SPECIALIZAREA TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTRORALĂ [629120]

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
SPECIALIZAREA TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTRORALĂ

IUDAISMUL ÎNTRE TRADIȚIE ȘI ÎNNOIRE

Coordonator științific :
Pr. c onf. univ. dr. BOLDIȘOR GEORGE ADRIAN Absolvent: [anonimizat] 201 9

1

CUPRINS:

INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 2
CAPITOLUL 1: IUDAISMUL TRADIȚIONAL ………………………….. ………………………….. …. 3
1.1 Începutul Iudaismului ………………………….. ………………………….. ………………. 4
1.2 Doctrina iudaică ………………………….. ………………………….. ……………………… 6
1.3 Cultul iudeilor ………………………….. ………………………….. ………………………. 16

CAPITOLUL 2: DE LA TRADIȚIE LA ÎNNOIRE ………………………….. ……………………….. 24
2.1 Sărbătorile tradiționale ale evreilor ………………………….. ……………………….. 25
2.2 Tradiția p osturi lor și iertarea păcatelor ………………………….. …………………… 31
2.3 Ceremoniile evreiești: Circumcizia ………………………….. ……………………….. 38
2.4 Răscumpărarea primului născut ………………………….. ………………………….. .. 43

CAPITOLUL 3: IUDAISMUL MODERN ȘI CONTEMPORAN ………………………….. ……. 45
3.1 Iudaismul reforma t ………………………….. ………………………….. ………………… 48
3.2 Iudaismul conservator ………………………….. ………………………….. …………….. 50
3.3 Evreii ortodocși . Hasidismul ………………………….. ………………………….. ……. 53
3.4 Sionismul ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 56
3.5 Evreii și iudaismul din zilele noastre ………………………….. ……………………… 58

CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 62
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 66

2
INTRODUCERE

Iudaismul a străbătut un trecut vechi de mai bine de patru mii de ani până să ajungă la
forma actuală, formându -se atunci când civilizații și imperii mult mai puternice se alcătuiau și se
descompunea u. Cu toate acestea, statornicia lui în timp se impune printr -o puternică schimbare,
adaptare și inovație permanentă, întrucât multe lucruri s -au modificat între iudaismul tradițional și
cel pe care îl întâlnim astăzi. Totuși, în toate timpurile, evreii au menținut o legătură strânsă cu
tradiția lor, însă aceș tia nu au încetat să -și adapteze tradiția pentru ca ea să răspundă și să satisfacă
necesitățile și întrebările epocii. Astfel, evreii au situat tradiția în centrul existenței lor , până ce
comunitatea evreiască modernă a venit să pun ă din nou problema autor ității aceste tradiții . În acest
sens, câteva reper sociologice încearcă să arate că tradiția continu ă să existe în viața evreiască și
să alimenteze conținuturile de sens ale noilor referințe de identitate evreiască .
Motivul alegerii acestei teme are la b ază dorința de a identifica principalele trăsături ale
iudaismului tradițional și de a descoperi modul în care acesta s -a dezvoltat în decursul timpului.
De asemenea, prin tratarea acestei teme putem vedea modul în care s -a modificat iudaismul de -a
lungul timpului și posibilitatea de a identifica ceea ce a rămas nealterat din credința primilor evrei.
Lucrarea de față nu tratează întreaga istorie a iudaismului, însă reușește să aducă în lumină
o parte importantă a acesteia. Astfel, lucrarea de față este str ucturată în trei mari capitole și
douăsprezece subcapitole, toate dintre acestea arătând modul în care a evoluat iudaismului, dar și
modul în care religia iudaică este înțeleasă și practicată astăzi. Primul capitol, intitulat Iudaismul
tradițional , trateaz ă începuturile religiei iudaice, ocupându -se, de asemenea, și de principalele
învățături teologice ale iudaismului, cu privire la Dumnezeu. De asemenea, în cel de -al treilea
subcapitol este prezentată practicarea religiei la evrei, cuprinzând elemente de c ult. În cel de -al
doilea capitol, intitulat Iudaismul între tradiție și înnoire , sunt prezentate ritualurile tradiționale
ale iudaismului , dar și modul în care acestea au supraviețuit de -a lungul timpului, cuprinzând
sărbătorile tradiționale ale evreilor, perioadele de post, dar și ritualurile legate de copii, mai exact
circumcizia și răscumpărarea primului născut. În ultimul capitol, intitulat Iudaismul modern și
contemporan , am prezentat modernitatea evreiască și implicațiile acesteia în dezvoltarea
iudaismului modern, arătând principalele confesiuni ce s -au desprins din iudaismul tradițional,
dezvoltându -se după propriile concepții. Astfel, am reușit să scot în evidență principalele învățături
ale noilor credințe iudaice, ci anume: iudaismul reformat , iudaismul conservator, religia evreilor
ortodocși, dar și mișcarea sionistă. În ultimul subcapitol am prezentat modul în care este practicat
iudaismul în zilele noastre, arătând ceea ce s -a păstrat din vechea credință iudaică.

3
CAPITOLUL 1
IUDAISMUL TRADI ȚIONAL

Istoria evreilor, atestată documentar, are o vechime de cel puțin trei mii de ani, începând
din vremea regelui David. Cu toate acestea, evreii au reprezentat un procentaj foarte mic în
ansamblul populației globului, dar influența lor în istoria l umii a fost enormă, atât religioasă, cât
și politică. Istoria arată că religia evreilor, numită iudaism, este una dintre marile religii, alături de
creștinism , islam, hinduism și budism. Se înscrie, de asemenea, între religiile clasice, între religiile
tradiționale și între religiile monoteiste.
Prin Scriptura lor, numită Tora, cunoscută creștinilor ca Biblia (Vechiul Testament), evreii
au dat întregii lumi monoteismul etic. Scriptura dă o anumită viziune istoriei, începând cu
momentul creației și închein d cu reconcilierea dintre divinitate și om. Evreii au fost cei care au
pus pe același plan, datorită acestei cărți sfinte, voința lui Dumnezeu și voința socială, susținând
că legea divină constituia baza societății civilizate.1
Totuși, mai mult decât credința, tradiția este cea care se află în centrul iudaismului, iar în
inima acestei tradiții se regăsesc textele, în primul rând Tora, textul revelat sau Legea. În toate
timpurile, evreii au menținut o strânsă legătură cu tradiția lor. Ei n -au încetat n iciodată s -o
cerceteze, s -o scotocească, s -o consulte, s -o discute, chiar, în unele cazuri să ajungă la o contesta,
dar cu toate acestea, evreii au impus -o fiecărei generații. Aceștia n -au contenit să-și adapteze
tradiția și să inventeze altele noi pentru ca ea să răspundă și să satisfacă permanent necesitățile sau
întrebările din decursul timpului. Evreii i -au atribuit un rol dinamic, situând -o în centrul existenței
lor, însă comunitatea evreiască modernă a început să zdruncine și să aducă din nou în veder e
problema autorității acestei tradiții.2
Astfel, prin această înnoire a iudaismului se ajunge la diminuare sau ștergere definitivă a
acestei tradiții iudaice, de unde reies felurite întrebări despre noțiunea de evreu și ce înseamnă
aceasta cu adevărat în zilele noastre. Dar pentru a dezbate aceste frământări ale poporului evreu,
trebuie să cunoaștem mai întâi cum era tratată religia evreilor, iudaismul, de către întreaga suflare
a poporului evreu încă din primii ani ai începutului existenței sale. Aceste lucruri le vom vedea în
cele ce urmează, reușind să vedem modul în care a evoluat iudaismul tradițional al poporului evreu
și ceea ce s -a păstrat de -a lungul timpului în structura acestuia din vechea religie iudaică.

1 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok, Introducere în iudaism , trad. Marcel Ghibernea, Ed. Hasefer, București, 2000, p. 9.
2 Regine Azria, Iudaismul , trad. Adina -Gabriela Georgescu Obracea, Ed. Compania Națională a Imprimeriilor Coresi,
București, 1996, p. 6.

4
1.1 Începuturile Iudaismului
Părerile sunt împărțite atunci când este vorba să știm unde și când apare pentru prima dată
în concepția ebraică ideea unui singur Dumnezeu, creator, suveran și abstract. Se știe că înainte de
a deveni monoteiști, iudeii sunt mai întâi politeiști, după exemplul celorla lte popoarele din Orientul
Mijlociu. Totuși, ceea ce are importanță este faptul că ideea unui singur Dumnezeu apare la evrei,
care devin mari apărători ai acestei credințe, chiar dacă se aflau în apoziție directă cu idolatria și
politeismul.
Monoteismul bi blic poartă în sine credința într -un Dumnezeu Creator, Unic și Universal,
dar pentru ca această idee să prindă contur trebuia să existe o umanitatea comună, deoarece unui
Dumnezeu -Unul îi corespunde o umanitate -una.3
La originile iudaismului se află mesaj ul biblic, acesta fiind considerat temelia religiei
poporului evreu . Istoria biblică a evreilor începe cu A braham, fiul lui Terah din Ur, descendent al
lui Sem. O plângere sumeriană despre căderea cetății Ur, descoperită la Ni ppur, în 1900, descria
„prăpăd ul total ” săvârșit de invadator, zidurile o rașului făcute una cu pământul, edificiile sale
transformate în c enușă, chiar și porțile sale erau pline de trupurile celor uciși. Au pierit puternici
și slabi, de foamete sau surprinși de foc în locuințele lor, iar cei care au găsit mijloace de a
supraviețui s-au risipit pe unde au putut . Familiile au fost dislocate , părinții abandon ându -și copiii ,
iar bărbații soțiile lor. Printre cei scăpați de la acest cataclism se afla o familie de nomazi arameeni,
care se oprise mai întâi la Haran , în nord -vestul Mesopotamiei, dar care, atrasă de prosperitatea
din Ur, își făcuse de ceva timp din acesta reședința sa. În fruntea acestei familii de refugiați se
găsea Terah, tatăl lui A bram.
Terah a reluat drumul către Har an cu fiii și întreaga sa familie , iasă el considera deja că
Haran nu va fi decât un popas provizoriu, întreaga regiune căzând în acea vreme pradă tulburărilor
și neliniștii generale. Cu toate acestea, Terah a murit , iar poziția de cap al familiei i -a reve nit în
mod firesc lui A bram, primul său născut. Dar A bram avea idei diferite de cele ale tatălui său,
Terah , care după cum se obișnuia pe atunci, era politeist , însă Avraam era monoteist.
Spre deosebire de A bram, Terah adora o pluralitate de zei falși, între ei probabil pe Sin,
zeul lunar, principala divinitate din Ur și din Haran . Abram a rupt idolatria și s-a dedicat slujirii
unui singur și unic Dumnezeu pe care îl recunoștea drept Creator al cerului și al pământului.
Tendințe și credințe monoteiste existau încă înainte de venirea lui Abram , dar ele nu
semănau deloc cu monoteismul lui Abram. În opoziție cu divinitățile celorlalte religii, ca de
exemplu, Anu, marele zeu din Sumer și Șemeș, zeul universal din Babilonia, Dumnezeul lui

3 Ibidem , p. 7.

5
Abram nu era un zeu al naturii, un zeu al cerului sau al soarelui , nu era nici măcar un zeu local,
limitat la un oraș sau la o tara. Creator al cerului și al pământului și a tot ce se afla pe acesta,
Dumnezeul lui A bram era independent de natură și de toate limitele geografi ce. Mai mult, contrar
celorlalte divinități , Dumnezeul lui A bram era în esență un Dumnezeu moral pentru care echitatea
și practica dreptății constituiau lucruri primordiale. Așadar, chemarea lui Avraam a stat la originea
formării poporului evreu, fiind înc ununată cu un legământ între Dumnezeu și oameni . De
asemenea , se poate observa faptul că Avraam apare ca părintele comun al celor trei principale
religii de origine semită, de aceea ele mai sunt numite și cele trei religii avraamice .4
După un popas temporar în Egipt, din cauza unei foamete în Canaan, Abram a revenit în
Neghev și s-a stabilit în câmpia Mam bre, nu departe de locul unde într -o zi avea să se ridice orașul
Hebron. Aici, o revelație îi va confirma ceea ce a presimțit de la bun început , ci mai exact că
eliberarea sa din Ur fusese un act providențial având un scop precis: „ Eu sunt Domnul, Care te -a
scos din Urul Caldeii, ca să -ti dau pământul acesta de moștenire ”.5 Apoi această promisiune a
fost ratificată printr -o alianță între Dumnezeu și Abram, prin care el urma să întemeieze un popor
nou, un popor ales de Dumnezeu , ales nu pentru a domina, ci pentru a sluji. Dubla semnificație a
acestei alianțe , aspectul ei local și aspectul ei universal , a fost, de asemenea, confirmată prin ritul
circumciziei, care a însoțit -o și a pecetluit -o. Mai mult, pentru a sublinia elementul universal al
acestui rit național , numele patriarhului, Abram, devine Abraham, din momentul circumciziei sale.
Acest nume nou, al cărui sens literal este „ tată a mulțime de popoare” indica faptul că promisiunile
alianței depășeau posteritatea fizică a patriarhului și că ele se refereau la toate semințiile
pământului care vor fi binecuvântate prin el și prin sămânța sa. Opera lui Abraham a fost continuată
de fiul său Isaac, iar după Isaac de către Iacob, cu care Dumnezeu a reînnoit alianța , cu toate
promisiunile pe care le conținea . Iacob a primit un nume nou, acela de Israel, d upă ce a luptat în
mod misterios cu un înger .
După Ab raham, istoria poporului evreu a cunoscut următoarele etape: ceilalți patriarhi,
robia egipteană urmată de Exod, dăruirea Torei și încheierea Legământului, cucerirea Canaanului,
judecătorii și monarhia, scindarea regatului, exilul babilonian, întoarcerea d in exil sub conducerea
lui Ezdra și Neemia, și domnia Hașmoneilor. Au urmat apoi: pierderea independenței, distrugerea
Templului de către romani și risipirea evreilor în lume („galut”). Acest nou exil avea să dureze
veacuri de -a rândul, marcate de pogromur i și prigoane care au atins paroxismul în timpul
Holocaustului, dar în final, statul evreu a fost reînființat.

4 Hans Kung, Iudaismul , Ed. Hasefer, Bucure ști, 2005, p. 31 .
5 Facere 15, 7.

6
În cei 3800 de ani care au trecut de la nașterea lui Abraham, cele două pietre de temelie ale
istoriei evreiești și ale poporului evreu au fost: ieșirea din Egipt și dăruirea Torei în Sinai. Tradiția
consideră într -adevăr Sinaiul drept locul în care poporul evreu a primit legile după care trebuia să
se conducă.
Sursele pe care se bazează cunoștințele noastre despre această perioadă sunt foarte vechi.
Totuși, nicio sursă nu datează din timpul lui Moise, cel care i -a fost revelată Tora, deoarece
tăblițele pe care au fost scrise primele texte biblice au dispărut. Din acest motiv, toate textele de
care dispunem trebuie să fie considerate ca o a doua, a treia sau o a patra versiune a unui original
care nu a supraviețuit timpului, fiind pierdut definitiv. Astfel, Moise este cunoscut drept
întemeietorul religiei evreilor , religie ce s -a păstrat până astăzi în statul evreilor. Iudaismul
întemeiat de Moise este o religie care a marcat profund civilizația și cultura umană.6
Biblia nu este singura sursă disponibilă despre începuturile iudaismului. Primul document
istoriografi c care ne este cunoscut există încă din timpul distrugerii celui de -al doilea Templu.
Arheologii au descoperit așezări omenești, atât obiecte, cât și documente scrise care au îmbogățit
și lămuresc scrierea biblică punând -o într -o lumină nouă.
Scrierile bi blice sunt mai mult decât o istorie sau o mărturie despre o anumită epocă.
Acestea conțin fundamente de la care pornește iudaismul, punând în strânsă legătură monoteismul,
poporul, țara, Legea sau Tora.7
Relevând modelul Alianței lui Dumnezeu cu Patriarhii, Decalogul are drept introducere
această declarație : „Eu sunt IHWH , Dumnezeul tău, care te -a scos din țara Egiptului… ”8; ea se
justifică prin eliberarea pe care Dumnezeu a înfăptuit -o pentru Israel. Sunt drepturile Sale
partic ulare asupra acestui popor, pentru a -l sluji pe El în lume, tot astfel cum pretențiile divine
asupra lui Abraham se întemeiau pe faptul că El l -a eliberat din cetatea Ur.
1.2 Doctrina iudai că
Tora (cuvântul semnifică „ învățătura ” prin excelență ) cuprinde doctr ina și practica, religia
și morala. Așa cum am văzut, ea este consecința directă a Alianței din Sinai în dubla sa
semnificație , universală și națională . Cele Zece Porunci indicau substanța și importanta misiunii
lui Israel ca „preot al lumii ”, în vreme ce alte comandamente aveau drept scop să ridice Israelul la
un grad de sfințenie ce trebuia să -l impună în calitate de națiune chemată să fie „sfântă pentru
Dumnezeu ”. Sensul acestei sfințenii este indicat de conținutul numelui său ebraic kadoș care,
indiferent de etimologia sa, exprimă o calitate constând în mod negativ printr -o „separare de ” și în

6 Radu Teodorescu, Îngerii în marile reli gii ale lumii , Ed. Altip, Cugir, 2013, p. 123.
7 Regine Azria, Iudaismul , p. 11.
8 Ieșire 20, 2.

7
mod pozitiv de o „consacrare pentru ”. Aplicată misiunii impuse lui Israel, sfințenia implică în mod
negativ o separare de tot ce se opune voinței lui Dumnezeu și în mod pozitiv o consacrare pentru
slujirea sa. Această sfințenie trebuie să -și găsească aplicația în domeniile religiei și ale moralei. În
ce privește religia, sfințenia sub aspectul ei negativ implică refuzul idolatriei și a practicilor sale
degradante, precum sacrificiile umane, prostituția sacră, divinația și magia; iar sub un aspect
pozitiv adoptarea unui cult și a unui ritual care să fie în același timp capabil să înnobileze și să
educe. Astfel, primul verset din Geneză consideră în mod e vident existența unui Dumnezeu viu,
creator și personal, fiind denumit Dumnezeul lui Avraam.9
Primul concept al iudaismului este că Dumnezeu este Unul , El singur constituie o unitate,
fiind un întreg. De asemenea, în concepția iudaismului Dumnezeu este indivizibil și unic, cu atât
mai mult cu cât prima rugăciune în credința iudaică este o declarație a acestei convingeri: „Șema
Israel, Adonai Eloheynu, Ad onai Ehad!” („Ascultă, Israele , Domnul Dumnezeul nostru, Domnul
este Unul” ).10
Iudaismul a fost prima religie integral monoteistă. Credința într -un Dumnezeu unic a
înlocuit închinarea la felurite divinități, caracteristică antichității greco -latine. Iudai smul a fost
totodată credința „mamă” a celorlalte două religii universale, creștinismul și islamul.
Iudaismul se definește ca o „religie universală”, întrucât consideră că legislația sa poate fi
aplicată întregii omeniri. Cu toate acestea, iudaismul tradițional face deosebirea între evrei și
neevrei: numai evreii au obligația de a respecta cele 613 porun ci biblice, în timp ce neevreii trebuie
să se conformeze doar legilor noahide, stabilite după potop. Aceste șapte legi prescriu credința în
Dumnezeul unic, recomandă înfăptuirea dreptății și interzic hula, omorul, furtul, imoralitatea
sexuală și consumul d e carne dintr -un animal încă viu. Orice neevreu care se conformează acestor
legi este considerat ca fiind la fel de „drept” ca și evreul care respectă cele 613 porunci.
Mai întâi de toate, iudaismul este orientat spre practica lumii pământene. El nu cupri nde
nici un corp de dogme recunoscut oficial ca atare, deși unele doctrine sunt evident esențiale.
„Weltanschauung -ul” evreiesc, viziunea iudaică despre lume, transpare mai mult din legea
evreiască decât dintr -o teologie sistematică. Preocupările legate de răsplată și pedeapsă și de viața
veșnică constituie o dezvoltare relativ târzie. Iudaismul nu încurajează nici ascetismul, nici
speculațiile cu privire la viața viitoare. Cât despre „izbăvire”, ea se dobândește nu atât prin
credință, cât printr -o purtare dreaptă. De altfel, omul este chemat să joace, prin purtarea lui, un rol
activ în perfecționarea lumii.

9 Jean Delumeau, Religiile lumii , trad. Angela Pagu, Carol Litman , Ed. Humanitas, București, 2014, p. 210.
10 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok , Introducere în iudaism , p. 13.

8
Practica iudaismului nu s -a limitat niciodată la evreii din naștere. Deși atitudinea față de
convertire a variat de la o epocă la alta și de la un loc la altul, neevreilor li s -a dat întotdeauna
posibilitatea de a se integra în sânul iudaismului. De altfel, potrivit tradiției, câteva din cele mai
mari personalități ale iudaismului au fost convertiți sau urmași de convertiți. Regele David, din
stirpea căr uia urmează să se ivească Mesia, avea o străbunică moabită și, întrucât în iudaism religia
și naționalitatea sunt indisolubile, cel ce acceptă și respectă legea evreiască capătă statut deplin de
membru al poporului evreu.
Deoarece iudaismul se consideră o religie universală, o parte a Templului înălțat de
Solomon la Ierusalim era deschisă oamenilor de alte naționalități, ca să poate aduce și ei jertfe.
Solomon însuși spunea la inaugurare: „Când străinul care nu este din poporul tău, Israel […], va
veni s ă se roage în această casă, ascultă -l din ceruri, din locul locuinței Tal e”.11
În organizarea providențială a lumii, Israel este chemat să joace rolul de „lumină a
neamurilor” . Acesta este sensul statutului lui Israel de „popor ales”, adică ales pentru acea stă
misiune. După unii, Israel a fost deja deosebit de eficace în îndeplinirea acestei misiuni, de vreme
ce religiile născute din trunchiul iudaismului, islamul și creștinismul , au răspândit ideea
Dumnezeului unic în toate colțurile lumii.
Potrivit concep țiilor eshatologice ale profeților, în final, lumea întreagă îl va recunoaște pe
Dumnezeul lui Israel: „Se va întâmpla în scurgerea vremurilor, că muntele Casei Domnului va fi
întemeiat pe culmile celorlalți munți; se va înălța deasupra dealurilor; și toat e neamurile se vor
îngrămădi spre el ”.12 Biblia se întemeiază pe o teologie implicită, nesistematică (ea nu va fi
sistematizată decât în Evul Mediu). În mod similar, etica iudaică rezultă în cea mai mare parte din
exemple concrete. Biblia e plină de îndemnuri care recomandă să dai ajutor străinu lui, văduvei și
orfanului, deoarece toate aceste categorii sunt implicit defavorizate. Legislația biblică cuprinde,
de asemenea, o mulțime de prevederi în favoarea săracilor, cum este aceea de a lăsa pentru ei un
colț de ogor nesecerat și de a nu aduna spi cele căzute pe jos. Prin instituția Jubileului, care prevede
ca din cincizeci în cincizeci de ani să se facă restituirea terenurilor către proprietarii inițiali,
iudaismul își demonstrează grija de a nu lăsa nici o familie să se afunde definitiv în sărăcie .
Doctrina evreiască pune accentul pe răspunderea evreilor unii față de alții. Acest principiu
a favorizat dezvoltarea unui puternic simț al comunității. Evreul nu are dreptul să rămână indiferent
la suferințele coreligionarului său: el trebuie să facă t ot ce -i stă în putință ca să le aline. Limba
ebraică nu cuprinde un termen specific pentru „milostenie”. Cuvântul folosit în acest sens,
„țedaka”, derivă dintr -un radical cu înțelesul de „dreptate”; ceea ce înseamnă că, pentru cei avuți,

11 2 Regi 8, 41 -43.
12 Isaia 2, 2.

