dezvoltat tehnici de intervenție specifice, precum: abordarea centrată pe sarcină, intervenția în situații de criză, abordarea psihosocială, asistența cognitiv-comportamentală etc.

În practica asistențiala contemporană s-au delimitat două arii teoretico-metodologice principale care acoperă întreg câmpul acțiunilor asistențiale: practica de tip pozitivist (reparatorie, recuperatorie sau represivă) și practica umanist-existentială. Promovând principii de acțiune opuse, dar complementare, aceste tipuri de practici descriu tendințele generale ale intervenției asistențiale, raportate la marile paradigme ale cunoașterii socio-uman (paradigma pozitivistă și paradigma interpretativ-fenomenologică).

La ora actuală metodologia asistenței sociale are o fizionomie proprie, grație acumulărilor din stiințele socio-umane și din experiența profesională în domeniu. Cu toate acestea, eforturile de ordonare și sistematizare teoretică, menite să redea metodologiei asistențiale mai multă coerență și demnitate știinifică, sunt reduse ca număr. Asistenții sociali au tendința de a căuta “rețete” de intervenție, moduri de a acționa, preocupându-se mai puțin de cadrele generale teoretico-epistemologice ale muncii lor.

În literatura asistențială recentă de limbă franceză, există unele încercări de construcție a metodologiei, în sensul adevărat al termenului, încercări centrate pe recuperarea dimensiunilor teoretice și epistemologice ale practicii asistențiale, pe conturarea unei logici generale a investigației, intervenției și evaluării în asistență socială.

1.3. Teorie și metodă în asistența socială contemporană

Cea mai buna practică este, întâi de toate, o bună teorie. Nicio intervenție corectă și nici un rezultat pozitiv, de mare eficiență, nu pot fi realizate în afara “perspectivei teoreticeˮ a domeniului vizat. Impactul teoriei asupra rezultatelor obținute este cu atât mai puternic și evident cu cât domeniul de referință este mai complex, iar mijloacele de cunoaștere și intervenție mai moderne. Într-un fel sau altul, implicit sau explicit, fiecare dintre noi utilizează teoria în practică și în viața cotidiană, deoarece fiecare om are o anumită concepție, sau anumite idei, păreri, opinii prealabile, mai mult sau mai puțin preconcepute despre ceea ce se întâmplă jurul său.

În practica asitențială, importanța teoriei este considerabilă pentru faptul că înțelegerea și explicarea corectă a problemelor sociale reprezintă un pas important în rezolvarea lor. Instrumentarul teoretic și metodologic utilizat în asistența socială provine din domeniul științelor socio-umane, în special din psihologie și sociologie, precum și din sistematizarea practicii profesionale. Fiecare teorie oferă un model explicativ al realității socio-umane, propune un anume tip de evaluare și diagnostic a problemelor umane, în funcție de care sunt adoptate strategii diferite de intervenție asistențială. Astfel, opțiunea teoretică organizează, direcționează și eficientizează acțiunea asistențială.

Teoreticienii domeniului asistențial încearcă o inventariere și o clasificare a teoriilor utilizate în asistența socială, invocând mai multe criterii, dintre care amintim un set de teorii “clasice” (preluate din psihologie si sociologie) și un set de teorii specifice asistenței sociale:

– domeniul de proveniență: teorii sociologice/teorii care se referă la individ privid în context social (funcționalism, structuralism, sistemism, culturalism, marxism, interacționalism, fenomenologie; teoria centrată pe rezolvarea de probleme, teoria centrată pe sarcina, teoria intervenției în criză, teorii feministe, abordarea antidiscriminatorie și antiopresivă, teoria rolurilor sociale etc.); teorii psihologice/teorii care pun în centrul lor ființa umană (psihanaliză, teoriile comportamentaliste, teorii ale învațării sociale, teoriile dezvoltării personalitații, teoria cognitivă, teoria centrată pe client (nondirectivă sau rogersiană), teoria susținerii și imputernicirii, teoria gestaltistă, teoria transpersonală, programarea neurolingvistică, teoria existențialistă, teoria atașamentului, teoria identității, teoria participării etc.); teorii psihosociologice (teoria comunicării, teoria schimbării, analiza instituțională, teorii organizaționale, analiza tranzacțională, teorii cu privire la grup, comunitate, instituții etc.);

   – gradul de generalitate: teorii generale (sistemism, marxism etc.); teorii de rang mediu (teoria atașamentului, teoria identității, teoria participării etc.);

– paradigma dominantă: paradigma pozitivistă; paradigma interpretativă (comprehensivă/umanistă).

Aceste acumulări teoretice au avut consecințe importante în plan metodologic impunând schimbări de perspectivă cu privire la: analiza problemelor sociale; dinamica relației asistent-client; principiile, etapele și dimensiunile strategiilor de intervenție; terminologia de specialitate. Astfel, în prima jumătate a secolului XX, practica asistențiala este dominată de un individualism metodologic de tip pozitivist (influențat de behaviorism) sau umanist (marcat de psihanaliză). Ambele variante se afla sub incidența practicii medicale, fapt ce transpare din terminologia utilizată și din conceperea secvențelor procesului de asistare ce constau în investigație, diagnostic și tratament. Aceste practici asistențiale au în atenție clientul individual și grupurile mici (familia).

În varianta sa pozitivistă (behavioristă), individualismul metodologic pornește de la premisa că orice comportament se învață; învățarea greșită este cauza comportamentului anormal, astfel încat individul poate și trebuie să învețe comportamentul corect sau socialmente acceptabil. Din aceasta perspectivă, asistența socială are o funcție reparatorie și, uneori, represivă.

În varianta sa umanistă (dezvoltată de psihanaliză), individualismul metodologic este orientat către înțelegere (insight), considerând că problemele pot fi rezolvate optim prin creșterea nivelului de conștientizare a individului asupra propriilor nevoi și motivații.

În a doua jumatate a secolului al XX-lea, în practica asistențială – alături de individualism – se afirmă holismul metodologic în varianta pozitivistă (influențată de funcționalism și sistemism) și în varianta umanist existențială (aflată sub incidența ideologiei feministe și comunitariste). Dincolo de diferențele specifice, aceste tipuri de practici au marcat, începand din anii 1960 – 1970 o schimbare de paradigma în acțiunea socială: de la intervenția individuală, dispersată, către abordarea socială globală, simultană asupra unor categorii diferite de clienți și inițierea unor strategii de intervenție comunitară.

Perspectivele teoretice și practicile sociale, asociate lor, se bazează pe un set de presupoziții fundamentale despre om și societate din perspectiva cărora acestea se plasează într-o anumită paradigmă. Astfel, în orice proces de asistare, problema identificată, explicațiile oferite, scopurile propuse și metodele folosite variază în funcție de paradigma (teoria) aplicată.

CAPITOLUL II

MANAGEMENT

– ȘTIINȚĂ ȘI PROFESIE –

2.1. Conceptul de management

Managementul este stiința și arta de a conduce eficient și de a optimiza valorificarea tuturor resurselor, în vederea obținerii succesului. El trebuie perceput ca stiință și artă laolaltă pentru că este posibilă acceptarea unor responsabilități economice, sociale, morale la cei care-l aplică. Responsabilitățile respective, antrenează selecția în valori ce generează competența care menține competițiile pe toate planurile, acesta fiind singurul mod de obținere a succesului.

Fară management organizațiile nu există. Managementul este inevitabil și necesar și reprezintă ceea ce diferențiază o organizație de o simplă clădire, în care oamenii se învârt ca o moară stricată, în activități întâmplătoare, lipsite de scop. Deci nevoia de management pentru orice activitate constructivă este evidentă.

Managementul – cu încărcătura sa de semnificații, cu rolul și funcțiile sale – este unanim acceptat, manifestându-se ca un element dinamizator al progresului în diferite domenii.

În decursul timpului managementul a evoluat, devenind în mâna unui întreprinzător sau a unui manager un instrument de o importanță particulară, care a favorizat, în mod decisiv, obținerea unor rezultate superioare și orientarea întreprinderilor spre prosperitate, ale căror efecte favorabile sunt resimțite de toți componenții unității.

Originile etimologice ale managementului sunt căutate prin întoarcerea în timpuri nu prea apropiate. O abordare din acest punct de vedere evidențiază faptul că managementul – cuvânt introductibil, considerat astfel și de țări (Franța, Germania) care manifestă infinite precauțiuni când este vorba de adoptarea unor termeni străini este, se pare, de origine latină.

Management însemnă conducere, dar, așa cum se va vedea, este mai mult decât atât. În Franța, încercarea de a-l reda prin “gestion” a dovedit lipsa unei identități totale între acest termen și cel de management. Cât privește originea sa latină se apreciază că, verbul englez “to manage” are aceeași proveniență cu substantivul încetățenit în limba română de peste 100 de ani “manej”, care la rândul lui vine din italiană, adică “managgio” și se trimite la latinescul “manus”. O influență hotărâtoare a avut-o verbul francez “manager” (a folosi cu economie, a trata cu atenție pe cineva etc.), ca urmare a faptului că, o perioadă de timp în Anglia limba oficială a fost franceza. Simultan s-a resimțit și influența cuvântului francez, menage (din care românii au făcut “menaj”), însemnând între altele: conducere, administrarea unei case etc. Verbul englez “to manage” a rămas cu conținutul de a struni cai, cât și unul abstract, redat prin “chibzuirea corectă a relațiilor cu diverse ființe sau lucruri în vederea obținerii unui rezultat corespunzător”.

Potrivit unor păreri se apreciază că impunerea managementului în activitatea economică se datorează publicării în 1941 a lucrării “The managerial revolution”(Revoluția managerială) elaborată de americanul J. Burnham. Între alte merite ale acestuia sunt subliniate: impunerea și definirea noțiunilor de “management” și de “manager”, sublinierea rolului esențial al managerului, a faptului că orice societate, care vrea să prospere din punct de vedere economic, are nevoie de manageri etc.

Obiectul de studiu al științei managementului îl reprezintă relațiile de conducere, adică totalitatea raporturilor dintre elementele implicate într-o organizație și dintre aceștia și factorii exteriori. În acest fel, managementul privește atât instituție și variabilele intrinseci, respectiv organizarea ei și procesele care se derulează în interiorul unei organizații, cât și conjunctura în care acționează aceasta, respectiv factorii extrinseci care înseamnă elementele de micro și macromediu ale instituției.

În concluzie, managementul reprezintă un ansamblu de activități desfășurate cu scopul de a se asigura funcționalitatea normală, eficientă a sistemelor sociale de către unul sau mai mulți indivizi și care fac obiectul unei științe.

2.2. Procesele de management

Procesul de management poate fi definit, ȋn general, prin “ansamblul fazelor, a proceselor, prin care se determină obiectivele unității și ale subsistemelor încorporate, resursele și procesele de muncă necesare realizării lor și executanții acestora, prin care se integrează și controlează munca personalului, folosind un complex de metode și tehnici în vederea îndreptării cât mai eficiente a rațiunilor ce au determinat înființarea respectivei unități”

Din conceptul de mai sus rezultă că, în esență, el constă în exercitarea funcțiilor managementului, structurate într-o succesiune logică pe trei faze.

Prima fază cuprinde procesele de muncă care vizează stabilirea obiectivelor unității și ale subdiviziunilor sale organizatorice, cât și cele necesare realizării scopului propus.

Cea de-a doua fază cuprinde activitatea de “operaționalizare” în care se manifestă, cu prioritate, funcțiile managementului: de organizare, de și antrenare.

Cea de-a treia fază, denumită și faza finală de control – evaluare, cuprinde activitățile cu privire la cuantificarea rezultatelor și compararea cu cele prestabilite, analiza și interpretarea acestora, formularea unor concluzii privitoare la ciclul de management viitor.

Calitatea procesului de management este definită prin următoarele trăsături caracteristice: dinamism, stabilitate, continuitate, consecvență, ciclicitate.

Caracterul dinamic al managementului se manifestă ca urmare a influențelor factorilor interni și externi ai unității economice ce presupun mutații importante în parametrii de funcționare a sistemului de management, care la rândul său, adaptează unitatea la noile condiții.

Stabilitatea este generată de faptul că în realizarea procesului de management se utilizează numai anumite canale de comunicare, prin mijlocirea cărora se formează baza structurală a sistemului de management, care se consemnează în acte organizatorice, asigurându-i astfel stabilitatea.

Continuitatea se regăsește în funcție de nivelul de exercitare a managementului și de particularitățile procesului de producție din unitate.

Consecvența este una din trăsăturile definitorii ale procesului de management și constă în perseverența cu care acționează pentru realizarea fazelor sale, astfel ca fiecare dintre ele (faze) să joace un rol esențial în creșterea eficienței activității de management.

Ciclicitatea este subliniată de faptul că fiecare act de influențare se termină prin trecerea subsistemului condus la o nouă stare, ceea ce marchează necesitatea stabilirii unui nou scop a procesului de management sau nevoia de a corecta ori completa scopul precedent și pentru realizarea căruia este necesar un nu act de influențare.

Ca orice activitate umană, procesul de management se impune să fie organizat. Prin organizarea procesului de management se înțelege formarea sistemului de management în timp și spațiu în concordanță cu necesitatea punerii în acord a muncii componenților unității cu performanțele prestabilite. Activitatea de organizare a procesului de management presupune structurarea activităților pe etape și după anumite criterii, normarea și reglementarea desfășurării lor, stabilirea termenelor de execuție, introducerea cerințelor obligatorii în realizarea acestui proces.

Funcțiile managementului

În literatura de specialitate funcțiile managementului sunt definite ca eforturi de gândire și acțiune rațională, specifice activității de management, care declanșează un ciclu logic de desfășurare a evenimentelor viitoare, de pregătire, previziune și organizare a mijloacelor existente, de cunoaștere și influențare a oamenilor. Din această definiție rezultă că procesul de management are un caracter ciclic, care începe cu definirea scopului propus, se continuă cu precizarea obiectivelor pe un anumit termen, se stabilesc sarcinile pentru componenții unități și se încheie cu analiza îndeplinirii lor.

În procesul de desfășurare a fiecărui ciclu de management se efectuează, într-o succesiune logică, anumite operații, care sunt sistematizate pe etape și reprezintă conținutul celor cinci funcții ale managementului.

