Specificitatea Literara a Basmelor Culte ale Lui Ioan Slavici

=== e3b6e4733959be266daca4bb7bfd8fea05b72050_636866_1 ===

Preocupat de trebuințele sufletești ale celor pentru care scrie, Slavici nu s-a eliberat niciodată în scrisul său de intenții moralitatoare, cu atât mai mult cu cât poveștile au, prin structura și caracteristicile lor, un bogat conținut etic.

Asemeni lui Ion Creangă, Ioan Slavici vine dintr-un ținut cu bogate tradiții folclorice.mai mult, scriitorul își petrece copilăria în prezența mamei și a bunicului Mihai Fercu, care-i cultivă gustul pentru povești, astfel încât mărturisește că “povestea a fost fondul plăcerilor mele din copăilărie”. La aceasta se mai adaugă și faptul că Ioan Slavici concepe folclorul ca punct de plecare pentru literatura cultă: “punctul de plecare pentru dezvoltarea noastră litereară este literatura noastră poporană”. Pentru Slavici, basmul este o formulă de exprimare artistică, iar haina lui fabuloasă devine un mod de a scoate la lumină aspecte ale vieții reale cu vicisitudinile dar și cu năzuințele ei. Slavici, ca povestitor, păstrează prototipul, dar originalitatea lui constă într-o privire realistă a lumii din basme și o intenție accentuat moralizatoare. Fie că e vorba de povești fantastice ca Zâna Zorilor, Florița din codru, Negru – împărat, Spaima – zmeilor, Doi feți cu stea în frunte, Băiet sărac etc sau de povești nuvelistice ca Petrea prostul sau Păcală în satul lui, înțelesurile sunt aceleași, în primul rând pe plan etic. Opoziția bun – rău, drept – nedrept, generozitate – egoism, elogiul înțelepciunii, a calităților morale ce aparțin poporului ocupă un loc special în poveștile lui Slavici.

Ca și în creația populară, o particularitate a reflectării lumii constă în neconcretizarea noțiunii de spațiu și timp, prin acest lucru intenționânu-se să se demonstreze caracterul general valabil al unor adevăruri, mai ales etice. De altfel, acest lucru se vede și din faptul că eroii lui Slavici sunt țăranii români recunoscuți prin felul de a vorbi și a se purta. Astfel, Făt – Frumos și Ileana sunt țărani, după port și obiceiuri, locuiesc în case țărăneți și au îndeletniciri țărănești. Făt – Frumos este numai un simbol pentru o idee: triumful binelui împotriva răului. În acest sens, Făt – Frumos poate fi Petru (din Zâna Zorilor), iar Ileana poate fi Florița, Lăptița, Ileana etc. destinul Ilenei Cosânzeana se aseamănă cu cel al lui Făt – Frumos și viața lor, ca eroi, se desfășoară paralel. Ei întâmpină în cale cam aceleași piedici și se folosesc de aceleași mijloace pentru a ieși biruitori din toate încercările. Amândoi simbolizează triumful binelui.

Compunerea unor tablouri urmărește uneori ca prin contrast să pună în lumină tăria morală și trăsăturile morale ale eroilor: “Trei zile și trei nopți vântoasele nu mai steteră, de trei ori scoaseră copacii din rădăcini, de trei ori scoaseră râurile din cursurile lor, de trei ori sfărâmaseră nourii” sau “Făt – Frumos se-ntreba acuma cum să treacă peste râu. Râul era lat și adânc și peste râu numai o punte. … Dincoace și dincolo, pe un mal și pe altul, tot câte o punte de punte, păzită tot de lei paralei…” (Zâna Zorilor). Evident că esteticul nu lipsește, mai ales în prezența Ilenei Cosânzeana, dar uneori frumusețea e invocată ca fiind ademenitoare – tot pentru a arăta tăria de caracter a personajelor: “Pe lângă cale, tot cale de o azvârlitură bună de departe una de alta, erau niște văi răcoritoare, cu niște izvoare reci și stâmpărătoare” (Zâna Zorilor).

Caracteristic este la Slavici preocuparea pentru dizolvarea elementului fantastic în favoarea celui realist. Din acest punct de vedere, Slavici amintește de viziunea lui Ion Creangă – cel care avea să reducă fabulosul la dimensiuni umane. Tot pentru stârpirea răului, în favoarea unei lumi bune și armonioase, Slavici apelează la satiră. “Pentru că e vorba de literatură satirică, domeniul impune inversiuni. Se afirmă prin negații. Este vorba de aparenta îndepărtare de la valorile etice ale basmului”64.

