Specificul Ascultarii Minorului

Specificul ascultării minorului

CUPRINS

I.PERSONALITATEA MINORULUI

1.1. Dezvoltarea și factorii dezvoltării minorului

1.2. Procesul psihologic de formare a declarațiilor

1.3 Particularități tactice in ascultarea minorului

 II.ASCULTAREA PRIMARĂ A MINORULUI

2.1.Pshihologia persoanelor audiate

a)Psihologia învinuitului sau inculpatului

b)Psihologia martorului

c)Psihologia victimei

2.2 Pregătirea și planul ascultării

a)Pregătirea audierii învinuitului

b)Pregătirea audierii martorului

c)Pregătirea audierii victimei

2.3.Fazele ascultării

a)Verificarea identității si ascultarea răspunsurilor cu privire la datele personale

b)Relatarea liberă a învinuitului

c)Faza întrebărilor și răspunsurilor inculpatului

d)Relatarea liberă a martorului

e)Faza întrebărilor și a răspunsurilor martorului

f)Aspecte privind declarațiile martorilor minori în sistemul de drept al altor țari

g)Relatarea liberă a victimei

h)Etapa întrebărilor și a răspunsurilor victimei

III.ASCULTAREA REPETATĂ A MINORULUI

3.1.Ascultarea uninominală

3.2.Confruntarea minorului cu alte persoane

IV.MIJLOACELE DE FIXARE A DECLARAȚILOR PERSOANELOR ȘI APRECIEREA LOR

4.1.Procesul verbal de fixare a declaraților

4.2.Fixarea declaraților prin mijlocirea magnetofonului și video-fonogramei judiciare

4.3.Verificarea declaraților

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Capitolul I

PERSONALITATEA MINORULUI

Dezvoltarea și factorii dezvoltării minorului

Omul nu se naște cu o personalitate, ci devine personalitate. La naștere el este un candidat pentru dobândirea acestui atribut,dobândire care se realizează în timp sub influența nenumăraților factori. Procesul construirii personalității începe din primele zile ale copilăriei și continuă toata viața omului. El nu are loc întotdeauna uniform și continu. Deși procesul structurării și reîmprospătării personalității se produce de-a lungul întregii vieți a individului există, totuși, unele perioade, unele vârste când el cunoaște o mai mare accentuare, implicarea restucturării majore sau stabilizării parțiale. Specialiștii consideră că în jurul vârstei de 3 ani (deci în preșcolaritate) sunt puse marea majoritate a premiselor personalității, pentru că în adolescență personalitatea să fie în linii mari constituită deoarece dispune de toate laturile și chiar de maturizarea relațiilor dintre ele.

Factorii generali, sociali, aceiași pentru populația infantile, nu sunt receptați ca elemente inducătoare de modificări ale personalității decât la acei copii sau adolescenți care prin efectele negative ale distorsiunilor și erorilor educative au suferit traumatisme pshihoafective, au acumulat o incărcătura confictuală considerabilă, au fost supuși unor situații de frustare îndelungată si cărora li s-au transmis modele comportamentale agresiv-antisociale.

Atât personalitatea infractorului cât și cea a non-infractorului se formează în același sfere ale vieții sociale :familie,școală ,microgrupuri .Ceea ce diferă este conținutul informaților receptate și interesul acordat acestora.

Factorii care determină dezvoltarea minorului pot fi împartiți in două mari categorii:

a)factorii interni,individuali și

b) factorii externi,sociali.

În prima categorie se includ: particularitățiile și structura neuropsihică, particularități care s-au format sub influența unor factori externi, mai ales a celor familiali.

În a doua categorie, mai importanți sunt factorii socioculturali, economici, socio-afectivi și educaționali din cadrul microgrupurilor și macrogrupurilor umane în care trebuie să se integreze treptat, copilul și tânărul, incepând cu familia.

Care este raportul dintre cele două categorii de factori, care este ponderea fiecăruia în determinarea comportamentului minorului sunt întrebări la care nu s-a putut oferi un răspuns unanim acceptat.

Împărtășim punctual de vedere conform căruia orice încercare de exagerare a factorilor interni sau a rolului celor externi riscă să nu fie validate de practică, și că formarea omului este rezultatul unui număr mare și variat de factori.

Mulți cercetători și-au pus întrebarea dacă omul poate fi educat, dacă influențele pe care le exercită asupra lui mediul social și în special școala și familia îl pot schimba.

Poate fi omul educat sau nu? Putem oare dezvolta la minori calitățile pe care le dorim? Dacă educația este posibilă care este puterea și care sunt limitele ei în dezvoltarea copilului? Poate educația să facă din copil orice dorește sau ea are rolul numai de a favoriza dezvoltarea unor calități înnăscute?

Aceste probleme pot fi elucidate numai dacă vom cunoaște factorii care influențează dezvoltarea personalității omului și raportul dintre aceștia.

Cercetăriile întreprinse de psihologi și pedagogi au dovedit că formarea și dezvoltarea personalității umane este influențată de 3 factori: ereditatea, mediul și educația.

Ereditatea și mediul influențează în mod constant conduita umană. În acest mod structura psihologică a persoanei și implicit comportamentul său nu poate fi înțeles fără infrastructura biologică pe care se clădește și fară structura socială în care ea se integrează. Condiția umană este deci de factură bio-psiho-socială.

Influența factorilor ereditari asupra dezvoltării minorului

În cercetăriile de psiho-sociologie și criminologie asupra comportamentului s-au conturat și concepții unilaterale conform cărora comportamentul este rezultatul eredității ,iar după alte concepții este produsul exclusiv al factorilor de mediu.

Termenul de ereditate se referă la zestrea biologică a individului care se transmite pe cale genetică de la antecesori la succesori. Genele sunt azi considerate ca purtătoare a programei ereditare ca specie. Fără a intra in noțiuni de genetică putem afirma că stabilitatea acestor gene în lumina cercetărilor actuale apare a fi relative, depășindu-se concepția fixității eredității.

Tot în favoarea relativității factorului biologic ereditare pledează și cercetăriile intensive care se efectuează de peste o jumătate de veac asupra gemenilor. S-a putut constata că în cazul gemenilor monozigotici (univitelini) unde masa ereditară este cea mai asemănătoare, apar diferențe de persoanlitate sensibile , diferențe a căror mărime este direct proportional cu diferențele condițiilor de mediu în care sunt crescuți , separate, gemenii. In urma cercetărilor întreprinse în acest domeniu al eredității s-a convenit că sunt transmise ereditar următoarele caracteristici: caracteristici anatomo-morfologice (talia, culoarea ochiilor, forma degetelor, grupa sanguină) finețea organelor senzoriale, temperamental, timpul de reacție (de latență), capacitatea de a forma reflexe condiționate (condiționabilitatea, felul condiționabilității sau altfel exprimat educabilitatea).

Mai ales această din urmă caracteristică, legată de ceeea ce Pavlov numea odată plasticitatea sistemului nervos are o importanță covârșitoare, deoarece ea determină capacitatea de învățare a individului.

Cunoscând gradul de educabiltate a unui individ, noi putem stabili strategia educării și reeducării lui. De asemenea greaua educabiltate sau educabiltatea ușoară ne explică, de pildă, de ce dintr-un mediu pozitiv socialmente pot apărea delicvenți și invers de ce dintr-un mediu social negativ apar totuși personalități positive. În ambele cazuri avem de a face cu o educabiltate grea, însă cu repercursiuni sociale de o valoare contrară.

Ceea ce știm azi cu certitudine este faptul că niciun conținut psihic nu se moștenește. Oricât de mari matematicieni ar fii părinții, descendeții lor trebuie “să o ia de la început” cu studiul matematicii. Pe cale ereditară se transmit doar predispoziții care numai în condiții de mediu favorabile devin și realități.

Multă vreme s-a crezut că inteligența fiind înnăscută (și ereditară) este o atitudine (intelecutală) care a rămas la același nivel, de la maturitatea intelectuală (azi pe la 13-14 ani) până la sfârșitul vieții.

Cele enunțate mai sus par a fi contrazise de unele caracteristici psihice care apar la copii ca manifestări identice cu cele ale părinților supranumite “caracteristici de familie”, care uneori se reproduc de-a lungul unei generații.

În aceste cazuri este vorba de comportamente imitative care prin fidelitate dau impresia unor caracteristici ereditare.

Coeficientul de inteligență (IQ) nu este ereditar și nu depinde strict de primii ani de viața ai copilului, după cum afirmă psihologii anglo-saxoni, susțin cercetătorii de la INSERM, conduși de Mychel Duyne, care au realizat un studio publicat în revista americană “Proceedings of National Academy of Sciences”. Studiul a fost efectuat pe baza observațiilor făcute asupra unor copii din clase sociale defavorizate, adoptați la vârsta de 3-4 ani cu nivel socio-economic superior față de cele din care proveneau. Aceste rezultate, a subliniat Michel Duyne pentru ziarul “Le Monde” demonstrează necesitatea programelor educative în caz de “retardare intelectuală”.

Contibuția mediului la dezvoltarea minorului

Omul nu se naște cu un sistem psihic gata construit, el nedispunând de la început de cunoștințe, de sentimente superioare și de voința, toate acestea depind de condițiile dezvoltării în cadrul socitetății, de activitățiile pe care le desfășoară, de relațiile în care este prins.

Plasticitatea îi dă omului posibilitatea să se adapteze cu multă ușurința. Această plasticitate de modelare se datorează în cea mai mare măsura plasticitățuu sistemului nervos. Plasticitatea este mai mare în copilarie, scăzând, treptat, cu creșterea. De aceea, adultul nu este așa de platic și ușor de modelat cum este copilul. De aici și influența educativă benefică din anii copilăriei.

Dar trebuie evidențiat și faptul că mediul poate influența dispozițiile psihologice dar nu le poate crea. Mai mult, modificăriile pe care le produce mediul sunt limitate de constituția ereditară a individului.

Mediul poate, în acțiunea sa asupra individului influența într-o măsură mult mai mare decât ereditatea. El favorizează creșterea individului, condițiile de dezvoltare a proceselor vitale, formarea și dezvoltarea comportamentului uman.

Așadar prin mediu înțelegem totalitatea condițiilor și a stimulilor externi ai organismului care exercită influența persistentă asupra individului formând trăsăturile sale psihice și fizice prin solicitările permanente a potențelor sale native, precum și a celor dobândite în cursul existenței.

Deci mediul este constituit din tot ceea ce ne înconjoară: obiecte, personae, situații.

Caracteristica comună a tuturor acestor factori este aceea că influențează individual oferindu-i prilejul de acțiuni și ii formează personalitatea pe toate planurile.

Sub raportul tipurilor de mediu se disting două mari categorii: mediul natural sau fizico-geografic și mediul social.

La influența mediului fizic se grupeazăt toți factorii care acționează asupra organismului putând să producă modificări în conduită. Printre acești factori menționam: starea de nutriție, influențele toxice, agenții mecanici, climă, anotimp, etc.

Pentru studierea comportamentului minorului important este mediul social.

Acest mediu este compus nu numai din ființe umane, ci și din raporturile care există între ele, ambele putând să ne influențeze.

Astfel membrii familiei noastre, prietenii noștri, profesorii, ne influențează în mod nemijlocit și în contactul direct, alte persoane ne influențează pe cale indirectă, a culturii, a mijloacelor de comunicație în masă, tradiții, etc.

Noțiunea de mediu, și mai ales termenul de mediu social, este un termen complex care de fapt se referă la mai multe straturi, constituind tot atâtea surse de influențare, surse care acționează asupra noastră concomitant ori succesiv, convergent sau divergent (conflictual).

Din acest punct de vedere, este mai correct să vorbim de medii sociale, deoarece omul trăiește într-un mediu ineluctabil (familia, comunitatea de origine) un mediu ocazional (școala), un mediu de opțiune (prietenii,colectiv de muncă) și un medite planurile.

Sub raportul tipurilor de mediu se disting două mari categorii: mediul natural sau fizico-geografic și mediul social.

La influența mediului fizic se grupeazăt toți factorii care acționează asupra organismului putând să producă modificări în conduită. Printre acești factori menționam: starea de nutriție, influențele toxice, agenții mecanici, climă, anotimp, etc.

Pentru studierea comportamentului minorului important este mediul social.

Acest mediu este compus nu numai din ființe umane, ci și din raporturile care există între ele, ambele putând să ne influențeze.

Astfel membrii familiei noastre, prietenii noștri, profesorii, ne influențează în mod nemijlocit și în contactul direct, alte persoane ne influențează pe cale indirectă, a culturii, a mijloacelor de comunicație în masă, tradiții, etc.

Noțiunea de mediu, și mai ales termenul de mediu social, este un termen complex care de fapt se referă la mai multe straturi, constituind tot atâtea surse de influențare, surse care acționează asupra noastră concomitant ori succesiv, convergent sau divergent (conflictual).

Din acest punct de vedere, este mai correct să vorbim de medii sociale, deoarece omul trăiește într-un mediu ineluctabil (familia, comunitatea de origine) un mediu ocazional (școala), un mediu de opțiune (prietenii,colectiv de muncă) și un mediu de constrângere (spital).

Mediul ineluctabil, reprezentat de familie, comunitate este determinant pentru evoluția individului în perioada formării sale, respective în primii sai ani din viață, considerate ca fiind vârsta maximei plasticități și de maxima achiziție informațională.

Se consideră că mai mult de trei sferturi din informațiile de o viață sunt achiziționate de individ în acest interval.

Influențele ulterioare vor trebui să fie deosebit de puternice, convergente în sens pozitiv și intense pentru a putea menține și dezvolta o personalitate formată în primii ani de viața, sau pentru a contrabalansa o personalitate care prin natura lucrurilor s-a format in sens negativ.

În cadrul familiei climatul poate fi pozitiv sau negative și să se interpună cu un filtru între influențele educaționale exercitate de părinți și achizițiile comportamentale realizate la nivelul personalității copiilor.

Aceiași influența educativă, exercitată într-un climat bun, va avea cu totul alte efecte (evident positive), decât atunci când este exercitată într-un climat educational rău, negative, bazat de exemplu pe relații conflictuale și pe ignorarea totală a particularităților psiho-individuale ale minorilor.

În acest sens este desosebit de interesantă cercetarea efectuată de M. Gilly, având ca obiectiv stabilirea influenței climatului educative asupra comportamentului elevului și al randamentului școlar. “Ipoteza noastră fundamentală este că minorul are nevoie acasă de un cadru general de viața, în care să se simtă în siguranța. Pentru aceasta el are nevoie de părinți calmi, înțelegători, afectuoși, destul de maleabili în raport cu copilul fără însa de a dovadă de slăbiciune. El are nevoie să simtă că părinții se ocupă de el, că iau parte la micile lui necazuri și la problemele care îl interesează și ca nu se dezinteresează de ceea ce se întâmpla la școală. Dar, în același timp, el are nevoie de un cadru de disciplină destul de ferm, pentru a nu-l lăsa să-și închipuie că libertatea lui este fără margini și totodată să știe că părinții săi prezintă acelasi nivel de exigența.

