SPECIALIZAREA : TEOLOGIE SISTEMATICĂ ȘI PRACTICĂ [619341]

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI
FACULTATEA DE TEOLOGIE, LITERE, ISTORIE ȘI ARTE
SPECIALIZAREA : TEOLOGIE SISTEMATICĂ ȘI PRACTICĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific ,
Pr. Prof. Univ. Dr. Ion STANCU
Absolvent: [anonimizat]
2018

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI
FACULTATEA DE TEOLOGIE, LITERE, ISTORIE ȘI ARTE
SPECIALIZAREA : TEOLOGIE SISTEMATICĂ ȘI PRACTICĂ

ISTORIA ȘI FILOSOFIA
RELIGIEI ROMANE

Coordonator științific ,
Pr. Prof. Univ. Dr. Ion STANCU
Absolvent: [anonimizat]
2018

3
INTRODUCERE

Un foarte pronunțat interes îl prezintă religia Romei antice, prin importanța
deosebită pe care o dobândește în cadrul statului roman, cât și prin caracterul ei simplu
și original. Deși deținea o mulțime de trăsături similare cu religia greacă apărute din
cauza condițiilor de evoluție asemănătoare, dar și din cauza influențelor seculare, se
deosebea prin aspectul cu totul unic al acesteia.
Spre deosebire de religia greacă, cea romană, în dezvoltarea ei istorică, este mult
mai ușor de studiat. Se poate observa foarte clar pașii multiplii de schimbători, paraleli
cu dezvoltarea statului roman, de la o societate agricolă orășenească pe jumătate, la un
imperiu tricontinental. Multe trăsături arhaice, sub forme diferite, sunt păstrate până la
amurgul religiei romane.
După perioada a rhaică, a regalității, unde religia avea un caracter agricol prin
excelență, ea începe să devină una citadină, organizată din toate punctele de vedere, în
cadrul Republicii Romane. Acum, în Urbe, sunt aduse o serie de divinități noi, precum:
Minverva, Dios corii, Ceres, Diana, Fortuna, Mercur, sau eroi legendari precum
Heracles, diortosit în Hercule.
Zeii pastorali dobândesc calități și particularități noi; conforme cu noile realități
politice ale Republicii, deaorece păstrarea vechilor forme deveneau oarecu m
anacronice.
Aflate sub influența greco -etruscă, vechile divinități italice, adoptate în timpul
regalității se transforma: Liber Pater se transformă în Fuflunus, iar zeul tracic Dionisos
se transformă in Bacchus. Zeița Demeter din Eleusis înlocuiește vech ea divinitate,
Ceres – zeița Terra Mama.
Imediat după instaurarea Republicii Romane, în Urbe, apar o mulțime de temple:
al lui Saturn în 496 î.H.r., al lui Mercur în 495 î.H.r., al Dioscurilor în 484 î.H.r., etc.
Epoca republicană, în prima sa parte, până în sec. III î.H.r., reprezintă epoca de aur a
religiei romane. Se formează și se definitivează o religie „națională”, care transformă

4
Urbea într -un oraș sacru și, conștient de religia sa bine organizată, va face prin
intermediul acesteia o spiritualitate i nternațională.
Religia romană evoluează în a doua fază a Republicii și în timpul imperiului se
sincretizează cu riturile și religiile importate din Orient, căpătând o formă nouă,
complexă, ce reprezenta noile contexte ale unui imperiu închegat. Dar, cu toa tă
opulența imperială, se va zdruncina din temelii riguroasa constituție democratică
romană, iar religia nu va face excepție. În acest fel, pietatea particulară decade, iar
filosofiile și religiile de mister încep să patroneze viața romanului.
Cultul impe rial ce voia să unifice ideile religioase, să le contopească, să le
asimileze, dar totuși să le conserve în formele publice ale unei religii tradiționale
romane, persistă din cauza propagandei caesarilor, dar și a festivităților ce -l însoțeau.
Noua religie provenită din Orient, creștinismul, va înlocui religia romană definitiv, atât
pe fondul public, cât și în cadrul particular, și va pulveriza toate riturile de mister
siriano -persane.

5
I. CONSIDERAȚII ISTORICE

Prezentarea unei religii, fără a se cunoaște istoria poporului ce a practicat -o,
rămâne nedeplină. În acest mod, religia romană a cunoscut o evoluție paralelă în cadrul
statului și a început să dispară odată cu declinul Imperiului Roman. Acest stat a
cunos cut o evoluție fără precedent în istoria umanității, devenind dintr -un oraș stat
neînsemnat, agricol, al peninsulei Italice, un Imperiu tricontinental, ce a unit toate
culturile mediteraneene într -o structură bine organizată.
Astfel, istoria acestui magnif ic stat, va fi prezentată succint in acest capitol, pentru
a facilita înțelegerea religiei romane în context statal cunoscând și ea o evoluție de la
o credință simplă, agrară, la cel mai complicat sincretism antic.
Istoria mitică a Romei, începe în anul 75 3 î.H.r., moment când Romulus
înființează Urbea. Urmează 244 de ani în care se succed 7 regi semi -legendari,
începând cu Romulus și se termină cu Taquinus Superbus. Acești regi, se pare că au
fost de origine etruscă, având o investire religioasă aparte1.
Odată căzută regalitatea romană, începe era Republicii. Primul tratat comercial
încheiat de romani cu o putere navală are loc în 507 î.H.r. și este încheiat cu Republica
Cartagineză. În plan intern, istoria Republicii Romane, debutează cu luptele dintre
clasele sociale ce durează mai bine de două secole din 494 până în 287 î.H.r. Sunt lupte
active și acute în care proletariatul își cere drepturile în fața patricienilor2. În anul 451
s-a promulgat „Legea celor 12 Table”, constituția de bază a Republicii Roman e.
Prima manifestare militar importantă a romanilor are loc în 396, când este făcută
prima posesiune, cetate Veii. Urmează invazia celților, care în 387 incendiază Roma.
Prin legea „Licinae Sextiae”, se reglementează succesiunea consulilor. Romanii se
organizează în diferite ligi, încheie mai multe alianțe cu vecinii, supunând către 270
întreaga Italie de la Mesina, până la râul Pad.

1 Norman Davies, O istorie a Europei , Ed. Rao, trad. Graal Soft, București, 2015, pp. 151 -152.
2 Immanuel Geiss, Istoria lumii din preistorie până astăzi , trad. Dragoș Dinulescu și Matei Iagher, Ed. All
Educațional, București, 2012, p. 143.