Abordările din țara noastră, deși cunosc anumite deosebiri, totuși, cele mai multe dintre părerile formulate converg către următoarele funcții: previziune, organizare, coordonare, antrenare-motivare, control-evaluare.

Funcția de previziune

Funcția de previziune are în vedere un efort de gândire și acțiune a managerilor în scopul de a identifica anticipativ problemele care vor interveni în activitatea unității, din interiorul și/sau din afara ei.

În general, manifestarea funcției de previziune presupune sistematizarea activităților și parcurgerea următoarelor etape:

• Stabilirea perspectivei;

• Definirea obiectivelor;

• Stabilirea programelor pentru fiecare sector de activitate;

• Definirea mijloacelor materiale și financiare necesare obiectivelor

propuse;

• Evaluarea consecințelor deciziilor adoptate.

Previziunile se materializează în: prognoze, planuri și programe.

• Prognozele, formă de manifestare a acestei funcții, reflectă estimarea evoluției condițiilor în care vor funcționa unitatea la nivelul unui orizont de timp mai mult sau mai puțin îndepărtat.

• Planurile reprezintă componenta funcției de previziune cel mai frecvent întâlnită în unitățile economice. Importanța activități de planificare constă în faptul că prin intermediul acesteia managerul identifică obiectivele unității, determină programele de activitate, stabilește nivelul bugetului de venituri și cheltuieli, căutând să realizeze performanțele prestabilite.

• Programele, constituie un al treilea mod de manifestare a funcției de previziune, cu un grad mai mare de precizie, mult mai detaliate, asigurând și o coordonare mai strictă a acțiunilor din unitatea agricolă.

În general, programul se definește prin ansamblul de activități, lucrări eșalonate precis în timp, având fiecare durata stabilită și resursele repartizate, astfel încât să conducă la realizarea unui obiectiv prestabilit. După conținutul lor, pot fi: programe operative pe campanii și programe de lucru.

Funcția de organizare

Organizarea, ca funcție a managementului poate fi definită prin ansamblul acțiunilor întreprinse în vederea utilizării cu maximum de eficiență a resurselor materiale, umane și financiare pe care le are la dispoziție unitatea economică. Pentru utilizarea eficientă a factorilor de producție, managerul trebuie să inițieze acțiuni și să adopte decizii menite să asigure raporturi și proporții optime între toate categoriile de resurse, să elaboreze și să aplice în practică structuri raționale de organizare și să practice cel mai potrivit sistem informațional.

Organizarea este procesul complex, dinamic și flexibil de selectare și grupare a activităților pentru atingerea unor obiective comune, repartizarea responsabilităților de conducere pe compartimente, sectoare sau departamente, investirea cu autoritatea necesară a persoanelor care au primit funcții de conducere și stabilirea unor linii de autoritate ȋn cadrul organizației, stabilirea unor canale oficiale de comunicare prin care să se asigure coerența și eficiența intervenției și activităților.

În general, exercitarea funcției de organizare presupune următoarele:

• Delimitarea subdiviziunilor organizatorice (compartimentelor) în care se vor desfășura activități de obținerea produselor sau a serviciilor pentru unități sau terți. Compartimentarea unității, raționalizarea acestora asigură o bună punere în valoare a resurselor de care dispune.

• Stabilirea posturilor care se delimitează pe baza unor norme și a volumului lucrărilor necesare de executat într-o perioadă dată. Aceste lucrări sunt grupate după anumite criterii, dând naștere funcțiunilor unităților economice.

• Precizarea sistemului de relații organizatorice care au menirea, între altele, să asigure unitatea de conducere și cooperarea între posturi sau compartimente.

• Definirea sistemului informațional, fără de care nu se poate concepe desfășurarea procesului decizional și în consecință procesul de management.

Organizarea ca funcție a managementului se exercită la nivelul unității cât și la principalele sale componente. Profilul, specializarea, structura de producție, organizarea muncii și a sistemului de management existent în unitate, este rodul manifestării funcției de organizare.

Funcția de coordonare

În general, coordonarea reprezintă un proces prin care un manager creează și menține armonia între activitățile, oamenii și compartimentele de muncă pe care le are în subordine, în condițiile impulsurilor factorilor endogeni și exogeni, care determină schimbări semnificative, pentru a realiza obiectivele propuse în condiții de performanțe superioare.

Exercitarea funcției de coordonare de către un manager presupune din partea acestuia un efort de cunoaștere privind: structura personalului din subordine, poziția acestuia în organizarea unității, sarcinile și atribuțiile fiecărui post existent în structura organizatorică.

În exercitarea funcției de coordonare, managerului i se cere să respecte anumite cerințe cum ar fi: echilibrarea sarcinilor între subordonați; asigurarea creșterii nivelului de competență a subordonaților; practicarea unor metode de management și procedee de lucru adaptate diferitelor categorii de personal; aplicarea delegării de autoritate și responsabilitate.

Manifestarea în practică a acestei funcții reclamă parcurgerea următoarelor etape:

a) determinarea sarcinilor și atribuțiilor, competențelor și responsabilităților individuale;

b) stabilirea sistemului de comunicații;

c) determinarea standardelor de performanță ale personalului;

d) proiectarea și realizarea sistemului de legături între compartimentele de muncă;

e) precizarea modalităților de motivare a personalului.

Exercitarea funcției de coordonare presupune existența unor instrumente pe care managerul să le utilizeze în activitatea sa. Trebuie, totodată, să cunoască evoluția diferitelor procese și fenomene din unitate și modul de a acționa al persoanelor aflate la diferite niveluri ierarhice. Se degajă, de aici, necesitatea unui sistem informațional cu o funcționalitate ireproșabilă, apt să asigure furnizarea informației în timp optim

Coordonarea activităților dintr-o unitate economică se realizează sub două forme: bilaterală, exercitată între un șef și un subordonat, și multilaterală, manifestată între un șef și mai mulți subordonați.

Funcția de antrenare–motivație

Exercitarea funcției de antrenare-motivație presupune atragerea personalului la realizarea obiectivelor unității. Cât de importantă este această funcție se relevă din faptul că, așa după cum este cunoscut, în general, fără participarea forței de muncă atingerea obiectivelor prestabilite este practic imposibilă.

Antrenarea constă în acțiunea managerilor de atragere a personalului pentru ca mecanismul sistemului – unitatea economică – să funcționeze normal și să obțină performanțe economice superioare. Ea cere multă voință, tenacitate, transmiterea unei certitudini la toți subordonații în realizarea obiectivelor prestabilite. Exercitarea acestei funcții de către managerul unității impune o atentă selecție și pregătire a subordonaților, acționând cu un ansamblu de mijloace prin care acesta influențează direct componenții echipei pe care o conduce, orientâdu-i acțiunile în sensul dorit

În funcție de modalitatea în care are loc corelarea satisfacțiilor personalului cu rezultatele obținute se disting două forme ale motivației: pozitivă sau negativă.

Motivația pozitivă, care are efecte benefice pentru realizarea antrenării, presupune creșterea satisfacțiilor personalului în urma participării în procesul muncii, ca urmare a înfăptuirii sarcinilor atribuite, în situația în care nivelul obligatoriu de realizat al acestora este accesibil majorității executanților.

Motivația negativă, a cărui aplicare nu poate avea decât consecințe de această natură, creând mari insatisfacții participanților la muncă și îngreunând realizarea antrenării, are în vedere amenințarea personalului cu reducerea satisfacțiilor dacă nu realizează sarcinile, al căror nivel, însă, îl face inaccesibil pentru cea mai mare parte a acestora.

Locul obținut de funcția de antrenare-motivație în contextul funcțiilor managementului este deosebit, având influențe asupra acestora, punând în mișcare oameni care vor planifica, vor organiza și vor controla.

Funcția de control-evaluare

Este cunoscut faptul că orice unitate dorește să atingă anumite performanțe care se pot materializa în volumul producției, masa profitului, rata profitului etc. Funcția de control-evaluare presupune un ansamblu de acțiuni prin care se urmărește în ce măsură rezultatele (performanțele) obținute sunt identice cu nivelul lor prestabilit sau cele ale diferitelor standarde.

Exercitarea funcției de control presupune ordonarea activităților într-o succesiune logică după cum urmează: stabilirea obiectivelor controlului; determinarea nivelului de performanțe, care pot să fi cuantificate; proiectarea sistemului de control corespunzător cerințelor; pregătirea personalului; stabilirea informațiilor necesare pentru efectuarea comparațiilor; interpretarea abaterilor (amploare, natură, consecințe); inițierea de acțiuni sau decizii de corecție; evaluarea controlului.

În funcție de poziția managerului față de actul de conducere, există următoarele forme: controlul direct, indirect și autocontrolul.

Controlul direct se realizează în urma contactului nemijlocit al managerului cu una sau mai multe persoane. Reprezintă forma cea mai eficientă de exercitare a acestei funcții a managementului, pentru că asigură un grad de cunoaștere mai mare și informațiile primite sunt complete. Activitatea cuprinsă în această formă de control se încheie, în general, prin adoptarea unor acțiuni sau decizii operative.

Controlul indirect se concretizează în analizele rapoartelor primite de la subordonați privind realizarea sarcinilor de serviciu.

Autocontrolul reprezintă o formă specifică de control pe care-l efectuează fiecare persoană la locul său de muncă, de regulă, la sfârșitul zilei de lucru.

Rolul care revine manifestării funcției de control – evaluare într-un ciclu de management pe care, de altfel, îl și încheie, și mai cu seamă în cel care urmează, impune respectarea unor cerințe de desfășurare, cum ar fi: continuitatea; flexibilitatea; adaptabilitatea; exercitarea acestei funcții numai de organismele sau posturile investite cu acest drept și numai în sfera lor de activitate; competență profesională a persoanelor care au acest drept; înfăptuirea riguroasă a fiecărei etape a controlului etc. Se poate mări astfel contribuția actului de control la multiplicarea efectelor pozitive ale procesului de management în ansamblul său.

2.4. Managementul de caz în asistență socială – definire si importanța în oferirea de servicii pentru copil și familie

Managementul de caz reprezintă un concept ce desemnează o metodă de coordonare și integrare a serviciilor sociale, medicale și educaționale destinate categoriilor de populație vulnerabile și defavorizate și de organizare și gestionare a intervențiilor specifice realizate de către diferiți specialiști, în acord cu obiectivele stabilite pentru schimbarea situațiilor problematice ale beneficiariilor.

Managementul de caz ȋn asistența socială este o metodă de a oferi servicii, prin care asistenții sociali profesioniști evaluează nevoile clientului și ale familiei sale ȋn colaborare cu el, coordonează, monitorizează, evaluează și susține clientul pentru a accesa servicii sociale care să raspundă acestor nevoi.

În România, managementul de caz practicat este tributar paradigmei deficienței, rezolvarea problemei sărăciei s-a proiectat îndeosebi prin acordarea venitului minim garantat, ceea ce a generat în unele localități rurale declin economic, deoarece mulți dintre aspiranții la această formă de sprijin, pentru a îndeplini criteriile cerute de lege, și-au vândut animalele, au distrus unele mijloace de producție. „Unul din scopurile managementului de caz este și reducerea vulnerabilității persoanei prin activități specifice, cum ar fi consilierea, terapia și intervenția socială.

Ȋn conformitate cu ordinul nr.288/2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul protecției drepturilor copilului, managementul de caz, reprezintă o metodă de coordonare a tuturor activităților de asistență socială și protecție specială desfășurate în interesul superior al copilului de către profesioniști din diferite servicii sau instituții publice și private.

Promovarea managementului de caz, prin stabilirea unor standare minime obligatorii la nivelul țării, reprezintă o etapă importantă ȋn dezvoltarea unor servicii de calitate ȋn domeniul asistenței sociale.

Astfel, managementul de caz se centrează pe coordonarea, organizarea și direcționarea tuturor intervențiilor destinate asigurării serviciilor și integrarea acestora în beneficiul copiilor și familiilor acestora, pe reducerea perioadei de ședere a copiilor în sistemul de protecție prin urmărirea permanentă a progreselor înregistrare în atingerea finalității planurilor individualizate de protecție și concertarea activităților destinate prevenirii separării copilului de familia sa.

2.4.1. Etapele managementului de caz

Managementul de caz este un proces care implică parcurgerea unor etape interdependente, care sunt aceleași în soluționarea fiecărui caz în parte.

Aplicat în domeniul protecției drepturilor copilului, managementul de caz presupune parcurgerea următoarelor etape principale:

Identificarea, evaluarea inițială și preluarea cazului

Evaluarea inițială reprezintă procesul prompt și sumar prin care este colectată și verificată, într-o primă instanță, informația cu privire la suspiciunea că un copil se află ȋntr-o situație de risc, iar obiectivele sale principale se referă la: verificarea competențelor instituționale de acțiune; verificarea credibilității și corectitudinii informației; evaluarea riscurilor și a gradului de pericol pentru copil și asigurarea unui mediu sigur pentru acesta (inclusiv prin scoaterea acestuia din familie și protejarea într-un serviciu specializat, dacă situația o impune).

Evaluarea inițială a situației copilului se realizează în maxim 72 de ore de la înregistrarea solicitării/sesizării, cu excepția situațiilor de urgență când se realizează în cel mai scurt timp posibil, dar nu mai mult de o oră.

Evaluarea inițială a cazurilor sesizate sau autosesizate este realizată de către serviciul public de asistență socială de la nivelul primariilor (SPAS) sau de către compartimentul de prevenire al DGASPC-urilor de sector ȋn București.

Evaluarea detaliată sau complexă

Evaluarea detaliată presupune o investigare complexă a familiei și mediului social din care provine copilul aflat ȋn dificultate. Profesioniștii care fac parte din echipa multidisciplinară vor obține cât mai multe informatții relevante din toate domeniile (medical, social, psihologic), utilizând metode și tehnici de intervenție (interviul față ȋn față cu persoanele implicate, observarea comportamentelor, obținerea documentației necesare) și prin alte metode specifice (convorbiri telefonice, vizite, anchete sociale, solicitări de informații sau declarații scrise de la persoanele implicate ȋn caz, aplicare de teste sau tehnici specifice, etc).

Ȋn această fază se constituie dosarul copilului și are loc faza documentării cazului cu actele necesare.