Mediului ocazional îi asociem atât școala ca formă instituționalizată, cât și mijloacele de comunicare în masă, presa, radioul, televiziunea, interenetul, etc.

Raportul dintre individ și mediile în care trăiește este un raport de permanența interacțiune, în care individual , pe de o parte, este supus influențelor ce se exercită asupra lui, dar, la rândul lui, și el acționează asupra mediului influențând direct sau indirect, mai efficient sau mai putin efficient pe cei din jurul său.

Rolul educației în dezvoltarea minorului

Educația este o formă de interacțiune între ființa umană în devenire, propria sa activitate, lucrurile din jur, semnificațiile umane ale acestora și celilați oameni, cu modurile lor de a fi si acționa.

Copilul nu stă permanent sub influențele educative intenționate.El se află și sub influneța familiei, a străzii, a cinematografului și acestea pot să impedice influențele conștiente, să le contracareze. La rândul lor condițiile interne fac ca fiecare minor să recapteze într-un mod specific influențele educative.

Concluzionând putem afirma că în dezvoltarea personalității minorului sunt permanent prezenți cei trei factori: ereditatea, mediul și educația. Aceiași factori nu opereză izolat și în colaborare, aportul lor diferind de la un individ la altul și chiar de la un aspect al personalității la altul.

1.2 Procesul psihologic de formare a declarațiilor

Practica de anchetă penală si a instanțelorde judecată demonstrează că se impune un studiu deosebit al moduluiîn care se formează declarațiile pentru că în raport de aceasta să se poată elabora cele mai bune procedee tactice de audiere.

Pentru elaborarea procedeelor tactice în general și în special pentru elaborarea procedeelor tactice ale audierii, criminalistica, mai exact tactica criminalistică folosește rezultatele obținute în domeniul științei psihologice.

Pregătirea și efectuarea unei bune audieri sau ascultări presupune cel puțin cunoașterea noțiunilor de bază ale procesului formării declaraților.

Practica demonstrează că succesul audierii depinde în mare măsură de gradul cunoștiințelor de psihologie de care dispune anchetatorul penal în activitatea sa.

Dacă am fi sa definim mărturia, din perespectiva psihologiei judiciare, am putea spune că este rezultatul unui proces de observare și memorare involuntară a unui fapt juridic, urmat de reproducerea acestuia , într-o formă orală sau scrisă, în fața organelor de urmărire penală sau a instanțelor de judecată.

Prin urmare, ne aflăm în fața unui proces de cunoaștere a realității obiective, structurat în patru faze mai importante: recepția (percepția ) informațiilor, preclucrarea lor logică, memorarea și reproducerea, respectiv reactivarea.

1.Particularitățile procesului de formare a declarațiilor în cazul persoanei vătămate.

Momentul inițial al formării declarațiilor persoanei vătămate, ca act de cunoaștere, îl reprezintă momentul senzorial prin intermediul căruia ia cunoștință de faptul aspura căruia, mai târziu, va face relatări în fața organelor judiciare. Persoana vătămată vine în contact cu stări, situații, obiecte și fenomene ale lumii înconjurătoare prin interemediul organelor sale de simț iar reflectarea lumii materiale, dă naștere unor procese psihice simple: senzațiile și percepțiile.

Senzațiile reprezintă cele mai simple procese psihice și constau în reflectarea în creierul omului a însușirilor obiectelor și fenomenelor lumii reale, care acționează nemijlocit asupra receptorilor.

Senzația nu se naște decât la momentul în care stimulul atinge un prag minim, capabil să provoace senzația. Cu cât sensibilitatea analizatorului este mai mare, cu atât este posibilă nașterea de senzații prin stimuli mai puțini intenși. În egală măsură există și o intensitate maximă a stimulilor, dincolo de care nu se mai produc senzații. Este important de reținut că intensitatea minimă sau maximă prin care stimulii pot determina o senzație –cunoscută sub denumirea de pragurile senzației- variază de la persoană la persoană, magistratul trebuind să aprecieze în fiecare caz în parte limitele posibilităților de percepție ale unui martor.

Percepțiile reprezintă procesul psihic de reflectare a obiectelor în complexitatea însușirilor lor. În fapt, percepțiile sunt prelucrări ale senzațiilor, acordarea de semnificații în conformitate cu experiența, interesele ori starea persoanei în cauză sau cu condițiile în care are loc acțiunea stimulului extern.Aceasta face ca procesul percepției să fie definit drept un act de organizare a senzațiilor, implicit a informațiilor pe care un martor le-a receptat în funcție de diferiți factori: interes, experiența, necesitate, etc.

Limitele posibilităților de percepție sunt determinate și de calitatea organelor de recepție, de prezența unor stări de boală ce pot influența negativ apariția senzației sau distorsiona informația.

Faptele, obiectele sau persoanele sunt percepute diferențiat, unele fiind înregistrate imediat, spre deosebire de altele care trec pe un loc secundar, deși au posibilitatea de a influența analizatorii. Cauzele acestei diferențieri, sub raport perceptiv, a unei persoane, obiect sau fenomen dintr-o masă mare de oameni, lucruri, sau fapte, pot fi dintre cele mai diferite. Astfel de cauze cum ar fi, de exemplu, cunoașterea acestor persoane, obiecte, fenomene, interesul manifestat față de ele, modul în care elementul perceput se desprinde de fond, culoare, poziție, mișcare, etc.

Datorită strânsei legături existente între procesele psihice, diferențierea sub raport practic a senzațiilor de percepție comportă dificultăți. De aceea, în literatura de specialitate, noțiunea de percepție este folosită într-un sens mai larg, incluzând atât senzația cât și percepția propiu-zisă.

1.1.Factorii de distorsiune (bruiaj), determinanți de legitățile generale ale senzorialității, cu influența directă asupra modului de recepționare, proprii fiecărei persoane.Dintre aceștia menționăm:

Modul de organizare a informațiilor la nivelul corexului, care se constituie în structuri și configurații (Gestalt), permițând să perceapă întregul înaintea părților componente. Rapiditatea cu care sunt sesizate elementele componente ale întregului variază de la individ la individ.

Constanța percepției, fenomen care determină o anumită „corectare a imaginii” percepute, clasic fiind procesul de așezare în poziția normlă a unei imagini care, pe retină noastră, apare răsturnată, potrivit legilor opticii geometrice. În acest caz distorsionăriile sunt specifice percepției de persoane, obiecte sau împrejurări familiare persoanei care le percepe.

Fenomenul de iluzie, care conduce la percepții eronate, prin deformarea subiectivă a realității. Din diverse iluzii, cele optico-geometrice sunt mai frecvente în bruierea mărturiei. De pildă o persoană poate fi apreciată mai scundă sau mai înaltă, după cum aceasta a fost percepută într-un grup de indivizi mai scunzi sau mai înalți.

Fenomenul de expectanță, prin care este pregatită să recepționeze anumiți stimului, filtrându-i pe alții.Exemplul clasic al mamei care se trezește imediat la plânsul copilului, dar poate dormi liniștită in prezența altor zgomote mai puternice.

Efectul „halo”, fenomen ce ne determină să ne extindem, necritic, un detaliu asupra întregului (cazul escrocilor care, datorită înfățișării distinse și exprimări corecte, sunt crezui cu ușurință, spre deosebire de o persoană onestă, dar cu o prezență mai puțin agreabilă.

1.2. Factori de distorsionare a recepției senzoriale a martorilor din perspectivă criminalistică.Clasificarea factorilor de bruiiaj a mărturiei, în literatura de specialitate, se face potrivit specificului procesului judiciar, fără diferențieri semnificative de cele întâlnite în lucrăriile de psihologie. Ascultarea unui martor presupune de la bun început să se țină cont de legitățiile generale ale senzorialității, de principalii factori obiectivi si subiectivi capabili să influențeze procesul de percepție.Astfel:

a)Vizibilitatea poate fi redusă de la distanța de la care se face percepția, de condițiile de iluminare ( întuneric, umbră, soare care bate din față, etc.), de conditiile meteorologice (ceață, ninsoare, ploaie), de diverse obstacole interpuse între cel care percepe și locul în care se desfășoară evenimentul.

b) Audibilitatea este influențată, de asemnea, de distanță, de condițiile de propagare a sunetelor, specifice fiecărui loc în parte, de existența unor surse sonore care pot perturba audiția și de factorii meteorologici., obstacole care pot da naștere la ecouri, reverberația sunteleor întâlnite în locurile închise, etc.

c) Durata percepției reprezintă alt factor obiectiv important decare depinde calitatea recepție. Intervalul de timp în care este posibiliă percepția poate fi în funcție de perioada mai mare sau mai mică în care se desfășoară o acțiune, de viteza de deplasare, fie a persoanei sau a obiectului perceput, fie a celui care percepe, iar câteodată de tipul de iluminare.

Unii din factorii amintiți mai sus pot influența și percepția tactilă sau olfactivă.

d)Disimularea înfățișării, alt factor de natură obiectivă ce nu trebuie neglijat, este determinat de însăși persoana autorului infracțiunii, care încearcă să se facă perceput cât mai greu, în acest sens apleând la degizări, acționând cu rapiditate, căutând să distragă atenția, inclusiv cu ajutorul unor complici, folsindu-se de întuneric sau de diverse obstacole pentru a nu fi văzut.

Factorii de natură subiectivă sunt reprezentați de totalitatea particularităților psiho-fiziologice și de persoanlitatea individului, apte să influențeze procesul perceptiv. Dintre aceștia cei mai importanți sunt:

Calitatea organelor de simț repezintă un factor psiho-fiziologic esențial pentru o buna percepție, orice defecțiune a acestora, fie pe latura perceptivă, fie pe cea corticală (orbire, miopie, etc), reducând până la anulare o parte din posibilitățile receptive ale persoanei.

Stările de oboseală, precum și reducerea capacității perceptive, ca urmare a influențelor medicamentelor conduc de asemenea la o scădere a acuității senzoriale.

Atenția se numără printre factorii de care depind direct calitatea și realismul informațional al percepției. În primul rând, se cuvin avute în vedere calitățile atenției, cum sun stabilitatea si mobilitatea acesteia, gradul de concentrare si distribțuia ei. În al doilea rând, trebuie ținut seama de tipurile de atenție, voluntară sau involuntară, ultima întâlnită mai des în cazul martorilor.

Precizăm că acestor factori sibiectivi trebuie să li se adauge și factorii de distorsiune tipic legilor generale ale senzorialității menționați anterior, ei alcătuind împreună grupul de elemente ce pot bruia sau distorsiona recepția informațiilor.

Prelucarea (decoadarea ) informaiilor

A doua etapă importantă a formării declaraților martorilor constă în decodarea informațiilor recepționate senzorial. Acest proces este intim legat de procesul receptiv, fapt pentru care, în majoritatea lucrărilor consacrate tacticii criminalistice , este tratat în cadrul primei etape a formării declarației, mai ales că factorii care acționează asupra calității recepției senzoriale, influențează direct și decodarea informațiilor.

Fața de momentul recepției, în cel al prelucrării informațiilor intervine o completare logică si semantică a posibilor goluri în percepție. Datorită activismului nostru psihic, informațiile recepționate, fie parțial, sunt decodate, în conștiința noastră ele căpătând un anumit sens.

Dintre factorii meniți să influențeze direct calitatea prelucrării, cei mai importanți sunt : experiența de viață, profesia, gradul de cultură, capacitatea de apreciere a timpului, a vitezei, semnificația celor percepute.

Stocarea memorială. Formarea mărturiei este strâns dependentă și de calitatea proceselor de memorare desfășurate în trei etape succesive: achiziția, percepția, și reactivarea, fie sub forma reproducerii fie sub forma recunoașterii. Din punct de verede strict psihologic, problema memoriei presupune stabilirea relațiilor care există între etapele recepției senzoriale, prelucrării datelor, stocării și redării, interesând volumul informațional achiziționat, conservat și reactivat.

Pe plan juridic, problema memoriei are o componentă calitativă diferită, întrucât interesează nu atât cantitatea de date memorate și redate, ci corectitudinea, fidelitatea acestora, certitudinea subiectivă a informatiilor stocate, având importanța particulară in mărturie.

Stocarea memorială nu reprezintă o simpla înregistrare mecanică, o fotografiere absolut fidelă a celor percepute de persoană, ci un proces dinamic, activ, de prelucrare, și sistematizare a datelor receptate, în funcție de persoanliatea fiecărui individ, de interesul manifestat fața de o anumită problemă. Iată de ce în ascultarea martorului, va trebui să se țină seama ade mai mulți factori care condiționează procesul memorizării cum sunt: rapiditatea și durata stocării memoriale, tipurile de memorie ale martorului și uitarea.

Reactivarea memorială este ultima etapă a procesului de memorare și este întâlnită fie sub forma reproducerii, fie sub forma recunoașterii.

Reproducerea poate îmbraca forma verbală sau scrisă.Calitatea conținutului datelor reproduse depinde, mai ales de calitatea percepției faptelor sau împrejurărilor, de condițiile obiective și subiective ce ar fi putut influența procesul perceptiv, ca și de fixarea datelor martorului.

Fidelitatea unei mărturii, în sensul corespondenței cu realitatea, este strâns dependentă de o serie de factori specifici momentului audierii, esențiale fiind: priceperea cu care este condusă ascultarea, crearea unei atmosfere propice mărturiei și adaptarea audierii la persoanlitatea martorului.

Recunoașterea se desfășoară mai ușor , fiind mai simplu de realizat întrucât nu solicită un efort de memorie deosebit. Ea se va conduce atât dupa regulile tactice generale cât și după reguli specifice.

1.3 Particularități tactice în ascultarea minorului

În privința regulilor tactice de ascultare a minorului trebuie să precizam ca ele nu au un caracter de generalitate, întrucât diferă în funcție de vârsta la care sunt ascultați, de stadiul de dezvoltării pshihosomatice. Astfel, potrivit opiniilor de ascultare exprimate in literartuta de specialitate, principalele cicluri de dezvoltare a copilului si minorului sunt

Perioada de la 1-3 ani, care, în cazul anchetelor judiciare, nu prezintă interes.

Perioada preșcolară,de la 3 la 6 ani.

Perioada școlară,de la 6 la 10-11 ani.

Perioada școlară,mijlocie, sau a pubertății, de la 10 la 14 ani.

Perioada adolescenței, de la 14 la 18 ani..

Fiecăreia dintre aceste perioade îi corespune un anumit nivel al dezvoltării psihice, căruia i se vor circumscrie și conduita tactică a magistratului.

De exemplu:

Perioada de la 3 la 6 ani este caracterizată prin instabilitate, percepția inegală a însușirii obiectelor, a spațiului și a timpului, diferă de la un copil la altul. Totodată le este propriu un grad mare de sugestibilitate, iar categoriile de adevăr si minciuna nu le sunt clare. De aici și rezerva firească cu care trebuie apreciate afirmațiile lor, ca si necesitatea de a fii bine verificate și apreciate cu mult spirit critic.

