Specificul Cauzalitatii Psihologice In Delicventa Juvenila

CUPRINS:

Introducere……………………………………………..………………

Capitolul I. Abordarea teoretică a problemei…………………………

§1. Delincvența juvenilă – formă a comportamentului delincvent…….

1.1 Diferențieri conceptuale privind comportamentul delincvent……

1.2 Categorii de minori cu tulburări de comportament…………….

1.3 Interesele, valorile și atitudinile minorilor cu comportament delincvent……………………………………………………………….

§2. Factori determinanți ai comportamentului delincvent………………

2.1 Explicații cauzale și tipuri de delicte juvenile……………….

2.2 Rolul familiei în socializarea minorului și problema intercomunicării

la minorii cu comportament delincvent………………………………………..

Capitolul II. Studiu experimental…………………………………………

§1. Metodologia cercetarii……………………………………………….

§2. Prezentarea și interpretarea rezultatelor………………………………

Concluzii…………………………………………………………………

Bibliografie………………………………………………………………

Anexe.

INTRODUCERE

In plan international exista o tendinta ascendenta a infractionalitatii in randurile minorilor, insotita de agravarea pericolului social si cresterea violentei faptelor savarsite de catre acestia.

Problema minorilor aflati in dificultate a constituit preocuparea principala a oamenilor de stiinta in ultimul deceniu, intrucat s-a constatat o continua crestere a numarului de delincventi minori. Aceasta problema isi are originea in multe cauze de ordin ereditar si social, dar in mod deosebit cauza principala este localizata in dezorganizarea familiei.

Astazi in lume apar doua fenomene deosebite, “criza vietii de familie” si “contagiunea morala” a mediului social cu false valori ce duc preponderent la conflict intre adolescenti si parinti si la comportament deviant.

Fenomenul delincventei nu este nou, el are doar trasaturi specifice epocii contemporane, contine particularitati proprii diferitelor modele culturale si ale mediului economic.

In procesul evolutiei si maturizarii copilului apar perioade de criza in care conflictele dintre parinti si copii se acutizeaza. Maturizarea functiilor cognitive si a sferei emotionale a adolescentilor se reflecta in relatiile acestora cu parintii, acestia adoptand deseori atitudini critice, care pot genera conflicte si comportamente de opozitie, transformandu-i pe minori in “copii ai strazii”.

Delincventa juvenila se numara printre problemele cel mai strans legate de dezvoltarea personalitatii adolescentului.

Criza economica de dupa 1989 s-a soldat cu reducerea numarului institutiilor pentru copii si tineret (case de creatii pentru copii, organizatii pentru copii si tineret), s-au lichidat biblioteci, s-a micsorat numărul taberelor de ameliorare a sanatatii. Desfiintarea acestor organizatii nefiind insotita de crearea structurilor alternative, duce la extinderea diferitelor vicii in randurile minorilor, fapt care determina in mare masura cresterea criminalitatii in randurile acestora si pierderea respectului si a increderii fata de institutiile de control social.

Actualitatea temei de cercetare rezida in faptul ca in ultimii ani a crescut considerabil numarul delincventilori minori. Consecintele psiho-sociale negative ale acestor fenomene devin tot mai evidente prin adancirea crizei socio-economice, cresterea somajului, scaderea nivelului de trai, conflictele familiale etc. observandu-se o evolutie lenta a procesului de integrare a minorilor in societate.

Problema delincventei juvenile apare ca o consecinta directa a dezorganizarii sociale, care este marcata cu prioritate de procesele de schimbare si dezvoltare specifice unei anumite societati.

Actualitatea acestei cercetari deriva si din considerentul ca in ultimii ani relatiile dintre generatii si in deosebi raporturile “adolescenti – parinti” au devenit mai complicate, motivatiile fiind urmatoarele:

s-au schimbat conditiile social-economice;

persista un ansamblu de opinii de tipul: “adolescentii resping universul adultilor inclusiv al parintilor”, “adolescentii sunt de nedirijat”, mai cu seama cei aflati in strada avand un comportament delincvent;

in practica cercetarii comportamentului adolescentin au loc mari dificultati in procesul de intercomunicare cu “adolescentii – parinti” iar integrarea sociala, consolideaza anumite conduite si predispozitii nesanatoase.

Aceste stereotipuri influenteaza adultii determinandu-i sa fie mai indiferenti fata de cautarile si trebuintele tinerilor, fata de lumea lor spirituala, facand posibila alunecarea minorului spre delincventa, in anumite situatii acesta fiind intr-un adevarat pericol moral.

Aceasta situatie ne-a determinat sa aprofundam din punct de vedere stiintific specificul cauzalitatii psihologice in delincventa juvenila.

Obiectivul major urmarit a fost studierea personalitatii minorilor delincventi si factorii ce determina comportamentul acestora.

Ipotezele cercetarii:

1. Minorii delincventi au o atitudine preponderent negativa fata de parinti, fata de viitor si fata de sine.

2.La minorii delincventi exista diferente de sex si de varsta in atitudinile lor dominante fata de oameni.

3. Prin atitudinea negativa fata de copii, nesatisfacerea trebuintelor vitale si maltratarea fizica a acestora, familia poate genera comportamente delincvente.

Etapele cercetarii:

1. Analiza literaturii de specialitate.

Evidentierea specificului personalitatii delincventilor minori.

3. Relevarea factorilor psihologici ce determina comportamentul delincvent .

4. Selectarea instrumentelor adecvate pentru studierea personalitatii delincventilor minori.

5. Selectarea esantionului.

6. Prelucrarea si analiza datelor.

Capitolul I.

Abordarea teoretică a problemei

§ 1. Delincvența juvenilă – formă a comportamentului delincvent.

Diferențieri conceptuale privind comportamentul delincvent.

Dupa dicționarul explicativ al limbii române, “Delincvența este un fenomen social care constă în săvârsirea de delicte. Totalitatea delictelor săvârșite, la un moment dat, intr-un anumit mediu sau de catre persoane de o anumită varstă“ (Dicționar explicativ al limbii române, 1996).

Potrivit codului penal pri delicte întelegem acele fapte ilicite penale pe care legea le sancționiază cu pedepse privative de libertate mai usoare : închisoarea strictă între 1 an și 15 ani și închisoarea între 15 zile si 1 an, precum si pedepse neprivative de libertate : amenda sub forma zilelor amendă, între 5 – 360 de zile, fiecare fiind socotita între 100.000 lei și 1.000.000 lei și munca în folosul comunitații, între 100 și 500 de ore.

Ursula Șchiopu susține că delincvența (engl.delinquency, fr.delinquence) este “ Ansamblul infracțiunilor penale”.

Unii autori arată că delincvența a scăzut mult în toate tarile dupa cel de-al doilea razboi mondial, dar a crescut din nou in anii ’70, atingând cea mai înaltă valoare, fapt ce a determinat un interes crescut pentru legislația delictelor (mai ales a celor efectuate de minori) si pentru metodele de reeducare. Delincvența este o dezadaptare. Mulți dintre delincvenți prezintă unele tulburări de inteligență sau de caracter.

Printre factorii ce alimentează delincvența, dupa părerea mai multor autori, sunt: influența familiei dezorganizate (80% dintre acestia provin din familii dezorganizate sau incomplete), datorate decesului unui părinte, familii corupte, alcoolizate. Delincvența este adeseori provocată de influențe nefaste extrafamiliale (bande de copii si tineri). Rareori exista crime patologice la minori, deși procentul schizofreniei la acestia este in ușoara crestere. In primul rand insa trebuie implicată deprivarea sociala, educativă, ocupatională, alcoolul, drogurile etc.

Statistic se pune in evidența cresterea si diversificarea formelor de criminalitate si delincvența in perioada de mutații sociale orizontale (dominate de munca necalificată), perioade specifice industrializării timpurii si urbanizării intense . J. Ferri a considerat ca orice mediu social cuprinde o cantitate constantă de criminalitate si delincvența. Evenimentele de intensă schimbare duc la creștera delincvenței. Dupa consumarea acestora se revine la normal. Statisticile criminalitații și delincvenței dau o informație aproximativă a acestora (erori judiciare, condamnări unice pentru delincvențe plurale, crime camuflate, nedeclarate etc.). Acestia constituie cifra majora (neagră) reală a criminalitații: ceea ce rămâne in statistică este delincvența aparentă. Se depisteaza doar 50-60% din infractorii implicați in infracțiuni comise.

Pe varste, incidenta infractională (delincvența are tendința de a coborî spre etapa tinereții) are tendința de a deveni mai violentă si rafinată la toate vârstele adulte. Între 18-20 ani infracționismul se plasează in jurul a 2.55% din populația vârstei; intre 20-25 ani rămâne la aproximativ aceleași valori 2.5%; între 25-30 ani se atinge valoarea maximă procentuală de delincvența masculină, intre 35-50 ani are loc o descreștere, ajungându-se sub valorile exprimate statistic pentru 25-35 ani. La femei scăderea este ceva mai lentă pe fondul unor valori mai scăzute la toate vârstele.

Factorii incriminați in delincvență sunt numeroși si complecși. Se incrimineaza familia dezorganizată sau incompletă, scăderea funcțiilor ei educative, alcoolism, toxicomania, deprivarea culturală, mediul imoral. Exista forme de delincvență organizată, specializată (teroriștii). In cazul recidivelor, alcoolismul are o mare incidență; sensurile actului criminal nu pot apăre decit dacă sunt situate in totalitatea activitații delincventului. In unele cazuri, delincvența corespunde unei tendințe de a face justiție, cauza profundă fiind legată de penalități nedrepte. Se mai pot enumera factorii socio-economici, permisivitatea si deseori toleranța, gradul de corupție din societate. Mizeria, inadaptarea consecutivă a imigrației si problemele sale de aculturism, structura instabilă a societații ( perioada de război, de revoluție, de urbanizare, de tensiuni economice) joacă un rol evident in delincvența.

Se consideră că printre cauzele delincvenței există un factor constituțional. Printre altele, unele lucrări ale psihologilor americani S. Glueck și W. H. Sheldon au găsit o relație pozitivă intre tipul morfologic (muscular) si criminalitate. Pe de altă parte, electroencefalogramele (Vardeaux) au arătat prezența a diferite relații semnificative intre traseul EEG al subiecților normali si traseul EEG al subiecților delincvenți. Studiile psihologice arată că delincvenții nu sunt mai puțin inteligenți decât non delincvenții, dar adeseori mai impulsivi, agresivi, egocentrici, neincrezători, rebeli față de orice autoritate; mulți delincvenți au tendința de a se afirma pe plan social. Le lipsește maturitatea in judecăți și autocritica, nu utilizeaza experiența de a se considera frustrate ca victime ale unei justiții imaginate sau reale. Dupa anii ’80 a inceput sa crească delincvența și să cuprindă tot mai mulți tineri inteligenți cu strategii complexe legate de actul delincvent. Reeducarea delincvenței presupune cunoașterea adâncă a personalității. (Ursula Șchiopu, Dicționar de psihologie,1997).

În schimb Norbet Sillamy definește delincvența în Dicționarul de psihologie (1996), ca “totalitatea infracțiunilor in raport cu legile societății.” El considera că fiecare societate are criminalii săi, al căror număr este sensibil, stabil de la un an la altul (in Franța procentajul mediu se situeaza in jur de 6%). Dar pe fondul unor bruște mișcări sociale (exod rural, dezvoltarea rapidă a industriei) și mai ales in perioadele tulburi (recensiune economică, revoluție, război si perioade postbelice) criminalitatea crește considerabil (din 1963 pană in 1981 criminalitatea globală in Franța s-a cvagrupat). In confirmarea opiniei sale, Sillamy aduce următoarele date: delincvenții se recrutează indeosebi dintre barbați-85%, dintre cei lipsiți de calificare profesională, crescuți in familii disociate (75% dintre ucigași și 85% dintre hoți). In ceea elincvent. Reeducarea delincvenței presupune cunoașterea adâncă a personalității. (Ursula Șchiopu, Dicționar de psihologie,1997).

În schimb Norbet Sillamy definește delincvența în Dicționarul de psihologie (1996), ca “totalitatea infracțiunilor in raport cu legile societății.” El considera că fiecare societate are criminalii săi, al căror număr este sensibil, stabil de la un an la altul (in Franța procentajul mediu se situeaza in jur de 6%). Dar pe fondul unor bruște mișcări sociale (exod rural, dezvoltarea rapidă a industriei) și mai ales in perioadele tulburi (recensiune economică, revoluție, război si perioade postbelice) criminalitatea crește considerabil (din 1963 pană in 1981 criminalitatea globală in Franța s-a cvagrupat). In confirmarea opiniei sale, Sillamy aduce următoarele date: delincvenții se recrutează indeosebi dintre barbați-85%, dintre cei lipsiți de calificare profesională, crescuți in familii disociate (75% dintre ucigași și 85% dintre hoți). In ceea ce privește cauzele delincvenței juvenile (31000 de delincvenți în Franța in 1988) sunt de menționat factorii psihologici (alcoolismul parinților, discordii conjugale, șomaj, saracie, carența de autoritate educativă, mizeria afectivă a copiilor), la care se adaugă deficiența intelectuală și tulburările de caracter (80% dintre delincvenții juvenili sunt arierați sau acuza tulburări de caracter (Norbert Sillamy, Dictțonar de psihologie, București 1996).

La nivelul cunoștinței comune, comportamentul delincvent rezidă in formele de conduită aflate in discordanță cu valorile si normele unui sistem oarecare. Bogdan T. afirmă că, comportamentul delincvent se referă la forme de conduită care se departează in sensibil de la normele existente intr-o cultură dată și care corespund unor roluri, statuturi sociale bine definite in respectiva cultură (Bogdan T., Probleme de psihologie, Bucureăti 1973).

Prima problemă care se ridică privind delincvența juvenilă este legată de necesitatea utilizării acestui termen in loc de alți termeni consacrați juridici si folosiți pentru adulții care incalcă normele juridico-penale. Acest termen provine de la cuvantul francez “delinguance juvenile” care, la randul lui, se originează in latinescul “delinguere juvenis” și el desemnează ansamblul abaterilor si incălcărilor de norme sociale, sancționate juridic, săvârșite de minori pană la 18 ani. In cadrul categoriei largi de minori N. Mitrofan diferențiază cateva subcategorii, prevăzute și de către codul penal și normele legale în vigoare :

-pană la vârsta de 14 ani – minori care nu poartă responsabilitate penală, chiar dacă comit infracțiuni; (nu au capacitate de exercițiu)

-între 14 și 16 ani – responsabilitatea juridică este limitată, numai dacă se stabilește discernământul de către expertiza judiciară medico-legală, psihiatrică si psihologică;

-între 16 și 18 ani – răspund in fața legii având discernământ (Mitrofan N., Voicu Z., Tudorel B., București 1994).

Pentru a înțelege mult mai bine fenomenul delincvenței juvenile este necesar să se facă o caracterizare psihologică și psiho-comportamentală a minorului.

Sub aspect socio- psihologic, factorul comun al delincvenților constă in aceea că subiecții din această categorie dau dovadă de nonconformare la modul social sau normele legale, au un comportament delincvent de la normele socio-morale, în sensul că își realizează unele scopuri și aspirații pe căi socialmente neacceptabile. Comportamentul delincvent al psihologiei sociale și psihoterapiei are o sferă mult mai largă decât conceptul juridic de infracțiune (Bogdan T., București 1973). In cadrul devierii de la cerințele unui sistem valorico-normativ dat, comportamentul infracțional sancționat de lege constituie doar un caz particular. Punctul de vedere psihologic permite nu numai o ințelegere mai aprofundată a delincventului, ci fiind bazat pe o viziune sistemică, dinamică și evolutivă permite o mai adecvată “tratare” a delincvenților pentru a facilita reinserția lor socială precum si o acțiune mult mai sistemică, interdisciplinară in direcția profilaxiei devianței sociale. Cercetarea delincvenței juvenile, inseamnă a studia in toată complexitatea sa acest tip de comportament deviant. Dupa cum spune I. Costellan, punctul de vedere psihologic subântelege omul concret al carui comportament este determinat de modul in care el există și acționează în mediul ambiant, fizic si social, de modul cum el “cugetă” asupra acestui mediu și îl evaluează, precum și de modul în care omul se vede pe sine in raport cu alții și mediul sau (Preda V, București 1998).

Multitudinea părerilor încearcă să demonstreze care dintre factori alimentează in mare măsură comportamentul delincvent.

