SPECIALIZAREA:GEOGRAFIA TURISMULUI LUCRARE DE LICENȚĂ TARA ZARANDULUI.VALORIFICARE PRIN TURISM A PATRIMONIULUI ETNOFOLCLORIC Coordonator științific,… [302030]

[anonimizat], CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

SPECIALIZAREA:GEOGRAFIA TURISMULUI

LUCRARE DE LICENȚĂ

TARA ZARANDULUI.VALORIFICARE PRIN TURISM A [anonimizat]: [anonimizat], 2019

Introducere

Scopul acestei lucrări este de a pune în evidență patrimoniul etnofolcloric al Țării Zarandului.

[anonimizat] ,m-[anonimizat] m-a determinat să îmi desfășor cercetarea pe meleagurile natale. În zona în care m-am născut sunt prezente diferite obiceiuri și tradiții. [anonimizat].

In primul capitol am dezvoltat pașii pe care i-am parcurs pentru a [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat] ,dar și invelișul biogeografic al regiunii. [anonimizat].

[anonimizat]. [anonimizat].

[anonimizat], precum civilizația mineritului, a lutului, cea textilă și a lemnului. La civilizația textilă este descris portul tradițional din zonă și din punct de vedere cotidian dar și de sărbătoare. Tot la această civilizație este dezvoltat subiectul despre cultivarea și creșterea cânepei.

In capitolul 11 se dezvoltă mentalitatea spirituala a [anonimizat]-[anonimizat].

1. Metodologia cercetării

Pentru a surprinde elementele care dau o valoare etnofolclorică Tării Zarandului a fost necesară o cercetare turistică regional care a [anonimizat] a [anonimizat].

[anonimizat] a [anonimizat], a datelor statistice, a materialului cartografic. [anonimizat], [anonimizat], forme de turism.

[anonimizat].

[anonimizat].

[anonimizat] prelucrare a informațiilor, de sintetizare și generalizare are ca rezultat elaborarea trăsăturilor esențiale cu diferențieri specifice pe subdiviziuni teritoriale.

Ultima etapă constă în analiza datelor, delimitarea zonelor turistice, arealelor turistice, complexe turistice, centre turistice, obiectivele turistice. Se analizează regiunea din punct de vedere turistic și se observă elementele etnofolclorice care pot să atragă turiștii.

2. Incursiune in geografia si istoria locului

2.1. Poziționare geografică și vecinătățile

Țara Zarandului se întinde pe versantul vestic al Munților Apuseni,de o parte și de altă a Crișului Alb ,între meridianele 23o06’20’’ longitudine estică și 21o 30’19’’ latitudine vestică. Este una din cele mai bogate rezervații de tradiții arhaice din România. Se întinde pe teritoriul județelor Arad, Alba și Hunedoara.

Această regiune este delimitată spre Nord de Codru Moma și Munții Bihor, în Sud de Munții Zarandului și Munții Metaliferi. În Vest cu Câmpia Joasă a Crișurilor, iar în Est este delimitată de Depresiunea Crișului Alb.

2.2. Etapele in evoluția locuirii

Numele de Zarand cuprinde mai multe sensuri: cetate, Țara Zarandului, localitate , comitat , Munții Zarandului și castru. „Din anul 1214 există documente maghiare care vorbesc despre existența comitatului Zarandului condus de către Dionisie , fiul lui Ompund” .Astfel se presupune că acel nume ar fii de origine maghiară , însă nu exista nici un document care să afirme acest lucru.

Din secolul al XII-lea , când a avut loc organizarea feudală a Transilvaniei ,s-au găsit cele mai vechi documente scrise din comitatul Zarandului unde descoperim faptul că teritorii din acest comitat au fost dăruite unor nobilii unguri, episcopiei româno-catolice ale căror interese materiale vizau bogățiile subsolului. Datorită acestor schimbări administrative , a fost destul de neclar până unde erau limitele geografice ale zonei etnografice Zarand. În secolul al XV-lea , comitatul Zarandului cuprindea „435 de sate și 7 cetăți feudale , târguri și centre miniere ,printre care : Țebea, Baia de Cris, Băița, Galsa”.

Informațiile referitoare la Țara Zarandului din secolul al XVI-lea susțin faptul că în timpul ocupației turcești , județul Zarand era compus doar din 4 districte :Zarand, Hălmagiu , Brad și Ineu fiind capitală zonei,regăsită și sub denumirea de Ienopole. Fiind aproape de granița cu Ungaria, a fost mereu ținta unor dispute. Iar în 1741, județul Zarand a fost împărțit între Ungaria și Principatul Transilvan. Astfel, partea superioară, Blăjeni, După Piatră , Brad și Hălmagiu au rămas anexate Principatului Transilvan sub denumirea de Zarand, iar teritoriile Zarand ,Șiria ,Ineu și Gurahonț au rămas Ungariei. După această împărțire , capitala județului s-a stabilit la Baia de Criș. Acest comitat cuprindea 102 comune. Baia de Cris a primit și statut de oraș și a fost una din localitățile care a jucat un rol important în cursul istoriei la: cele două mișcări revoluționare din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea , la Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan , Revoluția de la 1848 condusă de Avram Iancu, Războiul de Independența, cele două Războaie Mondiale și Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Din lucrarea „Sate din Zarand” de Dunăre Nicolae aflam faptul ca locuitorii acestei zone poartă numele de „moți crișeni”.

3. Componentele învelișului geografic si estetica peisajului

3.1 Particularități geologo-morfo-geografice

Componentele majore de relief ale Țării Zarandului sunt: zona montană, zona piemontană și zona de câmpie care se dispun de la Est spre Vest în trepte. Așadar ,treaptă cea mai joasă este reprezentată de câmpia aluvială, care este de a lungul Râului Crișul Alb. Pe când treaptă medie reprezintă dealurile piemontane , iar treaptă înalta este formată din culmile muntoase ale Muntelui Găina pe partea Sudică și masivul Bihariei pe partea de Nord-est.

Este o zonă de scufundare in cadrul unor formațiuni geologice mai vechi , de vârstă mezozoică. Formațiunile mezozoice la diferite nivele au apărut datorită Bazinului Hălmagiu-Brad-Săcărâmb care a fost invadat de ape marine neogene care s-au menținut pe o perioadă de peste 20 de milioane de ani. Astfel, aceste formațiuni au avut un relief de podiș. Aici au existat și erupții vulcanice mixte in urma scufundării neogene a apelor marine din bazin. Astfel că in perimetrul comunei Barza, relieful este vulcanic ,cu înălțimi mai mari precum: Dealu Fetii care are o înălțime de 696 metrii, Vârful Muncelul de 776 de metrii, Vârful Barza de 764 de metrii .

3.2. Clima ca factor de potențare și/sau inhibare a fenomenului turistic

Depresiunea Zarandului dispune de o clima temperată sub influență directă a circulației generale vestice. Relieful influențează elementele climatice prin altitudine și gradul de înclinare al versanților. Totodată climă se poate caracteriza în ierni blânde și veri moderate, cu primăveri și toamne a căror temperaturi depășește cu puțin media multianuală. „Conform măsurătorilor efectuate în perioada 1965-1979 , temperatura medie multianuală a fost de 8,8oC. Temperatura maximă fiind de 23oC, iar cea minimă de 2-30C”.Țara Zarandului beneficiază de o poziție favorabilă grație climei acesteia.

3.3. Caracteristicile hidrografice și impactul în fluidizarea schimburilor energetice, materiale și demografice.

Țara Zarandului este traversată de la Est la Vest de răul Crișul Alb cu afluenții săi. Acest rău are o lungime pe teritoriul României de 234 km, iar suprafața bazinului hidrografic e de 4240 km2. Această „arteră hidrografică principală a regiunii, Crișul Alb, își are obârșia pe versantul sudic al Munților Bihorului, sub vf. Paroita, în jurul altitudinii de 980 metrii. Se disting râuri alohtone, coborâte din spațiul montan și râuri autohtone cu obârșia în dealurile piemontane sau în celelalte trepte de relief; cele din urmă râuri au caracter semipermanent sau intermitent fiind totodată mai scurte și cu pante mai accentuate”.

3.4. Învelișul biogeografic și mutațiile induse

Din punct de vedere al vegetației zona se caracterizează în principal prin existența unor păduri compacte constituite din arborete (formațiuni forestiere) proprii dealurilor. Pădurile se află încadrate în masivul păduros compact, de mare extindere, care cuprinde toată culmea principala a Munților Zarandului. Flora este caracteristică dealurilor înalte și există puține elemente montane, dar și porțiuni de păduri semivirgine. Pădurile acestei zone sunt într-o stare bună de conservare. Climatul care are o influență sud-vestică se resimte asupra redistribuirii resurselor lemnoase precum gorunul în partea superioară a formelor de relief , iar pe versanții mai umbriți apare fagul și carpenul.