9
„țedaka” nu este d ecât îndeplinirea unei porunci drepte și legitime. Această răspundere a evreilor
unii față de alții se extinde și asupra cazurilor de nerespectare a legii: evreul este dator să -i mustre
pe coreligionarii săi care încalcă legea.
Iudaismul pune un deosebit accent pe sacralizarea acțiunilor. Astfel, multe fapte care trec
drept laice, sunt de fapt însoțite de rituri menite să sfințească lumea. Faptul banal de a mânca, de
exemplu, trebuie prefațat și urmat de binecuvântări. În felul a cesta, spun înțelepții, masa devine
un echivalent al altarului. Există o mulțime de legi iudaice care reglementează cele mai mărunte
fapte ale vieții și care pun activitatea omenească în slujba lui Dumnezeu.
În aceeași ordine de idei, iudaismul consideră că nenumăratele restricții care apasă asupra
purtării evreilor au darul să contribuie la înălțarea lor. Conform credinței iudaice, satisfacerea
desfrânată a tuturor poftelor și dorințelor omenești ține de un comportament animalic, iar limitările
impuse omu lui urmăresc să -l ridice la un nivel superior. De aceea, de pildă, la fiecare aliment
trebuie verificat dacă se conformează legilor alimentare, dacă s -a pus deoparte zeciuiala etc.
Legile evreiești reglementează toate aspectele vieții. Așadar, un principi u ca „Dați deci
Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu ”13 este străin
de optica iudaică. Legea evreiască se ocupă de tot felul de lucruri, de la purtarea omului față de
aproapele său până la respectarea Sabatului și a legilor alimentare. Există însă o ierarhie: abaterile
de la buna purtare față de semeni sunt mai grave decât încălcarea unei legi rituale, deoarece în
primul caz, greșeala este și față de Dumnezeu și față de oameni.
Lăsând deoparte monarhia și preoți a, care sunt instituții ereditare, iudaismul funcționează,
în esență, ca o „meritocrație” întemeiată pe cunoașterea legii. Această caracteristică a devenit și
mai pertinentă atunci când monarhia a dispărut și când, după distrugerea celui de -al Doilea
Templ u, preoția a căpătat o dimensiune pur simbolică. În prezent, rolul principal îl joacă rabinii.
Titlul de „rabin”, onorific la origine, s -a transformat într -o slujbă remunerată începând din Evul
Mediu. Sarcinile rabinului sunt de a asigura conducerea comuni tății, de a -i educa pe credincioși,
de a răspunde la întrebările lor cu privire la legea evreiască și de a -i călăuzi în chestiuni de
moralitate.
De-a lungul timpului, s -au făcut diverse tentative de a clasifica legea evreiască sub formă
de categorii. Una din cele mai vechi se regăsește în Talmud care arată că Pentateuhul cuprinde 613
porunci, dintre care 248 sunt pozitive și 365 negative. Talmudul merge mai departe, spunând că
David a concentrat toate obligațiile evreului în unsprezece principii, Isaia – în șase, iar Mica – în
trei: „să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău ”. Cât despre Amos și
Avacum , ei enunță, fiecare, câte un singur principiu: „Căutați -mă și veți trăi ” și „Iată că va pieri

13 Matei 22, 2 0.

10
acela al cărui suflet nu este pe calea cea dreaptă, iar dreptul din credință va fi viu ”.14 Marele
savant medieval Moise Maimonide a formulat Mărturisirea de credință sau Crezul, pe care orice
evreu este dator să le respecte dacă nu vrea să fie considerat er etic. Credința în Dumnezeu și în
venirea lui Mesia sunt printre cele mai importante puncte din lista lui Maimonide.
Iudaismul rabinic, reprezentat în zilele noastre de iudaismul ortodox, insistă în mod
deosebit asupra dublului statut al legii: Tora (Penta teuhul), care i s -a dat lui Moise în Sinai, și legea
orală, încredințată lui Moise cu același prilej și transmisă oral de la o generație la alta.
Legea orală a fost compilată ulterior în Mișna și comentată în Talmud și în comentariile
talmudice. Importan ța acordată legii orale, ca însoțitoare a legii scrise, a provocat mari schisme în
sânul iudaismului, ducând la apariția mai multor secte precum samaritenii, saduceii și, mai târziu,
caraiții. Toate cele trei facțiuni au respins autoritatea legii orale, în temeindu -se numai pe legea
scrisă, căreia i -au adăugat propriile lor interpretări .
Numeroase versete din scripturile ebraice afirmă unicitatea lui Dumnezeu. Acest lucru este
consemnat și de către profetul Isaia prin cuvintele lui Dumnezeu: „Eu sunt Domnul și nimeni altul!
Afară de Mine nu este Dumnezeu…”.15 De asemenea, în cartea „Deuteronomul”, atribuită lui
Moise, această învățătură este transmisă din nou prin cuvintele: „Vedeți , vedeți , dar, că Eu sunt și
nu este alt Dumnezeu afară de Mine…”16, dar și, anterior, în aceeași carte „Ție, Israele, ți s-a dat
să vezi aceasta, ca să știi că numai Domnul Dumnezeul tău este Dumnezeu și nu mai este altul
afară de El”.17
În vremurile biblice bătălia se dădea împotriva păgânismului, deoarece oamenii credeau în
mai multe zeități, toți acești zei având atribute diverse și sfere diferite de competențe. Cu toate că
erau considerați zei, totuși, marea majoritatea a acestor zeități se asemănau foarte mult cu ființele
umane, însă glorificate. Dumnezeul evreilor nu semăna c u aceștia, acest lucru reieșind și din
versete ca „Cine e ca tine, o, Doamne , dintre zei? Cine e ca Tine, maiestos în sfințenie, măreț în
fapte glorioase?”, arătând diferența Sa calitativă. Spre deosebire de zeii păgâni, care sunt eroi ai
zonelor lor de competență, “Dumnezeul evreilor este ființa fundamental, El este cauza a tot ce
există, izvorul întregii existențe, perfecțiunea.”18 Dumnezeul evreilor nu este numai un concept
filosofic sau o cauză finală care să explice existența universului, ci este un D umnezeu personalizat,
adevăratul erou al povestirilor biblice.

14 Avacum 2, 4.
15 Isaia 45, 5.
16 Deuteronomul 32, 39.
17 Deuteronomul 4, 35.
18 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok , Introducere în iudaism , p. 14.

11
O altă caracteristică a iudaismului este aceea că Dumnezeul biblic nu poate fi reprezentat.
Numele Său este inefabil și inexprimabil, cu exepția marelui preot care îl pronunță o dată pe an la
Yom Kippur. Această interdicție înseamnă că Dumnezeu aparține unui registru care se află dincolo
de om, de limitele lui de gândire sau de exprimare. Orice reprezentare a lui Dumnezeu prin imagine
sau prin cuvânt, nu ar putea fi exprimată decât prin categor iile limitate ale înțelegerii umane.19
Conform concepției iudaice El are prop riul Său nume. În scriptura ebraică acest nume este
scris IHWH , deoarece, la origine, scrierea ebraică nu conținea vocale. Totuși, chiar dacă în scrierea
ebraică aceste vocale nu există , este cert faptul că numele lui Dumnezeu a fost pronunțat în
vremurile străvechi, însă prin secolul al treilea î.e.n. consoanele erau considerate atât de sacre încât
nu erau niciodată rostite distinct. Cu toate acestea, s -a ajuns la un consens și s -a stabilit ca literele
respective să fie citite ca „Adonai”, care înseamnă „Domnul”.
IHWH este explicat, totuși, în cartea Exodul prin cuvintele „SUNT CINE SUNT” (SUNT
CEL CE SUNT) , derivând mai mult ca sigur de la vechiul verb ebraic H WH, care se traduce prin
„a fi” . Cu trecerea timpului, chiar și cuvântul „Adonai” a fost considerat nepotrivit pentru a
reprezenta în mod corect cele patru litere care prezintă numele lui Dumnezeu, iar azi cei mai mulți
evrei ortodocși folosesc „Ha-Șem”, care înseamnă „Numele ”. Termenii folosiți pentru Dumnezeu
erau tratați de către evrei cu cel mai mare respect, iar pentru evreii tradiționaliști, aceste cuvinte
erau considerate prea sacre pentru a putea fi scrise. Această grijă cu care este tratat numele lui
Dumnezeu se expl ică și se justifică, cel mai probabil, prin interdicția din cele zece porunci „Să nu
iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert…”.20 În timpurile străvechi, termenul de „Adonai”
nu a fost folosit doar pentru Dumnezeu, acest termen fiind un mod obișnuit de adresare pentru regi
sau pentru stăpânii de sclavi , deoarece litera „i” de la sfârșitul cuvântului înseamnă „al meu”, iar
„Adona” este o formă de plural, astfel că aceste cuvinte ar însemna „stăpânii mei”.
Cu toate acestea, Dumnezeu are multe alte num e. Unul dintre aceste nume pe care evreii le
foloseau adesea este Elohim, care înseamnă Dumnezeu. Acest termen este asemănător cu
„Adona”, pentru că este tot o formă de plural. Totuși, când dorea a se face referire la Unicul
Dumnezeu al evreilor, se folose a adesea forma „Ha -Elohim”. De -a lungul timpului s -au avansat
diferite ipoteze în ceea ce privește motivele care au determinat folosirea substantivului la plural
pentru a arăta unitatea Dumnezeului Unic. S -a sugerat că ar fi o ultimă rămășită a vechilor cr edințe
politeiste sau chiar că ar indica importanța divinității. Mulți oameni de știință, însă, cred că aceasta
provine din limba canaaniană, deoarece canaaniții erau indigenii de pe pământul Israelului și, după
cum se crede, se adresau în mod frecvent zei lor lor cu „zeii mei”.

19 Regine Azria, Iudaismul , p. 12.
20 Ieșire 20, 7.

12
Cuvântul canaanian pentru Dumnezeu era El. Totuși , acest cuvânt nu este folosit prea des
în cuprinsul Bibliei, ci doar când este legat de un alt nume . Astfel, Dumnezeu era numit uneori El-
Elyon, însemnând Dumnezeu Prea-Înaltul . La fel ca termenul de Elohim, acest nume a fost preluat
de la canaaniți, întrucât aceștia foloseau denumirea de El Elyon pentru stăpânul tuturor zeilor în
momentul în care evreii au pus stăpânire pe Pământul Făgăduinței a fost natural ca și ei să adopte
acest nume pentru Unicul Dumnezeu. Ceea ce este uimitor este faptul că și azi numeroase nume
ebraice de persoane au în componența lor numele lui Dumnezeu, ca de exemplu Dani el, Mica el,
Elisha, Isra el, Iezechi el, acestea fiind construite în jurul cuvântului El.21
Numele lui Dumnezeu reflectă întrutotul însușirile Sale. În primul rând El este veșnic.
Astfel, în întreaga Biblie Dumnezeu este descris ca neavând nici început, nici sfârșit așa cum spune
psalmistul: „Mai înainte de ce s -au făcut munții și s -a zidit pământul și lumea, din veac și până în
veac ești Tu ”.22 Dumnezeu este veșnic, în timp ce universul este efemer. Cu toate că în lumea fizică
totul depinde de legile nașterii și al morții ale descoperirii și ale reînnoirii numai Dumnezeu nu se
schimbă. Cu toate acestea, în interpretările rabinice de mai târziu a le Bibliei această idee a fost
formulată altfel , mai exact „puterea și forța Dumnezeului nostru domnesc peste lume el a existat
înainte ca lumea să fi fost creată și eu va continua să existe că lumea va dispărea ”. Astfel, prin
aceasta s -a dorit descurajare a speculațiilor filozofice întrucât potrivit legilor orale din secolul al
doilea , Mișna; „Oricine își pune întrebări în legătură cu patru lucruri, ar fi mai bine pentru el să nu
fie veni pe lume: Ce este deasupra? Ce este dedesubt? Ce a fost înainte? Ce va fi după?”.23 Cu
toate acestea în secolele ce au urmat unii dintre filozofie 3 evrei au încercat să ajungă la o anumită
înțelegere a conceptului eternității. Astfel, s -a ajuns la un consens potrivit căruia Dumnezeu a trăit
în afara timpului, într -un prezent etern.
Veșnicia lui Dumnezeu este acceptată ca un element al credinței evreilor . Astfel, în
Liturghie El este înfățișat ca Domnul Universului care a domnit înainte ca orice ființă să fi fost
creată . Legată strâns de credința în veșnicia lui Dumnezeu este și certitudinea că el este
omniprezent și că Dumnezeu știe totul .
Pe lângă însușirile lui Dumnezeu de a fi Atotștiutor este și faptul că El este Atotputernic ,
deoarece pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil , după cum El afirmă în cartea lui Ieremia . Cu
toate acestea , se pune problema astfel diferite lor probleme filozofice , întrucât o mare parte dintre
gânditorii evrei erau convinși că Dumnezeu nu putea să realizeze imposibilul din punct de vedere
logic , să accepta că El nu poate să socotească legile mate matice sau să schimb e trecutul , dar aceștia

21 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok, Introducere în iudaism , pp. 17 -18.
22 Psalmul 90, 2.
23 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok, Introducere în iudaism , p. 19.

13
susțineau că această idee nu demonstrează că ar exista vreo problema în conducerea universul și
că Dumnezeu poate realiza oric e. În ultima vreme , aceste însușiri privind atotputernicia dar și
cunoașterea lucruril or au ridicat o problemă insolubil ă cu privire la holocaus t, întrucât se pune
întrebarea că dacă Dumnezeu cunoștea , El trebuia să fi știut că șase milioane de oameni din poporul
Său ales urmau să fie uciși în împrejurări i maginabile și astfel , după cum spu n unii rabini , El putea
să prevină acest episod îngrozitor.
Cartea Genezei din Biblie îl prezintă pe Dumnezeu la originea Universului . Astfel, după
această prezentare a creării universului n e este arătat modul în care Dumnezeu a săvârșit lucrarea
în 6 zile , El făcând cerul , mările și pământul . După aceea Dumnezeu a făcut ca pământul să
rodească și să producă tot felul de vegetație ce era necesară pentru hrănire . De asemenea , a făcut
soarele , luna și stelele și a adus la viață toate ființele mării , păsările , insectele dar și mamiferele ,
însă la sfârșitul creației , simbolizând coroana creației , l-a creat pe om . Pentru evrei credința în
Dumnezeu Creatorul a devenit elementul central al liturghiei din sinagog ă.
Creația nu este considerată doar ca un eveniment is toric ce a avut loc într -un trecut
îndepărtat , întrucât Dumnezeu nu este un ceasornicar ceresc care produce un splendid ceas aur iu.
Astfel, Dumnezeu este implicat îndeaproape în lumea pe care a făcut -o, evreii concepându -l pe
Dumnezeu atât ca transcendent cât și ca iminent.24
Puternicul caracter teritorial și regal al zeului suprem Ihwh este exprimată în Biblie și prin
limbajul figurat specific zeului furtunii, stăpânul fenomenelor atmosferice, și prin imagini și
caracteristici ce amintesc de zei precum feni cian Baal sau cel sirian Hadad. „Nimic nu -1 poate
„lega ” pe Dumnezeu, nici chiar propriile lui făgăduințe, ci datorită infinitei Sale bunătăți. În
întreaga istorie religioasă a lui Israel, Iahve se arată ca o divinitate celestă și a furtunii, creator și
atotputernic, suveran absolut și „Domn al oștilor ”, sprijinitor al regilor din spița lui David și autor
al tuturor normelor și legilor care îngăduie vieții să se continue pe păm ânt. „Legea ”, sub orice
formă, își află temeiul și justificarea.”25 Totuși, cit ind unele imnuri din Cartea Psalmilor, limbajul
folosit ne trimite imediat la descrierea zeului furtunii din textele de la Ugarit unde Baal este definit
ca stăpân al forțelor naturii, iar vocea sa e ca un tunet puternic. La fel: „ Glasul lui Ihwh este peste
ape, Dumnezeul slavei tună. […] Glasul lui Ihwh despică cedrii, Ihwh zdrobește cedrii
Libanului ”26 sau: „ A tunat din cer Ihwh , Cel Preaînalt și -a făcut auzit glasul ”27. Imaginea
dominării și puterii forțelor naturii este utilizată pentru a arăta puterea pe care zeul suprem o
exercită în bătălii în favoarea propriului său popor; iată că atunci când Dumnezeu apare înaintea

24 Ibidem , pp. 19 -23.
25 Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor , trad. Mariana Noica, Ed. Humanitas, București , 2005, p. 86.
26 Psalmul 29, 3 -11.
27 Psalm ul 18, 14.

14
oamenilor, toate popoarele tremură de frică și, odată cu ele, pământul însuși rămâne pradă panicii:
„Ihwh , când ieșeai din Seir, când ai me rs din câmpia Edom, pământul s -a cutremurat, cerurile au
picurat și norii au lăsat să cadă ploaia. Munții s -au clătinat înaintea lui Ihwh , așa și Sinaiul
înaintea lui Ihwh , Dumnezeul lui Israel ”28 sau „ Au înălțat râurile, Ihwh , au înălțat râurile glasul
lor, au înălțat râurile vuietul lor. Dar mai puternic decât vuietul apelor nenumărate și decât
vuietul valurilor puternice ale mării este Ihwh în înaltul cerului ”.29
Considerat de teologia regală oficială drept zeul suprem care domnește de pe tronul din
Sion ca stăpânitor al zeilor, Ihwh va dobândi cu timpul unele conotații , atât solare cât și astrale, în
relație cu dezvoltarea cultului divinităților astrale în Siria -Palestina în secolul al IX -lea î. Hr. De
asemenea, cu trecerea t impului, vor fi inserate în descrierea lui Ihwh unele caracteristici ale cultului
solar. Astfel , imaginea lui Ihwh ca judecător suprem care promulgă toate decrete le drepte precum
strălucirea luminii, uneori având alături „adevărul” și „dreptatea” , dezvoltă imaginea pe care
izvoarele acadiene ne -o oferă despre zeul solar Șamaș, zeul dreptății, al cărui consiliu ceresc
aparține cuplului de divinități Adevărul și Dreptatea (Išar și Mešar în cetatea Mari ). O altă mărturie
cu privire la influenț a cultului solar ne este dată de Iezechiel 43,2: „ Și iată că slava lui Ihwh
ajungea de la răsărit; glasul său era ca vuietul unei ape mari și pământul strălucea de slava sa ”.
Astfel, imaginea Cărții lui Iezechiel poate fi bine corelată cu diferitele simboluri solare , în special
soarele înaripat , care se găsesc în bulele epocii regale și pe sigilii . Aici putem aminti sigiliul din
secolul al VIII -lea î.Hr. păstrat la Louvre, de proveniență necunoscută, unde pe o parte este
reprezentată o figură masculină origine asiriană, i ar pe cealaltă parte , în centru, se află numele
posesorului, „Shebanyaû, slujitorul (rege)lui Uzziyah” , fiind încadrat dedesubt și deasupra de două
discuri solare înaripate . Este firească d obândirea însușirilor solare de către zeul suprem, Ihwh , în
contextul existenței unui cult solar în timpul epocii regale.30
Iudaismul ne învață că Dumnezeu este mai presus de Univers și se află în afara lui el fiind
invitat în de aproape în fiecare detaliu întrucât ființele umane sunt încununarea creației sale întrucât
numai ele ce bărbații este mei sunt După chipul lui Dumnezeu aceștia putând lua parte la procesul
creator prin dominația lor asupra plantelor și creaturilor de pe pământ cu toate acestea odată cu
răspândirea cunoștințelor științifice moderne acest e doctrinei au fost puse la îndoială apărând tot
felul de teorii științifice în acest sens ca de exemplu evoluție teoria evoluției a lui Charles Darwin
teorie si susținea că ființele umane sau dezvoltat din alte creaturi pentru un timp îndelungat. cu

28 Judecători 5, 4-5.
29 Psalmul 93, 3-4.
30 Paolo Merlo , Religia în Israelul antic , trad. Cristian Clopoțel, Ed. Serafica, Roman, 2003, p. 37.

15
toate acestea interpretările moderne nu iau afectat pe credincioși întrucât convingerea că
Dumnezeu este sursa tuturor lucrurilor continuă să însuflețească sentimentul religios.
Așa cum se arată în cartea Genezei atunci când Dumnezeu a creat universul , acesta a văzut
că domină binele fiind perceput ca o reflectare a naturii Sale, deoarece lumea era bună pentru că
El era bun și este bun . În literatura rabinică este expusă aceeași idee privitoare la bine . Astfel,
Dumnezeu este prezentat ca fiind cel mai milostiv c reator , El fiind Tatăl tuturor lucrurilor și, de
asemenea , îndrumător pentru tot ceea ce a făcut . Până în momentul final El este Dumnezeul
bunătății și al iubirii care face pace în cele mai înalte ceruri . Astfel, o asemenea mărturisire de
credință în bunătatea Sa pune problema originii Răului în lume . De asemenea, l umea creată de
Dumnezeu este neterminată , iar omului revenindu -i rolul de a co nlucra cu Dumnezeu pentru ca
într-o bună zi binele să triumfe definitiv asupra răului. În acest sens , în toată istoria evreilor ,
înțelepții au dezvoltat diferite speculații în legătură cu aceste probleme. Așa cum am văzut anterior ,
dualismul , doctrina potrivit căreia există în univers două puteri fundamentale a fost un răspuns
întrucât Dumnezeu este Unul, cel mult El fiind Atotștiutor , Atotputernic și Creator al tuturor celor
dintâi, dar cu toate acestea în lume există răul.31
Spre sfârșitul Evului Mediu , dualiștii vremii au produs noi explicații referitoare la existența
Răului î n univers . Astfel, aceștia afirmau că Dumnezeu este perfecțiunea absolută , Dumnezeu
revelându -se printr -o serie de emanații prin care energia divină se scurge din locurile cele mai
înalte până în cele mai de jos . Cu toate acestea , doctrinele dificile ezoterice nu a u devenit niciodată
parte a sistemului religios formal , acestea fiind învăluite în secret , fiind transmise mai departe pe
cale orală de la maestru la discipol . Astfel, cei mai mulți oameni s -au străduit să își mențină
credința în bunătatea lui Dumnezeu , în ciuda tuturor relelor din lume , ca o mărturie a credinței . Cu
toate acestea , printre cei mai slabi pregătiți a existat o puternică credin ță populară în demoni
punându -se adesea amulete , acestea fiind atârnate în casele e vreilor pentru a înlătura spiritele rele .
Totuși, acest tip de speculații și superstiții a dispărut într -o mare măsură , nefiind niciodată
percepute ca parte integrantă a religiei.
În zilele noastre , unii teologi evrei au fost obligați să lupte cu întrebare a dacă mai este
posibil să se creadă în bunătatea lui Dumnezeu după ororile holocaustului . Astfel, s-au dezvoltat
diferite încercări de înțelegere pentru moartea celor șase milioane de evrei ca o forma de sacrificiu
și, de asemenea , ca o contribuție a rolu lui evreilor la suferințele slujit orului lui Dumnezeu , întrucât ,
potrivit profetului Isaia , slujitorul lui Dumnezeu ar aduce omenirii salvarea prin suferințele sale .
Cu toate acestea , alți teologi evrei au considerat Holocaustul ca o poruncă divină , apariția lagărelor
morții cărora evreii și iudaismul trebuiau să le supraviețuiască cu orice preț . Totuși , pentru cei mai

31 Philippe Gaudin, Marile religii , trad. Sanda Aronescu, Ed. Orizonturi, București, 2017, p. 80.

16
mulți evrei, aceasta rămâne o problemă insolubilă , unul dintre răspunsuri găs indu-se în cartea Iov,
atunci când e l a fost lovit de o serie îngrozitoare de nenorociri , acesta i-a cerut lui Dumnezeu o
explicație pentru cele întâmplate, iar răspunsul lui Dumnezeu a fost: „Unde erai tu, când am
întemeiat pământul? Spune -Mi, dacă știi să spui ”32; aceste cuvinte arătând faptul că unele dintre
căile Domnului sunt de nepătruns întrucât oamenii nu pot spera să le înțeleagă, iar problema răului
trebuie să rămână misterul teologic final.33

1.3 Cultul iudeilor
Biblia și arheologia ne informează că vechii evrei ofereau sacrificii Dumnezeului lor în
sanctuarele din Iuda și Israel. Pentru a avea o imagine cât mai clară despre cult din timpul regatelor
lui Israel și Iuda, nu e ste suficientă informația legislației cultuale aflată în cărțile biblice ale
Pentateuhului, cu atât mai mult cu cât această legislație este produsul uneia sau mai multor acțiuni
de redactare realizate în epoca postexilică.
Astfel , studiul cultului practicat de vechii iudei va trebui să pornească, în primul rând , de
la informațiile , prin natura lor ocazionale, oferite de arheologie. Presupunând că riturile cultului
săvârșite de vechii evrei în perioada regatelor lui Israel și Iuda nu trebuie să fi fost foarte diferite
de riturile practicate în regatele învecinate, vom putea arăta cu o oarecare aproximare informațiile
despre cult d in dovezile arheologice directe. De asemenea, t ot pe baza acest or supoziții, vom putea
descoperi noi date despre cult din textul biblic, întrucâ t, se potrivesc foarte bine în contextul
cultului regal.34
Atunci când Moise i -a condus p e Fiii lui Israel prin deșert, în drum spre Țara Făgăduintei,
așa cum ni se relatează î n cartea Exodul , el a făcut un sanctuar portabil (tabernacol). În momentul
în care evreii s-au instalat în tabără, acesta a fost plasat într-o curte d eschisă. Astfel, g ardul
împre jmuitor a fost realizat din st âlpi de lemn, de care a fost montată o c ortină. Sanctuarul a fost
instalat în partea de răsărit. Din informațiile existente se pare că el era format din două ca mere,
mai exact o anticameră ș i Sfânta Sfintelor. Chivotul Legământului era ținut în interiorul
sanctuarului. Acea sta e ra chivotul în care se a flau cele două table din piatră, pe care erau scrise
Cele Zece Porunci. Afară se afla masa pentru cele 12 pâini, altarul și sfe șnicul cu cele ș apte brațe
aurite. De asemenea, î n curte mat exista un altar pe care erau aduse jertfele , dar ș i un vas din bron z,
pentru folosul preoților.

32 Iov 38, 4 .
33 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok , Introducere în iudaism , pp. 23 -27.
34 Paolo Merlo, Religia în Israelul antic , p. 53.

17
Primul Templu de la Ierusalim a fost construit de regele Solomon, în secolul al X -lea î.e.n.
Astfel, templul era o clădire de largi dimensiuni, urmând, în general, modelul tabernacolului. Cu
toate acestea, templul acesta a fost distrus de babilonieni în an ul 586 î.e.n. La acea dată, Chivotul
Legământului dispăruse deja. Totuși, templul a fost reclădit de cei reîntorși din exil, mai exact pe
la sfârșitul secolului al VI -lea și începutul celui de -al V-lea. Mai apoi, templul a fost reconstruit
de regele Irod ( 37-4 î.e.n) în secolul I, fiind de o măreție deosebită. Cu toate acestea, templul a fost
distrus în anul 70 e.n. de către romani.35
În Regatul lui Israel, cetățile Betel și Dan aveau, cel mai probabil, un sanctuar regal în care
se oficializa o formă de cult . Amos 7,13 confirmă informația din Cartea întâi a Regilor despre
existența unui „ sanctuar al regelui ” în cetatea Betel. Astfel, arheologia modernă atestă că și cetatea
Dan a fost unul dintre principalele centre de cult israelite. Conform 1 Regi, în cele d ouă sanctuare
ar fi fost ridicată statuia unui taur, simbol al zeului Ihwh . Totuși, existența unui asemenea simbol
de cult în cele două sanctuare nu este însă confirmată în totalitate de arheologie, chiar dacă există
dovezi generice ale cultului statuilor în formă de taur, precum cea din bronz, datată în jurul
secolelor al XII -lea – al XI -lea î.Hr., descoperită în apropiere de așa -zisul „Bull -site”, loc de cult
în aer liber, localizat la circa 30 km nord -vest de Samaria.
Fiind aproape de granița cu regatul aramean al Damascului, Dan era privită ca o cetate
importantă în regatul lui Israel. Aici, aproape de poarta orașului se aflau un tron și un baldachin,
alături de un stabiliment probabil de cult, s-a găsit în zona de nord a cetății un complex de cult
datând de la începutul secolului al IX -lea î. Hr. În interiorul complexului au fost găsite o cupă cu
oase de animale, un incensier decorat , dar și alte instrumente de cult. Această așezare, despre care
unii susțin că are legătură cu activitatea regelui Ieroboam I , a fost distrusă probabil de arameenii
lui Hazael , spre jumătatea secolului al IX -lea î. Hr., cei care au fost învingători asupra israeliților,
dar imediat reconstruită și apoi restructurată diferit.
În afară de acest mare complex de cult, arheologia a mai scos la lumină și alte sanctuare de
cult mai mici răspândite fie în cetăți, fie în restul teritoriului regatului Israel. A stfel, a ceste locuri
de cult, în ciuda faptului că sunt lipsite , în mare parte, de caracteristicile arhitectonice tipice
templului, pot să fi găzduit structuri religioase pentru comunitățile mici de credincioși, chiar și de
tip familial.36
Mișna, care a fost elaborată la sfârșitul secolului al doilea e.n., conține multe descrieri cu
o privire la Templu, atât ale structurii cât și ale locului de cult din Templu. În acea vreme, de peste
100 de ani clădirea nu mai era decât bucăți de piatră. Astfel, se presupune că detaliile nu sunt

35 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok, Introducere în iudaism , pp. 107-108.
36 Paolo Merlo, Religia în Israelul antic , pp. 53 -54.