Teoria care incearcă să insiste, că contribuția hotărâtoare la declanșarea comportamentului delincvent o au condițiile economice, materiale, demonstrează că majoritatea minorilor ce au comis un delict provin din familii incomplete, conflictogene sau familii afectate de crizele economice, aflate mereu în conflict interpersonal, însa realitatea arată că unii minori delincvenți provin și din mediile și familiile privilegiate. In mod cu totul paradoxal “infracționismul de necesitate” este înlocuit cu forma “infracționismul de bună stare” (Henri M., București 1976).

O alta părere consideră, o mare parte din mas-media (filme polițiste, unele programe de televiziune, romane de aventuri etc.) ar fi în sine criminogene. Invalidarea acestui punct de vedere provine din partea minorilor, care deși consumau extrem de mult din aceste produse, nu ajung să comita fapte antisociale.

În urma analizei acestor puncte de vedere, Bogdan T. ajunge la concluzia, că nici filmele, nici romanele și nici familiile dezorganizate “în sine nu integrează,ci doar alimentează comportamentul delincvent” (Bogdan T., București 1973).

În definirea delincvenței este util să pornim de la conceptul de “maturizare socială” (Preda V., București 1981), care are ca element definitoriu capacitatea individului de a menține un echilibru dinamic in interesele societații. Din această perspectivă, delincventul se arată un individ cu o insuficientă maturizare socială și cu dificultăți de integrare socială, care intră în conflict cu cerințele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delincventul nu reușește să-și ajusteze conduita în mod activ și dinamic la cerințele relațiilor interpersonale din mediul uman respectiv, datorită unui deficit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficiența proceselor de asimilare a cerințelor și normelor mediului socio-cultural și a proceselor de acomodare la aceasta. Deci, delincvența se prezintă ca o tulburare a structurării raporturilor sociale a individului, tocmai datorită insuficienței maturizării sociale și deci, a dezvoltării personalității. Astfel, se intâlnesc, de exemplu, decalaje dintre nivelul maturizării intelectuale pe de o parte, și nivelul dezvoltării afectiv-motivaționale și caracterial-acțional pe de altă parte, decalaje ântre dezvoltarea intelectuală și dezvoltarea judecaților și sentimentelor morale, sau atat o perturbare intelectuală cat și o perturbare afectiv-motivațională și caracterială.

Având în vedere faptul că maturizarea socială a individului suferă influența directă a relațiilor interpersonale și al climatului socio-afectiv existent în micro-grupurile în care traiește și se dezvoltă (familia, scoala, grup de prieteni, grup de muncă etc.), cauzele influenței maturizării sociale a unor indivizi trebuie căutate in perturbarea acestor relații și în carențele educative și socio-afective din grupurile respective În acest sens, se mentionează Teoria disocialității elaborate de R.Mucchielli, care pune accentual pe o serie de factori psiho-sociali în explicarea comportamentului delincvent al minorilor. Dupa R.Mucchielli, disocializarea delincventului se exprimă în:

neacceptarea colectivității, a societății;

falsa percepție socială a celor din jur;

lipsa aprofundării îi evaluării adecvate a consecințelor actelor comise;

respingerea rolului social ce i s-a acordat înainte de a deveni delincvent și pe care i-l pretindea colectivitatea (Rădulescu S.M., București 1989).

Vlaicu I. subliniază necesitatea de a încadra delincvența în sfera devianței sociale, punând accentul pe acele carențe familial-afective care provoacă acest tip de comportament deviant. De aici rezultă, că “sub aspect psiho-pedagogic delincventul minor este acel nevârstnic, ale cărui necesitați biologice, afective, intelectuale, educative și sociale nu au fost satisfăcute la timp și în mod corespunzător normelor culturale existente” (Vlaicu I., Acuzatul este adolescent, București 1976).

Ținem să aratam că premisele unei evoluții disociale a individului rezidă dificultațile socializării sale într-o serie de contradicții între mediu și individualitate, contradicție de care factorii psiho-sociali nu țin seama intotdeauna și în suficientă masură. Factorii și cauzele delincvenții în structura personalității sunt mai puțin generali, intotdeauna concreți și legați în procesul formării personalității, în mod specific în care interacționează de timpuriu individul cu colectivitatea.

Ca structură subiectivă, individual organizată, personalitatea se adaptează condițiilor obiective și relațiilor sociale din mediul uman (colectivitate, grup social), prin procese de asimilare a informațiilor, a cerințelor și normelor mediului socio-economic și cultural, și respectiv de acomodare transformatoare in acest mediu. Tocmai în perturbarea proceselor de asimilare și de acomodare care presupun tulburări ale factorilor psihici și ale condițiilor psiho-socio-economice trebuie căutate cauzele inadaptării sociale in general, deci și cauzele delincvenței juvenile și a comportamentului deviant.

Categorii de minori cu tulburări de comportament.

Analizând legislația penală referitoare la minorul delincvent și a evoluției fenomenului infracțional în rândul acestei categorii de populație conduce la formularea și identificarea clasificării:

Vagabonzii

Cerșetorii

Copii ce au abandonat școala

Prostituatele

Minori dependenți de droguri sau alcool

Minori condamnați sau juridiciați pentru viol, furt, jaf, huliganism, omor.

Vagabondajul afecteaza atât societatea, cât și individul, fără îndoială, că un individ care nu are domiciliu și nici profesie este o primejdie pentru societatea publică, atât din punct de vedere fizic cât și psihic.

Un copil vagabond nu intârzie să devină un delincvent, termenul de “vagabond” vine de la “vagaci”- a rătăci din loc în loc, la întamplare. V. Hugo, ținand seama de latura socială a problemei, afirma in opera sa “Les miserables”, că toate crimele oamenilor încep și își găsesc izvorul în vagabondajul copilului.

Cerșetorii sunt aceiași vagabonzi, dar au o funcție bine determinată– cerșitul. O varianta de a cerși “lista de subscripție” prin care oamenii erau îndemnați să dea bani pentru o familie saracă, pentru un bolnav.

Copii ce au abandonat scoala, sunt și ei un tip de delincvenți, doar inițiali.Acești copii au predispoziție de a deveni vagabonzi, cerșetori, etc.

Prostituatele este categoria cea mai defavorizată. Insăși din conceptul de “prostituție” se subânțelege comerțul plăcerii. Prostituția ân rândul minorilor are un avantaj pentru proxeneți, si un dezavantaj pentru personalitatea minorei. In R. Moldova in anul 2002 au fost inregistrate 396 cazuri de prostitutie in randul minorilor, iar in anul 2003- 403 de cazuri de prostitutie, numărul acestora reducînduse în 2004 la 320 ( Informatii din Ministerul Afacerilor Interne al R. Moldova din 2002-2004).

Minorii juridiciați este categoria cea mai avansată care este supusă legii și sancționați conform acesteia. Insăși această categorie își are baza fundamentală în vagabondaj.

Toate aceste categorii au tangențe cu categoria generală- vagabondajul ca fenomen al “copiilor străzii” fiind impărțite în mai multe categorii:

Cerșetorii

Prostituatele

Infractorii

Narcomanii.

Interesele, valorile și atitudinile minorilor cu comportament delincvent.

Psihologia delincvenței juvenile este dominată de apariția intereselor individuale, care vor regla mecanismele de organizare, de adaptare, de conservare a identitații delincvențiale. Interesele delincventului minor se disting intre celelalte interese (pentru cunoașterea mediului, pentru adaptarea de priceperi, deprinderi noi), fiecare dintre interesele acestuia prezentând trăsăturile generale specifice fiecărui comportament. (Culegere de articole, 1979).

Deși comportamentul delincventului minor este determinat de instabilitatea emoțională și acțională, totuși acesta acordă un sens precis intereselor delincvențiale pentru afirmarea posibilității realizării acestora. Individul este preocupat să-și mențină relația în mediul natural pentru dobandirea cunoștințelor necesare menținerii sau abandonării interesului delincvențial, sau pentru concentrarea numai intr-un domeniu de acțiuni.

Repetarea actelor agresionale, într-un mod preferențial selectiv și eficiența acestora determină experiența agresională. Interesul pentru cunoașterea faptelor ce urmează a fi executate este condiționat de modul în care delincventul deține mijloace tehnice adecvate și cunoaște utilitatea practică a acestora.

Insușirea limbajului și a cunoașterii agresionale sunt caracterizate de influența familiei și a mediului social, de ambianță culturală și de evenimente social-istorice. Unitatea contradictorie din interesele delincventului juvenil reflectă unitatea contradictorie dintre gândirea și acțiunea individului, sesizată în reprimarea temporară a acțiunii pozitive, în depășirea experienței imediate și prefigurarea influențelor negative în formele acțiunilor viitoare ( Adler A., Psihologia școlarului greu educabil, București 1995).

Insușirea anumitor activități și cunoașterea specifică a acestora reprezintă un proces complex de invățare din experiența și este rezultatul direct al efectului modelator-reformator al mediului ambiant. Aceste reprezentări caracterizează unele insușiri, motive dominante ale personalității, respective atitudini individuale.

Întrucât atitudinile au o pregnantă condiționare în înregistrarea genetică, culturală și socială, ele reprezintă premisele fundamentale pentru apariția talentului (ca forma cea mai înaltă de dezvoltare a unor atitudini). Ambianța mediului influențează ritmul progresului de dezvoltare a unor criminogene și etape succesive de formare a intereselor delincvențiale.

Concepția dominantă asupra actului criminogen este rezultatul facultății de cunoaștere individuală, precum și a regulilor sociale de constituire și dezvoltare a mediului ambiant (Lombrozo C., Omul delincvent, București 1992).

Atitudinile minorului delincvent nu se datorează inzestrării genetice, fiind produsul invățării și ale caracteristicilor contingente, concrete ale mediului socio-cultural. Dezvoltarea atitudinilor este fundamentată pe perseverenta și capacitatea specifică de a invăța din experiența mediului, de cultivare a intereselor in direcția atitudinilor criminogene care depind de ambianța socială asimilată. Cunoașterea rezultatului fiecărui act criminogen, evaluarea acestuia prin analiza temeinică a greșelilor, a deprinderilor nu se limitează la acele modificări ale comportamentului care sunt legate de interesele individuale, ci de modificarea condițiilor de viață, a formelor și felului activității sociale prestate precum și a rezultatelor acestuia.

§2. Factori determinanți ai comportamentului delincvent.

2.1 Explicații cauzale și tipuri de delicte juvenile.

Procesul socializării incepe odată cu apariția copilului. Una dintre cele mai importante funcții ale familiei constă în educarea și formarea copiilor în vederea integrării lor optime în viața și activitatea sociala. Aici, in cadrul grupului familial, parinții exercită, direct sau indirect, influențe educaționale, formative asupra propriilor lor copii. Cuplul conjugal, prin intreg sistemul său de acte comportamentale, constituie un veritabil model social care fiind de altfel primul in ordinea influențelor din partea modelelor sociale existente, are o influență hotaratoare asupra copiilor privind formarea conceptței lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.

Climatul familial este o formațiune psiho-socială foarte complexă, cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri de relaționare interpersonală, atitudini etc. ce caracterizează grupul familial o perioada mai mare de timp. Acest climat, care poate fi pozitiv (bun) sau negative (rău), se intrerupe ca un filtru între influențele exercitate de către părinți și achizițiile comportamentale realizate la nivelul personalității copiilor. Influențele exercitate într-un climat bun va avea cu totul alte efecte (evident pozitive) decât atunci când sunt exercitate într-un climat nefavorabil sau negative, bazat de exemplu, pe relații conflictuale și pe ignorarea totala a particularităților psiho-individuale ale copiilor. In acest sens, se poate înainta drept obiectiv stabilirea influenței climatului familial asupra comportamentului copiilor. Ideea de baza a lui Gilly M. este că: “copilul are nevoie de parinți calmi, înțelegători, afectuoși, destul de maleabili în raporturile lor cu copilul, fără a da însă dovadă de slabiciune. El are nevoie să simtă că părinții se ocupă de el, că iau parte la micile lui necazuri și la problemele care îl interesează și că nu se dezinteresează de ceea ce se întâmplă cu copiii lor la școala, în stradă etc. Dar în același timp el are nevoie de un cadru de disciplină destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-și inchipuie că libertatea lui e fara margini și totodată, să știe ca parinții săi împărtășesc același nivel de exigență.” (Gilly M., Elev bun, elev slab, București 1976).

Familia, ca mediu afectiv mai presus de orice, este într-o măsură oarecare predestinată să răspundă cel mai bine tinerei personalități deocamdată esențial afective, este cea mai adecvată trebuințelor acestei ființe; numai o astfel de lume a sentimentelor îi poate accepta mai bine starea sa de copilarie. Locul unde copilul invată să fie iubit și să iubească, cu mult înainte ca el să fie în stare să facă asemenea distincție, este deci cadrul familial. Aici iși vor găsi satisfacțiile cuvenite impulsurile sale primare, aici vor întampina ele frustrările inevitabile, temperate, altminteri, de dragoste, aici se vor nuanța ele prin jocul acomodărilor și renunțărilor de tot felul. Acesta este cadrul in care copilul își va putea investi toate resursele emoționale și va învăța treptat să le controleze, făcând pe încetul experiența întregii game a sentimentelor. Fiindcă este un mediu mai ales afectiv, familia constituie o adevarată scoală a sentimentelor; în acest fel familia modelează personalitatea în diamismele sale fundamentale (Paul Osterrieth, Copilul și familia, București 1973).

Nici un model familial nu este ideal și orice generalizare in legătură cu climatul familial poate avea excepții. Termenul de control si caldură sunt susceptibili de interpretări diferite.

O indicație privind relevanța atmosferei și disciplinei din familii este furnizată de cercetarea lui Kent si Dawis (1957) care clasifică parinții în patru categorii:

prietenoși – așteptând mari realizări;

mame hiperanxioase si ocrotitoare;

nepreocupați sau “lasă-mă să te las”;

normali.

O mare parte din cercetări au avut scopul de a arăta efectele comportamentelor și atitudinilor parinților asupra personalității copiilor. Pe baza evaluărilor lui Hut Petru familiile au fost clasificate în:

democratice

ingăduitoare

indulgente

cu atitudine netă de respingere

autocrate

indiferente

mixte (Hut Petru, Sociologia familiei, Cluj Napoca 1993).

Aceste rezultate au stat la baza efectuării studiilor longitudinale, studiind interacțiunea a două din cele mai importante dimensiuni:

dimensiune autonomie–control;

dimensiune dragoste–ostilitate.

Prin examinarea interacțiunii acestor două dimensiuni se poate studia varietatea punctelor de intersecție care conduc la un tip de autoritate parentala (Revista de psihologie, 1997).

Elaborând modelul interacțiunii părinte–copil, autorul folosește trei variabile:

► control (înalt, slab)

► suport (înalt, slab)

►anxietate (înaltă, joasă)

care duc la dezvoltarea urmatoarelor combinații (descrise din punct de vedere al parintelui, cât și al copilului):

Permisiv (control slab, suport slab, anxietate joasă);

Democratic (control slab, suport slab, anxietate joasă);

Control rigid (control înalt, suport slab, anxietate joasă);

Autoritarist (control înalt, suport nalt, anxietate joasă);

Respingator (control slab, suport slab, anxietate înaltă);

Dictatorial (control înalt, suport slab, anxietate înaltă);

Supraindulgent (control slab, suport înalt, anxietate înaltă);

Supraprotector (control înalt, suport înalt, anxietate înaltă).

O posibilă suprapunere a diferitelor atitudini educative cu variabile de control, suport și anxietate, duce și la recunoașterea posibilelor efecte asupra personalității.

Familia este cel mai important factor al socializării adolescentului. Firește ca majoritatea părinților afirmă că își iubesc copiii, și au dreptate, dar nu toate familiile sunt în stare să contribuie la formarea unei personalități pozitive. În felul acesta, evidențiem influențele negative exercitate asupra minorilor de climatul familial care la rândul lui, este determinat de o serie de factori cum ar fi:

♦ lipsa de autoritate din partea mamei;

♦ lipsa de acord între părinți asupra problemelor de autoritate;

♦ lipsa de calm și de stabilitate în comportamentul părinților;

♦ intoleranța părinților față de anumite comportamente ale copiilor care tulbură atmosfera familială (intoleranța față de zgomot și dezordine, față de nesupunere și lipsă de respect);

♦ pedepse corporale si privațiuni;

♦ intervenții verbale sub forma ridicării vocii si amenințărilor (Gilly M., Elev bun, elev slab, București 1976).