6
La începutul sec. III î.H.r., Roma poartă lupte grele cu samniții, cu etruscii și cu
grecii din Italia, îi supune și îl înfrâ nge pe regele Pirhus care invadase Republica
Romană pentru a -i opri expansiunea3.
În anul 264, Roma se implică într -un război total cu oligarhia cartagineză, război
ce durează până în 241 și se termină cu înfrângerea categorică a coloniei feniciene.
Urmeaz ă o pace de peste 20 de ani, în care Roma îsi fortifică Republica, ocupă
noi teritorii și insule în Mediterana și îi înfrânge pe celții din nord. Urmează apoi un
război cu statul cartaginez și mai necruțător, în care romanii ajunseseră pe culmile
disperări i. Hannibal Cartaginezul zdrobește armata romană la Cannae în 2164.
Romanii s -au arătat perseverenți, își refac forțele, și atacând pe toate fronturile
mărșăluiesc în Africa de Nord, zdrobindu -l pe Hannibal la Zama în 202 î.H.r.
Romanii rămâneau stăpânii M editeranei Occidentale, lărgindu -și sfera de
influență. Prin legea „Claudia” din 218, senatorilor li se interzice implicarea în
activități comerciale. După anul 146, când romanii cuceresc Macedonia, Grecia și
Cartagina, apar lupte între optimați și popular i ce duc la reforme economice și sociale
ale fraților Grahhi. Mai târziu, consulul Marius, pe fondul unor înfrângeri, reformează
armata, dând naștere legiunilor de profesioniști. Acum începe seria războaielor civile
între săraci și bogați, dar și între rom ani și soci. Prin marșul lui Sulla asupra Romei, se
instituie dictatura personală pe viață5. Roma, în acest răstimp, ocupă sudul Galiei,
Spania și vestul Asiei Mici. După constituirea Triumviratului între Crassus, Pompei și
Caesar, sunt cucerite Galia și S iria, apoi izbucnește un nou război civil între Caesar și
Pompei, primul devenind câștigător. Acesta devine dictator și imperator pe viață,
clătinând și mai mult o Republică aflată într -un continuu regres.
În anul 44 î.H.r., Iulius Caius Caesar este asasin at, are loc un nou război civil
afirmându -se nepotul acestuia, Octavianus. După ce Antonius, colegul său, este
înlăturat, se instituie în urma cuceririi Egiptului, Principatul, o alianță politică între

3 Immanuel Geiss, op. cit. , p. 145.
4 Ibidem , pp. 146 -147.
5 Norman Davies, op. cit. , p. 168.

7
Octavianus Augustus și Senatul Roman. Republica devine Imperiu. Au loc schimbări
profunde în tot ce înseamnă constituția statului, deoarece, Roma devenise hegemonul
lumii mediteraneene realizând o fuziune a tuturor civilizațiilor de aici.
Granița Imperiului se stabilește pe Rin, în nord, din cauza înfrângerii din Pădurea
Teutoburgică. După moartea lui Augustus, care devenise Pater Patriae, începe Dinastia
Iulienilor, ce debutează cu Tiberius, și se termină cu Nero (68 d.H.r.)6.
Împeriul cunoaște o dezvoltare fără precedent, fiind ocupate Tracia, Britania și
întreaga Asie Mică. În urma unui nou război fratricid din 68 -69 d.H.r., se instalează la
putere Dinastia Flavienilor, reprezentatăde Vespasian, Tit și Domițian. Acum are loc
distrugerea Ierusalimului iudaic.
Odată cu venirea lui Traian la conducerea Imperiul ui, avem în față dezvoltarea
maximă a statului, fiind cucerite Dacia și Mesopotamia. Dinastia Antoninilor
echilibrează statul Roman și amână seria de crize de mai târziu. După lui domnia lui
Comodus, începe Dinastia Severilor, în timpul căreia Roma cunoașt e o ultimă
dezvoltare. Prin legea „Caracalla”, toți oamenii liberi din Imperiu devin cetățeni
romani7. După căderea ultimului împărat legitim, urmează o epocă anarhică a
împăraților soldați, cu uzurpări și revolte în tot statul. Roma își pierde importanța ca
oraș, Senatul nu mai reprezintă o forță reală în stat, cultura și economia intră în regres.
Sunt ridicați 22 de împărați în 50 de ani.
Acum încep marile migrații ale barbarilor, în frunte cu goții, care -l ucid pe Decius
în luptă (251 d.H.r.). Acest vid de putere necontrolat dăinuie până la venirea lui
Dioclețian, care în 291 instituie tetrarhia8.
După abdicarea lui Dioclețian în 305 d.H.r., Imperiul se afundă în noi războaie
civile până în 324, când împăratul Constantin cel Mare reface unitatea statului. Criza
ce cuprinsese de un secol lumea romană, este temperată de Constantin cel Mare prin
intermediul unor reforme, însă nefinalizate. După moartea sa, reîncep luptele pentru

6 David Shotter, Augustus , trad. Irina Ciornei -Sand u, Ed. Artemis, București, 2003, p. 27.
7 Immanuel Geiss, op. cit. , p. 163.
8 Norman Davies, op. cit. , p. 164.

8
putere, iar statul roman este atacat de barbari din toate părțile. Romanii proced ează
clasic în această situație, alternând campaniile militare cu diplomația. Iulian Apostatul
încearcă să reînvie păgânitatea romană, dar reformele sale eșuează.
O ultimă glorie romană o trăiește statul prin reunificarea din 394 înfăptuită de
către Teodos iu cel Mare.
Încă din 330, capitala Imperiului se mută de la Roma la Constantinopol. După
395, Imperiul se scindează definitiv, partea apuseană stabilindu -și centrul la Ravenna,
iar Răsăritul păstrează capitala Constantinopol.
Popoarele barbare devin și ma i prădalnice, mai ales după 375, când hunii năvălesc
în nordul Mării Negre și distrug regatul ostrogot. Roma este incendiată în două rânduri,
în 410 și 455 de către barbari. Societatea romană începe să se ruralizeze, iar barbarii se
romanizează9.
Imperiul de Apus suferă mai multe invazii, au loc o serie de uzurpări, iar crizele
sociale se țin lanț. În 451, hunii conduși de Atila, sunt respinși cu mare greutate.
Provinciile de Apus sunt ocupate ulterior de barbari, care organizează aici regate.
În R ăsărit, Imperiul rezistă datorită structurilor foarte puternice, dar în 476
Imperiul Roman de Apus, cade definitiv, Roma devenind un oraș provincial, unde
episcopul de aici preia frâiele conducerii10.
Istoria romană se întinde pe o perioadă de aproape o mie de ani, cunoaște o serie
de evenimente cruciale care transformă statul dintr -un orășel provincial, într -un imens
Imperiu, iar apoi, după 476, Roma este redusă din nou la statutul de oraș provincial.
Aceeași stare o întâmpină și religia romană, ea evoluând de la credințele
tradiționale rustice, atinge apogeul prin cultul imperial al lui Augustus, se sincretizează
cu toate credințele și misterele orientale, decade, fiind înlocuită de triumful
creștinismului. Religia romană este una fabuloasă și fără preceden t în istoria lumii.