18
exacte. Templul fusese plasat pe muntele Moriah la Ierusa lim, pe locul în care patriarhul Abraham
ar fi trebuit să îl jertfească pe Isaac la porunca cerească, pe fiul său, singurul moștenitor al
Legământului. Marea curte exterioară era cunoscută sub denumirea de Curtea Neevreilor, întrucât
în acest perimetru li se permitea și neevreilor să intre. Din informațiile existente se pare că era un
loc cu o activitate intensă, deoarece, potrivit noului Testament, aici se practica și negoțul. Totuși,
dincolo de Curtea Neevreilor se afla Curtea Femeilor, în imediata apropi ere urmând Curtea
Israeliților, iar după aceasta se găsea Curtea Preoților. În cealaltă parte se afla altarul pe care se
săvârșeau jertfele. Astfel, la apus de altar era construit sanctuarul cu camera exterioară și Sfânta
Sfintelor. Totuși, în Sfânta Sfint elor nu putea să intre decât Marele Preot, însă și acesta doar de
două ori pe an.
Conform Deuteronomului templul era considerat ca fiind singurul loc corespunzător pentru
jertfă, întregul ritual fiind descris în detaliu în tratat micul tratat talmudic Kod așim. De asemenea,
preoții erau considerați și ei o cas tă ereditar ă care de scindea din A aron, fratele lui Moise . Totuși,
mai există și în zilele noastre oameni i din comunitatea evreilor care se consideră kohenim, adică
membri ai castei preoților , însă ace știa nemaiavând multe îndatoriri speciale . Cu toate acestea , ei
sunt supuși totuși unor diverse legi rituale , ca de exemplu privilegiul de a fi primii care să citească
din Tora, având interdicția de a se căsători cu o convertită sau cu o femeie care a div orțat. Spre
deosebire de cele zilele noastre, când exista Templul ei îndeplineau o funcție importantă, mai exact
aceea de a aduce jertfele de dimineață, de după amiază și deseară și, de asemenea, ei erau cei care
dădeau obișnuitele binecuvântări și vărsau vinul pentru pomenirea morților . În ceea ce privește
muzica , aceasta era asigurată de un cor al leviților , urmașii lui Levi , cel de al treilea fiu al
Patriarhului Iacob . Astfel, cei care pr etind în zilele noastre sunt leviți sunt chemați să citească Tora
după kohenim, dar înaintea celorlalți oameni .37 Totuși, î n sinagogi partea muzicală era atribuită
exclusiv vocii umane.38
Chiar dacă nu este atestat documentar de săpăturile arheologice, Templul lui Solomon din
Ierusalim este descris de mai multe ori în Biblie . Astfel, aceste descrieri pot fi cu greu considerate
o memorie directă a construirii templului în secolul al X -lea î.Hr., întrucât provin de la povestiri
compuse câteva secole după aceea. Cu toate acestea, nu putem exclude a pune pe primul plan
pove stirile biblice, întrucât acestea pot transmite memoria izvoarelor antice, cum fac de exemplu
inscripțiile de celebrare . Cu toate acestea, majoritatea bibliștilor și arheologilor consideră că
descrierea biblică , în linii generale, se potrivește perfect cu realitatea istorică a templului din timpul
regatului lui Iuda și fondează această judecată pe baza asemănărilor descrierii biblice cu unele

37 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok, Introducere în iudaism , pp. 108 -109.
38 Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației , Ed. Saeculum, vol. 1, București, 2003, p. 2 64.

19
tipologii cunoscute ale templelor siro -feniciene din epoca Bronzului Târziu și din prima jumătate
a epocii Fierului. Astfel, d upă acești cercetători, putem presupune că templul din Ierusalim era un
edificiu longitudinal, cu intrarea în partea îngustă și având trei părți: un vestibul (’ûlām sau ’êlām),
o cameră principală (hêkāl) și o încăpere mică interioară (debîr), nu mită și „sfânta sfintelor”, în
interiorul căreia trebuie să se fi aflat Arca alianței sau, după unele ipoteze, imaginea lui Dumnezeu,
pusă pe un tron de heruvimi . Acești heruvimi erau cel mai probabil figuri umano -animale, similare
sfincșilor sau altor pat rupede înaripate, în formă de tron, asemănătoare tronurilor regești cu
heruvim i înaripați găsiți în mai multe situri din Orientul Apropiat. De asemenea, trebuie menționat
și că, recent, unii autori au contestat teza că descrierea biblică este realmente ist orică, susținând
însă că ea reprezintă doar o „icoană verbală”, adică o descriere concepută de autor cu intenția de a
crea identitatea religioasă națională în jurul sanctuarului național .39
Regele Solomon a înălțat templul din Ierusalim pe muntele Moriah, acolo unde Abraham
se pregătea să îl sacrifice pe fiul său. Astfel, el formează un deosebit complex arhitectural despre
care Biblia de o descriere detaliată. Aici ni se relatează faptul că în Sfânta Sfintelor se afla chivotul
Legii care conținea tablele le gii. În ciuda existenței sanctuarelor rivale, în special a celui din
Samaria, totuși Templul din Ierusalim a rămas centrul vieții religioase, dar și a cultului religios.
Astfel, importanța acestuia era marcată și de pelerinajul evreilor, întrucât de trei o ri pe an, mai
exact la Paște, la Rusalii și cu ocazia Sărbătorii Corturilor, pelerinii se îndreptau către Templul din
Ierusalim pentru a aduce ofrande.40
Este bine cunoscut faptul că după legislația deuteronomistă (cf. Deut eronom 12) evreii nu
puteau să ofe re sacrificii Dumnezeului lor în orice sanctuar, ci cultul lui Ihwh se putea realiza doar
în Templul Sfânt din Ierusalim. Astfel, t eologia centralizării cultului în Ierusalim a fost foarte
dezbătută atât în c uprinsul său teologic, cât și în valența sa isto rică.
Din punct de vedere teologic, centralizarea cultului din Ierusalim răspunde conceptului
religios care susținea că zeul suprem „locuiește în mijlocul” poporului pe care și l -a ales. De
asemenea, î n teologia regală, atestată de unele inscripții din Or ientul Apropiat, se afirmă că regele ,
conform poruncii divine primite , își va lua angajamentul să construiască templul ca „locuință
veșnică” a divinității. Teologia templului închipuit ca locuință a divinității în mijlocul poporului
său este confirmată nu doar în Biblia ebraică, dar și de unele inscripții regale feniciene și arameene,
precum inscripția regelui Așmunazor din Sidon din secolul al V -lea î. Hr.: „[Eu și mama mea] am
construit casele zeilor: templul lu i Astarte din Sidon a pământului mării și am făcut să locuiască
pe Astarte în cerurile puternice” ( KAI 14, liniile 15 -17), sau inscripția regelui Panamuwa din Samal

39 Paolo Merlo, Religia în Is raelul antic , pp. 55 -56.
40 Regine Azria, Iudaismul , p. 17.

20
din secolul al VIII -lea î. Hr.: „Eu, Panamuwa, am dedicat un templu zeilor acestei cetăți; e u l-am
construit și aici am făcut să locuiască zeii” ( KAI 214, linia 19).
Astfel, d in punct de vedere istoric, concretizarea efectivă a cultului centralizat în timpul
regatului lui Iuda este din nou o chestiune dezbătută, întrucât , fie realitatea regatelor învecinate,
fie numeroasele referințe biblice la cultele „idolatrice” pe „înălțimi” fac neverosimilă centralizarea
cultului în templul din Ierusalim deja din vremea regelui Solomon, așa cum ar vrea să ne convingă
unele pasaje biblice. De asemenea, porunca centralizării cultului din Deut eronom 12 pusă pe
buzele lui Moise e unul dintre elementele esențiale pe care se bazează ipoteza redactării unitare a
„operei istoriografice deuteronomiste” care ar cuprinde întregul cărților biblice de la Deuteronom
la 2 Regi.41
Atunci când Templul a fost în cele din urmă distrus, din el nu a mai rămas decât marele zid
de Vest al Templului Muntelui. În zilele noastre, zidul acesta este un loc de pelerinaj. De asemenea,
toți evreii care au cel mai mic respe ct pentru tradi ția strămoșilor lor merg cel puțin o dată la
Ierusalim, pentru a sta în fata zidului și a se ruga. În cea mai mare măsură datorită acestui zid evreii
nu vor să renun țe la ora șul Ierusalim sau chiar să -l împartă cu cineva. Distruger ea Templului este
comemorat ă în fiecare an în cea de -a noua zi a lunii Av , continu ând să existe credin ța că, o dată
cu venirea lui Mesia, Templul va fi ridicat din nou , însă de această dat ă acesta va fi pentru
totdeauna. Această speran ță este exprimată în liturghie „Dumnezeul nostru și Dumnezeul
Strămo șilor noștri… clăde ște din nou Casa Ta… ”42
De la Moise preoția revine tribului lui Levi, al treilea fiu al lui Iacob, a cărui familie se
împarte între Cohen, adică dinastia preoților și Levi. Încă din momentul în care Templul din
Ierusalim a fost înălțat, o clasă de funcționari este atribuită serviciului său. Din componența
acestora făceau parte membrii care aparțineau vechilor familii provenite din acest neam sacerdotal.
Astfel, leviții și preoții își împart ierarhic sarcinile ce avea u legătură cu cultul, pentru funcționarea
și întreținerea templului. Marele Preot era descendentul lui Aaron ,fratele mai mic a lui Moise,
acesta fiind singurul care îmbracă efodul . Efodul era o tunică de in și de lână , pieptarul fiind
împodobit cu douăspr ezece pietre prețioasă după numele celor douăsprezece triburi . De asemenea ,
Marele Preot este singurul autorizat să săvârșească sacrificiile pe altarul interior , dar și să pătrundă
în Sfânta Sfintelor o dată pe an la sărbătoarea Marii Iertării, Yom Kippur. Cu toate acestea, preoții
obișnuiți sunt repartizați după funcția sau rangul lor, întrucât își împart turnurile de pază pentru a –
și efectua serviciu l. Aceștia au sarcin a de a sacrifica , ocupația acestora fiind sacrificiile , dar și grija
de sfeșnic și de t ămâie . De asemenea , aceștia veghează incinta templului . Leviții , care reprezintă

41 Paolo Merlo, Religia în Israelul antic , p. 60.
42 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok, Introducere în iudaism , p. 109.

21
clerul subaltern , îi asistă pe muzicieni , pe coriști și pe paznici i porților . De asemenea , aceștia sunt
cei care prezentau poporului învățături despre lege .
Preoții și leviții nu posedă dreptul de a deține pământuri , însă pentru a sub zista aceștia
depind de ofrandele luate din recolte și , de asemenea, puteau fi consumate resturile de la anumite
sacrificii . Cu toate acestea , ei percep o parte din impozitul pe Templu . Preoții și Marii Preoți sunt
supuși anumitor interdicții specifice , ca d e exemplu interzicerea de a se căsători cu o femeie
divorțată , cu o prostituată sau o păgână convertită la iudaism .
Funcția sacerdotală și ierarhia clerului nu am supraviețuit distrugerii celui d e-al doilea
Templu. Astfel, cultul, sacrificiile și preoția au dispărut. Totuși, au rămas anumite simboluri legate
de acestea cum ar fi protocolul care se menține în vigoare în sinagogile ortodoxe. Iudaismul
reformat este cel care a desființat în ritualul său ultimele rămășițe ale acestei diviziuni antice
evreiești , reuși nd să elimine elementele care puteau sugera orice perspectivă de reconstrucție a
unui nou templu sau de întoarcere la practicile rituale cu privire la sacrificii .43 Totuși, comparativ
cu rel igia agricultorilor canaaneni, de natură politeistă și foarte bogată în mituri și ceremonii, cultul
lui Ihwh era simplu și cumpătat.44 Este interesant faptul că înaintea vremurilor mozaice, jertfele
erau aduse îndeosebi de capul unei familii, care era reprezentantul oficial al familiei în
recunoașterea și venerarea lui Dumnezeu. Astfel, cu excepția menționării lui Melchisedec ca preot
în cartea Facere , nu se face vreo referire la funcția oficială de preot, însă, cu toate acestea, după
ce Israel a fost răscumpărat din robie, slujba de preot devine tot mai importantă.45 Astfel, ca rod
direct al caracterului profund religios al statului evrei esc, preoții vor deveni principala clasă
gestionară și interpretă a sfintelor legi, fiind cei care răspundeau în mod direct de aplicarea cu
sfințenie a acestora. Totuși, la început, preoții aveau ca sarcină principală oficiul religios, rolul
acestora cresc ând treptat, funcția de preot devenind obligatorie.46
Din personalul responsabil de săvârșirea corectă a cultului fac parte toți cei care sunt
angajați în săvârșirea ceremoniilor rituale de venerare a divinităț ii, fie sacrificiale sau doar simple
ceremonii . În ceremoniile religioas e din zilele noastre , atribuția de a săvârși actele rituale îi revine
în mod direct , dacă nu exclusiv, preotului, adică celui care administrează toate obiectele sfinte sau
celebrează ceremoniile sacre. Astfel, î n modul nostru obișn uit de înțelege re, preotul este perceput
și ca mijlocito r între Dumnezeu și credincioși, fiind reprezentatul lui Dumnezeu înaintea
credincioșilor , dar și invers , acesta reprezentându -i pe credincioși în fața divinității.

43 Regine Azria, Iudaismul , pp. 18 -19.
44 Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației , p. 253.
45 Samuel J. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament , Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2008, p. 85.
46 Dragoș Ilinca, O istorie zbuciumată a poporului evreu , Ed. Niculescu, București, 1999, p. 10.

22
Modul nostru de a înțelege rolul esențial al preotului provine în special din cultura latină ,
iar de acolo ni se transmite prin funcțiunile cultului și caracterul reprezentativ pe care unele texte
biblice îl atribuie preotului ( kōhēn ). Cu toate acestea , atât relatările Bibliei despre atri buțiile kōhēn –
lui, cât și experiența creștină, nu corespund integral ritualurilor de cult practicate de evrei în Iuda
și Israel înainte de exilul babilonian, mai exact în perioada monarhiei, întrucât aceste date sunt
relatări ale unei realități ce trebuie datată într -o perioadă istorică în care instituția monarhică nu
mai exista de câteva secole. Totuși, d acă ne îndepărtăm de la mărturiile existente ale poporului
evreu și ne îndreptăm atenția asupra relatărilor oferite de r egatele vecine, din mileniul al II -lea și I
î.Hr., observăm faptul că rolul de mijlocitor dintre credincioși și divinitate, ca și funcția de oficiant
principal, nu erau săvârșite de preot, ci de rege. Astfel, această p resupunere , conform căreia regele
ar fi îndeplinit un rol deosebit în cu lt și în vechile regate ale lui Israel și Iuda , ne este confirmată
de unele indicii din psalmii regali , ca de exemplu pasajele din Psalmi 2, 10-11: „ Acum, dar, regilor,
fiți înțelepți […] slujiți -l pe Ihwh cu teamă ” sau Psalmi 68, 28 ș.u., ca și în multe alte indicii din
cărțile istorice, precum 1 Regi 8, 2-5 sau 2 Regi 16, 12-15 unde atât acțiunea sacrificiilor de
animale în cinstea divinității cât și datoria de a binecuvânta adunarea sunt săvârșite în mod exclusiv
de către rege.
Cu toate acestea, se cunoaște în mod cert f aptul că preotul săvârșea cultul sacrificial pe
altarul templelor și înainte de exil, perioadă în care, cel mai probabil, oficierea sacrificiului de
către preot a fost o sarcină atribuită în mod vicar regelui, fie pentru că multe text e din afara
scripturilor îl prezintă pe rege ca săvârșitor al cultului prin excelență, fie pentru că și textul biblic
ne informează despre responsabilitatea regelui cu privire la lucrurile de cult, fie, în ultimul rând ,
întrucât conform 1 Regi 4,1-4 preoți i se aflau printre funcționarii regești. De exemplu, î n 1 Regi
12,30 ș.u., ni se relatează că regele Ieroboam I a ridicat un altar, a rânduit preoți, a i nițiat o
sărbătoare religioasă și , de asemenea, ni se povestește că acesta a oferit sacrificii pe altar . Totuși,
cel mai probabi l, suveranul oficia acțiuni sacrificiale numai în circumstanțe speciale: „ De trei ori
pe an Solomon aducea arderi de tot și jertfe de împăcare pe altarul pe care îl zidise lui Ihwh și
ardea tămâie pe cel care era înaintea lui Ihwh ”, în timp ce preoții erau responsabili în restul anului.
Printre celelalte ritualuri de cult care fac parte din atribuțiile obișnuite ale preoților din
timpuri le iudaismului tradițional putem aminti tămâierea , oferirea libațiilor și ofranda pâinilor.
Astfel, levi ții aveau sarcina de a -i ajuta pe preo ți la împlinirea multora dintre responsabili tățile ce
le erau atribuite .47 De asemenea, l egislația biblică atribuie preotului și obligația de a suna din șofar,
de a deosebi ceea ce este pur de lucrurile considerate impur e, dar și de a binecuvânta poporul în
numele lui Ihwh , cel mai probabil aceste sarcini apar în epoca postexilică. Cu toate acestea, există

47 Samuel J. Schultz, Călătorie prin Vechi ul Testament , p. 86.

23
posibilitatea să fi existat încă din epoca preexilică o ierarhie în cadrul preoției deja, însă nu putem
preciza cu exactitate toate atribuțiile „marelui preot” sau ale „preoților bătrâni” .
Totuși, u nele texte îi prezintă pe kemārîm , la singular kōmer , ca oficiali ai cultului având
atribuția de a oferi tămâie sau de a rosti plângeri. Chiar dacă termenul acesta nu apare foarte des
în Vechiul Testament, cel mai probabil acesta datează din epoca preexilică , întrucât cunoaștem
două inscripții funerare aramaice din secolul al VII -lea î.Hr., care conferă acest titlu a doi defuncți,
oficiali de cult ai zeului astral.
De asemenea, împreună cu acești înalți oficiali de cult, Biblia mai citează un număr mare
de persoane responsabile de anumite sarcini de tip auxiliar în slujirea la templu sau în desfășurarea
serviciilor de cult din afara templului, ca de exemplu sarcina de a pregăti uleiurilor aromate, dar și
atribuțiile de păzitori ai pragului, cântăreți, bocitoare și multe altele, cărora nu le putem menționa
cu precizie toate activitățile de cult pe care aceste persoane le desfășura u atât în slujirea la templu
cât și în afara templului .48
Cu toate acestea, sinagoga iudaică nu este în esență un loc de cult, ci mai degrabă aceasta
este o casă de rugăciuni, de învățământ religios și de reuniuni, înlocuind locul Templului din
Ierusalim. De asemenea, din moment ul în care Templul din Ierusalim a fost distrus, iudaismul nu
mai are preoți propriu -ziși, întrucât rabinii nu sunt preoți, ci consilieri și juriști, aceștia fiind cei
care țin predicile și rostesc rugăciunile principale.49

48 Paolo Merlo, Religia în Israelul antic , pp. 70 -73.
49 Emilian Vasilescu, Istoria religiilor , Ed. Didactic ă și Pedagogic ă, Bucure ști, 19 98, p. 378.

24
CAPITOLUL 2
DE LA TRADIȚIE LA ÎNNOIRE

Legământul s -a făcut cu poporul evreu, chiar și cu urmașii Patriarhului Avraam. Din acest
motiv evreii se consideră, mai întâi de toate, o națiune, întrucât evreii nu se consideră o națiune de
credință, spre deosebire de alte religii. Marea majoritatea a acestora s -au născut evrei, ei nefiind
evrei pentru că au ajuns să creadă în iudaism sau în credința iudaică, ci, mai degrabă, aceștia se
consideră evrei pentru că sunt parte a unei moșteniri etnice. Astfel, acest lucru ar putea să exp lice
motivul pentru care iudaismul este mult mai tolerant în ceea ce privește diversitatea teologică, spre
deosebire de creștinism și islam , Talmudul fiind o conservare a dezbaterilor.
În mod tradițional, cărțile Sfinte sunt studiate împreună cu doi savan ți, pentru a se consulta
în legătură cu lor, întrucât din diversitatea opiniilor poate reieși adevărul. Cu toate acestea,
Talmudul se referă, în mare parte, la comportament, la modul în care un bun evreu ar trebui să se
comporte. Astfel, codurile legii evr eiești îl consideră bun evreu și evreu credincios pe acela care
respectă minuțios poruncile, accentul punându -se mai degrabă pe practicarea corectă decât pe
credința corectă. Așadar, fiecare evreu este parte a legământului, indiferent de atașamentul său de
dogmă, întrucât credința evreilor este una fluidă.50
Lumea evreiască este un microcosmos ce permite fiecărui evreu să -și după o existență trăită
după legea evreiască. Astfel, aceasta asigură coordonarea și funcționarea instituțiilor de care niciun
evreu nu s -ar putea lipsi, ca de exemplu instituțiile religio ase: sinagogi, baia rituală, societatea
pentru înmormântare, cimitir; dar și nevoia instituțiilor educative și a celor caritabile.51 Cu toate
acestea, comunitatea evreiască este întotdeauna deschisă spre exterior, întrucât societatea evreiască
întreține diferite schimburi cu mediul său înconjurător. Cu toate acestea, ca urmare a acceptării
modernismului, evreii au simțit cum fragmente din tradiția și credința conservată de mii de ani
dispar din identitatea evreiască. Astfel, evreii care au îmbră țișat Reforma iudaismului din secolul
al XIX -lea, au pus sub semnul întrebării caracterul neschimbător al legii scrise , eliminând din
practicile religioase numeroase ceremonialuri pe care aceștia le considerau ca fiind arhaice și
inutile vremurilor actuale, așa cum s -a întâmplat cu ceremonialul de Tohorah , ceremonia spălării
mortului.52

50 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok, Introducere în iudaism , pp. 36 -38.
51 Regine Azria, Iudaismul , p. 47.
52 Anca Ciuciu și Camelia Crăciun, Istorie și memorie evreiască , Ed. Hasefer, București, 2011 , p. 75.

25
2.1 Sărbătorile tradiționale ale evreilor
Sărbătorile evreilor nu au loc aceeași dată în fiecare an secular, întrucât anul evreiesc este
lunar, iar calendarul secular este unul lunar. Astfel, la evrei cele douăsprezece luni ale anului conțin
numai 354 de zile, diferența fiind completată prin adăug area periodică a celei de -a treisprezecea
luni. Cu toate acestea, deși sărbătorile evreilor au loc la date diferite, ele cad în aceeași perioadă.
Potrivit cărții Deuteronomul , evreii sărbătoresc în fiecare an trei sărbători ale pelerinului .
Încă din vrem ea Templului un număr mare de pelerini mergeau la Ierusalim pentru a aduce jertfe.
Astfel, toate cele trei sărbători sunt strâns legate de anul agricol, dar și de evenimentele importante
din istoria poporului evrei, întrucât prin Pesah evreii sărbătoresc e liberarea din sclavia egipteană,
dar și începerea recoltei orzului, prin Sărbătoarea Săptămânilor se reamintește de dăruirea Legii
lui Moise și, de asemenea, ap ariția primelor roade, iar Sărbătoarea Corturilor este o sărbătoare
specifică recoltei de toamnă , comemorând rătăcirea în pustiu.53 În cartea Leviticul, mai exact la
capitolul 23, avem men ționarea și descrierea pe în detaliu a acestor sărbători, precum și a
ritualurilor ce trebuia u să se desfășoare în fiecare ocazie.54 De asemenea, Scripturile poruncesc
evreilor: „În luna a șaptea, în prima zi a lunii, veți respecta o zi de odihnă solemnă, vestită cu sunet
de trompetă și o strângere laolaltă sfântă” .55 Această sărbătoare de care se amintește mai înainte
este sărbătoarea Anului Nou, zece zile mai târziu fiind ziua cea mai sacră a iudaismului din întregul
an. Astfel, aceste zece zile mai sunt cunoscute sub denumirea de Cele zece zile ale căințe i.
Unele sărbători ale iudaismului practicate de evrei au intrat în calendarul evreiesc după
perioada biblică, ca de exemplu Sărbătoarea Luminilor sau Hanuca comemorează resfințirea
Templului de către Iuda Macabeul. De asemenea, Ziua Independenței Israelului este o sărbătoare
ce comemorează declarația de independență a Statului Israel din 1948.
În timpul sărbătorilor importante este interzis ca evreii să muncească, însă le îngăduită
munca pentru pregătirea mâncării. De asemenea, în afara Israelului, în mod tr adițional, sărbătorile
țin două zile, cu excepția Zilei Ispășirii. Ac eastă practică își are originea în începerea fiecărei luni
se determina prin observarea pe cer a lunii noi. Astfel, trecea un anumită perioadă de timp până
când știrea ajungea la comunită țile evreiești din Diaspora, sărbătorile ținându -se în ambele zile.
Cu toate acestea, mișcarea reformistă a eliminat acest obicei, utilizând vechea practică de a
respecta sărbătorile într -o singură zi.
Una dintre sărbătorile importante pe care evreii le -au practicat de -a lungul timpului este
Pesahul . Sărbătoarea Pesahului are mai multe dimensiuni. În primul rând, potrivit cărții Exodului

53 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok, Introducere în iudaism , pp. 122 -123.
54 Florin Orodan, Sărbători profetice , Ed. Zappy’s, Câmpina, 2005, p. 13.
55 Leviticul 23, 24 .