Managerul/responsabilul de caz împreună cu echipa managementului de caz apreciază și decide cu privire la gradul de detaliere și aprofundare a evaluării, precum și la importanța acordată fiecărei arii de evaluare în economia cazului, în funcție de cerințele fiecărui caz în parte (tipul de problemă, nevoile identificate, starea de fapt, elemente sistemice relevante).

Managerul de caz, respectiv responsabilul de caz prevenire, consemnează informațiile obținute în cadrul acestor întâlniri în rapoarte de vizită/întâlnire, care includ următoarele aspecte:

sinteza discuțiilor purtate în cursul întâlnirii;

data, locul și scopul vizitei următoare agreată în prealabil cu familia și copilul.

Echipa multidisciplinară

Pe parcursul tuturor etapelor managementului de caz, managerul de caz, respectiv responsabilul de caz prevenire asigură implicarea și conlucrarea, a unei echipe de specialiști, multidisciplinară și, după caz, interinstituțională, precum și intervenția punctuală a unor specialiști colaboratori atunci când este necesar.

Munca în echipă și parteneriatul interinstituțional asigură o abordare globală a situației copilului.

Planul individualizat de protecție (PIP) și planul de servicii (PIS)

Ȋn urma realizării evaluării detaliate, echipa multidisciplinară va conlucra ȋn vederea elaborării unui plan care evidențiază serviciile și intervențiile prin care familia să aibă posibilitatea să iși redobândească capacitatea de autonomie și funcționare, astfel ȋncât să poată răspunde nevoilor copilului.

Managerul/responsabilul de caz va ȋntocmi planul individualizat de protecție (pentru copiii care se află ȋn dificultate și se impune instituirea unei măsuri de protecție specială) stabilind finalitatea și obiectivele generale.

Așadar, planul individualizat de protecție reprezintă documentul prin care se realizează planificarea serviciilor, prestațiilor și a măsurilor de protecție specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale a acestuia și a familiei sale, în vederea integrarii copilului care a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt timp posibil.

Planul este transmis în termenul maxim de 30 de zile prevăzut de SMO prezente, membrilor echipei, familiei, reprezentantului legal și, după caz, copilului.

Copilului i se aduce la cunoștință conținutul planului utilizând mijloace și materiale adecvate vârstei, gradului de maturitate, tipului de dizabilitate și/sau gradului de handicap.

Monitorizare și reevaluare

Monitorizarea reprezintă procedeul de urmărire a modului ȋn care sunt puse ȋn aplicare obiectivele stabilite ȋn planul individualizat de protecție, modul de furnizare al serviciilor atât pentru copilul aflat ȋn dificultate, cât și pentru familie, progresele realizate, respectarea termenelor stabilite.

Procesul de monitorizare durează de la data furnizării primelor servicii și până ȋn momentul când se stabilește că obiectivele au fost atinse și măsura de protecție nu mai este considerată a fi necesară.

Monitorizarea constă, așadar, în colectarea și analizarea informațiilor referitoare la progresele înregistrate în situația copilului și familiei de la toate persoanele implicate (furnizorii de servicii/prestații, specialiștii care derulează activități în programele de intervenție specifică, familie, copil).

Reevaluarea situației copilului aflat ȋn dificultate se realizează de către managerul de caz/responsabilul de caz, trimestrial (trei luni) sau ori de câte ori o impune situația copilului, fiind verificat modul de implementare a planului, ȋn urma căruia se mențin/modifică obiectivele/termenele de realizare.

Monitorizarea post-servicii și închiderea cazului

Ȋnchiderea cazului coincide, de regulă, cu momentul ȋn care toate obiectivele stabilite ȋn planul individualizat de protecție au fost realizate și a fost atinsă finalitatea PIP.

O altă modalitate de ȋnchiderea a cazului, se poate realiza, ȋn situații excepționale, prin preluarea cazului de către alt serviciu specializat sau altă instituție, servind mai bine interesului superior al copilului.

Monitorizarea post-servicii reprezintă o etapă intermediară între intervenția susținută și momentul închiderii cazului respectiv, contribuind la consolidarea rezultatelor obținute prin implementarea planului dar și la o dezangajare treptată a specialistului și trecerea la auto-susținere a familiei, eventual cu sprijinul structurilor comunitare locale.

Monitorizarea postservicii se derulează pentru o perioadă de minim 3 luni.

2.5. Metode și tehnici de intervenție în asistență socială

2.5.1. Documentarea

În domeniul socio –umanului, multe din cercetarile cu pretenții de știintificitate nu au fost realizate ca urmare a contactului direct cu realitatea, ci pe baza unor surse de informație mediate; astfel antropologii și sociologii veacului al XIX-lea și-au construit teoriile știintifice pe baza mărturiilor din scrierile călătorilor europeni ȋn Lumea Nouă sau pe baza analizei documentelor statistice.

Tehnica documentării a fost utilizată ca instrument fundamental ȋn dobândirea și transmiterea cunoștintelor referitoare la istoria politică, legislație, tradiții și moduri de viață ale diferitelor comunități umane. Documentarea a devenit o tehnică de investigație științifică abia incepând cu epoca pozitivistă, ȋnsa ea fost mereu utilizată de civilizațiile antice, medievale și moderne, care au dezvoltat un adevărat cult pentru textul scris.

În asistența socială, documentarea este atât o metodă distinctă de evaluare a clientului, cât și un proces care se desfășoară pe toată perioada de instrumentare a cazului. Spre deosebire de celelalte metode de evaluare și intervenție, documentarea se realizează numai de către asistentul social care stabilește un plan de documentare ce cuprinde resursele cheie din sistemul client care pot oferi informații relevante despre acesta.

Caracteristici

În cele mai multe dintre cazuri, asistenții sociali realizezază planul de documentare după o primă întrevedere cu clientul, iar atunci cînd acesta nu are discernământ, cu terapeutul, familia substitut, sau părinții biologici, este importantă respectarea acestei ordini în aplicarea celor două metode (inițial se realizează întrevederea și apoi se construiește planul de documentare), deoarece întrevederea poate oferi indicii importante despre documentele necesare.

Pentru o instrumentare eficientă a cazului, este recomandat ca asistentul social să culeagă cât mai multe documente relevante pentru cunoașterea sistemului client. Aceste documente pot fi de mai multe tipuri: documente de stare civilă, documente juridice, fotografii, anchete sociale, „cartea vieții”, reclamații la poliție și/sau gardienii publicii, înregistrări audio, etc.

Chiar dacă există riscul ca documentarea să fie confundată cu evaluarea, aceasta obligă asistenții sociali să recurgă la o temeinică analiză a documentelor strânse, completată de informații obținute prin alte tehnici de evaluare. Altfel, instrumentarea cazului se poate transforma într-o simplă strângere de documente. De aceea, de cele mai multe ori asistenții sociali mai puțin experimentați consideră că descoperirea unui “document important” presupune și descoperirea soluției pentru acel caz.

Documentarea completează alte tehnici și metode utilizate în instrumentarea unui caz, cum ar fi interviul de explorare, observația, genograma, etc.

2.5.2. Observația reprezintă metoda primă și fundamentală în cunoașterea realității înconjurătoare și ca urmare, oamenii observă, fac comparații și își organizează viața în funcție de aceste observații.

“Observația sociologică este definită ca cercetare concretă, de teren, empirică și în sens restrâns ca metodă științifică de colectare a datelor cu ajutorul simțurilor (văz, auz, miros) în vederea interferențelor sociologice și psihologice pentru a verifica ipotezele sau pentru a descrie sistematic și obiectiv mediul înconjurător, oamenii și relațiile interpersonale, comportamentele individuale și colective, acțiunile și activitățile, comportamentul verbal, obiectele fizice, produsele activităților creative ale persoanelor și grupurilor umane”.

Ȋn domenul socio-uman, observația a trebuit sa se adapteze specificului obiectului cercetat. Ȋn acest domeniul obiectul este de fapt un subiect uman, un actor social individual sau colectiv. Spre deosebire de obiectele naturale, actorii sociali dezvoltă comportamente reactive ȋn raport cu observatorul. Atunci când se știu observați, oamenii ȋși modifică substanțial comportamentul, pentru a-și construi o imagine favorabilă și pentru a răspunde presupuselor așteptări ale observatorului. De aceea, cercetătorul sau asistentul social trebuie să ia permanent ȋn calcul caracteristica reactivă a obiectului investigat și să ȋncerce să diminueze efectele distorsionate; el trebuie trebuie să aibă mereu ȋn vedere deosebirea dintre comportamentul “vizibilˮ și cel “invizibil”.

Observația este o tehnică care se aplică permanent, pe tot parcursul instrumentării cazului. Se aplică în spațiul profesional al asistentului social și în mediul de proveniență/de viață al clientului (familie, grup de prieteni, comunitatea școlară/profesională, etc.), în situații clar determinate (vizita la domiciliu, întrevedere, etapa de potrivire dintre copil și asistent maternal, etc.) și/sau în situații experimentale (introducerea unui factor neprevăzut care poate afecta echilibrul relațiilor; ex: implicarea unui martor la un abuz în cadrul unei întrevederi cu abuzatorul care își neagă vinovăția).

Observația presupune urmărirea comportamentului verbal și non-verbal al interlocutorului/clientului, tipul și structura relațiilor din mediul investigat, atitudini, stări și reacții emoționale.

Observația poate fi clasificată astfel:

Observația directă: asistentul social stă față în față cu clientul;

Observația indirectă: asistentul social observă aspecte din mediul de proveniență al clientului. Informații cu privire la client pot fi obținute prin observație și în absența acestuia. Ex: asistentul social realizează o vizită la domiciliul beneficiarului și, în lipsa acestuia, observă starea locuinței, condițiile de igienă și curățenie, aspectul copiilor sau al altor membri din familie, etc.

Din punctul de vedere al intenției aplicării tehnicii, al planificării:

Direcționată/anticipată/planificată – asistentul social își propune să observe unul sau mai multe aspecte în mod deosebit. Presupune obligatoriu existența unui ghid de observație.

Întâmplătoare – pe parcursul utilizării unei alte tehnici (întrevederea, consilierea, etc.) fără ca asistentul social să-și fi planificat să urmărească un aspect anume (ex : în cursul discuției cu mama, asistentul social poate observa cum se comportă aceasta cu copiii ei care pot întrerupe dialogul).

În general, observația presupune contactul vizual cu clientul, dar, în anumite situații, celelalte simțuri ne pot oferi informații mai complexe decât văzul (ex: mirosul specific al unei locuințe neîngrijite, o igienă personală precară pot fi sesizate doar prin observația olfactivă; temperatura în cameră, etc.)

2.5.3. Interviul

Termenul “interviu” provine din limba engleză (interview) și semnifică ȋntâlnirea și conversația ȋntre două sau mai multe persoane.

Interviul este definit ca fiind “o tehnică de obținere prin întrebări și răspunsuri a afirmațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socioumane”.

Utilizarea interviului în cercetarea științifică are după cum afirma Fred N.Kerlinger (1937) mai multe scopuri: scop explorator de identificare a variabilelor și a relației dintre variabile; poate constitui instrumentul principal de recoltare a informației în vederea testării ipotezelor (fiecare întrebare reprezintă un item în structura instrumentului de măsurare); de recoltare a unor informații suplimentare celor obținute prin alte metode.

Tehnica propusă de Robert K. Merton, impune centrarea convorbirii pe o experiență comună tuturor subiecților. Respectiva experiență trăită de toți cei care urmează a fi intervievați este analizată anterior de către cercetător care evidențiază elementele semnificative și structura situației, modelele de acțiune,etc. Cercetătorul elaborează un ghid de interviu, în care sunt fixate problemele ce vor fi abordate în convorbirea focalizată pe experiența subiectivă a implicării în situația analizată.

Ghidul de interviu reprezinta o listă de întrebări sau de probleme ce urmeaza a fi discutate în cadrul interviului. Ghidurile de interviu pot fi mai mult sau mai puțin detaliate, dar trebiue să cuprindă problemele esențiale ce nu pot fi omise, fără de care obiectivul studiului nu s-ar realiza.

Ghidul de interviu utilizat în această cercetare este unul semistructurat, în sensul că abordează teme și ipoteze dinainte stabilite ca și interviurile structurate, dar întrebările și succesiunea lor nu sunt prestabilite ca și în cazul interviurilor nestructurate.

Întrebările deschise dau posibilitatea exprimării adevăratelor probleme care îi îngrijorează pe respondenți, permit relevarea justificărilor subiective de profunzime.

Această tehnică de cercetare oferă câteva avantaje și anume: de a obține răspunsuri specifice la fiecare întrebare, observarea comportamentelor nonverbale, asigură controlul asupra succesiuni întrebărilor, asigurarea standardizării condițiilor de răspuns, asigurarea unor răspunsuri personale, colectarea unor răspunsuri spontane, rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurarea răspunsurilor la toate întrebările, precizarea datei și locului convorbirii, studierea unor probleme mai complexe. Este adevărat că această tehnică are și câteva dezavantaje cum ar fi: timpul îndelungat de efectuare a interviurilor și posibilitatea erorilor datorate operatorilor de interviu, costul ridicat, imposibilitatea consultării unor documente, neasigurarea anonimatului, lipsa de standardizare, inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă indiferent de dispoziția lor psihică. Însă flexibilitatea pe care o oferă această tehnică și posibilitatea de a studia problemele într-o manieră mai complexă, a dus în final la alegerea interviului ca una din metodele de cercetare.

Tehnica de interviu s-a dovedit a fi productivă în obținerea informațiilor dorite de la subiecți.

2.5.4. Genograma – instrument de evaluare a structurii și funcționalității familiei

Genograma este o tehnică utilizată în evaluarea situației problematice cu care o persoană sau o familie se confruntă. Ea presupune culegerea de informații cu privire la structura familiei și la relațiile dintre membrii afectați de problemă, fiind aplicată în etapa de evaluare și având rol de diagnostic social. Este realizată în scopul creării unei scheme a structurii și relațiilor din familia implicată în rezolvarea situației problematice, astfel încât să poată fi evaluate posibilele surse de sprijin din familie sau posibilele cauze ce au determinat sau menținut situația problematică.