Regulile tactice de ascultare a “martorului” preșcolar –care trebuie audiat numai dacă situatia o impune în mod deosebit, vor fi adecvate posibiltăților psihice amintite. Recomandabil este ca ascultarea să fie efectuată cu ajutorul unui specialist în psihologia copilului; in locuri cu care acesta este familiarizat. Accentul se va pune pe relatarea spontană a minorului, iar intrebăriile trebuie sa fie precis formulate, într-un limbaj accesibil copilului și evident, cu multă blândețe.

Perioada de la 6 la 10 ani este definită de o dezvoltare psihica mai accentuate, caracterizată prin echilibru, ceea ce favorizează creșterea funcțiilor cognitive.

Percepția spațiului și timpului se îmbunătățește sensibil. Totodată, se dezvoltă mult capacitatea de redare și memoria. Își fac apariția primele trăsături de caracter. Atitudinea morală a copilului devine mai complex și începe să facă distinctive între adevăr și minciună. Reușita audierii in cazul acestui minor depinde de cunoașterea sa cât mai cuprinzătoare (inteligența, preocupări, înclinații,interese).

La începutul audierii propriu-zise se recomandă să se atragă atenția copilului să nu mintă sau să ascundă adevărul și să spună fără teamă tot ce știe despre faptă. Procedeul tactic al relatării libere rămane, și in această fază de preferat. Pe cat posibil, minorul nu va fi interupt, evitandu-se unele aprecieri în legatură cu asociațiile pe care copilul le poate face datorită imaginației specific vărstei asociază , de exemplu, omul urât cu omul rău.

Întrebăriile se vor formula in mod clar, precis, fiindu-i adresate în așa fel încât copilul să aibă sentimental că este luat în serios și tratat de la egal la egal. Se știe că, la această vârstă, și chiar în continuare, aproximativ până la 14-15 ani, copilul poate fi usor sugestionat. De aceea, se va acorda atenția cuvenită persoanelor care îl ajută, pentru a nu-l inflența. Dacă îi este teamă să spună ce cunoaște, va fi stabilită și înlaturată cauza fricii.

În ipoteza în care persită în eroare sau se constată că minte, organul judiciar trebuie să știe că minciuna este determinată, la acestă vârstă, de incapacitatea de a discerne adevărul de dorința de a se apăra, de a-și da importanță, dar și de influența exercitată de parinți, rude, alte personae interesate.

Perioada școlară, mijlocie, de la 10 la 14 ani, este determinată de străbaterea pubertății cu numeroase modificări biologice, reflectate și pe planul psihicului. Activitatea senzorială cunoaște o intensificare evidentă, posibilitățiile de orientare spațială și temporală se lărgesc, iar memoria cunoaste un salt cantitativ I calitativ, prin apariția componentelor logice și a tendințelor de interpretare.

Afectivitatea și excitabilitatea cunosc, de asemenea o dezvoltare, specifică pubertății. Paralel cu dezvoltarea discernământului și sentimentelor morale, pot să-și faca aparțaia unele defecte de voință, de educație. Cu toată dezvoltarea sa, minorul este caracterizat de o conduită contradictorie , uneori de tendința spre minciună (determinată de cauzele amintite). Adesea se întălnesc și comportamente agresive în accepția lor psiho-socială.

Atracția spre faptele senzaționale îl fac să exagereze, să-și dea importanță, să comenteze cu oricine cele petrecute sau auzite, astfel putând fi usor influențabil. De aceea se impune ascultarea lui imediată,chiar pe neașteptate.

Dacă se consideră necesar minorul va fi ascultat mai întai singur și apoi in prezența persoanei desemnate să-l asiste. Pentru obținerea unei declarații complete și sincere, va fi solicitată ,în funcție de caz, participarea activă a celui care îl însoțește. Pe fondul aceleiași atitudini calme, întelegătoare, organul judiciar poate fi totuși ceva mai ferm, dacă constată ca minorul este obraznic sau are tendința de a minti.

Perioada adolescenței de la 14 la 18 ani, este marcată de începerea intorducerii minorului în viața socială, cu toate caracteristiciile acestui proces. Devine pregnantă dezvoltarea sensibiltății , caracterizată și de erotizarea acesteia.

Spiritul de observație se dezvoltă mai mult, iar potențialul de perceptive, fixare și redare este foarte ridicat. Este de subliniat faptul că reproducerea celor percepute începe să se realizeze prin filtrul propriei persoanalități ,influența, sugestia, având o pondere mai redusă,aceasta ca urmare a faptului că memorarea logică devine forma centrală de reținere.

Adolescentului i se pot aplica aceleși reguli de ascultare ca și in cazul majorului, dar de care îl deosebește, în primul rând lipsa experienței de viață. Atitudinea organului judiciar va rămâne și acum în limitele corespunzătoare vârstei adolescentului.

Capitolul II.

ASCULTAREA PRIMARĂ A MINORULUI

În conformitate cu definiția dată de Dicționarul de criminalistică, ascultarea este un act procedural prin care învinuitul, inculpatul, celelalte părți din procesul penal, martorii sau experții sunt chemați să dea declarații sau explicații în fața organelor de urmărire penală sau instanțelor de judecată în conformitate cu legea și cu respectarea regulilor de tactică criminalistică.

Procedeele tactice de ascultare a minorului se stabilesc în funcție de natura faptei și modul săvârșirii ei, de pshihologia și personalitatea acestuia

Cu ocazia ascultării minorului și mai ales la aprecierea declarațiilor acestora trebuie să se țină seama că psihologia sa se deosebește mult de cea a adultului. Structura psihică a minorului depinde în mare măsura de evenimentele trăite in famile, școală și cu ocazia unor activități anterioare desfășurate independent.

Nesupunerea minorului la cerințele procesului educațional din familie și școala, înclinția spre fantezie, atitudinea de bravado constituie alte aspect care-l deosebesc de adult și pot influența declarația acestuia.

În practica audierii se intâlnește deseori obiceiul de a nu face nicio deosebire între tactica audierii martorilor si cea a minorilor, procedându-se în ambele cazuri in acelaș mod, ceea ce constituie o greșeală. Astfel in timpul audierii, minorul trebuie să fie asistat de o persoană, alta decât apărătorul (părinte,tutore,etc). Ȋn persoana care-l asistă minorul trebuie sa aibă încredere, prezența persoanei respective având rolul de a asigura un climat de liniște, de siguranță pentru minor.

Uneori această prevedere este nesocotită de către organele judiciare, fapt ce se repercutează negativ asupra declarațiilor minorului.

Tactica audierii minorului se deosebește de cea a majorilor din cauza unor particularități specifice vârstei, care variază în raport cu acesta cu cât minorul va avea o vârsta mai apropaiată de cea a majorului cu atât vor fi mai mici deosebirile datorate acestor particularități și invers.

Minorii sunt cei care nu au împlinit varsta de 18 ani (art.113 Cod penal)

Ei pot aparea în cazul unei infracțiuni în calitate de infractori, martori sau victimă.

Legea nu fixeaza limita minimă de vârsta, ceea ce interesează este dacă vârsta lor și gradul lor de dezvoltare le dă posibilitatea de a percepe, memora și reda evenimentele la care au asistat.

Important este ca minorul să fie ascultat într-un moment cât mai apropiat de cel în care a fost săvârșită infracțiunea. Cerința este impusă de dezvoltarea continuă și rapidă a minorului, care este însotita de înlocuirea permanentă a vechilor impresii cu altele noi.

Ȋn legatură cu aceasta nivelul redus al intelectului minorului face ca acesta sa rețină fapta nu în întregul ei, ci doar unele detalii si să confunde simple coincidențe exterioare cu legături interne, fapt ce determină obținerea unor declarații neconforme cu realitatea.

Ceea ce caracterizează, în primul rând, pe minori este inclinația spre fantezie si sugestibilitatea în pshihicul sau incomplete dezvoltat ,realitatea și ficțiunea se împletesc, uneori ajung să confunde în așa fel încat nu pot fi separate.

Noțiuniile sale, cu cât este mai mică vârsta sunt vagi, neprecizate, iar în lipsă de experiență, gândire nematurizată, înțelegerea justă a lucrurilor și evenimentelor, sunt factori care afectează perceperea, memoria și redarea evenimentelor.

Deși minorii sunt în general mai curioși și au un spirit de observație mai dezvoltat decât majorii, astfel că și perceperea ar fi mai bună, totuși atenția lor se îndreaptă de cele mai multe ori spre lucruri și amănunte lipsite de importanță care însă le trezesc interesul, astfel că nu percep ceea ce este important într-o împrejurare, ci percep amănunte care nu sunt utile anchetei.

2.Pshihologia persoanelor audiate.

A.Pshiholigia învinuitului sau inculpatului

Ascultarea învinuitului și inculpatului dă posibilitatea anchetatorului de a lua contact cu aceștia, de a-i cunoaște pshihologic, de a vedea poziția care o adoptă, care sunt apărăriile lor.

Pentru învinuit, inculpat ascultarea sa este un mijloc pe care legea îl pune la dispoziție pentru a-și face apararea aratand împrejurăriile infracțiunii, motivele care l-au determinat să o săvârșească, împrejurări care îi pot micșora sau înlătura răspunderea penală.

Teama de a nu fi descoperiți și sancționați determină pe minorii infractori să aibă o atitudine de neîncredere și ostilitate fața de organele justiției.

Un rol important în realizarea ascultării o are comportarea anchetatorului.

Seriozitatea, obiectivitatea, corectitudinea și atitudinea atentă și înțelegătoare fața de învinuit, dar totodată insistentă și fermitatea în descoperirea adevărului impun și ridică în ochii invinuitului prestigiul anchetatorului, înlesnind stabilirea contactului pshihologic care deseori determină sinceritatea declarațiilor.

Ascultarea învinuitului se poate efectua de cate ori este necesar, legea nefacând nicio limitare in aceasta materie.

Spre deosebire de ascultarea invinuitului major care se efectueaza fara a fi de față o alta persoană, la audierea învinuitului minor, prezența unor terțe persoane este obligatorie. Această obligativitate este absoluată, fară nicio exceptie, în cazul minorilor pană la 16 ani, prin ea asigurându-se organului de urmarire penală să stabilească legatura ăi să se aproprie de cel ascultat, să obțină relatări exacte despre fapta cercetată.

În al doilea rând prezența altor persoane asigură ascultarea obiectivă și multilaterală a învinuitului și fixarea exactă a rezultatelor ei.

În ceea ce priveste invinuitii minori intre 16-18 ani problema prezenței obligatorii la ascultarea acestora a unei terțe persoane, în scopul de a ușura luarea contactului cu învinuitul, se rezolvă de la caz la caz, în raport de particularitățiile cauzei.

Prezența terțelor persoane in scopul asigurării ascultării în mod obiectiv, precum și al fixarii exacte a declaratiilor este necesară și in cazul minorilor intre 16-18 ani.

Potrivit art.90 litera ( a ) Cod Procedura Penala asistența juridică în cazul învinuților sau inculpaților minori este obligatorie, scop în care trebuie sa fie avută în vedere asigurarea prezenței avocatului la efectuarea acestei activități.

Participarea apăratorului la ascultarea minorului asigură, în mod eficace, apărarea intereselor învinuitului minor in acest moment procesual. Acesta are posibilitatea să ajute la exercitarea dreptului pe care legea il acorda celui ascultat. Prin întrebările pe care le adresează, apărătorul poate ajuta organul de urmarire penală să clarifice o serie de împrejurari favorabile învinuitului și totodată să-i atragă din timp atenția asupra eventualelor încălcări comise.

La ascultarea învnuitului, inculpatul minor trebuie să țina seama de vârsta, gradul de dezvoltare psihointelectuală, mediul in care a trait, antecedentele penale și de comportament, împrejurariile săvărșirii infracțiunii, comportarea după săvârșirea infracțiunii, influențele exercitate asupra sa privind pozitța ce trebuie să o aiba în anchetă.

Criminalitatea contra vieții persoanei, fenomen social deosebit de periculos este rezultatul a două categorii de factori: zestrea ereditară a indivizilor purtători de temperamente dezechilibrate care se combină cu nivelul cultural educative scăzut și comportamentele agresive insusite înca de la o varsta fragedă în condițiile unor “medii sociale de subcultura”

B.Pshihologia martorului

Potrivit art 114 C.pr penala martorul este persoana care are cunoștiință despre vreo faptă sau vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal.

În limbajul curent, martor este aceea persoană care s-a aflat de față, a perceput cu propriile simțuri, procedura unui eveniment determinant sau a primit direct anumite cunoștiințe legate de acest eveniment. Legea prevede că, poate fi ascultat ca martor persoana care are cunostiință despre vreo faptă sau împrejurare de natură să serveasca la aflarea adevarului in procesul penal.

Sub aspect pshihologic mărturia constă în observarea și memorarea involuntară a unui act și apoi reproducerea acestuia, scriptic sau oral în fața instanței.

Specialiștii consideră că procedeele tactice de ascultare trebuie tratate în strânsă legatura cu psihologia martorului (evident a celui de bună credință, căci cel de rea credință este infractor). Cercetările da psihologie judiciară au scos în evidența fragilitatea mărturiei, prin imposibilitatea finței umane de a reda cu fidelitate evenimentul la care a asistat,si de aici un scepticism justificat în evaluarea forței probante a depoziției.

Numeroasele cercetări științifice întreprinse in domeniul psihologiei martorului au demonstrate că mecanismele de percepție, de fixare, de meorizare și de redare variază de la individ la individ în funcție de o serie întreaga de factori (dezvoltarea psihica, gradul de cultura, profesia ,mediul si conditiile in care au fost percepute faptele si imprejurarile ,asa incat orice declaratie este inevitabila,aparitia unui coefficient de alterare initiala sau deformare subsecventa

Dintre factorii care influenteaza in mod particular audierea martoril minori amintim :varsta, dezvoltarea fizica si pshihica,mediul din care provine ,conditiile de audiere si tactica adoptata de organul judiciar.

Stabilirea sinceritatii martorului repezinta un element foarte important ,deoarece ,daca organul judiciar nu este delpin convins ca martorul este sincer,nu va folosi declaratia pentru solutionarea cauzei.Determinarea bunei credinte a martorului este o operatiune greu de realizat,mai ales ca selectarea martorilor se face de obicei la inceputul cercetarii cauzei,moment la care exista destul de putine date despre fapta,imprejurarile in care a fost comisa sau despre faptuitor.In functie de evolutia cercetarilor,se vor putea obtine mai multe argumente in privinta sinceritatii martorului

2.2 Pregatirea si planul ascultării

A.Pregatirea audierii învinuitului

Invinuitul-inculpatul reprezintă figura centrală a procesuli penal.Ȋntreaga activitate procesuală se desfășoară în jurul faptei penale săvârșite de această persoană și în vederea tragerii sale la răspundere.Prin declarațiile sale sincere contribuie la justa soluționare a cauzei.

