Specializarea Tehnici de Producție Editorială în Presa Scrisă, [618614]

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Litere

Specializarea Tehnici de Producție Editorială în Presa Scrisă,
Audiovizual și Multimedia
Masterat

PAPA FRANCISC ÎN CAPITALA MOLDOVEI:
ANALIZA DISCURSULUI SANCTITĂȚII SALE

Coordonator științific,

Prof. Univ. Dr. Dan Stoica

Candidat: [anonimizat] 2019

5
CUPRINS

INTRODUCERE …………………………………………………………………………………………. …………..p. 7

CAPITOLUL I – VIZITA PAPEI FRANCISC ÎN ROMÂNIA …………………………………..p. 9

1.1 Biserica catolică și papalitatea ……………………. …………………………………………. ……………….p. 10
1.1.1 Biserica catolică în istoria omenirii……………………………………………………………….. …..p. 12
1.1.2 Papa și activitat ea misionară…………………………………………………………………………… …p. 14
1.1.3 Problemele actuale cu care se confruntă Biserica catolică…………….. ………………………p. 17
1.2 Papa Francisc……………………………………………………………………………………………… ………. p. 19
1.2.1 Temele majore asumate de Papa Francisc…………………………………………. ………………. p. 23
1.2.2 Ecumenismul teologic……………………………………………………………………… …………….. p. 26
1.2.3 Ultimul papă ? ……………………………………………………………………………………… ………. .p. 28
1.3 Vizite papale în România ……………………………………………………………………… ……………. ..p. 29
1.3.1 Vizita Papei Ioan Paul al II -lea în România………………………………………………………. p. 29
1.3.2 Vizita Papei Francisc în România ……………………………………………………………….. …. p. 30

CAPITOLUL AL II -LEA – DISCURS ȘI RETORICĂ ……… ……………………………………. p. 36

2.1 Arta discursului de -a lungul timpului: retorica …………………………….. ……………………….. p. 37
2.1.1 Sistemul retoricii……………………………………………………….. …………………………………. p. 41
2.1.1.1 Inventio……………………………………………………….. ………………………………………… p. 42
2.1.1.2 Dispozitio……………………………………………………….. ……………………………………… p. 42
2.1.1.3 Elocutio……………………………………………………….. ………………… ……………………… p. 43
2.1.1.4 Memoria……………………………………………………….. ……………………………………….. p. 43
2.1.1.5 Actio……………………………………………………… ……………………………………………… p. 44
2.2 De la retorica antichității la noua retorică……………………………………………………………… p. 46
2.3 Practici discursive și retorică ……………………………………………………….. …………………… p. 51
2.4 Retorica d iscursul ui religios …………………… ……………………… ………………………………….. p. 54

6
2.5 Discursul omiletic și retorica sa………………. ……………………………. …………………………… p. 64
2.5.1 Triada ethos – pathos – logos ……………………………………….. ………………………………..p. 67
2.5.2 Ethosul predicii ……………………………………………………….. ………………………………….. p. 68
2.5.3 Pathosul: emoții exprimate și reprezentate …………………………… ………………………….p. 72
2.5.4 Logosul dominant………………………………………………………………………………………… p. 74
2.5.5 Raportul dintre ethos – pathos – logos……………………………………………………………. p. 75

CAPITOLUL AL III -LEA STUDIU DE CAZ: DISCURSUL PAPEI FRANCISC ÎN
PIAȚA PALATULUI LA IAȘI ……………………………………………………………………………… p. 76

ÎNCHEIERE ……………………………………………………….. ……………………………………………….. p. 87
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………….. …………………………………………..p. 89
ANEXE ………………………………………………. ………. ……………………………………………………….. p. 93
Anexa 1 ……………………………………………………….. ……………………………………………………… p.93
Anexa 2……………….. ……………………………………………………………………………………………….p. 98
Anexa 3………………………………………………………………………………………………………. ………. p. 99
Anexa 4…………………………………………………………………………………….p. 100
Anexa 5………………………………………………………………………………………………………. ………..p. 101
Anexa 6………………………………………. ……………………………………………………………………….. p. 102
Anexa 7………………………………………………………………………………………p. 103
Anexa 8………………………………………………………………………………………p. 105

7
INTRODUCERE

Am fost de multă vreme fascinată de Papa Francisc, de lucrurile pe care le -a făcut, temele pe care
le-a abordat în discursuri și îmi alesesem drept subiect al analizei pentru disertație discursurile
papei la întîlnirea cu credincioșii din Irlanda, urmărisem bună parte din discursurile sale din Irlanda
și cele ținute în Biserică și cele ț inute în spații largi, dinaintea unui public numeros. Găsisem foarte
interesante tehnicile discursive pe care Papa Francisc le adecvase întîlnirilor cu credincioșii din
diverse contexte. Mă frapase arta cu care Sanctitatea Sa adusese în discuție tema famil iei fără să
dea niciun moment impresia că face propagandă între susținerea ideilor sale. Totul, de la cuvintele
aparținînd registrului comun la tonurile calde și apropiate și pînă la gesturile asemănătoare cu ale
oricărui bătrîn înțelept care le vorbește c u drag apropiaților săi, totul, spuneam, dezvăluia o
excepțională stăpînire a artei retoricii și simțeam că sînt din ce în ce mai atrasă de ideea unui studiu
pe acest tip de discursuri.
Apoi, a venit vestea că Papa Francisc avea să facă o vizită și în Rom ânia. Asta s -a conturat ca o
oportunitate de nesperat pentru mine: aveam să păstrez ținta interesului meu de studiu și nu trebuia
decît să aștept noile discursuri ale Papei pentru a le analiza, în locul discursurilor din Irlanda.
Teoriile în baza cărora aveam să îmi stabilesc metodologia de lucru rămîneau în principiu aceeleași
(retorica, teoria argumentării, analiza critică a discursului) dar se ivise un avantaj față de situația
dinainte care consta în aceea că mediul în care avea să evolueze Sancitatea Sa îmi era cunoscut, ba
chiar familiar.
Am urmărit vizita Papei Francisc în țara noastră cu mare atenție, mi -am procurat discursurile Papei
din toate locurile prin care a trecut, am participat direct la una dintre întîlnirile Papei cu credincioșii
(la Iaș i), am obținut înțelepte sugestii și explicații de la Înalții Prelați de la Institutul Catolic din
Iași și am pornit la analiză de discursuri.
Diversele instrumente teoretice pe care le -am folosit au conturat aceeași idee: Papa Francisc este
un desăvîrșit orator care îmbină naturalețea cu o profundă cunoaștere a retoricii discursului public,
reușind în toate instanțele discursive la care se angajează să răspundă cerinței de bază din
comunicare, adecvarea.
În analizele pe care le conține prezenta disertați e, apar unele comparații făcute între discursurile
Papei din Irlanda și cele din România atunci cînd tema urmărită era aceeași.

8
Temele dragi Sanctității Sale trădează cu umanism generos, iar tratarea lor dezvăluie capacitatea
omului instruit și dăruit cu har de a propune viziuni noi și pline de înțelepciune, acolo unde după
Papa Ioan Paul II -lea părea că nu a mai rămas nimic de spus.
Lucrarea va fi structurată în trei capitole: în primele două capitole se va fixa cadrul teoretic al
analizei discursului r eligios, iar în cel de -al treilea capitol va fi analiza discursului religios, axîndu –
ne pe genul discursului deliberativ.
Modul în care am gîndit această lucrare poate fi edificat a fi în formă de scară cu trei nivele, în care
fiecare nivel reprezintă bază pentru următorul, iar cu cît se urcă, cu atît nivelul de valorificare a
informațiilor crește exponențial. Astfel, primul nivel se suprapune capitolului I, unde vom
prezentata noțiuni despre papalitatate și Bisericii Catolice, vom face o trecere în revist ă a celor mai
importante figuri de -a lungul timpului care au condus catolicismul, Papa Francisc, viață și
activitatea sa misionară, precum și vizita în România, problemele cu care se confruntă Biserica
catolică și cît temele majore asumate de Suveranul Po ntif.
Cel de -al doilea nivel se suprapune capitolului al II -lea, în care vor fi prezentate, teoriile vechii
retorici dezvoltate de Aristotel și Quintilian pînă la întemeirea Noii Retorici, dezvoltată de Chaïm
Perelman și Lucie Olbrechts -Tyteca. Se va trec e în revistă descrierea celor trei piloni ai retoricii:
ethos, logos, pathos , precum și tipologiile discursive ale lui Charles Morris. De asemenea, se vor
descrie tipurile de raționamente care stau la baza argumentării. Se vor prezenta cele trei mari grupe
ale argumentării: demonstrația, convingerea și persuadarea. Deși teoriile sînt diverse, toate
contribuie la înțelegerea practicii argumentative, a strategiilor sale și ne oferă elementele
fundamentale în identificarea mecanismelor, tehnicilor și intențiil or de argumentare. Astfel, prin
prezentarea cadrului teoretic, ne propunem ca în partea studiului de caz să identificăm cum pot fi
aplicate, cum pot fi dezvoltate anumite strategii, ținînd cont de condițiile fundamentale.
Cel de -al treilea nivel se suprap une capitolului al III -lea, unde d upă stabilirea cadrului teoretic în
primele două capitole, propun analiza Discursul Papei Francisc în Piața Palatului de la Iași.
Așadar, prezenta disertație este o încercare de retorică aplicată pe un discurs care ar putea fi văzut
ca un întreg datorită continuității temelor abordate în diverse instanțe discursive. Forța discursului
Papei Francisc reiese din analize și nu din sentim entul de subjugare pe care îl resimțeam deja încă
după primii ani ai pontificatului său.

9

CAPITOLUL I

VIZITA PAPEI FRANCISC ÎN ROMÂNIA

10

1.1 Biserica catolică și papalitatea

Dacă am realiza o statiscă a cărților, ne -am da seama că niciun subiect nu a preocupat mai mult
oamenii decît religia creștină, și mai ales, cea catolică. Pentru teologul catolic, Biserica este o
societate de natură divină și umană, ,,corpul mistic al lui Cristos” , adică ,,prelung irea nemuritoare
a Mîntuitorului în plan temporal” . Cu alte cuvinte , Biserica este în același timp vizibilă și
invizibilă. Divină, ea este ,,fără pată, atemporală, sfîntă și imaculată1.
Termenul de ,,catolic ” propune două sensuri principale. Pe de o parte, din punct de vedere
etimologic, înseamnă universal, un atribut fundamentale pe care teologii îl acordă Bisericii. Pe de
altă parte, ne permite să distingem, din totalitatea creștinilor, pe aceia care se consideră membri ai
aceste Biserici, al cărei cap e ste episcopul Romei, Papa. În acest mod, catolicismul se diferențiază
de protestanism, de ortodoxia orientală, de sectele corupte, armene etc2.

Termenul a apărut pentru prima dată într-o scrisoare a Sfîntului Ignațiu martirul către biserica din
Smirna: ,,Ubi Christus, ibi catholica Ecclesia” (,,Unde este Cristos, acolo este Biserica
catolică”)3.
Răspîndită în lumea întreagă de la un capăt la altul al pămîntului; religia catolică î nsumează în
mod egal și fără discriminare toate dogmele pe care trebuie să le cunoască oamenii, și pentru
conduce la adevăratul cult, deopotrivă , principi și oameni simpli, savanți și neștiutori4”.
Începînd din 1075 cuvîntul ,,Papă” , originar din grecescu l papas (tată), este utilizat doar pentru
a-l desemna pe episcopul Romei. Din perspectiva Catheismului Bisericii Catolice, Pontiful Roman
se bucură, de privilegiul și propriei misiuni și de o guvernare negeșită în materie de credință și de
morală, ,,cînd, ca Păstor suprem și doctor al tuturor credincioșilor, care îi confirm ă prin credință
pe frații săi, proclamă printr -un act definitiv o doctrină ce privește credința sau morala5”.

1 Cardinalul Suhard, Essor ou Declin de l’Eglese , epistolă pastorală pentru postul Paștelui, 1947.
2 Jean-Baptiste Duroselle, Jean -Marie Mayeur, Istoria catolicismului , Editura Științifică, București, 1999, p.5.
3 Patrologie greque, t. V, col.714 .
4 Ibid. t. XXXIII, col.1043 .
5 Jean-Baptiste Duroselle, Jean -Marie Mayeur, Istoria catolicismului , Editura Științifică, București, 1999, p.15 .

11

Religia creștină și -a pus bazele în Palestina, odată cu dezvoltarea tradiției iudaice de către un
modest dulgher din Nazaret , Isus. B otezat în apa Iordanului de Ioan Botezăto rul la Paștele anului
28, și crucificat, în jurul lui aprilie 30, din ordin ul procuratorului roman Ponțiu – Pilat, . influențat
de niște iudei.T eolog ic vorbind , Biserica a fost înființată în Vinerea Sfîntă, considerată ziua în care
Isus a îndeplini t planul Tatălui de a ispăși lumea de păcate prin moartea sa pe cruce. Din acel
moment, încetează Vechea Alianță, timp de pr egătire, și începe Noua Alianță , a mîntuirii.
Din punct de vedere istoric , se poate spune că înființarea Bisericii a avut diferite etape .Inițial, ea
se conturează în momentul în care Isus își cheamă apostolii, cînd î l alege pe Petru ca piatră a
Bisericii, atunc i cînd înființează sacramentele și se completa ză în momentul în care apostolii, după
învierea Mîntuitorului, își încep misiunea de propovăduire a învățăturilor divine în întreaga lume.

Putem afirma că Biserica s -a dezvoltat încet -încet, așa cum s -a întîmplat la fondatori i de religii pur
naturale, ale cărăror idei au evoluat continuu și care au fost constrînși să și le schimbe după
contextele vremii, pentru a ajunge la un rezultat față de viziunea inițial ă. Acest fapt este complet
absent la Isus Cristos. Planul său despr e împărăția lui Dumnezeu pe pămînt era conturat de la
început, și orice acțiune imediat următoare nu face altceva decît să urmeze același plan inițial. Isus
nu dorit să stabileasă un loc precis de cult pentru noua sa împărăție, așa cum avea religia mozaică :
templul din Ierusalim sau sinagogile din diferitele localități ale Palestinei. El a pus imediat bazele
împărăției sale: o unitatate stabilă reprezentată de 72 de discipoli, care aveau rolul esențial de a-i
pregăti sosirea6.
Un grup cu totul aparte și căr uia Isus i -a acordat o deosebită atenție îl reprezintă cei doisprezece
apostoli, care îl însoțeau oriunde mergea. Numele de ,,apostoli7” nu corespundea, la acel moment,
activității lor, ci numelui unei misiuni viitoare. Potrivit, Evangheliilor Sfîntul Pavel, El a înviat a
treia zi și a apărut de mai multe ori apostolilor și ucenicilor săi.