26
Dumnezeu a trimis pe pământul Egiptului zece plăgi, pentru a -l convinge pe regele Egiptului să -i
lase pe sclavii israel iți să plece.56 Astfel, în ultima plagă ni se descrierea moartea primului născut,
întrucât toți copiii mai mari și toate primele animale născute au avut o moarte misterioasă. Cu toate
acestea, israeliții au fost cruțați de către Dumnezeu, deoarece acestora li s-a cerut să fie tăiat câte
un miel în fiecare gospodărie, iar cu sângele acestuia să fie uns tocul ușii casei. În vremea
Templului, mieii erau sacrificați la începutul sărbătorii, fiind apoi fripți și mâncați cu plante amare.
În zilele noastre această practică mai este continuată de către Samariteni.
Sărbătoarea Pesah mai este cunoscută și sub denumirea de Sărbătoarea Azimei, întrucât în
momentul în care Faraonul a decis să -i elibereze pe israeliți, aceștia, din dorința de a scăpa cât mai
repede din s clavie, nu au mai așteptat ca pâinea să crească. Totuși, pr ima sărbătoare era cea a
azimilor , acele pâini nedospit e, sărbătoare dedicată cel mai probabil secerișului și mâncării pâinii
realizate din grâu nou, dar care a fost unită mai târziu , nu se știe din ce motiv , cu sărbătoarea
paștelui , pesah conform cărții Leviticul 23, 4-8, sărbătoare ce comemora ieșirea din Egipt și care,
cu trecerea timpul ui, va deveni o sărbătoare de consolidare a identității ebraice. Cu toate acestea,
nu putem ști di n textele b iblice cum se desfășura sărbătoarea azimilor înainte ca aceasta să fie unită
cu sărbătoarea Paștele, dar există unele indicii conform cărora această sărbătoare se celebra în
sanctuarul local și că celebra primul seceriș, deoarece în cartea Deuteronomul , ma i exact în
capitolul 16 versetul 9, se stabilește următoarea sărbătoare „a săptămânilor” numărând șapte
săptămâni „de când vei începe seceratul grâului”. Astfel, cel mai pr obabil, consumarea azimilor
consta într -o ceremonie de mâncare a noii recolte fără să mai existe vreo legătură între aceasta și
cea precedentă. Sărbătoarea acesta a fost unită mai târziu cu importanta sărbătoarea a paștelui
împreună cu mesajul său de salvare și eliberare înfăptuite de către Dumnezeu.57 Astfel, Dumnezeu
a poruncit evreilor ca la sărbătoarea Pesahului să nu se mai consume pâine făcută cu drojdie și nici
să mai existe o asemenea pâine în casă în ziua sărbătorii. Din acest motiv, există și astăzi obiceiului
ca la această sărbătoare să se facă o curățenie generală de primăvară.
De asemenea, Pesahul este considerat ca sărbătoarea primăverii, datorită legăturilor sale
tradiționale cu agricultura, dar și ca Anotimpul libertății noastre, întrucât această sărbătoare este o
celebrare a eliberării. În mod tradițional, sărbătoarea Pesahului durează în Israel șapte zile, iar în
Diaspora aceasta are o durată de 8 zile. Momentul principal al acestei sărbători este Sederul sau
Cina care are loc în prima seară, însă în Diaspora acesta are loc în a doua seară. Este important
faptul că la această sărbătoare chiar și evreii mai puțin credincioși iau parte deseori la Seder .58

56 Ibidem , pp. 124-125.
57 Paolo Merlo, Religia în Israelul antic , pp. 75 -76.
58 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok, Introducere în iudaism , pp. 126 -127.

27
Mișna este cea care completează și prelungește codul sacerdotal, așa cum a fost formulat în cartea
Leviticul. Acest lucru înseamnă că unii credincioși se comportă oarecum asemenea preoților și
leviților, întrucât aceștia respectă regulile împotriva necurăției și se hrănesc acasă, la fel cum și
preoții se hrănesc în Templu.59
O tipologie deosebită de ofrandă sacrificială des răspândită era sacrificiul „de împăcare” sau
„de c omuniune” în care numai grăsimea animalelor era arsă divinității, în timp ce carnea victimelor
sacrificate , caprine sau bovine, era consumată de toți participanții la sacrificiu. Acest sacrificiu era
consumat cu mai multe prilejuri precum mulțumirea, votur ile sau vindecările. Și în cazul acesta
există multe texte biblice care ne vorbesc despre acest fel de sacrificiu , fiind databile în perioada
postexilică, dar prezența sacrificiului în culturile antice semitice și în unele dintre textele tradiției
biblice mai antice mărește posibilitatea existenței sale încă din timpul regatelor lui Israel și Iuda.
În ceea ce privește așa -zisul sacrificiu „ispășitor” trebuie să amintim mai întâi că, în ciuda a
ceea ce ne induce la prima vedere numele să credem, nu avea drept rol ispășirea păcatelor săvârșite
împotriva lui Dumnezeu sau ale oamenilor, ci de a purifica persoanele și locurile, anulând
eventualele stări de necurăție păcătoase făcute fără intenție: „Când va păcătui cineva din neștiință
împotriva vreuneia dintre poruncile Domnului și va face ceea ce nu se cuvine încălcând vreuna
dintre ele […] să aducă Domnului pentru păcatul său pe care l -a săvârșit un vițel fără cusur ca
jertfă pentru păcat” . De asemenea, d atorită rolului său purificator și față de ceea ce este făcut din
neștiință, el este adesea întâlnit în celebrarea sărbătorilor, oferit înainte ca preotul să facă alte
sacrificii . Astfel, a cest tip de sacrificiu se regăsește în teologia purității, pre ponderent în epoca
postexilică, așa că putem considera că și sacrificiul „ispășitor” a dobândit o importanță deosebită
în epoca preexilică. Cu toate acestea, î n ciuda faptului că atestarea rădăcinii „ḥṭ” în alte limbi antice
semitice susține sensurile de „a comite greșeli”, „a păcătui”, „a î ncălca”, ele nu au niciodată
accepțiunea tehnică cultuală de „sacrificiu de ispășire” , confirmând u-se astfel unele dubii cu
privire la existența unei astfel de tipologii a sacrificiului în religia ebraică din timpul perioadei
regale.
În afară de așa -numite le sacrificii de sânge nu trebuie să uităm ofrandele din produse
vegetale , mai exact ofrandele din cereale, grâu, ulei etc., oferite în dar divinității , dar care puteau
constitui, de asemenea , și „tributul” pentru templu. În acest sens, d ocumentarea biblic ă cu privire
la ofrandele vegetale provine, în deosebi , din epoca exilică sau posterioară, însă există unele probe
arheologice care dovedesc practica ofrandelor și în perioada preexilică, precum deja menționatul
„unghi de cult”, găsindu -se în acest sens o cantitate mică de grâu ars în fața unui altar.

59 Mircea Eliade, Istoria Credințelor și ideilor religioase , Ed. Univers Enciclopedic, București, 2000, p . 566.

28
Practica uzuală de a arde tămâie pentru divinit ate are, de asemenea, o însemnătate deosebită.
În acest sens, s -au descoperit în câteva situri israelite și iudaice din epoca monarhică casolete de
ars mirodenii de diferite tipuri, dar și diferite suporturi pentru obiecte le de cult, cutii mici cubice
cu piciorușe, vase de ceramică cu trepied, fin găurite, care păstrează bine conservate semnele
arderii și decolorării din cauza focului. De cele mai multe ori , aceste obiecte de cult erau utilizate
la ceremonia de ardere a tămâii atestată în nenumărate texte biblice, atât în cele ale istoriografiei
deuteronomiste , precum 1 Regi 12, 33; 2 Regi 17, 11, cât și în multe dintre textele din perioada
exilică sau postexilică , textele din Ieremia 11, 12 ș.u.; Ezdra 8, 10 ș.u.; Maleahi 1, 11, aceasta fiind
o dovadă destul de clară că această activitate cultuală a continuat pentru mai multe secole , chiar
dacă această practică era judecată negativ în multe texte biblice , precum textul de la Isaia: „Nu mai
aduceți daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă și
adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăși prăznuirea voastră e nelegiuire ”.60
De asemenea, s acrificiile și acțiuni le de cult descrise mai sus se săvârșeau în mod repetat în diferite
împrejurări, fie ele publice, cât și private. Astfel, co nform textelor biblice, acțiunile de cult publice
erau săvârșite în mod obișnuit în fiecare zi sau cel puțin săptămânal, ci anume sâmbăta . Este bine
de subliniat faptul că textele cărților lui Iezechiel și Numerilor sunt cu certitudine scrise în epoca
postexilică , astfel că este greu să avem o viziune precisă cu privire la practica reală rituală din
epoca monarhică, întrucât că nu e ste sigur că aceste ceremonii au rămas mereu aceleași. Cu toate
acestea, întrucât nu avem însă alte izvoare scrise care să dateze cu exactitate epoca monarhică cu
privire la cultul din Israel și Iuda, putem doar presupune, a vând în vedere și paralelismele cu
celelalte culturi semitice , că în toate sanctuarele regale, aproape în mod cert, se săvârșea zilnic
sacrificiul în onoarea lui Ihwh , Dumnezeul suprem, în timp ce existența ritualului săptămânal din
ziua de sâmbătă e nesigură deoarece sărbătoarea sâmbetei p are să fi dobândit o însemnătate mai
mare doar în perioada exilului, această sărbătoare având o puternică însemnătate în identificarea
etnico -religioasă a poporului lui Ihwh . De asemenea, r itmul săptămânal al sacrificiilor are legătură,
cel mai probabil, c u tradiția străveche de a celebra liturg hiile sacrificiale la mijlocul lunii, adică în
concordanță cu luna nouă și luna plină, după cum dovedesc multe documente din afara Scripturii,
dar și unele texte biblice care pun deseori în strânsă legătură frecvența sâmbetei cu luna nouă.61
După ce au trecut cele șapte săptămâni, mai exact cele 49 de zile, are loc Sărbătoarea
Săptămânilor sau Savuot în limba ebraică. Această sărbătoare mai este cunoscută și sub denumirea
de Pentecost, provenind de la cuvântul grecesc „cincizeci”. La originea acestei sărbători stă o
veche sărbătoare a agriculturii și, împreună cu Pesahul și Sărbătoarea Corturilor, această sărbătoare

60 Isaia 1, 13 .
61 Paolo Merlo, Religia în Israelul antic , pp. 74 -76.

29
era un prilej de pelerinaj la Templul din Ierusalim. Astfel, în cartea Leviticul li se poruncește
oameni lor. Întrucât li s -a spus Fiilor lui Israel că au ajuns pe Muntele Sinai cu Moise, această
sărbătoare devine mai târziu o comemorare a primirii Torei de către poporul ales.
Sărbătoarea Săptămânilor este prezentată în liturghie ca anotimpul predării Torei . Astfel,
în unele comunități evreiești există obiceiul ca în noaptea acestei sărbători oamenii să nu doarmă,
în sinagogi spunându -se rugăciuni din Talmud, dar și din alte cărți rabinice. Întrucât în Diaspora
sărbătoarea durează două zile, în a doua seară pasajele sunt luate din cartea Psalmilor. De
asemenea, în lecturile liturgice sunt incluse în timpul serviciului divin Cele Zece Porunci , citindu –
se și din cartea lui Rut. În perioada de desfășurare a Sărbătorii Săptămânilor există obiceiul de a
se consuma produse lactate. Astfel au fost dezvoltate diferite explicații cu privire la acest obicei,
însă cea mai convingătoare pare explicația conform căreia Tora e ca laptele, hrănindu -i pe toți
evreii, de la cel mai tânăr până la cel mai vârstnic.62 De asemenea, sinagoga este decorată cu flori
și fructe, toate acestea simboliz ând parfumul și frumusețea pe care le emană Legea. Trebuie amintit
faptul că unii învățați de mai târziu au adus obiecții pentru acest obicei, susținând că acesta
amintește prea mult de sărbă toarea creștină a recoltei. Cu toate acestea, opinia aceasta este ignorată
de evrei, sărbătoarea oferind momente de bucurie și petrecere.63
Sărbătoarea Săptămânilor s -a celebrat mai întâi sub denumirea de Sărbătoarea culesului ,
ulterior fiind folosită denumirea de Sărbătoarea Săptă mânilor . Cel mai probabil, caracterul
originar agrar era dat de recoltă, fiind realizată în intervalul de șapte săptămâni dintre începutul și
sfârșitul secerișului, însă textele biblice de mai târziu asociază această sărbătoar e cu oferta
primiției.64
Sărbătoarea Corturilor este cea de -a treia sărbătoare de pelerinaj a evreilor, fiind și ea
descrisă în Scripturi: În a cincisprezecea zi a celei de -a șaptea luni și timp de șapte zile este
Sărbătoarea Corturilor. Astfel, această sărbătoare avea scopul de a reaminti evreilor des pre șederea
lor în pustiu, înainte de se stabili în Tara Făgăduinței. De asemenea, și în zilele noastre li se
recomandă evreilor să construiască propriile corturi, urmând indicațiile detaliate lăsate învățații
Talmudului. Astfel, din indicațiile acestora a flăm că viitor cort trebuie să aibă aproximativ patru
metri pătrați, cel puțin trei pereți și un acoperiș făcut din produse existente în acea perioadă, însă
cortul nu trebuie să aibă un acoperiș complet, întrucât în momentul în care un evreu credincios stă
în cortul său, el trebuie să vadă stele printre paiele și ramurile de pe acoperiș. În aceste corturi
principalele mese se iau pe toată durata sărbătorii, însă în perioadele mai reci este recomandat să

62 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok, Introducere în iudaism , pp. 130 -131.
63 Ibidem , p. 131.
64 Paolo Merlo, Religia în Israelul antic , p. 77.

30
nu se doarmă în ele și nici să se stea în ele în caz c ă plouă, aceste lucruri nefiind obligatorii în
perioadele cu o climă rece. Totuși, în afară de aceste obligații mai este necesar să se respecte și
porunca de a lua ramuri și fructe, acest obicei făcându -se prin ținerea unei lămâi într-o mână, iar
în cealal tă mână ținându -se ramuri de palmier, de salcie și mirt. Astfel, în timpul serviciului divin
din s inagogă acest buchet este legat în șase direcții, mai exact nord, sud, est, vest, sus și jos,
simbolizând, cel mai probabil, că Dumnezeu este Cel care control ează tot universul și, deci, toate
punctele cardinale. În cea de -a șaptea zi a acestei sărbători au loc șapte procesiuni, aceasta fiind
deseori privită ca o încununare a întregii perioade a căinței, începând cu Anul Nou și continuând
cu sărbătorile Cele Ze ce Zile ale Penitenței și Ziua Ispășirii, sărbători ce s -au desfășurat anterior
acesteia.65
După unele texte biblice, la început, această sărbătoare agricolă era celebrată la sfârșitul
anului, mai mult sau mai puțin la începutul toamnei noastre. La fel ca a lte sărbători, și această
ultimă sărbătoare a fost modificată ulterior, trecând de la semnificația sa agricolă originară, la una
derivată din istoria sfântă, mai exact textele biblice care descriu obișnuința de a locui în corturi
asociază acest rit cu amin tirea ocrotirii divine din timpul exodului.66 De asemenea, cortul Întâlnirii
se sprijinea pe o structură din lemn de salcâm și avea o lungime de aproximativ 14 metri, 4 metri
lățime și 5 metri înălțime .67
O altă sărbătoare reprezentativă pentru iudaism și, evident, pentru toți evreii credincioși,
este Sărbătoarea Luminii . Sărbătoarea Luminii, cunoscută sub denumirea de Hanuca în limba
ebraică, începe cu 25 Kislev și durează opt zile. Această sărbătoare come morează un episod
important din istoria evreilor, unde credincioasa familie a Macabeilor a reușit să înfrângă dinastia
greacă a seleucizilor în secolul al II -lea î.e.n.68 Astfel, seleuzii sunt cei care au profanat Templul
din Ierusalim și, de asemenea, ei a u interzis practicarea religiei mozaice.
Comemorarea se axează pe aprinderea lumânărilor sărbătorii de Hanuca. Astfel, în prima
seară a sărbătorii se aprinde o lumânare sau, deseori, o lampă, în cea de -a doua aprinzându -se două,
făcându -se astfel până în cea de -a opta zi. Totuși, lumânările trebuiau aprinse după ce apuse
soarele, însă cu excepția Sabatului, întrucât acestea trebuie să fie aprinse înainte de aprinderea
lumânărilor Sabatului. De asemenea, există și o regulă în ceea ce privește modul cum treb uie
aprinsă lumânarea, mai exact aceasta trebuie să fie aprinsă de la dreapta spre stânga. Cu toate
acestea, Sărbătoarea Luminii este o sărbătoare familială, în ultimul timp ea căpătând o importanță
deosebită în viața fiecărui evreu. Astfel, tinerilor evre i li se amintește faptul că deși creștinii

65 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok, Introducere în iudaism , pp. 131 -133.
66 Paolo Merlo, Religia în Israelul antic , p. 77.
67 Alexander Pat, Enciclopedia Bibliei , Ed. Logos, București, 1996, p. 123 .
68 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok, Introducere în iudaism , pp. 134 -135.

31
sărbătoresc Crăciunul, evreii au Hanuca. De asemenea, aceștia primesc un cadou, în unele cazuri
chiar mai multe, în fiecare seară a sărbătorii.
Sărbătoarea Esterei, cunoscută sub denumirea de Purim în limba ebraic ă, se sărbătorește la
14 Adar. Această sărbătoare comemorează salvarea evreilor, la intervenția reginei Ester, de la
uciderea planificată de Haman. În mod tradițional, Sărbătoarea Esterei are loc în sinagogă, cartea
Esterei fiind recitită atât seara cât și dimineața pe o melodie tradițională. Sărbătoarea Esterei, la
fel ca Sărbătoarea Luminilor este considerată o sărbătoare minoră, însă cu timpul, mai exact în
vremurile moderne, aceasta are o importanță considerabilă, cel mai probabil pentru că au fost
adop tate obiceiuri de carnaval. Cu toate acestea, la începuturile sale mișcarea reformistă nu vedea
cu ochi buni această sărbătoare, întrucât o considera prea naționalistă. Totuși, întrucât a existat un
număr mult prea mare de credincioși care au dorit păstrar ea acestei sărbători , în templele
reformiștilor se citește sulul Esterei.69
Totuși, anul evreiesc era pentru prima dată marcat de sărbători regulate , precum Pastele
(Pesah) , Rusaliile (Shavuot) – darea legilor, deci fondarea religiei și Tabernaculele , șederea în
deșert și reunirea dintre națiune și religie .70

2.2 Tradiția posturilor
În scripturile ebraice prin noțiunea de păcat se înțelege încălcarea poruncilor lui Dumnezeu.
Acest lucru înseamnă a nu se ridica la î nălțimea perfec țiunii cerute de Dumnezeu Atotputernicul
în Tora Sa si că rela ția dintre Dumnezeu si oameni se poate întrerupe. Astfel, conform tradiției
iudaice p ăcatul se caracterizează prin răutate, comportament inadmisibil și decădere. De asemenea,
păcătos este omul care nu și -a îndep linit obligațiile morale sau rituale. În Biblie se recunoaște că
ființele umane au o înclina ție spre rău : „răutatea oamenilor s -a mărit pe pământ ”. Astfel, f iecărei
ființe umane i se cere o vigilență permanentă, întrucât numai astfel poate înfrânge aceast ă inclina ție
spre rău. Poporul evreu se poate elibera de tentațiile naturale de a păcătui n umai printr -o supunere
liber acceptată la prevederile Torei . Totu și, din momentul în care păcatul este comis, există diverse
măsuri care se pot lua în vederea atenuă rii consecin țelor. Astfel, î n vremea în car e Templu l din
Ierusalim mai exista , se aduceau în fiecare zi jertfe. Potrivit unui mic tratat al Mișnei , tratatul
„Eticii Strămoșilor”, lumea se bazează pe trei lucruri principale, mai exact Tora, pe serviciul divin
din Templu și pe afecțiune. Aceste jertfe din templu au fost poruncite de Dumnezeu și au fost
percepute ca mijloace cu ajutorul cărora s -ar put ea șterge vina păcatului.71 Chiar dacă se aduceau

69 Ibidem , pp. 135-137.
70 Paul Johnson, O istorie a evreilor , trad. Irina Horea, Ed. Humanitas, București, 2015, p. 102.
71 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok , Introducere în iudaism , p. 139.

32
jertfe profeții au fost cei care au pus accentul pe importanța adevăratei căințe. Astfel, pentru ca
păcătosul să poată obține iertarea, acesta trebuie să abandoneze căile răului și să se reîntoarcă la
Dumnez eu.
Din momentul în care ultimul T emplu din Ierusalim a fost distrus , în anul 70 e.n., căința și
ispășirea au fost singurele mecanisme prin care relația cu Dumnezeu putea fi restabilită . Păcătosul
trebuie să își mărturisească păcatele în fața lui Du mnezeu și să facă promisiunea că nu o să le mai
repete niciodată , iar, astfel, adevărata credință se realizează în momentul în care păcătosului i se
ivește posibilitatea să repete acel păcat , însă acesta se abține din săvârșirea acest uia.
Potrivit credinței evrei lor postul este considerat ca modul de ispășire a păcatului, putând
cuprinde abstinența, nu numai de la mâncare, dar și de la băutură, de la relații sexuale și de la
purtarea anumitor haine din piele. Totuși, înțelepții nu au pus un accent deosebit pe virtuțile
ascetice. Astfel, învățații religioși de mai târziu susțineau că a posti reprezintă un element secundar
și că adevărata credință cuprinde renunțarea la a mai păcătui, dar și mărturisirea sinceră. Cu toate
acestea, comunitatea evreiască ia în seri os obligația de a posti. În acest sens sunt rezervate în
calendarul evreiesc anumite zile în care comunitatea trebuie să postească, fie că sunt credincioși
sau necredincioșii, întrucât și cei necredincioși știu când vine marea perioadă de căință, ci anume
toamna. Această perioadă de căință începe odată cu Anul Nou și se încheie zece zile mai târziu cu
Ziua Ispășirii.
Anul Nou , cunoscut în limba ebraică sub denumirea de Roș Hașana, se sărbătorește timp
de două zile, la 1 și 2 ale lunii Tișri. Această sărbăto are marchează încăperea celor zece zile de
Penitentă care se încheie în Ziua Ispășirii. În cuprinsul Bibliei este prezentată ca Ziua Solemnă a
Odihnei, fiind, de asemenea, o zi a Reculegerii, care este anun țată printr -un sunet de corn, o zi a
Sunării Co rnului. Cu toate acestea, î n epoca post -biblică, aceast ă sărbătoare era cunoscută sub
denumirile de Zi ua Amintirii și Zi ua Judecă ți. Cel mai evocator moment este suflarea în șofar. Un
șofar este o trâmbiță făcută din corn de berbec. Acest corn produce un sune t curios, lugubru. Astfel,
potrivit cărții lui Iosua, sunetele șofarului, la care s -au adăugat strigătele poporului, au făcut ca
zidurile cetății Ierihonului să se prăbușească. De asemenea, în timpul slujbei se sună din corn de
trei ori, prima dată după ci tirea Torei, încă o dată în timpul slujbei suplimentare, iar ultima dată
înaintea rugăciunilor finale. Din corn se suflă într -un anumit fel, sunetul fiind o combina ție de note
lungi, note în tre molo și câteva sunete scurte. În acest sens, cornul sună, după cum afirmă Moise
Maimonide, pentru a -i chema pe cei păcăto și la pocăin ță. După acest obicei, slujba se încheie cu
promisiunea că pocăința, rugăciunea și milostenia pot să înlăture răul.72

72 Ibidem , pp. 142 -144.

33
Cu toate acestea, Anul Nou nu reprezintă o zi de post strict, chiar dacă este o sărbătoare
solemnă, însă această sărbătoare vestește o perioadă importantă. De asemenea, în timpul
următoarelor zece zile se mai adaugă la liturghie unele slujbe și se obișnuiește să se meargă la
mormintele celor mai apropiate rude. Astfel, ace astă sărbătoare este o pregătire pentru cea mai
importantă și sfântă zi a anului evreiesc, ci anume Ziua Ispășirii. Totuși, chiar dacă la început anul
evreiesc a fost marcat de sărbători regulate, evreii au început să celebreze și ei Anul Nou,
comemorând c reația, precum și Ziua Ispășirii, anticipând astfel Judecata de Apoi.73
Evreii consideră că î ntrucât Dumnezeu l -a creat pe om dotat cu impulsul r ău, din cauza
căruia el înclină spre păcat, dreptatea cere să fi fost creată și o for ță contrară, pentru salvarea lui.
Astfel, d acă răul este o boală la care o amenii sunt expu și, este necesar ca aceasta să dispună și de
un leac pentru a putea fi vindec ată. Acest leac îl găsim în pocăin ță. Din acest motiv , în mod foarte
logic, rabinii susțin eau că remu șcarea a fost unul din lucrurile pe care Dumnezeu a decis să le
creeze chiar î nainte să fi fost formată lumea. „Există șapte lucruri care au fost create înainte ca
universul să fi dobândit existen ță. Acestea sunt: Tora, remu șcarea, paradisul, gh ehena, tronul
gloriei, sanctuarul și numele lui Mesia ”. De asemenea, l umea fiind cr eată pentru a servi drept
locuin ță omului, ea trebuia pregătită pentru a-1 putea primi. Astfel, T ora cuprindea întreaga
schem ă a vieții bune, ce se cuvenea respe ctată. Însă, cu toate acestea, trebuia stabilită și
posibilitatea îndepărtărilor pe care le -ar putea produce omul în afara cărărilor perfec țiunii. Astfel,
celelalte lucruri cuprinse în enumerarea d e mai sus erau destinate pentru ac easta. Primul loc este
atribuit remu șcării, întrucât fără aceasta omenirea n-ar putea să aibă durabilitate , cop leșită cum în
cele din urmă de valuril e răută ții. Astfel, r emușcarea are nu numai puterea de a respinge fluxul
răului, dar poate și să-l nimicească ș i să-i însănă toșească via ța după ce săvârșirea răului a corupt –
o. Chiar dacă Talmudul se referă în principal la Israel, doctrina sa cu privire la pocăin ță nu este
deloc exclusivistă. Ea este valabilă pentru oricine vrea să se folosească d e ea. Astfel, î n Talmud se
spune că „Sfântul Unic (binecuvântat fie E l) contemplă popoarele lumii, sperând că se vor pocăi
și că atunci le va lua aproape de el, sub aripile sale ”. De asemenea, în altă parte : „Sfântul Unic
(binecuvântat fie El) cheamă popoarele lumii la pocăin ță, ca să le poată aduce aproape de el, sub
aripile sale ”. Cu toate acestea, d upă distrugerea templului, când nu s -au mai putut săvârși sacrificii
de ispă șire, a crescut în mod necesar importanta pocăin ței ca modalitate pentru ispă șire. Aceasta
se aplică și la eficacitatea zilei ispășirii.74
Totuși, sărbătoarea Anul Nou, numită Roș Hașana, are și ea o semnifica ție agricolă . Biblia
amintește faptul că fructele pomilor nu se mănâncă decât după o anume perioadă, mai exact după

73 Paul Johnson, O istorie a evreilor , p. 102.
74 A. Cohen, Talmudul , Ed. Hasefer, București, 2000, pp. 168 -170.

34
ce pomul a intrat pe rod. Astfel, p omul plantat suficient de devreme pentru a produce rod până la
Anul Nou era considerat ca împlinind un an în acea zi. De asemenea, în Tora este prescris să li se
aducă preoților un vițel din zece; toți vițeii născuți în intervalul de la un An Nou la altul erau
adunați într-un loc și numărați , iar fiecare al zecelea era însemnat spre a fi dărui t preoților .75
Întrucât sărbătorile amintite, în număr de trei, sunt în esen ță de origine istorică și națională,
comemorând grija deosebită a lui Dumnezeu fa ță de Israel, Anul Nou evreiesc, Roș Hașana, care
corespunde zilei de 1 Tișri , mai exact în perioada septembrie -octombrie , și durează două zile, chiar
și în Palestina (a stăzi în Statul Israel), depă șește aceste limite înguste, iar sensul acestei sărbători
este universal , întrucât această sărbătoare e ste aniversarea Crea ției. Totuși, scopul sărbătorii nu
este doar comemorativ , întrucât Roș Hașana inaugurează o perioadă a judecă ții divine când to ți
oamenii și toate popoarele sunt chemate să dea socoteală lui Dumnezeu. Astfel, î n acea zi, în
limbajul pitoresc rabinic, sunt deschise în cer căr țile unde sunt înscrise faptele tuturor, având loc
o judecată în func ție de meritul na țiunilor și al indivizilor. Din acest motiv evreii de pretutindeni
se salută cu această binecuvântare: „Să fii înscris și pecetluit pentru un an bun! ”, iar multe
simboluri sugestive, precum consumarea de mere cu miere, sunt utilizate atunci în timpul meselor,
în seara sărbătorii, ca întâmpinare pentru un an bun. Totuși , în administrarea jude cății divine,
scopul principal nu este pedeapsa, ci convertirea păcăto șilor la o via ță dreaptă. Aceasta face din
Roș Hașana prima din cele „zece zile de peniten ță”. Acestea sunt zile solemne în calendarul
evreiesc, zile marcate de pocăință și de regrete profunde, de rugăciuni pentru a cere lui Dumnezeu
iertare, dar și de hotărârile de a restaura legătura dintre om și Dumnezeu, dar și dintre om și
semenul său. De asemenea, în calitatea sa de sărbătoare a crea ției ea comemorează un act divin
din trecut, iar în calitate de propovăduire a judecă ții și peniten ței un apel la obligațiile prezentului,
această sărbătoare pre închipuie evenimentul divin universal din viitor, către care tinde întreaga
creație, acesta neputând fi atins decât prin căin ța om ului.76
La fel ca sărbătoarea Anului Nou , Ziua Ispășirii , cunoscută și sub denumirea de I om Kipur,
este înscrisă în cuprinsul Bibliei . Astfel, conform cărții Leviticului , Marele Preot purta un veșmânt
simplu d in in, sacrific ând o vită ca jertfă pentru vină . De asemenea , tot Marele Preot este cel care
a ales un berbec dintre doi prin tragere la sorți , unul fiind jertfit pe loc , iar cel de -al doilea , mai
exact țapul, a fost trimis în pustie pentru a duce cu el păcatele oamenilor , fiind singur a zi a anului
în care s-a putut intra în Sfânta Sfintelor din Templu . Marele Preot era , astfel , cel care intră în
această încăpere pentru a se ruga pentru iertarea pe po porul evreu.