Ȋn conformitate cu prevederiile legale (art 77 ,C.pr.pen) învinuitul (suspectul) este persoana ele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârit o faptă prevăzută de legea penlă, iar inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală și este parte in procesul penal (art 82 C.pr penlă)

Importanța invinuitul-inculpatului consta in:

-este purtătorul celor mai ample și mai fidele informații despre fapta cercetată

-este partea cea mai interesanta în procesul penal ,astfel că declarațiile sale trebuie să aiba pondere in dosar

-daca nu a comis fapta incriminată ,poate să probeze nevinovația sa prevenindu-se o eroare judiciară.

A.Pregatirea audierii martorilor minori

Caracterul complex al probei testimoniale, importanța sa în stabilirea adevărului în procesul judiciar impun o pregătire serioasă, minuțioasă a acestei activități procedurale, precum și o desfășurare a sa atât pe baza normelor procesual penale, cât și potrivit regulilor tactice criminalistice în scopul obținerii unor declarații sincere și complete care să servească realmente aflării adevărului.

Pregătirea ascultării minorului este o activitate absolut necesară în special în faza de urmărire penală ce se cere efectuată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei. Înainte de audierea primară, în majoritatea situațiilor, organul judiciar încă nu a discutat nemijlocit cu minorul ce urmează a fi ascultat. Indiferent de calitatea pe care minorul o are în proces, pregătirea ascultării lui trebuie să constea atât din activități general valabile pentru orice ascultare, indiferent de vârsta persoanei, cât și din activități specifice, cerute de vârsta și de gradul dezvoltării sale psihice.

Pregătirea ascultării impune cunoașterea cât mai completă prin obținerea de date de la familie, rude, vecini, pedagogi, colegi de muncă, cu privire la comportament, dezvoltare intelectuală, situația la învățătură, pasiuni, cerc de prieteni, raporturile cu colegii. Același lucru este necesar și în alegerea persoanei care urmează să-l asiste pe minor la audiere (dacă are sub 14 ani), persoană care să-i inspire încredere și siguranță, în majoritatea cazurilor aceștia fiind părinții, bunicii sau alte rude apropiate.

Firește că și în ascultarea minorilor nu sunt lipsite de interes eventualele legături sau interese în cauza cercetată, inclusiv cele ale persoanei care îl asistă pe minor la audiere.

Faptul că minorii nu au maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală și experiența necesară folosirii eficiente a drepturilor procesuale acordate de lege a determinat instituirea unei proceduri de urmărire și judecată speciale.

Unul dintre cele mai importante momente ale pregătirii îl constituie întocmirea planului de ascultare. În urma studierii dosarului cauzei se stabilesc problemele care urmează să fie lămurite prin ascultare cu fiecare minor sau alte categorii de martori ce urmează a fi audiați. Stabilirea problemelor ce urmează să fie lămurite prin ascultare este obligatorie pentru a nu se omite anumite aspecte esențiale cunoscute minorilor, cu valoare pentru aflarea adevărului.

Avându-se în vedere multitudinea problemelor care trebuie să fie lămurite prin ascultare, poziția minorului în cauză, datele ce caracterizează personalitatea acestuia, necesitatea prezentării unor mijloace de probă cu ocazia ascultării, se impune întocmirea unui plan de ascultare pe baza problemelor respective. Planul conține întrebările care urmează a fi adresate minorilor și poate fi întocmit pentru fiecare minor în parte (dacă sunt audiați mai mulți minori) sau pentru fiecare martor în parte (dacă cei audiați sunt și minori și majori).

Întrebările trebuie să fie scurte, clare, precise, să dea posibilitatea minorilor să înțeleagă la ce trebuie să se refere în răspunsurile lor. Întrebările pot fi ordonate logic sau cronologic, în raport cu ceea recunoaște minorul, cu modul în care a perceput faptele ori împrejurările săvârșirii lor, în raport de personalitatea și psihologia minorului și cu poziția sa în timpul ascultării.

Este interzisă folosirea întrebărilor sugestive ori a celor de natură să pună în dificultate pe minor. În cazul unui minor despre care există date că încearcă să ascundă adevărul, este indicat ca întrebările să fie prevăzute pe mai multe variante, să fie formulate întrebări de rezervă.

Planul de ascultare a minorului este orientativ, pe parcursul ascultării va putea fi modificat ori completat.

Planul de ascultare trebuie să se constituie într-un instrument de lucru, într-un ghid obligatoriu; numai în acest mod problemele pot fi lămurite printr-o singură ascultare, evitându-se chemările repetate în fața organului de urmărire penală.

În ce privește locul de ascultare, acesta poate fi sediul organului judiciar, locul de muncă (dacă minorul este încadrat în muncă) sau un loc apropiat ca atmosferă de mediul în care trăiește minorul (școală, cămin) mai ales dacă are o vârstă sub 10 – 12 ani.

În cazul în care minorul este bolnav, el poate fi audiat la domiciliu sau la instituția unde se află internat pentru tratament. Pentru audierea unui minor grav bolnav este necesar să se obțină aprobarea scrisă a medicului și, în măsura posibilităților, audierea acestuia să se facă în prezența medicului curant.

"Legea procesuală penală dă dreptul ca chemarea martorilor pentru a fi audiați să se facă prin trimiterea de citații sau prin telefonograme. Alegerea mijlocului de chemare pentru audiere este determinată de considerente de ordin tactic. De exemplu, dacă în timpul audierii învinuitul indică un martor minor pentru stabilirea alibiului său, atunci un asemenea martor trebuie să fie chemat neîntârziat, înainte ca învinuitul sau rudele acestuia să fi reușit stabilirea unei înțelegeri cu minorul" – remarcă profesorul doctor S.A. Golunski în lucrarea sa "Criminalistica".

Pentru buna desfășurare a ascultării și realizarea scopului pe care-l urmărește, în raport cu natura cauzei în care se efectuează, cu problematica ce trebuie lămurită și cu situația minorului, trebuie să fie luate și alte măsuri pregătitoare, cum ar fi: invitarea părintelui, tutorelui, curatorului sau educatorului , când minorul nu a împlinit vârsta de 14 ani; invitarea unui interpret în situația în care minorul nu cunoaște limba română; selectarea și pregătirea materialelor ce vor fi folosite pe parcursul ascultării și determinarea modului, a momentului și a ordinii în care vor fi folosite, asigurarea decontării cheltuielilor de transport și cazare impuse de deplasarea acestor persoane.

Pe lângă aceasta, în timpul ascultării trebuie creată ambianța propice; biroul în care urmează a se face ascultarea trebuie să fie mobilat sobru, fără obiecte în plus care ar putea distrage atenția minorilor. Pregătind ascultarea, organul de urmărire penală trebuie să stabilească modalitatea în care-l va aborda pe minor, condițiile care trebuie asigurate pentru realizarea contactului psihologic cu acesta. Un dintre cele mai importante probleme ale tacticii ascultării minorilor o constituie atitudinea organului de urmărire penală în timpul desfășurării acestei activități; succesul ascultării depinde în mare măsură de modul în care se reușește apropierea minorului. Dificultatea constă în aceea că personalitatea fiecărui martor este individuală. Or, măiestria celui ce conduce ascultarea constă tocmai în a găsi pentru fiecare un limbaj comun, o "abordare individuală" în știința de a "citi" psihologia minorului și a realiza contactul psihologic. Procedeele tactice de ascultare sunt elaborate de tactica criminalistică pe baza generalizării experienței pozitive a organelor judiciare. Tactica ascultării se stabilește în fiecare cauză concretă, chiar în cazul fiecărui martor luat separat, pentru că, în ultimă instanță, fiecare persoană reprezintă un unicat.

La adoptarea tacticii de ascultare trebuie să fie avute în vedere și unele considerații de ordin mai general, dintre care merită a fi subliniate:

– natura cauzei în care se efectuează ascultarea;

– personalitatea și psihologia minorilor;

– faptele și împrejurările care prezintă importanță pentru cauză cunoscute de minor;

– condițiile în care minorii au perceput faptele ori împrejurările pe marginea cărora urmează să depună ;

– poziția minorilor față de părțile implicate în cauză, interesul lor de depune într-un anumit fel, dacă sunt animați de dorința de a afla adevărul sau dimpotrivă sunt de rea-credință;

– natura și valoarea probelor ce urmează a fi folosite pe parcursul ascultării pentru determinarea minorilor să facă declarații veridice și complete;

– măsura în care organul de urmărire penală stăpânește problemele privind psihologia mărturiei, cunoaște particularitățile cauzei, posedă cunoștințe temeinice despre specificul activității din unitatea ori sectorul unde a fost săvârșită infracțiunea.

Ȋn urma acestor date ,organul judiciar poate să-și formeze o părere despre personalitatea minorului,și totodată cu aceasta ocazie poate determina care sunt persoanele în care minorul are încredere,urmând ca dintre acestea să fie alese cele care vor participa la audiere conform dispozițiilor legale.

Marturia unui copil trebuie sa porneasca de la idea ca ,in pshihicul copilului fictiunea si realitatea se gasesc foarte strans legate,iar gandirea sa este mai antropomorfică decât cauzala asa cum spunea prof.Alexandru Rosca la inceputul secolului XX.In aceasta ordine de idei s-a spus ca este absurd sa I se ceara unui copil o marturie adevarata pentru ca el este incapabil sa spuna adevarul,deoarece nu este in stare sa-l discearna,iar notiunea de adevar copilul o dobandeste mai tarziu

Importanta parcurgerii cu o mai mare atentie a pregatirii ascultarii deriva din necesitatea cunoasterii cat mai bine a minorului care va fi auditat

Vocabularul folosit în relația cu minorul trebuie să se situeze la nivelul de înțelegere al acestuia. Utilizarea unor termeni științifici, necunoscuți minorului va avea un efect derutant, acesta nu va înțelege ce i se cere să facă, în concluzie relatăriile și răspunsuriile sale vor fi afectate de acest viciu. Trebuie ținut cont de faptul că minorul nu poate întotdeuna să înteleagă sau să se exprime în terminologii specifice oricaror domenii de activitate ,așa încat organul judiciar trebuie să țină cont de acest lucru atunci cand îl audiază.

Din punctul de vedere al autorului Cristian Mihes si in situatia martorului, pregătirea ascultării privește cele două planuri:

a) pe plan strict personal, interior, al persoanei care face ascultarea, constâtand în documentarea cu privire la specificul ascultării minorilor. De exemplu dacă va asculta un copil de 7-8 ani ,ar trebui să facă apel la cunoștințele de psihologie care să-i poată da o idee despre specificul vârstei respective, modul cum percep, modul cum gândesc, cum se exprimă minorii de această vârsta și cât este de influențabil. Astfel va avea bagajul de instrumente cu care va opera mai departe.

b) pe plan obiectiv, presupune studierea dosarului cauzei, cunoașterea personalității minorului într-o măsura cât mai mare, organizarea ascultării cu evidențierea punctelor care ar trebui lămurite

Ȋn urma obținerii datelor despre minor și analiza a acestor date, se pot trage concluzii cu privire la o serie de aspecte personale cum ar fi: ce îi place sau îl atrage pe minor, ce nu îi place, cum se comportă, ce evoluție are la școală sau modul sau de comportament la locul de muncă. Cum se manifestă în activitățiile de petrecere a timpului liber, trăsături de caracter, eventualele probleme de ordin medical de care suferă sau a suferit

Locul de ascultare poate fi sediul organului judiciar sau un loc apropiat ca atmosferă de mediul în care traiește minorul (școală, cămin, domiciliu ) mai ales dacă are o varsta sub 10-12 ani.

Termenul de citare va fi cat mai scurt,pentru reducerea posibilitatilor de influentare a minorului de catre cineva interest.Minorul cu o vârstă mai mică de 16 ani va fi citat prin termediul părinților sau al tutorelui, cu excepția cazului în care acest lucru nu este posibil.(art 257 al (6) Codul de procedua penală). Ȋn acest scop poate fi luată în calcul o eventuală ascultare a minorului, fără anunțarea lui prealabilă. Ȋnainte de ascultare, persoana care îl asisită pe minor va fi încunoștințată asupra obiectului audierii, însa nu înaintea audierii propiu-zise , mai ales daca este părinte, rudă apropiată, tutore, pentru a preveni o eventuala influențare a minorului.

4.3 Fazele ascultării

a)Verificarea identității si ascultarea răspunsurilor cu privire la datele personale

Privitor la verificarea identitatii trebuie sa aratam ca ea este de natura sa duca la evitarea greselilor și neintelegerilor privind datele de identitate ale persoanei ce va fi ascultata. după luarea datelor de identitate, invinuitului i se vor aduce la cunostiinta invinuirile(invinuirea)explicindu i , dacă e necesar esenta acesteia.

în aceasta etapa vor putea avea loc anumite discutii prealabile(in cazul unei ascultari primare)care sa permita o prima ''tatonare''ainvinuitului ca persoana, preocupari, mentalitati, pregatire profesionala, etc. Pe aceasta cale se poate realiza o apropiere psihica, de natura sa conduca adeseori la o atitudine și ncera.

Potrivit art. 119 Cod de procedură penală, identificarea martorului constă în întrebări adresate acestuia despre nume, prenume, etate, domiciliu, eventual reședință și ocupație, întrebări ce au un caracter mai puțin oficial.

Dacă organul judiciar are o îndoială asupra identității martorului, aceasta se stabilește prin orice mijloc de probă.

Pentru a câștiga încrederea martorului minor, magistratul i se va adresa blând, încrezător, prietenos pe întreaga perioadă a ascultării. Pentru crearea unui climat optim de ascultare sunt necesare discuții prealabile, destul de lungi, pe teme familiare minorului, potrivit vârstei sale. Astfel, organul judiciar are posibilitatea cunoașterii mai exacte a nivelului intelectual și de cunoștințe al minorului, a modului său de exprimare, a temperamentului acestuia, precum și eventuale deficiențe psihice sau de dezvoltare intelectuală, când se impune ajutorul unui specialist psiholog. De asemenea, în funcție de vârsta minorului, organul judiciar va trebui să apeleze la un specialist în psihologie infantilă pentru o comunicare mai lesnicioasă cu acesta.

Precizarea raportului între martori și părți în proces interesează numai în măsura în care părțile ar putea exercita asupra minorului o influență puternică, sugerându-i sau impunându-i anumite răspunsuri la întrebările ce i-ar putea fi puse de către organul judiciar.

Ca și în cazul datelor cu caracter biografic, răspunsurile mincinoase sau reticențele martorilor minori la întrebările de control pot constitui un indiciu al bunei sau relei credințe și implicit punctul de plecare pentru elaborarea unei tactici adecvate de audiere.

Daca in reglemantarea anterioară minorul care nu a împlinit 14 ani nu depunea jurământ, organul judiciar având datoria să-i atragă atenția să spună adevărul (art. 85 al. 4 Vechiul Cod de procedură penală) , actualul Cod nu mai prevede acest lucru.La art 124 al. 5 s specifică „Martorului minor care la data audierii nu a împlinit vârsta de 14 ani nu i se comunică obligațiile prevăzute de art. 120 alin (2) lit d), dar o se atrage atenția să spună adevărul.Litera d) a art.120 al 2. prevede obligația de a da declarații conforme cu realitatea, atrăgându-i-se atenția că legea pedepsește infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Minorul între 14 și 18 ani depune jurământ că va spune adevărul, după care va fi avertizat asupra consecințelor la care se supune dacă va minți. Acest avertisment, pentru a avea afectul psihologic scontat, trebuie rostit clar, pe ton ferm, care să convingă martorul de importanța declarațiilor sale sincere și, în același timp, de gravitatea consecințelor penale la care se expune. Aceste precizări vor putea fi repetate în cursul ascultării, atunci când martorului i se adresează întrebări prin care se urmărește precizarea unor aspecte ce prezintă un interes deosebit .