Munții Zărandului au o floră compusă din aproximativ 1000 de specii de cormofite și aproximativ 800 de specii de plante inferioare iar printre aceste specii se numără și unele rare și ocrotite. În regiunile joase predomină asociațiile de stepă și silvostepă. Aceste vegetații sunt un interes de atractivitate in cadrul turismului. Țara Zarandului este ocupată in mare parte de păduri, ceea ce face ca zona să devină una polarizatoare pentru turiști, deoarece “un hectar de pădure reține circa 70 tone de praf, deci frunzele arborilor și arbuștilor reprezintă un filtru natural pentru praf, fum și alte noxe”.

Fauna Țării Zarandului dispune de multitudine de specii precum:cerbul, mistrețul, căprioară, iepurele, bursucul, precum și lupul și râsul. In zonele de câmpie și dealuri joase se întâlnesc rozătoare. În păduri se practică vânătoarea. În apele râurilor, lacurilor se găsesc specii de pește precum: cleanul, somnul, păstrăvul.

4. Resurse ale fondului turistic

4.1. Atracții turistice naturale și ariile protejate

Printre ariile protejate din Țara Zarandului se numără Podul natural de la Grohot care se află pe raza comunei Bulzeștii de Sus în satul Grohot, fiind o rezervație naturală de tip geologic în suprafață de un hectar și este considerat Monument al Naturii. Este protejat pentru a fii conservat datorită elementelor naturale specifice și vegetația dezvoltată pe tip calcaros. Acesta a rezultat din „prăbușirea în amonte și în aval a plafonului calcaros al unei peșteri, rămânând în relief o fâșie îngustă ce seamănă cu o punte” .

Fig. 3. Podul Natural de la Grohot (http://www.dozadebine.ro)

Alte două exemple de arii protejate sunt Cheile Ribicioarei și Uibăreștilor pe rază comunelor Ribița și Bulzeștii de Sus pe o suprafață de 20 de hectare. „Cheile Ribicioarei este o arie naturală protejată care face parte din fondul forestier național ,care s-a format prin adâncirea pârâului Ribicioara, afluent al Crișului Alb în formațiuni cretacice și apoi în roci calcaroase”. În unele locuri ,versanții au o înălțime de la 50 la 150 de metrii.

Fig. 4. Cheile Ribicioarei (https://glasul-hd.ro/plimbare-la-cheile-ribicioarei-una-dintre-frumusetile-ascunse-ale-muntilor-apuseni/)

În arealul cheilor au apărut peșterile: Cizmei, Toplița și izvorul Topliței. Astfel , Peștera Cizmei este declarată rezervație naturală, care are formațiuni de stalagmită și desene rupestre neolitice. Pe când, Cheile Uibăreștilor s-au format prin adâncirea pârâului Uibărești, afluent al Ribicioarei în roci calcaroase. Localnicii denumesc acest pârâu Valea Grohotului. În pereții versanților s-au format peșterile: Calea Cicerii, Fruntea Grohotului și Piatra Șoimului .

Poiana cu Narcise este de asemenea o arie protejată de interes național, rezervație naturală de tip botanic. Această se află în partea sud estică a orașului Ineu. În lunile aprilie și mai înflorește o specie din familia narciselor și dă locului un aspect peisagistic deosebit.

De asemenea, aici se află și Baltă Rovină care este o rezervație naturală în suprafață de 120 de hectare unde trăiesc și specii de păsări migratoare de baltă precum: lopătarul, barza neagră, vulturul codalb , buhaiul de baltă.

Rezervația naturală mixtă Moneasa se află la poalele Munților Codrul Moma, se întinde pe întreg bazinul superior al pârâului Moneasa care dispune de numeroase peșteri și averne. Ca de exemplu: Peștera Liliecilor, Peștera Albă, Grota de la băi, Cascada Boroaia, Rezervația de nuferi , Rezervația de laur, Carieră de marmură neagră și roșie. Aici se află Stațiunea cu același nume Moneasa, stațiune balneoclimaterică unde temperatura izvoarelor se menține între 25 și 32 de grade Celsius. Aceste izvoare au fost folosite încă din 1866 pentru afecțiuni ale sistemului nervos, locomotor, ginecologic, reumatologic, dar și pentru boli că diabet și obezitate.

Fig. 6. Statiunea Moneasa (https://www.trecator.ro)

4.2. Patrimoniul turistic antropic

Dintre numeroasele edificii religioase cu potențial turistic din Țara Zarandului pot fi enumerate : Biserica Ortodoxă de la Țebea care a fost construită între ani 1893-1896, care pe tavanul acesteia au fost pictate 4 brâuri tricolore,si de aceea îi se spune Biserica cu Tricolor.

Curtea bisericii, de fapt fiind și cimitirul unde sunt îngropați cei 75 de eroi, ofițeri subofițeri și soldați care au căzut la datorie pentru dezrobirea Ardealului.

Fig. 7. Biserica Ortodoxă de la Țebea (sursă propie)

Tot în curtea bisericii se află Gorunul lui Horea la umbră căruia se întâlnea Horea cu oamenii lui ,vorbeau și puneau la cale planuri de lupta împotriva asupririlor și nedreptăților sociale. În față bisericii se află străjuit de 2 tunuri, mormântul lui Avram Iancu. În fiecare an în luna septembrie la Țebea se ține Sărbătoarea Națională Avram Iancu.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” care mai are denumirea și de Biserica românească de zid, din comună Crișcior, datează din 1404 și reprezintă unul dintre cele mai valoroase monumente românești, fiind construită de voievodul Bâlea Boarul la sfârșitul secolului al XIV-lea, fiind declarată monument istoric al Ardealului .

In Țara Zarandului exista numeroase biserici de lemn , precum si Biserica de lemn „Sfântul Nicolae” din satul Curechiu, comuna Bucureșci care a fost construita in jurul anului 1785 si figurează pe lista monumentelor istorice din zona.

Un alt obiectiv cultural ridicat in cinstea unei alte personalități care a marcat istoria românilor este “Casa Memoriala Crișan” , din satul cu același nume ,comuna Ribița, casă in care s-a născut unul dintre conducătorii răscoalei țăranilor români din Transilvania din anul 1784 , Marcu Giurgiu, cunoscut și sub numele de Gheorghe Crișan. Tot in acest sat se găsește si Mănăstirea Crișan , lăcaș de cult, care a fost construită la sfârșitul secolului al XVI-lea prin eforturile localnicilor. După 1990, ieromonahul Visarion Neag, fost călugăr la Mănăstirea Sihăstria din județul Neamț, dar născut pe aceste meleaguri, a luat inițiativa reînființării mănăstirii de la Crișan.

Simbol al orașului Brad din județul Hunedoara, Muzeul Aurului este unic în Europa și al patrulea în lume după cele din Columbia, Taiwan și Peru. Are în vitrinele sale peste 1.300 de exponate din aur nativ și mai mult de 1.000 de eșantioane minerale. Valoarea acestor piese este inestimabilă.

Cele mai valoroase artefacte aflate în colecția muzeului, cum sunt „șopârlele din aur”, au fost estimate de geologi la peste două milioane de euro. Alte piese din aur impresionează prin forma lor, primară, înainte de a fi prelucrate. Poartă denumiri ca „pana lui Eminescu”, „balerina”,„harta României”, „feriga”, „cățelușul” și „rățușca”, datorită asemănării lor cu obiectele la care fac referire.

Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad, județul Hunedoara, își desfășoară astăzi activitatea într-un sediu ridicat între anii 1964-1965, dar care a fost reabilitat și adaptat cerințelor muzeografiei din acele vremuri, între 1985 și 1987.

Sălile muzeului găzduiesc expoziția cu titlul „Ceramica Zărăndeană”, expoziție care aduce informații despre un meșteșug specific unor sate din Zarand, și anume, olăritul. Colecția muzeului cuprinde numeroase obiecte etnografice din zona Zarandului : lăzi pentru grâne, lăzi de zestre ,fluiere, ceramică, război de țesut, clopote pentru animale, costume populare, icoane.

Iar in curtea muzeului se afla o casa tradițională. In anul 1988 a fost inaugurat acest muzeu . Muzeul are o colecție de aproximativ 1.800 de piese din lemn, metal, textile, ceramică, foto și cuprinde peste 120 de piese de patrimoniu cultural național . “Expoziția de bază este structurată în două registre: profan (așezări, ocupații, sate specializate, interior țărănesc, port popular) și sacru (colțul sacru al locuinței, icoane, produse artistice cu însemne creștine)”.