Pentru realizarea genogramei se utilizează o serie de simboluri specifice:

Persoană de sex masculin

Persoană de sex feminin

Relație de căsătorie

Relație de uniune consensuală

Căsătorie ȋncheiată prin divorț

Căsătorie ȋn care soții sunt separați ȋn fapt

Bărbat decedat

Persoană de sex necunoscut

2.5.5. Ecomapa

Ecomapa (ecoharta sau harta eco) este o reprezentare grafică, schematică, a relațiilor individului cu mediul social (persoane și instituții cu care interacționează).

La fel ca și genograma, ecomapa utilizează o serie de simboluri specifice pentru a reprezenta tipurile de relații:

Relație echilibrată

Relație foarte puternică

Relație stresantă

Relație încordată

Relație unilaterală

Relație bilateral

Caracteristici

În construcția ecomapei se desenează, mai întâi, persoana/clientul în centru, după care se trasează relațiile acestuia cu persoane (membrii familiei, prieteni, colegi, persoane relevante din viața acestuia) sau instituții (biserica, școala, poliția, locul de muncă, etc.).

Ecomapa se realizează spre sfârșitul etapei de evaluare, când asistentul social deține, deja, suficiente informații pentru a putea aprecia tipul și calitatea relațiilor clientului cu alte persoane sau instituții. Ea poate fi refăcută și pe parcursul etapelor de intervenție și monitorizare dacă în sistemul clientului apar modificări la nivelul relațiilor datorită unor evenimente neprevăzute sau a acțiunii altor factori (ex: o relație foarte puternică între doi soți poate să devină încordată după decesul unui copil, o relație stresantă bilaterală între tată și fiică se transformă într-o relație echilibrată datorită consilierii și medierii conflictelor intra-familiale).

Ecomapa este foarte importantă deoarece oferă o imagine clară a resurselor în sistemul client utile pentru intervenție în funcție de calitatea și intensitatea relațiilor (asistentul social va aprecia ca puncte tari relațiile puternice, bilaterale și ca puncte slabe relațiile stresante, încordate și unilaterale).

2.5.6. Consilierea

Consilierea reprezintă una dintre cele mai importante metode de interventie, în domeniul asistenței sociale, utilizată de către profesionistul în domeniu, în procesul de ajutorare al clientului (individ, familie, grup).

Rolul consilierii constă în ajutorarea clientului sa devină independent de serviciile sociale, aceasta reprezentând metoda cea mai utilă și eficientă pentru atingerea acestui scop/obiectiv.

Asistentul social are posibilitatea, prin intermediul consilierii, să exploreze, să descopere și să clarifice care sunt resursele clientului și împreună cu acesta să identifice problemele și să stabilească pentru viitor care sunt soluțiile pentru rezolvarea acestora.

Consilierea reprezintă o procedură utilizată în asistența socială, cât și în alte profesii, în vederea îndrumării indivizilor, familiilor, grupurilor către activități specifice.

Procesul de consiliere are la bază comunicarea eficientă ȋntre asistentul social și client/clienții săi și de asemenea presupune existența unor deprinderi de asistare pe care asistentul social trebuie sa le aibă.

CAPITOLUL III

– SISTEMUL DE PROTECȚIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ-

3.1. Noțiuni introductive privind sistemul de protecție a copilului

Ansamblul serviciilor oferite de stat, prin care li se asigură copiilor suport material, asistență socială, educație și locuință formează sistemul de protecție a copilului. În sens mai restrâns, prin sistem de protecție a copilului se înțelege „acordarea de servicii acelor copii care nu pot atinge sau este puțin probabil să atingă, în lipsa unor servicii specializate, standardele acceptabile de sănătate, de calitate a vieții și de dezvoltare.”

Sistemul de protecție a copilului trebuie să îndeplinească concomitent două atribuții:

● Asigurarea unor servicii directe pentru copiii aflați în dificultate;

● Influențarea politicilor sociale pentru a asigura bunăstarea normală a unor categorii extinse de copii.

Sistemul de valori pe care se bazează serviciile de protecție a copilului după anul 1990 a fost stabilit prin Convenția Internațională privind Drepturile Copilului, semnată de toate țările membre ale ONU, cu excepția Somaliei și Statelor Unite, ratificată și de Parlamentul României în 1990.

Documentul menționat statuează următoarele principii:

a) primordialitatea interesului copilului față de cel al tuturor celorlalți actori sociali;

b) înțelegerea copilului ca o personalitate unitară, cu nevoi multiple, interconectate;

c) perspectiva ecologică în gestionarea problemelor copilului, avându-se în vedere legăturile complexe dintre copil, familie și mediul social;

d) perspectiva recunoașterii competenței clienților (copil, părinți), ceea ce presupune implicarea copilului și a părinților în toate deciziile care privesc viitorul copilului;

e) perspectiva planificării (a permanenței), prin care se înțelege organizarea unui set de activități pe termen lung, ghidat de un scop, desfășurate pe baza unui program;

f) perspectiva dezvoltării, ce presupune înțelegerea schimbărilor în funcție de etapele de vârstă;

3.2. Sistemul românesc de protecție a copilului

În perioada comunistă, sistemul de protecție (ocrotire) a copilului era, ca în toate celelalte domenii, unul centralizat, și centrat pe modelul medical. Acest model rezultă din faptul că specialiștii cu atribuții în ocrotirea copilului (termen vehiculat în acea perioadă) diagnosticau lipsurile din familie și propuneau un tratament adecvat; cel mai adesea acesta consta în internarea copilului într-o instituție de ocrotire, respectiv casă de copii. Soluțiile alternative – plasamentul, adopția – erau mult mai puțin folosite. Din aceste motive, reforma sistemului de protecție a copilului demarată după anii ’90 a avut de rezolvat dificultăți foarte mari, ca de exemplu: numărul foarte mare de copii instituționalizați, lipsa programelor de prevenție, centralism excesiv etc.

Reforma sistemului de protecție a avut următoarele rezultate:

● elaborarea unei legislații adecvate nevoilor din sistem, aliniate la standardele europene;

● descentralizarea serviciilor;

● închiderea instituțiilor mari de tip rezidențial;

● crearea de alternative pentru plasarea copilului;

● diversificarea serviciilor oferite copilului și familiei;

●crearea de organizații nonguvernamentale și parteneriatul de succes cu cele guvernamentale;

● clarificarea statutului profesional al asistentului social și permiterea accesului în rețea doar a celor care au pregătire de specialitate.

În acest mod, protecția copilului în țara noastră începe să se apropie semnificativ de ceea ce UNICEF promovează ca fiind ocrotirea copilului care desemnează “ansamblul serviciilor oferite de stat copiilor în domeniul sănătății, educației, sprijinului material”, în vederea asigurării bunăstării acestora. Comparativ cu sistemul de protecție a copilului care are un caracter “reparator și compensator” și care pune accentul pe asigurarea de sprijin specializat doar “copiilor aflați în dificultate”, sistemul de ocrotire a copilului are un caracter preventiv și terapeutic vizând “dezvoltarea potențialului și rezilienței copilului.”

Principiile care guvernează protecția copilului în România sunt stipulate în Legea 272 din 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Articolul 6 al acestei legi impune:

a) respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;

b) egalitatea șanselor și nediscriminarea;

c) responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești;

d) primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;

e) descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate;

f) asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;

g) respectarea demnității copilului;

h) ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate;

i) asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;

j) celeritate (promptitudine) în luarea oricărei decizii cu privire la copil;

k) asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului.

3.3. Măsurile de protecție specială

În opinia Ralucăi Zanca, sistemul de protecție a copilului se adresează în special următoarelor categorii de copii:

copii supuși abuzului;

copii abandonați temporar sau definitiv în instituții de protecție socială;

copii aflați în adopție, plasament familial sau plasament într-o familie substitutivă (la asistentul maternal profesionist);

copii care necesită ocrotire specială din cauza unor boli cronice, precum și copiii care prezintă diferite deficiențe (fizice, senzoriale, de intelect);

copii care provin din familii cu situație materială precară;

copii aparținând unor comunități sau minorități marginalizate;

copii orfani de ambii sau de unul dintre părinți;

copii victime ale calamităților naturale, războaielor ;

copii ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate.

Măsurile de protecție specială reprezintă ansamblul mijloacelor destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora.

Potrivit legii, copilul beneficiază de protecție specială până la dobândirea capacității depline de exercițiu; protecția specială se poate acorda, în condițiile legii, și ulterior dobândirii capacității depline de exercițiu, pe toată durata continuării studiilor, dar fără a se depăși vârsta de 26 de ani, la cererea tânărului, exprimată după dobândirea capacității depline de exercițiu, dacă își continuă studiile într-o formă de învățământ de zi.

Măsurile de protecție specială a copilului se stabilesc și se aplică în baza planului individualizat de protecție, care se întocmește și se revizuiește în conformitate cu normele metodologice elaborate și aprobate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului. Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului are obligația de a întocmi planul individualizat de protecție imediat după primirea cererii de instituire a unei măsuri de protecție specială sau imediat după ce directorul Girecției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului a dispus plasamentul în regim de urgență, cu excepția situației în care pentru copil a fost instituită tutela.

La stabilirea obiectivelor planului individualizat de protecție se acordă prioritate reintegrării copilului în familie sau, dacă aceasta nu este posibilă, plasamentului copilului în familia extinsă. De măsurile de protecție specială, potrivit legii, beneficiază:

a) copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;

b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora; 

c) copilul abuzat sau neglijat;

d) copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unități sanitare; 

e) copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal.

Măsurile de protecție specială a copilului sunt, potrivit legii, plasamentul; plasamentul în regim de urgență; supravegherea specializată.

A. Plasamentul copilului constituie o măsură de protecție specialã, având caracter temporar, care poate fi dispusã, dupã caz, la:

a) o persoană sau familie;

b) un asistent maternal;

c) un serviciu de tip rezidențial.

Persoana sau familia care primește un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România si să fie evaluată de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului cu privire la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.

Măsura plasamentului se stabilește de către Comisia pentru Protecția Copilului (CPC), în situația în care există acordul părinților, sau de către instanța judecătorească, la cererea Directiei Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, dacă se impune înlocuirea plasamentului în regim de urgență dispus de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sau atunci când nu există acordul părinților sau, dupã caz, al unuia dintre părinți, pentru instituirea acestei măsuri.

Măsura plasamentului la o persoană sau familie

Plasamentul familial reprezintă încredințarea unui copil aflat în dificultate, în principiu temporar, unei familii, alta decât familia biologică.

Familia de primire poate fi compusă, în anumite cazuri, din membri ai familiei extinse sau ai comunității locale din care face parte copilul, consimte și prezintă condițiile morale, materiale și sanitare necesare.

Pot primi copii în plasament familiile și persoanele care au vârsta de minim 18 ani, au capacitate deplină de exercițiu, domiciliul în România și care depun o cerere în acest sens la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului denumită în continuare direcție în a cărei rază teritorială de competență își au domiciliul. Pe baza acestei cereri direcția evaluează garanțiile morale și condițiile materiale pe care le prezintă solicitanții avandu-se în vedere urmãtoarele aspecte:

a) personalitatea și profilul psihologic al membrilor familiei sau a persoanei, starea sănătății acestora dovedită cu adeverință medicală eliberată de către medicul de familie, aptitudinea de a educa copii, situația economică, viața familială, condițiile de locuit care să permită asigurarea intimității copiilor, petrecerea timpului liber, prepararea hranei în condiții igienice, precum și comportamentul social al acestora;

b)motivele pentru care familiile și persoanele doresc să primească copii în plasament.

Direcția evaluează garanțiile morale și condițiile materiale ale familiilor și persoanelor menționate în termen de cel mult 60 de zile de la data depunerii cererii și întocmește raportul de evaluare care cuprinde propunerea motivată privind modul de soluționare a cererii.

Dispoziția directorului General al direcției se comunică solicitantului în termen de 3 zile de la emiterea ei. Familia sau persoana nemulțumită de modul în care a fost soluționată cererea poate solicita Directorului General al Direcției în termen de 30 de zile de la comunicarea rezultatului, anularea dispoziției, reevaluarea motivelor care au stat la baza emiterii acesteia și emiterea unei noi dispoziții.

Alături de plasamentul la un asistent maternal profesionist, plasamentul familial reprezintă găsirea de alternative de tip familial pentru copiii care au o măsură de protecție.

Este recomandat ca plasamentul familial să fie avut în vedere în cazul copiilor care îndeplinesc condițiile pentru a fi adoptați, atunci când adopția corespunde interesului lor, iar planul individualizat de protecție are ca finalitate adopția internã. El trebuie considerat, în acest caz, ca o măsură de tranzit, pentru evitarea instituționalizării pe perioada necesară formalităților de adopție.

Măsura plasamentului la un asistent maternal profesionist

O modalitate aparte de protecție a copiilor care nu se bucurã de ocrotire din partea părinților naturali se realizeazã prin intermediul asistentului maternal profesionist. Aceasta este simultan și o formă de instituire a unor relații de tip parental și un mijloc pentru anumite persoane de a deveni părinți în altă formă decât cea naturală.. Asistentul maternal profesionist este o persoana fizica, atestata in conditiile legii, care prin activitatea pe care o desfasoara la domiciliul sau asigura cresterea, ingrijirea si educarea, necesare dezvoltarii armonioase a copilor pe care ii primeste in plasament.

Instituirea măsurii de plasament a copilului la asistent maternal profesionist se realizează numai în urma unui atent proces de potrivire al copilului cu asistentul maternal, astfel încât nevoile și preferințele copilului să fie satisfăcute. La instituirea măsurii de protecție se va ține cont de posibilitatea plasării copilului cu frații sau surorile acestuia, în cazul în care aceasta nu contravine interesului superior al copilului.

Asistentul social al copilului realizează potrivirea în baza planului individualizat de protecție și a celor mai recente evaluări ale nevoilor copilului și, respectiv, a abilităților și competențelor asistentului maternal, implicând în procesul de potrivire copilul, familia acestuia, asistentul maternal și familia sa, alți copii aflați în plasament la asistentul maternal, precum și alți specialiști.

Măsura plasamentului la un serviciu de tip rezidențial licențiat

Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidențial fiind interzis. Prin excepție, se poate dispune plasamentul într-un serviciu de tip rezidențial al copilului mai mic de 2 ani, în situația în care acesta prezintă handicapuri grave, cu dependență de îngrijiri în servicii de tip rezidențial specializate.