Stanciulescu E. evidentiaza cele mai tipice erori in strategiile practicate in familie:

lipsa de atenție și control asupra dezvoltării copilului;

controlul abuziv, hipertutelarea, lipsirea copilului de inițiative și libertatea deciziilor;

promovarea unor acțiuni contradictorii, într-o formă mai manifestantă- opozante, de către părinți;

exemplul negativ al părinților.

Cauzele acestor erori este nivelul scăzut de pedagogizare a părinților, lipsa lor de experiență, criza socio-economică, care a dus la dezechilibrul spiritual al familiei, anihilarea valorilor vechi și neacceptarea altor noi, relații defavorabile dintre părinți (Stanciulescu E., Psihologia educatiei familiei, Iași 1997).Climatul familial poate fi analizat dupa mai mulți indicatori, cei mai importanți fiind următorii:

Modul de raportare interpersonal a părinților (nivel de apropiere și înțelegere, acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme etc.).

Modul de manifestare a autorității părintești (unitar sau diferențiat).

Gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor.

Dinamica apariției unor stări tensionale și conflictuale.

Modul de aplicare a recompenselor si sancțiunilor.

Gradul de deschidere și sinceritate al copilului în raport cu părinții.

Atitudinea educativa.

protectoare caldă democratică

pasiv activ

conformist cu simțul realității

exagerat la autocontrol fire deschisă

prudent serviabil

neâncrezător în sine vorbareț

timid vioi

politicos siguranței sociabil

fire deschisă sentimental

serios nepăsător reținut activ

retras neconformist

tăcut emotiv

rigid instabil

sobru impulsiv

închis în sine agresiv

neâncrezator în sine neliniștit

pesimist cu tensiuni interne

anxios cu conflicte

emoțional autocrat dictatorial atitudine educativă indiferentă

În conformitatea determinării indicatorilor și influențelor lor asupra comportamentului copilului pot fi distinse cateva tipuri de familii, climatul cărora este evident nefavorabil.

Modul de relaționare intraconjugala diferă de la un cuplu la altul, ce a permis o clasificare ale acestora in cinci tipuri:

Tipul căsniciei celor obișnuiți cu conflictele.

Este caracterizat prin frecvența conflictelor, rareori ascunse copiilor,dar puțin exteriorizate față de prieteni, rude, vecini. Deși conflictul este oricând potențial și atmosfera de tensiune prezentă, cuplul ajunge rar la disoluții, dupa trecerea crizei totul reintrând în normal.

Tipul căsniciei devitalizate.

Actualizează problema discrepanței între “primii ani” de convețuire și cei care urmează. Specific acestui tip este faptul că relațiile de armonie, comunicare și iubire se devitalizeaza treptat, ajungând să contrasteze sensibil cu imaginea primilor ani (partenerii petrec mai puțin timp împreună, relațiile sexuale sunt mai puțin satisfăcătoare, interesele și activitățile sunt mai puțin împărțite etc.). Îi mai leagă încă interesul comun pentru creșterea și educarea copiilor. Lipsită de vibrația dimensiunii emoționale, relația ajunge uneori “un vid dureros”. Deși perechea devine apatică, fară viață, se ajunge relativ rar la desfacerea căsătoriei.

Tipul căsniciei pasiv-cordiale (binevoitoare).

Acest tip de căsnicie caracterizează de la început pasiv relația. Modurile de asociere în aceste cupluri sunt confortabil adecvate, lipsite de tensiune și conflictualitate. Uneori angajarea într-un astfel de mod de viață se face deliberat, intenționat: este vorba de persoane ale căror interese și energii creative sunt direcționate în alte sensuri decat parteneritatea (de exemplu, bărbații dedicați carierei lor, femeile preocupate exclusiv de copii), care, fie nu pot, fie ca nu vor să se investească emoțional și creativ în relația barbat-femeie.

Tipul casniciei vitale.

Se bazează pe o relație empatică, autentică între parteneri, care devine esențială pentru viata lor. Prezenta partenerului este indispensabila pentru sentimentele de satisfacție pe care le asigură acesta. Indiciul că relația este vitală derivă din sentimentul că e importantă, mai curând decât din faptul că exprimă o activitate reunită. Orice activitate e percepută ca fiind plata și neimportanța dacă partenerul nu participă la ea. Satisfacția centrală a partenerilor este de a trăi unul prin celălalt, acesta dominându-le interesele, gândurile și acțiunile. Persoanele aflate în asemenea relații nu-și pierd propria identitate; ei pot apărea în anumite situații în poziții de rivalitate, competivitate sau conflictuale.

Tipul căsniciei bazată pe relație totală.

Acest tip al căsniciei este asemănător relației vitale, cu adaugirea ca punctele de mutualitate vitală sunt mai numeroase, toate problemele importante ale vieții sunt vital impărțite. Este cazul căsătoriilor în care, de exemplu, soțul – personalitate științifică cunoscută – conviețuiește de peste 30 de ani cu soția sa, care îi este “prietenă, soție și parteneră”. Între ei există puține zone de tensiune, iar diferențele de opinie care au putut apărea au fost dizolvate uneori prin compromise, alteori prin cedarea unuia sau altuia dintre soți, problema principală nefiind “cine are dreptate”, ci “cum poate fi rezolvată mai bine problema fără a strica relația”. Ei nu-și pierd niciodată sentimentul de unitate sau simțul validității și centralității relației lor, acesta fiind izvorul principal al menținerii căsniciei (Kiinkel F., Caracterul, dragostea, căsnicia, București 1984).

În fiecare din aceste tipuri de familie, copiii, datorită marii lor sensibilități, receptează și trăiesc deosebit de intens orice “eveniment” intervenit intre părinții lor. “Coparticiparea” lor mai ales la certurile, neințelegerile, conflictele, agresivitățile și violențele manifestate in cadrul familiei le este totalmente nefavorabilă. Efectul principal al relațiilor interpersonale conflictuale din cadrul familiei asupra personalității copiilor îl constituie devalorizarea modelului parental și totodată pierderea posibilității de identificare cu acest model. Mai mult, modelul parental, în asemenea situații, poate fi respins activ de catre copii, devenind “modelul negativ” care treptat poate conduce la stimularea și dezvoltarea agresivității și comportamentului antisocial. Copii din asemanea familii sunt apatici sau hiperactivi, ajungând până la manifestări agresive, sugestibili, nesinceri, atrași de stradă și grupul de semeni, nervoși, instabili din punct de vedere emoțional și comportamental. Ei fug frecvent de acasă, pot lesne adera la grupuri cu o orientare antisocială, sunt imaturi social. Cazurile date se complică atunci când dezechilibrul familial mai este afectat de alcoolismul unuia sau al ambilor părinți.

In funcție de caracterul relațiilor interconjugale și interfamiliale Vlad Rudica evidențiază urmatoarele tipuri de familii:

♣ Familii conflictuale.

Exista unele familii care, deși sunt “organizate” se caracterizează prin accentuate stări conflictuale care pot fi de intensitate diferită și se pot întinde pe perioade diferite de timp (plecând de la forme relativ mai simple, cum ar fi cearta, neînțelegerile, contrazicerea ascuțită, refuzul unor obligații conjugale sau familiale etc. și ajungând la forme mai complexe, grave, cum ar fi agresivitatea fizică, alungarea de la domiciliu, existența unor relații adulterine etc.).

În situațiile în care intensitatea, conținutul, forma de manifestare și frecvența conflictelor intraconjugale și intrafamiliale cresc semnificativ, acestea capătă valențe dezorganizatoare în micro-grupul familial, devenind simptome ale “sindromului disfuncțional” familial. În asemenea familii raporturile dintre părinți și copii sunt caracterizate sau de hipertutelare, înabușire a inițiativei, severitate, uneori chiar violență și agresivitate, acțiuni contradictorii ale părințiilor, nervozitate, sau de lipsă de atenție față de problemele și așteptările adolescenților.

♣ Climat familial hiperautoritar.

Atitudinea hiperautoritară manifestată în cadrul familiei poate fi adoptată de unul dintre părinți (cel mai frecvent de către tată) sau de către ambii.

Severitatea excesivă, cu multe rigidități, cu interdicții nu lipsește uneori de brutalitate, cu comenzi ferme pline de amenințări, cu privațiuni de tot felul își lasă puternic amprenta asupra procesului de formare a personalității copilului. Părinții hiperseveri impun un regim de muncă pentru copiii lor, care depășește limitele de toleranță psihologică și psiho-fiziologică ale acestora. Copiii sunt puși mereu în fața unui volum mare de sarcini pentru a putea realiza întru totul aspirațiile părinților. Acești părinți se conduc după formula: “facem totul ca să scoatem din el un om deosebit”, ceea ce nu e rau deloc ca intenție, dar dupa maniera concreta in care procedează, rezultatele controlului nu interzic să apară. Menținerea copilului într-un climat hipersever determină, treptat, modificări serioase în una dintre cele mai importante dimensiuni ale personalității – este vorba de cea atitudinal- relațională tradusă în fenomene de apatie și indiferență accentuate față de ceea ce trebuie să întreprindă sau în ceea ce privește relaționarea cu cei din jur, atitudini de protest și revolta chiar față de noile influențe exercitate asupra sa, toate acestea ca urmare a unei suite de frustrații acumulate din timp.

In categoria profilelor de părinți hiperseveri se includ următoarele tipuri:

Tatăl dominator, a cărui autoritate este expresia unei personalități puternice, exigente, care știe să se afirme și să reușească, și care se bucură de un prestigiu agreabil. Este tipul de tată care pretinde ascultare și respect, în ochii căruia soția și copiii sunt ființe slabe care trebuie conduse și protejate. Copiii acestui tip de tată sunt adesea timizi și inhibați, dar se pot manifesta, atunci cand caracterul lor prezintă analogii cu caracterul tatălui, și ca ființe rebele și autoritare. Conflictele dintre asemenea personalități pot duce la rupturi brutale ale raporturilor tată-fiu.

Tatăl tiran are o autoritate care operează în compensație și prin salturi, fiind în fond o fire timidă, adesea slabă. Copilul reacționează la asemenea moduri de comportare prin stări de inhibiție, frică, prin instabilitate. Se pot contura apoi și dezechilibre mai profunde, care pot apărea în momentul când copilul devine conștient de mediocritatea reală a părintelui, a cărui imagine înceteaza de a mai constitui ca model.

Tatăl demisionar, este tatăl care renunță, tatăl vesnic plecat de acasă, cel care mereu este ocupat și pretinde să nu fie intrerupt din ocupațiile sale. De asemenea, este și cel care, datorită personalității sale, nu se simte capabil să-și controleze și să-și îndrume copiii. Lipsa controlului favorizează apariția atitudinilor recalcitrante, formând la copii deprinderea de a nu se conforma imperativelor școlare, sociale sau morale.

Interesant este faptul că, în cazul părinților hiperautoritari, aceștia operează cu anumite imagini asupra copiilor, defavorabile acestora și care îi influențează în sens negativ în activitatea lor educațională. De aici, putem prezenta urmatoarele imagini parentale posibile:

Copilul-pitic, considerat ca o ființă nedezvoltată și lipsită de valoare, care trebuie să fie mereu certat;

Copilul-marionetă, care trebuie să fie cât se poate de cuminte și să corespundă în toate privințele dorințelor și exigențelor;

Copilul-sălbatic, care trebuie dresat și ale cărui porniri, neapărat urâte, trebuie să fie reprimate.

Desigur, în fața părinților hiperautoritari și hiperagresivi, copilul nu are altă alternativă decât supunerea oarbă, necondiționată în raport cu cerințele și pretențiile acestuia, dar efectele negative ale unui asemenea “tratament” în planul dezvoltării și evoluției personalității nu interzice să apară. La agresivitate și ostilitate, copilul nu răspunde direct în raport cu părintele agresor, ci indirect, prin atitudinile și chiar acțiunile agresive orientate către alții. Tensiunea acumulată din timp, ca urmare a frecventelor stări de frustrație datorate regimului hiperautoritar impus se va elimina prin descărcări bruște, prin forme de conduită agresivă și explozivă la adresa altora. Și de aici, apare conduita delincventă. De astfel, cercetările efectuate demonstrează că 72% dintre delincvenții minori studiați provin din familii in care se practică un sistem disciplinar strict sau haotic (Stanciulescu E., Psihologia educatiei familiei, Iasi 1997).

În funcție de moralitatea familiei autorul Vlad Rudica deosebește următoarele tipuri de familii:

Familii hiperpermisive

Familii dezorganizate.

Climatul familial hiperpermisiv.

Atitudinea hiperpermisivă creează în mod exagerat condiții de “apărare” a copilului împotriva “pericolelor și prejudiciilor”. Părinții depun mari eforturi de a proteja copilul, de a-l menaja într-o manieră exagerată, grija și activitatea părinteasca constituind o sferă protectoare cu pereți multipli prin care el nu mai poate singur să iasă catre lume, pentru a-și încărca “forțele” proprii în virtutea unei tendințe logice a dezvoltării personalității.

Una din consecințele imediate ale exercitării influențelor educative în maniera supraprotectoare este detașarea între imaginea de sine și posibilitățile reale ale copiilor.

Un model de conduită hiperpermisivă și hiperprotectoare este cel al tatălui-bomboană. Acesta datorită faptului că tinde să-și însușească atitudini materne, frustrează de fapt copilul, creând astfel o situație disimetrică. Copiii crescuți fară nici o constrangere, avându-i pe amândoi părinți întotdeauna la dispoziție pentru a le satisface cea mai mica dorință, nu vor putea mai târziu să suporte nici o frustrare și nici un cadru în care se cere disciplină. Din punct de vedere caracterial, ei devin mai ales capricioși și încăpăținați.

Părinții hiperpermisivi și hiperprotectori opereză cu imagini mintale de tipul copilului idol, înger, pur și inocent, trăind într-o lume ireală și adorat pentru perfecțiunea lui. Copilul astfel devine rege, ale cărui dorințe sunt porunci care necesită toate sacrificiile și care este întotdeauna pe primul plan.

Unii părinți superprotectori, care au “invadat” pur și simplu copilul cu invenții afective, asemenea “tratament” educațional poate conduce la conduite delincvente explicabile in cea mai mare masura prin rezistența scăzută la frustrare.

Familii dezorganizate.

Mult timp s-a constatat ca familia dezorganizată constituie cauza aproape sigură a comportamentului delincvent, dar s-a determinat că nu structura familiei se face vinovată de apariția conduitelor delincvente ci marele ei “lipsuri” ; carența familiei fiind definită ca “incapacitatea psihologică și morală, îndeosebi a condițiilor de trai, socio-economice, veniturile materiale mizere ale familiei”.

Ce este familia dezorganizată? Este familia care își pierde integritatea ca urmare a separării părinților datorita unor motive precum:

Desfacerea căsătoriei prin divorț.

Decesul unuia dintre părinți etc.

De aici reiese următoarea clasificare:

Familia incomplet unită sau nelegitimă.

Familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soți ca urmare a anulării, separării divorțului și părăsirii.

Familia tip “camin gol” în cadrul căreia partenerii trăiesc împreună, însă interrelaționarea și intercomunicarea sunt realizate minimal, nu este altceva decat un suport emoțional.

Familia în criză, datorită unor cauze ce determină absența temporară sau permanentă a unuia dintre soți: decesul, inchisoarea, concentrarea, inundații, război, deprimări.

Existența, în cadrul familiei, a unor situații care determină fundamental eșecurile comportamentului de rol marital: retardarea mintală severă a copilului, psihoza copilului sau a soțului, ori condițiile fizice cronic incurabile (Vlad Rudica, București 1981).

Studiile asupra delincvenței juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorității părintești, a controlului precum și a afecțiunii acestora, ca urmare a divorțului, i-au determinat pe copii la adaptarea unor acte sociale și antisociale, la tulburări afective și comportamentale ale copiilor, brutalitate, agresivitate, înstrainare, insuficiența afectivă etc.

Cauzele delincvenții juvenile sunt multiple și cu cat numărul celor care acționează convergent asupra copilului este mai mare, cu atat “șansele” apariției conduitei delincvente sunt mai mari. Dacă în cadrul unei familii sunt prezente din plin și agresivitatea, și alcoolismul, și dezorganizarea, cât și veniturile materiale joase, șomajul, este foarte puțin probabil ca un copil crescut aici să nu cadă victima delincvenței. S-a constatat ca 70% din minorii delincvenți provin din familii dezorganizate, afectate de crizele socio-economice ce este un motiv evident în alunecarea minorilor pe calea delincvenței.