5. Moșteniri străbune. Particularitatea de antropologie și cultură rurală

5.1. Obiceiuri din ciclul vieții si al muncii

5.1.1. Obiceiuri din ciclul vieții și momente de prag

Botezul copiilor reprezintă cea mai important tradiție pe care toți creștin-ortodocși o țin cu sfințenie. Conform tradiției, nașii de botez se aleg din familie. Aceștia au anumite atribuții fiind părinții spirituali ai copilului. Trebuie sa aducă lumânarea de botez care reprezintă lumina din sufletul copilului care urmează a fi botezat. Lumânarea se spune că trebuie sa fie împodobită cu flori de crin, deoarece este floarea Maicii Domnului si cu ferigă, pentru a fi copilul sănătos ca bradul.

Copilul trebuie sa aibă o panglică de culoare roșie daca este fată si de culoare albastră dacă este băiat. Conform tradiției, această panglică nu trebuie să fie scurtă să nu se căsătorească prea repede, dar sa nu fie nici prea lungă pentru ca copilul sa se căsătorească prea târziu.

Părinții bebelușului trebuie sa aducă la biserică ulei și vin pentru mirungere si împărtășanie pentru slujba de botez. Pe lângă aceste lucruri, trebuie să aducă și șampanie și prăjituri pentru a sărbătorii momentul. Părinții organizează ulterior si o petrecere. Această petrecere poate fi in orice zi din an , deoarece conform tradiției se spune ca odată ce copilul nu decide când să vină pe lume, atunci petrecerea se poate ține in orice zi din an fără nici o reținere.

O tradiție mai veche spune ca in momentul in care au ajuns acasă cu bebelușul de la botez, trebuia așezat in pragul casei si nașa trebuia să ii spună mamei “Păgân mi l-ai dat, creștin ți l-am adus” și doar după aceea putea să îl ridice. A doua zi după botez se face baie copilului timp in care se ține lumânarea de botez aprinsă, după care se stinge de tocul ușii. Aceasta se păstrează amintire împreună cu firele de păr ale bebelușului tăiate la botez până când copilul împlinește șapte ani. Tradiția spunea ca apa în care a fost îmbăiat copilul trebuie să fie aruncată la tulpina unui copac înalt, pentru ca micuțul să fie sănătos și să aibă viață lungă. Această baie poartă și denumirea de „Scoaterea din Mir".

Nunta in aceasta zona a avut anumite obiceiuri tradiționale, unele dintre ele fiind si in ziua de astăzi respectate. Un obicei era acela că înainte de a ii cere mâna fetei, băiatul trebuia sa primească binecuvântarea părințiilor lui, după care intr-o zi de duminică să meargă cu aceștia și cu nașii acasă la viitoarea mireasă pentru a o cere de nevastă. După toate acestea urma ca cei doi miri să pregătească invitații pentru cei pe care doreau să le fie alături.

Un aspect important al nunții era zestrea. Aceasta se dăruia când avea loc nunta sau chiar la sfârșitul petrecerii. In lada pentru zestre se puneau “perini, congeu, lipidee, poneve, plapumă făcută din lână, val de material țesut din cânepă”. Daca mireasa provenea dintr-o familie mai instărită ,primea pe lângă aceste lucruri și o bucată de pământ și animale. Nunta tradițională ținea trei zile, de duminică după masa pana in ziua de marți.

Evenimentul era vestit de către vifori, feciori din sat care purtau panglici colorate in piept , aveau o sticla de vinars in mână și umblau din casă in casă pentru a invita pe toată lumea sa ia parte la nuntă.

După ce se aduna toată lumea la casa mirelui , plecau însoțiți de muzică spre casa miresei Acolo viforii începeau sa caute mireasa care era bine ascunsă. Toți stăteau in fața casei și așteptau sa iasă mireasa, însă prima dată ieșea din casă un bărbat îmbrăcat in cămașă de femeie acoperit la față cu un voal și mergea la mire. Acesta îl refuza ,după care urmau sa iasă din casa pe rând fete tinere, care mergeau la mire, dar de fapt ele însoțeau viforii. Ceremonia aceasta continuă până când toți viforii primesc fete care să ii însoțească, după care iese mireasa din casă.

.

Mireasa era îmbrăcată cu straie de fir de cânepă foarte frumoase, partea de sus fiind cu imprimeuri florale. Parul era desfăcut ,iar pe cap mireasa purta cununa, adică o coroniță. Mirele de asemenea purta haine țesute la război din fire de cânepă. Hainele mirelui erau negre și albe.

După ce iese din casă mireasa merge să își ia rămas bun de la familie, moment emoționant pentru toată lumea. Când muzica începe să cânte mireasa ia un vas cu apă sfințită care era pregătit pentru acest moment și un buchet de busuioc si stropește pe toată lumea in forma de cruce. La nunta din aceasta zona exista foarte multe strigate sub forma de poezie.

Un alt obicei in cadrul nunții este momentul in care cei doi miri se îndreaptă către masa care este pusă in mijlocul bisericii ,iar înainte de acea masa este pus un preș, iar cel care v-a călca primul pe acel preș se spune ca ar conduce totul in casă. Un alt obicei este mâncatul pâinii cu sare de către miri care simbolizează unirea prin sfânta taină matrimonială. Băuturile tradiționale la nunta sunt vinul și vinarsul.

O tradiție de la nunțile din Țara Zarandului care se respecta și acum este furatul miresei. Câțiva bărbați o fura pe mireasa și o ascund undeva sau o duc intr-o altă locație si cer o recompensă de la mire pentru a o răscumpăra. In momentul in care mirele este dispus sa le dea ceea ce ii se cere, aceștia aduc înapoi mireasa și se continua petrecerea.

Moartea este considerată o trecere către Dumnezeu și în zona noastră există anumite obiceiuri de înmormântare. În cazul în care o persoană este pe moarte și se știe acest lucru având o problemă de sănătate sau din cauza bătrâneții familia cheamă acasă preotul bisericii pentru o ultimă spovedanie. După decesul unei persoane, conform tradiției, acesta trebuie spălat cu apă curată, stropit cu agheasmă, și trebuie îmbrăcat în haine curate de sărbătoare și încălțat cu pantofi noi. După ce se îmbracă decedatul trebuie să ii se lege mâinile și picioarele. Familia trebuie să cumpere un sicriu iar acesta urmează sa fie înconjurat cu un recipient cu tămâie de trei ori, confort tradiției, pentru a alunga spiritele rele. După aceea decedatul trebuie așezat în sicriu cu capul spre răsărit. Sicriu se împodobește cu flori și este așezată într-o cameră unde va avea loc priveghiul sau și la capela bisericii de care aparține decedatul.

Priveghiul este o tradiție care este organizată pentru toți cei apropiați care vor să-și ia rămas bun de la răposat și are loc în prima și în a doua seară după deces unde se aprind lumânări, se spun rugăciuni în gând pentru iertarea păcatelor. La priveghi, familia oferă câte o gustare, un cozonac sau o prăjitură și un pahar de vin, suc, cafea sau țuică tuturor celor care vin.

O altă tradiție este aceea că la priveghi și la înmormântare persoanele trebuie să se salute cu ,, Dumnezeu sa îl/o ierte’’ în locul salutului tradițional. Un cunoscut obicei de înmormântare constă în faptul că fiecare persoană ar trebui să dețină un loc de veci cumpărat la cimitir alături de celelalte rude decedate. În cazul în care decedatul nu are un loc cumpărat din timpul vieții acestuia, familia va achiziționa unul, după posibilități. O altă tradiție este aceea că în ziua înmormântării sicriul trebuie să fie scos din casa decedatului cu picioarele înainte. Toate persoanele trebuie să se îmbrace în negru ,iar familia le va dărui celor ce au venit , lumânări aprinse și prosoape albe sau batiste. La slujbă, sicriu va fi așezat în mijlocul lăcașului de cult. Lângă preot pe o masă se vor așeza două farfurii cu colivă cu câte o lumânare în interior și o sticlă de vin care va conține jumătate vin și jumătate ulei. Pe masă vor mai fi și colaci cu câte o lumânare care arde pe tot parcursul slujbei. Preotul împreună cu cântăreții va oficia slujba de înmormântare.

Conform tradiției înmormântarea va fi bazată pe informații despre decedat furnizate de familie cu o zi înainte iar după încheierea slujbei toți invitații își vor lua rămas bun pentru ultima oară de la decedat și vor părăsi biserica. Sicriu va fi purtat pe brațe de bărbați până la locul de veci iar acolo preotul va spune ultima cuvântare și groparii vor așeza sicriul în groapă. La final există un obicei tradițional de a arunca un pumn de pământ peste sicriu, de către toți invitații și rudele, după care groparii vor astupa sicriul și vor acoperii groapă. Familia va oferii tuturor celor veniți colivă și colaci drept pomană. Unele familii invită la masă pe cei care au luat parte la ceremonie pentru pomana mortului. La această masă conform tradiției, ar trebui să vină și preotul și cântăreții iar masa va începe cu o rugăciune și o binecuvântare a bucatelor și a băuturii după care toată lumea va mânca și apoi va pleca acasă. Însă înainte de a pleca în loc de ,, Mulțumesc,, se va spune ,,Dumnezeu să primească”.