Este obligatoriu ca în cadrul serviciilor pentru protecția copilului de tip rezidențial, pe lângă activitățile de găzduire și îngrijire să se desfășoare activități de educație non-formală și informală, sprijin emoțional, consiliere, precum și dezvoltarea majorității deprinderilor de viață independentă și a unora dintre activitățile legate de reintegrarea sau integrarea familială.

Accesul la aceste activități este asigurat și monitorizat de serviciul pentru protecția copilului de tip rezidențial în responsabilitatea căruia se află copilul și care îi asigură găzduire.

Planul individualizat de protecție poate prevedea plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidențial, numai în cazul în care nu a putut fi instituită tutela ori nu a putut fi dispus plasamentul la familia extinsă, la un asistent maternal sau la o altă persoană sau familie.

Copiilor din cadrul serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial li se oferă sprijin concret și sunt încurajați să mențină legăturile cu părinții, familia lărgită și alte persoane importante sau apropiate, față de care aceștia au dezvoltată o legătură de atașament.

B. Plasamentul în regim de urgență este o măsură de protecție specială cu caracter temporar, care se stabilește în situația copilului abuzat sau neglijat, precum și în situația copilului găsit sau a celui abandonat în unități sanitare.

La stabilirea măsurii de plasament în regim de urgență se va urmări:

a) plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;

b) menținerea fraților împreună;

c) facilitarea exercitării de către părinți a dreptului de a vizita copilul și de a menține legătura cu acesta.

Măsura plasamentului în regim de urgență se stabilește de către instanța judecătorească la sesizarea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, care solicită emiterea unei ordonanțe președințiale de plasare a copilului în regim de urgență la o persoană, la o familie, la un asistent maternal sau într-un serviciu de tip rezidențial.

În termen de 48 de ore de la data executării ordonanței președințiale prin care s-a dispus plasamentul în regim de urgență, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sesizează instanța judecătorească pentru a decide cu privire la: înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu măsura plasamentului, decăderea totală sau parțială din exercițiul drepturilor părintești, precum și cu privire la exercitarea drepturilor părintești.

Pe toată durata plasamentului în regim de urgență se suspendă de drept exercițiul drepturilor părintești, până când instanța judecătorească va decide cu privire la menținerea sau la înlocuirea acestei măsuri și cu privire la exercitarea drepturilor părintești. Pe perioada suspendării, drepturile și obligațiile părintești privitoare la persoana copilului sunt exercitate și, respectiv, îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau șeful serviciului de tip rezidențial care a primit copilul în plasament în regim de urgență, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate și, respectiv, îndeplinite de către directorul direcției generale de asistență socială si protecția copilului.

C. Supravegherea specializată este o măsură de protecție specială, cu caracter temporar, care se dispune față de copilul care a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal.

Măsura supravegherii specializate constă în menținerea copilului în familia sa, sub condiția respectării de către acesta a unor obligații, cum ar fi:

a) frecventarea cursurilor școlare;

b) utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;

c) urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;

d) interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane.

  Această măsură de protecție specială, supravegherea specializată a copilului este dispusă de către Comisia pentru Protecția Copilului, atunci când există acordul părinților sau al altui reprezentant legal al copilului, sau de către instanța judecătorească, atunci când acest acord lipsește.

Măsura se ia la propunerea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului în a cărei unitate administrativ-teritorială se află copilul.

Comisia pentru Protecția Copilului, respectiv instanța judecătorească va ține seama, la dispunerea măsurii, de:

 a) condițiile care au favorizat săvârșirea faptei;

b) gradul de pericol social al faptei;

c) mediul în care a crescut și a trăit copilul;

d) riscul săvârșirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală;

e) orice alte elemente de natură a caracteriza situația copilului.

Monitorizarea aplicării măsurii, împrejurările care au stat la baza stabilirii acesteia, dispuse de Comisia pentru Protecția Copilului sau de instanța judecătorească, trebuie verificate trimestrial de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului.

Dacă împrejurările s-au modificat, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului este obligată să sesizeze de îndată Comisia pentru Protecția Copilului sau, după caz, instanța judecătorească, în vederea modificării sau, după caz, a încetării măsurii; dreptul de sesizare îl au, de asemenea, părinții sau alt reprezentant legal al copilului, precum și copilul. 

3.4. Rolul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului în cadrul sistemului de protecție a copilului

Prin hotarâre a Consiliului Județean, respectiv a Consiliului Local al sectorului municipiului București, se înființează Direcția Generală și se aprobă structura organizatorică, numărul de personal, precum și finanțarea acestei direcții.

Consiliile județene, respectiv consiliile locale ale sectoarelor municipiului București, aprobă, prin hotărâre, regulamentul de organizare și funcționare a Direcției generale, pe baza prevederilor regulamentului-cadru aprobat prin hotărâre a Consiliului Județean (C.J).

Atribuțiile Direcției generale, prevăzute în regulamentul-cadru, se completează cu alte atribuții, în funcție de caracteristicile sociale ale unitătilor administrativ-teritoriale și ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiului București.

Direcția generală realizează la nivel județean, respectiv la nivelul local al sectoarelor municipiului București, măsurile de asistență socială în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum și a oricăror persoane aflate în nevoie.

Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului are rolul de a asigura la nivel județean, respectiv la nivelul sectoarelor municipiului București, aplicarea politicilor și strategiilor de asistență socială în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum și a oricăror persoane aflate în nevoie.

Structura organizatorică, numărul de personal și bugetul Direcției generale se aprobă prin hotărâre a consiliului județean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului București, astfel încât funcționarea acesteia să asigure îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin potrivit legii.

3.4.1. Organizarea și funcționarea D.G.A.S.P.C. Galați

Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Galați (D.G.A.S.P.C. Galati) este instituție publică cu personalitate juridică, înființată prin Hotărârea Consiliului Județean Galați nr. 107 din 20.12.2004 și asigură la nivel de județ aplicarea politicilor de asistență socială ȋn domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum și a oricăror persoane aflate ȋn nevoie.

Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Galați se află în relații de subordonare cu Consiliul Județean Galați și este coordonată metodologic de către Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Autoritatea Națională pentru Persoane cu Handicap.

D.G.A.S.P.C Galați are sediul ȋn municipiul Galați, str. Brăilei, nr.138 B, județul Galalți.

Principiile care stau la baza activității D.G.A.S.P.C Galați sunt:

a) respectarea drepturilor și a demnității omului;

b) asigurarea autodeterminării și a intimitații persoanelor beneficiare;

c) asigurarea dreptului de a alege;

d) abordarea individualizată și centrarea pe persoane;

e) participarea persoanelor beneficiare;

f) cooperarea și parteneriatul;

g) recunoașterea valorii fiecarei persoane;

h) abordarea comprehensivă, globală și integrată;

i) orientarea pe rezultate;

j) imbunatățirea continuă a calității.

Activitatea DGASPC se finanțează din:

a) bugetul local al județului Galați;

b) bugetul de stat;

c) donații, sponzorizări și alte forme private de contribuții bănești, permise de lege;

d) sume alocate din Fondul special de solidaritate socială pentru persoane cu handicap;

e) programe de interes național pentu protecția și promovarea drepturilor copilului, din fonduri alocate de la bugetul de stat cu această destinație, din fonduri externe rambursabile și nerambursabile, precum și din alte surse, ȋn condițiile legii;

f) programe de interes național pentru protecția adulților cu handicap.

Patrimoniul DGASPC este format din bunurile imobile și mobile.

Structura organizatorică

Structura organizatorică și numărul de personal al D.G.A.S.P.C. Galați se aprobă de către Consiliul Județean Galați.

D.G.A.S.P.C. Galați are în structura sa compartimente funcționale, centre de plasament pentru copilul aflat în dificultate, centrul de tranzit pentru minori victime ale traficului și neacompaniați, centrul maternal, case de tip familial pentru copii aflați ȋn dificultate, complexe de servicii, centrul specializat de protecție ȋn regim de urgență a persoanelor adulte aflate ȋn nevoie, case de tip familial pentru persoanele cu handicap dezinstituționalizate, centrul de protecție a victimelor traficului de persoane și alte servicii.

În vederea exercitării și realizării atribuțiilor ce-i revin, D.G.A.S.P.C. Galați va asigura încadrarea cu prioritate a personalului cu studii socio-umane.

Conducerea DGASPC se asigură de către Directorul General si Colegiul Director.

Directorul General al DGASPC asigură conducerea executivă a acesteia și răspunde de buna ei funcționare ȋn ȋndeplinirea atribuțiilor ce ii revin.

Directorul General este ajutat de către doi directori adjuncti, un director general adjunct economic si administrativ si un director general adjunct pentru protecție socială.

Directorul General reprezintă DGASPC ȋn relațiile cu autoritațile și instituțiile publice, cu persoanele fizice si juridice din țară și din străinătate și ȋn justiție.

Directorul executiv și directorul executiv adjunct au calitatea de funcționar public.

Colegiul Director al Direcției Generale este compus din directorul executiv, directorii executivi adjuncți, personalul de conducere din cadrul Direcției generale, precum și 3 consilieri județeni având cu precădere studii socioumane, propuși de președintele consiliului județean.

Președintele colegiului director este secretarul general al județului. În situația în care președintele colegiului director nu își poate exercita atribuțiile, acestea sunt exercitate de către directorul executiv sau, după caz, de către directorul executiv adjunct al Direcției Generale.

CAPITOLUL IV

– MANAGEMENTUL ÎN ASISTENȚA MATERNALĂ-

4.1. Asistența maternală – alternativă la îngrijirea de tip rezidențial

Asistența maternală reprezintă o alternativă de tip familial temporară la ocrotirea rezidențială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi.

Serviciul de Asistență Maternală funcționează în cadrul D.G.A.S.P.C.Galați.

Scopul serviciului este oferirea unui cadru stabil și securizant în familii de asistenți maternali pentru copiii aflați în dificultate, până la găsirea unei soluții definitive de tip familial, reintegrare în familia naturală sau adopție.

Orice copil are dreptul de a beneficia de asistență maternală, dacă se impune acest lucru; serviciul are ca valori acceptarea diversității și promovarea egalității.

Copilul are propria identitate, Serviciul de Asistență Maternală acționând în virtutea valorizării și promovării respectului de sine al fiecărui copil; asistentul maternal și asistentul social al copilului lucrează împreună la creșterea respectului de sine al copilului și la dezvoltarea sentimentului că este util.

Copilul este sprijinit și încurajat să-și dezvolte abilități de depășire a situațiilor discriminatorii; copiii aparținând minorităților sunt sprijiniți și încurajați să-și dezvolte abilități de răspuns la atitudinile discriminatorii.

Plasamentul copilului care nu a implinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidențial fiind interzis.

Măsura plasamentului la asistent maternal profesionist, ca măsură de îngrijire temporară oferă copilului aflat în dificultate posibilitatea de a trăi într-un mediu familial și de a cunoaște valorile familiale, în timp ce se explorează identificarea unei familii permanente.

Familia constituie mediul în care copilul se naște, trăiește, se dezvoltă și se formează pentru viață. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacțiunilor dintre copil și mediul social. Are rolul central de asigurare a condițiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei și care stau la baza structurării personalității individului.

 În cadrul familial se deprind disciplina și spiritul de inițiativă și se cultivă sentimentul demnității, dreptății, iubirii, respectului și ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieții sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecțională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referință, dar și de formare a primelor conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze.

4.1.1. Activitatea Serviciului de Asistență Maternală

Serviciul de Asistență Maternală asigură protecția copilului care necesită stabilirea unei măsuri de protecție ce impune creșterea, îngrijirea și educarea copilului de către un asistent maternal profesionist.

Orice copil are dreptul de a beneficia de Serviciul de Asistență Maternală, dacă se impune acest lucru.

Copilul și familia sa au acces la Serviciul de Asistență Maternală care recunoaște nevoile individuale ale lor și răspunde acestora ținând cont de religie, origine etnică, limbă, cultură, dizabilități și sexualitate.

Această formă de protecție, plasament la asistent maternal profesionist, promovează o abordare de parteneriat în îngrijirea copiilor, implicând părinții, copiii, alți membri ai familiei și alte persoane semnificative pentru copil, asistenți maternali, familiile acestora, asistenți sociali, managerii serviciilor sociale, precum și orice alți specialiști.

Atribuțiile Serviciului de Asistență Maternală:

a) recrutează, evaluează, întocmește raportul de evaluare și propune Comisiei pentru Protecția Copilului eliberarea atestatului sau respingerea dosarului, motivindu-și temeinic propunerea;

b) organizează pregătirea de asistenți maternali profesioniști, inclusiv asistenți maternali specializați pentru copiii cu dizabilități precum și pentru plasament în regim de urgență;

c) încheie convențiile de plasament cu asistenții maternali profesioniști, pentru fiecare copil pentru care s-a stabilit plasamentul la asistent maternal profesionist;

d) efectuează periodic vizite la domiciliul asistenților maternali profesioniști și întocmește rapoartele de vizită și rapoartele de evaluare anuală a activității asistenților maternali profesioniști;

e) propune Comisiei pentru Protecția Copilului reînnoirea, suspendarea sau retragerea atestatului, motivandu-și temeinic propunerea;

f) identifică nevoile de pregătire și potențialul fiecărui asistent maternal profesionist, ale membrilor familiei acestuia;

g) efectuează evaluarea anuală a activității asistenților maternali;

h) întocmește statele de plată privind drepturilor copiilor plasați la asistenți maternali;

i) prezintă Comisiei pentru Protecția Copilului rapoarte trimestriale referitoare la evoluția copiilor plasați la asistenți maternali profesioniști;

j) instrumentează și soluționează toate sesizările referitoare la copiii care necesită protecție la asistenți maternali profesioniști;

k) organizează procesul de potrivire a copilului cu asistentul maternal, astfel încat nevoile și preferințele copilului să fie satisfăcute;

l) realizează raportul de revizuire a evaluării nevoilor copiilor plasați la asistenți maternali profesioniști;

m) întocmește convențiile de plasament ale asistenților maternali;

n) asigură păstrarea și actualizarea dosarelor copiilor aflați la asistenți maternali, precum și alte atribuții stabilite de lege.

Categorii de beneficiari ai măsurii de protecție specială, în Serviciul de Asistență Maternală

a) Copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;

b) Copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lasat în grija părinților din motive neimputabile acestora;

c) Copilul abuzat sau neglijat;

d) Copilul găsit sau copilul abandonat de către mama în unitățile sanitare.