Tote povestirile lui Slavici poartă pecetea originalității autorului, dar fără a desființa prototipul basmului popular.

Prima povestire a lui Slavici, Zâna Zorilor, e publicată în 1872 în Convorbiri literare. Un împărat care avea trei feciori râde cu un ochi, iar cu celălalt plânge. S-ar vindeca dacă ar avea apă de la fântâna Zânei Zorilor. După ce feciorii mai mari eșuează în încercarea de a aduce apa, feciorul mai mic, sfătuit de o babă, ia calul împăratului din tinerețe, trece de vâlve, de Țara Sfintei Miercuri, a Sfintei Joi și a Sfintei Vineri și ajunge la apa de la fântâna Zânei Zorilor, cu care se va căsători. Călătoria cu drumul și piedicile ce-i ies în cale îi pun la încercare răbdarea, priceperea și inteligența. Eroul învață să se comporte ca un om chibzuit din popor: “Când erau să ajungă la colibă, Sfânta Joi le ieși în cale și-i zise: <<Ziua bună>> lui Petru. Petre îi mulțumi, precum e acuma datina la oamenii cu cinste”. Sfânta Vineri e întruchiparea înțelepciunii populare și-i dă voinicului o adevărată lecție inițiatică. El nu poate primi împărăția decăt după ce a trecut de mai multe greutăți, adică după ce va fi înțelept pentru a putea cârmui asemenea tatălui.

În Florița din codru întâlnim motivul mașterei care-și urăște fiica vitregă din cauza frumiseții ei. Astfel, personajul negativ central nu e urâta vrăjitoare, ci mama vitregă a Floriței care întruchipează răul. Crâșmărița (maștera) e prezentă prin reacțiile violente față de fată, stârnite de conștiința că aceasta este mai frumoasă decât ea. Florița subjugă prin puritate, dar și prin frumusețe. “Florița era frumoasă încât nimeni nu se putea răbda ca să nu privească la ea și nimeni nu cuteza să vorbească cu ea”. Grăindu-le hoților din codru cu “graiul ei cel blând”, aceștia nu mai pleacă să “câștige”, ci rămân acasă să taie lemne, să facă foc, să spele, să măture, să văruiască și să îngrijească grădina cu flori. Ei pleacă la vânătoare doar când Florița le arată că un porc sălbatic face “mare zguduire printre straturi”. Florița e întruchiparea virtuții și a bunătății feciorelnice. Ea e un adevărat duh al binelui care înnobilează prin frumusețea și bunătatea ei până și umanitatea cea mai de jos.

Și Ileana din Ileana cea șireată ilustrează înțelepciunea în latura istețimii așa de prețuite de folclor.

Împăratul și curtenii din Negru – împărat ajung într-o stare jalnică deoarece căzuseră în patima desfrâului și a risipei. Nu urmaseră sfaturile împărătesei care încerca să-i moralizeze: “Puneți-vă frâu, căci omului de frunte nu-i șade nimic mai bine decât să se stăpânescă pe sine însuși și să tragă de la gura sa pentru ca să le rămâie și altora câte ceva”.

Lăptița, fata de păcurar din Doi feți cu stea în frunte, ajunge împărăteasă. Deoarece împăratul crede în vorbele mamei vitrege, el își pedepsește soția fără a avea vreo vină: ea se ținuse de promisiunea de a-i aduce pe lume doi feți cu stea în frunte. Adevărul, însă, iese la iveală și Lăptița își capătă locul de cinste. Datorită răutății, mama vitregă e pedepsită, finalul fiind direct moralizator: “Și s–a făcut apoi precum de la început a fost să fie. Lăptița fu pusă în cap de masă lângă soțul ei; fata viregei rămâne cea mai rea slujnică la curtea Lătiței; iar pe vitrega cu gândul rău o legară de coada unei iepe nebune și înconjurră țara de șapte ori cu ea, încât lumea să știe și să nu mai uite că cine începe cu rău, cu rău sfârșește”.