Convenția cu privire la drepturile copilului ne spune, că copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării economice. În societatea noastră anume copilul a căzut în mrejele sărăciei și zguduirilor economice drastice care-l impune și îl aruncă într-o lume a delincvenței.

Explozia economică în perioada de tranziție se poate explica prin combinația dintre standardul de viată deja foarte scăzut moștenit de la regimul socialist și noile procese negative: scăderea salariului real, scăderea ponderii populației salariate din ansamblul populației active, creșterea polarizării veniturilor, creșterea proporției șomerilor și multe alte nevoi. Scăderea rapidă a resurselor a creat un puternic șoc îndeosebi în rândurile minorilor care nu conștientizează nivelul responsabilității sale și pot stabili gradul infracțiunilor comise de ei. Alături de adulții zguduiți de sărăcie, fără venituri, șomeri, copiii prezintă categoria socială a carei ritm de săracie în ultimii ani a fost extrem de accentuat. În urma unei cercetări efectuată de Institutul de Cercetare a Calitații Vieții s-a constatat ca numărul de copii reprezintă un determinant foarte important al gradului de sărăcie: cu cât sunt mai mulți copii, cu atât familia este mai săracă. De asemenea atunci cand existența copiilor se combină într-o familie cu șomaj, lipsa de venit cel putin al unuia dintre părinți sau chiar cu un salariu mic, situația copiilor devine absolut dramatică.

Dacă ar fi să cercetăm explozia sărăciei am observa că are o serie de efecte distincte asupra populației tinere:

● Creșterea populației copiilor nascuți subponderabili, avand un risc ridicat ca viitoarea evoluție fizică să fie afectată negativ.

● Dezvoltarea fizică intarziată datorată hranii dezechilibrate, insuficiente, dar și a stării de sănătate ce scot in evidență contribuția factorilor interni la declanșarea comportamentului delincvent.

● Condițiile de trai scăzute duc la comiterea de delicte, ca de exemplu furtul, vagabondajul, cerșitul, prostituția care devin cele mai importante surse de căpătare a veniturilor.

Toate acestea explică faptul că crește numărul familiilor dezorganizate, impuse în mizerie, cuprinse într-un ciclu de săracie și destrămări sociale fără speranțe. Minorii delincvenți provin în special din familii dezorganizate, in care se realizează.

Deoarece fenomenul de delincvență juvenilă are o serie de condiționări și determinări cauzale multiple, Radu Nicolae încearcă să abordeze corelația factorilor socio-economici la particularitățile psihologice individuale ale minorului și climatul familial din care fac parte.

Încercand să enunțe importanța cauzelor individuale, psihologice, consideră că manifestările delincvente ale minorilor rezidă în comportamentul individual. Întemeindu-se pe constatarea că unii adolescenți delincvenți se caracterizează prin tulburări de personalitate sau prin mentalități specifice vârstei adolescentine (concretizare în adaptarea unor atitudini de negare a valorilor și normelor recunoscute de societate). Perspectiva delincvenței comportamentale consideră că delictele sunt comise, cu predilecție de minori deficienți care violează normele sociale și juridice, nevând capacitatea de a li se supune și de ale respecta. Cu toate acestea se recunoaște faptul că asa-numita “predispoziție” spre delincvență a tânărului este dependența, în mare măsură, de contextul socio-economic în care trăiește minorul, de carențele socializării afective în familie, de condițiile dificile de muncă și de viață, de sentimentele de anxietate și frustrare afectivă etc.

Cauzalitatea primară care consideră delincvența juvenilă drept o consecința directă a dezorganizării sociale implicate în procesele de schimbare și dezvoltare, trebuie căutată în consecințele negative și conflictuale generate de perioada de criză și instabilitate economică. Confruntându-se cu diferite aspecte de “dezorganizare” sociala e necesară evidențierea problemei identificării și explicării variantelor tipuri de comportament delincvent și a ratei delincvenții juvenile prin combaterea unor indicatori cu caracter social, economic, cultural. Conform acestei orientări, geneza și dinamica comportamentului delincvent și a delincvenței sunt determinate sensibil de marea depresiune sau criză socială și economică, de fenomenul șomajului și a surplusului forței de muncă, de climatul afectiv-negativ stabilit în familie, dar în joc este pusă personalitatea copilului, care nu se construiește doar pe dimensiunea prezentului. Pentru dezvoltarea sa copilul are nevoie de oportunități și de condiții. Oferirea doar de șanse nu este eficientă. Copilul are un drept fundamental la un minim cert de condiții de dezvoltare care să i se ofere necondiționat.

Abordarea fenomenului de delincvență juvenilă, a mecanismelor sale de producere și manifestare își justifică actualitatea și pertinența prin caracterul mai mult sau mai puțin intens al acestui fenomen, ale cărui efecte negative reprezintă ansamblul încălcărilor și abaterilor minorilor de la normele de convețuire sociala. Delincvența juvenilă se caracterizează printr-o serie de trasături generale și comune, ceea ce implică identificarea factorilor care generează acte antisociale în rândul tinerilor și abordarea unor măsuri adecvate de prevenire și recuperare sociala a acestora.

Pentru a lua măsurile de profilaxie care ar duce la scăderea considerabilă a delincvenții juvenile, trebuie mai întâi detectați factorii, care determină delincvența. Radulescu S.,M., afirmă că, factorii pot fi imparțiți în două mari categorii:

factorii interni (individuali);

factorii externi (sociali);

și e de părerea că, acești factori, urmează să fie studiați în interrelațiile lor multiple, așa cum de altfel acționează în dezvoltarea psihică a copiilor și tinerilor și în maturizarea lor socială (Rădulescu S., M., Introducere în sociologia devianței, București 1990).

In prima categorie se include:

particularitățile și structura neuro-psihică;

acțiunile afective puternice de moment (frustrare, stresul);

particularitățile de vârstă;

particularitățile psiho-sociale (formate sub impactul grupului de referința);

paricularitățile care s-au format sub influența unor factori externi și mai ales a celor familiali.

În a doua categorie se includ:

factorii socio-culturali;

factorii economici;

factorii socio-afectivi;

factorii educaționali din cadrul micro-grupurilor și macro-grupurilor umane, în care trebuie să se integreze, treptat, copilul și tânărul, începând cu familia.

Adevărata cauză a conduitei delincvente este legată de efectele specifice ale “întâlnirii” celor doua categorii de factori. Cunoscându-se acest lucru se poate în primul rând, interveni în direcția prevenirii, lunecării cât mai pronunțate spre delincvență, dar aceasta ca urmare a modificării în ambele planuri atât a celui extern (social, educațional, relațional), cât și a celui intern (reorganizarea psihică, intervenții corectiv-constructive, terapii sportive etc.). De aceea e utilă evidențierea unor factori aparte, mai optimală fiind examinarea lor în cumul și analizarea lor ampla. Pentru fiecare caz in parte, delincvența este un rezultat al împletirii specifice a mai multor factori.

Factorii neuro-psihici.

Adolescența și tinerețea timpurie este o vârstă de trecere atât din puct de vedere biologic, cât și social. De aceea această perioadă este marcată de conflicte interne și externe, disproporționalitate în dezvoltare. Dintre cele mai dificile probleme pot fi diferențiate procesul maturizării intensive, mai ales in plan sexual care se răsfrange asupra infatișării exterioare și stării fiziologice. În unele cazuri aceasta duce la disproporționalitate somatica, care provoacă neplăceri adolescenților, dificultăți în comunicare cu mediul semenilor. În altele, și mai complicate, la stări bolnăvicoase: tulburări ale ritmului cardiac, tensiuni arteriale, dureri de cap etc. Dar cea mai dificilă stare rezultă din accelerarea dezvoltării sexuale, care provoacă afectivitate neadecvată, reactivitate, dezechilibru emoțional, alte manifestări, care duc la conflict latent sau manifest cu ambianța.

În calitate de factori neuro-psihici pot fi destinse și funcțiile cerebrale, deficiențele intelectuale.

În calitate de recomandări sunt propuse dispensarizarea subiecților, aplicarea unui tratament adecvat, efectuarea altor examinări: endocrinologice, medicale, sociale (Studii de cercetare, 1974).

Deficiențe intelectuale.

În cadrul grupurilor de delincvenți minori și tineri, autorul Dragomirescu regăsește un număr relativ mare de cazuri ce prezintă carențe serioase în ceea ce privește dezvoltarea lor psiho-intelectuală. Capacitățile intelectuale reduse îl împiedicș mai ales în anticiparea consecințelor și implicațiilor acțiunilor întreprinse (Dragomirescu V., București 1976). În cadrul grupurilor de delincvenți minori și tineri regasim un numar relativ mare de cazuri ce prezintă carențe serioase, în ceea ce privește dezvoltarea lor psihică intelectuală. Capacitățile intelectuale reduse îi împiedică mai ales în anticiparea consecințelor și implicațiilor întreprinse, minorul trăind mai mult în prezent, acțiunile sale desfașurându-se în mod precumpănitor sub presiunea tiranică a impulsurilor și trebuințelor prezente. Criticismul redus al gândirii, dificultățile sau imposibilitatea de anticipare pe plan mintal a urmărilor inevitabile ale infracțiunii, slabă capacitate de a trăi anticipativ o serie întreagă de stări emotive, strâns legate de aceste urmări ale infracțiunii, absența emoțiilor și inclinațiilor altruiste și simpatetice, slaba inhibiție, incapacitatea de a-și controla și înfrâna tendințele și impulsurile care-l împing la acte antisociale, sugestibilitatea mărită etc., sunt particularități psihice care fac posibil, ca în anumite împrejurări, indivizii cu deficiențe intelectuale și cei cu intelect de limită să devină mai ușor delincvenți decât normali (Rădulescu A., Psihologia delincventului minor, Timișoara 1996).

Nu înseamnă însă, că toți minorii care prezintă aceste caracteristici psihice in mod absolut cert vor comite acte antisociale. Aceasta nu demonstrează însă că printre delincvenți nu găsim și numeroși indivizi cu un nivel normal sau chiar superior al inteligenții (QI). De asemenea, prezentă unor capacități intelectuale normale nu constituie întotdeauna o garanție sigură a abținerii minorului de a luneca pe panta delincvenței. De exemplu, sunt unele infracțiuni ca falsurile, furturile, escrocheriile, care in general nu pot fi facute decat de indivizii cu inteligență normală.

Sunt redate câteva date privind nivelurile intelectuale în raport cu unele forme de delincvență

Din tabelul de mai sus rezultă că nivelul dezvoltării intelectuale, după tipul de delicte, este inegal (Dragomirescu V., Psihologia comportamentului deviant, București 1976).

Desigur, inteligența nu-i nici singurul și nici cel mai important factor psihic ce poate fi implicat în etiologia delincvenței. Inteligența este pusa în funcție de factorii emotivi-activi ai personalității, și doar prin includerea ei în constelația celorlalți factori psihici, în interacțiune cu factorii din mediul social, poate fi privită atunci când studiem delincvența.

Tulburări ale afectivității.

Afectivitatea joacă un rol deosebit de important în viața și activitatea individului uman și orice abateri de la normal creează probleme, uneori destul de serioase, pe linie adoptativă. În ceea ce-i privește pe delincvenții minori, dupa cum afirmă majoritatea cercetătorilor, se pare ca aceștia se caracterizează fie printr-un nivel insuficient de maturizare afectivă, fie prin diferite stări de dereglare a afectivității (Vlad Tiberiu, Psihologia și psihopatologia comportamentului, București 1978).

Caracteristicile psiho-comportamentale conduc la lipsa unei capacități de autoevaluare și de evaluare adecvată, la lipsa obiectivității față de sine și față de alții. În categoria stărilor de dereglare a afectivității întâlnite la minori includem:

 Stările de frustrație afectivă și sentimentele de frustrație, conflicte afective;

 Instabilitate (labilitate) afectivă;

 Ambivalența afectivă (agresivitate).

♦ Stările și sentimentele de frustrație.

Frustrația este o stare afectivă negativă, care apare atunci cand individul intâlnește în calea sa un obstacol, care îl împiedică să-și satisfacă o trebuință (Raevskaia Z. D., Devierile de conduită la copil și combaterea lor, Chișinau 1979).

Frustrația este, de fapt, experiența afectivă a eșecului, trăirea mai mult sau mai puțin tensională și dramatică a nereușitei și a privațiunii. De multe ori sentimentul frustrației poate să apară nemotivat sau insuficient motivat din punct de vedere obiectiv. Acest tip de sentiment de frustrație este specific acelor persoane care sunt incorsetate de egoism în interpretarea realității, de incapacitatea de a se detașa de propriile trăiri și tendințe egocentrice, ceea ce le determină să creadă că au numai drepturi, nu și îndatoriri. Astfel de persoane imature afectiv, au toleranță redusă la frustrare din cauza egocentrismului, a egoismului, și pot ajunge la incercări de satisfacție a trebuințelor pe căi ilegale (Bogdan T., Probleme de psihologie judiciara, București 1973).

Acumularea frecvențelor stări de frustrație pe parcursul anilor au ca efect scăderea toleranței de frustrație. Din această cauză, în situații tensionale, minorii și tinerii vor apela adesea la reacții agresive. E evident faptul că delincvenții minori nu au capacitatea de a minimaliza importanța obstacolelor, de a le considera ca fiind nonfrustrate, având, deci, o toleranță redusă la frustrație. Tocmai de aceea ei prezintă o puternică trebuință de apărare a Eu-lui, manifestată prin reacții agresive față de persoanele frustrate. La delincvenții minori, creșterea tensiunii psihice datorată frustrației, necesită o descărcare rapidă, care adesea se manifestă prin reacții și acte agresive.

♦ Instabilitate emotivă (labilitate afectivă).

Adaptarea unei persoane este cu atat mai scazută, cu cât instabilitatea sa emoțională este mai pronunțată, pe de o parte, și cu cât condițiile de mediu în care trăiește și la care trebuie să reacționeze sunt mai complicate și mai dificile pe de alta parte. Delincvenții sunt “o reacție” la tulburări și incomodități emoționale, la stări de frustrație și de conflicte afective (Mitrofan N., Voicu Z., Tudorel B., Psihologia judiciară, București 1994). Deprinderile și modalitățile de conduită delincvențiale nu pot fi modificate fară să se modifice și interrelațiile familiale a caror importanța este de prim ordin în determinarea experiențelor și atitudinilor, care au dus copilul la săvârșirea unor infracțiuni.

Se consideră, că datorită educației deficiente, a experienței de viața negative, “delincventul este un instabil emotiv-activ, un element care în reacțiile sale trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanta în reacții față de stimuli, inconstanta de origine endogenă” (Bogdan T., Probleme de psihologie judiciară, București 1973).

Labilitatea afectiva este una dintre caracteristicile personalității infractorilor, care se manifestă prin lipsa inhibiției, abandon la impresiile momentului, impreviziune, o absență a cugetării asupra consecințelor pe care le aduce după sine un act delictuos. Gradul de labilitate afectivă, alături de alți factori psihici, influențează “pragul delincvențial”. Pentru indivizii cu prag delincvențial mic sunt suficiente puține incitații externe, pentru a trece imediat la actul delincvențial, iar pentru cei cu un prag delincvential ridicat trecerea la actul delincvențial are loc doar în cazul unor incitații puternice.

♦ Agresivitatea.

Instabilitatea emotivă se asociază adesea cu agresivitatea, ducand la scăderea pragului delincvențial și la săvârșirea unor infracțiuni prin acte de violență. Fenomenul de agresivitate rezidă în acele forme de comportament ofensiv consumat pe plan acțional sau verbal, care obișnuit, dar nu în mod necesar, constituie o reacție disproporțională la o opoziție reala sau imaginară.

Agresivitatea observabilă sau mascată a constituit un obiect de cercetare pentru mulți autori. În rezultatul investigațiilor făcute asupra minorilor delincvenți, mulți care au săvârșit furturi prezintă agresivitate și instabilitate emotivă, declanșată și exacerbată de împrejurările de viață familială și extrafamilială disfuncționale. Prezentarea detaliată, uneori chiar cu o nuanță de sadism, a unor conflicte violente, ne arată că atmosfera familială și imprejurările de viață disfuncționale ale minorilor delincvenți au indus o puternică agresivitate verbală și manifestă în structura personalității lor. Infracțiunile săvârșite prin acte agresive au o determinare multicauzală (Preda V., Profilaxia delincvenței juvenile și reintegrarea social, București 1998).