6 Ludwig Hertling, Istoria Bisericii , Iași, Editura Ars Longa, 1998, p.1 0 (Traducere după ediția italiană: Storia Della
Chiesa , Editura Cittá Nuova, Roma, 1988) .
7 În teologia și eclesiologia creștină, Apostolii (greacă: ἀπειστολος , transliterat apostolos, lit. ,,cei care sînt trimiși”, în
special cei Doisprezece Apostoli (cunoscuți și sub numele de Doisprezece ucenici sau pur și simplu cei Doisprezece)
au fost discipolii primari ai lui Isus din Nazaret, figura centrală în creștinism.

12
Epistolele Apostololilor ne povestesc începuturile palide ale acestei religii. Membrii ei erau iudei,
pînă cînd Sfîntul Paul, un savant doctor evreu, născut în Tars, și deci, cetățean roman, a răspîndit –
o printre ,,păgîni” în timpul călătoriilor sale. Sfîntul Pavel este primul ,,intelectual” adevărat care
a adoptat noua dogmă. D e două ori prizonier la Roma, a murit acolo, se pare la sfîrșitul domniei
lui Nero, către anul 67. Totodată, păgîn Tacit, istoricul scriind cu vreo cincizeci de ani după
incendiul Romei din 64, ne relazează într -un text celebru că, la Roma, creștinii erau deja într -un
,,mare număr” . Pentru a înțelege progre sul misionar al creștinismului, este de ajuns să -i analizăm
rezultatele: încă din timpul apostolilor, de la un deceniu la altul, harta geografică se acoperă cu
nume noi ale noilor comunități creștine, iar pînă , la sfîrșitul secolului al III-lea, aproape or ice
localitate cuprinde c reștinii destul de prezenți. Totuși , trebuie să recunoaștem faptul cum s-a
răspîndit credința, și mai puțin încă despre persoanele care au făcut aceasta8.

1.1.1 Biserica catolică în istoria omenirii

Primii pași ai activității propriu -zise îi cunoaștem din scrierea Sfîntului Luca, ,,Faptele
Apostolilor ”, operă ce devine un izvor sigur, nemărginit de bogat în conținut , ce poate fi comparat
doar cu puține scrieri ale antichității în acest sens.. În primele 12 capitole este reprezentată, în
exclusivitate, activitatea Sfîntului Petru, pentru ca mai apoi , apostolatul său să se sfîrșească cu o
afirmație neclară: ,,Și el se îndreptă spre un alt loc”9. Primatul papal, ca instituție de ordin divin,
nu depinde de faptul că Petr u a locuit mai mult sau mai puțin la Roma, sau că nu ar fi fost deloc,
dar ține, totuși, de realitatea istorică faptul că Petru a fost în mod sigur la Roma, ,,pentru că aici a
suferit martiriul și tot aici a fost îngropat ”.
Abia î ntre secolele al III-lea și al V-lea, putem vorbi despre afirmarea principiilor fundamentale
ale autorității papale și nașterea instituției pontificale, favorizînd ideea succesiunii apostolice,
conform căreia Apostolul Petru, martirizat la Roma, a primit ,,cheile împărăției” și onoarea de a
crea o adunare la Atena de la Isus. Doctrina Sfîntului Petru era recunoscută în mediul roman, însă

8 Jean-Baptiste Duroselle, Jean -Marie Mayeur, Istoria catoli cismului , Editura Științifică, București, 1999, p.9 .
9 Ludwig Hertling, Istoria Bisericii , Iași, 1998, p. 12 (Traducere după ediția italiană: Storia Della Chiesa , Editura Cittá
Nuova, Roma 1988) .

13
papalitatea nu era însă recunsocută în termeni juridici. Tot în secolul al III-lea, episcopi ca Stefanus
și Calixtus au emis pretenția prima tului episcopal de la Roma.
În secolul al V -lea, Imperiul Roman de Apus se afla în plină criză din cauza invaziilor barbare, în
timp ce prestigiul și influența papalității creștea, mai ales în timpul pontificatului lui Leon cel Mare,
care știa să utilizeze dreptul roman și să negocieze cu conducătorii Attila și Geinseric. Prin
comparație, a utoritatea papei era limitată la bisericile occidentale, conform decretelor pontificale
adresate episcopilor si mitropoliților.
În acest spațiu, d eținea o minimă influen ță asupra Orientului și de aceea s -a convoc at cel de -al
treilea conciliu la Efes, prin care se încerca răspîndiea rolului papei și sublinierea importanței lui .
S-a stabilit dreptul de succesiune roman, și o dată cu el dobîndirea legitimă a drepturilor și statutului
juridic, funcția și puterile, însă nu și meritele personale ale lui Petru, Papa fiin d denumit
surprinzător nedemnul urmaș al Sfîntului Petru, el fiind Apostolicus10 și nu Apostolus11. Împăratul
Valentinian al III -lea (424 -455) a promulgat în timpu l domniei un edict prin care recunoștea
primatul papal ca fiind valabil și în Orient. La baza primatului papal se aflau meritele Sfântului
Petru, rangul si demnitatea orașului Roma și o decizie sinodală. Biserica Romană dobândea, astfel,
puterea de lege , dreptul juridic .
Așadar , Biserica Creștină ocupa tot teritoriul Imperiului Roman (din Spania pînă în Siria). După
Marea Schismă dintre Est și Vest din anul 1054, din cauza rivalităților dintre Patriarhul Romei și
cel al Constantinopolului, au apărut două b iserici separate, Biserica Romano -Catolică în vest,
condusă de Patriarhul Romei (Papa), și Biserica Ortodoxă Răsăriteană în est, condusă de Patriarhul
Constantinopolului (Patriarhul Ecumenic).

Mai tîrziu, în secolul al XVI -lea s-au desprins și în același timp, au apărut în vest Bisericile
Protestante care voiau să reformeze catolicismul și se opunea u dogmelor bisericii romano -catolice.
Primul reformator protestant a fost călugărul augustinian Martin Luther, care a atras în noua sa
biserică o mare parte din populația din Imperiul Romano -German. Acesta a fost urmat și de alți
reformatori precum Jean Calvin și Ulrich Zwingli în Elveția. În Marea Britanie reforma a fost
impusă de regele Angliei, Henry al VIII -lea, iar în Scoția de predicatorul John Knox.

10 Apostolicus – urmaș al Apostolilor .
11 Apostolus – Apostol, nume dat celor Doisprezece apostoli .

14
Esenț a celor amintite este că Isus Cristos a înființat Biserica. Ea este societatea tuturor creștinilor,
care au aceeași credință și se supun acelorași Păstori.. Cu timpul s-a dezvoltat și s -a întins peste tot
pămîntul. A dăinuit și se păstrează închegată ca or ice societate. De aceea, a stăzi, Biserica Catolică
este răspîndită în toate țările și la toate popoarele. Toți catolicii formează o singură familie
religioasă . Sînt uniți între ei prin intermediul aceeleași dragoste creștinești . În lume sînt 1,2 miliarde
de catolici, din aproximativ două miliarde de creștini. Peste 40% dintre catolici, adică aproape o
jumătate de miliard de membri, se află în America Latină. America Latină numără 483 de milioane
de catolici, adică 41,3% din populația catolică la nivel globa l. Brazilia se află în vîrful țărilor cu
populație catolică de pe acest continent, numărul catolicilor ajungând la 150 de milioane. Italia este
țara cu cei mai mulți catolici în Europa, cu 57 de milioane, iar Congo se află în topul țărilor catolice
din Afr ica, cu 36 de milioane de membri. Începând cu 1970, catolicismul a început să migre ze spre
Sud, iar n umărul de catolici din Europa a scăzut, în timp ce Africa a înregistrat o creștere de la 45
de milioane de membri în 1970 la 176 de milioane în 2012.

1.1.2 Papa și activitatea sa misionară

Biserica catolică a fost reprezentată pînă acum de 266 de conducători, iar patru dintre ei au rămas
în istorie pentru deciziile controversate pe care le -au luat. Fie că e vorbim de prima cruciadă
creștină împotriva musulmanilor, fie de apariția Inchiziției, cei patru papi au schimbat istoria. Ei
au condus milioane de credincioși, iar această misiune de a vorbi în numele lor i -a ajutat întocmai
să ia decizii radicale. Cel mai lung pontificat a fost ce a lui Pius al I X-lea, care a condus pentru
11.559 de zil e. În schimb, cel mai longeviv p apă a fost Leon al XIII -lea, care a trait 93 de ani și 4
luni12.

Papa Urban al II -lea(1088 -1099)
La moartea lui Victor al III -lea, Roma se afla încă sub mantia guvernatoare a antipapei Clement
al III -lea și, așa cum s -a întîmplat după pontificatul lui Grigorie al VII -lea, și de această dată tronul
a rămas ,,vacant” timp de mai multe luni. La 12 martie a fost ales Eudesde Largery, episcop de

12 Saverio Gaeta, Papa Francisc: Viața și provocările , Editura Surorilor Lauretane, Baia Mare, 2013, p.126 .

15
Ostia, fiind consacrat în aceeași zi și ca Urban al II -lea. Era un francez născut pe la 1042 la Châtillon
sur-Marne dintr -o familie de cavaleri13.
Papa Urban al II -lea este arhitectul vizionar al primei cruciade împotriva musulmanilor. Pe 18
noiembrie, 1095, la Concili ul de la Clermont, în Fra nța, a făcut apel creștinilor pentru a împotriva
turcilor care atacaseră Anatolia. Decizia sa nu a fost doar un act clar de război, cît și o mișcare
diplomatică. Urban al II -lea dorea să reunească biserica creștină de est, ortodoxă, și pe cea de vest,
catolică, după ce acestea se separaseră în anul 1054, cînd a avut loc ,,Marea Schismă” .
La acel moment, r ecucerirea Ierusalimului din mîinile musulmanilor a fost de la început un țel
secundar, devenit mai tîrziu obiectivul principal al cruciaților. Cei care deveneau voluntari în
cruciade știau că dacă luptă, păcatelor lor vor fi ispășite , iar dacă mor în război, vor ajunge direct
în Rai. Deși Ierusalimul a fost cucerit sub acest Papă însetat de uniune , cele două biserici creștine
nu s-au reunit nici pînă în z iua de astăzi.

Papa Grigorie al IX -lea (1227 -1241)
Ca succesor al pașnicului Honorius al III -lea, c olegiul cardinalilor reunit la B iserica St.Gregorio
l-a ales, pe 19 martie 1227 pe cardinalul Ugolino, episcop de Ostia. Făcea parte din familia conților
de Segni și se năcuse la Anagni, undeva între 1145 și 1150; trăise sub pontificatul multor papi și
și-a putut cîștiga o bogată și vari ată experiență la diferite niveluri. A fost consacrat în B asilica Sf.
Petru, la 21 mai 1227, s ub numele de Grigorie al IX -lea14.
Papa Grigorie al IX -lea reprezintă un alt episod de suveranitate î n istoria Bisericii Catolice,
instaurînd Inchiziția papală. D evenit papa în 1227, prima sa decizie a fost să -l însărcineze pe
inchizitorul Konard von Marburg cu eliminarea ereticilor din Germania. Apoi a contribui decisiv
la suspendarea împăratul ui Sfîntului Imperiu Roman, Fredrick al II -lea, pentru că amînase pleca rea
în cea de -a șasea crucidată. Hotărît să lupte împotriva opozanților lor considerați ,,eretici”, Grigorie
a pus b azele Inchiziției papale, care controla reprimărea tuturor ereticilor. Cei vizați au fost la
început membri ai sectei catarilor (în sudul Franței) și ai sectei waldensienilor (în nordul Italiei).
Totuși, Grigorie nu a susținut oficial tortura ca pedeapsă sau metodă de interogratoriu. Victime ale
Papei Grigorie a l IX-lea au fost și iudeii. Suveranul Pontif considera că această religie conține
,,toate formele de rău și blasfemie posibile” .

13 Claudio Rendina, Papii Istorie și Secrete , Editura BIC ALL, 2002, București, p.403 .
14 Ibidem, p.464 .

16

Papa Pius al XII -lea (1939 -1958)
Conclavul convocat pe 1 martie 1939 s-a desfășurat cel mai rapid de pînă acum motivul care a dus
la o asemenea grabă era, fără îndoială, decl anșarea celui de -Al Doilea Război Mondial. Scrutinul
a început în data de 2 și, în aceeași zi, odată cu ,,fumul alb” , a apărut în balconul de la Sf. Petru
noul papa, cardinalul Eugenio Pacelli. Și-a luat numele de Pius al XII -lea. Se născuse la Roma, la
2 martie 1876, într -o familie de aristocrați ; după studiile la liceul Visconti din Roma și -a luat licența
în teologie la Universitatea Gregoriană. Pius al XII -lea era succesorul unui papă dispărut în timp
un papă pregătit să denunțe cu fermitate delictele de violență din Italia și din Europa, fără a avea
frică de nimeni și nimic . Atent la acțiunile sale ținea întodeauna ca lucrurile să nu se agraveze spre
a degenera. Va refuza să condamne explicit și va rămîne , în sfera ,,neutralității” lui Benedict al
XV-lea și își va declara ,,imparțialitatea” : Neutralitatea aceasta ar putea fi înțeleasă în sensul unei
pasivități care nu se potrivește unui șef suprem al Bisericii c are asistă la atîtea evenimente15.

Papa Pius al XII -lea este totuși unul dintre cei mai controversați papi. El a avut un pontifiat foarte
lung, timp de 19 ani, care s-a suprapus cu cele mai tulburi perioade din istoria modern a lumii: Al
Doilea Război Mondial, Holocaustul, abuzurile regim ului sovietic și Războiul Rece. El afirma că
Vaticanul nu trebuie să condamne direct crimele comise ale fasciști lor sau ale naziști lor, pentru a
nu intra într -un conflict direct cu aceștia din urmă. Răspunsul său, la discriminările rasiale din
timpul regimului fascist Benito Mussolini, numirea în funcții importante la Vatican a mai multor
evrei care fuseseră dați afară din universități. În 1943, cînd naziștii au ocupat Roma, papa s -a
proclamat ,,apărătorul orașului” ordonînd bisericilor s ă ofere azil evreilor și politicienilor
antifasciști. La sfîrșitul războiului, privit cu neîncedere și sceptism tratatul de la Yalta. Pius se
temea de influența regimul ui sovietic a lui Stalin în Estul Europei . Împotriva URSS a luptat, tot pe
cale diplomatică , un succesor al său, Papa Ioan Paul al II -lea.