Categorii de personal necesare desfășurării activității Serviciului Asistență Maternală:

a) Asistenții sociali ai amp;

b) Asistenții sociali ai copilului plasat la AMP;

c) Asistenții maternali profesioniști.

Managerul de caz

Managerul de caz (MC) este profesionistul care, îndeplinind condițiile menționate de prezentele standarde, asigurã coordonarea activitãților de asistență socială și protecție specialã desfãșurate în interesul superior al copilului

Managerul de caz este desemnat de către Directorul adjunct cu atribuții în domeniul protecției copilului al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului și poate fi angajat al acesteia.

Așadar, managerul de caz se centrează pe coordonarea, organizarea și direcționarea tuturor intervențiilor destinate asigurării serviciilor de integrare a acestora în beneficiul copiilor și familiilor acestora, pe reducerea perioadei de ședere a copiilor în sistemul de protecție prin urmărirea permanentă a progreselor înregistrate în atingerea finalității planurilor individualizate de protecție și concentrarea activitaților destinate prevenirii separării copilului de familia sa.

Fiecare furnizor de servicii sociale a adaptat forma managementului de caz în funcție de nevoile clienților, de resursele disponibile și de categoriile specifice ale persoanelor care solicitau serviciile sociale.

Managementul de caz este metoda de lucru obligatorie în domeniul protecției drepturilor copilului și reprezintă ansamblul tehnicilor, procedurilor și instrumentelor de lucru care asigură coordonarea tuturor activităților de asistență socială și protecție specială desfașurate în interesul superior al copilului de către profesioniștii din diferite servicii, instituții publice și private.

Managerii de caz sunt:

a) Asistenți sociali care au o experiența de cel puțin 2 ani de muncă în servicii pentru protecția copilului;

b) Au studii superioare socioumane sau medicale și o vechime în servicii pentru protecția copilului de cel puțin 3 ani;

c) Au studii superioare, altele decât socioumane sau medicale, au absolvit un curs postuniversitar în domeniul asistenței sociale și au o vechime în serviciile de protecție a copilului de cel puțin 5 ani.

4.1.2.Etapele managementului de caz în Serviciul de Asistență Maternală

Preluarea cazului

Copilul care are planul individualizat de protecție (PIP) cu obiectiv reintegrare/integrare în familia naturală, intră în atenția Serviciului de Asistență Maternală prin transmiterea cazului către managerul de caz, la sesizarea Serviciului evaluare inițială sau a Serviciul de intervenție în situații de abuz, neglijare, trafic, migrațiune, repatrieri (inclusiv telefonul copilului);

În situatația activităților de reinegrare/integrare în cadrul serviciilor de tip rezidențial și de asistență maternală, personalul specializat face parte din echipa care elaborează și implementează PIP.

Planul individualizat de protecție poate avea finalitate, după caz:

Reintegrare în familia naturală;

Integrare soci-profesională a tinerilor cu vârsta de 18 ani care părasesc sistemul de protecție a copilului;

Adopția internă.

Se poate face confuzie între luarea deciziei în ceea ce privește măsura de protecție specială necesară pentru un copil separat, temporar sau definitiv, de părinți din diferite motive și obiectivul final PIP.

În luarea deciziei amintite mai sus, conform legii care este clară: plasamentul copilului în serviciile rezidențiale se realizează numai dacă nu a putut fi, în primul rând, instituită tutela și mai apoi dacă copilul nu a putut fi plasat în familia lărgită sau la un asistent maternal ori la un alt tip de familie substitutivă.

Coordonatorul Serviciului de Asistență Maternală desemnează un responsabil cu elaborarea și implementarea PIP pentru reintegrare/integrare.

Responsabilul PIP este asistentul social al copilului din cadrul SAM, care face parte din echipa pluridisciplinară, cu respectarea standardelor minime obligatorii (SMO) privind managementul de caz în domeniul protecției drepturilor copilului.

Evaluarea detaliată

Responsabilul PIP analizează și utilizează informațiile existente în dosarul copilului (ancheta socială, adeverințe medicale, rapoarte, ‟cartea vieții”, etc). În această etapă se realizează/reactualizează: ancheta socială, evaluarea psihologică a copilului și familiei, evaluarea situației juridice, evaluarea stării de sănătate a copilului și familiei și evaluarea situației școlare a copilului.

Evaluarea detaliată cuprinde informații despre copil, familie, mediul de viața al familiei, precum și resursele comunitare relevante pentru client.

În toate fazele culegerii de informații sau evaluării, pentru completarea anchetei sociale și a fișei de evaluare psihologică, copilul și familia trebuie incurajați să-si exprime opiniile, sentimentele și atitudinile. De asemenea, copiii și părinții/familia sunt consultați și în ceea ce privește formularea concluziilor și recomandărilor, în urma evaluării facute. Evaluarea detaliată furnizează informațiile necesare elborării si implementării PIP.

Responsabilul PIP (asistentul social al copilului) împreună cu echipa multidisciplinară a Serviciului de Asistență Maternală realizează raportul de evaluare detaliată. Acest raport se realizează în concordanta cu etica profesională în maximum 30 de zile de la data sesizării și este semnat de responsabilul PIP și de către profesioniștii care au participat la evaluare și avizat de coordonatorul Serviciului de Asistență Maternală.

Responsabilul PIP întocmește planul individualizat de protecție, plan ce cuprinde obiectivele și activitățile ce vor fi realizate pe termen scurt si lung, activități ce sunt stabilite pe baza evaluării nevoilor copilului; planul este întocmit înaintea plasării copilului, sau imediat după, in cazul plasamentului în regim de urgența.

Ancheta socială

Pentru realizarea anchetei sociale, asistentul social al copilului din cadrul Serviciului de Asistență Maternală se întâlnește cu copilul, familia, persoanele importante pentru copil. Întâlnirile au loc la domiciliul familiei/asistentului maternal profesionist/familiei de plasament.

Asistentul social al copilului va utiliza concluziile și recomandările cuprinse în ancheta socială pentru elaborarea raportului de evaluare detaliată. Pe baza raportului de evaluare detaliată, profesioniștii stabilesc soluțiile cele mai potrivite pentru copil și obiectivele PIP.

Evaluarea psihologică a copilului și familiei

Măsurile și acțiunile întreprinse pentru fiecare copil trebuie să țină seama de cel puțin două categorii de date:

a) Date referitoare la familia în care va fi reintegrat/integrat copilul și la capacitatea acestuia de a răspunde sarcinilor de îngrijire și educare a copilului;

b) Date referitoare la copil, starea lui actuală și nevoile de dezvoltare.

În timpul realizării evaluării psihologice a copiilor, părinților, asistentului maternal profesionist, familiei de plasament, psihologul urmarește:

– Crearea sentimentului de siguranță la copil, familie (acordând atenție aspectului confidentialității);

– Identificarea eventualului risc de neglijare, abuz,abandon, institutionalizarea la care copilul ar putea fi supus in viitor;

– Evaluarea aspectelor de ordin psihologic și psiho-social care definesc contextul în care a avut loc separarea copilului de familia sa;

– Evaluarea aspectelor psihologice importante pentru procesul reintegrarii/integrarii, aspecte ce caracterizeaza clienții;

– Efectele pe care separarea, instituționalizarea, neglijarea le-au generat în dezvoltarea copilului și influența acestora asupra relației viitoare cu familia în care va fi reintegrat/integrat;

– Identificarea resurselor și nevoilor clienților;

– Formularea de recomandări privind eleborarea și implementarea PIP.

Fișele de evaluare psihologica servesc la personalizarea acțiunilor întreprinse pentru copil și familie, prin cunoșterea ți întelegerea particularitaților proprii acestora.

Elaborarea planului individualizat de protecție

Pentru fiecare copil aflat în atenția Serviciului de Asistență Maternală se elaborează un PIP. Pentru fiecare caz în parte, specialiștii Serviciului de Asistență Maternală colaborează, în vederea întocmirii PIP, cu toți profesioniștii din celelalte servicii pentru protecția copilului care sunt și/sau au fost implicați în cazul respectiv.

Copilul plasat la asistentul maternal trebuie sa aibă întocmit un plan de permanență și toate activitățile propuse în acest plan vor fi implementate, planul individualizat de protecție este revizuit periodic, orice modificare a planului fiind realizată numai după revizuire.

Elementele minime care trebuie cuprinse la întocmirea planului individualizat de protecție sunt:

• Dezvoltarea copilului;

• Starea de sanatate a copilului;

• Educația copilului;

• Menținerea legăturii cu familia biologica (dacă este în interesul copilului);

• Activitatea asistentului social responsabil de caz

• Reușita plasamentului (care să cuprindă progresele înregistrate; eventualele probleme, măsuri propuse/obiective)

• Planul cu privire la copil si responsabilități.

Responsabilul PIP transmite, în cel mai mult două săptamâni de la plasarea copilului, copii ale planului individualizat de protecție următoarelor persoane: copilului, familiei acestuia și asistentul maternal; pe aceasta cale părțile vor fi informate că există întâlniri de revizuire regulate și că acestea reprezintă modalitatea de a propune schimbări în planul de permanență.

Pregătirile referitoare la îngrijirea de zi cu zi a copilului se realizează înaintea plasării copilului sau în cel mult 7 zile după plasare, în cazul plasamentului în regim de urgență; asistentul social al copilului va facilita comunicarea și informarea parților (copil, familie, asistent maternal).

Punerea în aplicare a PIP

Responsabilul de PIP coordonează toate intervențiile profesioniștilor implicați și a serviciilor oferite pe parcusrul procesului de reintegrare/integrare. Responsabilul de PIP monitorizează permanent atingerea obiectivelor propuse și asigură coerența intervențiilor. Aceasta trebuie să fie în măsura să precizeze modalitațile în care s-a intervenit în fiecare caz particular, etapa de asistență în care se află acel caz, precum și tipurile de intervenții (și desfașurarea lor anticipată, în timp), care vor urma.

Principalele activități derulate pentru atingerea obiectivelor PIP:

Pregătirea copilului pentru reintegrare/integrare

Copilul va fi pregătit de reintegrare/integrare atât de specialiștii Serviciului de Asistență Maternală, cât și de persoanele importante pentru el, care se află în mediul de viața din care el va pleca.

În situația în care copilul a fost separat de familia sa o perioadă mai lungă de timp, asistentul social informează permanent copilul despre familia sa, evenimentele trăite de membrii familiei, astfel încât acesta să cunoască istoria familiei sale și să o accepte pentru reîntoarcerea sa în familie.

Copilul are dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu aceștia, precum și cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat în viața de familie.

Copilului i se acorda sprijin pentru înțelegere și depășirea unor eventuale traume cauzate de separarea de familie, a înțelegerii situațiilor care au dus la luarea acestei măsuri de protecție și va fi consiliat în vederea reconcilierii cu familia și acceptarea trecutului. Un accent deosebit se acordă pentru menținerea relațiilor copilului cu frații săi, prin vizite și activități comune.

Pregătirea familiei pentru reintegrare/integrare

Familia biologică este ajutată să depășească situația/situațiile care au determinat instituirea unei măsuri de protecție pentru copil, să reia sau să mențină relațiile continue cu acesta. Specialiștii Serviciului de Asistență Maternală vor informa familia în legătură cu evoluția copilului pe perioada separării. Familia este ajutată să înțeleagă efectele separării asupra copilului în vederea adaptării ei adecvate în momentul integrarii acestuia. Familia este informată despre planul individualizat de protectie/planul de servicii, cât și depre modalitatea de implementare a acestora.

Familia va fi consiliată asupra drepturilor și responsabilitaților pe care le are, asupra posibilitaților de asistare legală și a condițiilor în care se realizează aceasta.

Familia de plasament va fi pregatită pentru înțelegerea rolului, drepturilor și responsabilitaților față de copilul luat în plasament. Specialiștii Serviciului de Asistență Maternală acordă o importanță deosebită pragătirii familiei de plasament pentru a ințelege, sprijini și facilita menținerea relațiilor copilului cu familia lui biologică. Familia de plasament va fi pregatită pentru a înțelege pe de o parte, rolul său de a oferi îngrijire de scurtă durată pentru copilul plasat, si, pe de altă parte, pentru a înțelege nevoile copilului de ȋngrijire ȋn familia biologică sau într-o familie adoptatoare.

Organizarea întâlnirilor copil – familie

Întâlnirile propriu-zise dintre copil și familie sunt organizate și mediate/supravegheate de către personalul Serviciului de Asistență Maternală. Întâlnirile se pot organiza la sediul SAM, la domiciliul familiei, la domiciliul familiei de plasament, precum și în alte locuri adecvate.

La prima întalnire este obligatorie prezența unui profesioist SAM (asistent social) pentru a media discuțiile, pentru a-l ajuta pe copil și pentru a răspunde la întrebarile suplimentare ale părinților.

Întalnirile copil-familie sunt consemnate în raportul de întâlnire copil – familie. Pentru ȋntâlnirile nemediate raportul este realizat de către asistentul maternal.

Scopul întalnirii copil – familie este să sprijine părintele să dobândească abilitățile parentale și să-i responsabilizeze.

Mijloacele de realizare a activităților prezentate anterior sunt următoarele:

Consiliere psiho-socială și juridică ;

Informarea și orientarea clienților;

Consiliere psiho-socială și juridică

Consilierea copilului se realizează numai în cadrul SAM, într-un spatiu special amenajat destinat numai ședintelor de consiliere. Spațiul trebuie să asigure intimidate și siguranță clienților.

Scopurile consilierii psiho-soaciale și juridice a copilului pot fi: reconcilierea copilului cu familia și acceptarea trecutului, depășirea traumelor cauzate de separare sau pierdere; pregătirea copilului pentru schimbarea mediului de viață; refacerea, menținerea, consolidarea relației copilului cu familia; stabilirea unor relații de atașament pozitive; stimularea și încurajarea copilului de a-și exprima sentimentele și opiniilor; reducerea stării de dependentă față de instituție și personalul ei.

Consilierea familiei se realizează la sediul SAM, cu respectarea intimității și a confidențialității.