Interesant este în Împăratul șerpilor tratarea motivului de circulație universală a lui Don Juan, într-o viziune folclorică. Acel împărat al șerpilor era “un biet” Făt – Frumos “plin de deșertăciune” care ademenise prin frumusețea lui multe fete de împărat, ba și câteva împărătese , pe care însă nu le iubise, ci le părăsise cu inima flușturatică. Drept pedeapsă pentru păcatul acesta a fost prefăcut în șarpe, ca să simtă și el ce înseamnă a nu-și găsi iubirea. El poate fi dezlegat de vrajă doar dacă o fată frumoasă îl va săruta fără teamă sau scârbă. Ademenește alte fete în nădejdea că, în cele din urmă, una îl va putea iubi, vreodată. Astfel o ademenește și pe Ilenuța, care împreună cu Costică păștea vitele prin preajmă. Numai că Ileana, odată ajunsă la palat i se împotrivește, rămânându-i credincioasă lui Costică. Degeaba însă, ea nu mai putea părăsi castelul, împărtășind la rându-i soarta celorlalte fete pe care Împăratul șerpilor le ademenise. Între timp, Costică pornește la drum vitejește, spre a-și recupera aleasa inimii – ceea ce se și întâmplă în final, când le eliberează din palat pe toate celelalte captive. Costică i se adresează Împăratului ca un adevărat moralist: “Mi-e milă de tine, și de aceea vreau ă-ți dau un sfat bun, de care ai să ții seamă. Leapădă-te de firea ta îndărătnică și asupritoare și nu mai fi atât de cumpenit și de viclean, căci cu viclenia și cu cumpenirea n-o s-o duci departe: despre aceasta încă de mult te-ai putut încredința. Ești, ce-i drept, împărat al șerpilor, dar n-ai fost fără doar și poate prefăcut ca să săpânești ca domn atotputernic, ci ca să fii slugă, și ai să înveți a sluji cu căință și spre spășire. Acesta este rostul hainei pestrițe, pe care ești nevoit a o purta; ai să fii umilit și supus dacă e vorba să ai parte de iubire și de scăpare. Inima îndărătnică și vicleană care e lipsită de umilință nu are-n ea loc pentru iubire; cum crezi tu că o nevinovată inimă tânără ar putea să îmbrățișeze pe un împărat al șerpilor, dacă nu simte că inima lui e și ea plină de iubire și duioșie ?”.

Se vede că Slavici caută uneori rezolvarea problemelor morale ale realității sociale într-o proiecție fantastică. Așa se întâmplă și în Hanul Ciorilor. Inițial se discută despre teama de a umbla noapte pe dumuri singuratice, mai ales când ai conștiința încărcată că ai bani dobândiți pe necinstite, căci necurtul n-are odihnă și vine să se abată asupra ta. Inițial, Tașcă pare a nu se speria de aceste superstiții. Plecat de la târgul Alexandriei spre București, călare pe “buiestrașul” lui, este surprins de crivățul care începe să întunece zarea și numaidecât pe șoseaua “cât de lungă și de largă, nu se mai vedea” de întunecime. Pe o asemenea vreme el rătăcește ținându-se după niște lumini ce se depărtează și se apropie mereu. Într-un târziu, obosit și cuprins de disperare ajunge la Hanul Ciorilor. La han apare o lume ciudată și Tașcă e obsedat de ideea că necuratul i-a călcat pe urme. Sufletul negustorului se zbate căutându-și scăparea. Are mustrări de conștiință deoarece se știa vinovat de nedreptatea făcută nepotului. Autorul are acum prilejul să analizeze firea umană decăzută “trăirile subconștiente ale culpabilității eroului său”65.

Povestirile din ciclul lui Păcală și Tândală apar ca întruchipări ale înțelepciunii populare. Procedeul de a transnite înțelepciunea populară prin intermediul cuiva îl întâlnim și la Anton Pann. Păcală e cunoscut în creația noastră populară printr-o serie de “isprăvi”, iar Tândală printr-un număr infinit de “întâmplări”. În Stan Bolovan iar mai apoi în Ioanea Mamei, protagonoștii sunt în rolul lui Tândală. Slavici are o imagine cuprinzătoare asupra întâmplărilor lui Păcală și întocmind “etnografia românilor” prezintă și eroii din poveștile noastre glumețe. Slavici povestește despre Pepelea sau Păcală și precizează că vorbește despre aceeași figură populară. În povestirile de acest gen, numite și povești “glumețe”, eroii sunt oameni simpli, care deși trec proști, știu să dezlege enigme și simulând a deține puteri miraculoase, înfruntă nu numai adversarii de pe pământ, ci și de pe alte tărâmuri.