15 Claudio Rendina, Papii Istorie și Secrete , Editura BIC ALL, 2002 , București, p.820 .

17
Papa Ioan Paul al II -lea (1978 -2005)
La șaisprezece zile de la moartea bizară a Papei Luciani, la 14 octombrie 1978, 114 cardinali au
revenit în conclave. Italienii în minoritate susțineau candidaturile lui Siri și Benelli, dar neajungînd
la un accord, au propus candidatura unui cardinal neital ian, și anume cea a lui Wojtyla16.
Papa Ioan Paul al II -lea a rămas în istorie prin opoziția fermă față de regim urile totalitar e și pentru
încurajarea toleranței între religii. În timpul conducerii sale de 27 de ani, Papa Ioan Paul al II -lea
s-a concentra pe două mari misiuni: apropierea de alte religii și acțiunile diplomatice împotriva
regimurilor dictatoriale. Cr iticînd vehemet apartheidul, el nu a vrut să meargă în Africa de Sud,
deși a vizitat alte zece țări africane. În anul 1987, în timpul vizitei în Chile, nu a avut curajul și
puterea interioară să-i ceară demisia dictatorului Augosto Pinochet. Un an mai tîrziu, printr -un
referendum a fos t înlăturat de la putere în 1990. La fel, în Haiti, papa a condamnat public derapajele
lui Jean Claude Duvalier, iar vizita lui a declanșat mișcări de protest care au condus la înlăturarea
dictatorului. Cea mai cunoscută implicare politică a Papei Ioan Pau l al II -lea este însă sprijinul
oferit mișcării anticomuniste di n Polonia, Solidaritatea. Papa a fost fondatorul grupării , aceasta
fiind, se pare, și motivul pentru care URSS a încercat să -l asasineze.

1.1.3 Problemele actuale cu care se confruntă Biser ica Catolică

În Italia, centrul catolicismului, scindarea dintre realitatea socială și modelul impus de Biserica
Catolică devine din ce în ce mai puternic: avortul, contracepția, violența sexuală, divorțul de -a
lungul anilor au avut loc ciocnirile cu lum ea seculară. Iar Conciliul al II -lea din Vatican nu era de
folos, ceea ce nu a fost și nu putea fi o schimbare de substanță. Într -adevăr, acest decalaj a devenit
mai puternic și mai puternic. Societatea seculară italiană, pe de altă parte, păstrează încă multe
trăsături ale societății medievale.

Biserica, datorită structurii sale înrădăcinate în teritoriu, a fost trăită ca un bun mijloc social de a
face față diferitelor probleme legate de droguri, emigrare, marginalizare. Statul a răspîndit multe

16 Claudio Rendina, Papii Istorie și Secrete , Editura BIC ALL, 2002, București, p.844 .

18
dintre aceste probleme sociale și, încredințîndu -le Bisericii, a făcut -o din ce în ce mai puternică din
punct de vedere structural și economic. Biserica Catolică a monopolizat întotdeauna, ca toate
religiile, timpul oamenilor, prin plierea calendarului în sine. Cetățeanul care nu se întreabă,
urmează sărbătorile și riturile, chiar mai mult decît obișnuitul, decît convingerea, neștiind și
neînțelegînd originile (care erau agro -pastorale) și motivele (menținerea ordinii sociale).

Astăzi, Vaticanul a începu t noi bătălii din spate. Cum este vorba despre finanțarea publică în școlile
private sau despre dorința de a -și impune principiile pe tema bioeticii, ignorînd libertatea și
responsabilitatea cetățeanului individual și cercetarea științifică. O singură cult ură, o singură etică,
o singură voință: aceasta este viziunea acestei Biserici cu privire la lumea reală. O Biserică tencuită
de dogme, închisă pentru a apăra valorile unei lumi trecute, se află din ce în ce mai izolată și
neînțeleasă.
Sistemul catolic e ste un sistem medieval. După căderea regimurilor din Est, a rămas singurul sistem
absolutism care conferă monopolul puterii, cunoștinței și adevărului unui singur om. Acest sistem
dictatorial este un sistem care poate impune episcopilor nedoriți în comunit atea eclezială, care
discriminează femeile prin interzicerea preoției, care împiedică căsătoria față de preoți, care
subjugă propriii ei teologi, care împinge nenumărați oameni din Biserică, ceea ce împiedică
înțelegerea ecumenică reală proclamată de ea nu mai în cuvinte.

Astfel, Biserica se confruntă cu cea mai profundă criză de la Revoluția Franceză: rigiditatea,
dogmatica, dominarea. Și aici este zidul de care se lovește Biserica: imposibilitatea reformării.
Totul se află într -o coborîre constantă: de la vocații la numărul de credincioși, preoți și practicieni.
Ecumenismul, preoția, rolul femeilor sînt unele dintre problemele nerezolvate pe care Biserica,
blocată de însăși ființa sa, nu le poate rezolva. Într-un moment în care omenirea caută
complement aritatea cu natura și dualismul culturii occidentale. În momentul în care Occidentul se
confruntă cu istoria sa și încearcă să -și schimbe paradigmele culturale, pentru a se întîlni și a
dialoga cu toți popoarele pămîntului pe picior de egalitate, trebuie s ă se confrunte și cu ,,criza” și
,,întrebarea” creștinismului fără tabu, ezitare și … dogmatism.

19

1.2. Papa Francisc

Bricco Marmorito, parte a Schiței Portacomaro, unde își duc traiul cîteva mii de locuitori, la zece
kilometri nord de orașul Asti, în Piemont. Aici se regăsesc rădăcinile familiale paterne ale Papei
Francisc. Sîntem la baza lui Monferrato, domeniul vinurilor celebre, care la începutul anilor 1900
nu putea să-și hrănească fiii. ,,Am emigrat pentru mî ncare” după cum sublinia un locuitor, amintite
de Edmodo De Amicis, în cartea Sull’oceano din 1889, pentru a reda cît mai bine realitatea
dramatică a emigrării italiene către spațiul Americii Latine .
În ianuarie 1929, lunga și epuizanta traversare a ocea nului aduce în portul din Buenos Aires
multe familii în căutarea unei vieți mai bune. Familia Bergoglio nu era săracă: aveau o căsuță
decentă și conduceau o patiserie. Dar îngrijorarea părinților, care erau deja în Argentina, a avut ca
efect și dorința de a se reuni, legăturile au fost astfel mai puternice. Plecarea din Italia a fost în
plină iarnă, dar în cealaltă parte vara era în plină desfășurare . Încă din 1922, cei trei frați ai lui
Giovanni Angelo s -au mutat în Buenos Aires și au pus bazele unei fabri ci de paviment stradal. În
anul 1934, Mario Giussepe Francesco și viitoarea soție, Regina Maria Sivori, s -au cunoscut în
oratoriul salanezian al Sfîntului Antoniu, în cartierul Almagro, unde ambii mergeau la Liturghie.
În 1935 s -au căsătorit și în 17 dec embrie 1936 se naște Jorge Mario, primul dintre cei cinci copii:
Alberto Horacio și Oscar Adrian alături de Marta Regina și Maria Elena17.
În trecere prin Italia pentru Conclavul din 2005, Jorge Mario avea să devină Papa Francisc în 2013,
va reuși să aju ngă în acele locuri de origine. Și în 2010 va spune: ,,M -am simțit ca acasă, vorbind
în piemonteză. Am cunoscut un frate al bunicului meu, unchii mei, verii mei. Cea mai mare vara
de-a mea, are 78 de ani și, cînd merg să o vizitez, îmi pare rău că nu am lo cuit dintodeauna
acolo”18.
Jorge Mario Bergoglio a intrat în Societatea lui Isus la 11 martie 1958 și a studiat pentru a deveni
preot la seminarul iezuit în Villa Devoto. În 1960 Bergo glio s -a licențiat în Filosofie de la Colegiul
Maximo San Jose din San Miguel; în 1964 și 1965, a predat literatura și psihologia la Colegio de
la Inmaculada, un liceu în provincia Santa Fe, Argentina, iar în 1966 el a predat cursuri de același

17 Saverio Gaeta , Papa Francisc Viața și provocările , Editura Surorilor Lauretane, Baia Mare, 2013, p.15 .
18 Ibidem , p.20 .

20
fel la Colegio del Salvador d in Buenos Aires. A fost hirotonit preot în data de 13 decembrie 1969.
În anul 1992 a fost numit episcop auxiliar de Buenos Aires. Consacrarea sa episcopală a avut loc
în data de 27 iunie 1992. În data de 28 februarie 1998 a devenit arhiepiscop de Buenos Ai res. La 6
noiembrie 1998 i -a fost încredințată și jurisdicția episcopală asupra credincioșilor de rit bizantin
din Argentina, inclusiv a celor aparținând Bisericii Române Unite cu Roma. În consistoriul din 21
februarie 2001 Papa Ioan Paul al II -lea l-a ridicat la rangul de cardinal.

Una dintre problemele sensibile care au fus la tensiuni în relația dintre guvernul argentinian și
cardinalul Jorge Mario Bergoglio a fost cea a căsătoriei între persoane de același sex. La 9 iulie
2010, cu o zi înainte de aprob area unei legi care să permită această căsătorie, cardinalul Jorge Mario
Bergoglio a emis o notă în care proiectul legislativ, care prevedea că homosexualii s -ar putea
căsători și ar putea adopta copii, era c atalogat – ca ,,un război distructiv contra planu lui lui
Dumnezeu” .
Pe 13 martie 2013, în Capela Sixtină a răsunat încă o dată tradiționalul ,,Accept”, formula prin
care, cel care era pînă în acel moment cardinalul Jorge Mario Bergoglio, arhiepiscopul de Buenos
Aires din Argentina, a acceptat voința mani festată de confrați, care tocmai l -au ales ca nou Papă.
Prin aceasta, împlinea cel de -al 266 -lea pontificat din istorie. Este cel mai neașteptat și în același
timp cel care deschide scenarii inedite sau ridică întrebări care partial nu au fost încă rezolva te19.

Fraților cardinali care l -au ales, le-a spus cu căldură în voce următoarele cuvinte: ,,Dumnezeu să
vă ierte pentru tot ce ați făcut” . După aceea, s -a îmbrăcat în alb și a început să schimbe anumite
obiceiuri : a refuzat pelerina roșie pe care ceremonierul i -a adus -o, nu a dorit să -și schimbe crucea
episcopală de fier cu una de aur și a primit din picioare actul de felicitare al confraților. Pentru Papa
Francisc importantă este esența, mai mult decît aspectul exterior : ,,Problema nu este dacă î mbraci
reverenda sau nu, ci dacă îți ridici mî necile pentru a lucra cu alții” , spusese Papa Francisc. Multe
gesturi au atins inima zecililor de mii de persoane care s-au adunat în piața Sfîntul Petru, și
milioanelor care au urmărit evenimentul din fața mic ilor ecrane. La început, un salut ,,normal”:
,,Frați și surori, bună seara!”; aproape ca o pereche în raport cu ,,Noapte bună”a lui Joseph
Ratzinger, salut cu care s -a despărțit de credincioși înainte să se retragă20.

19 Saverio Gaeta , Papa Francisc Viața și provocările , Editura Surorilor Lauretane, Baia Mare, 2013, p.1 15.
20 Ibidem , p.125 .

21

Cum și -a ales Jorge Mario Bergoglio numele de Francisc: ,,Francisc este numele păcii, așa mi -a
intrat în inimă acest nume”, a spus Papa. ,,În timpul alegerii, mă aflam alături de arhiepiscopul
din São Paulo Claudio Hummes, un mare prieten. Atunci cînd luc rurile au devenit periculoase, el
m-a consolat. Cînd voturile (în favoarea mea) au atins două treimi, m -a îmbrățișat și mi -a spus
,,Nu îi uita pe săraci!”, imediat, în legătură cu săracii, m -am gîndit la Francisc din Assisi, omul
sărăciei, omul păcii, a ad ăugat Francisc21”.

Papa Francisc este al 266 -lea pontif, succesorul al Apostolului Petru, care, în Cezarea lui Filip, a
fost numit de Isus ca lider al Bisericii Sale. Lui Petru i -a fost încredințată o poziție deosebită în
cadrul restrîns al comunității î nvățăceilor și Isus a decis această sarcină , care a fost caracterizază
drept primat, drept putere -cheie sau drept păstorire. Nu numai în tradiția sinoptică, ci și în cea
special lucaniană, în cea paulină și în cea ionică, Petru apare ca Primul, ca purtător ul de cuvînt.
Chiar și cea mai veche listă a colaboratorilor lui Isus (Marcu 1, 16 -18) îl are pe Petru în fruntea
grupului de cinci pe care Isus i -a chemat de la început. Împreună cu Andei, Simon căruia Isus i -a
dat numele de Petru (Marcu 3,16) a alcătuit prima pereche de apostoli care s -au alăturat Domnului.
Le-au anunțat Iacob, Ioan, precum și Levi (Marcu 1, 19:2, 14)22. Ni se relatează în capitolul 16 din
Evanghelia după Matei23: ,,Și le -a zis: Dar voi cine ziceți că sînt? Răspunzînd Simon Petru a zis:

21 https://a1.ro/news/inedit/lucruri -nestiute -despre -papa -francisc -cum-a-devenit -jorge -mario -bergoglio -papa –
id865965.html
22 Augustin Franzen, Remigius Bäumer, Istoria Papilor , Editura Arhiepiscopiei Romano -Catolice, București, 1996,
p.16.
23 ,,Relația semantică Petru -piatră din acest verset, este următoarea: În limba greacă, primul termen este substantiv
de gen masculin: o pétros și înseamnă ,,piatră” în sens generic, materie pietroasă, simbol al durității (,,tare ca piatra”)
sau al insensibilității (,,inimă de piatră), dar piatră mobilă, cu dimensiuni între petricică și pietroi; al doilea termen e ste
substantiv de gen feminin, e pétra și înseamnă eminamente ,,stîncă” , aceasta fiind și simbol al imobilității
(,,neclintit ca o stîncă) sau al inflexibilității (,,voință de stîncă”). Așadar, traducerea riguros exactă a textului este: ,,tu
ești Petru și pe această stîncă voi zidi Bis erica Mea”, dar, în acest caz, ea nu mai poate reproduce jocul de cuvinte în
virtutea căruia Isus i -a schimbat lui Simon numele în Petru. Consecința exegetică este aceea că expresia ,,pe această
piatră” ( epitàvte tè pètra ) nu se referă la persoana lui Pet ru, ci la mărturisirea acestuia din versetul 16, ca temelie a
Bisericii lui Cristos. De astfel, adresîndu -se lui Petru, Isus fusese cît se poate de limpede : ,,pe această piatră (stîncă)
voi zidi Biserica Mea ”, nu: Biserica ta”, Biblia sau Sfînta Scriptură , Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii

22
Tu ești Cristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu. Iar Isus, răspunzînd, i -a zis: Fericit ești Simone,
fiul lui Iona, că nu trup și sînge ți -au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Și Eu îți
spun ție, că tu ești Petru și pe această piatră voi z idi Biserica Mea și porțile iadului nu vor birui.
Și-ți voi da cheile împărăției cerurilor și orice vei lega pe pămînt va fi legat și în ceruri, și orice
vei dezlega pe pămînt va fi dezlegat și în ceruri24.