Prin discuțiile prealabile cu organul judiciar, minorul își va învinge timiditatea, izolarea spirituală și va începe să vorbească cu multă libertate, iar organul judiciar va putea aprecia, ținând seama de vârstă, mediul social și anii de școală dacă minorul respectiv este sau nu suficient de dezvoltat intelectual.

În situația în care se ajunge la o concluzie pozitivă se trece în faza următoare a ascultării propriu-zise, iar dacă se apreciază că minorul prezintă o dezvoltare intelectuală sub nivelul minim corespunzător vârstei și mediului de viață, se recomandă întreruperea ascultării în vederea examinării lui de către un psiholog, ținându-se seama după aceea de constatările specialistului .

b)Relatarea liberă a învinuitului

Inainte de a începe ascultarea se va pune în vederea învinuitului faptele de care este învinuit și va fi invitat să dea explicații amănunțite asupra acestor fapte și a tuturor împrejurărilor cu care sunt în legătura ,precum și a tututor apărăriilor sale și a probelor pe care întelege a le propune.Apoi va fi lasat sa facă o expunere liberă asupra învinuirilor și apărariilor în limitele întelegerii și posibilitățiilor lui de expunere.

Potrivit art .97 constituie probă orice element de fapt care servește la constatatea existenței sau inexistenței unei infracțiuni , la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționarea a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.Art 2. Al a), b) ,c), d) enumeră ca mijloace de obținere a probelor declarațiile suspectului sau ale inculpatului, persoanei vătămate, părții civile sau responsabil civilmente și ale martorului.

Potivit unui autor folosirea acestui procedeu este indicată in cazul învinuiților sau inculpaților care se exprimă mai greu ,nu redau cursiv sau cu destulă claritate ideile din cauza nivelului lor de cultură redus.

De asemenea organul judiciar va căuta să convingă învinuitul sau inculpatul că tăcerea în care se închide îi este dăunatoare ,deoarece în felul acesta nesocotește largile posibiltăți de a se apăra ,de a utiliza toate mijloacele pe care le are la îndemână pentru a se disculpa ,pentru a releva toate împrejurăriile ce vin in favoarea sa.

Tactic este potrivit ca tututor celor audiați să li se ofere posibilitatea să relateze liber, fără nicio condiție obiectivă sau subiectivă ,adică indiferent de ansamblul probelor și de posibilitățiile personale de exprimare a celui ascultat.

Înainte de a fi ascultat i se aduce inculpatului la cunoștiință fapta care formează obiectul cauzei și i se pune în vedere să declare tot ce știe cu privire la faptă și la învinuirea ce i se aduce in legatură cu aceasta.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declarațiilor pe care aceștia le-au dat anterior in cauză .Nu este îngăduit învinuitului sau inculpatului să prezinte sau să citească o declarație scrisă mai înainte ,dar este permis ca el să folosească însemnări pentru redarea amănuntelor greu de reținut.

În faza de urmărire penală , în ipoteza în care sunt mai mulți învinuiți sau inculpați în cauză , fiecare este ascultat fără sa fie de fața ceilalți,în faza de judecată este permisă prezența celorlalți inculpati la ascultarea fiecăruia dintre aceștia.Dacă, totuși ,interesul general al aflării adevărului reclamă, instanța este indrituită să dispună ascultarea vreunuia dintre inculpați ,fară ca ceilalți sa fie de față ,dar este obligată sa dispună ca declarațiile luate separat să fie citite celorlalți ,după ascultarea lor.

În literatură s-a exprimat opinia potrivit căreia, în cauzele în care infracțiunea a fost săvârșită de inculpați majori împreună cu inculpați copii, ascultarea copiilor trebuie realizată separat, mai ales în situația în care, se constată neconcordanțe între declarațiile acestora și declarațiile celorlalți inculpați (majori sau nu).

Motivul ar fi acela că, în principiu, copilul este mai ușor influențabil și poate fi constrâns sau legat afectiv de vreunul dintre ceilalți inculpați, poate avea unele rețineri, astfel încât să declare altfel decât ar declara când ceilalți sunt în afara sălii de judecată.

Chiar și atunci când în faza de urmărire penală toți inculpații au recunoscut faptele (inclusiv inculpatul copil), se poate ca în fața instanței unul sau mai mulți inculpați, să revină asupra recunoașterii, chiar aruncând vina pe copil, existând posibilitatea ca acesta să suporte o pedeapsă mai redusă, cunoscând că limitele de pedeapsă sunt mai mici, ori să fie achitat, fiind de cele mai multe ori la prima abatere.

Plecând de la ideea că inculpatul copil are, psihologic, cele mai multe șanse de a spune adevărul, interogarea inculpaților ar trebui să înceapă cu acesta, ascultat separat de majori și de ceilalți copii.Necunoscând ce a declarat copilul, dar presupunând că acesta ar fi putut spune adevărul, șansele ca ceilalți inculpați să spună adevărul sunt mai mari. Este cert că, în cadrul fazei scrise a procesului penal (prezervarea în scris a relatărilor inculpaților în faza urmăririi penale, în formă olografă, ori de cîte ori aceasta este posibilă), inculpații sunt ascultați separat, aceasta fiind procedura.

Pentru obținerea unor delcarații sincere nu-i permis sub nicio formă ,ca minorul audiat să fie speriat,amenințat cu felurite măsuri de constrângere și nici să i se facă promisiuni cu daruri sau de crearea unor situații avantajoase în proces sau în alte raporturi sociale.

La realizarea unei ascultări eficiente concură și modul în care organul judiciar expune faptele în învinuire,limbajul folosit.Organul de urmărire penală trebuie să vorbească pe înțelesul minorlui,să-i dea posibiliatea de a se exprima.Termenii utilizați de legiuitor sau în vorbirea curentă (furt,omor,vătamare) cu care se desemneză activitățiile infracționale au de regulă o rezonanța dură in psihicul celui ce a săvârșit infracțiunea.De aceea în relatarea învinuitului sau inculpatului apare tendința firească de a-i înlocui , de a-i substitui cu termeni meniți a atenua această rezonanța .De aceea limbajul folosit de organul judiciar trebuie astfel ales încât sa ușureze expunerea rațională a faptelor.E indicat ca termenii „brutali” cum ar fi de pilda „furt,vătămare”, sa fie înlocuiti cu termeni eufemiști ,luat si respectiv lovire.Dar este contra indicată utilizarea de către organul judiciar în vederea facilitării contactului cu partenerul a limbajului argotic,propriu mediului infractorulii.

În cazul când sunt mai mulți minori se va insista a se afla rolul pe care l-a avut fiecare la săvârșirea infracțiunii cerându-i-se fiecăruia declarații amănunțite în legatură cu aceasta iar în cazul când nu corespund se poate proceda la confruntare.

De regulă, audierea copiilor trebuie efectuată în prezența persoanelor majore apropiate celui audiat, în care acesta are încredere (de exemplu în prezențapărinților, tutorilor, educatorilor etc.).

Rolul persoanelor care asistă la audierea copilului este de a-l sprijini pe magistrat să învingă sfiala copilului și să obțină de la acesta declarații exacte; în alte împrejurări ele trebuie să tempereze tendința copilului de a descrie fantezist faptele. Copilul nu trebuie însă audiat în prezența unei persoane majore care este interesată ca acesta să facă declarații mincinoase.

Conform art. 15 din Ansamblul regulilor minime ale Națiunilor Unite cu privire la administrarea justiției pentru minori (Regulile de la Beijing) „Pe timpul cât durează procedura, minorul are dreptul de a fi reprezentat printr-un consilier sau să ceară desemnarea unui avocat din oficiu, atunci când dispozițiile prevăzândaceastă asistență există în țară. Părinții sau tutorele potparticipă la procedură și pot fi rugați de autoritateacompetentă s-o facă, în interesul minorului. Autoritatea competentă poate să le refuze această participare dacă aceasta are motive să creadă că excluderea acestora de la proces este în interesul minorului”.

c)Faza întrebărilor și răspunsurilor inculpatului

Când expunerea libera s-a terminat și se apreciază că declarația nu este completă se trece la faza întrebărilor si răspunsurilor.

Întrebările și răspunsurile formează ultima fază tacită a audierii primare a încinuitului sau inculpatului , etapă în care se olgindește în cel mai înalt grad modul cum a fost pregatită aceasta activitate.

Ea are drept scop completarea declarției cu date noi , precizarea declarațiilor deja date , reamintirea anumitor situații omise de minor în procesul expunerii sale libere , precum si efectuarea unui control aspura celor relatate.

În faza de urmărire penală a învinuitului i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formează obiectul ca și la învinuirea ce i se aduce , de asemenea învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la probele care întelege să le propună și , eventual , la mijloacele de probă.În faza de judecată după ce inculpatul a spus tot ce știe despre fapta pentru care a fost trimis în judecată i se vor formula întrebări de către președintele și ceilalți membrii ai completului , precum și de către procuror , de partea vătămată , de partea civilă , partea responsabilă civilmente , de ceilalți inculpați , de apărătorul iculpatului a cărui ascultare se face , instanța având dreptul sa respingă întrebările care nu sunt necesare în cauză. Numai în timpul în care iculpatul are ultimul cuvânt 0dat de parchetele completului – înainte de a încheia dezbaterile – nu i se pot pune întrebări . Totuși , dacă inculpatul relevă , chiar și în ultimul moment fapte sau împrejurări noi esențiale pentru soluționarea cauzei , instanța poate dispune reluarea cercetării judecătorești.

Fixarea întrebărilor se face după criteriul logic sau psihologic.

Criteriul logic sau cronologic presupune formularea și adresarea întrebărilor cu respectarea succesiunii acțiunilor învinuitului sau inculpatului . Acest criteriu creează posibilitatea ca organul de urmărire penală să urmarească acțiunile infractorului , să le analizeze imediat și să sesizeze orice încercare de denaturare a faptelor din cauza relei credințe , a sincerității acestuia sau din alte cauze.

Criteriul psihologic a dat rezultate bune în practică și constă în intercalarea unor întrebări „surpriză” , care nu se încadrează în ordinea prevăzută de învinuiți sau inculpați și pentru care își regăsesc răspunsul . Astfel de întrebări mai ales atunci când se referă la aspecte esențiale pot produce un adevărat „șoc” psihologic , iarprin adresarea lor în momentul când cel ascultat nu se așteaptă schimbă adesea și atmosfera în care se desfășoara ascultarea.

Desigur , pentru a se putea folosi unul din cele două criterii , la fixarea întrebărilor trebuie să se aibă in vedere și datele referitoare la persona încinuitului sau inculpatului , psihologic , comportamentul acestuia.

Uneori este indicat ca , în cadrul aceleași ascultări , să fie avute in vedere ambele criterii , criteriul logic , alternând în acest caz cu întrebările „surpriză” neașteptate , aceste procedee fiind indicate mai ales în cazul infractorilor înrăiți.

Întrebările care se pun în procesul ascultării pot fi de 3 tipuri:

1.Întrebări cu caracter general , denumite și întrebări temă , prin care se urmărește precizarea raporturilor anterioare comiterii infracțiunii , dintre persoanele participante în proces , precum și aflarea stării generale a organismului minorului în timpul perceperii datelor cunoscute.

Dacă prin cunoașterea raporturilor anterioare săvârșiri infracțiunii dintre anumite persoane participante în proces organului judiciar i se deschide posibilitatea stabilirii mobilului și scopul comiterii faptei cercetate , descoperirii participanților și a contribuției fiecăruia în cadrul activității generale , prin aflarea stării organismului minorului în timpul perceperii nemijlocite se pot explica prin unele „goluri” sau exagerări din relatările anterioare , la obiectul audierii , precum și neconcordanța datelor respective cu alte probe administrate in dosarul cauzei.

Astfel , pentru precizarea relațiilor anterioare săvârșirii faptei , minorului i se cere să arate când si cu ce ocazie a cunoscut persoanele participante în proces , în ce raporturi se aflau înainte , făptuitorul și victima dacă erau in dușmanie , de când și din ce cauză , dacă îi sunt cunoscute anumite activitățide pregătire comiterii infracțiunii.

De asemenea , în scopul cunoașterii stării generale a organismului din timpul perceperii nemijlocită a faptei trebuie ca întrebările să fie formulate de așa maniera încât prin răspunsurile date să se afle dacă minorul era sănatos sau bolnav , odihnit sau obosit , flămând sau sătul , ori sub influenta băuturilor alcoolice.

2.Întrebările problemă care vizează lămurirea anumitor aspecte ale cauzei.

Prin răspunsurile date la întrebările din această categorie trebuie precizate timpul și locul comiterii infracțiunii , topografia și extensiunea acestuia , natura obiectelor din perimentrul său , și , poziția unora fața de altele , condițiile de vizibilitate , distanța aproximativ de la care a perceput evenimentele desfășurate înainte , concomitent ori imediat dupa săvârșirea faptei respective.

De asemenea , întrebările din această categorie mai trebuie să urmărească aflare stării emotionale a minorului cauzate de săvârșirea infracțiunii dacă de pildă i-a provocat spaimă , frică ,ură , ori milă față de victima.

În vederea obținerii acestu scop se pot prezenta minorului , spre a-i reaminti unele situații probabil uitate , fragmente din declarațiile altor persoane sau anumite probe materiale.

Întrebările problemă sunt folosite și pentru lămurirea unor probleme ce se ridică în cadrul cercetării și care sunt formulate astfel încât să restrângă sfera răspunsurilor posibile date de învinuit, ca de exemplu „cum ați intrat în depozitul întreprinderiii X”.

3.În fine a treia categorie de întrebări , sunt întrebări de detaliu , prin care se urmăreste precizarea anumitor detalii necesare verificării declarațiilor învinuitului sau relevarea unor aspecte pe care le-a neglijat cu sau fară intenție.Din răspunsurile pe care învinuitul le dă la întrebăriile în detaliu , organul de urmărire penlă iși poate da seama de logica întregului sisitem de apărare al învinuitului.

Cu ajutorul acestor întrebări , învinuitul poate fi cu ușurința demascat încurcându-l în rețeaua proprie de inexactități pe care le-a debitat.

Întrebăriile de detaliu sunt de mai multe feluri , și anume , de control , suplimentare , de precizare ,etc.

Aceste întrebări nu trebuie sa fie însa sugestive , căci pot influența , in mod negativ întregul mers al ascultării.Întrebariile sugestive trebuie interzise cu desăvârșire la orice formă de ascultare , atât a învinuitului cât și a martorului.