75 Viviane Prager, C. Litman și Ticu Goldstein, Dicționar enciclopedic de iudaism , Ed. Hasefer, București, 2000, p.
27.
76 Isidor Epstein, Iudaismul. Origini și istorie , Ed. Hasefer, București, 2001, p. 94 .

35
La început s -a spus că Ziua Ispășirii este o aniversare a reîntoarcerii lui Moise de pe
Muntele Sinai cu cea de -a doua tablă a legii , comemor ând iertarea lui Dumnezeu pentru poporul
Său pentru păcatul vițelului de aur . Astfel, fiecare persoană de sex masculin de peste treisprezece
ani și de sex feminin de peste doisprezece ani, însă cu excepț ia celor care au probleme medicale ,
este obligată să postească de la apusul soarelui până la căderea serii celei de -a doua zi . Așadar,
sunt aplicate legile obișnuite ale postului , întrucât rabinii cred că prin această abstinență pot fi
ispășit e păcatele îm potriva lui Dumnezeu . Cu toate acestea , păcatele făcute față de alții pot fi iertate
dacă iertarea a fost acordată de persoana lezată . Din acest motiv , se obișnuiește ca oamenii să
caute , cu puțin timp înainte de Ziua Ispășirii, împăcarea cu cei pe care i-au ofensat . Există, de
asemenea, obiceiul de a se tăia și vinde o pasăre, iar banii obținuți să fie folosiți pentru milostenie.
Cel mai probabil, moartea acesteia simbolizează trecerea păcatului de la păcătos la pasărea moartă.
Cu toate acestea, mulți evre i ortodocși moderni, dar și mișcarea reformistă, au înlăturat total
această practică.
În cursul acestei zile au loc cinci slujbe, toate cele cinci având propriile caracteristici
liturgice. Astfel, seara zilei de post este cunoscută sub denumirea de Kol Nid re, adică “toate
jurămintele’ făcute după rugăciunea cu care începe marea slujbă. Unii evrei ortodocși obișnuiesc
să petreacă toată noaptea în sinagogă, recitind întreaga carte a Psalmilor. Cu toate acestea , liturghia
se axează cel mai mult pe mărturisirea păcatului , folosind u-se întotdeauna persoana întâi plural ,
întrucât se dorește sublinierea responsabilității colective . Totuși , în afară de rugăciunile și cântările
pentru iertarea păcatelor , slujba de dimi neață cuprinde o lectură din Tora, lectură ce descrie modul
în care această zi era sărbătorită în Templ u. De asemenea , se mai citesc și lectur i din cartea Numeri
privitoare la jertfa ce se săvârșește la această sărbătoare , dar și o lectură profetică din ca rtea lui
Isaia care prezintă adevăratul sens al postului . Cel care oficiază cea de -a doua slujbă de semnalul
începerii serviciului divin din Templu și prezintă modul în care Marele Preot pronunța numele
preamărit a lui Dumnezeu în această zi unică. De asem enea, credincioșii îngenunchează în multe
dintre congregațiile ortodoxe, acesta fiind singurul moment în care evreii îngenunchează pentru a
se ruga. Cu toate acestea, în ultimii ani, la acest moment al slujbei au fost introduse lecturi din
surse referitoar e la Holocaus t. Credincioșii îi cer lui Dumnezeu să dea fiecăruia o viață bună și să
le asigure un destin favorabil . Astfel, slujba se încheie cu recitarea primelor cuvinte din Șema:
„Ascultă , Israele , Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”.77
Sinagogile sunt pline d e Anul Nou și Ziua Ispășirii , întrucât evreii care nu iau parte la alte
slujbe sunt fascinați de vechiul ritual săvârșit . Totuși , chiar dacă ziua ispășirii reprezintă un

77 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok, Introducere în iudaism , pp. 145 -147.

36
moment solemn , această sărbătoare este un moment de bucurie . Astfel, după căderea nopții are loc
o masă mare moment în care postul ia sfârșit și la care domnesc bucuria și veselia .78
Importanța acestei sărbători, dar și ritualul său derivă din poruncile biblice de a „face
penitență ” și „a se smeri” , conform Leviticul 16, 29 -31; 23, 27 -32; Num eri 29, 7. Astfel, s merenia
a fost interpretată de către rabini ca abținerea de la mâncare și băutură , însă p eniten ța presupune
trei acte care, împreună, au rolul de a aduce ușurință omul ui la povara păcatelor , acestea fiind
recun oașterea păcatelor, exprimarea remușcărilor printr -un act de spovedanie și ispășirea înaintea
lui Dumnezeu, pentru a pute a obține iertarea. Astfel, p ostul, rugăciunile de căință (slihot), lecturile
din Scriptură , formulele de spovedanie (vidui) și toate părțile ceremoniei acestei zile pun accentul
pe aceeași tema. De asemenea, t oate legile fundamentale cu privire la această zi sunt prezentate în
tratatul Ioma din Mișna.
Interdicțiile obișnuite de Sabat au valabilitate și la Iom Kipur, fiind unite cu cele cinci
reguli de penitență , ci anume abținerea de la mâncare și băutură, abținerea de la relațiile sexuale,
interdic ția de a purta încăl țăminte din piele, de a -și unge trupul cu diferite parfumuri și de a -și
spăla vreo parte a trupului, cu excepția degetelor și a ochilor . Evreii respectă cu strictețe aceste
sărbători, întrucât î n legământul încheiat de pe muntele Sinai, respectarea acestor sărbătorilor era
o parte a îndatoririlor lor .79 Cu toate acestea, r abinii insistă asupra faptului că Iom Kipur dă
posibilitatea omului să -și ispășească păcatele față de Dumnezeu, dar nu și păcatele săvâr șite
împotriva aproapel ui. Astfel, legea ne învață că dacă nu ceri iertare cui i -ai greșit , penitența nu are
nici un efect benefic și, de asemenea, nu trebuie să înca lci deliberat poruncile, în ideea că păcatele
îți vor fi iertate în această zi. În seara de Iom Kipur, evreii evlavioși încearcă să se împace cu orice
persoană căreia i -au putut greși în decursul anului, pentru a putea lua parte la ceremonie cu
conștiința împăcată și cu certitudinea că sunt înscri și în Cartea Vie ții. În trecut , se practica la
sinagogă o biciuire (malkuiot) simbolică, spre a induce un sentiment de pocăință , însă s -a încetat
a se mai respecta acest. De asemenea, în ajun de Kipur, în comunitățile orientale, la sefarzi și la
unii așchenazi ortodocși , se practică încă ritualul kaparot, care înfățișează transferul simbolic al
păcatelor asupra unui animal , acesta fiind mai târziu sacrificat , fie mâncat înainte de începutul
postului, fie vâ ndut, banii fiind folosiți la acte de binefacere. În zilele noastre, mulți evrei
înlocuiesc animalul cu o sumă de bani , iar comunitățile tradiționale au mai multe cutii speciale în
care pot fi lăsate aceste ofrande la slujbele d e dimineață sau după amiaza dinainte de începutul
Kipurului.

78 Ibidem , p. 147 .
79 Samuel J. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament , p. 92.

37
Diferite obiceiuri tradiționale , acasă sau la sinagogă, subliniază mesajul special al zilei. De
asemenea, î n comunitățile evreiești ortodoxe, în seara de Kipur are loc un ritual prin care omul se
eliberează de promisiunile neîndeplinite în decursul anului , însă numai dacă nu s -a făcut această
ceremonie de Roș Hașana. Rugăciunile de după amiază se recită mai devreme ca de obicei, Amida
se prelungește prin două formule de spovedanie (Așamnu și Al het) . Unii credincioși evlavio și fac
o baie rituală în mikve, ca o purificare înainte de începerea propriu -zisă a postul ui. Acasă, se ia
ultima masă , iar înainte de a aprinde lumânările de sărbătoare, se aprinde o „flacără a amintirii” ,
flacără care va arde toată ziua. De asemenea, î nainte de a pleca la sinagogă, credincioșii se încalță
cu încăl țăminte care nu este confecționată din piele. Astfel, î n timpul slujbelor, inclusiv cele de
noapte, se poartă șalul de rugăciune . Întrucât albul reprezintă un simbol tradi țional de puritate și
de iertare, chivotul și sulurile Legii sunt împodobite cu o perdea albă . Pupitrul de lectură și restul
mobilierului sunt acoperite și ele în alb , exact ca la Roș Hașana. De asemenea, î n comunitățile
așchenaze, rabinul, cantorul și alți oficianți poartă un fel de cămașă albă, practică pe care
credincioșii o urmează frecvent în sinagogile ortodoxe. Cu toate acestea, s efarzii nu respectă acest
obicei, chiar dacă deseor i se îmbracă și ei în alb.
Cu excepția câtorva organizații ale iudaismului reformat, în seara de Iom Kipur, se recită
pretutindeni Kol Nidre , în aramaică la așchenazi, în ebraică la sefarzi, care anulează legămintele
făcute în grabă față de Dumnezeu . Acest obicei este păstrat actualmente la ultra ortodocși și constă
în a petrece noaptea la sinagogă, recitând Cartea Psalmilor în întregime, precum și alte texte. Spre
deosebire de aceștia, s efarzii și evreii reformați recită rugăciuni de comemorare toată noaptea.
Cu toate acestea, î n afară de slihot și de alte imnuri de căință , slujba de dimineață mai include
și o lectură din Tora , aceasta prezentând ritualul Marii Iertări, așa cum avea loc în vechime la
Sanctuar, dar și un maftir cu privire la diferitele jertfe săvârșite de sărbători și o haftora, care
descrie tipul postului care este cu adevărat acceptabil pentru Dumnezeu. Așchenazii , cu excepția
reformaților , recită apoi o rugăciune de comemorare, în timp ce comunitățile orientale și sefarde
repetă slujba de hașkava.80
De asemenea, î n comunită țile așchenaze tradi ționale, înaintea slujbei suplimentare, lectorul
sau cantorul recită o rugăciune specială . Numeroase imnuri liturgice sunt incluse în repetarea de
către lector a Amidei, deseori un pasaj solemn pe tema Marii Iertări. În mai multe rânduri în tim pul
repetării Amidei, credincio șii ortodoc și, sau cel puțin lectorul , obișnuiesc să îngenuncheze în semn
de venerație . Totuși, u na din particularită țile slujbei suplimentare este descrierea slujbei pe care o
practica marele preot la Templu.

80 Viviane Prager, C. Litman și Ticu Goldstein, Dicționar enciclopedic de iudaism , pp. 374 -375.

38
Există obiceiul ca, imediat după ce postul ia sfârșit , să se înceapă construirea unei suca. De
asemenea, î n vremea celui de -al Doilea Templu, tinerii dormeau în vie , fiind anotimpul de a „face
curte”, când fetele tinere erau poftite să -și aleagă un soț. Urme ale acestei tradiții s-au păstrat la
evreii yemeni ți și etiopieni. Se cunoaște faptul că I om Kipur a fost întotdeauna sărbătoarea cea
mai respectată de evrei, inclusiv de aceia care nu au nimic de -a face cu tradi ția în restul anului. La
fel ca Pesahul, această sărbătoare și-a conservat influen ța asupra comunită ților evreie ști răspândite,
maranii spanioli și portughezi au sfidat inchizi ția, înregistrând cu grijă data de Iom Kipur și postind
în tăcere , practică pe care unii dintre urmașii acestora au men ținut-o până de curând. De asemenea,
cândva , mulți evrei evlavioși ți neau și o zi de „iertare mică” în ajunul lunii noi . În Israelul de a stăzi,
în ziua de Kipur, restaurantele, locurile de distracție , birourile, magazinele, uzinele, chiar și radioul
și tele viziunea sunt închise timp de peste 24 de ore.81

2.3 Ceremoniile evreiești: Circumcizia
La fel ca orice altă cultură și iudaismul stabilește diferite ritualuri în decursul vieții.82 Din
scripturile ebraice aflăm că prima poruncă dată lui Adam și Ev ei a fost să fie roditori și să se
înmulțească . Astfel, în tradiția evreiască existența copiilor constituie un element esențial , întrucât
viața religioasă se duce la sinagogă și în familie, existând o puternică percepție că tradiția trebuie
să fie transmisă de fiecare om din generație în generație . Totuși , o componentă importantă a crizei
de azi a comunității , cu care se confruntă evreii , este tendința de a se căsători mult mai târziu decât
se obișnuia în mod normal, întrucât mulți oameni aleg să se căsătorească la vârste cuprinse între
30 și 40 de ani , acest lucru ducând la scăderea natalității . Cu toate acestea , în trecut , o familie mare
era considerată binecuvântată , viața acestora concentrând u-se în jurul creșterii și educării copiilor .
Conform legii tradiționale , o femeie nu poate participa la ritualuri religioase timp de șapte
zile după nașterea unui băiat și paisprezece zile după nașterea unei fete . Așadar, întrucât femeia
trebuia să respecte cu strictețe aceste lucruri , ea nu avea permisiunea să in tre în Templu timp de
33 de zile în cazul în care aceasta a născut băiat , iar dacă născuse fată trebuia să aștepte 66 de zile .
Cu toate acestea , evreii ultra ortodocși continuă să respecte și astăzi legile purității femeii , întrucât
acesteia îi este interz is să aibă relații intime cu soțul ei în aceste perioade . Totuși , evreii neortodocși
au abandonat aceste practici , deoarece aceștia le consideră arhaice , susținând, că sunt
discriminatorii la adresa femeii . Chiar și așa , lege iudaică este clară în ceea ce privește femeia , mai
exact viața femeii , întrucât aceasta are întâietate față de viața unui copil nen ăscut, fie el băiat sau
fată. În trecut, nașterea unui copil aducea după sine o mulțime de superstiții. Astfel, lângă leagănul

81 Ibidem , p. 476 .
82 Regine Azria, Iudaismul , p. 51.

39
copiilor erau agățate divers e amulete pentru a -i proteja pe copii de spiritele rele, iar prietenii și
familia făceau adunări regulate pentru a se ruga pentru protecția noului născut. De asemenea, există
obiceiul ca după puțin timp de la naștere, noile mame să meargă la sinagogă pentr u a recita o
binecuvântare prin care să -și exprime mulțumirea față de Dumnezeu. Tot în sinagogă i se dă
copilului un nume, fie la slujba de circumcizie, în cazul băieților, fie la binecuvântarea copilului,
în cazul fetelor. Important este faptul că fiecăru i evreu se dă un nume ebraic. De asemenea, tatăl
este invitat să intre în sinagogă în momentul în care se citește Tora pentru prima oară după nașterea
unei fete, făcând acest lucru în onoarea noului născut. Chiar dacă conducătorii ortodoxiei modern e
încear că să reducă aceste anomalii , ei nu pot ascunde , totuși , faptul că Liturghia dă preponderență
sexului bărbătesc .83
Circumcizia se practică în a opta zi după naștere, cu excepția unor contraindicații medicale.
Această ceremonie constă în îndepărtarea prepuțului, dorind să se amintească astfel de legământul
cu Abraham. Astfel, această ceremonie este obligatorie pentru orice bărbat care se convertește la
iudaism.84 Așadar, această ceremonia are la bază legământul făcut dintre Dumnezeu și Abraham,
numit și legământul circumciziei. În acest sens, Biblia relatează că Dumnezeu i s -a arătat lui
Abraham în momentul în care acesta avea 99 de ani. Dumnezeu îl anunță că va încheia cu el un
legământ și își r epetă câteva promisiuni. Astfel, Dumnezeu îi dă poruncă lui Abraham să -i taie
împrejur pe to ți urma șii și robii lui de sex bărbătesc, explicându -i că această circumcizie va fi
simbolul legământului. Dorind să respecte porunca lui Dumnezeu, Abraham se supune și îi taie
împrejur, cu mâna lui, pe toți robii săi, prec um și pe fiul lui, Ismael, atunci în vârstă de 13 ani. D in
acel moment și până astăzi , fiecare copil de sex bărbătesc a trebuit și trebuie să fie circumcis la
opt zile după na ștere.85 De asemenea, circumcizia se practică și în cazul celor care doresc să se
convertească la iudaism pentru a marca intrarea lor în Legământ, acest ritual însemnând
îndepărtarea totală sau parțială a prepuțului.
Cu toate acestea, pasajele narative ale Bibliei cuprind, pe lângă legământul făcut cu
Abraham, încă trei episoade legate de ceremonia sau ritualul circumcizie. În primul episod , Sihem
Hevitul vrea s -o ia în căsătorie pe Dina, fiica lui Iacob. Astfel, aflăm că frații acesteia se opun:
„Nu putem să facem aceasta: să dăm pe sora noastră după un om netăiat împrejur, că aceasta ar fi
o rușine pentru noi. ” În cel de -al doilea caz, Sefora , nevasta lui Moise, a „un cuțit de piatră, a tăiat
împrejur pe fiul său și atingând picioarele lui Moise a zis: Tu -mi ești un soț crud! ”.86 Cel de -al
treilea episod se petrece în Cartea lui Iosua. Israeliții tocmai trecuseră Iordanul și pătrunseseră în

83 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok, Introducere în iudaism , pp. 154 -156.
84 Regine Azria, Iudaismul , p. 51 .
85 Viviane Prager, C. Litman și Ticu Goldstein, Dicționar enciclopedic de iudaism , p. 591 .
86 Ieșire 4, 25 .

40
tara Făgăduinței , când Domnul i -a zis lui Iosua: „Fă-ți cuțite tăioase de cremene și taie împrejur
pe fiii lui Israel a doua oară ”. Așadar, a ceste relatări stau la baza diferitelor teorii savante care au
încercat să dea un înțeles clar în ceea ce privește originea circumciziei. În mod clar, p entru
tradiționaliști , circumcizia este o poruncă divină, un semn al Legă mântului dintre Dumnezeu și
poporul evreu. Ipoteza acesto r evrei tradiționaliști este că motivația decretului divin ar fi
deopotrivă igienică, de curățenie , și morală, simbolizând, după Filon, înfrânarea dorințelor
sexuale.
Cu toate acestea, c riticii acestei teorii arată că circumcizia era des întâlnită și la multe
popoare antice încă dinaintea epocii lui Abraham. Ei sugerează diverse alte teorii ca motivație
inițială a acestei practici: ceremonii tribale de inițiere și semn de apartenență la un grup etnic , ci
anume rituri magice, menite să -i protejeze pe bărbați de mânia zeilor; rituri bărbătești de fertilitate,
practicate la vârsta pubertății . Totuși, o ricare ar fi originea ceremoniei circumciziei , ea a devenit
semnul unui Legământ veșnic prin care Dumnezeu poruncește : „Și-ți voi da ție și urmașilor tăi
pământul în carte pribegești acum ca străin, tot pământul Canaanului, ca moștenire veșnică, și vă
voi fi Dumnezeu ”.87 Cu toate acestea , circumcizia inimii, termen întâlnit în cartea Deuteronom ul,
dar și în cartea lui Ieremia are semnificația unui Legământ spiritual, nu neapărat asociat cu
proprietatea asupra țării.
Totuși, î n vremea Macabeilor , circumcizia devine obiectul unei controverse aprige , întrucât
unii evrei se rușinau , deseori , de acest ritual și încercau să ascundă faptul că participaseră la
ceremonia circumciziei și că erau tăiați împrejur. În acest sens , regele seleucid Antioh IV Epifanes
interzice circumcizia. Cu toate acestea, m acabeii se răscoală împotriva lui Antioh și ajung să -și
circumcidă cu forța coreligionarii. Spre deosebire de Antioh, r egele hașmoneu Ioan Hircanus
obligă popoarele cucerite să se taie împrejur . Totuși, î n anul 132 î.e.n., împăratul roman interzice,
la rândul său, ritualul circumcizi ei, acest lucru provocând r ăscoala evreilor sub conducerea lui Bar
Kohba.88
Așa cum am amintit mai sus, ceremonia se execută în a opta zi de la nașterea pruncului. De
asemenea, aceasta poate avea loc și de Sabat, dar ș i în zilele de sărbătoare, chiar de Ziua Ispășirii.
Cu toate acestea, dacă există însă vreun indiciu în legătură cu sănătatea precară a copilului, care
nu îi permite realizarea circumciziei, aceasta poate să fie amânată pentru o altă dată. Totuși, este
important să se precizeze faptul că nu circu mcizia este ac eea ca re îi dă copilului statutul de evreu,
întrucât acesta este oricum evreu, datorită faptului că s -a născut dintr -o mamă evreică. Primirea
acestei ceremonii fiind , mai degrabă , un semn care să confirme faptul că acesta este parte a

87 Facere 17, 8 .
88 Viviane Prager, C. Litman și Ticu Goldstein, Dicționar enciclopedic de iudaism , pp. 208 -209.

41
Legământului . De asemenea, converti ții la iudais m de sex bărb ătesc trebuie și ei să fie circumciș i,
iar dacă din diferite motive un evreu nu a fost circumcis ca prun c, el trebuie circumcis ca adult.
În limba ebraică operațiunea circumciziei se numește brit mila , în traducere însemn ând
legământul circumciziei . Deoarece această ceremonie este una de o deosebită importanță pentru
identitatea evreiască, aceasta a fost denumită simplu „brit”. Totuși, unii reformatori au acționat, la
începutul mișcării reformiste, în vederea desființării acestui ritual. Astfel, în lumea laică, obiceiul
circumciziei înregistrează când o linie ascendentă, când una descendentă. Chiar dacă de -a lungul
secolului al XX-lea o mare parte dintre pruncii de sex masculin au fost circumciși în mod
obligatoriu, totuși, în zilele noastre, numeroși medici cu autoritate recomandă că este mai bine ca
pruncul să nu fie circumcis, întrucât acest procedeu traumatizează.
Ceremonia religioasă poate fi făcută acasă sau într -o încăpere separată din sinagogă, în
timpul desfășurării slujbei de dimineață. În primă fază, copilul este predată de o nașă unui naș, iar
din mâinile acestuia copilul este predat unui sandek, fiind cel care ține copilul pe genunchi în
momentul în care se efectuează operația. Totuși, operațiunea prop riu-zisă es te efectuată de un
mohel, acesta fiind un specialist autorizat în execuția circumciziei.89
Ritualul evreiesc al circumciziei cuprinde îndepărtarea completă a prepuțului și luarea unei
cantități minime de sânge . Așa cum am văzut mai sus, doar d acă sănătatea copilului permite,
operația trebuie să aibă loc în a opta zi de viață . De exemplu, dacă pruncul este născut după apusul
soarelui, luni seara, și înainte de apus, marți seara, circumcizia va avea loc în marțea următoare.
Ea se execută de către un specialist , un mohel, bine pregătit în acest scop și care trebuie să fie
evreu practicant. Cu toate acestea, d acă într-o familie se întâmplă să moară doi băieți în urma
circumciziei, ceilalți băieți care urmează nu mai sunt obligați să parcurgă această ceremonie de
circumcizie .
În ceea ce privește l egile care stabilesc diferitele aspecte ale circumciziei rituale , trebuie știut
faptul că acestea sunt extrase direct din Biblie, din tradiția orală și din decretele rabinice . Pe lângă
acestea , la ritualul de bază, s -au mai adăugat numeroase obiceiuri întâlnite de-a lungul timpului.
Totuși, î n mod tradițional , ceremonia are loc în prezența unui grup format din zece bărbați adulți .
Numai după îndeplinirea acestui criteriu, în dimineața celei de -a opta zile, nașa ia copilul din
mâinile mamei și îl încredințează nașului , acesta duc ându -l pe copil în încăperea unde va avea loc
circumcizia și , de asemenea, îl încredințează altui bărbat care îl așază pe scaunul denumit „jilțul
lui Ilie” . După aceea u n alt bărbat îl i a de pe acest jilț și îl dă tatălui care -l pune pe genunchii
nașului . Cu toate acestea, ceremonia propriu -zisă a circumciziei nu durează decât câteva secunde.
Spre deosebire de circumcizia realizată în zilele noastre, în trecut , mohelul era cel aspira sâng ele

89 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok, Introducere în iudaism , pp. 157 -158.