Sfîntul Petru poate fi definit prin trei imagini : el este piatra, și anume elementul în jurul căruia se
construiește unitatea vizibilă a comunității; îi sînt încredințate cheile, simbolul autorității și al
responsabilității; și, în fine, are puterea de a ,,lega” și de a ,,dezlega” , expresie folosită de rabini
pentru a indica facultatea de a interzice și de a permite , de îndepărtare și de reacceptare în
comunitate.

Papa locuiește la Vatican, în Palatul Apostolic, construcție ce a fost începută de Inocențiu al III -lea
în anul 1198, iar apartamentul său privat se găsesește la etajul al III -lea, unde se înfățișează pentru
recitarea duminicală a rugăciunii Angelus sau Re gina Caeli. În anumite momente ale anului este
un obicei să plece la Casa Pontificală din Castel Gandolfo, pe de alurile Albani. Pe inelul de Pescar,
cu care Papa sigiliează anumite documente particulare, rămîne gravat numele său și imaginea
Sfîntului Petru în barcă, în timp ce ridică plasele cu pește.

După ce a devenit Pontif, printre cele mai importante decizii a fost cerința făcută generalului
Legionarilor lui Cristos și a ordinului fondatorului congregației, Maricial Marciel, de a se retrage
în viața pr ivată, după suspiciunile privind gravele sale infracțiuni sexuale au fost confirmate de o
Vizită Apostolică. Dar cea mai grea lovitură a Papei a fost dată cu privire la episcopii care nu au
fost capabili să pedepsească faptele de pedofilie din clerul lor sau chiar ei înșiși s -au făcut vinovați
de aceste fapte reprobabile. Acesta a fost un semnal foarte clar al faptului că imunitatea nu mai
este garantată nimănui25.

Ortodoxe Române, București, 2001, pp. 1479 -1480, Versiune Diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de
Bartolomeu Valeriu Anania.
24 Saverio Gaeta, Papa Francisc Viața și provocările , Editura Surorilor L auretane, Baia Mare, 2013, p.116.
25 Ibide m, pp..112 -113.

23

1.2.1 Temele majore asumate de Papa Francisc

Aflat în al șaptelea an de mandat, Papa Francisc are de înfruntat în continuare cu multe probleme
pe care le -a moștenit de la predecesor ii săi, precum scandalurile sexuale: ,,Inumanitatea
fenomenului la nivel mondial devine și mai gravă, și mai scandaloasă în Biserică, pentru că intră
în contradicție cu autoritatea sa morală și credibilitatea sa etică. Persoana consacrată, aleasă de
Dumnezeu pentru a îndruma sufletele către salvare se lasă aservită propriei sale fragilități umane
sau propriei sale boli, deve nind astfel un instrument al Satanei, a tunat el. În abuzuri, noi vedem
mîna răului care nu iartă nicii măcar inocența unor copii. Biserica Catolică va înceta să mai
mușamalizeze agresiunile preoților pedofili, ,,așa cum se obișnuia în trecut”. Niciun abu z nu mai
trebuie mușamalizat, așa cum se obișnuia în trecut, sau să fie ignorat, întrucât neglijarea
abuzurilor favorizează propagarea răului și mută scandalul la un alt nivel” (a spus Papa Francisc
în cadrul Summitului pe tema combaterii abuzurilor sexuale împotriva copiilor), reformarea
administrației centrale a Vaticanului, dar și criticile venite din partea conservatorilor26.

Sanctitatea Sa, Papa Francisc a impus reforme majore, recunoscute chiar și de unii dintre criticii
săi, de exemplu, în cee a ce privește finanțele Vaticanului, a căror organizare a devenit mult mai
transparentă . La venirea sa în funcție , congregații și dioceze erau afectate de corupție, în principal
în Africa. E limpede că Vaticanul traversează o perioadă financiară delicată, datorită crizei
economice. Însă chiar și cei care îl sprijină sînt de părere că Papa Francisc este impulsiv uneori și
ar trebui să se consulte mai mult cu cei din domeniu. Sanctitatea Sa a promovat mereu
compasiunea, niciodată excluderea, iertarea, nu pedeapsa, și a făcut din Biserică o casă larg
deschisă, aceasta fiind strategia sa de a preveni scăderea numărului de credincioși din Vest și de a
întări instituția pe care o conduce spre un viitor în care majoritatea membrilor s ăi vor trăi în regiuni
mai sărace din Emisfera de Sud. În acțiuni umanitare , a vizitat deținuți, c ărora le -a spălat picioarele,
chiar pe cele ale unor femei și musulmani, ca parte a unor ritualuri din Săptămîna Mare care datează

26 [Antonio Spadaro], https://www.arcidioce sibaribitonto.it/pubblicazioni/articoli -on-line/la -chiesa -l-uomo -le-sue-
ferite -l-intervista -a-papa -francesco accesat la data de 09.04.2019.

24
de secole și care implicau pînă atunci doar preoți și aveau loc doar în Bisericile din Roma. Deși nu
s-a pronunțat î n favoarea avortului, Papa Francisc spune că acest subiect a devenit o obsesie parte
din așa numita ,,cultură a războiului” din Biserica Catolică, în special în SUA, c are îndepărtează
instituția de la probleme sociale grave, precum sărăcia, nedreptatea, conflictele armate, migrația și
problemele climatice27.

Reformarea Curiei
Curia (administrația Vaticanului) reprezintă un organism centralizat a cărei modernizare este
extrem de anevoioasă . Comunicarea sa este în continuare opacă, mentalitatea este precum a unei
fortărețe asediate, iar rivalitățile interne persista. O nouă constituție a Curiei este într -o etapă finală,
după șase ani de consultăr i. Înainte de alegerea sa ca papă, unii oficiali ai Curiei au fost implicați
în scandaluri diverse, printre care și difuzarea de informații. În scrisoarea de Crăciun adresată
Curiei în 2014, Suveranul Pontif a declarat că lăcomia, comploturile și arivismul i-au infectat pe
unii membri ai Curiei cu ,,Alzheimer spiritual”. De asemenea, i-a rugat pe preoți și călugărițe să
nu cedeze ispitelor, de exemplu, să folosească mașini simple, nu ultimele modele.

Problemele în funcționarea Curiei au jucat un rol cheie în încheierea mandatului Suveranului Pontif
precedent, Benedict al XVI -lea, care a demisionat în 2013, pe fondul divulgării în public a unor
documente secrete. Papa Francisc a fost hotărît încă de la început să nu se supună Curiei și a numit
un diplomat c u experiență, cardinalul Pietro Parolin, în funcția de secretar de stat. De asemenea, a
reanalizat problema scandalului în care fusese implicată Banca Vaticanului, dorind chiar să o scoată
din uz . Departe de ochii credincioșilor care îl admiră, Francisc es te o persoană abilă, își organizează
singur agendă, își cara singur geanta, după cum spun unele surse apropiate, care adăugă faptul că
Suveranul Pontif obișnuiește să nu -i informeze chiar și pe oficialii de la cel mai înalt nivel privind
anumite decizii, p entru a evita scurgerile de informații.

Papa Francisc este continuu lăudat de catolici pentru perspectiva sa pentru că nu afișează acel
conservatorism al predecesorilor, dar a fost și catalogat ca o amenințare în ceea ce privește

27[Antonio Spadaro], https://www.arcidiocesibaribitonto.it/pubblicazioni/articoli -on-line/la -chiesa -l-uomo -le-sue-
ferite -l-intervista -a-papa -francesco accesat la data de 09.04.2019 .

25
continuitatea tradiției c atolice, în timp ce unii progresiști l -au criticat pentru faptul că doar a
îmbrăcat imaginea instituției pe care o conduce, în subiecte precum divorțul, drepturile comunității
LGBTQ, precum și abuzurile sexuale.

Bazîndu -se pe cele „Șapte strategii pentru reducerea violenței împotriva copiilor”, document al
Organizației Mondiale pentru Sănătate, Papa a prezentat opt linii directoare pentru a ajuta Biserica
să își „elaboreze legislația proprie” cu privire la aceste probleme. Cele opt linii directoare pot fi
rezumate după cum urmează28:

,,1. O schimbare a mentalității orientată mai degrabă spre protejarea copiilor decît spre protejarea
instituției.
2. O recunoaștere a gravității extraordinare a acestor păcate și infracțiuni ale persoanelor
consacrate.
3. O purificare autentică începînd cu auto -acuzarea.
4. Formarea pozitivă a candidaților la preoție în virtutea castității.
5. Consolidarea și revizuirea instrucțiunilor prin Conferințele Episcopale, reafirmînd necesitatea
regulilor.
6. Însoțirea celor care au fost abuzați, cu accent pe ascultare.
7. Asigurarea că seminariștii și clerul nu sînt dependenți de pornografie.
8. Combaterea turismului sexual în întreaga lume”.

„Scopul Bisericii va fi astfel să asculte, să vegheze, să protejeze și să aibă grijă de cop iii abuzați,
exploatați și uitați, oriunde s -ar afla”, a spus Papa Francisc. „Pentru a atinge acest scop, Biserica
trebuie să se ridice deasupra disputelor ideologice și a practicilor jurnalistice care exploatează
adesea, din motive variate, chiar tragedia trăită de cei mici.”. A mai spus că „brutalitatea acestui
fenomen mondial devine din ce în ce mai gravă și mai scandaloasă în Biserică, pentru că este total
incompatibilă cu autoritatea ei morală și cu credibilitatea ei etică”29.

28 [Fără autor] https://www.catholica.ro/2019/02/24/papa -francisc -opt-puncte -intr-o-batalie -totala -impotriva –
abuzurilor/ , accesat la data de 03.05.2019.
29 Ibidem .

26

1.2.2 Ecumenismul teologic

Au trecut acele vremuri în care, în ambientul catolic, tema ecumenismului era privită cu suspiciune
și neîncredere. Refuzarea dialogului, mai ales cu Bisericile reformate, conștiința că Biserica lui
Cristos se identifică în cea catolică, au făcut ca mulți să conceapă că ecumenismul trebuie înțeles
în mod exclusiv ca o întoarcere necondiționată a semenilor separați la Biserica Catolică. De
altminteri, nu putem afirma că am ajuns să trăim acele timpuri în care ecumenismul să fie
patrimoniul tuturor, că există acea sensibilitatea ecumenică în conștiința comună a tuturor
credincioșilor și acea practică pastorală orientată ecumenic în comunitățile ecleziale30.

Unitatea Bisericii este porunca Domnului Bisericii, care va cere cont capilor Bisericii dacă au făcut
tot ceea ce era posibil în această privință. Această unitate este o chestiune de viață și de moarte
pentru creștinătate, într -o epocă în care credința în Dumnezeu și în Cristos este influențată de un
ateism care prinde teren și militează intens pe toate fronturile. Ruptura Bisericilor produce chiar
între creștinii înșiși o slăbire permanentă a încrederii în sine, în credința sa, așa încît putem afirma
că nu mai există țări sau regiuni în care factorul religios creștin să fie acceptat necondiționat
în opinia publică iar în acesta să se poată poată perpetua credința creștină31.
Dacă ne raportăm la situația economică de astăzi, din păcate constatăm mai mult e cumenism de
vorbe și mai puțin de fapte. În prezent, mulți se mulțumesc cu ,,status quo”, se mulțumesc cu ideea
că raporturile dintre Biserici au devenit mai bune și mai amicale decît înainte. Unele ințiative mai
curajoase sînt privite cu neîncredere și ca atare respinse cu motivațiile ,,Încă nu e timpul de așa
ceva”, ,,Noi nu sîntem pe fază”32. Mai constatăm și alte reacții cu privire la ecumenism și precum
resemnarea și lipsa de speranță că situația prezentă se poate îmbunătăți. De aici, rezultă pasivitate a,
indiferența și dezinteresul. Alții mai consideră că a trecut timpul ecumenismului, cauza ecumenică
nu mai mișcă pe nimeni, dacă privim problemele mult mai mari care preocupă lumea întreagă, și
anume acelea ale dreptății, păcii și libertății, ale reconci lierii popoarelor, în special ale celor sărace

30 Ștefan Lupu, Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții. Introducere în ecumensim , Editura Sapientia, Iași,
2012, p. 13.
31 Ibidem, p.15.
32 Ibidem, p.17 .

27
cu cele bogate. Nu putem rămîne indiferenți în fața modurilor de a vedea, de a înțelege și de a se
comporta față de ecumenism. A renunța la scopul ecumenismului, a renunța la angajarea ecumenică
înseamnă a pă cătui împotriva mandatului și misiunii Bisericii, așa cum este exprimată în
testamentul spirtual a lui Cristos: ,,Ca toți să fie una…pentru ca lumea să creadă că tu m -ai trimis”
(In 17,21). Prin urmare, separarea bisericilor este o jignire adusă testamen tului lui Isus și reprezintă
un scandal permanent care face ca Bisericile înseși și mesajul lor să fie tot mai puțin credibil în fața
lumii de astăzi. Devine așadar clar obligația ecumenismului trebuie să fie una cu proritățile cele
mai urgente pentru res ponsabilitatea și munca Bisericii33.