9 Claudiu Neagoe, O istorie a Europei medievale , Ed. Universității din București, 2016, p. 22.
10 Ibidem.

9
II. IZVOARELE RELIGIEI ROMANE

Religia vechii Rome, spre deosebire de celelalte religii ale lumii antice, dispune
de o literatură religioasă destul de lacunară și fragmentată, ținându -se însa cont de
grandoarea împeriului pe care a repezentat -o. Totuși, ne -au rămas o mulțime de referiri
ale autorilor și istoricilor antici pe care îi voi aminti în cele ce urmează.
Cato cel Bătrân, în lucrarea De Rustica , vorbește de o mulțime de ritualuri și
invocații magice, particulare, practicate î n cadrul religiei romane11.
De asemenea, istoricul latin Terențius Varro (116 -27 î.H.r.), în lucrarea sa celebră
Antiquitatum humanorum et divinorum libri XLI , vorbește pe larg despre religia
conaționalilor săi. O parte a lucrării s -a păstrat în lucrarea Fe ricitului Augustin De
civitate Dei . În scopul cunoașterii vechii religii romane, din cele mai vechi timpuri, tot
Terențius Varro face lumină în domeniu. Oratorul Cicero, în lucrările sale De natura
Deorum , De finibus și De Divinațione sau De legibus , oferă informații cu privire la
zeitățile lumii romane. Poeții Virgiliu, Ovidiu și Properțiu, vorbesc succint ce -i drept,
despre riturile romane și despre eroi. Eroii din Eneida a lui Virgilius devin buni
cunoscători ai religiei și împlinitori riguroși ai rituri lor. Deși vehciul calendar roman,
numit fasti, acoperă doar 6 luni din an, din ianuarie până în iunie, este prezentat în
lucrările poetului Ovidius.
Horațiu în lucrarea Carmen Saeculare , descrie un imn închinat unei sărbători
religioase, petrecute în anul 16 d.H.r.12.
Istoricii latini precum Plutarch, Pliniu cel Bătrân, Dionysios, Titius Livius sau
Polibyus în lucrările lor, vorbesc de diferite rituri închinate zeităților tradiționale. Mai
târziu, învățatul roman din sec. IV, Macrobiu, arată o interpretare î n manieră filosofică
a păgânismului roman vechi în opera sa ce poartă numele Saturnalia.

11 Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Achimescu , Istoria și filosofia religiilor , Religiile lumii antice , Ed. Basilica,
București, 2015, p. 343.
12 Ibidem , p. 344.

10
Bineînțeles, au fost istorici vechi, creștini, a căror preocupare a reprezentat -o
studierea religiei romane; aceștia au făcut apologetică, apărând religia creștină, și
aducând argumente contra religiei romane. Printre gânditorii creștini din primele
veacuri, amintim pe Tertulian din Cartagina, Arnobyu, Desyca, Lactanțiu sau pe
Fericitul Augustin13. Pe lângă aceste scrieri, informații prețioase referitoare la religia
roma nilor, le găsim și în alte locuri. De exemplu, sunt multe inscripții publice care
vorbesc despre rituri, monedele au incizate figuri mitologice, actele publice vorbesc
despre anumite ritualuri iar altarele păstrate din vechime au bazoreliefuri cu zei și
picturi antice. De exemplu, picturile din temple și nu numai, redau anumite scene din
viața religioasă a omului roman (sacrificii, invocații, procesiuni)14.

13 Pr. Prof. Univ. Dr . Nicoale Achimescu, op. cit. , pp. 343 -344.
14 Ibidem , p. 344.

11
III. ÎNCEPUTURILE RELIGIEI ROMANE

III.1. Totetismul roman
Istoricii care au cercetat începuturile religiei romane, au considerat că respectivul
popor n -a avut de la început ideea de zeitate foarte bine conturată, și nici un bogat ritual
public, ci religia, trece pintr -o etapă dinamică, unde în locul zeilor erau d oar niște
spirite simple ale strămoșilor sau ale unor animale, nu existau mituri sau eroi, iar
întreaga existență se conducea după spiritele naturii, sau chiar natura era numită
„numina”15.
Cunoscutul istoric al religilor europene, George Dumezil, a afirmat că romanii nu
au avut de la început ideea de zei asemenea olimpienilor, care trăiau pe înălțimi, astfel
că prin „numen” ei înțelegeau forța naturii, ca entitate la care se raportau în ritualurile
simple, apoi zeii erau văzuți diferit de religia olimpiană și spre deosebire de zeitătile
grecești, nu aveau comportamente omenești16.
Totuși, nu se poate afirma în mod cert dacă în religia romană primară avem de –
aface cu totetism sau dacă avea elemente ce țineau de totetism. Dar, față de începuturile
celorlalte re ligii ale antichității, în religia romană, urmele acestuia sunt mult mai sărace.
Dacă romanii venereau totemurile, acestea reprezentau împrumuturi de la etrusci
probabil. O reprezentare totemică ar fi cea a lupoaicei, care ia alăptat pe Remus și pe
Romulus . Poate că venerarea lupoaicei a reprezentat o reminiscență a religiei totemice
arhaice.
Trebuie să afirm că triburile italice au ieșit târziu din faza neoloticiă a cuprului,
epocă în care totetismul era predominant, deci înainte de 753 î.H.r. În centrul I taliei,
totetismul nu dispăruse. O urmă a acestuia o regăsim într -o legendă umbro -sabelică în
care se relatează faptul că după invazia triburilor etrusce, în urma strămutărilor, un trib
italic a urmat în peregrinarea sa un taur, altul a urmat o coțofană, i ar al 3 -lea a avut ca

15 Pr. Prof. Univ. Dr . Nicolae Achimescu, op. cit. , p.344.
16 George Dumezil, Arhaic Roman Religion , trad. Philip Krapp, Ed. The Johns Hopkins University Press, 1970,
p. 120.

12
animal sacru un lup. Triburile respective au înființat orașul Bouvian, altul a stat la baza
constituirii poporului picent, iar al 3 -lea trib se tragea din lupi. Totuși, e complicat
faptul de a accepta că legenda vorbește de timpurile totemice. Dincolo de presupuneri,
în religia romană clasică, nu se regăsește o evoluție a totetismului, iar aceasta rămâne
un mister17.

III.2. Componente italice în religia romană
Religia romană preurbană sau preetruscă, numită uneori astfel, se sincretize ază în
două curente religioase ce se interpătrund. Caracterul mediteranean indigen, este
ilustrat de zeități simple și primitive ale cultului fecundității; spirite ale fecundității și
ctonice care stăpânesc fertilitatea, ele fiind îndeosebi, de gen feminin , supuse mamei
Terra18.
Există de asemenea, și zeități masculine în acestă religie primară. Trecătorile din
munți sau pasurile au fost numite de vechii romani cu denumirea de Quirinal, fiind
stăpânite de zeitatea Quirinus. Zeul luminilor nocturne, Summanus, era stăpân peste
capitoliu, iar Terminus, guvernator al limitelor și al hotarelor, stăpânea granița romei.
Munții și mai exact văile prăpăstioase sunt în grija lui Veioviz. Saturnus rămâne zeu al
fertilității ce va guverna apoi Italia, pentru că această d enumire o avea regiunea în
timpurile străvechi. Lupta legendară conform căreia Iupiter îl detronează pe tatăl său
Saturn, transpune mitologic episodul sosirii popoarelor indo -europene. O altă
componentă este cea indo -europeană. George Dumezil, bazându -se pe ritualurile
sacerdotale, pe izvoare din literatură, subliniază faptul că stăpânirea asupra zeilor
romani o deținea Trinitatea corespondentă tripartiției funcționale a lumii romane din
acele vremuri: Iupiter, zeitatea solară, Marte, zeul războiului și al războinicilor, și
Quirinus, zeul păcii, bogăției și vegetației19.