Scopurile consilierii psiho-sociale și juridice a familiei pot fi: depășirea situației care a determinat instituirea măsurii de protective a copilului; exercitarea abilitaților de creștere, îngrijire, dezvoltarea competentelor parentale și educație pentru sănătate; informarea și pregătirea părinților pentru a face fața cerințelor copilului cu dizabilități; consolidarea relațiilor cu copilul; consilierea părinților pentru obținerea drepturilor de muncă.

Informarea și orientarea clienților

Activitățile de informare se regăsesc în toate fazele procesului de reintegrare/integrare a copilului ȋn familie.

Modalitatea și conținutul informațiilor oferite de SAM sunt adaptate nivelului de înțelegere al clienților.

Activitățile de informare vizează:

• copilul: informarea copilului despre rezultatele evaluării detaliate, despre conținutul PIP, despre data începerii și încheierii serviciilor oferite, despre oportunitățile de pregătire școlară și profesională, despre drepturi și responsabilități;

• familia: informarea familiei despre rezultatele evaluării detaliate, despre conținutul PIP, resursele comunitare și drepturile prevăzute de legislație, despre serviciul ȋn care este plasat ȋn prezent copilul și despre posibile alternative pentru copil;

• persoanele importante pentru copil: informarea despre conținutul PIP, despre implicațiile reintegrării/integrării, despre importanța implicării acestora ȋn acest proces.

Monitorizarea și reevaluarea implementării PIP

Monitorizarea implementării PIP se realizează de către responsabilul de PIP și urmarește:

Dacă specialiștii implicați în implementarea PIP au inițiat activitățile prevazute în PIP;

Medierea relației dintre copil și familie, pe de o parte, și profesioniști, pe de altă parte;

c) Re/evaluarea situației copilului, respectiv a modului de implementare PIP, cel puțin o data la 3 luni, și, dacă este necesar, revizuire PIP.

d) Înregistrarea permenentă a informațiilor, progreselor, evoluției cazului în dosarul copilului și în baza de date a SAM;

e) Dacă dosarul cazului este complet și toate documentele sunt semnate de către profesioniștii care le-au întocmit și avizate de către coordonatorul SAM sau managerul de caz, în funcție de responsabilitățile pe care aceștia le au;

f) Întocmirea contractului cu familia, sau modificarea acestuia, atunci când este cazul.

Responsabilul PIP întocmește repoarte de re/evaluare și, după caz, de revizuire PIP care trebuie avizate de coordonatorul SAM și trebuie transmise, membrilor echipei, familiei și, după caz, copilului. Atunci când obiectivele PIP pentru reintegrare au fost atinse, managerul de caz din cadrul DGASPC popune Comisiei de Protectia Copilului sau, după caz, instanței de judecată revocarea măsurii de protecție și reintegrarea copilului în familie.

Activitati post-reintegrare/integrare

Activitățile post-reintegrare/integrare ale SAM se desfașoară cu scopul evaluării situației copilului și a familiei reîntregite.

Activitățile constau în:

Evaluarea modului de relaționare copil – familie;

Verificarea modului în care copilul și familia sunt implicați în activități care au ca scop integrarea în comunitate;

Colaborarea cu serviciile comunitare pentru asigurarea accesului neîngrădit al copilului la: gradiniță/școală, psihopedagog, serviciile medicale, servicii specializate,etc.

Colaborarea cu structurile/serviciile locale pentru acordarea sprijinului necesar în vederea implicarii copilului în activități de petrecere a timpului liber, de socializare.

Asistența copilului și a familiei se realizează până la momentul în care relațiile familiale sunt armonioase, iar familia asigură securitatea fizică, psihică și economică a copilului. Relația profesioniștilor cu familia copilului trebuie să incurajeze autonomia familiei și să nu creeze dependența acesteia de serviciile sociale. Finalizarea relației clienților cu profesioniștii trebuie discutată încă de la începutul intervenției și pe întreg parcursul desfășurarii procesului de reintegrare/integrare.

La încetarea măsurilor de protecție specială prin reintegrarea copilului în familia sa, serviciul public de asistență socială, organizat la nivelul municipiilor și orașelor, persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul de specialitate al primarului, precum și direcția generala de asistență socială și protecția copilului, în cazul sectoarelor municipiului București, de la domiciliul său, după caz, de la reședința părinților, au obligația de a urmări evoluția dezvoltării copilului, precum și modul în care părinții iși exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile cu privire la copil. În acest scop, acestea întocmesc rapoarte lunare pe o perioada de minimum 6 luni.

CONSIDERAȚII FINALE

Procesul de regularizare a copilariei, care face obiectul sistemului de protecție din România poate fi surprins ȋn fenomenul asistenței maternale ȋn trei ipostaze: ipostaza institutionalizării copilăriei protejate, caracterizată de influența specialiștilor ȋn gestionarea ȋngrijirii; ipostaza familiarizării sale, care se referă la includerea copilului aflat ȋn responsabilitatea statului ȋntr-un mediu familial de ȋngrijire, considerat cel mai potrivit pentru ȋntampinarea nevoilor de dezvoltare a copilului; ipostaza individualizării copilăriei care se referă la abordarea ȋngrijirii copilului din perspectiva respectării drepturilor sale, pentru creearea și sporirea autonomiei acestuia.

Acest proces de regularizare a copilăriei a avut drept consecință dezvoltarea unei tendințe de profesionalizare graduală a practicilor parentale, precum o conformare a acestora la standardele impuse pentru respectarea drepturilor copilului. Acest proces de profesionalizare a cunoscut mai multe dimensiuni subsecvente: de creștere a gradului de supraveghere a părinților, în care mass-media a avut un rol major, de creștere a gradului de participare a părinților la ingrijirea specializată a copiilor (pediatrie, psihologie, psiho-pedagogie, asistență-socială, etc), de creștere a gradului de competență parentală prin programe specifice adresate părinților.

Procesul de profesionalizare a practicilor parentale acumulat cu creearea ȋn special prin intermediul retoricii și al practicilor instituționale subordonate bunăstării copilului, a luat forma ocupației de părinte profesionist pentru copiii din sistemul de protecție. Astfel a apărut ocupația de asistent maternal profesionist.

Competențele si responsabilitățile acestei profesii se suprapun într-o bună măsură cu cele asociate calității de părinte, dar există și trăsături distinctive. În primul rând, este vorba despre caracterul contractual al acestui tip de parentalitate, evidențiat prin câteva dimensiuni:

funcționarea parentalității ȋn condiții de salarizare;

apartenența la un sistem de formare a competențelor parentale de evaluare și atestare a acestora;

transparența practicilor parentale față de instituțiile de protecție, asigurată prin activități de monitorizare și supraveghere realizate de către instituție;

funcționarea într-un cadru contractual care include drepturi și responsabilități derivate din calitatea de angajat al DGASPC;

existența în construcția angajamentului parental substitutiv, ca element structural esențial al dezangajării programate, care se referă la faptul ca asistentul maternal va funcționa ca ȋngrijitor parental pe o perioadă limitată de timp, decisă de modul ȋn care sunt instrumentate instituțional situația copilului și intervenția asupra familiei biologice a acestuia.

Aceste caracteristici ale unui tip particular de parentalitate generează și fenomenul de deprivatizare a ordinii domestice din familia de asistență maternală.

Ȋngrijirea pe care asistentul maternal o acordă copilului nu mai ține ȋntru totul de logica rațională a eficienței muncii, căreia i-ar putea spune alfa-management al ȋngrijirii, ci una specific domestică, ȋn care intră ȋn calcul factorii afectivi și emoționali, concentrarea pe satisfacerea nevoilor copilului, care populeaza sfera managementului maternal (beta-managementul).

STUDIU DE CAZ

La Serviciul Public Specializat (Direcția Generală pentru Protecția Drepturilor Copilului – prezentata ȋn continuare ca DGASPC), Serviciul “Asistență Maternală” s-a primit o solicitare a unui asistent maternal profesionist din localitatea X pentru revocarea măsurii Comisiei pentru Protectia Copilului (CPC) prin care copilul Andrei, ȋn vârsta de 7 ani, era ocrotit de către acesta ȋn regim de asistență maternală. Asistentul maternal motiva decizia sa prin faptul că nu cu mult timp ȋn urmă i se oferise posibilitatea de a pleca ȋn Italia pentru a munci.

Ca răspuns la solicitarea asistentului maternal, supervizorul de zona al DGASPC a realizat câteva convorbiri telefonice de informare cu lucrătorul social din localitatea X și Fundația Z care a instrumentat ȋn prima fază cazul, înainte ca el să fi fost referit DGASPC. După discuțiile realizate cu acestia din urmă și după consultarea unor documente din arhiva DGASPC, a reieșit faptul ca Andrei provine dintr-un centru de plasament, este orfan iar nașterea a fost ȋnregistrata tardiv. Ȋn istoricul social al acestui copil s-au evidențiat complicații de ordin medical, copilul suferind de malnutriție și afecțiuni ale pielii. Premergător plasamentului ȋn regim de asistență maternală, copilul a fost internat ȋntr-o unitate spitaliceasca. Ȋn spital, Andrei a fost abuzat fizic și sexual de către un alt minor, coleg de salon cu acesta.

Ȋn urma sesizării acestor fapte, copilul a fost supus unor investigații la un laborator de medicină legală unde medicii au diagnosticat abuzul sexual. Ulterior acestor evenimente, copilul a fost introdus ȋntr-un grup terapeutic, dar pentru o perioada scurta de tip. Deoarece Fundatia Z a identificat un asistent maternal (cel ȋn cauză), Andrei a fost dat spre ocrotire acestuia prin hotararea CPC. Pâna ȋn momentul referirii cazului către DGASPC, Fundația Z a instrumentat și aplicat planul de permanență pentru copil, realizând totodată și supervizarea asistentului maternal și a lucrătorului social comunitar pe acest caz. Toate rapoartele de activitate ale asistentului maternal și rapoartele realizate ȋn urma vizitelor ȋn familie de către Fundația Z nu au sesizat nici o abatere de la planul de permanență al copilului.

Pentru a evalua solicitarea asistentului maternal de revocare a măsurii de ocrotire, supervizorul de zona DGASPC s-a deplasat ȋn localitatea X unde, ȋmpreuna cu lucrătorul social comunitar a realizat o vizită ȋn familia ȋn care era ocrotit Andrei. Înainte ȋnsă de a ajunge la domiciliul asistentei maternale, cei doi specialiști au fost abordați de către un vecin care a reclamat faptul că soțul asistentei maternale, cât si aceasta din urmă au agresat copilul ȋn nenumărate rânduri și chiar l-au forțat pe acesta sa se autostimuleze și să-și expună părțile intime. Mai mult, copilul ar fi fost infometat de nenumărate ori și forțat să-și spele singur hainele. Totodată, vecinul a mai declarat că sotul asistentei maternale era cunoscut ca o persoana consumatoare de băuturi alcoolice.

Odată ajunși la domiciliul asistentului maternal, cei doi au întâmpinat probleme deoarece nimeni nu deschidea ușa, cu toate că era evident că cineva era acasă. După lungi insistențe, mama asistentei maternale a deschis ușa, afirmând că aceasta din urmă plecase deja ȋn Italia, iar ea ȋngrijea singură copilul.

La apariția supervizorului DGASPC și a lucrătorului social, Andrei a devenit anxios, refuzând să răspundă la ȋntrebările acestora. Din primul contact, cei doi specialiști au observat că acesta prezenta o igiena precară, iar limbajul era foarte slab dezvoltat. Ȋn urma ȋntrevederii cu copilul, acesta a mărturisit că a fost bătut de nenumărate ori de către asistenta maternală și de către soțul acesteia și că a fost închis în toaleta unde sub presiunea celui din urmă și-a expus părțile intime și s-a autostimulat.

Ca urmare a celor constatate, supervizorul DGASPC a sesizat Serviciul Asistență Maternală al DGASPC cu privire la existența unei posibile situații de abuz ȋn familia de plasament.

Prin urmare, s-a dispus efectuarea unei anchete de către SAM al DGASPC care a realizat o evaluare psihologică a copilului și a membrilor familiei asistentului maternal. La scurt timp, măsura de ocrotire a fost revocată, iar asistentului maternal i-a fost retras atestatul. Copilul a fost dat spre ocrotire unui alt asistent maternal.

Aplicarea metodelor și tehnicilor pentru studiul de caz prezentat anterior oferă un model de instrumentare a unui caz social, fără a exclude alte perspective sau abordări, ȋn funcție de stilul de lucru al fiecarui asistent social.

1. Documentarea

Imediat după ce cazul a fost semnalat către DGASPC, supervizorul de zonă a solicitat arhivei institutiei eliberarea dosarului de plasament al copilului. Ȋn dosarul copilului s-au evidențiat o serie de acte medicale și evaluări psihologice ȋn care nu se regăsea abuzul sexual suferit de către acesta ȋn spital. Cu toate acesta, ȋntrevederile avute cu lucrătorul social din localitatea X și cu directorul centrului de plasament din care provenea copilul au adus informatii suplimentare, chiar dacă nu oficiale, care sugerau acest abuz. Prin urmare, supervizorul a contactat spitalul ȋn care a fost internat Andrei și, printr-o solicitare oficială, a cerut documente suplimentare despre presupusul abuz. Astfel a identificat o serie de referate de situație și evaluări psihologice care au confirmat trauma suferită de Andrei. Pe parcursul instrumentării cazului, supervizorul a comparat aceste documente cu alte evaluări psihologice realizate mai recent, ȋncercand să identifice o coerență a acestor informații care să conveargă către diagnostic.

Dosarul instrumentat ȋn acest caz a cuprins: acte de stare civilă (certificat de naștere, certificate de deces ale părinților), acte medicale (fișa medicală de la medicul de familie, fișa epidemiologică, bilete de externare, evaluări psihiatrice), documente școlare (adeverință de elev, foaie matricolă, caracterizare de la ȋnvățător), fișa de evaluare psiho-socială din centrul de plasament, ancheta socială realizată de centrul de plasament, acte juridice (hotărâre de internare ȋn centrul de plasament, sentință civilă de abandon, hotărârea de plasament la asistentul maternal).

Paralel s-a recurs la identificarea unui alt asistent maternal cu o pregătire și o dispoziție mai mare pentru ocrotirea unor copii cu o astfel de traumă ȋn istoricul social. Pentru familia identificată s-au solicitat acte de stare civilă, acte medicale (fișa de angajare), evaluări psihologice anterioare și prezente, acte de studii, declarații de venit, acte de proprietate pentru imobil, recomandări, autobiografie, acte juridice și caziere judiciare. Informațiile cuprinse ȋn aceste documente au fost confirmate prin intermediul ȋntrevederilor realizate cu asistentul maternal și membrii familiei acestuia.