42
cu gura lui. Totuși, î n prezent se folosește uneori un instrument în acest scop. După aceea, p runcul
este încredințat persoanei care îl va ține în timpul ceremoniei. La finalul ritualului se rostește o
binecuvântare specială asupra unui pahar cu vin , moment în care pruncul își primește numele
evreiesc.
În mod evident, c ircumcizia este practicată de toți evreii, chiar dacă reformații preferă ca
operația să fie efectuată de un medic în locul mohelului. Acesta din urmă este în general remunerat
pentru serviciile lui, deși adeseori el dăruiește întregul onorariu primit în scopuri caritabile. Așadar,
circumcizia reprezintă , pentru bărbați , un element esențial al convertirii la iudaism. Cu toate
acestea, d acă viitorul convertit era deja tăiat împrejur, se ia numai o picătură de sânge ca simbol.
Instrumentele utilizate de mohel au o istorie foarte veche. Potrivit tradiției , cuțitul este ascuțit
pe ambele muchii. De asemenea, s cutul este o lamelă metalică subțire prin care se trece prepuțul
înainte de inciz ie, pentru a proteja organul de reproducere și a ghida cuțitul cu precizie în timpul
intervenției . Totuși, în unele comunități , jilțul lui Ilie este scaunul ocupat de naș în timpul
ritualului , însă uneori pruncul este așezat pe el pentru scurt timp, înaint e de începutul operației .
Tradiția spune că profetul Ilie este chemat la toate circumciziile, deoarece într -o zi s -a plâns lui
Dumnezeu, spunând: „că au părăsit fiii lui Israel legământul Tău ”. Astfel, reproșul a fost interpretat
ca o referire la părăsirea ceremoniei circumciziei. La final, c eremonia este urmată de o masă
festivă . În unele epoci, banchetul se ținea la sinagogă, obicei care se mai întâlnește și astăzi.90
Iudaismul nu a prescris niciodată circumcizia la femei. Cu toate acestea, în ultimii ani, au
existat diferite tentative pentru a se institui un serviciu divin pentru fete, dorind să se celebreze
intrarea acestora în Legământ. În acest sens s -au propus diferite variante, însă nici una dintre aceste
variante nu s -a dovedit triumfătoare în ac eastă privință, întrucât s -a dorit formularea unei
combinații la fel de puternice de durere, de nesiguranță, de sânge, de solidaritate familială și de
folosire a unor vechi simboluri religioase. Cu toate acestea, în mod cert, nașterea unui băiat va
rămâne mereu un eveniment mult mai important pentru comunitatea evreiască decât nașterea unei
fete, eveniment ce trebuie sărbătorit cu mare fast. Astfel, festivitatea este și mai mare dacă băiețelul
este primul copil al mamei.91
De asemenea, ceremonia circumcizi ei trebuia să fie observată atent de către patriarh și de
către urma șii acestuia , ca un semn că erau implicaț i slujirii lui Dumnezeu și, în acest fel, erau
despăr țiți de idolatri. Prin ceremonia aceasta, pe de o parte, ei erau lega ți să îndeplinească
prevede rile legământului făcut cu Avraam .92

90 Viviane Prager, C. Litman și Ticu Goldstein, Dicționar enciclopedic de iudais m, pp. 209 -210.
91 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok, Introducere în iudaism , p. 159.
92 Hans Kung, Iudaismul , p. 31.

43
2.4 Răscumpărarea primului născut
Potrivit Scripturilor ebraice: „În vremea aceea a vorbit Domnul cu Moise și i -a zis: Să -Mi
sfințești pe tot întâiul născut, pe tot cel ce se naște întâi la fiii lui Israel, de la om până la dobitoc,
că este al Meu ”.93 De aseme nea, în cartea Numeri se vorbește din nou despre răscumpărarea
primului născut: „Tot ce se naște întâi din tot trupul, din oameni și din dobitoace, și se aduce
Domnului, să fie al tău; dar întâiul născut dintre oameni să se răscumpere și întâiul născut dintre
dobitoacele necurate să se răscumpere; Iar prețul răscumpărării lui, la o lună după naștere, este
cinci sicli de argint, după siclul sfânt, care are douăzeci de ghere ”.94
Prin Răscumpărarea primului născut se înțelege că fiecare întâi -născut care, din întâmplare,
este de parte bărbătească, trebuie să fie răscumpărat de la preot. Cu toate acestea, dacă mama are
deja o fată sau a divorțat, atunci această lege nu se mai aplică. S pre deosebire de aceasta, totuși,
dacă un bărbat văduv având deja copii se căsătorește cu o femeie tânără, iar primul copil este băiat,
tatăl trebuie să -și răscumpere fiul, chiar dacă acesta își mai răscumpărare în trecut un fiu.
Ceremonia are loc în momen tul în care fiul ce trebuie răscumpărat are treizeci și una de zile,
această ceremonia reprezentând una dintre puținele ocazii în care preotul are un rol oficial în
iudaism. Astfel, în perioada Templului din Ierusalim, urmașii lui Aaron, fratele lui Moise, erau cei
care slujeau ca preoți, însă după distrugerea Templului din anul 70 e.n., funcția acestora a dispărut
în mare măsură. Cu toate acestea, datele cu privire la descendenții lui Aaron s -au transmis din
generație în generație. În timpul acestei ceremo nii pruncul este adus în cameră , tatăl tău trebuind
să îl ducă preo tului. După aceea el face următoarea declarație : „Acesta este primul meu născut ,
primul născut al mamei sale și Preasfântul , fie El Binecuvântat , a dat poruncă să îl răscumpărăm ”.95
După această declarație , tatăl depune o sumă de cinci sicli de argint în fața preotului . Cu toate
acestea , în zilele noastre există o oarecare îndoială în ceea ce privește echivalentul actual al si clilor,
stabili ndu-se că anumite obiecte , cum ar fi sfeșnicul, ar conține cel puțin 96 gr. de argint . Totuși,
este accepta t orice obiect religios valoros . După a ceea, copilul este da t din nou tatălui , acesta fiind
cel care spune binecuvântările .
Preotul continuă ceremonia ținând argintul deasupra copilului , spunând: „Acesta în locul
aceluia , acesta este în schimbul aceluia și acesta este pentru iertarea aceluia ”. După aceea se roagă
pentru copil d ându -i binecuvântarea . De asemenea , preotul are dreptul să păstreze argintul , însă,
de cele mai multe ori , acesta Alege să d oneze obiectul în scopuri caritabile sau decide să îl restituie
tatălui . Cu toate acestea , liderii mișcării reformiste au abandonat această practică, întrucât ei nu

93 Ieșire 13, 1 -2.
94 Numeri 18, 15 -16.
95 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok, Introducere în iudaism , pp. 160 -161.

44
sunt convinși de ceea ce pretind pre oții din vechime , considerând această ceremonie ca o
discriminare față de fet e. Totuși , ceremonia nu are loc dacă tatăl este preot sau dacă mama este
fiică de preot , întrucât , în cazul acesta copilul aparține deja preotului .96 Așadar, răscumpărarea
primului născut este o ceremonie care are loc în prima lună dup ă nașterea primului băiat născut
pentru a aminti că primii născuți sunt consacrați lui Dumnezeu.97
Preotul și -a păstrat până astăzi calitatea de primitor al răscumpărării primilor născuți. Astfel,
în timpul ceremoniei, preotul îi amintește tatălui că poate să aleagă între decăderea din drepturile
sale părintești și plata unei sume echivalentă cu cinci sicli de argint.
Obligația de răscumpărare a primului născut este menționată pentru prima dată în legătură
cu moartea primilor născuți ai egiptenilor : „Căci al Meu este tot întâi -născutul lui Israel, de la
om până la dobitoc, pentru că Mi i -am sfințit Mie în ziua când am lovit în pământul Egiptului pe
toți întâi -născuții ”.98 De asemenea, caracterul tragic al acestei ceremonii reprezintă poate un ecou
al practicii cananeene de sacrificare a fiilor întâi născuți, de altfel amintită în cuprinsul Bibliei.
În ceea ce privește legile acestei ceremonii, trebuie specificat faptul că acestea sunt
amănunțite cu privire la răscumpărarea primilor născuți, fiind regrup ate în al optulea capitol al
Mișnei, Behorot, și dezvoltate în Ghemara la acest capitol. Astfel, acolo sunt specificat, așa cum
am amintit mai sunt, regulile prin care se stabile ște că fiii de preoți și de levi ți, dar și aceia ai
femeilor provenite din aceleași familii , nu trebuie răscumpărați . De asemenea, d acă mama a adus
pe lume un nou născut mort sau a pierdut o primă sarcină, al doilea fiu nu este considerat întâi
născut.
Cu toate acestea, T almudul nu oferă nici o precizare sub ce formă trebuie plătiț i cei cinci
sicli. Totuși, î n epoca gheonimilor a fost stabilit un ritual în acest sens. Astfel, în a treizeci și una
zi de la nașterea copilului , dacă această zi nu coincide cu un Sabat sau cu o sărbătoare nelucrătoare,
în care caz ceremonia se amână pentru seara următoare, tatăl declară preotului că acest copil este
fiul întâi născut al mamei sale, care trebuie deci răscumpărat, apoi recită versetele Num eri 18, 16
și Exod 13, 1. Acesta fiind momentul în care p reotul se adresează tatălui , întrebându -l de preferința
sa în ceea ce privește încredințarea fiului său sau răscump ărarea acestuia cu cinci sicli. Tatăl îi
răspunde că vrea să -și răscumpere fiul și îi dă cei cinci sicli, iar după aceea recită două
binecuvântări, cea dintâi cu privire la îndeplinir ea poruncii pidion ha -ben, cea de -a doua
exprimând recunoștința față de Dumnezeu (Șeehianu). În izvoarele antice, ceremonia există atât
în versiune ebraică cât și în versiune aramaică.99

96 Ibidem , p. 162.
97 I Regine Azria, Iudaismul , p. 51.
98 Numeri 8, 17 .
99 Viviane Prager, C. Litman și Ticu Goldstein, Dicționar enciclopedic de iudaism , pp. 871 -872.

45
CAPTITOLUL 3
IUDAISMUL MODERN ȘI CONTEMPORAN

În acest caz, modernismul se prezintă în primul rând ca o sumă de rupturi ce afectează toate
domeniile societății civile , atât religioase cât și politice . La fel ca modernismul în general, înainte
ca acesta să fie o stare de cultură, de societate, caracter ul modernist este mai întâi o atitudine
mentală, o stare de progres ce duce la ideile de schimbare. Astfel, prin aceasta este „modern” în
raport cu practica tradițională întrucât aceasta consideră că tot ce ține de la strămoși sunt norme de
gândire și comp ortament ce nu pot fi schimbate. A fi moderne înseamnă să nu te mai simți legat
de trecut, să nu te mai legi de tradiție și obiceiuri, și, de asemenea, să nu reproduci și transmiți
modul de viață și de gândire lăsate moștenire din generație în generație. Î n ceea ce privește
modernitatea evreiască aceasta se prezintă ca o ruptură internă, ruptură ce afectează întreg sistemul
de autoritate tradițional, modul lui de organizare, sistemului de valori și de reprezentări , dar și
simbolurile , practicile și credințe le sale . Aceste schimbări vor fi opera lumini smului evrei esc,
numiți haskala .100 Astfel, decretele adoptate de Adunarea constituțională sunt , în cea mai mare
măsură, considerate drept acte de renaștere legale ale modernității evreiești . Din acest motiv , gestul
de emancipare al Revoluției franceze a însemnat totodată un simbol , întrucât impactul acestuia va
avea efecte și dincolo de granițele sale , Franța se rvind drept model în această privință . În acest
sens, emanciparea face din evrei cetățeni liberi și egali, fiind eliberați , așa cum consideră unii , de
sub tutela religioasă sau comunitară . În timp de câteva decenii aceștia realizează o pătrundere
spectaculoasă a modernismului și hotărăsc să părăsească activitățile tradiționale în folosul altora .
Astfel, aceștia se urbanizată și au acces la multe domenii care erau interzise până în acel moment .
Cu toate acestea, modernitatea are reversul ei. Din acest punct de vedere, întrucât evreii au
primit cu bucurie avantajele emancipării, aceștia trebuie să accepte și constrângerile, ca de
exemplu să își părăsească particularismele și să nu și păstreze din tradiții decât strictul necesar
pentru practicarea iudaismului. Totuși, aceștia sunt nevoiți să depună eforturi pentru dezvoltarea a
tot ce contribuie la integrare a lor. Cu alte cuvinte evreii sunt datori să se angajeze că vor transforma
iudaismul între o simplă religie, dorindu -se să se reducă la o problemă de cult și de ritual. Astfel,
conținuturile sale naționale și mesianice trebuie să fie sacrificate pentru cau za constituirii
națiunii.101

100 Regine Azria, Iudaismul , p. 75.
101 Ibidem , pp. 76-78.

46
Cu toate acestea, conservatorismul și tradiția opuneau o rezistență considerabilă, chiar dacă
nu formau un bloc de neclintit . Astfel, această rezistență a devenit tot mai violentă și mai
dezlăn țuită, întrucât modernismul și-a dezvoltat preten țiile în ultimul deceniu înainte de 1914.
Totuși, n u se poate afirma că evreii ar fi avut o tendin ță generală de a îmbră țișa cu bucurie
modernismul , cu atât mai mult cu cât n u exista nici o concep ție despre trăirea tipic evreiască . De
aseme nea, un cunoscut istoric al culturii a mers până acolo încât a afirmat faptul că a atribui
evreilor modernismul este „curată tenden țiozitate antisemită și parohialism filosemit ”. Cu toate
acestea, e vreii, care erau inovatori incontestabili în propriile lor domenii, erau deseori extrem de
conservatori în ceea ce privește toate celelalte aspecte ale vie ții. În acest sens, Sigmund Freud
(1856 -1939), considerat de unii evrei ca cel mai mare dintre to ți inovatorii evrei, dezaprobă
„modernismul ” în toate formele sale de manifestare. De asemenea, a vea un di spreț deosebit pentru
arta modernă, acuzându -i pe cei care o realizau că aveau „defecte congenitale de vedere ”.102
Majoritatea evreilor moderni susțineau că evreu este acela care se simte evreu. Totuși, acest
concep t nu era suficient pentru tribunale , întrucât l egea halachică insista asupra elementului
religios. A cest lucru însemna că, în Israel, copilul dintr -o căsătorie mixtă, în care mama nu era
evreică, cu toate că acesta era cetă țean israelian, chiar dacă v orbea ebraic ă și era educat în spiritul
istoriei evreie ști, acesta nu putea fi considerat evreu din punct de vedere legal decât dacă trecea
printr -un proces convertire specific iudaismului . Cu toate acestea , legea halachică afirma că și un
evreu convertit rămâne evreu. Totuși, i ncapacitatea de a realiza o defini ție pur seculară a evr eului
a dus la crize de guvern și la multe dispute.103
Toate mi șcările modeme ale iudaismului s-au dezvoltat direct sau indirect din „filozofia
luminilor ”, care reprezenta atmosfera generală a secolului al XVIII -lea și constituia efortul
Occidentului de aplicare a legilor rațiunii în toate domeniile deja existente. Astfel, î n domeniul
religios, autonomia ra țiunii implica înlăturarea oricărei dogme, a oricărei autorită ți religioase, dar
i a întregii tradi ții, fiind fiecare declarat singurul judecător al credin țelor proprii. Totuși, în sferele
sociale și politice, ea se opunea oricărei forme de intoleran ță și de absolutism , reclam ând egalitate
și libertate pentru întreaga omeni re. Apărută în Olanda ș i în Anglia, filozofia luminilor s-a
dezvoltat cu precădere în Franța, acolo unde a luat la final o formă violentă și a culminat cu
Revolu ția care, prin „Declara ția drepturilor omului ”, a făcut să cadă toate barierele datorită cărora
Biserica și Statul îi țineau pe evrei în carantină. Astfel, d in Fran ța, mi șcarea a ajuns în Germania
și în celelalte țări ale Europei, până la Volga. Cel care a jucat un rol important în răspândirea
acestor idei printre evrei a fost Moise Mendelssohn. În vreme ce, sub influen ța lui Leibniz, a stabilit

102 Paul Johnson, O istorie a evreilor , pp. 471 -475. .
103 Ibidem , p. 616.

47
foarte clar raporturile ra țiunii cu religia, acesta a transformat concep ția iudaismului prin faptul că
a refuzat pătrunderea vreunui articol de credin ță pe care ra țiunea să nu -l poată descoperi fără un
spriji n din afară: „ Nu recunosc alte adevăruri eterne decât cele care pot fi nu doar concepute, ci
și stabilite și verificate de ra țiune”. Acesta consideră că esen țialul în iudaism are la bază acceptarea
a trei articole , mai exact e xisten ța lui Dumneze u, provide nța și nemurirea sufletului. Desigur , în
mod evident, aceste articole pot fi dovedite direct la fel ca postulatele matematice, deci sunt în
mod esen țial bazate pe ra țiunea pură . De asemenea , din faptul ra ționalită ții lor fundamentale,
aceste trei articole sunt adevăruri comune tuturor religiilor monoteiste, dar, în vreme ce celorlalte
confesiuni religioase li se adaugă un sistem de dogme ș i de credințe absolut obligatorii pentru
mântuirea personală, iudaismul, sus ține Moise Mendelssohn, nu aduce vreo laudă în ceea ce
privește vreo revela ție exclusivă de adevăruri imuabile .
Totuși, î nceputul emancipării evreilor s -a dezvoltat abia după cinci a ni de la moartea lui
Mendelssohn, mai exact în anul 1791, când Adunarea Na țională franceză, a pus bazele principiul
toleran ței religioase acordând evreilor depline drepturi cetă țenești. De asemenea, a cest statut nou
a fost impus mai apoi de Napoleon, mo ștenitor al Revolu ției franceze, aproape tuturor țărilor pe
care acesta le-a cucerit, inclusiv în partea de apus a Germaniei. Astfel, o țară după alta, a abandonat
inegalitatea fa ță de evrei. In secolul al XIX-lea emanciparea evreilor se închei ase în marea
majoritate a țărilor Europei occidentale, dar și în America. În fiecare stat unde evreii au dobândit
egalitatea civică, ei s -au dăruit trup și suflet slujirii Statului, contribuind în mod substan țial la via ța
politică, socială, economică și culturală. Totuși, în toate domeniile, c u excep ția religiei, evreii s –
au asimilat mode rnității , intereselor și eforturilor concetă țenilor lor , însă, fără să -și fi dat seama,
evreii au fost prin și în capcana acestei schimbări economice și sociale. Astfel, criză de o importan ță
majoră s-a abătut asupra poporului evreu care, pentru prima dată în exilul său, părea incapabil să
se integreze total condițiilor noi de existență . Fiind n eobișnuiți cu ideea unei încetă țeniri depline a
evreilor într -un Stat na țional ne evreiesc, li s-a părut deosebit de dificilă problema concilierii
fidelită ții lor religioase cu noul lor statut politic și social dobândit în decursul timpului. Astfel,
mulți evrei au rezolvat această problem ă în mod individual prin convertirea la religia majoritară.
Însă, cu toate acestea, mulți alții au văzut o solu ție într -o asimilare, care con sidera iudaismul ca
fiind o credin ță pur abstractă, întemeiată pe baza celor trei postulate ale lui Mendelssohn,
permi țând ata șamentul la religia și la comunitatea evreiască, dar negând însă toate elementele
propriu -zis na ționale ale iuda ismului. De asemenea, s e renun ță chiar la denumirea de „evreu ”
aceștia nemaifiind evrei, ci pur și simplu „germani, francezi, englezi etc, de confesiune
mozaică ”.104

104 Isidor Epstein, Iudaismul. Origini și istorie , pp. 157 -159.

48
3.1 Iudaismul reformat
Pentru a se putea dezvolta în condiții bune, reforma religioasă avea mare nevoie de un
mediu propice, dar și de conjuncturi favorabile. Astfel, Germania secolului XIX reprezenta locul
în care cele două condiții erau îndeplinite în totalitate, cu atât mai mult cu cât filosofii luminiști îi
eliberaseră pe oameni, în mare măsu ră, de sub tutela religioasă, reușind să facă din aceștia niște
actori raționali și autonomi, răspunzători pentru propria istorie. Cu toate acestea, ca un plus la cele
două condiții amintite mai sus, prezența catolicismului și a protestantismului a făcut p osibilă
crearea unui spațiu religios neutru, potrivit pentru comunitatea evreiască. La fel cu a făc ut și
Mendelssohn în trecut cu o generație mai devreme, conducătorii reformei religioase evreiești au
în plan să aducă dovada lipsei de contradicție dintre R evelație și Rațiune, dar și să scoată în
evidență caracterul universal al iudaismului. Astfel, punerea în practică a acestor idei a început
prin înlocuirea din liturghie a rugăciunilor ce invocau îngerii și menționau învierea, dar și
suprimarea pasajelor c e fac referire la întoarcerea în Sion, reconstruirea Templului Sfânt și
reintroducerea sacrificiilor, toate acestea fiind înlocuite de predici în limba germană. De asemenea,
anumite rugăciuni au fost traduse în limba germană, alegând să fie introduse corul și orga , ca
împrumut de la obiceiurile creștine.
Cu toate acestea, pentru ca aceste schimbări să fie admise de către bărbații și femeile
născuți și crescuți de generații întregi în iudaismul tradițional, reformatorii au fost nevoiți să
prezinte o justific are teologică, să demonstreze mai ales ideea caracterului progresiv al Revelației,
dar și necesitatea de a se adapta la condițiile locului și ale epocii.105
Pluralist prin natura lui, iudaismul reformat a generat diferite concep ții cu privire la Halah a,
atât din punct de vedere practic cât și teoretic . La începuturile acestei mișcări reformate , în
Germania, Abraham Geiger și Samuel Holdheim au fost principa lii reformați . Primul dintre aceștia
cerea o reformă a Halahei bazată pe o analiză științifică și, în același timp, critică la adresa tradiției.
Geiger avea în vedere , în primul rând, o evoluție progresivă și organică, dorind să nu afecteze
însăși noțiunea de Halaha, dar nici importanța evidentă a iudaismului biblic și post -biblic ca
îndrumător al vieții e vreiești. Cel de -al doilea, spre deosebire de primul , recuno ștea autoritatea
legii scrise, dar acorda o importanță scăzută hotărârilor ulterioare ale tradiției evreiești .106
Așadar, i udaismul reformat contestă cu vehemență caracterul absolut și literal al le gii scrise
ca și al celei orale , recun oscând doar o parte din originea lor divină. A stfel, reformiștii consideră
că ambele legi sunt un amestec de valori eterne, inspirate de divinitate, cuprinzând și aspecte
omenești. De asemenea, i udaismul reformat pune accentul pe învățătura etică și morală a profeților

105 Regine Azria, Iudaismul , pp. 81 -82.
106 Viviane Prager, C. Litman și Ticu Goldstein, Dicționar enciclopedic de iudaism , p. 391.

49
și rabinilor, micșorând în cea mai mare parte importanța practicilor tradiționale și ceremoniale .
Astfel, l iturghia reformată, care se săvârște în general în limba locală, a înlocui t rugăciunile
tradiționale pentru restaurarea practicării jertfelor și a modificat , așa cum am amintit mai sus, o
serie de rugăciuni cum ar fi învierea morților, conceptul de Mesia întruchipat într -o persoană și
calitatea de „popor ales”. Cu toate acestea, reformații au promovat egalitate a deplină a sexelor în
viața religioasă și, fără să desfășoare o activitate misionară, au încurajat cu tărie convertirile. De
asemenea , cele mai multe autorități ale iudaismului reformat recunosc evreitatea copiilor proveni ți
din căsătorii mixte , însă numai dacă aceștia primesc o educație evreiască și dacă, ajunși la
maturitate a deplină , continuă să se identifice cu poporul evreu. Astfel, m ișcarea reformată
promovează răspunderea și autonomia individului , fiecare rabin și fi ecare comunitate având
libertatea de a stabili validitatea și necesitatea diverselor practici. De asemenea, spre deosebire de
iudaismul ortodox, iudaismul clasic reformat al sec olului al XIX -lea respinge conceptul unui
Mesia uman , dorind să transforme idee a mesianică într -o noțiune de progres către un element al
perfecțiunii intelectuale și morale a firii umane .107
Cu toate acestea , în secolul al XIX -lea, iudaismul reformat a avut și implicații pozitive,
întrucât a adus inovații importante. Influențate în mare parte de bisericile existente , sinagogile
reformate, erau în general clădiri impunătoare, bine echipate și bogat mobilate. Au fost introduse
orgi, iar partea rezervată femeilor a fost înlăturată definitiv. De asemenea, s -a pus accentul pe
decor , dar și pe valorile vizuale . În majoritatea sinagogilor reformate nu exista obligația ca bărbați i
sau femei le să-și acopere capul. Totuși, î n secolul al XIX -lea, conceptul reîntoarcerii la Sion a
suferit serioase transformări . Iudaismul reformat considera, însă , că împrăștierea evreilor în toată
lume a nu este o pedeapsă divină, ci o ocazie de propovăduire în lume a moralei profetice. În acest
sens, contribuția evreilor la dezvoltarea unei culturi universale urma să ducă la instaurarea
adevărului, dreptății și pă cii în lume, contribuind cu ajutorul acestora la realizarea speranțelor
mesianice ale lui Israel.
Totuși , fiind influențați de evenimentele istorice , reformații și -au schimbat total poziția pe
care au susținut -o la început . Astfel, p latforma de la Columbus menționează obligația tuturor
evreilor de a ajuta la crearea unui cămin național evreu în Palestina, care să fie un loc de azil pentru
cei exploatați în diferite moduri, dar și un centru spiritual și cultural al vieții evreiești. De
asemenea, î n ultimii ani, mișcarea reformată a realizat o asociere cu Organizați a Sionist ă, susținând
în mod activ imigrarea comunității evreiești în Israel.108

107 Ibidem , p. 680.
108 Ibidem , pp. 1000 -1005.

50
3.2 Iudaismul conservator
Printre evreii religioși, marea separare teologică are loc între evreii ortodocși și cei
neortodocși. Astfel, iudaismul neortodox s -a dezvoltat ca o reacție la participarea evreilor la
civilizația veche, cea dominantă. Din acest motiv, evreii din Europa Occidentală se simt deranjați
de slujbele tradiționale, mulți dintre aceștia renunțâ nd să mai citească în ebraică și, de asemenea,
considerând că unele din vechile doctrine nu ar mai corespunde vie ții moderne. La început, s -au
desfășurat anumite schimbări în liturghie. Astfel, i mnurile și rugăciunile erau cântate și spuse în
limba germană , introducându -se corurile, slujbele religioase fiind of iciate mult mai formal. Mai
târziu , pe la mijlocul secolului al XIX -lea, s -a încercat ca tradi ția să fie studiată fără implica țiile
sale religioase. Astfel , numero și evrei s -au îndepărtat de la ideea că Tora, fie ea Scrisă sau Orală,
a fost revelată în mod complet și perfect de către Dumnezeu, acest lucru fiind cauzat de progresele
studiilor biblice.
Iudaismul conservator este in esența sa un curent american. Acest fenomen a apărut ca
reacție la excese le radicale ale reformei, plasându -se intre elementele ortodoxiei si libertățile
reformei. Totuși, mai puțin de jumătate dintre evreii americani sunt afiliați la o sinagogă. Însă,
dintre aceștia, cei mai mulți s -au alăturat mișcării conservatoare, reforma atrăgând celălalt mare
grup, iar ortodocșii, deși existenți într -un număr destul de mare se situează abia pe locul al treilea.
Având în vedere că în Statele Unite ale Americii continuă să existe cea mai numeroasă comunitate
evreiască din lume, mișcarea con servatoare exercită o influență directă asupra unui mare număr
de oameni, cel mai probabil cam un milion si jumătate.
În ceea ce privește fondatorii iudaismului conservator, aceștia sunt în număr de doi. Astfel,
cei doi fondatori ai iudaismului conservator au fost Zacharias Frankel (1801 -73) și Solomon
Schechter (1847 -1915). Totuși, trebuie menționat faptul că a mândoi au tratat trad iția evreiască în
termeni dinamici. Astfel, aceșt ia au recunoscut că, de -a lungul timpului , iudaismul s -a schimbat și
că, în ce le din urmă, sursa autorită ții trebuie să fie poporul evreu . De asemenea, în decursul istoriei,
ei au sus ținut că anumite aspecte ale tradi ției sunt permanente și rezistă peste timp, menționând
altele au însemnătate doar în anumite perioade. Cu toate acestea , cei doi istorici nu au definit în
mod concret care sunt elementele ce fac parte dintr -o anumită categori e, însă amândoi s -au implica t
în cercetări istorice impar țiale.
În zilele noastre, iudaismul conservator cuprinde o mare varietate de credințe, existând
multe tensiuni între membrii Adunării Rabinice, asocia ția oficială a rabinilor conservatori .109 Cu
toate acestea, s -a ajuns la o anumită înțelegere într-o declarație recentă : „Cu to ții acceptăm
rezultatele studiilor mode rne. Suntem de aco rd că avut loc o evolu ție a tradi ției și că tradiția

109 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok, Introducere în iudaism , pp. 52 -53.