17 S. A. Tokarev, Religia în istoria popoarelor lumii , Ed. Politică, București, 1986, p.365.
18 Marcel Le Glay, Istorie romană , Ed. Historia, București, 2007, p. 42.
19 George Dumezil, op. cit. , p. 131.

13
III.3. Componentele etrusce și grecești
Romanii au preluat de la etrusci organizarea civică și statală, dar și pe cea
religioasă. Astfel, religia romană a fost în mod fundamental influențată de preocupările
importante ale etruscilor. Aceste trei coordonate de influență etruscă sunt: fertilitatea,
obținerea victoriei pe câmpul de luptă și moartea. Din timpuri imemoriale, primele
forme de cult romane aveau la bază fecunditatea și bogăția pământ ului, a ginților și a
turmelor. Zeitățile fecundității de origine etruscă sunt: Pali și Faunus, ale căror culte se
numeau Palilia și Lupercalia; erau zeități pastorale, iar sărbătoarea Fordicida avea în
centru pe Geea, oferindu -i ca jertfă 30 de vaci, iar sărbătoarea Saturnalia avea în centru
ciclul cerealelor20.
În luna martie, prima în calendarul roman, aveau loc sărbătoarea salienilor,
etruscă la origine, cu rituri războinice, apoi sărbătoarea equiria prin care se purificau
armele și în special caii; urma apoi Tubilustrium, sărbătoarea trompetelor de luptă. În
octombrie, tot zeității războiului, îi erau închinate diferite rituri de purificare:
Armilustrium , Tigillul sororium și October equos21.
În luna februarie, aveau loc purificările Lupercalia și Regifugium , iar toată luna
era dedicată sarbătoririi morților. Influențele grecești pătrund în cultura romană în sec.
VII-VI î.H.r., totodată și cele privind riturile religioase. Acestea sunt greu de despărțit
de cele etrusce.
Cultele noi grecești, vin pr in intermediul Latiumului și sunt convertite în zeități
precum Minerva și Dioscorii, iar zeița Ceres, vine prin intermediul Siciliei. Gândirea
și spiritualitatea pitagoreică influențează riturile vechi, iar în sec. VI -V, avem de -aface
cu o religie transfor mată, diferită de cea tradițională, pastorală22.

20 Marcel Le Glay, op. cit. , p. 43.
21 Theodor Mommsen, Istorie romană , vol I., ed. a 2 -a, trad. Joachim Benno Nikolaus, Ed. Polirom, Iași, 2009,
p. 130.
22 Ibidem , pp. 132 -135.

14
IV. Mitul lui Romulus

Spre deosebire de Grecia antică, Roma n -a cunoscut un cult foarte dezvoltat al
eroilor. Răspunsul ar putea fi acela că mitologia romană a fost influențată și copleșită
de cea elină, iar legendele despre eroi nu au putut avea o amploare foarte mare.
Legenda întemeierii Romei, are o importanță capitală deoarece, prin ea putem înțelege,
religia în esență, care se reflectă aici. Suma mitologică descrie totodată diferite realități
populare și mitologice ale timpului. Legenda spune că, Roma, a fost întemeiată în jurul
anului 753 î.H.r., iar acest lucru capătă veridicitate din cauza faptului că în
descoperirile arheologice confirmăm cele spuse. Centrul Urbei pare că a fost locuit înca
de la mijlocul sec. VIII î.H.r. Principalele puncte după care se descrie întemeie rea
Romei vorbesc despre două etape care s -au succedat:
a) Venirea unui grup de fugari pe vatra Urbei23,
b) Uniunea dintre două grupuri de populație diferită.
Posibil ca poporul roman, sau etnia latină, să fi fost rezultatul sincretizării unor
populații vec hi neolitice, cu migratorii indo -europeni veniți din Alpi. Prin această
sinteză se explică nașterea poporului roman. Totuși, asimilarea etnică a reprezentat o
etapă de lungă durată, ce a continuat până înspre sec. IV -V d.H.r24.
Legenda lui Romulus sau a fra ților Remus și Romulus a fost consemnată de unii
istorici precum Titus Livius25. Amulius își detronează fratele, pe Numitor, regele Albei.
Pentru a -și păstra domnia, Amulius ucide familia fratelui său și o obligă pe prințesa
Rhea Sylvia să devină vestală. Z eul Marte o însămânțează pe aceasta, dând naștere la
doi băieți: Romulus și Remus. Gemenii sunt abandonați după obiceiul vremii de către
Amulius pe malurile Tibrului. Ei sunt găsiți de lupoaică și alăptați o vreme. Sunt aflați
apoi de un păstor care -i creș te în gospodăria sa. Ajunși bărbați maturi, îl înfrâng pe
Amulius, îl detronează, și îl ajută pe Numitor să -și recapete tronul. Ei se retrag totuși

23 Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase , vol. II, trad. Cezar Baltag, Ed. Științifica și
Enciclopedică, București, 1982, p. 107.
24 Ibidem , p. 108.
25 Titus Livius, Ab urbe condita , trad. Paul Popescu Găleșanu, Ed. Minerva, București, 1976, pp. 24 -25.

15
din Alba, și întemeiază un oraș pe locul unde au crescut. După ascultarea oracolului,
Remus alege Aventinul, iar Romulus, Palatinul. Acesta zărește un semn augural, un
stol de 12 vulturi, după ce Remus văzuse doar 6. Augurii dau dreptate lui Romulus și
acesta întemeiază Urbea. El trage apoi cu plugul o brazdă în jurul Palatinului ce
simboliza zidul orașului, iar șanțul, delimitarea sa. Prin aceasta, Romulus folosește
plugul pentru a arăta în viitor delimitarea orașului și locul porților acestuia. Din cauza
invidiei, dar și pentru a -i zădărnici extravaganța, Remus, printr -un gest de
ridicularizare, dintr -un salt t rece în orașul lui Romulus. În urma acestui gest, el își
găsește moartea din partea fratelui său, care a spus: „Așa va pieri oricine în viitor, dacă –
mi va călca zidurile”26.
Se vede clar ce caracter mitologic are legenda întemeierii Urbei. Această temă
este regăsită și în alte povestiri miraculoase în care se vorbește despre eroi: legendele
despre Sargon, Moise sau Cyrus. Idealul războinic al romanilor este redat de trimiterea
lupoaicei de către Marte să -i alăpteze pe gemeni. Eroul, trece printr -o inițiere, iar
primul pas îl reprezintă abandonarea pe malul râului și îngrijirea ce vine din partea unui
animal sălbatic. Urmează ucenicia eroului, în mijlocul unor oameni simpli și săraci,
ținându -se ascunsă adevărata identitate. Similar se întâmplă și în cazul lu i Cyrus. Ideea
răsturnării unchiului uzurpator și a conflictului dintre gemeni are o mare importanță.
Se pare că și în alte culturi există similitudini în ceea ce privește înființarea unei cetăți
prin brazda trasată în jurul acesteia. De asemenea, în chip ritualic, o cetate este distrusă
în primul rând prin dărâmarea zidului acesteia, trasându -se o brazdă peste ruine27.
Prin întemeierea legendară a orașului, se reactualizează mitul cosmogoniei.
Similitudini în ceea ce privește sacrificarea lui Remus, le avem în sacrificiul
cosmogonic al vremurilor primordiale de tip Purușa, Pan Ku sau Imir28.
În urma morții ritualice a lui Remus, se întemeiază o cetate al cărei destin va fi
unul fericit, concretizându -se prin nașterea poporului roman și începutul domniei lui

26 Titus Livius, op. cit. , pp. 18 -20.
27 Pierre Grimal, Civilizația Romană ,vol I., trad. Eugen Cizek, Ed. Minerva, București, 1973, pp. 89 -91.
28 Mircea Eliade, op. cit. , p. 108.