În Ioanea Mamei, educația din familie face din Ioanea “puiul mamei”, care ajuns “băiat mărișor” nu știe nici “măcar atâta învățătură că plugul are coarne, moara ne e piuă și vaca nu e bou”. Nu știe nici numele tatălui, nici al satului în care locuiește și rătăcindu-se, intră “sluguță la boi într-un sat de la marginea codrului”. Gospodarul îl pune să ungă carul și începe de la jug, trece la oiște, apoi la loitre, iar când ajunge la roți i se termină păcura. Ioanea ia porția de bătaie și, după ce mai trece și prin alte întâmplări, e alungat. Ajunge acum “ciobănel”, dar vrând să încălzească oile, aprinde stâna și după porția de bătaie fuge în codru. Aici e prins de tâlhari și băgat într-un butoi. Un lup își vâră coada în butoi și Ioanea o apucă. Butoiul se sfarmă și Ioanea e iar liber. Ioanea se formează în familia sa izalot de lume și când este pus în fața unor realități noi, nedeprins cu ordinea și neștiind mersul firesc al lucrurilor, deciziile lui sunt evident proaste. Întâmplările povestite în Ioanea Mamei nu fac altceva decât să evidențieze faptul că “nesupunerea pe cel nesupus îl pedepsește” și “nu e bine când cei mai nepățiți nu primesc povața celor mai înțelepți”.

În Petrea prostul se găsește aceeași situație, doar că eroul e prezentat la altă vârstă și trecând prin alte întâmplări. “Prostia”lui Petrea, adică a lui Tândală, nu se datorează unei nedotări intelectuale, ci a faptului că necunoscând mersul firesc al lucrurilor din univers e mereu nepregătit și numai “norocul” îl scoate din încurcături. Caracteristică lui Tândală îi este și cinstea ireproșabilă. Petrea descoperă o comoară, dar nu ia decât ceea ce consideră că i se cuvenea. Cum în comoară nu se află bani mărunți, el se duce să schimbe ca să poată lăsa restul în scorbura copacului. Tândală e un om ideal din punct de vedere moral. El e un om mulțumit cu ceea ce are și nu acceptă să primească bunuri, indiferent de natura lor. Dumnezeu îl trimite pe Sfântul Petru pe pământ să-l răsplătească pentru faptele sale bune. Sfântul Petru spune că l-a trimis Dumnezeu zicându-i: “să-ți spun să ceri ceva de El, că ține să aibă mulțumirea de a-ți îndeplini o dorință, orișicare ar fi ea”, dar Petrea răspunde: “Nu cer nimic; n-am nici o dorință!”. Scena dezvăluie trăsăturile ireproșabile de caracter ale eroului: buna – cuviința, judecata dreaptă, cinstea ireproșabilă. Petrea prostul e un Tândală doar pentru aceia care văd în asemenea trăsături de caracter nu virtuți ci piedici. Petrea prostul ilustrează ideea aparenței înșelătoare, căci el devine la final instrumentul unui principiu etic.

Păcală e înfățișat de Slavici într-o singură poveste : Păcală în satul lui, publicată în 1886 în “Tribuna”. Potrivit creației populare, Păcală e predestinat să colinde prin lume, să facă isprăvi. Scriitorul creează însă imaginea unui Păcală ce încearcă să fie om așezat și gospodar. Aflăm în acest sens că Păcală “se hotărî dar să se facă și el om așezat, ca toți oamenii de treabă, să-și întemeieze casa lui, să-și agonisească o moșioară – vorbă scurtă – să se astâmpere odată”.

Meritul lui Slavici în încercarea de creare a ciclului despre Păcală și Tândală este incontestabil, căci chiar dacă “isprăvile” lui Păcală și “întâmplările” lui Tândală sunt cunoscute de mai înainte, Slavici e acela care le-a organizat într-un ciclu, transfigurându-le grație viziunii sale artistice. “Tipologia umană capătă adesea, o coloratură etică, și, poate, aici contribuția moralistului depășește pe cea a scriitorului”66.