2. Observația

Ȋn prima vizită efectuată ȋn familia asistentului maternal cu ocazia primirii sesizării situației problematice se folosesc următoarele forme ale observației:

(a)   observația indirectă (datele obținute vor completa pe cele obținute prin documentare) – observația vizează aspecte legate de primele persoane ȋntâlnite ȋn comunitate – vecinul și lucrătorul social comunitar.

               Observația este neprogramată, spontană;

               Se pot obține informații despre problema (care pare a avea alte conotații decât cea din sesizare);

               Observarea comportamentului non-verbal al vecinului

     denunțător

     coleric

     aduce grave acuze asistentului maternal și familiei acestuia cu privire la modul de ȋngrijire a copilului plasat

               Atitudinea incriminatoare a vecinului relevă probleme de relaționare a familiei asistentului maternal cu comunitatea;

               Ȋntrevederea (neprogramată) cu vecinii și rezultatele observării acestora va determina modificarea ghidului de observație pentru ȋntrevederea cu clientul (copilul plasat) și familia de plasament;

(b)  observația directă

               Observarea mediului din care face parte clientul

   asistenta maternală și soțul acesteia lipsesc de la domiciliu;

   ȋntârzie să răspundă/să deschidă poarta;

   refuzul soacrei asistentei maternale de a prezenta locuința (motivează ca locuința este ȋncuiată și că nu are cheia acesteia);

   gospodăria are aspect ȋngrijit și curat;

               Observarea clientului (a copilului)

   igiena acestuia este precară;

   copilul pare a fi subdezvoltat;

   ȋmbracămintea este sumară, deteriorată și murdară;

   copilul este desculț deși vizita se realiza ȋn luna octombrie ;

   diferența de ȋngrijire dintre client și copilul natural al familiei (apropiat ca vârstă);

   limbaj slab articulat, incoerent, evidențierea unor probleme de natură logopedică;

   detasarea emoțională a copilului față de presupusul abuz sexual din partea soțului asistentei maternale;

   ȋn final copilul este timorat și evident stânjenit despre discutarea presupusului abuz sexual;

   copilul este atașat de familia asistentului maternal și are o relație pozitivă puternică cu copilul natural al AMP.

               observarea altor membri ai familiei

   soacra asistentei maternale este foarte agitată, prezintă comportamentul unui om surprins, luat pe nepregatite;

   fiica asistentei maternale era foarte bine ingrijită;

   un alt membru al familiei iese din casă pe care soacra asistentei maternale a refuzat să o prezinte asistentului social;

   atitudinea soacrei asistentului maternal față de copilul luat ȋn plasament este de autoritate excesivă, indiferenta față de dezvoltarea și ȋngrijirea adecvată a acestuia;

               observarea ȋn cadrul ȋntrevederii cu soțul asistentei maternale (presupus abuzator):

   înfățișarea unei persoane prezentabile;

   comportament deschis, cooperant;

   atitudine optimistă, zâmbește frecvent;

   este ȋngrijit și atent la contactul cu asistentul social;

   promovează imaginea unei relații foarte bune cu copilul aflat ȋn plasament;

   nu recunoaște abuzul sexual.

3. Întrevederea

Analizând demersul pe care trebuie să-l realizeze asistentul social pentru evaluarea corectă și completă a cazului, este recomandat sa se utilizeze tehnica ȋntrevederii ȋn următoare situații:

   Realizarea ȋntrevederii cu un medic din unitatea spitalicească unde s-a realizat abuzul. Ȋntrevederea, ȋn acest caz, va urmări să culeagă informații cu caracter general despre situația copilului, aâand următoarele direcții de analiză:

   informații cu privire la stadiul de dezvoltare phihomotorie a copilului: dezvoltarea motorie, cognitivă (ȋn special a limbajului), comportament socio-afectiv;

   comportamentul de relaționare față de adult și alți copii;

   starea de sănătate;

   evaluarea medicală după semnalarea abuzului, etc.

   Realizarea unei ȋntrevederi cu terapeutul de la grupul de suport unde a participat copilul:

   informații cu privire la starea copilul la ȋnceputul terapiei;

   schimbările care au apărut pe parcursul terapiei;

   recomandări pentru lucrul cu copilul, etc.

   Ȋntrevedere cu lucrătorul social comunitar

   cunoașterea datelor pe care le deține lucrătorul social cu privire la realizarea plasamentului, ȋncepând cu momentul de potrivire asistent maternal – copil;

   informații cu privire la evoluția copilul ȋn familie, dacă acesta s-a adaptat noilor condiții;

   informații despre modul cum recunoaște și răspunde asistentul maternal la necesitațile de dezvoltare armonioasă a copilului;

   cunoașterea situației asistentului maternal și a copilului prin prisma membrilor comunității etc.

               Ȋntrevedere cu o persoană din comunitate:

   informații cu privire la asistentul maternal și la modul cum se ocupă de ȋngrijirea și educarea copilului;

   date despre familia aistentului maternal, cu exemplificarea fiecarei caracteristici prezentate etc.

               Ȋntrevederea cu copilul aflat ȋn plasament la asistentul maternal

Discuția cu copilul a fost centrată pe evaluarea adaptării ȋn familie: cum relaționează cu toți membrii familiei și asistentul maternal, ce ii place mai mult la familie sau dacă sunt lucruri care il nemulțumesc, dacă are prieteni ȋn comunitate și cum ȋși petrece timpul cu aceștia, persoanele din familie de care se simte atașat copilul, etc.

4. Interviul

După ce ȋn prealabil asistentul social a realizat o ȋntrevedere cu persoanele implicate ȋn caz, acesta a programat realizarea interviului de explorare cu Andrei. Ulterior, va utiliza și metoda interviului diagnostic.

Asistentul social va aplica metoda interviului la domiciliul asistentului maternal dupa ce și-a construit ȋn prealabil un ghid de interviu cu ȋntrebări specifice pentru fiecare intervievat ȋn parte.

Datorită faptului ca asistentul maternal era plecat din țară, pot fi intervievate următoarele persoane:

               mama asistentei maternale;

               copilul plasat ȋn asistență maternală.

Interviul cu mama asistentei maternale

Ghidul de interviu

     Ce a insemnat pentru dumneavoastră venirea lui Andrei ȋn familie?

     Cum apreciați dezvoltarea lui Andrei ȋn momentul venirii lui ȋn familie?

     Ce schimbări de comportament ați observat la membrii familiei după venirea copilului ?

     Ce schimbări de comportament ați observat la Andrei după o perioadă de acomodare?

1.     Cum se ȋnțelege Andrei cu nepoata dvs.?

2.     Cum intervin parinții dacă apar conflicte ȋntre ei?

3.     Cum relaționează Andrei cu copii de vârsta apropiată? (gradiniță, copiii vecinilor)

Interviul cu Andrei

Ghid de interviu

1.     Cum ai fost primit de membrii familiei când ai venit acasă la asistentul maternal?

2.     Cum te joci cu celălalt copil din familie?

3.     Cu cine dormi tu?

4.     Te duci la baie singur sau te ȋnsoțeste cineva din familie?

5.     Daca te ȋnsoțeste cineva la baie se uita la tine?

6.     Ce parere ai despre felul ȋn care se poarta familia cu tine?

7.     Crezi ca familia se poartă cu tine altfel decât cu copilul lor? Dă-mi câteva exemple.

8.     Cum ești pedepsit când esti obraznic?

9.  Te simți bine ȋn acestă familie?

10.  Cât timp ai vrea să mai stai aici?

5. Genograma familiei asistentului maternal care are copilul ȋn plasament

Legendă

Persoana de sex masculin

Persoana de sex feminin

Copil in plasament

6. Analiza câmpului de forțe

Tabelul câmpului de forțe

7. Grupul de suport

Ȋn etapa de intervenție s-a recurs la formarea a doua grupuri de suport multidimensionale:

1. Grup terapeutic pentru copilul abuzat

Ȋn acest caz, supervizorul de zonă din partea DGASPC ȋmpreună cu psihologul instituției au organizat un grup de terapie format din 7 copii dintr-un centru de plasament, care ȋn istoricul social prezentau evenimente similare cu cele ale lui Andrei (abuz fizic și sexual). Andrei a fost cuprins ȋn acest grup terapeutic care avea o frecvență saptămanală și se desfășura la sediul centrului de plasament. Psihologul, care ȋndeplinea și funcția de terapeut al acestui grup, a aplicat mai multe tehnici și proceduri specifice acestui tip de abuz, ȋn special tehnici de interacțiune ȋn grup prin care s-a ȋncercat depașirea traumei prin diferite jocuri de rol, psihodrame, terapii ludice, etc. Ȋn cea de a doua perioadă a acestui grup au fost introduși copii care ȋn istoricul lor social nu prezentau astfel de evenimente, cu scopul de a largi sfera de interacțiune ȋn grup.

2. Grup de suport profesional

La inițiativa lucrătorului social comunitar care instrumenta cazul s-a format un grup de suport profesional ai cărui membri au fost: supervizorul de zonă DGASPC, psiholog DGASPC, medicul de familie, directorul centrului de plasament din care provenea Andrei, șeful SAM din cadrul DGASPC, șeful biroului “Abuzˮ DGASPC, asistentul social al fundatiei Z. Tema acestui grup de suport a fost identificarea unor soluții alternative și construirea unui plan de permanență pentru Andrei. Astfel s-a recurs la identificarea unui nou asistent maternal care a fost supus, ȋmpreuna cu ȋntreaga familie, la o evaluare psiho-socială complexă. Auxiliar, grupul de suport a tratat aspecte legate de prevenirea abuzului sexual la copiii ocrotiți ȋn familiile substitut. Membrii grupului au căzut de acord că acest grup de suport profesional să devină o resursă permanenăa și pentru ceilalți lucrători sociali din comunitațile rurale.

Recomandări pentru familia substitutivă

Având în vedere rolul fundamental al familiei substitutive în a oferi copilului afectivitate și un mediu suportiv, precum și un mediu educațional adecvat, s-au recomandat următoarele;

Susținerea copilului privind includerea acestuia ȋntr-un program de consiliere și terapie;

Fixarea unor reguli stricte, implicarea copilului după orele de curs într-un program foarte bine stabilit;

Implicarea copilului ȋn anumite sarcini în care să aibă anumite responsabilități;

Educarea unor deprinderi de autoservire și relaționare;

Copilul poate fi îndrumat să își valorifice energia prin activități sportive;

Încurajarea progresului în activitatea personală;

Acordarea recompenselor la orice progres, fie el cât de mic;

Încurajarea si stimularea copilului pentru a dezvolta comportamente pozitive;

Participarea familiei substitutive la ședințe de consiliere cu privire la modalitățile de organizare a timpului liber al copilului.

Obiectivul general al Planului Individualizat de Protecție este reintegrarea în familia naturală/extinsă.

BIBLIOGRAFIE

A. Articole, studii de specialitate tratate, cursuri:

1. Alina Hurubean, Tehnici de intervenție în asistență socială, Suport de curs, Iași, 2009

2. Alois Gherguț, Mangementul serviciilor de asistență psihopedagogică și socială, Editura Polirom, , 2003

3. Chelcea Septimiu, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative, (editia a 2-a) Editura Economică, București, 2004

4. Cristian Bocancea, George Neamțu, Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1999

5. Cristina Neamțu, Ipostaze ale ocrotirii și protecției copilului, în Revista de cercetare și intervenție socială, Editura Lumen, Iași, 2004

6. Cristina Stefan, Familia monoparentalã, O abordare politicã, Editura Polirom, Iași, 2006

7. Doru Buzducea, Aspecte contemporane în asistența socială. Iași, Editura Polirom, 2005

8. Livius Manea, Metode și tehnici în asistența socială – suport de curs, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Specializarea Asistență Socială, Universitatea din București, 2004

9. Ion Petrescu, Management, Editura Holding, București, 1991

10. Maria Bulgaru, Asistența socială, fundamente teoretice și practice, Manual, Chișinău, 2009

11. Maria Roth-Szamoskozi, Perspective teoretice și practice ale asistenței sociale, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2003

12. Ovidiu Nicolescu, Ion Verboncu, Management, Editura Economică, București, 1995

13. Petru Iluț, Abordarea calitativă a socioumanului. Concepte și metode, Editura Polirom, Iași, 1994

14. Raluca Zanca, Protecția copilului în România: servicii, dileme și probleme specifice, în Doru Buzducea (coord.), Asistența socială a grupurilor de risc, Editura Polirom, Iași, 2010

15. Ștefan Cojocaru, Metode apreciative în asistența socială, Editura Polirom, Iași 2005

16. Toader Moga, Radu Voicu, Carmen Valentina Rădulescu, Elemente introductive în management, Curs în format digital

17. Vasile Miftode, Fundamente ale asistenței sociale, editura Eminescu, București, 1999

18. Weinbach, R.W., The Social Worker as Manager, Longman Press, White Plains, New York, 1990

B. Legislație:

1. Hotarârea de Guvern nr.679/12.06.2003 privind condițiile de obținere atestatului, procedurile de atestare și statutul asistentului maternal profesionist

2. Legea nr. 272/21.06.2004 privind protecția si promovarea drepturilor copilului, republicată în 2014

2. Ordinul nr.35/15.05.2003 privind Standardele minime obligatorii pentru asigurarea protecției copilului la asistentul maternal profesionist

4. Ordin nr. 286 din 6 iulie 2006 pentru aprobarea Normelor metodologice privind întocmirea Planului de servicii și a Normelor metodologice privind întocmirea Planului individualizat de protecție

5. Ordinul nr.288/2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind managementul de caz ȋn domeniul protecției copilului

C.Sursă internet:

http://jurnalspiritual.eu/familia-si-rolul-ei-in-viata-copiilor/

http://www.dgaspc-vs.ro/atributii/index.php

http://www.protectiacopilului6.ro/directia-protectia-copilului_doc_11_serviciul-asistenta-in-situatii-de-abuz neglijare-trafic-si-exploatare-a-copilului-s-a-s-a-n-t-e-c_pg_0.htm