16
Romulus. Nu se poate stabili cronologia faptelor sau cum a fost modificată legenda
până a fost scrisă.
Punându -se în corelație cu alte credințe cosmogonice indo -europene, privind
nașterea unui popor, mitul întemeierii se pare că este foarte vechi. Trebuie să observăm,
mult mai pregnant, ce repercursiuni a avut legenda în conștiința poporului roman.
Acest sacrificiu sânge ros al lui Remus a fost primul în istoria religioasă și mitică a
Romei, rămânând viu în cântările poeților romani. Astfel, Horațiu, vedea drept păcat
original al romanilor, la aproape 700 de ani distanță, sacrificiul fiind necesar atunci,
deoarece cetatea trebuia să supraviețuiască în armonie. Totuși, prin uciderea lui Remus,
se vedea clar că Urbea va trebui să plătească cândva29. Romanii simțeau apăsarea unui
păcat săvârșit în timpuri mitice. Această fatpă va provoca o neliniște religioasă ce va
marca desti nul acesteia.
Romulus devine și rămâne în conștiința poporului roman, o figură exemplară, cu
toate că el comisese un fratricid. Caracterul său are mai multe particularități: este preot
și războinic, întemeietor și judecător. Succesori acestui rege, reîntem eiază Urbea prin
reformele ce le realizează. Numa Pompilius, succesorul direct, devine reformatorul
religios, aducând în prim plan cultul zeiței Fides Publica30, divinitate ce stabilește și
apără raporturile dintre etniile diferite ale unei cetăți. Servius Tullius, reorganizează
administrația Urbei, mărindu -i suprafața.
În urma războiului dintre romani și sabini, cărora le sunt furate femeile, apare
după multă vreme o reconciliere31.
Într-o formă istorico -legendară, se păstrează esențialul moștenirii europene . Cei
doi întemeietori, Tatius și Romulus, reprezintă complementarea dintre suveranitatea
magică și cea juridică, așa cum o reflectă și mitul Varuna -Mithra. Tatius, înțelept și
bine văzător, instituie Sacra și Leges , fiind devotatul „Ordinei Publice”, pe c ând
Romulus, semizeu războinic, devine protejatul lui Iupiter Feretrius. După acești regi,

29 S. A. Tokarev, op. cit. , pp. 349 -350.
30 Mircea Eliade, op. cit. , pp. 108 -109.
31 Titus Livius, op. cit. , p. 25.

17
orașul se dezvoltă sub toate formele. Aceste trei etape se manifestă în mitologia romană
sub personaje istorice, adică prin primii regi32.
Originile religiei romei nu trebuiesc cercetate doar în formele primitive, deoarece,
romanii, ca popor, se formează într -o epocă în care ideologiile culturii religioase indo –
europene erau încă foarte puternice. Moștenirea indo -europeană conține o tehnică și o
mitologie specifică, da r și o teologie coerentă și clar definită.
Mitologia și religia romană în genere, au avut parte de multe împrumuturi de la
popoarele din jur. Romanii îl asimilează pe Heracles cu eroul Hercule, de fapt, îl
adoptă, mulându -se foarte bine pe baza divinității ancenstrale italice a fecundității.
Acest erou legendar, semizeu, era binefăcător oamenilor, fiind invocat la începutul
fiecărei călătorii. Se făceau jurăminte în numele său („me hercle”), iar jertfele sale erau:
un taur și o junincă, sacrificate pe 12 au gust33. Tot din lumea grecească sunt
împrumutate divinități sau eroi precum: Castorii și Dioscurii, de la Castor și Polux.
Castorilor le erau consacrate sărbători precum „Marea Ceremonie a Călăreților”,
oficiată pe 15 iulie, cand avea loc fastuoasa cavalcad ă prin oraș, ce începea pe la poarta
principală, și se termina la templul închinat Castorilor. Prin aceasta se reactualiza
legenda conform căreia, după lupta de la Regillus, cavalcada Castorilor, a venit în
cetate pentru a anunța marea victorie. Legendele și mitologiile indo -europene au fost
camuflate în epopeea înființării Urbei, precum și prin sărbătorirea eroilor romani34.
Mitologia romană, deși nu este una bogată asemeni celei eline, a împrumutat de la
aceasta pe majoritatea eroilor, și le -a conferit dif erite sărbători asimilându -i lumii
romane. Întemeierea Romei, prin reactualizarea mitului de sacrificiu, a avut o
importanță deosebită și a devenit prilej de inspirație poetică pentru nenumărați autori
latini precum Titus Livius, Ovidius, Horațius. La fel ca religia în genere, mitologia
romană cunoaște același drum revoluționar, culminând cu sincretizmul din sec. I -III
d.Hr.

32 George Dumizil, op. cit. , p. 78.
33 S. A. Tokarev, op. cit. , p. 362.
34 Pr. Prof. Dr. Univ. Nicolae Achimescu, op. cit. , pp. 350 -352.

18
V. ZEII ROMANI TRADIȚIONALI ȘI TRIADA CAPITOLINĂ

V.1. Triada capitolină
Romanii, spre deosebire de greci, nu au avut de la început un panteon bine
organizat, astfel că la începutul istoriei lor aveau o triadă arhaică, putem spune, în care
erau grupați Iupiter, Marte și Quirinus, la care se adăugau Ianus și Vesta. Inițial,
patronul începuturilor, a fost Ianus, iar Vesta, reprezenta protectoarea orașului, în
epoca imperială. Lor li se adăugau o serie de divinități secundare sau locale destul de
importante. Clasificarea sau ierarhizarea lor nu era încă bine definitivată. Unii auto ri
au grupat astfel zeii din vremea lor arhaică: zei naționali și zei primiți de la etrusci și
greci. Celor 4 zei, Ianus, Iupiter, Marte și Quirinus, li se aduceau o devotio , adică o
adorare mai complexă. Ei erau urmați de Bellona și Larri, divinități ale războiului și
ale solului35.
Iupiter, divinitate urano -solară, avea drept responsabilități, multiple activități,
guvernând ploaia, sub numele de Iupiter Fluvius; de asemenea, stăpânea tunetele și
trăznetele, sub denumirea de Iupiter Tonatus și fulgerul, su b cognomenul de Fulguralis.
El era și zeul luminii și al zilei.
Încă de la început, Iupiter era venerat ca și zeitate a podgorilor și recoltelor de
toamnă. El îsi pierde aceste ultime caracteristici după ce Roma ajunge oraș deoarece
mediul citadin al Urbei nu mai corespundea ideilor agricole rustice. Din zeu agricol,
Iupiter devine zeu citadin, responsabil de problemele cetății, asemenea lui Marduk din
Babylon36.
Iupiter era căsătorit cu zeița Iunona, însă mariajul lor diferea de cel al cuplului
Zeus -Hera, f iind mai puțin complicat. Devenind Iupiter Optimus Maximus , el este
impus mai mult sau mai puțin după context noilor regiuni anexate. Idele sau zeițele de
la mijlocul lunii iunie, îi erau destinate zeului ca perioadă de sărbătoare publică.