5.1.2. Obiceiuri in ciclul muncii

Claca și șezătoarea, sunt adunări de mici dimensiuni specifice mediului rural ,intre care există de asemenea o serie de diferențieri: în vreme ce claca presupune depunerea unei munci de către un grup al comunității în folosul unuia dintre membrii ei, șezătoarea reprezintă o reuniune în cadrul căreia fiecare lucrează într-un cadrul colectiv, pentru propriul său folos. În realitate diferențele dintre ele variază în funcție de formele concrete de existență a acestor obiceiuri , de tradițiile locale ale zonei.

Claca reprezintă o formă de muncă în comun, gratuită, făcută în folosul unei peroane care rasplătește în schimb cu mâncare și băutură… Principalul avantaj este terminarea intr-un timp mai redus a muncii respective. Era o manifestare tradițională productivă, deoarece pe lângă că munceau aveau și un cadru ceremonial variat: cântec, dans, povestit.

În ceea ce privește formele muncii în clacă în raport cu ocupațiile tradiționale aferente, trebuie subliniat că ele au variat în funcție de perioadă și de specificul economic al zonei respective. Claca de tors avea loc toamna și iarna fie în casă, fie afară dacă era toamnă și timpul era frumos. Atunci când claca avea loc afară ea era însoțită de aprinderea unor focuri. La aceste focuri lucrau femei, dar veneau și băieții mai tineri. Aceștia participau la partea folclorică și jucau fetele. Gazda era datoare să dea celor ce participau la clacă mâncare și băutură.

Alte clăci care se făceau erau de curățat porumbul de pănuși „clacă la desfăcat", altă clacă care era mult practicată în satele din Țara Zarandului era la seceriș sau de a-i ajuta pe cei săraci sau femeile văduve care nu aveau plug (claca la arat).

Șezătoarea reprezintă o reuniune de muncă, in cadul căreia fiecare participant lucra pentru sine insuși. Șezătorile încep seara și se termină către miezul nopții, perioadă potrivită fiind acea de toamnă și iarnă. La șezătoare fetele lucrează fiecare pentru sine mai cu seamă la tors (cânepa, lâna) și țesut. Uneori în șezătoare se lucrează și la curățatul porumbului , mazărei, etc, munci la care ajută și flăcăii. De cele mai multe ori flăcăii nu lucrează, ci cântă din diferite instrumente ,cei mai mulți cântau la fluier, spun povești, basme, ghicitori. Uneori șezătoarea se termina cu joc .

Un alt obicei este acela că, la 14 septembrie ,când este Înălțarea Sfintei Cruci este considerată în credința populară o zi vindecătoare a diferitelor boli. Astfel, in această zi se culegeau plante ca frunza de crin, brusture, podbal, etc. Despre care se spune că sunt vindecătoare în foarte multe boli.

Un obicei care se făcea cu mult timp în urmă se numește paparuda. “În strânsă legătură cu nevoile de viață, omul încă din stadiile superstițioase ale concepției sale despre lume și-a îndreptat gândul către forțele elementare ale naturii ce aveau rol primordial în perpetuarea vieții soarele și ploaia. În vreme de secetă, mintea omului a creat o mulțime de rituri prin care provoace ploaia între acestea cea mai importantă este paparuda”. Intr-un dicționar publicat în anul 1978 „Mic dicționar Enciclopedic", Editura Enciclopedia Română, București, „paparudă" este explicat astfel: străvechi ritual de invocare a ploii însoțit de chiuituri și de versuri cântate sau recitate. Jocul paparudelor avea loc în anii secetoși. Bătrânii din satul Tomești își amintesc de seceta din anul 1947, când femeile bătrâne făceau jocul paparudelor astfel: copii sub 7 ani îmbrăcați doar cu crenguțe verzi mergeau impreună cu bunicile la vale, puneau crenguțele peste apă, peste care puneau un șomoiog (grămadă) de paie de grâu și le dădeau foc, lăsând să meargă focul.

Un alt obicei urmat de majoritatea săteniilor din Țara Zarandului se numește „Cununa grâului”. Grâul a însoțit și insotește omul de-a lungul intregii sale existențe, afirmându-și calitățile vitaliste dătătoare de belșug și bunăstare. “La naștere ,,ursitoarea" este făcută din făină de grâu, la nuntă la intrarea mirilor în casă, tânăra pereche este primită cu urări însoțite de aruncarea boabelor de grâu peste ei, la pomană tot din grâu se face coliva”. Una din cele mai importante activităti din viata tăranilor este strânsul recoltei. În trecut, în zona Țării Zarandului, recoltarea grâului se făcea în clacă. Ei formau echipe de 10-15 femei și 2-3 bărbați. Bărbații făceau legăturile, sau de multe ori legăturile erau pregătite de gazdă, femeile le întindeau și secerau iar bărbații in urma lor legau și clădeau snopii în picioare, cruci și pari. La sfârșitul secerișului din ultimele spice femeile împleteau „cununa grâului" în formă de cruce. Cununa era dusă acasă la gospodar de către o fată fecioară în semn de fertilitate, aceasta fiind însoțită de grupul de secerătoare. Când aceasta ajungea în sat era udată de băieți și fete pentru ca grânele să rodească și în anul următor. Cununa era pusă pe masă, iar fata era plătită cu bani de către gaza. Apoi cununa era pusă la loc de cinste după icoană pentru a fi ferită de spiritele rele. Acolo era păstrată până toamna când boabele ei erau in grâul de sămânță ce urma să fie semănat.

In perioada sarbătorilor de iarna există mai multe obiceiuri, precum: colindatul cu steaua, colindatul cu craii, colindatul cu duba, mersul cu plugușorul de anul nou, sorcova și boboteaza. Acestea se respectă și astăzi de către tinerii din regiune.

In Țara Zarandului, mai de mult la colindat mergeau doar băieții ,le era interzis fetelor să meargă în diminețile sărbătorilor de iarnă la cineva acasă ,deoarece se credea că dacă o fată va intra prima in casă, le va merge rău, oaspeților, tot anul ce va urma. In zilele noastre nu se mai ține cont de acest aspect. Colindatul cu duba se face în ajun, seara in unele sate din zonă și in prima zi de Crăciun începând de la amiază. Tinerii satului se adună cu lăutarii în curtea bisericii în jurul orei 12, colindă un colind și apoi pleacă însoțiți de lăutari de la prima casă din sat. Unul dintre băieți este conducătorul, acela are grijă de organizare, unul dintre băieți merge și întreabă la fiecare casă dacă vreau să primească colindătorii cu duba. Acest băiat poartă la el o dubă, mică împodobită cu hârtie creponată și ciucurași cu care îi anunță pe ceilalți colindători să intre în curte atunci când el o bate. După ce intră in curte, acestia incep sa colinde și iau fetele la dans, iar oaspeții îi servesc cu bautură și prajitură și le dau bani.

Un alt obicei care are loc în Țara Zarandului este umblatul cu plugușorul. Cu plugușorul se umblă, în ajun de Anul Nou. Plugușorul este un plug mai mic confecționat din lemn de către copiii care merg cu el. El este împodobit cu panglici iar deasupra lui este o rămurică de brad, semn al continuității, al norocului și să aibă tot timpul anului belșug și prosperitate. Pe lângă plugușor mai au buhai, bici și un clopoțel.

De asemenea, un alt obicei este mersul cu sorcova. Aceasta este o rămurică verde de brad împodobită cu hârtie de diferite culori, cu beteală și flori artificiale cu care umblă copiii între 4-10 ani în dimineata zilei de Anul Nou, pe la casele oamenilor pentru a-i sorcovi, adică să le ureze mai mulți ani și fericiți, sănătate și spor în toate. Obiceiul de a merge cu sorcova este foarte vechi și încă se mai păstrează și astăzi. În afară de crenguțe de brad se mai pot folosi pentru sorcovit și crenguțe de păr. Cu această sorcovă, copiii sorcovesc mai întâi pe membrii familiei și pe rude apoi pe ceilalți oameni din sat. Cei care sunt sorcoviți oferă in schimb copiilor bani și dulciuri. De anul nou ,insă in zilele noastre se merge mai des cu “capra” după cum puteți observa in figura de mai jos, unde se adună un grup de baieți dintre care unul este costumat intr-o capră ,fiind acoperit cu hârtie creponată și merg pe la casele oamenilor să îi colinde și să le ureze un an nou fericit.