Întrebăriile de detaliu , pe lângă rolul de a preciza și lămuri faptele , servesc la angajarea procesului asociativ al memoriei , pentru că , prin sublinierea unor aspecte învinuitul să-și amintească faptele care servesc la apărarea sau la acuzarea sa.

Întrebăriile puse învinuitului se fac pe care verbală iar daca învinuitul declară ca nu a înteles se repetă.

După ascultarea răspunsului se pot pune câteva întrebări de detaliu și apoi atât întrebările cât și răspunsuriile se consemnează în procesul verbal de ascultare.

Întrebările se consemnează în procesul verbal la persoana a 2-a plural , iar răspunsurile la persoana întâi singular.

O atenție deosebită se va da răspunsurilor primite , care trebuie să se refere direct la chestiunea care a format obiectul întrebării , sa fie complete , clare , precise , amănunțite , să expună faptele iar nu aprecierile declarantului. Nu se va trece la altă întrebare până când nu se elucidează complet punctele care au format obiectul întrebării precedente , prin întrebări suplimentare în cazul în care răspunsul nu este complet , sau este dubios. Se va evita cursa întinsă uneori de cei audiați , care caută să se eschiveze de a răspunde la o chestiune pe care vrea să o treacă sub tăcere , deviind cu dibăcie în răspunsul dat , chestiunea asupra căreia au fost întrebați sau dând răspunsuri lăturalnice.

În cazul în care anchetatorul are îndoială asupra sincerității răspunsului mai ales in punctele importante , va cere într-o forma care să nu intimideze sau să nască nesiguranța , să repete răspunsul , întrebând dacă declarantul își reamintește bine cele declarate.

d)Relatarea liberă a martorlui

A doua etapă a audierii, denumită "Relatare liberă", urmează după discuțiile prealabile, când se observă că minorul și-a format o oarecare încredere în organul judiciar și se află într-o evidentă relaxare emoțională. La începutul acestor relatări organul judiciar arată fapta la care se referă audierea și calitatea procesuală a minorului ascultat. Dacă este făptuitor, i se prezintă învinuirea, cerându-i-se să dea o declarație scrisă asupra învinuirii, după care să arate tot ce cunoaște în legătură cu fapta respectivă și totodată să propună probe pentru a fi administrate în cauză. Când este martor sub 14 ani sau are calitatea de parte vătămată în proces, i se cere să declare sincer tot ce știe în legătură cu fapta cercetată.

Audierea martorului are ca sarcină principală obținerea de la acesta a declarațiilor complete și veridice, care să reflecte just realitatea obiectivă. Pentru aceasta este necesar:

ca cel ascultat să fie capabil să perceapă exact faptele, să le memoreze și să le reproducă just;

ca el să dorească sincer, fără să ascundă nimic, să comunice anchetatorului toate faptele pe care le cunoaște.

Potrivit prevederilor Codului de procedură penală, în art. 124, persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani poate fi ascultată ca martor. În legătură cu martorul minor, se precizează că, până la vârsta de 14 ani, ascultarea se va face în prezența unuia dintre părinți ori a tutorelui, sau a persoanei căreia îi este încredințat spre creștere și educare.

Cu toate că minorului i se atrage atenția să spună adevărul, cele declarate de el vor prezenta o relativitate. Dintre cauzele principale care determină relativitatea mărturiei unui minor, așa cum au fost evidențiate în literatura de specialitate, sunt următoarele:

imperfecțiunea organelor de simț ale minorului însoțite de o serie de factori obiectivi sau subiectivi;

procese psihice distorsionate, dintre care subiectivismul, selectivitatea psihică și mai ales constructivismul psihic al minorului au rol determinant;

convingerea cvasi-generală sau formarea unor opinii specifice organelor judiciare, doritoare să vadă în declarația minorului o reproducere absolut fidelă, o "fotografie obiectivă" a faptelor la care a asistat, lucru greu de realizat în practică.

particularitățile psihologiei organului judiciar, esențială atât în luarea declarațiilor, cât și în evaluarea lor.

În esență, se poate spune că, mărturia minorului reprezintă o trecere a realității pe de o parte prin filtrul subiectivității minorului, datorită gradului său de dezvoltare, dar și particularităților psiho-individuale ale copilului, iar pe de altă parte o trecere prin filtrul organului judiciar care apreciază valoarea probantă a declarațiilor minorului.

Particularitățile psihice care influențează relativitatea declarațiilor minorilor și a copiilor mici depind de vârstă. În această privință, copiii pot fi împărțiți convențional în câteva grupe de vârstă: preșcolari, de vârsta învățământului elementar, de vârsta învățământului mediu. Audierea adolescenților de vârsta claselor superioare din învățământul mediu se deosebește puțin de audierea martorilor și învinuiților maturi. Cu prilejul audierii copiilor din celelalte grupe de vârstă, anchetatorul trebuie să țină seama de psihologia fiecărei grupe.

Audierea minorilor în calitate procesuală de martori, învinuiți sau victime ale unor infracțiuni prezintă o deosebită importanță pentru buna desfășurare a procesului penal, pentru descoperirea adevărului și stabilirea dreptății.

Astfel, ascultarea se face pe de o parte pentru obținerea datelor referitoare la cauza cercetată, la modul săvârșirii acesteia și la persoana făptuitorului pentru stabilirea adevărului, iar pe de altă parte pentru a cunoaște mai bine personalitatea infractorului, cauzele și mobilurile care au determinat săvârșirea infracțiunii în vederea combaterii și prevenirii delincvenței juvenile.

În cazul martorului minor această etapă începe prin adresarea unei întrebări generale, întrebare temă de natură a da posibilitatea minorului să declare tot ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările pentru a căror lămurire a fost solicitat să depună . de exemplu: "Spune ce cunoști în legătură cu împrejurările săvârșirii furtului din data de 29 octombrie 1999 în magazinul X din Arad?".

Adresându-i o asemenea întrebare generală, minorul are posibilitatea să povestească faptele, împrejurările în succesiunea lor logică, firească să prezinte tot ceea ce crede că ar interesa cauza, fără ca relatarea să fie limitată prin intervențiile celui ce conduce ascultarea. Relatarea liberă sau spontană oferă și alte avantaje. Astfel, povestind ceea ce consideră că ar interesa organul de urmărire penală, minorul poate prezenta și unele fapte, întâmplări, împrejurări, detalii necunoscute până atunci, cu importanță pentru cauză, ori elemente din care să rezulte săvârșirea altor infracțiuni de către cei cu privire la activitatea cărora a fost chemat să facă declarații.

Dacă nivelul intelectual, cultural, îl împiedică pe minor să facă o relatare liberă cât de coerentă, este posibilă ajutarea lui, cu mult tact, fără însă a-l sugestiona sub nici o formă.

Relatarea liberă prezintă un anumit avantaj față de declarațiile obținute pe cale interogtivă, datorită spontaneității sale , faptele fiind prezentate așa cum au fost percepute și memorate de martorul minor.

e)Faza întrebărilor și a răspunsurilor martorului

Formularea întrebărilor reprezintă ultima etapă activă a audierii, aceasta fiind socotită momentul cel mai încordat al ascultării minorului.

Datorită faptului că este vorba de o categorie aparte de audiați – minorii – anchetatorul trebuie să țină în formularea de întrebări de particularitățile psihoindividuale ale minorului.

Fiecare minor prezintă o anumită "formulă" psihocomportamentală, ce cuprinde, ce cuprinde o serie de trăsături specifice. Cu toate acestea diverși autori au realizat anumite tipologii, grupând minorii în raport cu anumite criterii într-un număr mai mare sau mai mic de categorii. Există foarte multe asemenea tipologii, care însă nu se exclud între ele. Dacă ținem cont de mai multe criterii care stau la baza diverselor tipologii, putem contura un "profil" al minorului luat în analiză. Astfel, minorul X este flegmatic, introvertit, astenic, schizotim, hiperexact, orientat către o autoritate autocratică.

Cunoașterea profilului de personalitate al minorului prezintă o mare importanță pentru organul judiciar care organizează o activitate de ascultare a acestuia. În primul rând în funcție de structura de personalitate minorul se va manifesta și se va exterioriza într-un anumit fel în timpul confruntării cu organul judiciar. El va manifesta o deschidere mai mare sau mai mică în cadrul confruntării interindividuale cu organul judiciar. În al doilea rând, în funcție de structura de personalitate, minorul se va manifesta într-un anumit fel față de fapta comisă, fiind mai mult sau mai puțin marcat de această faptă sau dimpotrivă, manifestând indiferentism față de ea.

Neliniștea, anxietatea pot pune stăpânire în mare măsură pe personalitatea minorului producând unele dezorganizări sau asemenea stări pot fi total inexistente deși faptele comise sunt destul de grave.

Astfel, regulile tactice de ascultare a minorilor nu au caracter de generalitate, ele diferă în funcție de vârsta la care sunt ascultați, de stadiul dezvoltării psihosomatice.

Ultima etapă a audierii nu are teoretic caracter obligatoriu. În practică însă, sunt numeroase cazuri în care organul judiciar este nevoit să formuleze întrebări în scopul lămuririi unor aspecte neclare, confuze, a omisiunilor.

Veracitatea, claritatea răspunsurilor care să completeze relatarea liberă este, firește, condiționată de modul de comunicare dintre organul judiciar și minor, de modul de adresare a întrebărilor și de succesiunea acestora. Aceasta presupune claritate, concizie, precizie, adaptabilitatea la personalitatea minorului, gradul de cultură, profesiunea (dacă e încadrat în muncă) sau inteligența minorului.

Întrebările pot fi clasificate astfel: întrebări de completare, întrebări de precizare, întrebări ajutătoare și întrebări de control.

Întrebările de completare sunt necesare în cazurile în care minorul relatează mai puțin decât ceea ce a perceput în realitate.

Caracterul incomplet al declarațiilor obținute pe calea relatării libere rezidă din cauze obiective sau subiective diverse: recepție distorsionată, memorare incompletă, redare irelevantă cu omiterea unor episoade semnificative, atitudine de rea credință.

Întrebările de precizare vizează acele aspecte la care minorul s-a referit, dar lipsa de claritate impune unele detalieri. Acest gen de întrebări se referă la aspecte aparent secundare, destinate circumstanțierii de loc, timp și mod privind producerea agresiunii.

Întrebările ajutătoare sunt destinate reactivării memoriei și înlăturării denaturărilor de genul substituirilor sau transformărilor. Procedeul tactic îl constituie reamintirea prin asociația de idei, îndeosebi prin contiguitate, ce reprezintă acele legături dintre obiecte și fenomene determinate de simultaneitatea producerii lor în timp și spațiu. Dacă minorul nu recurge singur la acest procedeu, organul judiciar îi poate sugera ideea asocierii faptului temporar uitat unor alte fapte aflate în contiguitate spațială și temporară.

Întrebările de control destinate verificării unor afirmații sub raportul exactității și veridicității. Acest gen de întrebări este util întrucât permite verificarea poziției de fidelitate sau de nesinceritate pe care o adoptă minorul.

Astfel, întrebările trebuie să fie clare, precise, concise și exprimate într-o formă accesibilă minorului, potrivit vârstei, experienței, pregătirii și inteligenței. Dar acestea vor viza strict faptele percepute de minor.

g)Relatarea liberă a victimei

Deși de importanță majoră asupra cursului ulterior al procesului penal, audierea copilului victimă a unei infracțiuni nu este reglementată în mod expres de normele procedural penale, în capitolul destinat mijloacelor de probă, făcându-se referire doar la declarațiile învinuitului și inculpatului, la modul și condițiile de ascultare a acestuia, în timp ce din conținutul art. 111 C.proc.pen., rezultă că ascultarea părții vătămate se face potrivit dispozițiilor privitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului, care se aplică în mod corespunzător.

În consecință, legiuitorul român nu prevede o procedură specială de ascultare a victimei, și cu atât mai puțin a victimei minore, deși, pe de o parte, inculpatul și victima nu se află pe aceiași poziție, de egalitate, sub aspectul drepturilor procesuale recunoscute de legiuitor , iar pe de altă parte, între adult și copil există deosebiri esențiale.

Conform art.90 C.proc.pen. asistența juridică este obligatorie„când învinuitul sau inculpatul este minor, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical educativ, când este reținut sau arestat chiar in alta cauza, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar in altă cauză ori când organul de urmărire penala sau instanța apreciază ca învinuitul ori inculpatul nu si-ar putea face singur apărarea, precum și în alte cazuri prevăzute de lege. In cursul judecății, asistența juridică este obligatorie și în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. (3), în timp ce conf. art.93 C.proc.pen. acordarea asistenței juridice celorlalte părți în proces este facultativă.

Astfel, există aspecte relevante care circumstanțiază persoana victimei de cea a infractorului și mai mult, persoana adultului de cea a minorului

Studiile psihologice situează copilul în categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută, datorită particularităților psihocomportamentale și de vârstă specifice.

Copiii sunt lipsiți aproape complet de posibilitățile fizice și psihice de apărare, au capacitate redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora, posedă o capacitate redusă de înțelegerea efectelor și consecințelor unor acțiuni proprii sau ale altor persoane, au capacitate empatică redusă, neputând distinge între intențiile bune și rele ale altor persoane, sunt creduli și sinceri, particularități care fac din ei victime facile, dar și o categorie specială de părți, cu calitate procesuală. De aceea este necesar, ca ori de câte ori se impune audierea unui copil, magistratul să țină cont, în primul rând,de caracteristicile de vârstă și de personalitate ale copilului.

Relatarea liberă presupune lăsarea copilului victimăsă spună tot ce știe privitor la faptă, fără întreruperi.

Așa cum rezultă din disp. art.109 C.proc.pen., ascultarea victimei nu poate începe prin citirea sau reamintirea declarațiilor pe care aceasta le-a dat anterior în cauză, la fel cum aceasta nu poate prezenta ori citi o declarație scrisă mai înainte, cu precizarea că se poate, însă, servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reținut.

Relatarea spontană prezintă o serie de avantaje prin aceea că: victima poate relata împrejurări necunoscute de organul judiciar până la acea dată; pot apărea date din care să rezulte săvârșirea (și) a altor fapte penale de către învinuit sau inculpat; poate fianalizat modul în care victima își formulează declarațiile sub aspectul veridicității; poate fi estimate sinceritatea și buna credință a victimei, cel care audiază având posibilitatea să studieze, să observe și să noteze omisiunile, ezitările, aspectele cu privire la care apar contraziceri; relatarea victimei în această etapă se poate constitui în cea mai veridical dovadă ce poate fi obținută.

Limbajul non-verbal al profesionistului trebuie să reflecte atenție și interes pentru ceea ce spune victima. Având în vedere că starea pe care o persoană o are la un moment dat, o transmite celui cu care poartă un dialog, nu numai prin cuvinte dar și prin gesturi (unele involuntare), este necesar ca magistratul să-și cenzureze atât limbajul cât și semnalele corpului, prin evitarea gesturilor, de orice fel – de enervare, de aprobare sau dezaprobare – rămânând impasibili la contradicții, stări de agitație sau incoerențe.