51
continuă să evolueze. Cu toții am fost de acord că Halaha (legea evreiască) este indispensabilă
pentru evreii conservatori, dar o Halaha care să răspundă la schimbările vremurilor și la nevoile
schimbăto are”.110 Cu toate acestea, între aceste tendințe extreme există, totuși, loc pentru un
iudaism mai puțin radical decât iudaismul ortodox și, de asemenea, mai puțin liberal decât
iudaismul reformat. Așa cum am văzut menționat mai sus, iudaismul conservator es te cel acre
ocupă acest spațiu intermediar dintre cele două confesiuni, aducând un al treilea răspuns religios
pentru sfidarea modernității. Astfel, acesta nu propune un lucru de o importanță deosebită, ci
dorește să arate respectul pentru tradiție, a căru i practică religioasă o recomandă , adăugându -se,
de asemenea, o sensibilitate specifică exigențelor epocii și progreselor cunoștințelor.111
Cu toate acestea, iudaismul reformat, ortodox și cel conservator sunt răspunsurile directe
pentru secularizarea internă a iudaismului. Astfel, modernitatea evreiască se dezvoltă conform
modalităților politice nereligioase care recurg la conștiința colectivă a tutor evreilor. Și în acest
caz, căile care apar sunt la fel de numeroase ca răspunsurile date noilor întreb ările apărute, precum
naționalismul, teritorialitatea, diaspora, autonomia. De asemenea, din acestea reușesc să se separe
două mișcări, ci anume sionismul și mișcarea muncitorească evreiască. Totuși, deși cele două
mișcări se sprijină pe structura sindical ă și de partid, acestea se îndepărtează când vine vorba de
concepțiile lor despre destinul evreiesc colectiv.112
Așa cum amintit mai sus, întrucât iudaismul conservator se afla la jumătatea drumului
dintre ortodoxie și reformă, acesta a împrumutat o serie de formule exterioare ale cultului. Astfel,
iudaismul conservator nu practică separarea sexelor la slujbe, însă cu rare excepții, ceea ce era
considerat o regulă în toate sinagogile ortodoxe. De asemenea, slujba cuprindea anumite rugăciuni
în limba engleză, iar numeroase sinagogi introduc orga ca instrument muzical de cult. Cu toate
acestea, conservatorii înțeleg că trebuie să accepte întreaga tradiție rabinică, cu toate că își pot
permite să interpreteze Legea potrivit nevoilor și convingerilor de moment. De pildă, î și permit să
vină călare la sinagogă în zi de Sabat, contrar legii rabinice.
În ce prive ște credin ța, iudaismul conservator recurg la o atitudine pozitivă fa ță de
aspira țiile na ționale evreie ști, întrucât și acesta promovează credința într-o restaurare a vechi i
patrii, Israel, acordând, de asemenea, o deosebită importan ță pentru utilizarea limbii ebraice în
cadrul slujbelor religioase, datorită istorie i național e. În contradicție cu iudaismul ortodox, dar
asemănător cu reforma, conservatismul neagă doctrina învierii, cu toate că și acesta crede în

110 Ibidem , pp. 53 -54.
111 Regine Azria, Iudaismul , p. 86.
112 Ibidem , pp. 87 -88.

52
nemurire. Astfel, c ele trei principale obiective ale iudaismului conservativ sunt : continuarea
unită ții Israelul ui universal , perpetuarea tradi ției evreie ști și cultivarea științei evreie ști.113
Iudaismul conservator subliniază faptul că este vorba de o doctrină care are o evoluție
permanentă și care se adaptează revizuirilor ordonate. Astfel, de -a lungul istoriei, s -au desfășurat
asemenea modificări sub influența unui număr de factori sociologici , etici sau politici de mari
dimensiuni . Tot aș a e întâmplă și în zilele noastre , în condi țiile noilor realită ți științifice,
tehnologice și economice.
Cu toate acestea, î n ceea ce privește originea Halahei, unii dintre teologii curentului
conservator consideră că legea scrisă nu este la modul literal opera lui Dumnezeu, așadar conform
acestora nici legea orală nu reprezintă o prelungire a Revelației d umnezeiești . Astfel, aceștia suțin
că d acă legea scrisă cuprinde cu ad evărat o învă țătură divină revelată, textul însu și, dar și
transmiterea lui, este opera oamenilor. Așadar, f iind vorba de o revelație divină , ea se bucură în
mod categoric de autoritate, însă nu în forma sa literală. De asemenea, Legea orală este considera tă
și ea o sursă a Halahei , dar numai î n măsura în care reprezintă o căutare permanentă de sensuri noi
și actuale în legea scrisă. Iudaismul conservator cheamă f iecare genera ție să redescopere
validitatea contemporană a Halahei. Cu toate acestea, actualiza re propusă de conservatorism
presupune o evoluție și chiar introducerea unor modificări, cum este cazul noii atitudini promovate
de iudaismul conservator față de statutul femeii în iudaism . Totuși , într -adevăr, Halaha reprezintă
legea care trebuie să călăuzească toate aspectele vieții evreiești, aceasta fiind însă în permanentă
devenire, întrucât se consideră că fiecare epocă are nevoie de o interpretare nouă și de noi
modalități de aplicare a tradițiilor moștenite. A stfel, a ceastă teorie a iudaismului conservator are
la baza sa convingerea că rabinii așa au procedat dintotdeauna și că, prin urmare, Halaha a suferit
cu siguranță o serie de modificări de -a lungul timpului . De asemenea, conservatorii susțin că însăși
Tora necesită o activitate similară de judecată, însă acest lucru nu înseamnă că legea poate fi
schimbată arbitrar sau că orice rabin are dreptul legal să o modifice. Cu toate acestea, iudaismul
conservator recuno aște a utoritatea rabinici legiuitorilor din veacurile trec ute, dar se îndepărtează
de unele școli de gândire ortodoxe, dând prezentului ceea ce consideră ei că i se cuvine. Astfel, î n
această luptă dintre trecut și prezent, iudaismul conservator caută să realizeze un echilibru între
respectul pentru tradi ție și nevoia unei reactualizări permanente a Halahei. În acest sens,
modificările pe care iudaismul conservator le consideră absolut necesare sunt adoptate la sfârșitul
unor lungi dezbateri între erudiți și sunt supuse imediat aprobării comitetului juridic al Ad unării
Rabinilor Conservatori.114

113 Isidor Epstein, Iudaismul. Origini și istorie , pp. 163 -164.
114 Viviane Prager, C. Litman și Ticu Goldstein, Dicționar enciclopedic de iudaism , pp. 390 -391.

53
3.3 Evreii ortodocși . Hasidismul
Viața evreilor ortodocși este axată, în mod tradițional, pe respectarea totală a legii. Așa cum
am amintit mai sus, faptul că Legea scrisă, Tora, a fost predată lui Moise în integralitatea sa de
către Dumnezeu, a contribuit în mod esențial la păstrarea credinței. Din acest motiv, evreii trebuie
să creadă în fiecare amănunt. Chiar dacă concluzii le analizei critice a Bibliei și scepticismului
general al epocii au evidențiat aceste păreri cu privire la Tora, unii evrei au rămas credincioși.
Astfel, această păstrare a credinței tradiționale are o enormă consecință practică asupra vieții lor
de zilni c, întrucât aceștia respectă toate prevederile Pentateuhului, dar și toate detaliile Legii Orale.
Acest lucru înseamnă că evreii tradiționaliști trebuie să locuiască într -o anumită parte a orașului,
deoarece în timpul Sabatului este interzis să folosească orice mijloc mecanic de transport, trebuind
să meargă pe jos până la sinagogă. Astfel, întrucât sinagoga a conservat iudaismul în spațiu,
Sabatul l -a conservat în timp, ideea Sabatului fiind de natură divină.115 Sabatul apare în istoria
facerii lumii ca punctul culminant al lucrării de crea ție a lui Dumnezeu, fiind ziua binecuvântată
și sfin țită de Însuși Dumnezeu.116 Mulți oameni merg zilnic la sinagogă, iar, spre deosebire de
unele mișcări reformiste, femeile stau separat în clădirea sinagogii, deseori î n spatele unui paravan
gros.
Respectând cu strictețe toate legile tradiționale, evreii ortodocși nu sunt de acord cu măsurile
anticoncepționale, decât în unele cazuri medicale, întrucât o familie cu mulți copii este considerată
o binecuvântare. De asemenea , bărbații și femeile au roluri bine stabilite. Astfel, femeile trebuie
să se ocupe de gospodărie și de familie, dedicându -și viața nevoilor acestora. Totuși, pentru a se
putea ocupa liniștită de gospodărie, aceasta este scutită de obligațiile religioase d e la anumite ore,
precum momentele în care trebuie să spună rugăciuni de trei ori pe zi.
Cu toate acestea, chiar și în cadrul comunității ortodoxe există unele abordări total diferite.
Astfel, ultra ortodocșii , așa cum se intitulează ei, sunt în mare parte evrei originari din Europa de
Est care încearcă să trăiască așa cum trăiau strămoșii lor din Rusia, Polonia sau Lituania. Totuși,
iudaismul nu încurajează prozelitismul, chiar dacă „dreptul convertit” este primit cu bucurie,
datorită operei misionare desf ășurate de acești evrei.117
Un grup nou ortodox de o mare importanță a apărut în secolul al XIX -lea, sub conducerea
lui Samson Raphael Hirsch. Acesta susținea faptul că există posibilitatea ca un evreu să. rămână
ortodox, chiar dacă este adept al culturii moderne. Astfel, atitudinea acestuia a ajuns să fie
cunoscută în întreaga comunitate ca neo -ortodoxie. Chiar dacă acceptă doctrina potrivit căreia

115 Alfred Hârlăoanu, Istoria universală a poporului evreu , Ed. Zarkony, București, 1992, p. 369.
116 Philippe Gaudin, Marile religii , p. 108 .
117 Dagobert D. Rune, Dicționar de Iudaism , Ed. Hasefer, București, 1997, p. 226.

54
Tora este d e origine divină și o respectă strict, totuși, adepții acest ei grupări nu ezită să se îmbrace
după moda actuală din Occident și să urmeze universități laice. De asemenea, m ajoritatea
sinagogilor ortodoxe din Marea Britanie și din Statele Unite sunt de aces t tip, iar în unele dintre
acestea bărbații și femeile stau împreună. Astfel, neo-ortodocșii își trimit adesea copiii la școli
evreiești , fetele și băieții învață în aceeași clasă și după a ceeași programă. Cele mai multe fete neo –
ortodoxe doresc să continu e o carieră profesională .118
În mod evident, mișcările religioase ieșite din iudaismul tradițional au produs nenumărate
reacții din partea evreilor ortodocși. Astfel, mediile religioase, în special cele conservatoare, nu
pot accepta sub nici o formă această secularizare internă a iudaismului, dar nici principiile pe care
acesta se bazează. Evreii ortodocși refuză dă accepte un iudaism întemeiat pe altceva decât
întâietatea tradiției, neputând accepta iudaismul pe care îl promovează Reforma.
Astfel, acest ref uz categoric împotriva moderniștilor se află la originea ortodoxiei, curent ai
cărui membri se consideră ca păzitori ai autenticii tradiției. Totuși, ortodoxia este separată de
celelalte ramuri ale iudaismului, dar a reușit, totuși, să -i concilieze pe frații dușmani.119
Așadar, iudaismul ortodox se consideră păstrătorul autentic al tradiției, a cărei conservare,
până la epoca Emancipării, era asigurată de întreaga comunitate . Totuși , nevoia unei autodefiniri
nu a fost necesară decât în momentul dezintegră rii comunității . Astfel, în încercarea lor de a
dezvolta iudaismul la „spiritul vremii”, noile mișcări religioase au întâmpinat diferite probleme cu
un iudaism normativ care susținea întâietatea Revelației divine asupra oricăror noi idei dezvoltate
de-a lungul vremurilor . Întrucât erau c onștienți de pericolul care amenința păstrarea intactă
identității evreiești o dată cu dispariția ghetourilor, mulți conducător i evrei au încercat chiar să -și
convingă comunitățile să respingă deschiderile economice, sociale și politice, oferite de unele state
europene . Cu toate acestea, alții acceptau avantajele provenite în urma emancipării politice, dar ar
fi vrut , de asemenea, să păstreze formele anterioare de independență cultu rală și socială.
Încă de la început, iudaismul ortodox a întâmpinat multe greutăți în stabilirea unui consens
asupra modului concret în care trebuia tratată modernitatea. Unii membri ai comunității , negând
în bloc valorile Haskalei, au dorit să îi excomun ice cât mai repede pe reformați și să îndemne
comunitățile evreiești la izolare față de lumea exterioară.120 Cu toate acestea, iudaismul este cel
care cere omului să -și cunoască propriul Dumnezeu, mai exact să -L caute cu mijloacele științei ,
dar să -L slujeas că cu toate mijloacele eticii.121

118 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok, Introducere în iudaism , pp. 46 -48.
119 Regine Azria, Iudaismul , pp. 85 -86.
120 Viviane Prager, C. Litman și Ticu Goldstein, Dicționar enciclopedic de iudaism , pp. 524 -525.
121 Alexandru Șafran, Etica Evreiască și Modernitatea , Ed. Hasefer, Bucu rești, 2005, p. 190.

55
Cel mai important grup dintre evreii ortodocși sunt cei din hasidim . Cuvântul hasidim
înseamnă „cel pios” , aceștia fiind recunoscuți, în primul rând, pentru devotarea lor spirituală.
Hasidimii sunt recunoscuți imediat, întrucât aceștia sunt bărbați care poartă barbă și perciuni
răsuciți, aceștia fiind puși după ureche. De asemenea, aceștia se îmbracă numai cu haine negre,
însă cămășile acestora sunt albe, închise până la gât. Din brâul pantalon ilor le ies afară ciucurii
rituali, iar în timpul Sabatului sunt mult mai aranjați decât în zilele obișnuite. Cu toate acestea,
îmbrăcămintea femeii este mai puțin deosebită, întrucât femeile respectă regulile modestiei, la fel
ca toți evreii ortodocși. As tfel, fustele le acoperă genunchii, mânecile trecând peste coate, iar
decolteul trebuie să fie unul foarte mic. De asemenea, hasidismul a avut o mare influență asupra
vieții iudaice, influență care se resimte și astăzi și care restabilit ideea de Mesia, în trucât evreii
pioși încă îl mai așteaptă.122
Hasidismul a apărut în Europa de Est la începutul secolului al XVIII -lea. Acesta pune mult
accent pe evlavia personală și pe venerația mistică. În Europa, hasidismul își avea centrul spiritual
pe lângă reședințele diferiților conducători spirituali, denumiți la acea vreme țadik, crezându -se
despre acesta că are diferite puteri și că are, de asemenea, o legătură specială cu Dumnezeu. Astfel,
rugăciunile acestuia îi protejează pe credincioși.
În timpurile vechi, orto doxia mai tradițională și hasidismul se dezaprobau reciproc , întrucât
tradiționali știi credeau că noua mișcare depă șea un ele limite. Astfel, e a ignora ierarhia tradițională
a celor cuvioși și învățați , cu atât mai mult cu cât venerarea țadikimilor era percepută aproape ca
o idolatrie, accentul fiind pus mai cu seamă pe bucuria mistică decât pe studiul stăruitor al
Talmudului , considerându -se ca o adevărată erezie. De asemenea, au fost schimbate declarații de
excomunicare între ambele grupuri. Astfe l, copiii care au aderat la hasidism au fost dezmo șteniți,
iar familiile s -au divizat. Cu toate acestea, î n zilele noastre, însă, tradiționaliștii au făcut o cauză
comun ă cu hasidismul.123
În ciuda noutății sale, hasidismul nu a conceput o filozofie iudaică inedită , întrucât a pus mai
bine în evidență un număr de idei deja prezente în Biblie, în literatura talmudică și, mai ales, în
Zohar și Cabala. Cea mai semnificativă contribuție a sa în istoria iudaismului constă în mijloacele
prin care maeștrii și sfinți i hasidiști au reușit să facă mult mai cunoscută experiența unei înnoiri
interioare.124 Astfel, această mișcare a fost descrisă de unii drept un misticism popular. Această
definiția conține , totuși, un sâmbure de adevăr , întrucât apărând inițial ca o revoltă contra
intelectualismului arid al rabinilor, hasidismul a efectiv progresat rapid și a reușit să stimuleze în

122 Emilian Vasilescu, Istoria religiilor , p. 378.
123 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok, Introducere în iudaism , pp. 49 -51.
124 Mircea Eliade, Istoria Credințelor și ideilor religioase , pp. 580 -581.

56
rândul comunității evreiești bucuria și entuziasmul rugăciunii. Cu toate acestea, această descriere
nu reflectă decât în mică măsură adevărul. Deși s-a născut din popor, hasidismul a avut încă de la
început o latură elitistă. De asemenea, l iteratura hasidică consemnează numeroase mărturii despre
tensiunile care existau și se dezvoltau între aceste două aripi ale mișcării. Astfel , se amintea mereu
că Dumnezeu nu cere de la hasidimi decât credință , iar pe de altă parte, toate cerințele de înaltă
spiritualitate și de viață curată nu puteau să se adreseze decât unui număr restrâns de oameni .
Cu toate acestea, mitnagdimii au fost cei care au combătut has idismul atât din pu nct de
vedere teologic cât și din punct de vedere comunitar. De asemenea , aceștia se împotriveau
adoptării unui nou rit de rugăciuni , critic ându -i pe hasidimi pe motiv că trăiau departe de ansamblul
comunității, formând mici cercuri ale lor. A stfel, a ceastă conduită apărea ca o amenințare la adresa
autorității supreme a cahalului (consiliul comunității), alcătuit din rabini și din ceilalți lideri
comunitari care formau autoritatea constituită. Cu alte cuvinte, hasidismul și -a căpătat renu mele
unui mișcări ample de rebeliune împotriva comunității.125 De asemenea, în cazul hasidismului,
cele doua modele, mai precis cel mistic si cel magic, au contribuit la formarea unor tendințe
similare printre evreii mistici din secolul al XVIII -lea.126 „Totuș i, în iudaism, mistica este un mod
de abordare străin de filosofie, de refuz al acesteia, deosebindu -se de mistica hindusă, creștină ”.127
Astfel, misticismul iudaic prezintă și el o particularitate specială. Deși, așa cum se întâmplă cu
mistica prezentă în celelalte religii și secte , aceasta pornește de la aceeași idee a imposibilit ății ca
umanitatea să poată percepe esen ța totală a lui Dumnezeu, exist ă, totuși, și în cazul iudaismului un
vag și aparent caracter pozitiv .128

3.4 Sionismul
Întrucât dorea instalarea poporului evreu pe pământul său istoric , ci anume Palestina ,
sinonimul se dezvolta dintre -o dată ca o mișcare naționalist -teritorială . Totuși, acest obiectiv
conține o ambiție extremă , întrucât nu numai că dorește să refacă unitat ea poporului evreu ,
reunind u-i pe pământul său de origine , însă are in vedere , de asemenea , să remodeleze o societate
evreiască începând de la zero . Astfel, această mișcare reprezintă o alternativă universală
promisiunilor de emancipare care nu fuseseră ți nute.
Mai mult decât așteptarea mesianică a reîntoarcerii la Sion, veche de aproape 2.000 de ani,
incapacitatea statelor de a găsi soluții pentru problemele evreiești explică, într -o mare măsură,

125 Viviane Prager, C. Litman și Ticu Goldstein, Dicționar enciclopedic de iudaism , pp. 406 -407.
126 Petre Moldovan, Moshe Idel , Hasidism între extaz si magie , art. în “Journal for the Study of Religions and
Ideologies”, Vol. 2, nr. 4, Cluj -Napoca, 2003, p. 196.
127 Marian Boris, De 4000 de ani , Ed. Ideea E uropeană, București, 2008, p. 93.
128 Felicia Waldman, Ocultarea în mistica iudaică: ocultismul Kabbalei , Ed. Paideia, București, 2002, p. 59.

57
succesul evident al sionismul modern. Cu toate acestea, sion ismul nu rămâne într -un singur
paradox. Astfel, în timp ce Teodor Herzl încearcă cu disperare să facă posibilă acceptarea ideii că
problema evreiască nu poate găsi decât o soluție politică, ci anume crearea unui stat propriu pe un
teritoriu propriu și, de asemenea, caută să convingă că ar trebui să îi uneas că, întrucât evreii
formează un popor uni t de o istorie și o soartă comună . Tot uși, în ceea ce privește sioniștii , aceștia
consideră antisemitismul drept un dat permanent care nu dă nicio șansă evreilor a flați în
diaspora .129
Întrucât Herzl susținea că antisemitismul va înceta să fie o problemă doar atunci când
poporul evreu va avea o țară a lui, a convocat, astfel, Primul Congres Sionist la Bâle în 1897,
întemeind totodată și Organizația Mondială a Sionismului, al cărei prim președinte a fost.
Congresul, care se desfășura anual, servea drept for legislativ suprem al organizației și atrăgea
numeroși delegați din mai multe țări. Herzl era interesat în primul rând în realizarea unei patrii
evreiești, el neinsistând totuși ca patria să fie în tradiționalul Pământ al Făgăduinței . Cu toate
acestea, în următoarele perioade de timp, au fost luate în discuție mai multe teritorii, peninsula
Sinai și chiar o regiune din Uganda. De fapt, englezii au fost cei care aprobat această ultimă
sugestie, dar nu s-a mai realizat deoarece a apărut o imensă furtună de proteste la cel de -al VI -lea
Congres Sionist, încât Herzl s -a văzut obligat să susțină și el că Palestina reprezintă singurul loc
în care evreii se pot stabili. De asemenea, Herzl că întoarcerea în Țara Sfântă trebuie să fie
precedată de întoarcerea la iudaism.130
În niciun loc nu s -a aplicat mai bine gluma cu patru evrei și șase opinii ca în mișcarea
sionistă. După moartea lui Herzl, numeroși delegați ruși, care erau supuși numeroaselor restricții
civile, au cerut începerea de îndată a colonizării efective. Aceasta a fost cunoscută sub denumirea
de „sionism practic ”.131
Cu toate acestea, evreii reformiști s -au opus sinonimului , deoarece acesta nu recunoștea
loialitatea evreilor față de națiunile care le erau gazdă și pentru că promova spiritul etnic , un
naționalist al iudaismului . Totuși , mulți ultra ortodocși dezaprob au sionismul din rațiuni total
diferite .132
Sionismul, cu deoseb ire în înțelesul gânditorilor neo -romantici de la sfâr șitul secolului al
XIX-lea, a inclus proiectul unei na țiuni evreie ști moderne, care să pună în valoare , să reinterpreteze
și elemente ale mesianismului biblic, într -o versiune mai mult sau mai pu țin lumească.133

129 Regine Azria, Iudaismul , pp. 92 -93.
130 Iacob J. Niemirower, Iudaismul , Ed. Hasefer, București, 2005, p. 272.
131 Lavinia și Dan Cohn -Sherbok, Introducere în iudaism , pp. 62 -63.
132 Ibidem , p. 66.
133 Anca Ciuciu și Camelia Crăciun, Istorie și memorie evreiască , p. 136.