De la localnicii din satul Tomești am aflat faptul că, în ziua de Bobotează, oamenii se adună la biserică, sau pe un teren lângă apa ce trece prin sat și aduc apă din izvoarele satului și o pun in butoaie mari pe care preotul o sfințește. Din această apă fiecare familie iși duce acasă, bea din ea primele trei zile dimineața iar apa care rămâne este păstrată în casă timp de un an până când se sfințește altă apă. Atunci cea care a rămas este aruncată în fântână și pe o apă curgătoare. La această sărbătoare se cunosc foarte multe obiceiuri. Astfel, în dimineața zilei ajunului de Bobotează se taie rămurele tinere de pomi fructiferi și se leagă cu două fire de ață albă și roșie. În acest buchet se mai puneau și două lumânări de ceară, de albine și un fuior de cânepă și aceasta se numea „păpușă". Această păpușă se ascundea după icoana de pe peretele casei ca să poată fii stințită fără a fi văzută de preotul care venea cu „Iordanul". Seara se lua această păpușă, se punea intr-o plasă împreună cu un colac împletit în patru. În acest colac se punea și o monedă. Lângă el se mai puneau și mere și nuci. Într-o oală de argilă se punea apă sfințită în care se punea un buchețel de busuioc. Cu toate acestea și cu un clopoțel de animale se deplasau copiii însoțiți de bunici în jurul grajdului cântând "Iordanul", sunând din clopoțel, iar când intrau în grajd spuneau la fiecare animal pe rând „bună seara lui Sântion" rostind numele animalului și stropindu-1 cu apă sfințită,pentru a fi păzit de boli și de duhurile rele. Acest obicei nu se mai practică acum.

6. Civilizația mineritului

Mineritul era una din ocupațiile de baza ale locuitorilor. Ei lucrau fie la minele de aur din Brad sau Caraci, fie la cele de cărbune din Țebea. Mineritul a început in perioada Antică ,datorită zăcămintelor aurifere din Munții Transilvaniei care a continuat pană in perioada modernă.

Urmele vechilor exploatări ale aurului nu mai pot fi identificate, deoarece s-au făcut anumite lucrări ulterioare care au distrus urma acestora, însă s-au găsit anumite obiecte preistorice care demonstrează existența aurului ,de exemplu s-a găsit un ciocan de piatră la mina de la Căraci, la Țebea s-au găsit topoare de piatră, la Ribicioara s-au găsit fragmente ceramice aparținând neoliticului final. De asemenea „in anul 1977 a fost identificată o așezare neolitică, unde s-au găsit ciocane din piatră întregi și fragmentate , fragmente ceramice, aparținând culturii „Coțofenii”. Dovezi ale extinderii culturilor neolitice târzii pe aceste meleaguri au fost găsite și la Podul Grohotului de lângă Bulzești, la Podele (comuna Luncoiul de Jos), La Mihăileni, pe dealul Vulcan și satul Buceș, materializate prin fragmente ceramice, securi din piatră, obiecte din bronz.”. La Muzeul Civilizației Dacice și Romane de la Deva se păstrează astăzi două brățări ,un celt și un vârf de lance care au fost descoperite in momentul in care s-a inițiat contruirea liniei ferate Brad-Arad in anul 1890.

Există și mărturii scrise care arată că zacamintele de aur a Transilvaniei a fost exploatat și s-au găsit și mărturii scrise care atestă faptul că Grupul de mine Ruda-Barza a fost un centru minier puternic în epoca romană.

Fig. 30. Centrul minier Ruda-Brad in trecut (sursa proprie)

O lucrare de mari proporții realizată in daltă este “galeria înclinată ce coboară in trepte (“Treptele Romane”) a cărei lungime este de 180 de metri..

Fig. 31. Treptele Romane in trecut și prezent (sursă: www.adevarul.ro)

Extragerea minereului din subteran se făcea prin săparea de galerii, iar transportul acestuia până la suprafață se făcea cu ajutorul unor coșuri de nuiele după care urma să fie prelucrat. Apa din mine se evacua cu ajutorul unor roti elevatoare pe care le invârteau oamenii cu forțele lor proprii. Acest lucru este demontrat de faptul ca “În galeriile de pe filioanele Sofia si Mihaely, s-au descoperit 25 de bucăți de roți elevatoare pentru evacuarea apei din mină, resturi de cătușe, troace din lemn, grinzi de susținere, opaițe miniere cu doua sau mai multe găuri și altele” . Insa, această metodă a avansat si s-a făcut intr-un mod sistematic, cu o tehnica mai rapidă.

In anul 1975 s-au făcut primele săpături care au scos la iveală primele morminte si obiecte de cult precum: fragmente de ceramică, căni, ulcioare, fructiere, cuie de fier, ținte. In timpul răscoalei țăranilor condusa de Horia, Closca și Crișan din 1784 ,multe mine au fost abandonate, insă după ce a trecut această răscoală ,Curtea Imperială a cerut minerilor să iși reia activitatea de extragere.

Pe la inceputul secolului al XIX-lea au inceput iar să se modernizeze tehnicile miniere pentru dezvoltarea forțelor de producție. Se știe ca in anul 1791, minele au devenit propietatea contelui Toldalagyi și a baronului Zeik care au pus bazele unor asociații miniere numite “Sfântul Ioan Evanghelistul ” și “Ruda 12 Apostoli” care in anul 1884 au ajuns sub propietatea societății germane, Harkort. In acea perioada toate lucrurile au inceput să se modernizeze , s-au introdus compresoare pentru aer comprimat, s-a folosit dinamita , evacuarea apel se făcea prin folosirea unor pompe acționate electric. Aceasta modernizare a durat in jur de 15 ani, s-a trecut de la munca fizică la mașini acționate de forța aburilor sub presiune, iar dupa o vreme s-a trecut la energie electrică. De la o perioadă la alta a crescut producția aurului, ceea ce a facilitate si modernizarea.

Odată cu Primul Razboi Mondial, a inceput și să scadă producția de aur, iar dupa cel de Al Doilea Razboi Mondial activitatea minieră a fost din ce in ce mai afectată ,astfel că s-a redus volumul lucrărilor de cercetare. După anul 1990 mineritul a cunoscut o etapă a declinului și după care s-a desființat mineritul.

Pentru a menține vie amintirea mineritului și aurăritului de odinioară, membrii Asociației „Casa căutătorului de aur” vor oferi lecții de istorie a mineritului, avându-l în mijlocul lor pe moș Ioan Cătălina și „laboratorul” său. Meșteșugul căutării aurului este atracția principală pentru turiștii români și străini aflați pe meleaguri zărăndene. Moș Ioan Cătălina este considerat ultimul „căutător” de aur din România, fiind singurul autorizat din ultimii ani. Acesta a perpetuat tradiția moștenită de la bunicul său, extrăgând aur din minereul adunat de pe pâraiele ce străbat satul Stănija (Tisa, Malița etc.), cu utilaje proprii, într-un laborator dotat cu unelte și echipamente necesare. Activitatea principală a asociației este cea de promovare turistică a fostei zone miniere Stănija și a obiectivelor adiacente acesteia, precum și a întregului potențial turistic din Țara Zarandului.

7. Civilizația textilă

7.1. Cultivarea și creșterea cânepei

Un meșteșug pe cale îl practicau femeile din satele aparținătoare comunei Tomești era cultura cânepii și prelucrarea ei în gospodăriile proprii pentru a-și confecționa obiecte de îmbrăcăminte și încălțăminte. Localnicii acestei comune semănau cânepa iar când aceasta ajungea la maturitate, aceștia o culegeau. Erau doua momente in an când se putea culege cânepa. La sfârșitul lunii august când era cu înălțimi mai mici, tulpină mai groasă, flori de culoare verde închis sau in luna iunie când era mai înaltă, cu tulpină subțire și cu floricele de culoare verde gălbui.

Pentru a se obține fire de cânepă de calitate superioară cânepa care era culeasă in luna iunie era scuturată bine si pusă la soare. Cânepa de toamnă era ținută mai mult timp adunată la un loc, 10-12 zile și apoi se întindea la soare și se bătea cu un mai ( obiect din lemn ) pentru a se scutura de semințe. După aceste procedee cânepa era pusă în apă, intr-o groapă făcută lângă un râu pentru a intra apa, peste care se puneau pietre ca aceasta să nu se ridice la suprafață și se ținea in jur de o săptămană acolo. După aproximativ o săptămână se spălau bine și se întindeau la soare. Am aflat de la localnici faptul că unii întindeau cânepa pe gardul curții pentru a nu se murdării. După ce se uscau firele de cânepă erau curățate cu un instrument confecționat din lemn numit meliță.