La audierea celor implicați, într-o calitate sau alta, în sistemul judiciar, este indicat să se evite sugestiile de orice fel, aprobarea sau dezaprobarea afirmațiilor copilului, precum și manifestările de satisfacție sau mulțumire.

h)Etapa întrebărilor și a răspunsurilor victimei

Ultima etapă , a ascultării părții vătamate , este etapa întrebărilor și a răspunsurilor sau relatarea dirijată.

Această etapă are drept scop precizarea momentelor insuficient conturate și completarea declarației cu datele cunoscute de victima dar scăpate în relatarea sa liberă.

Întrebările care se adresează victimei pot fi întrebări de precizare , de completare și de verificare.Ele se folosesc pentru clarificarea unor afirmații contradictorii , confuze , a omisiunilor privitoare la :

Raporturile anterioare ale victimei cu făptuitorul și celalate persoane interesate în cauza;

Unele situații din procesul propriu-zi al săvârșirii faptei;

Comportarea după comiterea faptei a persoanelor interesate în cauză;

Care anume probe necesită să fie administrate.

Întrebările trebuie să fie clare și concise , să nu fie sugestive și să nu oblige la răspunsuri „DA” sau „NU”.

Întrebările adresate copilului victimă trebuie să fie clare, precise și concise, să fie exprimate într-o formă accesibilă acestuia, potrivit vârstei, experienței, pregătirii și inteligenței sale. Simplitatea modului de formulare și a conținutului întrebărilor trebuie să fie direct proporțională cu vârsta copilului și gradul său de dezvoltare, încercând să se focuseze pe câte o singură idee, considerată importantă. Abia după lămurirea acesteia, se trece la un alt aspect ce trebuie, de asemenea, elucidate.

În acest sens este important ca cel care audiază minorul să se asigure, pe de o parte, că respectivul copil a înțeles întrebarea, iar pe de altă parte, că acesta a înțeles că poate să nu răspundă dacă nu cunoaște răspunsul,copiii având frecvent tendința de a răspunde la fiecare întrebare chiar dacă nu cunosc răspunsul.

Menite să lămurească toate aspectele cauzei, întrebăriletrebuie să poarte asupra autorului faptei (prin obținerea de date care să ajute la identificarea acestuia

– dacă este o persoană necunoscută sau cumnumește agresorul

– dacă este o persoană știută decopil – precum și descrierea relației cu această persoană);

să obțină detalierea faptelor în terminiidescriși de copil (descrierea de către copil a locului incidentului, a modului în care a ajuns în postura de victimă, a ceea ce a perceput prin propriile simțuri -sens în care i se va cere să descrie hainele suspectului, corpul, tatuaje, cicatrice – dacă i s-au oferit droguri sau alcool etc.); stabilirea datei săvârșirii faptei (data și ora incidentului prin referire la momente specifice, caracterul repetitiv sau singular al faptei).

Recomandarea nr. 5 din 2002 a Comitetului Miniștrilor către statele membre referitoare la protecția femeilor împotriva violenței impune statelor membre„să se asigure că regulile procedurii permit evitarea interogatoriile deplasate și/sau umilitoare pentru victime sau martorii violenței, ținându-se cont de traumatismele la care au fost supuși și

pentru a evita alte traumatisme”.

De asemenea, Recomandarea nr.11 din 1985, privind poziția victimei în cadrul procesului penal impune ca, în orice stadiu al procedurii, victimele să fie interpelate într-o manieră care să le asigure înțelegerea situației personale, a drepturilor și a demnității lor.

La finalul audierii este indicat ca, pentru ajutorul acordat, copilului să i se mulțumească, să i se spună că a dat dovadă de curaj, că a făcut ceea ce trebuie,și că a ajutat astfel la înțelegerea a ceea ce s-a petrecut în realitate.

Studiile psihologice demonstrează că, indiferent de vârstă, copiii vor spune tot ceea ce știu privitor la faptă dacă întrebările le sunt adresate corect și în modul cel mai potrivit. De aceea este important de reținut că nu există tehnici de audiere universal valabile, potrivite audierii tuturor copiilor victimă, ci doar repere care ajută pe magistrat la audierea unui anumit copil, cu propriul lui model comportamental și cu propria sa experiență.

Potrivit dispozițiilor art. 103 Cod proc.pen. nicio probă nu are o valoare dinainte stabilită.

„Aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului”.Din conținutul normei legale rezultă necesitatea examinării declarațiilor copilului victimă prin coroborarea acestora cu celelalte mijloace de probă administrate.

Capitolul III

ASCULTAREA REPETATĂ A MINORULUI

5.1.Ascultarea uninominală

Minorul care a făcut declarații într-o audiere primară poate fi solicitat de organul judiciar să-și completeze relatările anterioare indiferent de calitatea pe care minorul a avut-o în cursul audierii primare.

Astfel, minorul poate fi solicitat să precizeze unele situații sau secvențe sau chiar să le schimbe în cadrul unor ascultări repetate.

De obicei, ascultările repetate se orientează de către organul judiciar în situațiile când, din conținutul altor date de la dosarul cauzei, rezultă că relatările din audierea primară nu sunt complete, se află în contradicție cu alte mijloace de probă ori nu sunt sincere.

Pregătirea ascultării repetate se face de către organul de urmărire penală în funcție de natura neajunsului relatărilor din ascultarea primară și de personalitatea și poziția procesuală a minorului.

În anumite cazuri, scopul primei ascultări a minorului constă numai în lămurirea poziției pe care o ocupă și a sistemului său de apărare. În aceste cazuri ascultarea trebuie să se limiteze la întrebări cu caracter biografic și la ascultarea explicațiilor amănunțite asupra învinuirii. Cu prilejul unei asemenea ascultări, minorului nu trebuie să i se pună întrebări care denotă neîncredere față de explicațiile date.

Dacă ascultarea repetată se face pentru completarea neajunsurilor din declarația făcută anterior, anchetatorul va reține din dosarul cauzei sursele datelor ce urmează a fi verificate prin ascultarea repetată, se revăd din declarațiile altor persoane și din alte mijloace de probă situațiile și secvențele la care se referă relatările ce trebuie comparate, se verifică condițiile de loc și de timp în care au fost percepute părțile vizate din declarațiile anterioare, fără a se pierde din vedere, la persoanele respective, deci inclusiv la minor, starea lor emoțională și, în general, a organismului din momentul recepționării evenimentului infracțional. Totodată, organul judiciar selecționează și ordonează într-o succesiune potrivită datele pe care dorește să le prezinte minorului, pentru a face unele precizări, a-și reaminti unele situații, secvențe, a da explicații în vederea justificării poziției sale în privința problemelor puse în discuție sau eventual să-și retracteze susținerile anterioare. Alături de aceste date, nu pot fi imaginate și alte date, fictive, pentru a convinge, prin intermediul lor, minorul să facă declarații într-un anumit sens.

Dacă, cu prilejul verificării explicațiilor date de către minor, se constată că acestea sunt neîntemeiate, în mod obligatoriu, anchetatorul va pregăti ascultare repetată a minorului. Prin această reascultare se urmărește demascarea nesincerității minorului. Totuși, ascultarea repetată a minorului este uneori necesară numai în scopul controlului, adică pentru a face posibilă compararea a două declarații a minorului asupra aceleiași probleme și pentru a se vedea dacă între declarații nu există contradicții esențiale. Ascultarea minorului poate fi repetată ori de câte ori este necesară pentru stabilirea adevărului în cauză.

5.2.Confruntarea minorului cu alte persoane

Uneori, din motive obiective sau subiective, între declarațiile minorului și declarațiile altor persoane cu privire la aceleași fapte sau împrejurări, apar contraziceri.

Motivele care duc la apariția contrazicerilor între declarațiile minorilor și ale altor persoane sunt multiple. Astfel, în cazul martorilor minori, chiar al celor animați de dorința de a relata adevărul, contrazicerile pot apărea întrucât ei nu au perceput fidel faptele și împrejurările de fapt la care au asistat, nu-și amintesc cele percepute ori nu reușesc să le redea cu ocazia ascultării.

Contrazicerile dintre declarațiile martorilor minori de rea-credință și ale celorlalte persoane ascultate se datorează sentimentelor de afecțiune sau dușmănie ce le nutresc față de părți, relațiilor de subordonare în care se pot afla față de învinuit ori față de persoana vătămată.

Cauzele contrazicerilor dintre declarațiile învinuitului minor și ale celorlalte persoane ascultate sunt mult mai complexe și mai variate, printre acestea aflându-se: nesăvârșirea de către cel cercetat în calitate de învinuit a infracțiunii ce I se impută, săvârșirea de către minor a mai multor infracțiuni și neputința de a-și aminti împrejurările în care le-a comis, încercarea minorului de a scăpa de răspunderea penală ori de a și-o atenua, încercarea minorului de a scăpa alți participanți de răspundere penală sau urmărirea apariției unor contraziceri în declarațiile sale și ale altor persoane ascultate în cauză pentru a împiedica aflarea adevărului.

Împrejurările cauzei nu pot fi clarificate atât timp cât nu au fost înlăturate contrazicerile dintre declarațiile minorului și cele ale altor persoane ascultate, ori cât timp nu s-a încercat totul în acest scop. De aceea, în virtutea rolului său activ, organul de urmărire penală trebuie să folosească toate posibilitățile pe care legea le oferă pentru înlăturarea contrazicerilor dintre declarațiile persoanelor ascultate. În vederea realizării acestui scop, pot fi întreprinse diverse activități, printre care se înscrie și confruntarea.

Confruntarea este o ascultare simultană a două persoane (dintre care unul este minor) audiate anterior uninominal în aceeași cauză, între a căror declarații există evidente contradicții. Confruntarea se organizează de organul judiciar pentru a înlătura ori a explica contradicțiile respective, a descoperi probe noi sau a întări probele existente.

Rezultă că această activitate este tot o ascultare, însă de o manieră deosebită. Astfel, prin derogare de la normele privind ascultarea,potrivit cărora fiecare persoană este întrebată individual, separat, despre împrejurările ce urmează a fi lămurite, în cadrul confruntării persoanele sunt ascultate în prezența celeilalte despre aspectele, problemele în legătură cu care au apărut contrazicerile.

Confruntarea constituie un mijloc de verificare a probelor, iar uneori și de administrare de noi probe în dosarul cauzei.

Confruntarea se efectuează în principal cu scopul de a se înlătura contrazicerile existente în cadrul aceleiași cauze.

Deși scopul principal al confruntării îl constituie înlăturarea contrazicerilor dintre declarațiile minorului și ale altor persoane ascultate anterior cu privire la una și aceeași problemă, totuși nu trebuie să se omită faptul că efectuarea acestui act poate duce și la realizarea altor obiective.

Astfel, în cazurile când mai mulți învinuiți își recunosc singuri, în mod separat, faptele pentru care sunt acuzați, iar la dosar nu sunt și alte probe în acest sens și persistă pericolul să revină asupra declarațiilor, o confruntare va întări cele susținute în parte de fiecare, adăugând noi detalii care să confirme faptele.

Cu prilejul confruntării, pe lângă înlăturarea contrazicerilor existente, participanții pot să-și amintească noi amănunte, iar în cazurile când nu revin asupra declarațiilor anterioare, partea care a făcut declarațiile nesincere continuând să-și mențină poziția va putea face noi declarații nesincere, provocând contradicții între propriile sale declarații și astfel demascându-se. întrucât în esența sa confruntarea este o ascultare de excepție atât prin conținut cât și prin modul desfășurării sale, confruntarea necesită a fi bine organizată. Pentru aceasta, organul judiciar selecționează datele contradictorii din declarațiile anterioare ale persoanelor vizate, studiază amănunțit trăsăturile lor spirituale și precizează sursele datelor aflate în discuție cu procesul lor de formare în conștiința subiectelor.

Capitolul IV

MIJLOACELE DE FIXARE A DECLARAȚILOR PERSOANELOR ȘI APRECIEREA LOR

6.1.Procesul verbal de fixare a declaraților

Declarațiile minorului date în cursul procesului penal se consemnează în scris potrivit regulilor statuate de legea procesuală penală. Fixarea rezultatelor ascultării se face printr-un proces verbal de ascultare care reprezintă mijlocul principal de fixare a declarațiilor făcute în fața organului judiciar.

De regulă, declarația este scrisă de organul de urmărire penală la mașina de scris, dar este posibil ca și minorul să-și scrie singur declarația în cabinetul de anchetă, atrăgându-i-se atenția să răspundă la toate problemele care fac obiectul declarației, urmând să fie citită imediat în vederea completării cu răspunsurile la întrebări sau cu clarificarea aspectelor insuficient de precis redate de minor.

În majoritatea cazurilor completarea formularului declarației începe după ce minorul a redat liber faptele și împrejurările pe care le cunoaște, timp în care organul judiciar va nota aspectele importante, unele amănunte semnificative, neclaritățile, eventualele contraziceri pe care le va clarifica ulterior. Pe parcursul acestor însemnări nu trebuie să se neglijeze observarea cu atenție a minorului. Consemnarea depoziției minorului se va face într-o formă cât mai fidelă și precisă, cât mai apropiată de modul de exprimare al minorului, fiind interzisă modificarea sau înlocuirea cuvintelor acestuia cu excepția celor vulgare sau triviale. În practică se manifestă tendința de reformulare a expresiilor minorului, de sintetizare a relatărilor, aspect de natură să altereze obiectivitatea declarației sau să se dea un alt înțeles afirmațiilor.

După fixarea declarațiilor, făcută în etapa expunerii libere, se vor consemna întrebările și răspunsurile date de minor. Declarația este citită minorului și semnată pe fiecare pagină și la sfârșit de organul judiciar, minor, persoana care îl asistă și eventual de interpret.

Ca mijloc principal de fixare a declarațiilor minorului, procesul verbal trebuie să cuprindă într-o anumită formă și succesiune declarațiile făcute de minor indiferent în ce calitate procesuală se află: martor, învinuit, inculpat, parte vătămată.

Declarațiile minorilor trebuie verificate pe de o parte prin compararea conținutului acestora cu celelalte mijloace de probă – verificate – administrate în cauză, iar pe de altă parte, prin efectuarea diverselor activități de urmărire penală.

Astfel, declarațiile minorilor pot fi verificate prin ascultarea altor martori, a părții vătămate ori chiar a învinuitului. Când există contraziceri esențiale, fie între declarațiile diferiților martori și cele ale părților se folosește confruntarea.

Frecvent sunt folosite în acest scop reconstituirile, în mod deosebit, pentru a stabili posibilitatea martorilor minori de a percepe și memora în condițiile date ceea ce au afirmat cu ocazia ascultării. Studierea unor înscrisuri ori verificarea activităților pe care le-au desfășurat minorii în perioada în care afirmă că s-au aflat sau că nu s-au aflat la locul săvârșirii infracțiunii, pot duce de asemenea la rezultate pozitive.