Determinarea multifactorială a actelor grave de violentă.

Dintre tinerii care au comis acte agresive deosebit de grave au fost cei inadaptați sau dezadaptați social și școlar. În aceste condiții nu numai atitudinea școlară a rămas nedezvoltată, ci și sentimentele lor etico-morale au rămas nedezvoltate, ceea ce a favorizat formarea unui comportament antisocial.

Tulburări caracteriale.

Caracterul în calitatea lui de nucleu al personalității se formează și se dezvoltă în ontogeneza, fiind de aceea puternic dependent de ansamblul de condiții și împrejurări în care trăiește individul uman în mod nemijlocit, precum și de ansamblul de factori de ordin socio-culturali.

În numeroase cazuri s-a determinat că, delincvența juvenilă este precedată de tulburări caracteriale, care adesea s-au manifestat încă din copilărie și prin “cronicizare”, și s-au fixat în structura caracterului delincvenților minori. Dar, desigur, nu se poate pune semn de egalitate între caracteriali și delincvenți, întrucât nu toți copiii caracteriali devin delincvenți, iar pe de altă parte există delincvenți care nu au traversat in copilarie sau adolescență o faza “caracterială”.

Copilul caracterial se prezintă ca un “copil dificil”, “greu educabil”, “copil problemă” fără a fi deficient sau bolnav (Adler Alfred, Psihologia școlarului greu educabil, București 1995). Un astfel de copil prezintă anomalii de conduită socială, fiind opozant, agresiv, turbulent, instabil, afectiv, dezorganizat în activitate. Deși nu este nici bolnav, nici deficient, datorită devierilor caracteriale (“caracterul rău”) el apare, totuși în cadrul vieții sociale inadaptat. Caracterialii nu reușesc să realizeze relații armonioase între ei și mediul social datorită insuficienței sociabilității, manifestata adesea prin reacții de opoziție și intoleranță față de ceilalți.

Dintre trasăturile preadolescenților și adolescenților caracteriali sunt menționate următoarele: incapacitatea de a accepta o frustrare, un reproș, o simplă remarcă, tendința spre obraznicie, incapacitatea de a se controla, de a evita gesturile și actele impulsive etc. La copiii caracteriali există aproape toate trăsăturile negative întalnite și la majoritatea delincvenților minori.

Cercetările efectuate asupra delincventului minor au scos in evidență faptul că aceasta se caracterizează printr-un nivel de imaturizare caracterologică care se manifestă prin urmatoarele:

 autocontrol insuficient;

 impulsivitate și agresivitate;

 subestimarea greșelilor și a actelor disociale sau antisociale comise;

 indolența, indiferența și dispreț față de muncă;

 opoziție și respingere a normelor social-juridice și morale;

 tendințe egocentrice;

 exacerbarea unor motive personale egoiste a unor trebuințe înguste de nivel redus;

 absența sau insuficiența de dezvoltare a unor motive superioare, de ordin social și a sentimentelor etico-morale;

 dorința realizării unei vieți “ușoare”, fără muncă.

Făcând o sinteză a influențelor factorilor interni asupra comportamentului delincvent, putem constata că delincvenții minori prezintă un tablou comportamental specific care constă în obiectivarea unor structuri de personalitate dezarmonice, neechilibrate, cu o serie de componente: atitudinal-relaționale, volitiv-caracteriale. Imaturitatea afectivă și socială, rezistentă scazută la frustrație, valoarea crescută a agresivității și ostilității sunt trasături ce completează profilul psiho-comportamental al delincvenților minori. Asemenea caracteristici, deși pot fi dependente și de factorii bioconstituționali, ele se datorează în mare masură climatului familial și condițiilor socio-economice în care crește și se dezvoltă minorul.

Impactul  și rolul familiei în socializarea minorului și problema intercomunicării la minorii cu comportament delincvent.

Socializarea este un proces complex al devenirii omului ca ființă socială, de însușire a unor norme și valori, a unor roluri sociale. Socializarea poate sa devina pozitiva sau negative ca urmare a preexistentei unui complex de factori sociali, care influențează decisiv personalitatea individului. Din punct de vedere teoretic s-a făcut urmatoarea abordare a cauzelor: personalitatea antisocială nu constituie decat o verigă în lanțul cauzal, întrucât ea nu conduce inevitabil la comiterea faptei penale, ci numai pe fondul unor împrejurări concrete care favorizează trecerea la act și ca urmare a unei opțiuni conștiente a individului.

Procesul de socializare care se desfășoară în multe cazuri pe fondul unor conflicte între individ și societate, între aspirațiile legitime și mijloacele pe care societatea le pune la dispoziție pentru îndeplinirea lor, între condiții, aptitudini și fapte, duce adesea la apariția unor forme de inadaptări și la formarea unor personalități discordante. Dintre componentele mediului prosocial atenția a fost reținută în mod deosebit de familie, școală și locul de muncă.

Familia este un grup social primar în care se desfăsoară inițial procesul de socializare a individului (Hut Petru,1Sociologia familiei, Cluj Napoca, 1993). Începutul procesului de transformare a ființei biologice în ființa umană are loc în cadrul familiei care oferă condițiile cele mai favorabile de transmitere a modelelor, normelor și valorilor de comportament.

Familia deține un rol important în societate și este deosebită prin modul în care acceptă acest rol de socializare. Astfel, există familia care practică un stil educațional deficitar, lipsit de valențe morale care adoptă o atitudine permisivă și toleranța față de comportamentele delincvente ale tinerilor. Aceste familii determină în cele mai multe cazuri o subsocializare morala a copiilor.

De cele mai multe ori infractorii minori fac parte din familii cu o slabă coeziune morală, în care veniturile sunt utilizate pentru consumul exagerat de alcool, droguri, jocuri de noroc etc. Aceste grupuri încurajează direct sau tacit opțiunile tinerilor pentru infracționalitate. Astfel de familii se evidențiază printr-un climat dezorganizat, certuri și stări conflictuale între soți, între părinți și copii (Ivanov M. A., Părinții, adolescentul, legea, Chișinău 1982). Ca urmare a aparițiilor noilor formațiuni în structura psihicului și personalității lui, adolescentul este capabil să manifeste diverse conduite :

▬ Conduita exaltării și afirmării ;

▬ Conduita izolării sau inchiderii în sine ;

▬ Conduita de verificare a demnității ;

▬ Conduita revoltei ;

▬ Conduita de noncomformism ;

▬ Conduita de demonstrativitate ;

▬ Conduita de revizuire a conștiinței morale ;

▬ Conduita de erotizare a sexualității și a fanteziei ;

▬ Conduita de suicid.

Conform acestei clasificări Zinulescu St. deosebește :

tipul contemplativ

tipul enciclopedic

tipul afectiv

tipul analitic (cu trei variații : critic, perseverent , independent)

tipul intermediar (Zinulescu St., Adolescența, București 1998).

Se menționează că demersurile educative trebuie să pornească nu numai de la particularitățile psihologice ale personalității adolescentului, dar și de la comportamentul, conduitele, temerile pe care le manifestă. Cu toate aceste ponderi familia continuă să rămână un micromediu social important pentru adolescenți. Acest fapt este confirmat în următoarele date :

94% de adolescenți își iubesc părinții ;

90% își stimează părinții ;

84.1% nu consideră familia drept piedică în dezvoltarea personalității ;

62.2% ar dori să comunice mai mult cu părinții.

Totodată se observă și un alt aspect :

52.4% din adolescenți nu sunt satisfăcuți de educație ;

45.1% caută susținere morală din partea părinților.

Dumitrescu I. a stabilit că conținutul relațiilor dintre adolescenți și părinți se datorează influenței combinate a mai multor factori. Multe dificultăți în intercomunicarea “adolescenți-părinți” și s-a depistat următoarele tipuri de conflicte :

conflict de disperare

conflict de incertitudine

conflict de atracție-frică.

Cauzele conflictelor sunt :

diferențele psiho-sociale dintre părinți și minori delincvenți ;

decalajul dintre experiența de viață a tinerilor și a adulților (Studii de cercetare, 1999).

S-a efectuat o analiză detaliată a celor trei tipuri de conflicte familiale la adolescenții cu comportament delincvent și la adolescenții cu comportament normal :

Conflict de disperare la adolescenții cu comportament delincvent 23%, la adolescenții cu comportament normal 11%, diferența 12%.

Conflict de incertitudine, diferența 26%, la minori delincvenți 64%, la adolescenții cu comportament normal 38%.

Conflict de atracție-frică, diferența 14%, intre 38% la comportament delincvent și 25% la nondelincvenți (Centru de Triere din Chișinău).

Cercetarea familiei din perspectiva manifestării sistemului de reprezentări în comportamentul și relațiile partenerilor de familie în dependență de tipul ei, ne-a permis să stabilim “feed-back-ul” elementelor relaționale.

Climatul familial coerent, echilibrat, securizat, satisface trebuințele de siguranță, protecție, dragoste, afirmarea copilului în viitor. Însă evenimentele stresante, neînțelegerile, eșecurile pun la încercare unitatea, echilibrul, armonia vieții de familie, ceea ce afectează profund conținutul viitoarei personalități a copilului, transformandu-l în “copil al străzii”.

Cercetările criminologice au relevat faptul că un procent important de infractori provin din acele familii unde există conflicte între părinți și copii, manifestate prin certuri repetate și bătăi, având adesea comportament agresiv în familie și societate. S-a stabilit că infractorii minori apar cel mai frecvent în familiile infractoare în care părinții duc o viață parazitara, consumă excesiv alcool, își manifestă constant brutalitatea, lăcomia și egocenrismul. Din rândul acestora se recrutează și minorii care comit infracțiuni grave de violență.

Consecințele negative în planul formării personalității minorului depind și de stilul educativ al părinților, atunci cand el se caracterizează prin influența sau abuz de autoritate ori printr-un răsfăț excesiv. Acești tineri au tendința să reproducă laturile de comportament violent care au fost preluate din familia de origine, atât în propria lor familie, cât și în societate.

Alături de familie, școală reprezintă și ea un factor important în formarea personalității individului, facilitând dezvoltarea unor aptitudini, transmițând cunoștințele profesionale, ori asimilarea unor valori. Comparativ cu familia, școala utilizează o gamă mai largă de modalități și mijloace formative în planul personalității minorului prin dezvoltarea și fundamentarea unor atitudini și convingeri morale durabile care să faciliteze integrarea acestuia în societate.

Personalitatea delincventă se constituie datorită circumstantelor subiective, obiective și personale ce determină săvârșirea unor fapte de ordin antisocial, pe de o parte, iar pe de alta parte personalitatea delincventă se constituie și datorită influențelor mediului psiho-social, “învătarea” acestui comportament în cursul experienței de viață a individului se face cu ajutorul celorlalte forme de influențare a personalității ─ alienarea, frustrarea, inadaptarea etc.

Delincvența juvenilă a fost și continuă să fie analizată în mod diferențiat de la o societate la alta, fiind elaborate diverse orientări. Completându-se reciproc, toate urmăresc, însă, identificarea și evaluarea cauzelor și a mecanismelor de bază care determină producerea unor fapte și manifestări cu caracter delincvent în randurile minorilor. Dupa cum s-a stabilit contribuția factorilor interni și externi la formarea comportamentului adolescentului, nu se neagă particularitățile psihice ce se derulează la varsta adolescenței, evidențiind rolul factorilor individuali, psiho-somatici în adaptarea tânărului la mediu, dar se accentuează rolul determinant al elementelor cu caracter socio-economic și condițiile vieții sociale a minorului în general. În acest context, delincvența juvenilă nu mai este privită ca o tulburare a personalității sau ca o incapacitate a tânărului de a se adapta condițiilor în care trăiește, ci ca și un efect nemijlocit al deficienților și disfuncțiilor structurii sociale, ale conflictelor existente în cadrul sistemului social. În felul acesta, accentul este pus pe tendința existentă între delincvență și conformitate, schimbare și stabilitate socială, conflict și cooperare, delincvența juvenilă reprezentând o formă de protest al tinerilor contra inegalității și barierelor sociale din societate.

În ultima vreme s-a conturat un punct de vedere intermediar cu privire la etiologia delincvenții juvenile, în așa numita perspectivă a cauzalității “multiple” sau a “factorilor”, care concepe delincvența ca fiind rezultatul unui număr mare și variat de factori.

Întrucât aceștia nu pot fi clasificați în enunțuri generale sau universale, este dificil de formulat o perspectivă unitară a etiologiei delincvenței juvenile. Adepții perspectivei cauzalității “multiple” consideră că fiecare factor luat în parte, are o anumită importanță, delincvența apărând fie la intersecția a doi factori majori, fie datorându-se influenței concentrate a mai multor factori minori .

Analizând nivelul situației sociale a familiei, nivelul condițiilor în care se desfășoară socializarea adolescentului și calitatea acestei socializări ajungem la concluzia, că delincvența juvenilă este consecința dificultăților materiale a contradicțiilor și conflictelor familiale cu care se confruntă adolescentul. Din acest motiv, tinerii delincvețti provin din familii caracterizate printr-un nivel scăzut socio-economic și cultural, condiții precare de locuință și confort și care au un număr mare de copii, nereușind să asigure o socializare și educație adecvată.

Starea criminalitatii in Republica Moldova in perioada 1996-2002.

( Ministerul Afacerilor Interne al R. Moldova din 2004 ).

Dupa datele statistice ale Ministerului Afacerilor Interne al R. Moldova s-a stabilit urmatoarea situatie a delictelor săvârșite de minori între vârsta 14- 18 ani în perioada 1998- 2004.

Capitolul II.

Studiu experimental.

§ 1. Metodologia cercetarii

Studiul teoretic al problemei delincvenții juvenile ne-a determinat să organizam un studiu experimental pentru a găsi răspuns la urmatoarele întrebări:

Care sunt factorii ce cauzează în cea mai mare măsură creșterea criminalitțăii în rândurile minorilor și cum sunt sesizați acești factori de catre minorii delincvenți.

Ce conflicte intrapersonale le sunt caracteristice minorilor delincvenți.

Care este atitudinea minorilor delincvenți față de sine și față de cei din jur.

Cât de pregnante sunt așa trasături de personalitate ca : agresivitatea, egoismul, suspiciunea, dominanța.

Pentru ca răspunsurile la aceste întrebări să fie realizate, am desfășurat cercetarea experimentală la Centrul de Triere (Chisinau, str. L. Tolstoi 39), unde zilnic erau aduși de catre organele de poliție și colaboratorii centrului, minori găsiți în stradă. Durata de ședere a minorilor la acest centru varia de la câteva ore la câteva zile, dupa care unii erau eliberați la venirea parinților, iar alții erau transferați în alte instituții în conformitate cu hotararea instanței referitor la delictul săvârșit.

Majoritatea respondenților au fost reținuți pentru furturi și agresare fizică asupra altor persoane.

Lotul de subiecți puși experimentului a fost alcatuit din 30 de persoane, dintre care 11 fete și 19 băieți cu vârsta între 9-18 ani.

Componența eșantionului dupa sex și vârstă.

Trebuie remarcat faptul, că eșantionul a fost ales aleator, neavând derpt scop de-a selecta subiecți de un anumit sex sau de o anumită vârstă.

Celor 30 de subiecți experimentați li s-a administrat urmatoarele metodici :

Metoda de diagnosticare a relațiilor interpersonale (T. Leary).

Ancheta “starea socio-economica a minorilor delincvenți”.

Metoda propozițiilor neterminate.

Metoda de diagnosticare a relațiilor interpersonale (T. Leary).

Această metodă a fost create de T. Leary, pentru cercetarea reprezentărilor subiectului despre sine și EU “ideal”, studiind relațiile reciproce a grupurilor mici. Cu ajutorul acestei metode se evidențiază tipul dominant de atitudini față de oameni în autoaprecierea reciprocă.

Pentru studirea relațiilor interpersonale această metodă se aplică în diferite țări.

În cercetarea relațiilor interpersonale se folosesc cel mai des doi factori “dominare-subordonare” și “prietenie-agresivitate”. Acești factori determină impresia generală despre om în procesul percepției interpersonale. Ei sunt numiți de către M. Argailo în calitate de componenți principali în analiza stilului comportamentului interpersonal, dupa conținut ei pot fi corelați cu două din cei trei piloni ai diferențierii semantice “notă” și “putere”.