Finisarea acestora se realiza că ajutorul unui pieptene care era confecționat din două rânduri de colț metalici. În felul acesta fiind pieptănată în mâna femeii rămânea doar o parte mai mică care era de cea mai bună calitate, având firele mai lungi și mai rezistente.

O altă etapă era torsul. Instrumentele folositoare în acest scop erau furca și fusul după care a urmat etapa râșchierii cu un instrument din lemn pe care se punea firul pentru a se obține jurebie. Acestea urmau a fi spălate și opărite in apă fiartă cu cenușă după care erau puse intr-un vas din lemn și peste ele se puneau cârpe tot din cânepă. Peste aceste cârpe se punea cenușă , iar peste apă fierbinte. Această operație se repeta de 4-5 ori. După aceea firele erau scoase și spălate cu apă rece. Urmau două etape numite depănatul și urzirea , procedee prin care se pregătea țesătura pentru a trece prin războiul de țesut. Depănatul se făcea cu ajutorul instrumentului numit vârtelniță.

Ultima faza a intregului proces se numește neveditul și acesta constă in trecerea firelor prin ițe și prin spată după care se incepe țesutul. Războiul de țesut era instrumentul mecanic de prelucrare a cânepii.

7.2. Portul popular

Portul popular din Țara Zarandului este sobru și destul de simplu, de o eleganță aparte, cu broderii nesofisticate cu flori, cruciulițe și benzi de culoare neagră. Portul popular este specific Văii Crișurilor. Costumul popular mai este purtat foarte rar, de bătrâni, în zile de sărbătoare sau pe scenă, de către tineri, în cadrul unor spectacole folclorice. ,,Principalele materii prime necesare confecționării pieselor de port (îmbrăcăminte, încălțăminte, podoabe),sînt asigurate în primul rînd de oierit, creșterea vitelor și cultura cânepei, la care se adaugă bumbacul cu din comerț’’ .

La Baia de Criș a existat o cooperativă numită ,,Moțul,, care se ocupa de vestimentație , mai exact de cizmărie , croitorie și cojocărie. Era un centru unde lucrau cei mai buni meșteri localnici și era foarte cunoscut in Țara Zarandului.

Portul popular femeiesc: femeile aveau o pieptănătură destul de simplă , o cărare pe mijloc și două codițe împletite și prinse la vârf cu o panglică. După o perioadă de timp a apărut și pieptănătura părului pe o parte. Femeile măritate iși împleteau părul tot în două cozi, din care iși făceau un coc la spate și purtau baticuri pe cap. Aceste baticuri erau țesute din lână și aveau franjuri. Însă aveau și baticuri dintr-o stofă foarte fină, însă acestea le foloseau la anumite ocazii. Femeile se îmbrăcau într-o cămașă ” cu mîneci largi, inflorită cu cusăturile caracteristice…la gât, piept și la încheietura mîinii” .

Cămașa specifică din Zarand era încrețită la gât. Corpul cămășii era mai lărgit la subsuoară. Calitatea pânzei se alegea în funcție de rolul pe care urma să-1 aibă aceste piese de port, de sărbătoare sau de lucru. Ornamentația cămășii este plasată pe mânecă cu șiruri în jos pe piept și spate tot cu șiruri cusute în cruciulițe. De obicei, pe piept erau aceste motive, insă pe spate fiind doar presărate din loc în loc motive simple care se întâlnesc în șirurile de pe piept și mâneci. Cămășile foarte vechi erau din pânză și brodate cu găurele făcute cu un instrument metalic numit „potricala" și apoi fiecare găurică cusută cu ață albă. Motivele de pe cămăși sunt geometrice.

Gura cămășii cu tăietura în față este închisă cu ciucuri. Cu timpul introducându-se ca materie de bază pânza mai subțire, s-a înnoit și tehnica de ornamentație. Pe umeri și pe piept se cosea o tablă cu motive geometrice conturate cu negru și umplute cu broderie plină colorată în funcție de vârstă. Culorile mai închise erau folosite pentru vârstnici iar cele mai vii ,ca de exemplu roșu, pentru tinere .

Poalele erau din pânză, largi, încrețite în parte de sus și prinse într-o bentiță mai lată numit „pumnețaur”. La marginea de jos poalele erau brodate în alb. Pentru broderie se folosea un instrument numit potricală cu care se găurea pânza în formă de colț, de floare, etc. Și se bătătorea fiecare gaură cu ață albă. Uneori în partea de jos a poalelor se prindea o dantelă frumos lucrată. Dedesubt de această poale se mai purta un rând de poale care nu erau așa de largi, brodate foarte simplu sau doar cu o simplă dantelă.

În față, peste poale, purtau o cârpă neagră cu dantelă tot neagră pe margine sau cu un volănaș. Această cârpă era țesută în război din lână neagră toarsă subțire. Ea se mai numea și ,,opreg".

Cu timpul, acesta a fost înlocuit cu două oprege în față și în spate brodate cu flori peste care se puneau mărgele mici sau paiete. Pe opregul din față erau ciucuri, iar pe margini dantelă. Pe opregul din spate era dantelă pe margini și în partea de jos. Peste cămașă purtau un „laibăr" dintr-o stofă neagră sau din catifea neagră care era împodobit cu paiete sau mărgele. La femeile mai bătrâne în portul de toate zilele era brodat cu o panglică îngustă galbenă. “Ca vesmânt de iarna au tundra, laibar de lâna sau suba, ca si barbatii “ .

Ca și accesorii, femeile purtau în picioare opinci iarna, cu obicei din lână iar vara umblau desculțe. Cei bogați purtau în sărbători cizme și ghete. Mult mai târziu au apărut pantofii. Podoabele tinerelor erau cuprinse din lănțișoare la baza gâtului brodate cu figuri geometrice sau flori, sau margele roșii. Iar femeile mai in vârstă aveau margele mai inchise la culoare, negre, albastre, maro. Ca și cercei aveau pietricele din argint sau de oglinzi.

Portul popular bărbătesc era compus din cămașă, pantaloni, incălțăminte și pieptănătura și găteala capului. Oamenii în vârstă purtau părul lung până la umeri. Pălăria purtată primăvara și toamna era din postav (stofă groasă din lână) negru sau verde inchis, vara umblau cu capul descoperit sau cu pălărie din paie. Iarna purtau căciulă din blană de miel vopsită în negru.

Portul bărbătesc se impune cu aceeași eleganță ca și cel femeiesc, datorită contrastului între cele două culori de fond alb și negru.

În trecut cămașa a fost confecționată din pânză de cânepă sau bumbac, tăiată pe piept până la jumătate și cu guler. Era brodată cu un perforator textil, numit potricală, sau cu linii albe. După o perioadă de timp s-a introdus pentru bărbați ornarea cu negru. Cele cu broderie erau purtate mai mult de tineri.

Pe post de pantaloni,purtau in perioada de vară, izmene din pânză de casă lungi până aproape de glezne. Izmenele erau brodate ca și poalele in partea de jos cu colțișori făcuți cu potricala. Iarna purtau colanți, numiți in regiunea aceasta “cioareci” care erau țesuți în război din lână albă și croiți strâns pe picior. Laibărul tradițional era negru și scurt până la brâu. Iarna se purta șubă (o geacă) care era din același material ca și cioarecii. Cele care erau pentru zilele de sărbătoare erau ornate în partea de jos, la gât, incheietură și în față, iar cele care erau folosite în zilele de lucru erau cu o broderie mai simplă.

Toamna și primăvara purtau cojoace scurte fără mâneci, confecționate din blană albă de miel care erau împodobite cu cusături negre. Ca și la femei, încălțămintea era din opinci confecționate din piele de bou. În sărbători cei care erau mai bogați purtau cizme din piele lungi până la genunchi.

Fig. 45. Cojoc din blană de miel (www.olx.ro)

8. Civilizația lutului

În țara Zarandului se practică unul dintre cele mai străvechi meșteșuguri populare cunoscute pe teritoriul țării noastre, care și-a păstrat semnificația și importanța utilitară până zilele noastre: olăritul. Acesta se practică în satul Obârșa.

Olarii din Obârșa își procură materia primă din coastele dealurilor din preajma satului. Ei știu să își aleagă cea mai bună argilă care poate fi de culoare: gri , gălbui, gălbui maroniu. De la olari din sat am aflat faptul că extragerea argile nu este operație ușoară și necesită mai multe zile.

Pentru a putea scoate argila din pământ, olarii sapă gropi adânci până când găsesc acel strat argilos fără impurități. Această argilă se scoate pe timp uscat sau înghețat. Argila înainte de a fi folosită se frământă cu sapa și apă, se curăță de impuritățile mai mari și se lasă să stea câteva săptămâni la dospit. După acest procedeu, lutul, este tăiat în bucăți mari și este bătut cu maiul de lemn și udat cu apa ,după care se întinde pe o suprafață de lemn.