Este bine cunoscut faptul că Bise rica Catolică a fost și continuă să fie una dintre forțele creatoare
și medi atoare ale mișcării ecumenice. Problema ecumenică pentru noi este problema lipsei de
unitate a creștinismului și necesitatea recuperării sintezei biblio -patristice a credinței care este
construită din Biserica cea una. Acceptarea revelației lui Dumenzeu așa cum se găsește trăită în
realitatea Bisericii lui Hristos cea istorică și vizibilă este cea care delimiteaz ă pentru noi începutul
și sfîrșitul acestei mișcării. El susține faptul că comunitatea ecumenică deplină este încă departe și
nu va fi posibilă pînă ce unitatea Bisericii nu va fi realizată.
Discuțiile despre misiune și uniune din cadrul mișcării ecumenice din ultimii zece ani au fost
marcate de diversele idei teologice și înțelegeri metodologice. De o importanță majoră pentru
acestea în cadrul muncii Comisei pentru Misiune Mondială și Evanghelism, a fost un a ccent pe
teologia Împărăției, o aprofundare a înțelegerii relațiilor dintre eclesiologie și misiologie, o
experiență a euharistiei ca real impuls mișcător, care este un influent punct de plecare și de sosire
a întregii vieți creștine, și un anagajament progresiv fa ță de măr turia comună34.

33 Ștefan Lupu, Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții. Introducere în ecumensim , Editura Sapientia, Iași,
2012, p. 15 .
34 Ibidem, p.16 .

28
1.2.3 Ultimul papă ?

Unul dintre lucrurile care m -au uimit cel mai mult de la primele momente ale pontificatului său
este distanța pe care a luat -o Francisc față de noua sa sarcină. El s -a înfățișat dintr -odată nu ca papă
al Bisericii universale, ci ca simplu episcop al Romei, îndepărtîndu -se în acest fel de vechea tradiție ,
neîncercînd să-și sporească gesturile și cuvintele care manifestă preocuparea sa de a reajunge la o
conducere colegială a Biseri cii. O Biserică pe care el o vrea mai modestă, mai simplă, mai săracă,
mai aproape de suferințele oamenilor, mai evanghelică. O Biserică umilă și generoasă care s -ar
asemăna mai mult cu aceea a primilor creștini. Dacă ar ajunge să ducă la bun sfîrșit toate reformele,
Papa Francisc ar putea fi chiar ultimul pontif după modelul papalității instaurat la sfîrșitul
Antichității35.
Ar putea fi , deci , ,,papa ieșirii din papalitate”, rupînd -o o dată pentru totdeauna cu concepția
medievală a unei biserici atotputern ice, guvernată de un fel de suveran, pentru a o întoarce la
vocația sa primară, aceea a unei comunități de credincioși care dau mărturie despre mesajul
evanghelic bazat pe detașare, slujire și iubire. Cert este că Biserica va continua să a leagă papi, însă
ei nu vor mai avea aceeași putere și vor fi, înainte de toate, garanții unității și ai iubirii fraterne,
poate chiar în sînul unui creștinism reușit.
Menționăm în această conjunctură, o istorie destul de curioasă: aceea a unei vechi preziceri potrivit
căreia Francisc ar fi ultimul papă al Bisericii Catolice. Aceasta rezultă din celebra Profeție despre
papi a Sfîntului Malahia36. Întreaga istorie a Bisericii es te astfel o dialectică permanentă între
profeție și instituție. Insituția permite mesajului să străbată secolele și să ajungă la cît mai mulți:
fără biserică, poate niciodată nu am fi auzit vorbindu -se despre Isus. În discuția sa cu părintele
Spadaro, Papa Francisc menționează faptul că Biserica a avut mereu nevoie de profeți pentru a
mișca lucrurile, pentru a agita instituția. Totodată, el este de părere că profeții sînt acolo pentru a
face zgomot, pentru ,,a semnăna dezordine” .
Fără niciun dubiu că Papa Francisc, fără a încerca să o spună, nici chiar să o gîndească, vorbește
aici despre sine însuși. El este concomitent papă și profet; și aceasta începînd din vîrful instituției
pe care dorește să o reformeze și să -i dea un suflu nou. Se pare că Sanctitatea Sa, a moștenit această

35 Frederic Lenoir, Francisc, primăvara evangheliei , Editura Sapientia , Iași 2014, p.131 .
36 Jean-Luc Maxence, Les Secrets de la prophétie de saint Molachie , Dervy, Paris, 2005.

29
dublă dimensiune, el este pe cale să reformeze în profunzime Biserica și se impune deja drept un
extrodinar vestitor al mesajului E vangheliei: a așeza deasupra a toate iubirea față de aproapele în
vederea unei fraternități umane un iversale37.

1.3 Vizite papale în România

În țara noastră, dintre cei 266 de pontifi ai catolicsmuluii, doar doi dintre aceștea au ajuns în
România. Papa Paul al II -lea a vizitat țara în anul 1999, iar Papa Francisc, 20 de ani mai tîrziu în
2019. Papa Ioan Paul al II -lea a vizitat doar Bucureștiul , deoarece asa i -a fost impus de către
conducătorii ortodocși, în schimb Papa Francisc a vizitat Capitala țării, precum și localitățile
Șumuleu Ciuc, Iași și Blaj.

1.3.1 Vizita Papei Ioan Paul al II -lea în România

În luna mai 1999, pentru prima dată în istoria noastră, Sfîntul Părinte Ioan -Paul al II -lea făcea o
vizită misionară în România. Era prima călătorie apostolică a unui Papă al Romei într -o țară
majoritar ortodoxă. Înainte de toate, vizita Suveranului Pontif a influențat re lația dintre Biserica
Catolică și cele Ortodoxă , iar dialogul frățesc î ntre cele două părea să cunoască un nou început.
Deși negocierile dinaintea vizitei au fost dificile, preoții ortodocși au insistat ca vizita să aibă loc
doar în București. Presa vremii scria că ierarhii ortodocși se temeau ca Papa Ioan -Paul al II -lea să
ajungă în Transilvania, unde se găsesc mulți dintre credincioșii pierduți de Biserica Greco -Catolică
în anul 1948, după ce a fost interzisă de comuniști, s -ar fi putut întoarce la acest cult. Însă, în ciuda
acestor dificultăți, vizita Papei Ioan -Paul al II -lea a reprezentat un adevărat moment de triumf38.

La data de 7 mai 1999, Suveranul Pontif pășește în România, țară pe care a numește Grădina Maicii
Domnulu i. La aeroport, Papa Ioan -Paul al II -lea a fost întîmpinat de conducerea politică și
religioasă din acea vreme: președintele Emil Constantinescu, patriarhul Bisericii Ortodoxe

37 Frederic Lenoir, Francisc, primăvara evangheliei , Editura Sapientia , Iași 2014, p.13 6.
38 [Bianca Pădurean ]: https://www.rfi.ro/politica -103126 -pagina -de-istorie -vizita -istorica -papa -ioan-paul-romania ;
site accesat la data de 11.05.2019.

30
Române, Teoctist, mitropolitul greco -catolic, Lucian Mureșan, mitropolitul roman o-catolic, Ioan
Robu, și nunțiul apostolic Jean -Claude Perisset. De acolo, Papa Ioan -Paul al II -lea a fost primit la
Palatul Patriarhiei, apoi a urmat o re cepție la Palatul Cotroceni. Sanctitatea Sa a rostit un discurs în
limba română amintind se roagă pentru vindecarea faptelor dureroase petrecute în perioada
comunism și că este încrezător în relația din tre catolici și ortodocși. Trecînd în esență, este vorba
de perioada în care Biserica Română Unită a fost interzisă de comuniști, ia r bisericile greco -catolice
au fost nevoite să devină biserici ortodoxe. Tot în timpul vizitei în România, Suveranul Pontif,
Ioan-Paul al II -lea, a vizitat, în Cimitirul Belu, mormintele a doi martiri pentru credință: cardinalul
Iuliu Hossu și episcopul Va sile Aftenie. Apoi, Papa a ținut un moment de reculegere la
Monumentul Eroilor Revoluției din 198939.
În catedrala romano -catolică Sfântul Iosif, l-a reîntîlinit pe cardinalul greco -catolic Alexandru
Todea, fost deținut politic, care a fost adus în Bucureșt i în scaunul cu rotile. P apa Ioan -Paul al II –
lea s -a întî lnit și cu membrii Sfî ntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ulterior a oficiat o
celebrare euharistică în Parcul Izvor din București, la care au participat sute de mii de persoane.
Papa a rosti t cu această ocazie, predica în limba română și binecuvîntat mulțimea în română,
maghiară, germană și poloneză, apoi l -a invitat pe patriarhul Teoctist la Roma. La sfîrșitul vizitei,
cei doi conducători ecleziastici au mers cu papamobil împreună la aerop ort, în aclamațiile unui
milion de oameni care, timp de trei zile, au scandat ,,Unitate!”40

1.3.2 Vizita Papei Francisc în România

La 20 de ani după Ioan Paul al II lea, Papa Francisc a venit într -o vizită oficială în România. Dacă
primul papă care a vizitat țara noastră a rămas ca un simbol al luptei împotriva comunismului,
actualul șef al Bisericii Catolice s -a remarcat prin pozițiile sale liberale asupra unor teme de mare
actualitate pentru lumea de azi (sărăcie, familie, încălzire globală, migrați e). Sanctitatea Sa , Papa
Francisc, a făcut o vizită misionară de trei zile în mai multe localități din țară: București, Șumuleu
Ciuc , Iași și Blaj .

39 [Bianca Pădurean ]: https://www.rfi.ro/politica -103126 -pagina -de-istorie -vizita -istorica -papa -ioan-paul-romania ;
site accesat la data de 11.05.2019.
40Ibidem .

31
Primirea să oficială în data de 31 mai s -a defășurat cu respectarea celor mai mici detalii din
protocoalel e diplomatice de către însuși președintele Klaus Iohannis și a prilejuit primului discurs
al Sanctității Sale , chiar în C apitală.
Sfîntul Părinte a subliniat evoluția României post -comuniste, un stat care a dorit să îmbrățișeze
libertatea de exprimare, progresul științific și economic, dezvoltarea infrastructurii și a serviciilor,
cît și a relațiilor diplomatice cu celelalte țări, aderînd la Uniune a Europeană. El a declarat că vede
în asta o victorie a poporului, o voință comună spre democrație, con siderînd că obstacolele
temporar e și frica de nou au fost depășite prin voință și curaj. În ciuda celei mai grele consecințe
suportate de țara noastră, aceea de a -și vedea teritoriul depopulat ( în special în zona satelor) în
urma emigrației, Papa Francisc a spus că uniunea există dincolo de granițe și că românii plecați
sînt solidari cu conaționalii de acasă și mai cu seamă cu familiile lor. De aceea, spre finalul acestui
prim discurs, Papa îi îndeamnă pe români la uniune și iubire față de acest teritoriu care are
capacitatea să ofere siguranță, stabilitate și armonie familiei, cea pe care o vede motorul tuturor
lucrurilor.
În aceeași zi , Papa Francisc a fost întîmpinat de către Patriarhul Daniel la Catedrala Națională,
locaș dedicat memoriei tuturor eroilor români din toate timpurile. Întîlnirea a prilejuit parcurgerea
mai multor momente: saluturile din partea patriarh ului și a pontifului; rugăciuna ,,Tatăl nostru” în
limba latin ă și în limba română; cîntările pascale ortodoxe și catol ice interpretate de două coruri,
unul ortodox și celălalt catolic. Suveranul Pontif a ținut un discurs la ceremonia din Catedrala
Mîntuirii Neamului, în care și -a exprimat citez ,,mulțumirea și emoția pentru că mă aflu în acest
templu sfînt care ne adună în unitate” .

,,De fiecare dată cînd pronunțăm „Tatăl nostru” subliniem că, fără să spunem al nostru, nu poate
există cuvîntul Tată. Uniți în rugăciunea lui Isus, ne unim și în experiența sa de unire și de mijlocire
care ne face să spunem: Tatăl meu și Tatăl vostru, Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru. (…) În
fiecare zi avem nevoie de El, pîinea noastră cea de toate zilele. El este pîinea vieții (cf. In 6,35.48),
care ne fa ce să ne simțim fii iubiți, care ne potolește foamea c înd ne simțim singuri și orfani. El
este pîinea slujirii: în timp ce se frînge pe sine pentru a deveni slujitorul nostru, ne cere să ne
slujim unul pe altul41”.

41 Fragment Discursul Sfîntului Părinte Papa Francisc la vizita la noua Catedrală Ortodoxă din București.

32
De asemenea, Patriarhul Daniel a rostit un discurs în Catedrala Mîntuirii Neamului. Patriarhul a
transmis recunoștința diasporei ortodoxe românești față de Papa Francisc . ,,Vă adresăm salutul
pascal „Hristos a înviat!” și vă primim în această nouă Catedrală a Bisericii Ortodoxe Române,
pe care S anctitatea Voastră a dorit personal să o viziteze42”. (discursul integral – Anexa nr.7)
Peste 150 de mii de oameni au fost prezenți în București cu ocazia venirii Suveranului Pontif în
țara noastră. La final de zi, Suveranul Pontif a oficiat o slujbă la Catedrala Sfântul Iosif, iar apoi a
mers cu papamobilul prin Piața George Enescu, prin ploaie torențială, pentru a -i saluta pe oamenii
care așteptau să îl vadă. Mii de oameni au așteptat în ploaie pe străzile din jurul Catedralei și în
zona Pieței ,,George Enescu”, pentru a -l saluta pe Suveranul Pontif. Copii mici pe umerii părinților
lor, oameni cu pelerine de ploaie colorate pe ei sau cu umbrele au așteptat cu telefoanele pornite
pentru fotografii, ieșirea din Catedrală a Papei Franc isc. Acesta a urcat în papamobilul Isuzu în
aplauzele furtunoase ale pelerinilor și a mers prin mijlocul lor salutîndu -i.
Pe 1 Iunie, La Miercurea Ciuc, mai exact la Sanctuarul Șumuleu Ciuc, Sanctitatea Sa Papa Francisc
a participat la slujba Sfintei Liturghii unde a vorbit, de această dată , despre importanța
pelerinajului în viețile credincioșilor. Pentru el, acest ritual vechi de secole, este un mijloc de
eliberare a greutăților sufletești, a mustrărilor de conștiință, un instrument de comunicare, o
comuniune cu seamănul și cu Dumnezeu. Urmînd cursul acestui subiect, Sanctitatea Sa a făcut
apel atît la unguri cît și la români să înlăture vechile resentimente, teama și neîncrederea, care nu
aduc decît diviziune și conflict.
Următoarea oprire a Suveranului Pontif, tot pe 1 Iunie, poate cea mai importantă de pînă la acest
moment, privind din perpsectiva mulțimii impresionante care s -a adunat, a avut loc la Iași, în fața
Palatului Culturii.
Predica Papei Francisc, a început aici cu îndemnul către r ugăciune pentru copii: ,,Să -i cerem
Preacuratei să -i protejeze cu mantia ei.” și a continuat cu definirea rolulu i esențial al familiei și al
învățăturilor pe care le deprindem în sînul ei. El este convins că cel mai de preț lucru este acela de
a ne aminti întodeauna de unde venim, de căldură, de grijă, de iubirea și de devotamentul celor
apropiați. În aceeași măsură, Papa mai consideră că harul credinței pe care îl moștenim încă de mici
are puterea esențială de a uni generațiile: tinerii cu bătr înii pentru ca falia dintre generații să nu -și
facă niciodată resimțită prezența. Tot prin intermediul credinței, Papa vede cheia iubirii pentru

42 Fragment Discursul Sfîntului Părinte Papa Francisc la vizita la noua Catedrală Ortodoxă din București.

33
Dumnezeu și modul de a ne umple inimile cu fericire și bunătate, un mod unic de a înlocui
zgomotul cu ascultarea, confuzi a cu armonia și o cale sigură de a fi cu adevărat fii și fiice.