35 Pr. Prof. Univ. D r. Nicolae Achimescu, op. cit. , p. 344.
36 Mircea Eliade, op. cit. , pp. 122-123.

19
Soția lui Iupite r, Iunona, își avea suveranitatea asupra cerului și mai era numită și
zeița fertilității, fiind prezentă la naștere. Probabil că Iunona a fost în timpuri arhaice
zeița lunii. Continuitatea familiei era asigurată de ea deoarece reprezenta și
protectoarea fe meilor. Astfel, luna iunie, numită arhaic și iunonius era considerată
ideală pentru încheierea căsătoriilor37. Ea mai era numită și iuno, regina care troneză
pe capitoliu alături de Iupiter, care -i era soț. Pasărea sacră închinată zeiței era gâsca,
mai ales că Roma fusese salvată de o mulțime de gâște atunci când avusese loc invazia
Galilor. Zilele de la începutul lunilor numite calende îi erau consacrate acestei zeițe38.
Pe vremea stăpânirii etruscilor, arhaica uniune treimică, formată din Iupiter, Marte
și Quirinus, își pierde strălucirea, fiind înlocuită de triada Iupiter -Iunona -Minerva,
apărută în timpul regilor tarquini. Se combină astfel elemente grecești ce se suprapun
influențelor etrusco -latine. În acest sens, Zeus al grecilor este asimilat de romani cu
numele etrusc de Iupiter Maximus Optimus . Acest cult va suferi nenumărate modificări
de-a lungul timpului, mai ales că triumful acordat de senat, generalului victorios, avea
loc sub patronajul acestui Iupiter. Astfel, triumfătorul, în timpul ceremoniei, devine în
mod mistic, dublul zeului și înaintează în car, încununat fiind cu lauri și îmbrăcat cu
hainele dedicate divinității spre Capitoliu. Lui Iupiter îi este arogat legământul din
templu, și tot lui, inscripția de consascrare, deși Minerva și Iunona sunt prezente în
jurul marele zeu titular. Cu toate acestea, Iunona este regina, lucru surprinzător, având
în vedere caracterul absolut de Republică al Statului Roman. Această caracteristică, de
regină a zeilor, este păstrată și nu dispare cum s -a întâmpla t cu unele însușiri ale altor
zei, pentru că păstra ideologia religioasă indo -europeană: deține regalitatea sacră, forța
războinică și prosperitatea statului39.
Trebuie să afirmăm faptul că, Triada Capitolină, nu continua vreo tradiție
ancestrală a Romei. A dăugarea în respectiva triadă a Iunonei și a Minervei, a
reprezentat opera etruscilor, Iupiter rămânând ca o reminiscență a lumii indo -europene.

37 Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației , vol. I., Ed. Științific ă și Enciclopedică, București, 1985, p.
744.
38 Eliade Culianu, Dicționar al religiilor , trad. Dan Petrescu, Ed. Polirom, Iași, 2007, p. 337.
39 George Dumezil, op. cit. , p. 146.

20
Triada Iupiter -Iunona -Minerva prezida în mod sigur panteonul roman din vremea
cuceririi etrusce40.

V.2. Panteon ul roman
Unul dintre cei mai cunoscuți zei ai panteonului roman a fost Marte. La început,
Marte reprezenta o divinitate a vegetației primăverii, fiind cel ce renăștea natura,
închinândui -se luna martie, ce -i poartă chiar numele. Se află într -o relație apro piată cu
zeul Sylvanus al păstorilor. Chiar după ce Marte îsi ia atribute războinice, rămâne o
divinitate pusă în legătură cu natura41.
Marte are o importanță colosală în viziunea romanilor, deoarece prin el a fost
născut Romulus întemeietorul. Zeul o însăm ânțează pe Rhea Sylvia, și aceasta, ca
vestală, naște doi gemeni. Ulterior, ea plătește pentru fapta zeului, fiind alungată din
templul vestalelor și chiar închisă. Ea este eliberată de fiii săi după mulți ani. Soldații
romani, invocau pe câmpul de luptă n umele zeului, iar prin aceasta li se sporea puterea
combatativă. La plecarea la oaste, generalul ce conducea armata venea în templul
acestuia și striga: „Mars vigila!”. Lui îi erau consacrate sărbători precum Equirria (27
februarie/14 martie), Tubilustrium (23 martie/23 mai) și Armilustrium (19 octombrie);
aceste sărbători se oficiau primăvara și toamna când aveau loc campaniile militare42.
Din mitologia sabină, romanii au preluat pe zeul Quirinius, care era tot un zeu al
războiului, fiind identificat cu Mar te și având ca dublură pe zeul Ianus. Ulterior, a fost
inclus în triada romanilor, din care mai făceau parte și Iupiter și Marte. Asemenea lui
Marte, Quirinus a fost adorat la început ca stăpân al vegetației, apoi era desemnat ca
mânuitor al suliței . Supra punându -se din punct de vedere cultural lui Romulus, i -a fost
consacrată sărbătoarea numită quirinalia , ce avea loc pe 17 februarie43.

40 Mirce Eliade, op. cit. , pp. 124 -125.
41 Raymond Bloch (coord.), Roma și destinul ei , vol. I., trad. Barbu și Dan Lușanchi, Ed. Meridiane, București,
1985, pp. 76 -77.
42 Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Achimescu, op. cit. , p. 346.
43 Ibidem , pp. 345 -346.

21
Ianus, zeu al oricărei intrări și ieșiri, a fost cel mai arhaic dintre toate divinitățile
italice, personificând sfârșitul și începutul, numele său însemnând „ușa casei”. Avea o
reprezentare duală, ca persoană cu două infățișări, privind în spate și în faț ă. Uneori, în
vremea arhaică, era responsabil de obținerea victoriei44. De aceea, în vreme de conflict
militar, ușile templului său erau deschise, iar în timp de pace, aceste uși duble erau
închise. Luna ianuarie i -a fost consacrată lui Ianus, deoarece, era considerat divinitatea
începuturilor – începutul timpului, nașterea zeilor, mai ales că în această lună oamenii
ies din anul ce a trecut și privesc spre cel ce vine. Sărbătoarea destinată lui purta numele
de Agonalia și se pare că a fost inaugurată de Rom ulus în persoană. După cum arată
virgilius, zeița Vesta era considerată ca fiind divinitatea casei și a vetrei. Ea mai era
numită și zeița focului habitual, fiind fiica zeului Saturnus, zeu al focului în general,
identificată ulterior cu Hestia, din lumea elină. Triburile italice arhaice, caramuri ale
indo-europenilor, aveau o deosebită adorație față de divinitatea focului, deoarece
acesta trebuia menținut continuu și se evita stingerea deoarece aprinderea lui necesita
în acea vreme unele dificultăți. Mai m ult, satele arhaice romane, aveau un foc public,
pe care îl întrețineau în mijlocul vetrei ( focus publicus)45.
După relatarea lui Plutarch, regele reformator Numa Pompilius, construiește
templul zeiței Vesta, în Roma, care era întreținut la început de 4 pre otese, numite
vestale, care erau fecioare ( vestalis virgo ). Dacă vestala căreia îi era încredințată
păzirea focului într -o zi nu -l întreținea, era aspru pedepsită. Tot în vremea regelui
Numa, focul era aprins cu ajutorul unei oglinzi concave ce reflecta lu mina solară46.
Zeitatea meșteșugurilor, a științelor și a artelor se numea Minerva, asimilare a
Atenei grecești. După cum zeitatea elină s -a născut din capul lui Zeus, tot așa și
Minerva a luat naștere din jupiter însuși, fără a fi născută de o zeitate femi nină. Probabil
că numele ei se corelează cu termenul latinesc mens ce înseamnă rațiune. Avea
reprezentare umană, îmbrăcată cu armură și purta scut47.