T. Leary a elaborat o schemă pentru a prezenta orientările sociale de bază, sub forma de cerc împarțit în sectoare. În acest cerc, pe axa orizontală, cât și pe cea verticală sunt patru orientări : “dominare-subordonare” și “prietenie-agresivitate”. La rândul lor aceste sectoare sunt împarțite în 8 atitudini individuale față de oameni. Cercul poate fi împărțit și în 16 sectoare, dar cel mai des se folosesc sectoarele ce se referă la cele doua axe principale.

Autorii remarcă că măsura atitudinii dintre cele doua variabile este funcția descrescândă a distanței lor față de circumferință. Suma punctelor fiecarei orientări se traduce în indicele unde domină axa verticală (dominare-subordonare) și axa orizontală (prietenie-agresivitate). Distanța indicilor de la centrul circumferinței arată adaptarea sau extremitatea comportamentului interpersonal.

Chestionarul contine 128 de opinii de apreciere, la fiecare din cele 8 tipuri de relații – 16 puncte, reglementate dupa intensitatea ascendentă. Metoda este construită astfel încat opinia îndreptată spre evidențierea oricărui tip de relație așezată nu într-o ordine, ci după o imagine deosebită : ele sunt grupate câte patru și se repetă după o anumită perioadă. La interpretare se adună numărul fiecărui tip de relație.

T. Leary propune aplicarea metodei pentru aprecierea comportamentului indivizilor, aprecierea comportamentului celor ce ne înconjoară, pentru autoapreciere, pentru evaluarea oamenilor apropiați.

În corespondență cu aceste niveluri de diagnosticare se schimbă instructajul. Nota maximă este la nivelul de 16 puncte, dar ea este împarțit în 4 grade de relații evidențiate :

0-4 puncte – nivel scăzut

5-8 puncte – nivel moderat (comportament adaptativ)

9-12 puncte – nivel ridicat

13-16 puncte – extremitate (comportament extrem, pana la patologie).

Diverse direcții de diagnostic permit determinarea tipului și compararea datelor cu alte aspecte. De exemplu, “eu social”, “eu real”, “partenerii mei” s.a.

In cercetarea noastră am comparat datele “eu real” cu “eu ideal”.

Metoda poate fi prezentată individual sau în grup. Subiectului i se propune să indice acele afirmații care corespund reprezentărilor lui despre sine, referitoare la alt individ sau idealului său.

În rezultat se face totalizarea punctelor din fiecare sector cu ajutorul cheii din chestionar. Totalul punctelor se trece pe discograma, distanța de la centru corespunzand numărului de puncte din sector (0-16). Capetele vectorilor se unesc și se formează profilul personalității. Dupa formule speciale se determină indicii dupa doi factori de baza (“dominare-subordonare” și “prietenie-agresivitate”).

Analiza cantitativă a datelor se face prin comparația discogramelor ce arată reprezentările diferiților indivizi.

Tip autoritar

Pana la 8 puncte, minorul manifestă încredere în sine, capacitatea de a fi un bun consultant, organizator, are calități de conducător. În cazul indicilor mai înalți (12) el nu suportă critica, supraapreciaza stilul didactic de opinii, necesitatea imperativă de a comanda pe alții. Peste 13-16 puncte are trăsături de despotism, dictator, dominant. Totdeauna impune altora să procedeze așa cum crede el.

Probleme : se ascultă numai pe sine, contează numai părerea lui, dar să cunoști tot este imposibil.

Tip egoist

Se evidențiază prin stil de relații interpersonale ca un copil încrezut în sine, independent, mereu în competiție cu cineva (pana la 8 puncte). E caracteristic pentru o persoană ce tinde să devina lider (8-12), manifestând sentimentul de a-i domina pe cei ce-l înconjoară, tendința de a avea o părere deosebită în comparație cu ceilalți. Dacă indicii sunt mai ridicați (12-16 puncte) prezintă un tip de relații egoiste cu oamenii. Predomină tendința de bază de a fi mai bun decat alții. Se iubește numai pe sine, îi place să se laude, problemele și greutățile le pune pe umerii altora. Asemenea oameni au probleme cu ei înșiși, țind să devină mai bun decat ceilalți în toate situațiile, dar aceasta este imposibil de realizat. Nu este indicat ca oamenii să fie apreciați mereu cu “foarte bine”. El are probleme când cineva încearcă să se evidențieze ; manifestă egoism și tendința de a se autoafirma.

Tip agresiv

Dacă indicele este până la 4, manifestă puțină energie, agresivitate, incăpătânare. De la 4 la 8 puncte, copilul este energic, incapătânat în dependență de situație. De la 8-12 este deschis la suflet, hotărâtor, sincer. Poseda înclinații de a avea un caracter bărbătesc. Agresivitatea este energia pentru existența manifestată în anumite forme. Ea trebuie transferată în formă socială binevenită. În dependență de măsura manifestării indicilor, acest sector exprimă sinceritate, spontaneitate, independență în atingerea scopului. Dacă indicii sunt mai înalți (12-16), manifestă multă încăpătânare, irascibilitate, e neprietenos, dușmănos, brutal, îi învinovățește pe toți dacă nu poate dobândi ceea ce dorește.

Tip suspicios

Pană la 8 puncte manifestă bază reală de analiză a faptelor, scepticismului și noncomformismului crește, se transformă într-un mod de relații cu mediul înconjurător, foarte supărător. Manifestă neincredere cu înclinații către critică, nemulțumire de ceea ce-l înconjoară, suspiciune. De la 12-16 puncte, acești oameni sunt suspicioși, se supără pe toată lumea, nu iartă nimanui nimic. Toată lumea pentru ei este dușmănoasă și rea. Le vine foarte greu să trăiască fiindcă li se pare că toți sunt groaznici. Le este greu și celor ce sunt înconjurați de asemenea persoane. El vede aproape totul numai în culori negre, ceea ce este dăunător pentru sănătatea lui. Pentru el culoarea roz nu este prea binevoită.

Tip supus (timid)

Reflectă particularități ale relațiilor interpersonale ca : modestie, timiditate, înclinația de a lua asupra sa îndeplinirea obligațiilor străine. Se supune oricui, mai ales liderului. De la 8-12 puncte, supunerea este totală, sentimentul vinovăției e foarte ridicat, autodistrugere.

Tip dependent

Indicii 0-4 reflectă necesitatea de ajutor și încredere, recunoaștere din partea celor din jur. Indicii mai înalți 8-12 arată superconformitate, dependența totală de opiniile celor din jur. Este foarte neîncrezător în sine, neliniștit, îngrijorat. Nu se iubește pe sine din cauza că se teme de toți. 12-16 puncte, nu are încredere în sine, e receptiv la problemele celor din jur, se acomodează la situații.

Tip prietenos, cooperant

0-4 puncte evidențiază stilul de relații interpersonale caracteristic persoanelor ce tind către o colaborare strânsă cu grupul de referință, către relații prietenoase cu cei din jur. 8-12 puncte caracterizează persoana ca binevoitoare, ce nu creează probleme. 12-16 puncte arată abundența manifestării stilului de relații interpersonale prin comportament compromis. Este prietenos cu toți oamenii. Interesele altora sunt mai presus decat cele personale. Se străduie să fie în relații bune cu colegii și cu cei ce-l înconjoară. Tinde catre colaborare, este entuziast, energic, conștiincios. Tine cont de parerea majorității, face compromisuri. Problema sa este că dorește sa fie bun cu toții, să tragă atenția tuturor. Este în stare să facă orice pentru colegi. Sunt preocupați mereu de a afla atitudinea celorlalți față de ei.

Tip altruist

Indicii cuprinși între 0-4 arată dorința expresivă de a-i ajuta pe cei din jur, au un simț al responsabilității foarte dezvoltat. Indicii 8-12 arată că sunt responsabili, delicați, îi încurajează pe cei din jur. Indicii 12-16 demonstrează că ține sub tutelă pe cei ce-l înconjoară, manifestă sentimentul de părinte, dar arată și tendința de mascare. Altruismul cel mai extrem poate fi o formă de egoism.

Ancheta.

Ancheta pe care am elaborat-o, cu scopul de-a studia viziunea minorilor delincvenți, asupra factorilor ce le-a determinat comportamentul, asupra condițiilor de trai, relațiilor din familie, intereselor lor etc., conține 13 întrebări. Fiecare întrebare include câteva variante de răspuns, dintre care respondenții puteau să aleagă. Respondenților li s-a cerut strict să aleagă una din variantele prezentate, ei fiind liberi să aleagă acea variantă, care le exprimă în cea mai mare măsură părerile sau dorințele. Plus la aceasta cu ajutorul anchetei am obținut date personale despre respondenți : (vârsta, sexul, naționalitatea, studiile, cu cine locuiește etc.).

Ancheta

Vă rugăm să alegeți din variantele de răspunsuri propuse la fiecare întrebare, pe cele care vă sunt mai aproape sau vă caracterizează în cea mai mare masură. Vă mulțumim anticipat.

Vârsta

Sexul

Naționalitatea

Studiile

Profesia părinților : mamei

tatei

Cu cine locuiești :

doar cu mama

doar cu tata

ambii părinți

Numărul de copii în familie

Al câtulea copil sunteți

Începeți :

În ce măsură sunteți mulțumiți de viața dvs.

foarte mulțumit

destul de mulțumit

nu prea mulțumit

deloc mulțumit

Ce nu vă deranjează în viața proprie :

familia

școala în care învăț

obligațiunile pe care le am

condițiile de trai

lipsa condițiilor de realizare a dorințelor proprii

lipsa respectului din partea altor persoane

Ce îți place :

familia

școala în care învaț

obligațiunile pe care le am

condițiile de trai

stima prietenilor

încercarea de a-ți realiza propriile dorințe

În timpul liber ce activități desfășurați ?

plimbări e) discotecă

audierea muzicii f) sport

vizionarea filmelor g) invenții

lectură h)

Care este principala sursă de existență a dvs. ?

ajutorul părinților

banii caștigați prin propriul efort

venituri ocazionale (împrumuturi, câștiguri)

Căutați să obțineți venituri prin activitate proprie ?

nu, pentru că nu am nevoie

nu, pentru că i-ar deranja pe părinți

da, pentru că nu îmi ajung veniturile

da, pentru că nu am alte venituri

da, pentru că sunt impus

Ce este pentru dvs. mai important ?

familia

prietenii

banii, bunurile materiale

o ocupație plăcută

dragostea

cinstea

distracțiile

libertatea

prestigiul social

Cine, dupa parerea dvs., este responsabil de comportamentul copilului

părinții

învățătorii

statul

Din ce motive a-ți comis delictul :

dorința de bani

ați fost silit de părinți

ați fost influențat de prieteni

îmbunătățirea condițiilor de trai

obținerea libertății

plăcerea

Cum apreciați condițiile dvs. de locuit ?

excelent

satisfăcător

nesatisfăcător

bune

foarte bune

Ce ați schimba în relația dvs. cu părinții ?

ați exclude certurile, conflictele

ați exclude pedepsele fizice

ați exclude interzicerile

ați exclude controlul strict

ați interzice părinților să consume alcool

ați interzice părinților să se drogheze

Cum considerați care din factorii enumerați cauzează în cea mai mare masură creșterea criminalității în rândurile minorilor ?

rata crescândă a șomajului

crizele economice

restricțiile în învățământ

lipsa resurselor pentru odihnă și sănătate

conflictele familiale

În ce măsură, după părerea dvs., fenomenul criminalității a pătruns în rândurile adolescenților ?

foarte mare

mare

potrivit

mică

foarte mare

Metoda propozițiilor neterminate

Pentru studierea atitudinii minorilor delincvenți față de sine, de părinți în general, tată, mamă în particular, față de viitor, trecut etc., am aplicat metoda propozițiilor neterminate.

Această metodă face parte din metodele proiective. Este o tehnică destul de simplă în ceea ce privește îndeplinirea lui, și în același timp flexibil și se adaptează ușor la diferite sarcini. Poate fi folosit la testarea copiilor, maturilor și vârstnicilor, pentru ambele sexe, pentru grupele de indivizi normali și patologici, pentru cercetarea în școală și în industrie, pentru studierea dezvoltării multor și diferitor probleme, poate fi aplicat atât individual, cât și în grup. Această metodă poate fi executată în formă orală și în formă scrisă.

Mai răspândită este varianta Sake-Sidney adaptată în laboratoarele de psihologie madicală a Universitatii Psiho-Neurologice din Sanct-Petersburg în numele V. M. Behtereva. Ea constă din 60 de propoziții neterminate cu un început de reacție mai structurat și determinat. Ele se împart în 15 grupe câte 4 propoziții, fiecare din aceste grupe corespunde cu o sferă determinată a atitudinilor omului față de sine, față de alții etc. Prima parte începatoare a propoziției arată sfera sau obiectul atitudinii : sfârșind-o individul experimentat își exprimă atitudinile lui în răspunsurile date. De exemplu, propoziția corespunzătoare sferei “atitudinii față de viitor”, se incepe : “Viitorul meu se pare…” ; sferei corespunzătoare “atitudinea față de subalterni”, se incepe “Dacă cineva lucrează sub conducerea mea…” ; corespunzător sferei “atitudinii față de mama“ – “Mama mea…”.

Analizând răspunsurile, putem aprecia sistema atitudinii față de familie care există la el, reprezentantului aceluiași gen sau genului opus, la viața sexuală, șefilor, subalternilor, colegilor, prietenilor, tatei, mamei. Un rând de răspunsuri reflectă atitudinea față de : teamă, sentimentul vinovăției, atitudinile față de trecut și viitor, față de posibilitățile nerealizate, față de sine.

Interpretarea rezultatelor primite cu ajutorul metodei propozițiilor neterminate, conține în sine analiza cantitativă și calitativă a rezultatelor.

Analiza cantitativă este variata și determină 3 momente :

conținutul problemelor personale cercetate cu ajutorul acestei metode ;

concepțiile teoretice ale respondenților, practica lor ;

varianta concretă a propozițiilor neterminate folosite în această metodă.

Cu ajutorul analizei calitative se apreciază acea atitudine, pe care o exprimă respondentul în răspunsurile sale. Se evidențiază 3 tipuri de atitudini:

neutral (“0”)

pozitivă (“+”)

negativă (“–”).

În varianta metodicii Sake-Sidney se folosește următoarea apreciere:

+2─ o atitudine foarte pozitivă a respondentului, maximală, exprimare clară ;

+1─ o atitudine pozitivă;

0 ─ răspuns neutru, o atitudine neevidențiată sau clară;

-1 ─ o atitudine negativă;

-2 ─ o atitudine foarte negativă a respondentului, exprimare clară, maximală.

De exemplu, începutul propoziției:

“In comparație cu majoritatea, familia mea…”

…rea; neprietenoasă; nefericită -2

…nu chiar bună; nervoasă; puțin prietenoasă -1

…nici bună, nici rea; tot așa 0

“Viitorul meu se pare…”

…rău; trist; groaznic -2

…nu chiar bun; nu prea luminos -1

…ca și prezentul; necunoscut 0.

În cazul răspunsurilor de tipul “nu știu”; “ nu m-am gândit”, adică să răspundă sau refuz prin comportament (lasă propoziția sau lipsește continuarea frazei) permanent se apreciază cu -2.

Indicatorul calitativ se numără pentru fiecare atitudine aparte. Mărimea lui poate fi între +8 până la -8, poate fi și egal cu “0”.

Asemenea indicatori sunt 15 :

atitudinea față de tată ;

atitudinea față de sine ;

posibilități nerealizate ;

atitudinea față de subalterni ;

atitudinea față de viitor ;

atitudinea față de persoanele superioare ;

teama;

atitudinea față de prieteni ;

atitudinea față trecut ;

atitudinea față de sexul opus ;

atitudinea față de relațiile sexuale ;

atitudinea față de familie ;

atitudinea față de colegi ;

atitudinea față de mamă ;

sentimentul vinovăției.

Toate răspunsurile subiecților sunt incluse în tabelul de mai jos

În asemenea mod calculam media generală la fiecare atitudine în parte.

§2. Prezentarea și interpretarea rezultatelor.