58
3.5 Evreii și iudaismul din zilele noastre
După două secole de experiență a unei emancip ări care le -a deschis porțile societății civile
și politice , evreii au plus noi dimensiuni identității lor evreiești , începând să o modeleze după
caracteristica diversității , îndreptân du-se către un obiectiv comu n, ci anume integrarea , pentru unii
chiar asimilarea . Astfel, evreii francezi nu au încetat să franțuzească la început , iar evreii germani
să se germani zeze. Î n afară de ceea ce ei acceptă să lase să fie văzut de persoana lo r, în prima fa ză
nimic nu îi deosebește pe evrei de restul. Cu toate acestea , a fost dezvoltată o teorie potrivit căreia
în zilele noastre identitatea evreiască este în gol . Astfel, exogami a, definiția ident ității evreiești și
convertirea la iudaism , este un indicator de integrare care nu înșală. În zilele noastre, cuvântul
iudaism acoperă concepte foarte deosebite. Acesta desemnează, înainte de toate celelalte concepte,
o religie, un set de credințe, de tradiții și prescripții morale .134
Unindu -se cu neevreii, evreii demonstrează că au intrat fără problem în societățile gazdă .
Totuși , această integrare prin căsătorie dezvoltă problema perpetuării grupului de evrei . De
asemene a, trebuie cunoscut faptul că toți copiii născuți din cupluri în care femeia nu este evreică
nu sunt nici ei evrei în ochii legii religioase evreiești . Astăzi, conform acestor reguli pentru a fi
evreu trebuie să te naști din mamă evreică , de aici se desprinde definiția tradițională a identității
evreiești . Totuși , timp de secole această definiție a reflectat starea societății evreiești . De asemenea ,
este bine cunoscut faptul că în acele vremuri evreii și neevreii nu se amestecau , dar nici nu doreau
acest lucru . Cu toate acestea , în zilele noastre definiția amintită mai sus creează probleme și nu
mai corespunde situați ei reale .135
Reclădirea statului ev reu, după o dispariție de apr oximativ două mii de ani, este unul dintre
miracolele mari ce s -au petrecut în decursul istoriei. Succesul care a încununat lupta lui evreilor
pentru independența națională și manifestarea uimitoare de evenimente care au condus la aceasta,
vor rămâne, pentru is torie fără prejudecă ți, unul din episoadele inexplicabile din adâncurile
umanită ții. La fel de miraculoasă este reunirea din primul deceniu de existen ță al statului Israel a
unui milion de evrei fără resurse, veni ți din aproximativ șaizeci de țări și integrarea acestora în
structura economică, socială și culturală a no ului stat . De asemenea, la fel de uimitoare și fără
precedent este rapida dezvoltare a noului Stat, Israel, creșterea exploatărilor sale agricole și a
indus triilor sale, e xtragerea resurselor sale și crearea, pornind de la ceea ce a fos t în primă fază un
deșert, a unui nou stat modern , având o via ță socială și culturală, numeroase ș coli, universită ți,
instituții de cercetare, biblioteci, spitale, servicii soc iale, muzee. În ceea ce prive ște cultura din
noul stat, activitatea creatoare a Sta tului se manifestă în muzică, artele plastice, poezie, teatru, dar

134 Emmanu el Levinas, Dificila Libertate , trad. Țicu Goldstein , Ed. Hasefer, București, 1999, p. 43.
135 Regine Azria, Iudaismul , pp. 105-106.

59
în special în rena șterea uimitoare a limbii și a literaturii ebraice. De asemenea, ș i în domeniul
religios , chiar dacă Israel este o democra ție în care religia este o lăsată la alegerea fiecăruia, iar
nerespectarea obligațiilor e răspândită, a avut loc un progres remarcabil . Dovadă în acest sens este
faptul că o bună parte din ceea ce reprezintă viața evreiască a pătruns și se răspândește tot mai
mult în stilul Statului evreu.
Se cunoaște foarte bine că s âmbăta este zi ua națională de odihnă. Ceea ce se cunoaște mai
puțin este faptul că î n aceas tă zi de sâmbătă toate birourile oficiale stau închise, n ici un vas nu se
încarcă și nu se descarcă în toate porturile israeliene , nici măcar avioanele nu decolează sau
aterizează. De asemenea, m agazinele și cinematografele sunt și acestea închise , iar automobilele
și autobuzele de Stat nu sunt pornite. Astfel, ceea ce este valabil pentru Sabat este valabil și pentru
toate sărbătorile religioase. Legile alimentare, atât cele din Biblie cât și cele talmudice, sunt
respectate cu strictețe în Armată, dar și în alte institu ții și servicii conduse de Stat, precum sediile
de poliție, școlile, spitale le, închisori le. De asemenea, l egea statutului personal , fie căsători a, fie
divor țul, urmează tradi ția evreiască și aparține exclusiv de jurisdic ția tribunalelor rabinice, însă cu
excepția cetățenilor neevrei. Toate ș colile religioase ale Statului Israel răspund dorin țelor părin ților
practican ți. Astfel, o nouă universitate religioasă p oartă numele ultimului director al organiza ției
Mizrahi, Meir Bar Ilan (1880 -1949) , fiind fondată la Ramat Gan, aproape de orașul Tel Aviv . Cu
toate acestea, n iciodată de la distrugerea Templului nu s -a învățat atât Tora ca acum în Israel.
Astfel, sunt aproximativ 160 de colegii talmudice (ieșivot) ce au în componența lor peste 7.000 de
stude nți, fără a menționa alte numeroase școli și centr e de învă țământ evreiesc. Numero și învățați
de elită din toate țările lumii au venit să locuiască în Israel, contribuind la dezvoltarea vieții
spirituale , dar ș i la îmbogățirea cunoa șterii religioase în întreaga țară. De asemenea, există o
importantă realizare literară în domeniul religios , diferite c ărți și publica ții ce tratează toate
aspectele gândirii evreie ști se tipăresc în mod alert , transmi țând mai departe î nțelepciunea
genera țiilor copiilor noului I srael.136
De asemenea , în acela și timp, nimeni nu contrariază în vreun fel via ța particulară, credin țele
proprii ș i practicile fiecărui individ , întrucât legătura dintre religie și Stat nu este una foarte strâns ă,
precum era în majoritatea țărilor occidentale. Totuși, Israel nu deține încă o constitu ție, dar în
proclama ția Statului este asigurat ă o deplină libertate religioasă tuturor cetă țenilor, indiferent de
confesiune aparțin. Cu alte cuvinte, se poate spune că în Israel n u există o religie de Stat. Cu toate
acestea, în ciuda acestei libertă ți religioase, majoritatea , chiar dintre evreii nepractican ți,
aproximativ cincizeci la sută din popula ția țării, nu ignoră faptul că legăturile spirituale cu
Diaspora și istoria evreiască fac absolut necesară asocierea tradi ției cu institu țiile publice pentr u

136 Isidor Epstein, Iudaismul. Origini și istorie , pp. 175 -176.

60
păstrarea unită ții mondiale a evreilor. A stfel, a tașamentul față de vechea moștenire religioasă a lui
Israel este încurajat în mod deosebit de studiul general al Bibliei. Vorbind o limbă care este în
primul rând aceea a Bibliei, trăind și dezvoltându -se într-o atmosferă s upraîncărcată de amintiri
biblice, locuitorii Israelului consideră studiul Bibliei necesar ș i ușor. Astfel, î ncă din primii ani,
copiii sunt crescuți în patrimoniul biblic, iar o asemenea cunoa ștere, indiferent de m odalitate , nu
poate să nu lase o amprentă de ne șters asupra sufletului lor. Din punct de vedere moral, Statul
Israel a arătat deja calită ți de prim ordin, nu doar prin acceptarea celor mai mari sacrificii pentru a
integra sute de mii de evrei și evreice de pe toate continente le, ci și o mare îngăduință ș i sentimente
fraterne față de cetă țenii de origine arabă, în ciuda pericolelor permanente la care îl expune
irezistibila ostilitate a vecinilor arabi. În mod cert, suferin țele fizice și mizeria din centrul și
răsăritul Europei i -au adus pe evrei în Israel și la realizările admirabile obținute, dar este
indiscutabil că ceea ce explică această dezvoltare a poporului și a țării este de ordin divin , că tot
ceea ce a prezentat această carte î și are originile în promisiunea făcută de Du mnezeu lui Abraham
la începutul istoriei iudaice ș i care a stat întotdeauna în centrul existen ței evreilor . Acest adevăr
istoric a fost exprimat cu e xpresivitate de către Ben Gurion, primul ministru al Israelului, atunci
când, vorbind A dunării Consiliului General Sionist de la Ierusalim, în iulie 1957, a declarat:
„Suferința poporului evreu în Diaspora, fie de ordin economic, politic sau cultural, a constituit un
factor fecund și l -a orientat către crearea Statului. Suferința degradează, opresiunea distruge , când
nu există nimic altceva, iar dacă nu am fi moștenit de la profeți viziunea mesianică a izbăvirii,
suferințele poporului evreu din Diaspora s -ar fi încheiat cu dispariția sa. Adunarea exilaților, care
înseamnă întoarcerea poporului evreu în Țara sa, reprezintă începutul realizării viziunii
mesianice ”.137
Fără îndoială, i udaismul reprezintă o religie chiar și în zilele noastre, însă în calitate de
religie presupune o doctrină. Astfel, această doctrină posedă o caracteristică ce provine , în mare
măsură, dintr -o comunitate de oameni, ci anume evrei i.138
De-a lungul timpului , evreii au re simțit intens înrudirea lor integrală cu întreaga specie
umană. În acela și sens, tânărul Stat Israel simte că împlinirea credinței ș i speran ței milenare
evreie ști are o semnific ație esențială pentru toate popoarele lumii, sf âșiate de crize, tensiuni și
amenin țate de o distrugere totală. Doar timpul va arăta dacă re nașterea statului evreu este începutul
realizării acestei viziuni mesianice , însă cu siguranță influen ța Stat ului evreu asupra evreilor din
întreaga lume a fost profundă. Nu numai că apariția sa a dat multor comunită ți evreie ști o demnitate
nouă și un sentiment de protecție fizică și morală, pe care ele le -au neglijat până atunci, dar ea a

137 Ibidem , pp. 176-177.
138 Andre Neher, Cheile Identită ții Iudaice , Ed. Hasefer, Bucure ști, 2001, p. 21 .

61
iluminat ș i o rena ștere a culturii ebraice, a făcut loc unei aprecieri mai adânci a valorilor evreie ști,
a îndemnat studiile iudaice și a intensificat credința a numero și evrei față de religia lor. Astfel.
iudaismului reformat i -a dat ocazia re facerea a numeroase tradi ții naționale evreie ști și a unor
practici religioase abandonate, iar iudaismului ortodox i -a inspirat o mai mare încredere în
aplicarea învățăturilor sale. Pretutindeni ea a sus ținut unitatea evreiască și a răspândit printre evrei
un sentiment de unitate întemeiat pe tradi țiile lor istorice și culturale comune ca și idealurile lor
spirituale comune pentru viitor. Astfel, n u este deci pură imaginați e speran ța că, într -o bună zi,
copiii Casei lui Israel care sunt încă despărțiți de poporul lor vor veni să caute la Sio n și la Ierusalim
o inspir ație reînnoită, căci de la Ierusalim s-au dezvoltat Tora și cuvântul lui Dumnezeu, a șa cum
au prezis de mult Profe ții. Există printre numero și oameni o credin ță adâncă potrivit căreia, după
o perioadă de obișnuire , de consolidare și de pace, poporul evreu î și va regăsi în vechea sa țară
acele energii divine creatoare care au marcat marile vremuri ale istoriei sale trecute. Dintotdeauna,
spiritele evreie ști cele mai pure au văzut în na ționalismul evreiesc nu un scop în sine, ci un m ijloc
pentru conservarea iudaismului și a idealului său luminos , al unei perfec ționări mesianice promise
întregii umanități . Astfel, l a îndeplinirea acestui scop, poporul evreu a contribuit, într -un mod de
neegalat , prin credin ța sa durabilă și prin credința sa față de Tora , reușind să depă șească încercări
și suferin țe ce nu pot fi comparate în istorie . De asemenea, poporul evreu speră că va veni ziua
când scopul lor va deveni realitate , întrucât a ceastă speran ță este întreținută de to ți evreii, de la
naționali știi cei mai credincioși până la ad epții extremului liberalism. De și cu metode diferite, to ți,
influen țați și susținuți de credința ș i de exemplul acelora care continuă o trad iție revelată, veche
de mai bine de de patru mii de ani, to ți sunt uni ți în efortul îndreptat spre acela și ideal național
desemnat de Dumnezeu , ci anume crearea unui Regat mesianic, care nu e altul decât Regatul lui
Dumnezeu, printre fiii oamenilor.
Astfel, n evoia unui Sion laic nu a slăbit în primii patruzeci de ani de istor ie a statului, ci
dimpotrivă a avut o evoluție spectaculoasă. Statul fusese creat ca să primească victimele
antisemitismului european, iar după Holocaust, să -i găzduiască pe supravie țuitorii acestuia. De
asemenea, acesta s ervise și ca să -i primească pe cei expulza ți din comunitățile evrei ești arabe ,
însăși îndeplinirea acestor scopuri era suficientă ca să -i justifice existen ța.139

139 Paul Johnson , O istorie a evreilor , p. 663.

62
Concluzii:

Istoria evreilor, atestată documentar, are o vechime de cel puțin trei mii de ani, începând din
vremea regelui D avid. Istoria arată că religia evreilor, numită iudaism, este una dintre marile
religii, alături de creștinism, islam, hinduism și budism . Totuși, mai mult decât credința, tradiția
este cea care se află în centrul iudaismului, iar în inima acestei tradiții se regăsesc textele, în primul
rând Tora, textul revelat sau Legea. În toate timpurile, evreii au menținut o strânsă legătură cu
tradiția lor.
Monoteismul biblic poartă în sine credința într -un Dumnezeu Creator, Unic și Universal, dar
pentru ca această idee să prindă contur trebuia să existe o umanitatea comună, deoarece unui
Dumnezeu -Unul îi corespunde o umanitate -una. La originile iudaismului se află mesajul biblic,
acesta fiind considerat temelia religiei poporului evreu. Istoria biblică a evreilor în cepe cu
Abraham, fiul lui Terah din Ur, descendent al lui Sem. Astfel, Tora (cuvântul semnifică
„învățătura ” prin excelență) cuprinde doctrina și practica, religia și morala. Așa cum am văzut, ea
este consecința directă a Alianței din Sinai în dubla sa sem nificație, universală și națională.
Primul concept al iudaismului este că Dumnezeu este Unul , El singur constituie o unitate,
fiind un întreg. De asemenea, în concepția iudaismului Dumnezeu este indivizibil și unic, cu atât
mai mult cu cât prima rugăciune în credința iudaică este o declarație a acestei convingeri: „Șema
Israel, Adonai Eloheynu, Adonai Ehad!” („Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru, Domnul
este Unul). De asemenea, iudaismul a fost prima religie integral monoteistă. Credința într -un
Dumne zeu unic a înlocuit închinarea la felurite divinități, caracteristică antichității greco -latine.
Conform concepției iudaice El are propriul Său nume. În scriptura ebraică acest nume este
scris IHWH , deoarece, la origine, scrierea ebraică nu conținea vocale . Totuși, chiar dacă în scrierea
ebraică aceste vocale nu există, este cert faptul că numele lui Dumnezeu a fost pronunțat în
vremurile străvechi, însă prin secolul al treilea î.e.n. consoanele erau considerate atât de sacre încât
nu erau niciodată rostite distinct.
Cu toate acestea, Dumnezeu are multe alte nume. Unul dintre aceste nume pe care evreii le
foloseau adesea este Elohim, care înseamnă Dumnezeu. Acest termen este asemănător cu
„Adona”, pentru că este tot o formă de plural. Totuși, când dorea a se face referire la Unicul
Dumnezeu al evreilor, se folosea adesea forma „Ha -Elohim”
Veșnicia lui Dumnezeu este acceptată ca un element al credinței evreilor. Astfel, în Liturghie
El este înfățișat ca Domnul Universului care a domnit înainte ca orice ființă să fi fost creată.

63
Biblia și arheologia ne informează că vechii evrei ofereau sacrificii Dumnezeului lor în
sanctuarele din Iuda și Israel. Pentru a avea o imagine cât mai clară despre cult din timpul regatelor
lui Israel și Iuda, nu este suficientă infor mația legislației cultuale aflată în cărțile biblice ale
Pentateuhului, cu atât mai mult cu cât această legislație este produsul uneia sau mai multor acțiuni
de redactare realizate în epoca postexilică.
Chiar dacă nu este atestat documentar de săpăturile a rheologice, Templul lui Solomon din
Ierusalim este descris de mai multe ori în Biblie. Regele Solomon a înălțat templul din Ierusalim
pe muntele Moriah, acolo unde Abraham se pregătea să îl sacrifice pe fiul său . Atunci când
Templul a fost în cele din urmă distrus, din el nu a mai rămas decât marele zid de Vest al Templului
Muntelui. În zilele noastre, zidul acesta este un loc de pelerinaj.
În ceea ce privește s ărbătorile evreilor , acestea nu au loc aceeași dată în fiecare an secular,
întrucât anul evreiesc este lunar, iar calendarul secular este unul lunar. Astfel, la evrei cele
douăsprezece luni ale anului conțin numai 354 de zile, diferența fiind completată prin adăugarea
periodică a celei de -a treisprezecea luni. Cu toate acestea, deși sărbătorile evreil or au loc la date
diferite, ele cad în aceeași perioadă.
Potrivit cărții Deuteronomul , evreii sărbătoresc în fiecare an trei sărbători ale pelerinului.
Unele sărbători ale iudaismului practicate de evrei au intrat în calendarul evreiesc după perioada
biblică, ca de exemplu Sărbătoarea Luminilor sau Hanuca comemorează resfințirea Templului de
către Iuda Macabeul. De asemenea, Ziua Independenței Israelului este o sărbătoare ce
comemorează declarația de independență a Statului Israel din 1948 .
Una dintre sărbă torile importante pe care evreii le -au practicat de -a lungul timpului este
Pesahul . Sărbătoarea Pesahului are mai multe dimensiuni. În primul rând, potrivit cărții Exodului
Dumnezeu a trimis pe pământul Egiptului zece plăgi, pentru a -l convinge pe regele E giptului să -i
lase pe sclavii israeliți să plece.
Sărbătoarea Săptămânilor este prezentată în liturghie ca anotimpul predării Torei. Astfel,
în unele comunități evreiești există obiceiul ca în noaptea acestei sărbători oamenii să nu doarmă,
în sinagogi spu nându -se rugăciuni din Talmud, dar și din alte cărți rabinice. Întrucât în Diaspora
sărbătoarea durează două zile, în a doua seară pasajele sunt luate din cartea Psalmilor .
Sărbătoarea Corturilor este cea de -a treia sărbătoare de pelerinaj a evreilor, fii nd și ea
descrisă în Scripturi: În a cincisprezecea zi a celei de -a șaptea luni și timp de șapte zile este
Sărbătoarea Corturilor .
Sărbătoarea Esterei , cunoscută sub denumirea de Purim în limba ebraică, se sărbătorește la
14 Adar. Această sărbătoare comemo rează salvarea evreilor, la intervenția reginei Ester, de la
uciderea planificată de Haman.

64
Potrivit credinței evreilor postul este considerat ca modul de ispășire a păcatului, putând
cuprinde abstinența, nu numai de la mâncare, dar și de la băutură, de la relații sexuale și de la
purtarea anumitor haine din piele.
Anul Nou , cunoscut în limba ebraică sub denumirea de Roș Hașana, se sărbătorește timp de
două zile, la 1 și 2 ale lunii Tișri. Această sărbătoare marchează încăperea celor zece zile de
Penitentă care se încheie în Ziua Ispășirii.
La fel ca sărbătoarea Anului Nou, Ziua Ispășirii , cunoscută și sub denumirea de Iom kipur,
este înscrisă în cuprinsul Bibliei. Astfel, conform cărții Leviticului, Marele Preot purta un veșmânt
simplu din in, sacrificând o vită ca jertfă pentru vină.
La fel ca orice altă cultură și iudaismul stabilește diferite ritualuri în decursul vieții. Astfel,
conform legii tradiționale, o femeie nu poate participa la ritualuri religioase timp de șapte zile după
nașterea unui băiat și paisprezece zile după nașterea unei fete. Circumcizia se practică în a opta zi
după naștere, cu excepția unor contraindicații medicale. Această ceremonie constă în îndepărtarea
prepuțului, dorind să se amintească astfel de legământul cu Abraham. Prin Răscumpărarea
primului născut se înțelege că fiecare întâi -născut care, din întâmplare, este de parte bărbătească,
trebuie să fie răscumpărat de la preot .
În acest caz, modernismul se prezintă în primul rând ca o sumă de rupturi ce afectează toate
domeniil e societății civile, atât religioase cât și politice. Toate mișcările modeme ale iudaismului
s-au dezvoltat direct sau indirect din „filozofia luminilor ”, care reprezenta atmosfera generală a
secolului al XVIII -lea și constituia efortul Occidentului de apl icare a legilor rațiunii în toate
domeniile deja existente.
Așadar, iudaismul reformat contestă cu vehemență caracterul absolut și literal al legii scrise
ca și al celei orale, recunoscând doar o parte din originea lor divină. Astfel, reformiștii consideră
că ambele legi sunt un amestec de valori eterne, inspirate de divinitate, cuprinzând și aspecte
omenești.
Printre evreii religioși, marea separare teologică are loc între evreii ortodocși și cei
neortodocși. Astfel, iudaismul neortodox s -a dezvoltat ca o reacție la participarea evreilor la
civilizația veche, cea dominantă. Cu toate acestea, i udaismul conservator subliniază faptul că este
vorba de o doctrină care are o evoluție permanentă și care se adaptează revizuirilor ordonate.
Viața evreilor ortodocși este axată, în mod tradițional, pe respectarea totală a legii. Așa cum
am amintit mai sus, faptul că Legea scrisă, Tora, a fost predată lui Moise în integralitatea sa de
către Dumnezeu, a contribuit în mod esențial la păstrarea credinței.
Întrucât dorea in stalarea poporului evreu pe pământul său istoric, ci anume Palestina,
sinonimul se dezvolta dintre -o dată ca o mișcare naționalist -teritorială. Totuși, acest obiectiv

65
conține o ambiție extremă, întrucât nu numai că dorește să refacă unitatea poporului evre u,
reunindu -i pe pământul său de origine, însă are in vedere, de asemenea, să remodeleze o societate
evreiască începând de la zero.
După două secole de experiență a unei emancipări care le -a deschis porțile societății civile
și politice, evreii au plus noi dimensiuni identității lor evreiești, începând să o modeleze după
caracteristica diversității, îndreptându -se către un obiectiv comun, ci anume integrarea, pentru unii
chiar asimilarea.
Astăzi, conform acestor reguli pentru a fi evreu trebuie să te naști din mamă evreică, de aici
se desprinde definiția tradițională a identității evreiești. Totuși, timp de secole această definiție a
reflectat starea societății evreiești. De asemenea, este bine cunoscut faptul că în acele vremuri
evreii și neevreii nu se ame stecau, dar nici nu doreau acest lucru. Cu toate acestea, în zilele noastre
definiția amintită mai sus creează probleme și nu mai corespunde situației reale.
Reclădirea statului evreu, după o dispariție de aproximativ două mii de ani, este unul dintre
miracolele mari ce s -au petrecut în decursul istoriei. De asemenea, și în domeniul religios, chiar
dacă Israel este o democrație în care religia este o lăsată la alegerea fiecăruia, iar nerespectarea
obligațiilor e răspândită, a avut loc un progres remarcabil.
Se cunoaște foarte bine că sâmbăta este ziua națională de odihnă. Ceea ce se cunoaște mai
puțin este faptul că în această zi de sâmbătă toate birourile oficiale stau închise, nici un vas nu se
încarcă și nu se descarcă în toate porturile israeliene, nici măcar avioanele nu decolează sau
aterizează. De asemenea, magazinele și cinematografele sunt și acestea închise, iar automobilele
și autobuzele de Stat nu sunt pornite. Fără îndoială, iudaismul reprezintă o religie chiar și în zilele
noastre, însă în calit ate de religie presupune o doctrină.
Deși cu metode diferite, toți, influențați și susținuți de credința și de exemplul acelora care
continuă o tradiție revelată, veche de mai bine de de patru mii de ani, toți sunt uniți în efortul
îndreptat spre același i deal național desemnat de Dumnezeu, ci anume crearea unui Regat
mesianic, care nu e altul decât Regatul lui Dumnezeu, printre fiii oamenilor.

66
Bibliografie:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1996.
2. Arzia, Regine, Iudaismul, traducerea de Adina -Gabriela Georgescu Obracea, Ed . Compania
Națională a Imprimeriilor Coresi, București, 1996.
3. Boris, Marian, De 4000 de ani , Ed. Ideea Europeană, București, 2008.
4. Ciuciu, Anca și Crăciun, Camelia, Istorie și memorie evreiască , Ed. Hasefer, București, 2011.
5. Cohen, A., Talmudul , Ed. Hasefer , București, 2000.
6. Cohn -Sherbok, Lavinia și Dan, Introducere în iudaism , trad. de Marcel Ghibernea, Ed .
Hasefer, București, 2 000.
7. Delumeau, Jean, Religiile lumii , trad. Angela Pagu, Carol Litman, Ed. Humanitas, București,
2014.
8. Drimba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației , Ed. Saeculum, vol. 1, București, 2003.
9. Eliade, Mircea, Istoria Credințelor și ideilor rel igioase , Ed. Univers Enciclopedic, București,
2000.
10. Eliade, Mircea, Tratat de istoria religiilor , trad. Mariana Noica, Ed. Humanitas, București,
2005.
11. Epstein, Isidor, Iudaismul. Origini și istorie , Ed. Hasefer, București, 2001.
12. Gaudin , Philippe, Marile religii , trad. Sanda Aronescu, Ed. Orizonturi, București, 2017.
13. Hans Kung, Iudaismul , Ed. Hasefer, București, 2005.
14. Ilinca, Dragoș, O istorie zbuciumată a poporului evreu , Ed. Niculescu, București, 1999.
15. Johnson, Paul, O istorie a evreilor , trad. Irina Horea, Ed. Humanitas, București, 2015.
16. Levinas, Emmanuel, Dificila Libertate , trad. Țicu Goldstein , Ed. Hasefer, București, 1999.
17. Merlo, Paolo, Religia în Israelul antic , trad. Cristian Clopoțel, Ed. Serafica, Roman, 2003.
18. Moldovan, Petre, Moshe Idel, Hasidism între extaz si magie , art. în “Journal for the Study of
Religions and Ideologies”, Vol. 2, nr. 4, Cluj -Napoca, 2003.
19. Neher, Andre, Cheile Identității Iudaice , Ed. Hasefer, București, 2001.
20. Niemirower, Iacob J., Iudaismul , Ed. Hasefer, București, 2005.
21. Orodan, Florin, Sărbători profetice , Ed. Zappy’s, Câmpina, 2005.
22. Pat, Alexander, Enciclopedia Bibliei , Ed. Logos, București, 1996.

67
23. Prager, Viviane, Litman, C. și Goldstein, Ticu, Dicționar enciclopedic de iudaism , Ed.
Hasefer, București, 2000.
24. Rune, Dagobert D., Dicționar de Iudaism , Ed. Hasefer, București, 1997.
25. Schultz, Samuel J., Călătorie prin Vechiul Testament , Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2008.
26. Șafran, Alexandru , Etica Evreiască și Mo dernitatea , Ed. Hasefer, București, 2005.
27. Teodorescu, Radu, Îngerii în marile religii ale lumii , Ed. Altip, Cugir, 2013.
28. Vasilescu, Emilian , Istoria religiilor , Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1998 .
29. Waldman, Felicia, Ocultarea în mistica iudaică: ocultismul Kabbalei , Ed. Paideia, București,
2002.