Se frământă și se modelează cu mâinile timp de câteva ore, unii olari folosesc și picioarele în acest procedeu. Se curăță de pietricele, nisip și alte impurități , se întinde pe un scaun și cu o lamă metalică se taie mai multe bucăți pe lungimea scaunului pentru a se omogeniza cat mai bine. După ce se curață din nou de impurități, se adună la un loc toate bucățile formând o bucată mai mare. Această bucată este din nou bătută cu maiul de lemn și omogenizată, după care se taie din nou dar de data aceasta mai subțire și se înmoaie în apă. După tot acest procedeu argila se depozitează într-o ladă și se lasă la dospit o zi întreaga pentru a se înmuia. După dospire, argila se scoate din ladă și se așează pe podeaua unde este așternută cenușă pentru a nu se lipi argila. În acest moment olar-ul începe să taie bucăți pentru a forma mici bulgări intr-o dimensiune necesară pentru o oală. Este un procedeu destul de complicat, cel al dospire și al frământări dar cu cat sunt făcute mai bine și mai fin , vasele vor fi mai de calitate. În satul Obârșa , această tehnică a preparării argilei a fost practicată până în urmă cu 25-30 de ani, acum majoritatea olarilor folosesc pentru frământatul și omogenizarea argilei un aparat numit malaxor.

Primele oale din lut s-au creat prin multa frământare manuala modelate de asemenea tot cu mâna. După o perioada de timp s-a inventat o roată care a ușurat mult aceasta muncă. Datorită acestei roți au apărut oale, cupe , diferite recipiente mult mai frumoase si creative. Această roată este compusă dintr-un disc ,in partea de sus unde se pune lutul, care este susținut de o bara care este așezată pe o roată pe care o invârte olarul cu piciorul. Astfel discul se invârte și lutul se poate modela foarte ușor cu mâinile mereu inmuiate in apă. Această operație necesită multă atenție, forță și o îndemânare deosebită. În primul rând, cu ajutorul vitezei de rotație a discului se dă o formă de turnuleț la lut, se înalță, după care se apasă cu palmele pentru a se lății, iar degetele mari se adâncesc în interiorul turnului pentru a se crea un vas cu pereți și adâncitură in mijloc.

După ce se face forma finală a vasului să ia o bucată de piele înmuiată în apă și se netezește suprafața vasului. Să ia vasul de pe disc cu ajutorul unei sârme subțiri și se pune la uscat pentru a se evapora apa din lut. După ce își schimbă culoarea, se scoate afară in soare. În cazul în care se scot direct afară la temperaturi mari, lutul se uscă brusc și crapă. După ce s-a uscat urmează faza de vopsire. Se înmoaie oala în vopsea de culoare albă sau roșie preparată din vopsea cu apă. După ce se uscă această vopsea, vasele se decorează cu ajutorul culorilor: verde, galben, maroniu, roșu cărămiziu și câteodată albastru. Se desenează diferite motive florale cu o pensulă, iar punctele se fac cu degetul. Când este crud lutul se poate ornamenta si pe disc , in momentul in care se invârte vasul, se ține un pieptene special pentru crestături pe el si astfel se formează linii de diferite modele.

După ce este pictat se lasă la uscat, apoi se pregătește pentru a fi ars in cuptor. Necesită o ardere făcută încet, deoarece aceasta dacă ar fi făcută brusc vasele ar putea crăpa. După ce se răcește, se șterge și se vopsește cu un lichid transparent, care are ca element principal litarga, adică o glazură de plumb. Faza finală este aceea că, după ce se vopsește cu acest element , se arde din nou în cuptor și este gata.

Cu aceste vase confecționate locuitorii din Obârșa au putut să-și câștige existența. Aceștia mergeau cu căruțele pline de oale în județele din împrejurimi, la târguri sau prin sate și le vindeau.

9. Civilizația lemnului

Fiind o zonă bogată în păduri, dulgheritul și meșteșugul prelucrării lemnului a avut mereu un rol important în arta populară locală. Ca materie primă pentru confecționarea butoaielor și buților foloseau lemnul de stejar și fag din pădurile din preajma satelor. După ce era tăiat din pădure și adus acasă, el era scurtat după dimensiunea pe care o doreau pentru vasul respectiv. Meșterii tăiau mai multe bucăți, numite doage, cu care se lucra manual prin cioplire pană erau toate la fel. Acestea se puneau la uscat timp de 6 sau 12 luni.

Confecționarea butoaielor și a buții era un intreg procedeu complex. Se luau doagele și se așezau în forma vasului dorit. Forma era făcută cu ajutorul unui cârlig sau un cerc de dimensiunea la care trebuia făcut vasul. După aceea trebuia să se lege bucățile de lemn cu cercuri metalice. În cazul butoaielor trebuiau să fie șase cercuri metalice, iar în cazul buții trebuiau sa fie patru cercuri metalice. Următoarea fază era aceea de tăiere uniforma a părții de sus a lemnului pentru a se uniformiza vasul. Urmează fundul vasului. Pentru ca fundul să corespundă lărgime vasului acesta se măsoară cu un compas după care se potrivește fundul după dimensiune.

După ce este așezat și fundul în vas cu ajutorul unui obiect numit ,,straimon”, se pun ultimele cercuri , doua la butoi și unul la bute. După aceste proceduri vasul este lustruit cu ajutorul unui smirghel (unealtă pentru pilirea și lustruirii lemnului).

În comuna Tomești locuitorii se ocupau cu confecționarea roților pentru căruță, meșteșug care astăzi nu se mai practică din două motive. Primul este că majoritatea meșterilor care au practicat acest meșteșug nu mai trăiesc sau sunt foarte bătrâni și nu mai pot lucra, iar cei care sunt tineri nu au reușit să desprindă acest meșteșug, iar al doilea motiv îl reprezintă faptul că majoritatea roților de lemn au fost înlocuite cu roți de cauciuc.

Pentru construcția roților se foloseau trei categorii de lemn: stejar , mesteacăn și fag. Roata este alcătuită din trei elemente: butucul, spițele, obezile (circumferința roții). Spițele erau confecționate din lemn de stejar sau salcâm. Roțile au fost realizate prin cioplire astfel să se dea forma circulară. După ce obezile erau fixate pe spițe, roata era legată cu o panglica metalică mai groasă. Aceasta se aplica atât pe circumferința roții, cat și pe butuc ca să nu crape și să fie mai rezistent.

10. Cultura gastronomica intre sacru si cotidian

Mâncărurile tradiționale ale acestei zone sunt: sarmalele, lașca (supa de găină), colacii și cârnații . In județul Hunedoara si Țara Zarandului există un element gastronomic tradițional care se prepară doar in această zona, virșli. Virșli sunt un preparat culinar din carne de capră sau oaie în amestec cu carne de porc, înveliți într-o folie naturală protectoare ( mațe de oaie). Sunt asemănători crenvurștilor însă ceva mai subțiri și mai lungi, preparați tot în perechi, afumați și condimentați cu boia și usturoi. Înainte sa fie serviți trebuie să fie fierți in apă și să se mănânce calzi. Acest preparat a apărut in urmă cu aproximativ 200 de ani și este un preparat care se consuma foarte des in viețile celor din zona Tării Zarandului.

De Crăciun se pregătesc preparate din carne de porc, sarmale, cozonaci, prăjituri. In Postul Crăciunului ,există o sărbătoare care mai de mult era una dintre cele mai importante sărbători, Ignatul, pe data de 20 decembrie. In această zi se tăiau porcii, fapt ce a făcut ca la această sărbătoare să ii se mai spună si Ignatul Porcilor. Din carnea porcului pe care îl sacrificau se preparau diverse alimente pentru perioada sărbătorilor. Sacrificiul ritual al porcului cuprindea următoarele etape: “prinderea și înjunghierea, încinerarea, (pârlirea porcului), semne magice (pe frunte,ceafa,spate), smulgerea părului (pentru pensule și bidinele), jupuirea pielii, tranșarea tipică a corpului in bucăți , prepararea grăsimii, precum și prepararea alimentelor rituale din organele animalului . In mai multe sate din Țara Zarandului incă se ține cont de acestă sarbătoare și se spune faptul că este un păcat sa se lucreze in această zi altceva decât sacrificarea porcului, deoarece se spune că „asupra gospodăriilor se pot abate boli și accidente”. Iar inainte de acest ritual al sacrificării ,gospodina purifică locul unde are loc sacrificarea porcului prin tămâierea și prin stropirea acelui spațiu cu apă neîncepută. De asemenea, sacrificarea porcului se împlinește în anumite ore ale zilei: după răsăritul soarelui sau înainte de apus, atunci când soarele strălucește pe cer.