Administrând ancheta și analiza răspunsurilor am obținut urmatoarele rezultate:

minorilor supuși experimentului au vârsta cuprinsă între 9-18 ani, 11 dintre ei sunt de sex feminin, 19 – de sex masculin ;

30% din ei locuiesc doar cu mama ;

3.3% doar cu tata ;

36.7% locuiesc cu ambii părinți ;

30% au dat răspunsuri de tipul : cu nimeni, bunica, cu prietenii lui tata ;

30% din minorii testați sunt unicii copii din familie ;

26.7% sunt din familii cu doi copii ;

23.3% din familii cu trei copii ;

16.7% din familii cu 4-5 copii ;

3.3% din familia în care sunt 13 copii ;

46.7% din minorii supuși experimentului este primul copil în familie;

26.7% sunt al doilea copil în familie;

20% – al treilea copil în familie;

6.6% – al patrulea copil în familie (inclusiv și cel din familia cu 13 copii).

Din datele de ancheta culese putem concluziona următoarele :

delincvența juvenilă este mai frecvent întalnită printre băieți (63.3%), decât printre fete (36.7%) ;

ponderea delincvenților în familiile destrămate, incomplete este mai mare (63.3%), decât în familiile complete (36.7%) ;

întaietatea printre minori o dețin cei care sunt unicii copii în familii (30%), odată cu creșterea numărului de copii în familie rata delincvenților se reduce ;

comportamentul delincvent este mai frecvent întalnit la copiii cu rangul nașterii 1 (46.7%), iar odata cu creșterea ordinii nașterii probabilitatea delincvenții scade.

Răspunsurile obținute la întrebările propriu-zise ale anchetei sunt următoarele :

În ce măsură sunteți mulțumit de viața dvs. ?

foarte mulțumit – 2 (6.7%) ;

destul de mulțumit – 6 (20%) ;

nu prea mulțumit – 17 (56.6%) ;

deloc mulțumit – 5 (16.7%).

Observăm că nemulțumiți sunt 73.3%, dintre care 16.7% sunt absolut nemulțumii și doar 26.7% sunt mulțumiți de viața pe care o duc. Cauza nemuțtumirii este ilustrată în întrebarea 2.

Ce nu vă aranjează în viața proprie :

familia – 19 (63.3%) ;

școala în care învăț – 1 (3.3%) ;

obligațiunile pe care le am – 1 (3.3%) ;

condițiile de trai – 11 (36.6%) ;

lipsa condițiilor de realizare a dorințelor proprii – 0 ;

lipsa respectului din partea altor persoane – 1 (3.3%).

Putem afirma că familia este factorul principal (63.3%) ce cauzează nemulțumirea, insatisfacția minorilor de viața pe care o duc, ei nefiind de acord cu tipurile de relație pe care le au parinții și atitudinile acestora față de copii. Mulți respondenți au optat și pentru varianta condițiilor de trai (36.6%), ceea ce considerăm noi le determină în mare măsură comportamentulor delincvent. Încercând să modifice, să amelioreze condițiile de trai și situația familială și neavând posibilitatea de a face întru-un mod corect, legal (nu pot fi angajați în câmpul muncii, nu pot obține servicii plătite), minorii deseori recurg la acțiuni ilegale, amorale (agresare fizică, furturi, jafuri).

Ce îți place :

familia 4 (13.3%) ;

școala în care învat 4 (13.3%) ;

obligațiunile pe care le am 1 (3.3%) ;

condițiile de trai 0 ;

stima prietenilor 8 (26.7%) ;

încercarea de ați realiza propriile dorinte 13 (43.4%).

Majoritatea optanțiilor (71.1%) au ignorat familia, școala, obligațiunile, agreând mai mult încercarea de ași realiza propriile dorințe (43.3%) și stima prietenilor (26.7%). Considerând că n-ar fi prea eronat faptul dacă am presupune că prietenii, a căror stimă este atât de important pentru minorii delincvenți, au și ei un comportament de acest tip.

În timpul liber ce activități desfășurați ?

plimbări – 20 (66.6%) ;

audierea muzicii – 2 (6.6%) ;

vizionarea filmelor – 6 (20%) ;

lectură – 1 (3.3%) ;

discotecă – 3 (10%) ;

sport – 0 ;

invenții – 0.

Observăm că majoritatea (66.6%) pledează pentru varianta plimbări, doar 26.6% au optat pentru audierea muzicii și vizionarea filmelor, fapt ce ne determină să credem că ceilalți nu au posibilitatea de a face acest lucru din cauza lipsei aparatelor respective.

Nu a fost surprinzător nici faptul că doar un singur subiect a menționat lectura ca activitate care o desfășoara în timpul liber, deoarece majoritatea din ei au studii necorespunzătoare vârstei (de exemplu la 9 ani e elev al clasei I sau la 14 ani e elev al clasei a III).

Care este principala sursă de existență a dvs. ?

cu ajutorul parinților – 5 (16.7%) ;

banii câștigați prin propriul efort – 12 (40%) ;

venituri ocazionale (împrumuturi, câștiguri) – 13 (43.3%).

Putem afirma că veniturile ocazionale, (împrumuturile, câștigurile) (43.3%) și banii câștigați prin propriul efort (40%) este sursa principală de existența a minorilor și doar 16.7% din minori accepta ajutorul părinților, ceea ce considerăm noi le determină în mare măsură comportamentul lor delincvent.

Căutați să obțineți venituri prin activitate proprie ?

nu, pentru că nu am nevoie – 0 ;

nu, pentru că i-ar deranja pe părinți – 4 (13.3%) ;

da, pentru că nu îmi ajung veniturile – 14 (46.7%) ;

da, pentru că nu am alte venituri – 7 (23.3%) ;

da, pentru că sunt impus – 9 (30%).

Din totalitatea minorilor chestionați 46.7% caută să obțină venituri proprii, pentru că nu le ajung veniturile și numai 13.3% nu vor să obțină venituri, pentru că i-ar deranja pe părinți. Proporțiile minorilor care nu au nevoie de venituri suplimentare este mică în comparație cu proporția celora care nu le ajung veniturile și care nu au alte venituri, unde este inclusă și categoria celor ce sunt impuși să obțină venituri din diferite motive. Majoritatea tinerilor pentru a-și îndestula minimul necesitățior și a-și asigura un trai normal, este nevoie să câstige ocazional (43.3%).

Ce este pentru dvs. mai important ?

familia – 10 (33.3%) ;

prietenii – 4 (13.4%) ;

banii, bunurile materiale – 9 (30%) ;

o ocupație plăcută – 3 (10%) ;

dragostea – 1 (3.3%) ;

cinstea – 0 ;

distracțiile – 1 (3.3%) ;

libertatea – 2 (6.7%) ;

prestigiul social – 0.

Putem menționa că, pentru 33.3% din delincvenții testați mai important este totuși familia care este și un factor principal, dupa cum am văzut mai sus ce cauzează nemulțumirea, insatisfacția minorilor de viața pe care o duc. Pentru mulți respondenți important sunt și banii și bunurile materiale (30%), ceea ce ne dovedește comportamentul lor delincvent. Dorința de a avea mai multe, de a fi la fel ca ceilalți îi obligă să săvârsească anumite delicte. Ceea ce nu-i de mirare pentru ei nu are importanță prestigiul social (0 zero).

Cine dupa parerea dvs., este responsabil de comportamentul copilului ?

părinții – 27 (90%) ;

învățătorii – 3 (10%) ;

statul – 0.

Responsabil de comportamentul copilului, dupa părerea respondenților, în cea mai mare măsură sunt părinții (90%), ei consideră că părinții poartă o vină foarte mare, și doar 10% atribuie aceasta vină învățătorilor, și nici un respondent nu consideră că statul poate purta vreo vină asupra comportamentului copilului (0%).

Observăm deci, că într-o oarecare măsură părinții și profesorii poartă vina în privința comportamentului delincvent al minorilor.

Din ce motive a-ți comis delictul ?

dorința de bani – 10 (33.3%) ;

ați fost silit de părinți – 9 (30%) ;

ați fost influențat de prieteni – 2 (6.7%) ;

îmbunătățirea condițiilor de trai – 9 (30%) ;

obținerea libertății – 2 (6.7%) ;

placerea – 0.

Putem afirma că motivul principal care l-a făcut să comită delictul este dorința de bani (33.3%) și câte 30%, respondenții au optat și pentru variantele : îmbunătățirea condițiilor de trai și că au fost siliti de către părinți, ceea ce ne dovedește în mare măsură comportamentul lor delincvent. Încercând să îmbunătățească condițiile de trai și să îndeplinească cerințele părinților, minorii deseori săvârșesc acțiuni ilegale, și nu are loc din cauza plăcerii (0%) sau că au fost influențați de către prieteni (6.7%), sau pentru obținerea libertății (6.7%).

Cum apreciați condițiile dvs. de locuit ?

excelent – 1 (3.3%) ;

satisfăcător – 7 (23.3%) ;

nesatisfăcător – 18 (60%) ;

bune – 2 (6.7%) ;

foarte bune – 2 (6.7%).

În cea mai mare masură, minorii delincvenți sunt nesatisfăcuți de condițiile lor de locuit (60%) ; 23.3% apreciază satisfăcător condțtiile lor de locuit și la 13.3% din respondenți observăm că condițiile lor de locuit sunt bune și chiar foarte bune.

Ce ați schimba în relația dvs. cu părinții ?

ați exclude certurile, conflictele – 6 (20%) ;

ați exclude pedepsele fizice – 17 (56.7%) ;

ați exclude interzicerile – 1 (3.3%) ;

ați exclude controlul strict – 0 ;

ați interzice părinților să consume alcool – 17 (56.7%) ;

ați interzice părinților să se drogheze – 5 (16.7%).

Majoritatea subiecților testați pledează pentru a exclude pedepsele fizice și a le interzice părinților să consume alcool. Putem concluziona din rezultatele de mai sus, că părinții îi pedepsesc fizic, îi maltratează pe copii pentru a nu le satisface dorințele lor. Împotrivindu-se ei sunt pedepsiți și de aceea sunt nevoiți să săvârșească delicte. Mulți respondenți optează și pentru aceea de a exclude certurile, conflictele (20%) și pentru a le interzice părinților să se drogheze (16.7%). Pe lângă aceea că părinîii consumă în exces alcool ei se și droghează, ceea ce duce la apariția multor cerințe din partea părinților și se soldeaza cu conflicte și certuri și doar 3.3% ar dori să excludă interzicerile în familie. N-ar fi greșit faptul, dacă am presupune, că toate acestea duc la un comportament ilegal din partea copiilor.

Cum considerați, care din factorii enumerați cauzează în cea mai mare măsură creșterea criminalității în rândurile minorilor ?

rata crescândă a somajului – 1 (3.3%) ;

crizele economice – 6 (20%) ;

restricțiile în învățământ – 1 (3.3%) ;

lipsa resurselor pentru odihna și sănătate – 0 ;

conflictele familiale – 19 (63.4%) ;

altele – 2 (6.7%).

Subiecții testați consideră, că în cea mai mare măsură cresterea criminalității în rândurile minorilor se datorează conflictelor familiale (63.4%), 20% din delincvenții testați o atribuiau “crizei economice” și 9.9% din subiecți pledează pentru rata crescândă a șomajului, restricțiilor în învățământ și lipsei resurselor pentru odihna și sănătate.

Toate aceste cauze luate în ansamblu sunt o consecință a perioadei de tranziție la economia de piață ce se soldeaza în Republica Moldova cu o accentuare a sărăciei ce afectează în mare măsură familia.

În ce măsură fenomenul criminalității a pătruns în rândurile minorilor, după părerea dvs. ?

foarte mare – 13 (43.3%) ;

mare – 5 (16.7%) ;

potrivit – 10 (33.3%) ;

mică – 0 ;

foarte mică – 2 (6.7%).

Făcând o analiză a rezultatelor studiului efectuat, observăm diversitatea procentajului acordat de la scară foarte mare – la foarte mica de către respondenți la aprecierea fenomenului criminalității ce a pătruns în rândurile minorilor : 43.3% din minori acordă gradului criminalității minorilor treapta – foarte mare, circa 33.3% consideră că fenomenul criminalității a pătruns în mediul copiilor într-o măsură potrivită, și doar 6.7% consideră că criminalitatea e la un nivel foarte mic, iar 16.7% la nivel mare.

Rezultatele obținute la testul Leary sunt prezentate în tabel (tabel nr. 1 din anexă).

Una din calitățile evidente a minorilor delincvenți este dominanta. Valoarea medie obținută pe grup (11.87) indică că majoritatea din ei nu suportă critica, își supraapreciază calitățile personale, impun altora să procedeze așa cum consideră ei.

Valoarea medie obținută pe grup la indicile egoist, iarăși scoate în evidență faptul că, minorii delincvenți tind de a deveni lideri, manifestând sentimentul de ai domina pe cei ce îi înconjoară, și tendința de a avea o părere deosebită în comparație cu ceilalți

.

Valori mari au fost obținute și la indicile agresivității, valoarea medie pe grup fiind egala cu 11.13, fapt ce indică nivelul ridicat al agresivității.

Spre deosebire de indicii precedenți, la indicile suspiciune, rezultatele sunt cu mult mai mici, media pe grup o constituie 6.9, ceea ce vorbește despre faptul că minorii delincvenți sunt creduli, sugestibili, pot ușor lua drept realitatea aparențele, pot fi ușor influențați.

Aceste calități sunt confirmate și de către rezultatele obținute la indicile supunerii, media pe grup fiind 7.73, ceea ce denotă înclinația de a lua asupra sa indeplinirea obligațiunii străine, supuneri, sentimentul vinovăției.

Diferită e situația la scala dependenței unde rezultatele obținute sunt relativ scăzute, ceea ce scoate în evidență faptul că, cu toate că minorii delincvenți necesită ajutor și încredere, recunoaștere din partea celor din jur, totuși sunt destul de selectivi în ceea ce privește părerile sau comportamentul cărora se conformează, fiind în dependență doar de opiniile unor anumite categorii de persoane.

Rezultatele obținute la scala prietenie, cooperare (media pe grup 8) vorbesc despre faptul că subiecții testați tind către relații prietenoase cu cei din jur, în special către o colaborare strânsă cu grupul de referință, ceea ce ne determină să credem că în aceste grupuri ei rareori își permit acte de nesupușenie, samovolnicie, acceptand să execute ceea ce li se cere fără a supune criticii, ordinile, contribuind la elaborarea “planului de acțiune”.

Rezultatele obținute la scala altruism este relativ mare (media este egala cu 10), fapt ce indică o responsabilitate față de cei din jur, tendința de a-i încuraja pe ceilalti. Acesta ar putea explica faptul de ce minorul, fiind prins asupra faptei, nu-și trădează “prietenii din gașcă”, încercând să se eschiveze de la răspunsurile de la asemenea întrebări.

Necesită atenție și faptul că modul cum minorii delincvenți ar dori să fie în raport cu ceilalți, relațiile cu aceștia practic nu diferă de situația reala și reprezentările subiecților despre sine. Mediile obținute la fiecare dintre cele 8 scale în rubrica “eu ideal” sunt aproape aceleași sau diferă foarte puțin. În baza acestor date putem conchide că minorii delincvenți, supuși experimentului în general sunt satisfăcuți de relațiile lor cu cei din jur și nu intenționează să facă careva schimbări.

Considerăm necesar să menționăm și faptul că rezultatele obținute la cele 8 scale diferă în dependență de sex și vârstă (tabelul nr. 2).

(tabelul nr.-2)

În ceea ce privește diferențele de sex observăm că la scalele dominanta, agresivitate, suspiciune, supus, dependența, prietenie și altruism, valori mai mari au obținut fetele, pe cand băieții au obținut valoare mai mare doar la scala egoism (de menționat faptul că aceasta diferență nu este semnificativă din punct de vedere statistic).

Puțin altfel stau lucrurile în ceea ce privește aprecierile “eu-lui ideal”, fetele obținând valori mai mari decât băieții doar la scalele dominanta, egoism, agresivitate, supunere și dependență, iar băieții depașindu-le la scalele suspiciune, prietenie și altruism.

Prezintă interes și fapul că în cazul fetelor, mediile valorilor “eu-lui ideal” și a “eu-lui real” la scalele egoism și prietenie sunt egale, la scalele : dominantă, agresivitate, supunere și altruism valoarea medie a “eu-lui ideal” este mai mică în comparație cu valoarea medie a “eu-lui real” și doar la scala dependentș, valoarea medie a “eu-lui ideal” depășește valoarea medie a “eu-lui real” ; la băieți se conturează cu totul altă situație : tocmai la 6 scale (dominanta, suspiciune, supunere, dependență, prietenie, altruism) valoarea medie a “eu-lui real” și la scala egoism și agresivitate valoarea “ideala” fiind mai mică decat cea “reală”.