În final, mis iunea apostolică a Sfîntului Părinte s -a încheiat în România cu vizita de la Blaj , unde
a avut ca obiectiv major beatificarea celor șapte episcopi greco -catolici uciși de regimul comunist
din România.
A recunoaște martirajul prelaților care au fost arestați, torturați, închiși, înfometați unii dintre ei au
murit în temniță, alții după eliberare, în urma suferințelor provocate de detenția inumană, iar
inuman înseamnă aici înfometare, negarea dreptului la a sistența medicală și tortura care le -a fost
aplicată de către autoritățile statului comunist – înseamnă, în mod direct, a admite caracterul
criminal al regimului comunist. Cauza beatificării a fost deschisă în 1994. Proces ul canonic
eparhial de recunoaștere a martiriului episcopilor greco -catolici morți pentru credință în timpul
prigoanei comuniste a început oficial pe 16 ianuarie 1999 la Blaj și a durat până la 10 martie 2009.
Etapa a constat din culegerea de informații cî t mai complete posibil (mărturii verbale și documente
culese din arhive) privitor la viața, activitatea și martirajul celor șapte episcopi greco -catolici morți
în timpul prigoanei comuniste. În etapa romană, documentele au fost transferate la Congregația
Cauzelor Sfinților pentru a fi studiate și sintetizate în vederea evaluării lor. A urmat etapa de
evaluare din partea unei comisii de nouă teologi care s -a concretizat cu vot afirmativ unanim în
data de 8 ianuarie 2019, după care evaluarea s -a făcut de căt re o comisie de cardinali și episcopi,
de asemenea cu rezultat pozitiv. Sfântul Părinte Francisc a autorizat congregația să promulge
Decretul de recunoaștere a martiriului celor șapte episcopi greco -catolici morți între anii 1950 –
1970 din timpul persecuție i comuniste , pe 19 martie 2019.
Părintele vicar general Cristian Barta, reprezentantul Mitropoliei Greco -Catolice Blaj, a explicat în
ce constă procesul de beatificare, cu reguli foarte riguroase care, în acest caz a durat aproape 25 de
ani, începînd de l a documentare și pînă la analiza care stabilește cu certitudine martiriul celor șapte
episcopi.
„Vorbim despre încununarea unui proces care a durat aproape 25 de ani. Pregătirile beatificării
au început în anul 199443”, a spus părintele vicar general Cristi an Barta. Vor fi beatificați episcopii

43[Ioana Sfârlea] https://www.mediafax.ro/social/papa -francisc -in-romania -cine-sunt-cei-sapte -episcopi -martiri –
beatificati -de-sanctitatea -sa-la-blaj-18153052 .

34
Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu
și primul cardinal al Bisericii greco -catolice din România, episcopul Iuliu Hossu.

După ceremonialul religios, Papa Fr ancisc a avut în program o întîlnire cu comunitatea romă din
Blaj, unde a rostit ultimul discurs al vizitei. Importanța vizitei în comunitatea de romi este mare
pentru că vine încă o dată să arate că biserica înțelege din plin marginalizarea acestei minorități în
toată lumea și că îi vine în sprijin, Papa a început prin a -și cere iertare pentru toate aceste nedreptăți,
aratînd că asumă situația existentă ca pe un eșec al bisericii.
Cu o căldură profundă în suflet și c u o privire blîndă, Suveranul Pontif a spus că prejudecățile și
discriminarea nu ne fac creștini și nici umani și că biserica ne așteaptă pe toți către împăcare,
acceptare și solidaritate, precum el s -a simțit așteptat cu bunătate, respect, cu frumusețea s ufletelor
și a trupurilor noastre și cu zîmbetele gingașe ale cop iilor noștri. La Blaj au fost prezenți peste 120
de mii de pelerini pentru a -l întâmpina pe Papa Francisc. 50 de mii dintre aceștia au avut ocazia să –
l asculte pe Cîmpia Libertății unde Sfînt ul Părinte a susținut Slujba de Litrughie cu ceremonia de
beatificare a celor 7 episcopi martiri, un discurs – omilia celebrării euharistice – și a recitat antifonul
marian pascal ,,Regina Coeli”.

Papa Francisc a fost întîmpinat de mulțimi uriașe, la Șum uleu Ciuc și Iași, în cea de -a doua zi a
vizitei sale în România. Aproape 100 de mii de credincioși au fost la Șumuleu Ciuc, în timp ce la
Iași, peste 150 mii de oameni au participat la întîlnirea cu Suveranul Pontif. A plouat zeci de
minute, a plouat și cu grindină dar pelerinii nu au renunțat. Papa Francisc s -a întîlnit mai întîi cu
cei aproape 800 de bătrîni și bolnav i care-l așteptatu în Catedrala „Sfî nta Maria Regină ” pentru a –
i binecuvînta, apoi, a mers cu papamobilul prin mulțime , preferînd să salute cît mai mulți
credincioși, a mers mai întîi spre dreapta (direcția Moldova Center) iar ulterior s -a îndreptat spre
scena amplasată în Piața Palatului Culturii. La plecare, după trei ore în capitala Moldovei, Papa
Francisc a lăsat un oraș în soare. Iașul a fost o biserică fără ziduri. Vivat Papa! Așa s -a strigat atunci
cînd Papa Francisc a pășit în Iași. Toată lumea l -a așteptat cu aplauze pe Suveranul Pontif. A mers
cu papamobilul prin mulțime și i -a binecuvîntat pe oameni. Cuvîntul Papei Francisc a fost ascultat
în tacere. Papa Francisc a urat la mulți ani copiilor din România. A vorbit despre oameni puternici
care nu trebuie să uite valorile implementate de familie , a amintit rolul Iașului și a subliniat ce
înțelege prin ,,a merge împreună” .

35

,,Sîntem invitați acum să mulțumim și să reaprindem generozitatea, curajul și credința autentică,
fără interese, „ făcută în casă ”, care trece neobservată, dar puțin cîte puțin înfăptuiește Împărăția
lui Dumnezeu. Cu siguranță, credința „nu este cotată la bursă” , nu se vinde și, cum ne amintea
Eduard, poate părea că „nu folosește la nimic” . ,,Dumnezeu ne iubește cu iubire de Tată”, s-a
adresat Papa Francis c oamenilor din Piața Palatului din Iași.

36

CAPITOLUL AL II -LEA

DISCURS ȘI RETORICĂ

37

2.1 Arta discursului de -a lungul timpul: retorica

În sensul cel mai larg, ca definiție mai cuprinzătoare, acceptată de cei mai mulți dintre
teoreticieni , retorica numește arta, dar și știința de a elabora un discurs persuasiv, ori în
formularea clasică a lui Quintilian: Ars et scientia bene dicendi , adică ,,arta și știința de a vorbi
bine”. Așadar, retorica combină arta construcției discursului cu o teorie despre aceasta44. Unii
teoreticieni ai genului au socotit că retorica este întocmai cu politica; Cicero o numește „o parte
din știința ocî rmuirii” , fiindcă pentru acest autor știința ocurâmuirii este aceeași cu înțelepciunea;
alții, printre care se numără și Isocrate consideră retorica pură „filosofie”. De asemenea, au
existat și autori care au socotit retorica drept o variantă a logicii. De exemplu, Chrisip, spunea că
retorica este „știința de a vorbi corect”; în filosofia greacă apar gînditori care au pus retorica în
drepturile ei normale prin aprecieri fidele specificului acestei științe; definițiile lui Aristotel și,
repespectiv, a lui Cleante sînt cele mai asemănătoare cu natura retoricii; și pentru unul și pentru
celălalt filosof „retorica este știința de a vorbi bine” . În România, unul dintre primii teoreticieni
români ai retoricii, Dimitrie Gusti vedea în acest spirit că ,,retorica este arta care învață a zice
bine, adică a vorbi altfel ca să înduplecăm”45.

Fără a detalia prea mult, dar ținînd seamă de ce s -a spus la timp, cu riscul de a se repeta
afirmațiile făcute cu mult timp noastră, vom zice că retorica este la fel de veche pe cît este și
limba. Studiul organizat al acestei discipline/ științe începe în Grecia antică, primul manual de
retorică avînd d oi autori: Corax și Tisias. Ulterior , retorica a fost popularizată și făcută oarecum
accesibilă, de fapt, răspîndită de profesori itinerați de retorică, cunoscuți și sub numele de sofiști.
Cei mai cunoscuți și apreciați dintre aceștia erau Protagoras, Gorgias și Isocrate.
Bineînțeles , tot ce este nou, trebuie neapărat să întîmpine rezistența vechiului, să tr ezească
ostilitate, animozități, neîncredere. Cel mai cunoscut opozant al retoricii a fost nimeni altul decît
Platon, pentru care esența filosofiei rezidă în dialectică : rațiunea și discuția conduc, pe rînd , la

44 Dumitru Tiutiuca, Retorică și Argumentare , Editura Fundației Academice ,,Danubius”, Galați, 2 006, p.8.
45 Mitu Movilă, Retorică , Editura Fu ndației Chemarea Iaș i, 1996, p.6 .

38
descoperirea uno r adevăruri importante. Plato n considera că sofiștii nu se preocupau deloc de
adevăr, ci doar de modul de a -i face pe ceilalți să adere la adevărul lor. Gorgias și Fedra sînt două
dintre faimoasele dialoguri ale lui Platon, care se ocupă îndeaproape de retorică:.
Pentru nevoile cauze i, ne vom rezuma la a consemna aici reperele majore ale retoricii. Homer
este primul și cel mai mare m aestru din toate timpurile. La el regăsim toate modelele tuturor
genurilor. Aceasta este, cel puțin, cea mai fundamentală afirmație a retoricii mitice46. Cel mai
mare este, nicio reținere , Aristotel: el va domina între aga retorică viitoare. Pentru acesta , retorica
era, în principal, o tehnică de argumentare pozitivă , susținută pe procedura verbo -logice extrem
de precisă, a căror bază este universul veros imilului.

De asemenea, d in lumea latină îi putem menționa pe Cato cel Bătrîn, apoi pe Brutus, Cezar și
Cicero. Așadar, Cicero este cealaltă figură absolută: fiind considerat un orator ideal, perfect de
moderat și de amplu, de vehement și de elegant. Toto dată, e ste repusă problema lui Homer, iar
Cicero este considerat practician prin raportare la cei doi iluștri predecesori greci ai săi, oratori
puri: Pericle și Demostene, diferiți atît între ei, cît și față de Cicero. Însă, Cicero, rămîne farul
retoricii occidentale, care se va determina prin raportare la el. Instituția oratorică a lui Quintilian
trece în revistă elementele doctrinei retorice antice. Retorica latină, insistă mai mult pe valorile de
,,decorum ”, ,,onestitate ”, ,,virtute ”, ,,civilitate ”47.

,,O primă abordare a Retoricii este cea care ne spune că aceasta este mai întîi o praxis , o acțiune,
un comportament. Este vorba despre o practică ce poate fi definită, în mare, ca arta de a
convinge. O primă consecință: caracterul social și cultural al Retoricii . Social, în măsura în care
se vorbește de o atitudine, de relații, de poziții ale indivizilor umani în interiorul unui cadru
politic sau instituțional de orice fel, dar existînd și subsistînd în funcție de uz, obiceiuri, legi,
coduri, rituri a căr or respectare sau nerespectare, fundamentează jocul social.
Retorica comportă, desigur, și o dimensiune culturală, jocul social nefiind conceptibil decît în
istorie, începînd din momentul în care grupurile umane s -au constituit în jurul unor valori
simbol ice care le reunesc, dinamizează și motivează. Acțiunea depinde de aceste valori pro și

46 Dumitru Tiutiuca, Retorică și Argumentare , Editura Fundației Academice ,,Danubius”, Galați, 2006, p.24 .
47 Mitu Movilă, Retorică , Editura Fundației Chemarea Iali, 1996, p.27 .

39
contra dar nu poate ocoli acest univers de semne, credințe, interese. Așadar, nu se poate vorbi de
o Retorică a pre -civilizației, nici a post -civilizației sau anti -civilizației ”48.

Deseori, ne întrebăm, de ce nu s -a prea discutat în România de Retorică, și iată că tot recursul la
sistem ne -a oferit răspunsul: o societate degenerată, pradă totalitarismului sau dictaturii,
neglijează cu bună știință orice formă de retorică, fiind incompatibilă cu aceasta. De asemenea, o
societate desocializată, de fapt antisocială, exclude orice formă de joc cultural sau rațional, orice
plasticitate verbală. Cum ar fi probabilă o retorică a marginaliză rii, a limbii de lemn sau a
terorismului? La fel cum nu este realizabilă desfășurarea nici unei acțiuni retorice între persoane
aparținînd unor univer suri culturale reciproc străine. Însă ce semnifică arta de a convinge? O
tehnică, un talent și o virtuozit ate artistică, cu mențiunea că mijlocul persuasiunii este, în esență,
limbajul, cu toate componentele sale și sub forma sa exterioară cea mai fugitivă, instabilă, dar și
cea mai vie și percutantă, în același timp: cuvîntul personal. ,,Cuvîntul trebuie avut în vedere ca
un tot orchestrant: frazele cu cuvintele și expresiile alese, vocea, privirea și gesturile, informațiile
date, cerute sau contestate, rațiunile, scopurile și modalitățile care ne însuflețesc. Un întreg
ansamblu logico -discursiv, așadar. strat egico -langajier, ce amestescă verbalul, psihicul și logical,
moralul sau sentimental și socialul49”.
,,Retorica este arta și știința de a vorbi bine, adică de a vorbi frumos și convingător. A convinge
sau îndupleca înseamnă a influența sau a lucra asupra altora de așa natură încît ideile,
simțămintele și hotărăîrile noastre să le primească să și le însușească și să le devină
indispensabile, să ia caracterul unei idei sau hotărîri proprii50”.
Discutînd despre rădăcinile r etoricii vechi, teoreticieni aveau dreptate cînd spuneau că elocvența,
adică vocația sau percepția de a vorbi frumos și hotărîtor a existat și s -a manifestat mult înainte ca
retorica să apară în lume51. S-a vorbit ca retorica este fiica elecovenței, ceea ce nu-i rău deloc,
deoarece , așa cum s-a observat mai înainte, fiind prima care formează prin te oretizarea celei de a
doua. Totodată, amintim de o fiică care o inspiră și căreia îi dă puteri noi. Cu siguranță , retorica
destăinue și perfecționează măiestria oratoric ă. Aceasta, sprijină priceperea de a cunoaște și de a

48 Dumitru Tiutiuca, Retorică și Argumentare , Editura Fundației Academice ,,Danubius”, Galați, 2006, pp.14 -15.
49 Dumitru Tiutiuca, Retorică și Argumentare , Editura Fundației Academice ,,Danubius”, Galați, 2006, pp.14 -15.
50 Ibidem, p.16 .
51 Ibidem, p.17 .