Procesul-verbal de audiere nu se întocmește dintr-o data

6.3.Verificarea declaraților

Aprecierea probelor constituie etapa finală a activității organelor de urmărire penală. Aprecierea declarațiilor minorilor reprezintă rezultatul verificării lor și al concluziilor formulate privind existența sau inexistența faptelor rezultate din declarațiile respective. Astfel spus, în esență, aprecierea declarațiilor minorului constă în stabilirea sincerității și veridicității lor. Sinceritatea și veridicitatea sunt aspecte diferite. Buna-credință a minorului asigură obținerea unor declarații sincere ceea ce nu înseamnă că întotdeauna sunt și veridice. Sinceritatea declarațiilor minorului depinde de personalitatea acestuia, de convingerile intime că tot ceea ce a afirmat reprezintă adevărul. Veridicitatea declarațiilor reprezintă corespondența între faptele relatate și cele petrecute în realitate, de unde concluzia că, în procesul ascultării minorilor, trebuie să se urmărească nu numai obținerea unor declarații sincere, ci și veridice.

Cu prilejul ascultării și aprecierii declarațiilor martorilor minori, organul de urmărire penală trebuie să țină cont de vârsta și gradul de dezvoltare intelectuală a acestora, de ele depinzând posibilitățile și capacitatea de percepere și înțelegere a faptelor și fenomenelor la care au asistat. De asemenea nu trebuie omisă înclinația lor spre fantezie, concretizată în tendința de a exagera anumite aspecte pe marginea celor percepute și memorate.

Referitor la tactica propriu-zisă ce urmează a fi adoptată cu ascultării, aceasta trebuie să fie stabilită în raport cu particularitățile fiecărei cauze în care apar minori.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Adler A. Cunoașterea omului, Editura științifică, București, 1991

Basarab M., Criminalistică, Universitate Babes-Bolyai,Cluj-Napoca,1969

Bogdan T. ,I.Stănculescu ,Pshihologia copilului si pshihologia pedagogica,Ed.Didactică si Pedagogică.Bucuresti, 1971.;U .Șchiopu si Em.Verza,Pshihologia vârstelor(ciclurile vârstei), Ed.Didactică si Pedagogică, București, 1981 ,partea a II-a, cap.II-IV

Bogdan Tiberiu , Ioan Santea, Rodica Drăgan-Corneanu – Comportamentul uman în procesul judiciar, Editura Ministerul de Interne, București, 1983,

Bogdan Tiberiu, Probleme de pshihologie judiciara, Editura Stintifiica, Bucuresti,1973,p156

Bogdan. T. ,I.Stănculescu ,Pshihologia copilului si pshihologia pedagogica,Ed.Didactică si Pedagogică.Bucuresti, 1971

Borst Marie , Fidelité et education du temoignage, în Archives de Psyhologie, Vol.III, Geneve,1904,

Bratu Gh -Posibilități de cunoaștere a personalității învinuiților, în Școala romănească de criminalistică ,M.I ,Bucureți 1975 ,

Bujdoiu Nicolae,Reinseratie si justitie juvenila,Editura Romprint,2006,

Buneci P. , I.T. Butoi, Martorul pe terenul Justiției – perspectiva procesual penală și psihologică, Editura Pinguin Book, 2004,

Butoi T., I.T.Butoi, Tratat Universitar de psihologie judiciară-teorie și practică,Ed.Phobos, București, 2003,

Ciopraga Aurel – Tactica criminalistică, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iași,

Ciopraga Aurel, Criminalistica.Tratat de tactica,editura Gama ,Iasi,1966,

Dicționar de criminalistică – dr. Ion Anghelescu, dr. Nicolae Dan, dr. Ion Grigorescu, dr. Dumitru Sandu, dr. Mircea Constantin, Ioan R. Constantin, Ion Sima, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, pag. 25

Dicu A, Criminologie ,București Universitatea București,1984

E.Stancu, Tratat de Criminalistică, Universul Juridic București, 2007,

Gilly M., Elevul bun, elevul slab, Ed.didactică și pedagogică, București, 1976,

Golunski S. A. – Criminalistica, Editura Științifică, București, 1961,

Golunski S. A.,op cit pag 258, A.Seennson ,O.Wendel, Descoperirea infracțiunilor-metode modern de investigație criminal ,Stockholm ,1954 (traducere în limba română , manuscris)

Graffam Walker A., Ph. D., A. Graffam Walker, Ph.D., Handbook on Questioning Children: a Linguistic Perspective, ABA Centre on Children and the Law, Washington, 1994

Holban L., Realizarea personalității hazard sau știința, Ed. Științifică și enciclopedică, București

Ion Mircea – Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978,

Lechat R.,La technique de l’enquete criminelle,Ed Modena,Bruxelles,1959,p81

Mihes Cristian, Criminalistica.Ascultarea martorului,Editura Lumina Lex, Bucuesti,2008

Mircea Ion – Despre tactica audierii primare a minorilor, Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Clu-Napoca, 1975

Mitrofan N. ,U.Zdrenghea și T.Butoi, Psihologie judiciară, Ed.Sanșa,București, 2000,

Mitrofan N., Victima și victimologia, în Psihologie judiciară, Casa de editură și presă „Șansa” S.R.L., București, 1994

Mitrofan.N,T.Butoi ,V.Zdrengea ,Pshihologie judiciara,Ed Saneo SRL ,Bucuresti,1994

Moisescu R., L.Mursa, „Abordarea psihologică a victimei în cursul urmăririi penale”, Asociația Alternative Sociale, Iași, 2005.

Neagu I.,Tratat de Procedura Penala,editura Pro.Bucuresti,1997;

Volonciu N., Tratat de procedura penala,Editura Paideia,Bucuresti,1992

Nicolae I., Pedagogie, Ed.Didactică și Pedagogică București, 1992

Petcu M., Psihologia judiciară, Cluj, 1994

Piaget J.,Psihologia si pedagogia,Ed Didactică și Pedagogică,București ,1972

Rădulescu C.-Motru, Curs de psihologie, Ed.Cultura Națională, București, 1923

Rădulescu S., D.Banciu, Introducere în sociologia delicvenței juvenile, Ed.Medicală, 1994

Roșca Alexandru, Psihologie generală, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1973

Roșca Alexandru,Pshihologia martorului,Editura Institului de Pshihologie al Universitatii Cluj Napoca,Cluj Napoca,1934

Safarov G.N. ,Îndreptarul anchetatorului penal vol II,București,1958

Stancu Emilian– Criminalistica. Tactica și metodologia criminalistică, vol. II, Editura Actami, București, 1995

Stancu Emilian -Tratat de Criminalistica,Editura Actami,Bucuresti,2001

Stancu Emilian,Tratat de criminalistica,,ed a IV,Editura Universul Jridic,Bucuresti,2007

Titus Toma Daniel, Pshihologia invinuitului-inculpatului si tactica audierii in procesul penal,Editura I.E.S.P.U –Focus Opininfo,Bucuresti,2006

Tîrcovnic V. , Pedagogie generală, Ed.Facla, 1975

Todoran D., Individualitate și educație, Ed.Didactică și Pedagogică, Bucureștie, 1974

Volonciu Nicolae -Drept Procesual Penal,editura Didactică si Pedagogica, Bucuresti, 1972

Zdrenghea V., T. Butoi, Ancheta judiciară din perspectiva psihologică, în Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1994

Doltu I , Declarațiile învinuitului sau inculpatului – mijloc de apărare In procesul penal, R.R.D nr.11/1994 , p.77-83

Ion Mircea – “Despre tactica audierii primare a minorilor în revista “Studia universitatis” ”, Babeș Bolyai, Jurisprudentia, Cluj-Napoca, 1975, pg. 62

Nagy L. ,Cum am folosit procedeele tactice criminalistice în ascultarea unor martori și învinuiți sau inculpate ,în Revista de criminalistică si criminology nr 2/1980,p.46-51

Adoptată de Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei la data de 28 iunie1985 la cea de-a 387-a reuniune a Delegaților Miniștrilor https://wcd.coe.int/com.instranet.InstraServlet?command=com.instranet.CmdBlobGet&InstranetImage=605227&SecMode=1&DocId=686736&Usage=2 ; http://www.mpublic.ro/minori_2008/minori_2_9.pdf, accesat la 25 septembrie 2009

Ansamblul Regulilor minime ale Națiunilor Unite cu privire la administrarea justiției pentru minori (Regulile de la Beijing), adoptate de O.N.U. prin Rezoluția 40/33 din 29 nov. 1985, http://www.anpjust.ro/recomandari/beijing.htm

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Adler A. Cunoașterea omului, Editura științifică, București, 1991

Basarab M., Criminalistică, Universitate Babes-Bolyai,Cluj-Napoca,1969

Bogdan T. ,I.Stănculescu ,Pshihologia copilului si pshihologia pedagogica,Ed.Didactică si Pedagogică.Bucuresti, 1971.;U .Șchiopu si Em.Verza,Pshihologia vârstelor(ciclurile vârstei), Ed.Didactică si Pedagogică, București, 1981 ,partea a II-a, cap.II-IV

Bogdan Tiberiu , Ioan Santea, Rodica Drăgan-Corneanu – Comportamentul uman în procesul judiciar, Editura Ministerul de Interne, București, 1983,

Bogdan Tiberiu, Probleme de pshihologie judiciara, Editura Stintifiica, Bucuresti,1973,p156

Bogdan. T. ,I.Stănculescu ,Pshihologia copilului si pshihologia pedagogica,Ed.Didactică si Pedagogică.Bucuresti, 1971

Borst Marie , Fidelité et education du temoignage, în Archives de Psyhologie, Vol.III, Geneve,1904,

Bratu Gh -Posibilități de cunoaștere a personalității învinuiților, în Școala romănească de criminalistică ,M.I ,Bucureți 1975 ,

Bujdoiu Nicolae,Reinseratie si justitie juvenila,Editura Romprint,2006,

Buneci P. , I.T. Butoi, Martorul pe terenul Justiției – perspectiva procesual penală și psihologică, Editura Pinguin Book, 2004,

Butoi T., I.T.Butoi, Tratat Universitar de psihologie judiciară-teorie și practică,Ed.Phobos, București, 2003,

Ciopraga Aurel – Tactica criminalistică, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iași,

Ciopraga Aurel, Criminalistica.Tratat de tactica,editura Gama ,Iasi,1966,

Dicționar de criminalistică – dr. Ion Anghelescu, dr. Nicolae Dan, dr. Ion Grigorescu, dr. Dumitru Sandu, dr. Mircea Constantin, Ioan R. Constantin, Ion Sima, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, pag. 25

Dicu A, Criminologie ,București Universitatea București,1984

E.Stancu, Tratat de Criminalistică, Universul Juridic București, 2007,

Gilly M., Elevul bun, elevul slab, Ed.didactică și pedagogică, București, 1976,

Golunski S. A. – Criminalistica, Editura Științifică, București, 1961,

Golunski S. A.,op cit pag 258, A.Seennson ,O.Wendel, Descoperirea infracțiunilor-metode modern de investigație criminal ,Stockholm ,1954 (traducere în limba română , manuscris)

Graffam Walker A., Ph. D., A. Graffam Walker, Ph.D., Handbook on Questioning Children: a Linguistic Perspective, ABA Centre on Children and the Law, Washington, 1994

Holban L., Realizarea personalității hazard sau știința, Ed. Științifică și enciclopedică, București

Ion Mircea – Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978,

Lechat R.,La technique de l’enquete criminelle,Ed Modena,Bruxelles,1959,p81

Mihes Cristian, Criminalistica.Ascultarea martorului,Editura Lumina Lex, Bucuesti,2008

Mircea Ion – Despre tactica audierii primare a minorilor, Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Clu-Napoca, 1975

Mitrofan N. ,U.Zdrenghea și T.Butoi, Psihologie judiciară, Ed.Sanșa,București, 2000,

Mitrofan N., Victima și victimologia, în Psihologie judiciară, Casa de editură și presă „Șansa” S.R.L., București, 1994

Mitrofan.N,T.Butoi ,V.Zdrengea ,Pshihologie judiciara,Ed Saneo SRL ,Bucuresti,1994

Moisescu R., L.Mursa, „Abordarea psihologică a victimei în cursul urmăririi penale”, Asociația Alternative Sociale, Iași, 2005.

Neagu I.,Tratat de Procedura Penala,editura Pro.Bucuresti,1997;

Volonciu N., Tratat de procedura penala,Editura Paideia,Bucuresti,1992

Nicolae I., Pedagogie, Ed.Didactică și Pedagogică București, 1992

Petcu M., Psihologia judiciară, Cluj, 1994

Piaget J.,Psihologia si pedagogia,Ed Didactică și Pedagogică,București ,1972

Rădulescu C.-Motru, Curs de psihologie, Ed.Cultura Națională, București, 1923

Rădulescu S., D.Banciu, Introducere în sociologia delicvenței juvenile, Ed.Medicală, 1994

Roșca Alexandru, Psihologie generală, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1973

Roșca Alexandru,Pshihologia martorului,Editura Institului de Pshihologie al Universitatii Cluj Napoca,Cluj Napoca,1934

Safarov G.N. ,Îndreptarul anchetatorului penal vol II,București,1958

Stancu Emilian– Criminalistica. Tactica și metodologia criminalistică, vol. II, Editura Actami, București, 1995

Stancu Emilian -Tratat de Criminalistica,Editura Actami,Bucuresti,2001

Stancu Emilian,Tratat de criminalistica,,ed a IV,Editura Universul Jridic,Bucuresti,2007

Titus Toma Daniel, Pshihologia invinuitului-inculpatului si tactica audierii in procesul penal,Editura I.E.S.P.U –Focus Opininfo,Bucuresti,2006

Tîrcovnic V. , Pedagogie generală, Ed.Facla, 1975

Todoran D., Individualitate și educație, Ed.Didactică și Pedagogică, Bucureștie, 1974

Volonciu Nicolae -Drept Procesual Penal,editura Didactică si Pedagogica, Bucuresti, 1972

Zdrenghea V., T. Butoi, Ancheta judiciară din perspectiva psihologică, în Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1994

Doltu I , Declarațiile învinuitului sau inculpatului – mijloc de apărare In procesul penal, R.R.D nr.11/1994 , p.77-83

Ion Mircea – “Despre tactica audierii primare a minorilor în revista “Studia universitatis” ”, Babeș Bolyai, Jurisprudentia, Cluj-Napoca, 1975, pg. 62

Nagy L. ,Cum am folosit procedeele tactice criminalistice în ascultarea unor martori și învinuiți sau inculpate ,în Revista de criminalistică si criminology nr 2/1980,p.46-51

Adoptată de Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei la data de 28 iunie1985 la cea de-a 387-a reuniune a Delegaților Miniștrilor https://wcd.coe.int/com.instranet.InstraServlet?command=com.instranet.CmdBlobGet&InstranetImage=605227&SecMode=1&DocId=686736&Usage=2 ; http://www.mpublic.ro/minori_2008/minori_2_9.pdf, accesat la 25 septembrie 2009

Ansamblul Regulilor minime ale Națiunilor Unite cu privire la administrarea justiției pentru minori (Regulile de la Beijing), adoptate de O.N.U. prin Rezoluția 40/33 din 29 nov. 1985, http://www.anpjust.ro/recomandari/beijing.htm