În ceea ce privește diferențele de vârstă, observam, că la vârsta de 9-14 ani la scalele dominantă, egoism, agresivitate, supus, dependență și altruism, valori mai mari au obținut fetele, pe când băieții au obținut valori mai mari doar la scalele suspiciune și prietenie.

Aproximativ aceleași valori observăm și la vârsta de 15-18 ani. La scalele dominanta, agresivitate, supunere, dependență, prietenie, altruism, valori mai mari de asemenea au obținut fetele, pe când băieții au valori mai mari doar la scalele egoism și suspiciune (tabelul nr. 3).

(tabelul nr.-3)

Nu prea schimbări se observă la aprecierile “eu-lui ideal” la vârsta de 9-14 ani, băieții obținând valori mai mari decât fetele doar la scalele dependență, prietenie și altruist, iar fetele întrecându-i la scalele dominanta, egoism, agresivitate, suspiciune, supus. Însă modificări mari se vede la aprecierile “eu-lui ideal” la vârsta de 15-18 ani. Aici, fetele obținând valori mai mari decât băieții doar la 2 scale : dependență și altruism, în rest valori mai mari obținând băieții la scalele dominanta, egoism, agresivitate, suspicios, supus, prietenos.

Un mare interes prezintă și faptul că în cazul fetelor de vrsta 9-14 ani mediile valorilor “eu-lui real” la scalele dominanta, agresivitate, supus, suspiciune și altruism este mai mare decât valorile medii ale “ eu-lui ideal” și doar la scalele egoism, dependență, prietenie, “eul ideal” depășește valorile medii a “eu-lui real”. La băieții de vârsta 9-14 ani situația este puțin altfel, la 4 scale : egoism, agresivitate, suspiciune și supunere “eul real” este mai mare ca “eul ideal”, și la scalele dominanta, dependență, prietenie, altruism, “eul ideal” este mai mare decât “eul real”.

În ceea ce privește valorile medii la vârsta 15-18 ani situația este altfel. La băieți valorile medii a “eu-lui ideal” depășesc valorile medii a “eu-lui real” la scalele dominanta, suspiciune, supunere, dependență, prietenie, altruism și doar la scalele egoism și agresivitate valorile medii a “eu-lui real” sunt mai mari decât valorile medii a “eu-lui ideal”. În cazul fetelor, mediile valorilor “eu-lui real” și “eu-lui ideal” la scala suspiciune sunt egale, la scalele dominanta, egoism, agresivitate, supunere, prietenie, valoarea medie a “eu-lui ideal” este mai mică în comparație cu valoarea medie a “eu-lui real”, și doar la scalele dependență, altruism, valoarea medie a “eu-lui ideal” depășește valoarea medie a “eu-lui real” (tabelul nr. 4).

(tabelul nr.-4)

Cu toate că, la nivelul grupului valorile medii ale scalelor nu prezintă diferențe semnificative din punct de vedere statistic nici dupa sex, nici după vârstă, nici între “eul real” și “eul ideal”, totuși în particular aceste diferențe sunt vizibile (tabelul nr. 5)

Cifrele din tabel vorbesc despre prezența a 3 situații :

zero ─ arată că nu există diferența între “eul ideal” și “eul real” (E.I=E.R.) ;

numărul pozitiv ─ indică că E.I este mai mare decât E.R.;

numărul negativ ─ indică că E.I este mai mic decat E.R.

Lipsa diferenței dintre “eul ideal” și “eul real” o considerăm ca o manifestare a supraaprecierii. Conform rezultatelor din tabel obținem că :

la scala dominantă – 6 persoane ;

la scala egoism – 9 persoane ;

la scala agresivitate – 5 persoane ;

la scala suspiciune – 4 persoane ;

la scala supus–8 persoane ;

la scala dependent – 4 persoane ;

la scala prietenos – 10 persoane ;

la scala altruist – 8 persoane.

Valorile mari ale diferenței dintre “eul real” și “eul ideal” le considerăm drept indiciu al prezenței conflictului intern. Numărul elevilor ce prezintă conflicte interne măcar la una din scalele menționate mai sus este de 21.4 dintre ei prezentând conflicte interne la mai mult de 3 scale.

Repartizarea lor după scale este reprezentată în tabelul nr. 6.

Din cei 5 minori delincvenți ce prezintă conflict intern la scala dominantă, 3 tind spre despotism, iar 2 ar fi să fie mai puțin dominatori.

La scala egoism : 1 tinde spre relații egoiste cu oamenii,iar 2 spre relații mai puțin egoiste cu oamenii.

La scala agresivitate : 2 sunt orientați spre dușmănie și învinovățirea celorlalți,iar 9 ar dori să fie mai puțin agresivi cu ceilalți.

La scala suspiciune : 3 tind să devină mai suspicioși, supărăcioși pe toata lumea, neiertători, iar 2 manifestă o tendință spre deminuarea acestor calități.

La scala supus : 2 tind spre supunere totală, sentimentul vinovăției e foarte ridicat, autodistrugere, iar 1 are înclinație de a lua asupra sa îndeplinirea obligațiunilor străine.

La scala dependent : 7 vor să devină mai încrezuți în sine, mai receptivi la problemele celor din jur, să se acomodeze la situație, iar 2 arată superconformitate, dependență totală de opiniile celor din jur.

La scala prietenie : 2 tind să fie prietenoși cu toți oamenii, interesele altora sunt mai presus decât cele personale, sunt entuziaști, energici, iar 1 se caracterizează ca persoana binevoitoare, ce nu creeaza probleme.

La scala altruism : 2 demonstrează tendința de a ține sub tutelă pe cei ce-i înconjoară, manifestă sentimentul de părinte, iar 2 persoane arată dorința de a-i ajuta pe cei din jur, au un simț al responsabilității foarte dezvoltat.

Analizând cantitativ propozițiile neterminate am obținut urmatoarele rezultate (tabelul nr. 7).

v

Atitudinea față de tata este preponderent negativa (media pe grup este – 2), totuși ea este întâlnită mai des la fete (63.3%), decât la băieți (58%).

Atitudinea față de sine, la majoritatea minorilor delincvenți este la fel negativă (- 1.33), fiind mai des întâlnită la fete (81.8%), decât la băieți (68.4%).

În ceea ce privește atitudinea față de posibilitațile nerealizate este pozitivă, media pe grup este egală cu 4.03, mai des fiind întâlnită de asemenea la fete (100%), decât la băieți (89.5%).

Atitudinea față de viitor este de asemenea pozitivă, media pe grup este egală cu 0.63, însă aceasta atitudine este mai des întâlnită la băieți (78.9%) decât la fete (63.3%).

Atitudinea față de persoanele superioare preponderent este pozitivă, valoarea medie pe grup este egală cu 1.5 și este mai des întâlnită la fete (81.8%), decât la băieți (57.9%).

Atitudinea față de teamă, la majoritatea minorilor testați este negativă (- 2.83), fiind mai des întâlnită la fete (90.9%) în comparație cu băieții (68.4%).

Atitudinea față de prieteni predominant este pozitivă (media pe grup este egala cu 0.23), de asemenea mai des întâlnită este la fete (45.4%), decât la băieți (21.1%).

Atitudinea față de trecut, la majoritatea respondenților este la fel pozitivă (0.77), fiind mai des întâlnită de asemenea la fete (72.7%), decât la băieți (47.4%).

Atitudinea față de familie, este preponderent negativă (media pe grup este egala cu -0.7), în acest caz mai des o găsim la băieți (52.6%),decât la fete (45.4%).

Atitudinea față de colegi, predomină mai mult cea pozitivă (4.07), fiind mai mare la băieți (94.7%) și mai mică la fete (81.8%).

Atitudinea față de mamă, după analiza rezultatelor este negativă (-2.6) și procentajul mai mare fiind la fete (81.8%), decât la băieți (68.4%).

Sentimentul vinovăției, după datele primite este de asemenea negativă (-4.17), însa mai des întâlnită în acest caz este la băieți (100%), decât la fete (81.8%).

Analiza calitativă a propozițiilor neterminate ne oferă posibilitatea să scoatem în evidență momentele ce au generat atitudinea “pozitivă” sau “negativă”. Cele mai frecvente răspunsuri sunt cuprinse în tabelul de mai jos :

Generalizând datele experimentale putem conchide :

Cauzele comportamentului delincvent cele mai frecvente menționate de către minorii delincvenți sunt : condițiile de trai nesatisfăcătoare, încercarea de a le îmbunătăți, impunerea de către părinți, conflicte familiale, pedepsele fizice.

Responsabili de comportamentul lor sunt considerați părinții și învățătorii.

Valorile fetelor la scalele autoritate, egoism, agresivitate, supunere, dependență sunt mai mari decât ale băieților, la vârst 9- 14 ani, și la vârsta de 15- 18 ani fetele depășesc băieții la scalele autoritate, agresivitate, supunere, dependență, prietenie și altruism.

Majoritatea marilor delincvenți (70%) au conflicte interne.

Minorii delincvenți au o atitudine negativă față de tata (preponderent la fete), față de sine (preponderent la fete), față de familie (preponderent la băieți), față de mamă (preponderent la fete).

CONCLUZII

Lumea se schimbă și trăiește o perioadă de transformări dramatice pe plan intern social, economic, politic, profesional etc. realitatea privită prin prisma acestei transformări ne arată, că fenomenul delincvenței juvenile a crescut mult în perioada de dupa 1989 atît în România cât și celelalte state est europene (Bulgaria, Republica Moldova, Uraina, Belarus) Delincvența juvenilă se manifestă preponderent alături de alte fenomene cum ar fi : criza socio-economică, șomajul, inflația, haosul economic și politic. Toate aceste afectează în mod serios copii.

Majoritatea autorilor (Bogdan T., Dumitrescu I., Preda V., Radulescu S.) ce au avut ca obiect al studiilor sale delincvența, menționează că delincvența juvenilă ca fenomen social și antisocial, se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice, distincte pentru o societate, care derivă atât din condițiile socio-economice ale societății respective, cât și din modalitatea de concepere, de sancționare și tratare a delictelor comise de minori. Recunoscând că dezvoltarea societății contemporane a condus la creșterea generală a bunăstării sociale a unor categorii și grupuri, semnalăm intensificarea formelor de inadaptare a multor tineri datorită efectelor negative ale crizelor economice, inegalităților sociale, șomajului etc.

Fenomenul de inadaptare se manifestă printr-o atitudine inadecvată sau de respingere a cerințelor înaintate, concretizat în diferite forme de comportament delincvent : minciună, furt, fuga de școală, fuga de acasă, vagabondaj, comportament amoral, acte de violență etc.

Una din cauze este determinată de factorii interni (deficiențe intelectuale, tulburări caracteriale și ale afectivității), alte cauze sunt socio-culturale, observate la copiii ce aparțin familiilor cu situația socio-economică inferioară, frustrate, cu posibilități economice și culturale scăzute. Devieri de comportament le întâlnim și la copiii proveniți din familii dezorganizate, atrași în micro-grupuri antisociale, din familii unde copiii sunt angajați în stările conflictuale dintre părinți, sau li se oferă un regim prea restrict ori excesiv de liberal.

Conform datelor obținute în cadrul studiului empiric putem conchide următoarele :

Delincvența juvenilă este mai frecvent întalnită printre băieți (63.3%), decât printre fete (36.7%).

Ponderea delincvenților în familiile destrămate, incomplete este mai mare (63.3%), decât în familiile complete (36.7%).

Întâietatea printre minori o dețin cei care sunt unicii copii in familie (30%), odată cu creșterea numărului de copii în familie rata delincvenței se reduce.

Comportamentul delincvent este mai frecvent întâlnit la copii cu rangul nașterii I (46.7%), iar odată cu creșterea ordinii nașterii probabilitatea delincvenței scade .

Cauzele comportamentului delincvent cele mai frecvent menționate de către minorii delincvenți sunt: condițiile de trai nesatisfăcătoare, încercarea de a le îmbunătăți, impunerea de către părinți, conflicte familiale, pedepsele fizice.

Responsabili de comportamentul lor sunt considerați părinții și învățătorii .

Valorile fetelor la scalele autoritate, egoism, agresivitate, supunere, dependență sunt mai mari ale băieților la vârsta 9- 14 ani, și la vârsta de 15- 18 ani fetele depăsesc băieții la scalele autoritate, agresivitate, supunere, dependență, prietenie și altruism .

Majoritatea minorilor delincvenți (70%) au conflicte interne.

După părerea mea statul prin instituțiile sale precum și O.N.G-urile ar trebui să se implice mai mul în soluționarea acestei probleme Ar trebui elaborate mai multe proiecte în vederea atragerii de fonduri care ulterior să fie folosite în aplicarea unor programe de educare sau eventual de reeducare a acestor persoane care fac parte din societatea noastră

BIBLIOGRAFIA

Adler Alfred, 1995, “Psihologia scolarului greu educabil”, Bucuresti.

Basiliade G., 1978, “Reeducare si reintegrare sociala”, Bucuresti.

Bogdan T., 1973, “Probleme de psihologie judiciara”, Editura Stiintifica, Bucuresti.

Banciu D., Radulescu S. M., 1987, “Adolescenta si familia”, Bucuresti.

Dobson Dr. James, 1996, “Copilul indaratnic”, Timisoara.

Dragomirescu V., 1976, “Psihologia comportamentului deviant”, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti.

Dumitrescu I., 1978, “In dialog adolescentii si adultii”, Bucuresti.

Kiinkel F., 1984, “Caracterul, dragostea, casnicia”, Bucuresti.

Gheorghe F., 1996, “Psihologie peniteciara”,Editura Oscar, Bucuresti.

Gheorghe F., 2003, “Fenomenologie penitenciara”, Editura Oscar Print, Bucuresti.

Gilleanu Ion, 1996, “Coordonatele psiho-sociale ale delincventei juvenile”, Timisoara.

Gilly M., 1976, “Elev bun, elev slab”, ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti.

Hut Petru, 1993, “Sociologia familiei”, Cluj-Napoca.

Informatii din Ministerul Afacerilor Interne al R. Moldova din 2001- 2002.

Ivanov M. A., 1982, “Parintii, adolescentul, legea”, Chisinau.

Lombrozo Cezare, 1992, “Omul delincvent”, Bucuresti.

Mitrofan N., Voicu Z., Tudorel B., 1994, “Psihologia judiciara”, Ed. Sansa, Bucuresti.

Paul Osterrieth, 1973, “Copilul si familia”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti.

Pitulescu Ion, 1994, “Delincventa juvenila”, Bucuresti.

Preda Vasile, 1998, “Delincventa juvenila. Reintegrare sociala”, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti.

Preda Vasile, 1981, “Profilaxia delincvenții și reînegrarea socială”, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București.

Radu Nicolae, 1981, “Dirijarea comportamentului uman”, București.

Raievscaia Z.D., 1979, “Devierile de conduită la copii și combaterea lor ”, Chișinău.

Rădulescu Adrian, 1996, “Psihologia delincventului minor”, Timișoara

Rădulescu S., 1989, “Devianța comportamentului și boala psihică”, București.

Rădulescu S., 1990, “Întroducere in sociologia delincvenței juvenile”, ed. Medicală București.

Rădulescu S., 1998, “Sociologia devianței” București.

Revista de psihologie. Seria noua., 1998, București.

Șchiopu Ursula, 1997, Dicșionarul de psihologie

Șchiopu Ursula, 1981, “Psihologia vârstelor”, București

Stănciulescu E., 1997, “Psihologia educației familiale”, Iași.

Stoian M., 1976, “Maturitatea – o treptă, un prag”, București.

Vasile V.P., 1997, “Psihologia judiciară”, Piter.

Vlaicu Ion, 1976, “Acuzatul este Adolescent”, ed. Didactică și pedagogică, București.

Vlad Tiberiu, 1978, “Psihologia și psihopatologia comportamentului”, București.

Vlad Rudică, 1981, “Familia în fața conduitelor greșite ale copiilor”, ed. Didactică și pedagogică, București.

Zinulescu St., 1998 “Adolescența”, ed. Didactică și pedagogică, București.

Асеев В.Г., 1976 “Мотивация поведения и формировання личности”, Мысль, Москва.

Бобнева Маргарита, 1978, “Социальные нормы и регуляция поведения”, Наука, Москва.

Кролев, 1992, “Психические отклонения у подростков правонарушителей”, Москваю

Лаврова К.Н., 1987, “Улица. Компания. Подросток.”, Москва.

Татенко В.А., 1985, “Трудный ребёнок, причины и следствия”, Киев.