40
aprecia aprecia valoarea oratorilor și scriitorilor de talent, de a le judeca operele și de a ne da seama
de impresi ile pe care le produc. Nu este suficient să analizăm să păstrăm regulile retori cii, ci trebuie
să înțelegem facultățile spiritului, să pătrundem întrebuințarea perceptelor retorice prin folosirea
lor practică52.
Retorica antică a evoluat în trei direcții , și anume : curentul asiatic (Școala din Pergam, Asia Mică),
caracterizat printr -un stil amplu și înflorit, curentul neoaticist (Școala de la Atena), definit prin
sobrietate și echilibru, și curentul rodian (Școala din Insula Rodos) care folosea temperat stiluri.
Retorica este arta prin care se stabilește auditoriul să a dmită ideile și sentimentele expuse de orator,
de a îmbrăca discursul într -o haină retorică capabilă să reflecteze claritate și expresivitate53, de a
vorbi cît mai convingător, aceasta amintind nu doar transmiterea opiniilor auditoriului, ci și apelul
la o succe siune de reguli care confer elocvență sau elocință, avizate să realizeze o adeziune activă54.

,,Retorica este arta care învață a zice bine, adică a vorbi astfel ca să înduplecăm55. Retorica
înseamnă pe de o parte, știința formării artei de a vorbi și pe de altă parte, argumentație și
persuasiune. Marea artă a ortatorului este aceea de a ști să adapteze tehnicile argumentative, ele
fiind aceleași, în funcție de auditoriu56”.

De asemenea, ,,Retorica antică este considerată o primă școală a argumentării, dedicată studiului
tehnicilor de persuasiune prin discurs. Patria adevăratei arte oratorice este considerată Grecia
antică57”. Debutînd cu Socrate (469 -399 î. Hr.), care a apelat primul la ironie în dialogurile sale
(observînd , prin aceasta, evoluția gîndi rii, precum și schimbarea discuției într -o luptă de opinii),

52 Mitu Movilă, Retorică , Editura Fundației Chemarea Iași, 1996, p.9.
53 Auditoriul așteaptă, de obicei, astfel de cuvîntări care să placă urechii și să incline sufletul, oratorul trebuie, însă, să
păstreze echilbirul retoric, să nu cadă în ,,păcatul” formelor frumos colorate, dar fără fond, care să nu -și atingă scopul
de a tra nsmite și a convinge.
54 Michel Mayer propune o definiție proprie domeniului: ,, Retorica este negocierea distanței dintre indivizi în legătură
cu o problemă dată.” Cf. Michel Mayer, Principia Retorica: teoria generală a argumentării , trad. Aurelia Stoica,
studiu intrductiv de Constantin Sălăvăstru, Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2010, p.55.
55 Dimitrie Gusti, Retorică pentru tinerimea studioasă , Editura științifică și enciclopedică, București, 1984, p.55.
56 Mitu Movilă, Retorică , Editura Fundației Chemarea Iași, 1996, p.10
57 Ibidem p.10 .

41
continuînd cu Platon (427 -347 î. Hr.) a contribuit și el la evoluția artei vorbirii în public, prin
conținutul bine conturat, prin formulări metaforice și expresive, dezvoltarea artei oratorice c a
activitate practică este impulsionată de către Demostene (384 -322 î. Hr.), devenit, în anii
maturității, un adevărat etalon al elocțintei58.
Primi retori și, mai cu seamă, Aristotel, dorind a sistematiza retorica au împărțit -o în trei domenii:
genul demon trativ, genul deliberativ și genul judiciar. Ei au procedat astfel pentru că subiectele de
care se ocupă retorica se pot grupa în trei categorii pe care le -au numit „genuri de cauze” . Primul
are ca obiect mai mult prezentul, al doilea viitorul, al treilea trecutul. Deși a fost atacată în mai
multe rînduri, ca nedesăvârșită, această împărțire rămîne cea mai reușită și mai potrivită cu natura
și cu cerințele artei oratorice59.

2.1.1 Sistemul retoricii

Sistemul retoricii conține cinci părți care corespund diferitelor faze prin care ar urma s ă treacă un
orator în procesul de alcătuire a discursului său. Această organizare este realizată de către
Quintilian în opera sa Institutio Oratoria . În p rima fază , inventio , oratorul caută toa te argumentele
și mijloacele de persuasiune în funcție de tema dscursului. În faza a doua , dispositio , ce constă în
aranjarea în ordine a argumentelor, de unde derivă sistematizarea internă a discursului și a planului
său. A treia fază, elocutio , constă în conceperea discursului, stilului său și a alegerii de figuri care
se vor utiliza . A parta fază, memoria , constituie faza de memorare a discursului. Ultima fază , actio ,
reprezintă susținerea propriu -zisă a discursului, folosind efectele vocii, mimica, gest urile, postura.
Cele cinci părți ale retoricii reprezintă , faze necesare60 în elaborarea discusului retoric.

58 Dintre mijloacele specifice la care recurgea oratorul Demostene, amintim întrebarea -exclamare, adresările,
repetările, întrebările retorice.
59 Mitu Movilă, Retorică , Editura Fundației Chemarea Iaș i, 1996, p.10 .
60 Ibidem, pp.29 -35.

42
2.1.1.1 Inventio
Inventio constituie procesul acțiunea intelectual de căutare, selectare și de scoperire a ideilor și
argumentelor utile susținerii și consolidării tezei sau cauzei propuse auditoriului. Invenția trebuie
să răspundă la întrebările ,,ce spui?”, ,,cine?”, ,,unde”?, ,,cînd?”, ,,pentru ce?”, ,,cum?”, ,,despre
ce e vorba?” , să reunească subiectele, argumentele, locurile și tehnicile de persuadare, să decidă
asupra tipului de argumentare pe care trebuie să le utilizeze , să descopere instrumentele care fac
auditoriul să se lase convins de ceva; totodată , să combine echilibrat geniul, atenția și metoda
folosită pentru atinger ea unui țel , aspect care confer ă mijloace indispensabile pentru convingerea
auditoriului și asigură mijloace necesare pentru con vingerea auditoriului și asigură discursului
șanse mari de reușită.

2.1.1.2 Dispozitio

Dispozitio reprezintă arta compoziți ei sau a organizării sintagmatice a discursului, care ține cont
de regulile de structurare a materialului discursiv. Este operația de ordonare a ideilor și părților
unui discurs, care pornește de acolo unde s e termină invenția. Se remarcă în mod tradiți onal părți
mari ale discursului:
1. Exordiul reprezintă i ntroducerea unui discurs, avînd rolul de a capta atenția auditoriului61-
captatio benevolaantiae. Oratorul trebuie să observe ce fel de auditoriu are în față, cum să –
l convingă că subiectul tratat este în intersul lui, să -și dea silința pentru a -i pregăti pe
ascultători în ved erea înțelegerii discursului.
2. Narațiunea constă în expunerea faptelor într -o evoluție gradată, într -o formă precisă
(evitînd parantezele lungi și folosind cuvinte simple), verosimilă (fără a leza bunul simț al
opiniei publice) și interesantă (uzînd de forme plăcute și de figure stilstice care să stîrnească
intersul și atracția auditoriului).
3. Confirmația este momentul probei, al întăririi argumentelor proprii, însoțite de respingerea
argumentelor adeversarului.

61 Atenția auditoriului poate fi captată prin formule de adresare, care, de cele mai multe ori sînt seducătoare, cît și prin
relatarea a ceva important, neobișnuit.

43
4. Perorația reprezintă partea din discurs în care se desăvîrșește lucrarea oratorică. În această
ultimă secvență, se rezu mă argumentele mai importante, folosite în conformație, se insistă
pe dimensiunea afectivă, raportîndu -se la pasiuni și moravuri.

2.1.1.3 Elocutio

Această etapă constă în conceperea discursului, „punerea în cuvinte” a ideilor descoperite în
Inventio conform planului efectuat în Dispositio . Elocutio reprezintă dimensiunea estetică a
discursului, raportîndu -se la redactarea discursului ș i ținînd cont de arta stilului. De asemenea,
trebuie respectată corectitudinea stilului din punct de vedere lingvistic, trebuie urmărite claritatea
și expre sivitatea stilului. Pentru a asigura o eficacitate maximă, anticii au dezvoltat o teorie a
stilurilor în jurul noțiunii de conveniență. Cel mai eficient stil este acela care este cel mai bine
adaptat la subiect, prin urmare stilul va fi diferit în funcție de subiect. Această observație se aplică
întregului discurs, dar și în funcție de diferite părți ale discursului. Latinii a u remarcat trei stiluri:
înalt, temperat și simplu. Fiecare era destinat unui scop: stilul înalt să sensibilizeze, cel temperat –
de a se face plăcut și stilul simplu să explice. În acest sens , Cicero face distincția între movere,
delectare și docere. Docere, cu înțelesul de a instrui, a explica, este partea argumentativă a
discursului. Delectare , cu înțelesul de a plăcea, este partea agreabilă a discursului, (partea
umoristică, de exemplu). Iar movere , cu înțelesul de a sensibi liza, a incita, a suscita, a re rolul
organizării discursului cu o „bogată împodobire expresivă” pentru a deruta auditoriul62.

2.1.1.4 Memoria

Memoria trimite la metodele utilizate în memorarea argumentelor. După ce discursul a fost
redactat, acesta t rebuie reținut. Anticii și -au susținut discursurile memorîndu -le, fără a le citi, sau
fără a avea note, de unde și vine importanța acestei faze. De exemplu , Quintilian propune procedee
mnemotehnice pentru a reține discu rsul. Acest procedeu constă în împărțirea pe bucăți a

62 Ioan Milică, Funcțiile stilului în retorica creștină a Sf. Augustin , articol publicat în Diacronia , 2015, p. 5.

44
discursului, care vor fi învățate separat și la care se va adăuga un semn mental potrivit conținutului.
Discursul trebuie „să fie pronunțat din inimă, să lase impresia că se improvizează” , deci să nu fie
expuse ideile artificial, fără a implica emoții în ce se afirmă63.

2.1.1.5 Actio

Actio face referire la pronunțarea discursului, la tehnicile utilizate, la elocința coroporală. Aici
intervin și elemente de natură extralingvistică, cum ar fi reglarea gesturilor și a vocii în funcție de
gestul discursive, mimica, debitul verbal, elemente foarte imporante și ele în vederea obținerii
adeziunii ascultătorilor64. În greacă, termenul folosit pentru a defini această parte a discursului este
hypocrysis, care nu are valoare peiorativă și se referă la interpretarea divinulu i sau a jocului de
actor. E ste o interpretare, prin care se exteriorizează o versiune a argumentării adresată unui public,
prin atribuirea unor caracteristici oferite de vocea oratorului.

Definiția dată Retoricii de Enciclopedia lui Diderot: ,,Arta de a vobi despre orice subiect cu
elocință și forță. Alții o defines ca pe arta de a vorbi bine, ars bene dicendi”… Nu este neapărat să
precizăm că aceasta este o artă de a vorbi bine pentru a convinge. Cancelarul Bacon definește
foarte filosofic retorica: ,,Arta de a aplica și adresa preceptele rațiunii imaginației și de a le face
atît de frapante încît voința și dorințele să fie afectate” . Aristotel definește ,,retorica o artă sau o
facultate care ia în considerație, în fiecare subiect, ceea ce este în stare să persuadeze/convingă.
Retorica este pentru elocință ceea ce este teoria pentru practică, sau ceea ce este poetica pentru
poezie65”.
De asemenea, v om continua cu un citat din P. Guillon ,,Astfel, nevoile și gusturile clientele
sofiștilor accentuau orientarea învățăturii lor, care trebuia aproape de îndată să se confunde, la
Atena, cu învățătura născută, în același timp, în Sicilia -cea a retorilor”66. (in: Genese des geners

63 Georges Molinié, Dictionnaire de rhétorique, Librairie générale française , Editura Le Livre de Poche, 1992 apu d
Vocabulaire de la rhétorique, Informație accesată la link -ul : https://www.etudes -litteraires.com/lexique –
rhetorique.php , accesat în data de 20.05.2019.
64 Sorin Guia, Discursul Religios , , Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, 2014, p.33.
65 Ibidem, p.7 .
66 Ibidem, p.35.