44 Raymond Bloch, op. cit. , p. 77.
45 Mircea Eliade, op. cit. , p. 124
46 Ibidem .
47 Pierre Grimal, op. cit. , p. 93.

22
La Roma, ea apare ca simbol războinic al orașului, deși cultul ei era mai complex
la celelalte triburi ital iene. Sărbătoare Quinquatres ținută la 19 martie, era dedicată
acesteia la care luau parte în special meșteșugarii, artiștii și poporul. În acest context,
tinerii își aduceau banii, destinați lecțiilor meșteșugărești (minerval), se aduceau apoi
sacrificii, iar mai târziu se organizau și lupte de gladiatori.
Zeița frumuseții romane purta numele de Venus, ocrotind din timpurile vechi
vegetația și fertilitatea. Personifica în această postură, grădinile și livezile, stăpânea
bogăția florală și natura în ansambl ul ei, iar ca plante îi era destinată mirtul. Lebăda era
pasărea ce o reprezenta pe zeiță48.
Vechea zeiță a maternității în Italia, pre -grecească, dar și după aceea, era Diana,
având control asupra vegetației. Cultul ei suferă nenumărate modificări, astfel că în
sec. I, o găsim pe zeiță sub denumirea de Diana Melifica și avea o nouă atribuție.
Proteja pe apicultori și era stăpâna albinelor. Sub acest aspect se răspândește venerarea
ei în Dacia romană49.
Romanii aveau o divinitate a norocului și a șansei numit ă Fortuna, simbolizând
destinul supus al hazardului orb. Ea era și zeița abundenței, de aceea ținea în mâna
dreaptă destinele universului și în mâna stângă Cornul Abundenței . În cultul roman,
Fortuna patrula pe de -o parte întâmplarea, nesiguranța și norocu l sau insuccesul, iar pe
de alta, patrona bunăvoința zeilor, astfel că, ea era întruchiparea alegorică a destinului
uman, supus zeilor dar și hazardului.
Pe de -o parte, Fortuna, în credința populară, dirija norocul mărunt în zaruri, în
câștiguri ușoare, da r devine și zeița oracolelor, ghicind viitorul. În Dacia romană, zeița
purta denumirea de „Fortuna Daciarum”, în cinstea căreia au fost ridicate o serie de
temple50.
Existau mai mulți zei în panteonul roman, de diferite ranguri, având o importanță
mai mică sau mai mare. În acest sens îl amintesc pe Vulcan, zeul focului, dar și

48 Ibidem .
49 Dumitru Tudor, O scurtă istorie a Daciei , Ed. Științifica și Enciclopedică, București, 1979, p. 97.
50 Ibidem.

23
meșterul armelor. Neptun era asimilat lui Poseidon. Urma Mercur, zeitatea comerțului,
și Saturn, al culturilor și al celor săraci. Lupercus era o divinitate mai mult pastorală,
protejâ nd pe om împotriva lupilor, capătă apoi suveranitate asupra pășunilor, și
răspundea de prosperitatea animalelor. Bachus, sau Liber Pater , asimilat lui Dyonisios
al elinilor, era protectorul viticulturii și al viței de vie51.

51 Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Achimescu, op. cit. , p. 347 -348.

24
VI. AUGUSTUS ȘI CULTUL IMPERIAL – REFORMELE
AUGUSTINIENE

V.1. Reformele lui Augustus în religie
Octavianus Augustus, primul principe al romei, schimbă prin intermediul
reformelor, din temelie, constituțiile romane. Printre reforme, remarcăm pe cele de
ordin r eligios. Multă vreme, respectarea practicilor religioase au fost amenințate de
viața decadentă a romanilor, din ultima fază a Republicii. De exemplu, în 186, Senatul
a reacționat împotriva cultului dionisiac ce submina morala romană prin intermediul
orgiil or ce -l însoțeau52. În vremea republicană, religia căpătase un rol politic de a
proteja interesele statului. Oamenii, încep să arate un interes tot mai nesemnificativ
practicilor religioase iar curentele filosofice puteau deveni concurente serioase tuturor
cultelor romane tradiționale. Influențele străine au început să fie considerate de
majoritatea oamenilor politici, drept subversive, iar cultele acestora orgiastice,
deoarece incita populația la o viață morală dezorganizată.
Augustus, vrând să refacă imagi nea statului de odinioară, se întoarce la vechile
zeități tradiționale, cărora le face o mare propagandă. Prin pietas , se asigura
continuitatea divină, statul era protejat și prosfera mai ales că unii oameni politici
considerau că războaiele civile și alte calamități se abătusera asupra Republicii din
cauza furiei zeilor tradiționali, ce fuseseră neglijați. Dacă Augustus pretindea că
reprezintă reformatorul Republicii, reforma religioasă era necesară53.
Octavianus reface o mulțime de temple abandonate din în treg imperiul. Ulterior,
funcțiile clericale sunt reînnoite iar președintele suprem al preoților romani devenea el
în persoană. Devine pontifex maximus , după moartea lui Lepidus din anul 12 î.H.r.
Reforma religioasă cunoaște apogeul în anul 17 î.H.r., când se organizează un festival
închinat lui Apollo și Dianei. Pentru a conferi credibilitate ordinii statului și a religiei
din trecut, accentuează importanța pe care o reprezintă pentru el legătura dintre zeii

52 Marcel Le Glay, op. cit. , pp. 194 -195.
53 David Shotter, op. cit. , p. 72.

25
tradiționali și zeul Apollo, protectorul său per sonal. De asemenea, în scopul revigorării
familiei și a moralității acesteia, Augustus acordă o importanță deosebită divinităților
casnice Lares și Peneates , precum și zeiței tradiționale Vesta54.
Practicile tradiționale, revigorate, erau puse în slujba st atului regenerat.