In perioada sărbătorilor Pascale, exact in Sâmbăta Paștelui se gătesc preparatele pentru această sărbătoare. Alimentele ritualice pregătite sunt pâinea, carnea de miel sau ied , oăle fierte si vopsite in roșu și zarzavaturile. Drobul, Pasca și colacul ritualic sunt preparatele tradiționale ale acestei Sărbători ,iar in Țara Zarandului acestea sunt pregătite de majoritatea famililor. Mielul sacrificat de Paște reprezintă “jertfa Mântuitorului care aducea blândețe , simplitate , inocență și puritate , simboluri fundamentale ale lui Hristos” .

11. Facultati spirituale ale umanului

Dansul popular din Țara Zarandului este asemănător celui din Munții Apuseni. Acesta are multe denumiri precum: impletita, țarina, hălmăgeana, învârtita și multe altele. Aceste denumiri diferă de la sat la sat. În regiune, acest dans este prezent la nunți, botezuri, petreceri, dar și in cadrul unor spectacole. Aproape la fiecare petrecere se pune muzică populară și se formează hore la care participă majoritatea invitaților. Cel mai frecvent dans in horă este făcut prin trei pași la dreapta după care trei pași la stânga ,iar in mijlocul horei se pune un bărbat care ia din horă cate o fată și o învârte. În orașul Brad există de peste 20 de ani, un ansamblu folcloric destul de cunoscut , numit „Doina Crișului” al Casei de Cultura din Brad care a participat la multe spectacole naționale și internaționale și au impresionat prin muzica și dansul popular tradițional românesc.

Fig. . Ansamblul folcloric „Doina Crișului” (sursă: http://www.primariabrad.ro)

Nedeile și horile sunt cele mai vechi obiceiuri obștești pentru păstrarea, apărarea și creșterea sufletului românesc. Ziua de odihnă era împărțită la biserică iar după masa la horă. Horile erau așteptate cu nerăbdare de flăcăii și fetele din sat unde se întâlneau și se cunoșteau mai bine. La horă, fetele învățau cum să se îmbrace, să muncească, și totodată învățau și să socializeze. Astăzi, cele mai importante nedei au loc odată pe an la anumite date tradiționale. In Țara Zarandului nedeile au loc în una din marile sărbători religioase, ca de exemplu, în satul Tiulești, nedeia are loc în ziua de Rusalii, în satul Dobroț are loc a doua zi de Rusalii. Nedeile sunt organizate uneori cu programe artistice organizate de către cei care administrează satul. La nedei participă majoritatea oamenilor din zonă și este ocazia de a se reuni toată familia și prietenii când iau masa impreună înainte să meargă la locul unde este amplasată scena, unde se găsesc tarabe cu mâncare, băutură și diverse obiecte de cumpărat.

„Ciorolita”, este un obicei unic, din satul Țebea. Se spune că este un personaj care bântuie ulițele satului în noaptea ajunului de Boboteaza in data dinspre 5 pe 6 ianuarie. Băieții tineri din sat se costumează in femei bătrane, iși iau rochii de la bunicile lor, ciorapi lungi și multe accesorii pe care le găsesc la bunicile lor. Se dau cu ruj și incearcă să se urâtească. Iși iau bâte cu care să indepărteze spiritele rele și tobe să se facă auziți in tot satul. Tinerii mascați parcurg însotiti de aproape întregul sat toată ulița până ajung la Cimitirul din Țebea. Toți aceștia se opresc la diferitecase : a preotului si a celor ce lasă poarta deschisă larg, deoarece așa se știe ca au pregătit de băut și de mâncat pentru toată lumea. În noaptea respectiva, pare ca tot satul arde. Din loc in loc sunt aprinse focuri, în jurul carora danseaza, fac zgomot și spun lucruri infricosătoare, ca sa alunge spiritele rele din preajma satului. Ajunși la cimitirul din sat, iar oamenii incep să se roage, iar cei mascați iși continua jocul. Nu se cunosc originile acestui obicei, insă tinerii din sat il țin cu sfințenie an de an.

12. Valorificarea etnofolclorica prin turism

Târgul de pe Muntele Găina din Țara Zarandului, este un eveniment cunoscut in România, care atrage an de an foarte mulți turiști. Acest eveniment se desfășoară in cea mai apropiată duminică de sărbătoarea Sfântul Ilie.

.

Târgul se mai numește și “Târgul de fete de pe Munte Găina” , deoarece in urmă cu mulțti ani, aici se întâlneau tinerii pentru a se cunoaște și fetele care veneau aici insoțite de părinții lor, plecau logodite cu feciorii pe care îi întâlneau aici. Fetele veneau pregătite cu zestrea incărcată pe cai. Locuitorii din Munții Apuseni veneau aici și pentru a face schimb de produse. La acest eveniment se făceau hore și se cânta. Toți cei care doreau să vină se pregăteau cu cateva zile înainte, iși pregăteau obiectele de vânzare sau de schimb, mâncare și pregătirea zestrei de către familile care insoțeau fetele. Localnicii credeau ca numai aici o cununie aduce fericire și noroc.

In zilele noastre, evenimentul este din ce in ce mai căutat și vizitat. An de an se organizează diferite concerte de muzică populară ,dar și cu artiști români care fac spectacol pe o scenă amenajată la poalele muntelui. Oamenii care vin aici dorm in corturi. Aproape de zona unde sunt amplasate corturile, sunt amenajate tarabe cu mâncare și băutură, dar și multe cu suveniruri și diverse obiecte artizanale, de vânzare. Este un loc perfect pentru relaxare in natura, pentru distracție și recreere.

Sărbătoarea Națională de la Țebea atrage turiști din toate colțurile României. Este o sărbătoare unde an de an promovează valorile etno-folclorice ale zonei.

Este un eveniment dedicat comemorării eroului național Avram Iancu, care are loc la Biserica din Țebea, unde este și mormântul său. Se pornește cu o slujbă in biserică, după care intonarea imnului național și ceremonia depunerii coroanelor. La acest eveniment participă peste o mie de oameni, printre care și primarii din zonă, președintele României împreună cu unii Miniștrii și alte cadre din domeniul politic. După terminarea acestei ceremonii, se va continua cu un spectacol susținut de formații și interpreți de muzică populară. Acolo mulți localnici si-au pregătit terase unde servesc oameniilor băutură și pentru mancare au pregătit grătare. Unele persoane rămân peste noapte acolo, in cort, unii vin chiar cu o zi sau două inainte. Aici toată lumea se simte bine și este voie bună. De câțiva ani in coace s-au adus și mașinării pentru tineri , ca de exemplu: linghișpir , mașinuțe și diverse aparaturi care să atragă cați mai mulți tineri dornici să se distreze. Seara se face o petrecere in aer liber, unde se pune muzică pentru dans, iar de cele mai multe ori este invitat câte un artist pentru a susține un concert.

Concluzii

Țara Zarandului dispune de un potențial turistic natural și antropic care poate să atragă mulți turiști.

Atractivitatea resurselor potențialului turistic natural este relevată prin valoarea peisagistică a unităților de relief , clima având calități terapeutice, are o biodiversitatea dezvoltată. Țara Zarandului beneficiază de o serie de arii protejate diferite și pot sa confere un interes din punct de vedere estetico-peisagistic, educativ și recreativ.

Această regiune are numeroase edificii istorice și monumente. De mare interes fiind bisericile din lemn care au o atractivitate aparte, precum sunt cele de la Crișcior, Ribița și Hălmagiu. In orașul Brad există “Muzeul Aurului” care este unic in Europa și care atrage anul mii de turiști. De asemenea, tot in orașul Brad se află “Muzeul de Istorie si etnografie” care prezintă cele mai vechi unelte folosite in diferite activități din regiune, precum și obiecte din lut sau elemente realizate pentru portul popular românesc.

In urma acestui studiu se poate observa că Țara Zarandului are multe caracteristici valoroase pentru turism, cum de altfel an de an se strâng mii de turiști la cele mai mari evenimente din regiune, Sărbătoarea Națională de la Țebea și respectiv Târgul de fete de pe Muntele Găina. Aceste două evenimente fac ca regiunea să devină tot mai cunoscută.

Concluzionând, Țara Zarandului se valorifică din punct de vedere etno-folcloric prin elemente precum: dansul popular, muzica populară, cele două Muzee și dispune de un trecut istoric bogat care facilitează turismul in zonă. Deci, Țara Zarandului este o regiune cu un potențial turistic foarte ridicat, datorită și faptului că meșteșugurile populare și tradițiile s-au conservat foarte bine și in fiecare an se organizează manifestări cultural-artistice.