VI.2. Cultul imperial, de la Augustus la împărații soldați
Privind originile cultului imperial roman, istoricul contemporan Marcel Le Glay,
oferă trei variante de ipoteză:
a) Origini grecești și autocratice orientale. În lumea orientală și în special cea
elenistică, persoana regală, dar și marii eroi, erau divinizați mai mult sau mai puțin.
Alexandru cel Mare, căruia i se recunoaște calitatea de nou Hercules (Heracles) a
devenit un nou model de divinizare. Regii elenistici, preluând exemplul lui Alexandru,
dar și al vechilor regi persani, au început să fie văzuți drept zei în viață. Unor generali
romani, veniți în contact cu cetățile helenice, li se acordă onoruri divine55.
b) Origini tradiționale. Regii legendari ai Romei arhaice erau considerați a fi de
origine divină. Cum Octavianus repusese în drepturi tradițile arhaice, era firesc să fie
comparat cu acești legendari semizei. Caesar a fost divinizat și după moarte, el
desci ndând din Venus. Augustus fiind nepotul reformatorului, avea calea spre
divinizare deschisă56.
c) Acțiuni indigene. Mai mulți generali și politicieni, sprijiniți de Octavianus, în
ocuparea de posturi de conducere în provincii, ca forma unui omagiu, ridică d in propria
inițiativă, mai multe temple în cinstea lui. Noua concepție de om și zeu, din conștiința
provincialilor, avea să fie adusă în Urbe57. Apoi, Imperiul în esență și provinciile
apusene în mod special, vedeau în Augustus, salvatorul public. Iar acest salvator
trebuia divinizat după moda orientală. Acesta restaurează și înnoiește religia romană
tradițională. Principele, cum va fi numit până la Dioclețian, devenea unicul suveran al

54 Ibidem , p. 73.
55 Marcel Le Glay, op. cit. , pp. 195 -198.
56 Ibidem.
57 Marcel Le Glay, op. cit. , pp. 199 -200.

26
sacrului și profanului. Prin această modificare a religiei arhaice, ea n u se dizolva, ci se
revigora pentru o perioadă lungă de timp58. Puterea împăraților din viitor se sprijină,
cel mai mult pe caracterul religios al cultului imperial. El este marele preot, dar unii
principi, precum Nerva, cumula mai multe funcții preoțești. Respectivul a aparținut în
timpul guvernării, celor mai importante colegii preoțești: augurilor, pontifilor,
quindecemvirilor și epulonilor. De la Augustus, suveranii reali ai Romei controlau
sacerdoțiile, numind în funcțiile preoțești (pe care nu le ocupa u) pe cine voiau.
Începând cu Traian, principii, prin devoțiunea personală față de un anumit zeu,
atrăgeau protecția acestuia asupra imperiului59.
Traian îl face pe Hercule din Gades beneficiarul credinței sale. Semizeului i se
acordau urări, medalii, jocuri. Împăratul Romei avea posibilitatea să -i onoreze pe zei
prin baterea de monezi.
Tot persoana imperială își arăta legătura cu zeii romani, prin construirea și
reconstruirea de edif icii închinate acestora; în acest sens, Hadrian, un mare constructor
de temple, i s -a acordat titlul de Campion al religiei tradiționale60.
Cultul imperial inițiat de Augustus și sistematizat de Vespasian din punct de
vedere individual, imperial, citadin ș i provincial, se adresa și împăraților morți, dar și
celor în viață, aceștia asociindu -se unor zei sau chiar Romei însăși, iar cultul cunoaște
o largă răspândire îndeosebi în sec. II d.H.r. Cultul imperial se unea cu teologia Ioviană,
astfel începând cu Au gustus, principii erau numiți Iupiter sau Iovius în persoană.
Asocierea era foarte interesantă, deoarece suveranului îi erau delegate puterile zeului
pe pământ, sau reprezenta pe Iupiter în persoană. Pliniu cel Tânăr, relatează faptul că
Traian, era aclama t de popor drept Iupiter Imperator , înainte de a lua domnia. În toate
reprezentările religioase, principalul zeu al pantenonului, este văzut într -o relație foarte
strânsă cu împăratul61. Iupiter intervine personal în favoarea împăratului atunci când
acesta este în pericol. De exemplu, Marcus Aurelius, este ajutat în chip miraculos de

58 David Shotter, op. cit. , p. 74-75.
59 S.A. Tokarev, op. cit. , p. 376.
60 Raymond Bloch, op. cit. , vol. II., p. 233.
61 Marcel Le Glay, op. cit. , p. 313 -315.

27
către marele zeu într -o luptă cu barbarii. Tot în sec. II, templele închinate Triadei
Capitoline, dar lui Iupiter în mod special, se înmulțesc în raport cu cele ridicate altor
divinități. Prin adorarea cât mai insistentă a zeului capitolin, împărații romani capătă
un caracter tot mai divin, prin asimilarea lor cu cel mai popular zeu al religiei romane:
Iupiter Optimus Maximus.
Cultul imperial se imbogățește prin zeificarea de dup ă moarte a împăraților. Dacă
în timpul vieții își demonstrase caracterul divin printr -o serie de fapte, după moarte,
principii, dacă nu sfârșiseră ca dușmani publici, și nu fuseseră șterși din memoria
colectivă, erau apoteozați62. Mai mult, unor împărați ro mani, li s -au apoteozat și soțiile
și surorile, acestea fiind numite auguste . Domus Augusta ocupa un loc de frunte din
sec. II în viața romană religioasă și politică63.
Cultul imperial devine mai bine conturat în cazul provinciilor sau a cetăților,
variind modalitățile divinizării de la o provincie la alta. Deși s -a considerat că era
superficial din cauza faptului că era oficial, cultul imperial se imprimă adânc în
conștiința populară. Se divinizau formele divine și divinizabile din persoana
Caesarului, se r ealizau sacrificii numeroase în onoarea sa, pentru sănătatea sa, și se
vedea clar că majoritatea locuitorilor imperiului arătau un sentiment real față de
împărat și nu doar omagii.
Împăratul era înzestrat cu două virtuții de bază: curajul și pietatea. Prim a se
manifesta în timpul luptelor, și principele avea un curaj nemaiîntâlnit, specific lui
Marte însăși64. Dar, începând cu Hadrian, aspectul războinic se diminuează, virtus
exercitându -se doar la vânătoare.
Pietatea sau credința reprezenta în persoana împă ratului forma desăvârșită a ei.
Plinius cel Tânăr vorbind despre Traian, își manifesta profund credința față de familie
sau zei. Forma de pietas culminează cu Antonim pius, care -și adaugă cognomenul de
credinciosul . Principiul de bază al guvernării, va fi de la Antonim pius un ideal în viață.

62 Ibidem , p. 316.
63 Ibidem , p. 317.
64 Mircea Eliade, op. cit. , p. 136.

28
Caesarii, în politica religioasă, nu au interzis oficierea cultelor străine ce inundase
Urbea, dar, pentru a sprijini vechile culte romane, au căutat să limiteze influența
acestora sau să le îngrădească răspândirea65. Totuși, această politică nu putea fi
perfectă, sau nu a avut un succes total, pentru că, mergea contra unei evoluții istorice
naturale. Vechile divinități, care au fost revitalizate, începând cu Augustus, reflectau
felul de existență caracteristic cetății -stat, și nu puteau corespunde realității de orice
natură a unui imperiu tri -continental66.

65 Marcel Le Glay, op. cit. , p. 318 -320.
66 Ibidem , p. 321.