45
classiques dans la Grece antique), pentru a accentua asupra faptului că Retori ca este una din cele
mai vechi științe/arte, că ea a marcat, de o manieră indelebilă, atît istoria, cît și evoluția gîndirii
omenești, a rafinamentului spirtitului uman, a subtilității și nuanțării gîndirii.
Totodată, Sainte -Beuve se declară potrivnic și prea puțin deschis acestui gen: ,,Cum aș fi putut
avea încredere într -un astfel de portret, cînd văd în ce măsură iese la iveală retorul, scriitorul
îndrăgostit de metaforă și repetiție? Ăsta nu -i un portret!67. Gilde consideră că se poate vorbi de
retoric ă, acolo unde, în locul muzicii, găsești elocință și raționamente multe prea subtile68.
În schimb, Baudelaire nu doar un extraordinar poet, ci și un excelent critic de artă, ba chiar estet,
este cu totul de altă părere, și parcă am fi tentați să -l credem, dat fiind harul persuasiunii sale:
,,Este evident că retoricile și prozodiile nu sînt tiranii inven tate arbitrar, ci o colecție de regului
cerute de însăși organizarea ființei spirituale. Și niciodată prozodiile ori retoricile nu au
împiedicat originalitatea să producă în chip distinct. Contrariul, și anume faptul că ele au ajutat
la nașterea originalit ății, ar fi infinit mai adevărat”69. O altă opinie, cel puțin la fel de demnă de
atenția și încrederea noastră, este cea a lui Paul Val ery, din Varietes70. Acesta este domeniul
figurilor, de care se preocupa antica Retorică, și care este astăzi aproape aband onat d e învățămînt,
lucru regretabil. Un alt nume sonor al domeniilor conexe ale retoricii: Ronald Barthes, are un
cuvînt greu de spus, drep care nu -l putem omite din prezentarea noastră: ,,Retorica despre care
va fi vorba aici este acel meta -limbaj (al c ărui limbaj obiect a fost discursul) și care a domnit în
Occident din secolul al V -lea înainte de Hristos pînă în secolul al XIX -lea după Hristos (..) Acest
meta -limbaj (discurs despre discurs) a cunoscut mai multe practici, prezente simultan ori
succesiv, în funcție de epoci, în Retorică71”:
1. O tehnică, adică o artă (în sensul clasic al cuvîntului): arta persuasiunii, ansamblu de
reguli, de rețete a căror punere în opera permite convingerea auditoriului discursului,
chiar dacă lucrul de care trebuie convins, este fals;

67 In Causeries du lunedi, 4 august 1851.
68 Constantin Frosin, Retorică Teoria Argumentării , Editura Fundației Academice Danubius Galați, Galați, 2004, p.5 .
69 Ibidem, p.9 .
70 Enseignements, Oeuvres, tome I, p.1440 .
71 Constantin Frosin, Retorică Teoria Argumentării , Editura Fundației Academice Danub ius Galați, Galați, 2004,
pp.9-10.

46
2. O învățătură: arta retorică, mai întîi transmisă pe căi personale s -a inserat rapid în
insituțiile de învățămînt, în școli, a format esențialul a ceea ce se cheamă astăzi al doilea
ciclu secundar și învățămîntul superior, care s -a transformat î n materie de examen;
3. O știință, ori, în orice caz o protoștiință (…)
4. O morală: fiind un sistem de reguli, retorica este pătrunsă de ambiguitatea cuvîntului: ea
este, în același timp, un manual de rețete, însuflețite de o finalitate practică, și un cod, un
corpus de prescripții morale, al căror rol este de a supraveghea (adică de a permite și a
limita) abaterile limbajului pasional;
5. O practică socială: retorica este acea tehnică privilegiată, care permite claselor
conducătoare să -și asigure proprietatea cuvîntului.

De asemenea, u nii autori consideră retorica o m atrice a științelor umane care înfățișează în fond
spiritul fiecăruia ș i normele culturale ale timpului. Retorica a întreținut inevitabil raporturi pe cît
de multiple pe cît de variate cu ideologia în general, cît și cu ideologiile particulare. În măsura în
care în ideologie putem face să intre orice cu puțin prea puțină ușur ință, înglobînd în ea tot ceea ce
nu este știință, nici epistemologie.

2.2 De la retorica antichității la noua retorică

Termenul de ,,argument” provine din limba latină ,,argumentum ”, care înseamnă ,,probă,
dovadă”.72 ,,Argumentarea reprezintă acțiunea prin care demonstrăm ceva pe bază de dovezi
obiective (temeiuri sau probe). Argumentul este o unitate de bază a raționamentului. La romani,
argumentum, ca și la greci epicherema, numeau modul rațional de a realiza învinuire a, pentru că
latinescul arguere însemna ,,a da pe față, a învinui”. De aceea grecii deosebeau pe argumentatorii

72 Alain Rey, Dictionnaire historique de la langue française , Nouvelle édition Les Dictionnaires Le Robert SEJER ,
Paris, 2010, „argument” , Informație accesată la link -ul:
https://books.google.ro/books?id=Pi8wQTpjJ34C&pg=PT475&dq=dictionnaire+historique+de+la+langue+fran%C3
%A7aise+1988&hl=fr&sa=X&ved=0ahUKEwj s4q6Gp4DcAhXMlCwKHaObBjwQ6AEIJzAA#v=onepage&q=argu
ment&f =false , accesat în data de 01.06.2019.

47
propriu -ziși, cei care construiau epicherme, de argumentatori abili, dialecticienii. Cicero îi
considera apți de convingere prin puterea cuvîntu lui nu pe diacliticieni, ci pe argumentatori73”.
Argumentarea este de fapt ,, o strategie vizînd să inducă o anumită opinie asupra unei situații ”74,
discursul argumentativ este un discurs finalist urmărește obținerea ,,modificării universului
epistemic al int erlocutorului; de aceea se vorbește de o strategie argumentati vă, eficiența unei
argumentări. De cele mai multe ori, argumentarea este privită ca o tehnică de manipulare simplă.
Sînt cunoscute metode adaptate în funcție de anumite criterii pentru ca ideile exprimate să fie
acceptate. Aceste metode implică mijloace raționale și emoționale , construite în cadrul unei tehnici
discursive, definte de un sistem global de a căuta argument ele potrivite, conducîndu -se după
anumite raționamente.
Potrivit teoriei jocurilor, strategia se definește ca ,,ansamblu de reguli ce guvernează
comportamentul jucătorului în orice situație de joc posibilă , orice strategie comportînd ,,un scop,
reguli de e valuare a situațiilor realizate și determinare a mutărilor următoare, precum și o
succesiune de alegeri ce traduc un plan75”.
La nivel argumentativ, obiectivul strategiei este ilustrat de persuasiune, reguliile normele statutul
epistemologic al tezelor, iar planul dă seama de alternanța argumentelor, de eficiența lor, de
sintagmatica discursivă76”. În cazul întrebării retorice, ,,valoarea argumentativă, intrinsecă a
întrebării este exploatată pentru realizarea unui act d e argumentare77”.

În Tratatul de argumentare. Noua Retorică a lui Chaïm Perelman teoria argumentării constă în
„folosirea rațiunii pentru a ne dirija acțiunea și pentru a o influența pe a celorlalți”78. Scopul
oricărei argumentări este „de a provoca sau de a spori adeziunea spiritelor la tezele prezentate
asentimentului lor: o argumentare eficace este cea care reușește să crească această intensitate de
adeziune astfel încît să declanșeze la auditori acțiunea prevăzută (acțiune pozitivă sau reținere),

73 Dumitru Tiutiuca, Retorică și Argumentare , Editura Fundației Academice ,,Danubius”, Galați, 2006, p.104
74 Ibidem, p.105 .
75 Rovența Frumușani, 2000, apud Hoarță Cărăușu, 2008:376 .
76 Rovența Frumușani, 2000, apud Hoarță Cărăușu, 2008:377 .
77 Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică, Text și discurs religios , Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”,
2010, p.298 .
78 Chaïm Perelman, Lucie Olbrechts -Tyteca, Tratat de argumentare. Noua Retorică , traducere de Aurelia Stoica,
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2012, p.14.

48
sau, c el puțin, să le creeze o înclinație către acțiune, care se va manifesta la momentul oportun”79.
În cele din urmă, se poate spune că argumentarea constituie un proces de alcătuire a unor
raționamente, prin care se aduc dovezi cu scopul validării tezei propuse în mintea celuilalt, a celui
căruia îi este adresată ide ea. Întreg proces ul se sprijnă pe folosirea unor tehnici și strategii de
argumentare în funcție de obiectivul urmărit.
O argumentare care se adresează unui auditoriu universal trebuie să placă cititorul de caracterul
constrîngător al argumentelor furnizate, de evidența lor, de validitatea lor atemporală și absolute,
independent de contingențele local e sau istorice. ,,Adevărul, ne spune, Kant, se bazează pe acordul
cu obiectul, și în consecință, în raport cu acest obiect trebuie să fie de acord judecățile oricărui
intelect”.80 Orice convingere obiectivă poate fi comunicată căci ea este ,,adevărat vala bilă pentru
rațiunea oricărui om”81.

De asemenea, Chaïm Perelman propune în Tratatul de argumentare. Noua Retorică , argumentarea
prin exemplu82 care implică un oarecare dezacord în privința regulii particulare pe care exemplul
este chemat să o întemeieze, dar această argumentare presupune un acord prealabil asupra
posibilității înseși a unei generealizări pornind de la cazuri particulare, sau cel puțin asupra
efectelor inerției. Acest ultim acord va putea fi pus la îndoială la un moment dat, dar nu cu ajutorul
unei argumentări prin exemplu vom milita, la acest nivel al discuției. Cînd este introdus în discurs
un fenomen ca exemplu, adică în calita te de amorsă, a unei generalizări? În favoarea cărei reguli
exemplul citat constituie un argument? Iată cele două întrebări care se pun în mod normal.
Nu este neapărat ca orice expunere a unui fenomen să servească drept exemplu. Pentru unii
teoreticieni ai istoriei, ar avea caractersistica de a se lega de ceea ce, în evenimentele studiate, este
unic, ca urmare a locului particular pe care îl ocupă într -o serie care, luată în ansamblul ei, formează
un proces continuu, caracterizat prin chiar aceste evenimente.

79 Chaïm Perelman, Lucie Olbrechts -Tyteca, Tratat de argumentare. Noua Retorică, traducere de Aurelia Stoica,
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” I ași, 2012, p.61
80 Kant, Critique de la raison pure , p.635. (Editura rom: Univers Enciciclopedic Gold, București, 2009, pp.582 -583).
81 Chaïm Perelman, Lucie Olbrechts -Tyteca, Tratat de argumentare. Noua Retorică , traducere de Aurelia Stoica ,
Editura Univers ității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012, p.46 .
82 Ibidem, p.246.

49
În multe situații, oratorul își manifestă cu claritate ideea de a prezenta faptele ca exemple; dar nu
se întîmplă întotdeauna acest lucru . Utilizarea argumentării prin e xemplu, deși anunțată deschis,
tinde adesea să ne facă să trecem de la acesta la o concluzie tot atît de particulară, fără nicio regulă
să fie enunțată: este ceea ce se numește argumentarea de la particular la particular.

Totodată, Perelman a reliefat , un fapt foarte important pentru respingerea concepției despre
amoralitatea retoricii : deoarce nu este strigentă, persuasiunea lasă la latitudinea interlocutorului
adeziunea la teza propusă83. Vasile Florescu observă că ,,atît Perelman, cît și Enrico Castelli sau
Johnstone insistă asupra acestui caracter de adeziune ,,liberă”, ,,suportabilă” și ca atare, mai
,,umană” pe care o produce persuasiunea, subliniind caracterul obligatoriu și oarecum i numan al
adeziunii obținute pe calea convingerii” adică a demonstrației, nu a argumentării.

De asemenea, r etorica lui Aristotel prezintă trei căi prin care se poate obține persuasiunea. Pentru
a realiza persuasiunea, oratorul trebuie să inspire încredere , auditoriului, afișînd înțelepciune,
moralitate, și bunăvoință, să trezească emoții, pasiuni, care să se mențină în sfera raționalului,
persuasiunea realizîndu -se prin forța argumentului. Sintetizînd, încrederea, afectivitatea și
raționalul (a convinge p rin plăcere -ethos, emoție -pathos, demonstrație -logos) reprezintă baza pe
care construiește Aristotel, teoria argumentării. Oratorul place prin moravuri, emoționează prin
pasiuni, convinge prin argumentare84.
Spre deosebire de persuasiune, unde primordiale erau elementele de ordin afectiv, în argumentare
se iau în discuție atît cele logice, cît și cele afective, de aici și deosebirea calitativă deja citată
dintre ele: persuasiunea este de scurtă durată, argumentarea este mult mai durabilă. Argumentul
stă într -o succesiune de afirmații din care una, concluzia, este reprezenzată ca adevărată, întrucît
decurge într -un mod logic din alte informații considerate adevărate (premisele).
Forma generală a unui argument este:
1. Premisele (P) sînt alcătuite din unul sau ma i multe enunțuri -suport, care conțin concluzia;
2. Concluzia (C), care decurge logic premise
3. Un indicator logic, care leagă premisele de concluzie

83Chaïm Perelman, Lucie Olbrechts -Tyteca, Tratat de argumentare. Noua Retorică , traducere de Aurelia Stoica,
Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012 , p.246.
84 Sorin Guia , Discursul Religios , Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2014 p. 26 .

50
Structura argumentului poate avea succesiunea: 1 -2-3 și în acest caz în care indicatorii logici sînt
de ordin c ausal: pentru că, întrucît, din cauză că, deoarece, avînd în vedere că, presupunînd că, cu
un cuvînt etc. Concluziile pot fi și ele atît parțiale cît și generale; acestea din urmă sînt cele care,
așa cum se spune, punctul pe ,,I”85.

Andra Șerbănescu deosebește între întrebări slab orientate și întrebări puternic orientate, diferența
fiind dată de nivelul în care este lăsată receptorului posibilitatea de selecție a unui răspuns.
Întrebări slab orientate, emițătorul așteaptă din partea receptorului o at itudine de confirmare sau
de infirmare față de propoziția exprimată de el. Totodată, s e dorește, stabilirea relației dialogale,
o confruntare a punctului de vedere exprimat de emițător în propoziția -bază cu punctul de vedere
al emițătorului, verificarea pr opoziției receptorului, verificarea poziției receptorului față de mesaj
sau obținerea adeziunii explicite din partea receptorului.
Întrebările puternic influențate impun un răspuns din partea receptorului, emițătorul continuînd să
se subordoneze receptoru lui prin invitația pe care i -o face de a evalua, de a reflecta asupra
presupozițiilor subiacente conținutului propozițional. Cu alte cuvinte , emițătorul afirmă un adevăr
pe care îl prezintă ca admis de toți participanții la actul comunicării. Enunțătorul e ste de părere că
răspunsul vine de sine înțeles, atît pentru sine, cît și pentru interlocutor. Întrebarea apare doar pentru
a aminti răspunsul, rolul său fiind de a aserta indirect acest răspuns86.

Metafora ca rol argumentativ este un tip de ,,strategie a rgumentativă, care nu are numai o funcție
ornamentală, ci și semnificantă și cognitivă, ea nefiind o deplasare de cuvinte, un transfer lexical,
ci o tranzacție între contexte …împăratul, împăraților Cristos87”
Retorica impregnează ansamblul relațiilor socia le, transpare în procesul comunicării, al
interacțiunii umane, în cursul dezbaterilor politice, al discuțiilor cotidiane sau mediatice, al
justificărilor și probatoriilor juridice sau în demonstrații științifice ș i virtuozități oratorice. Așa
cum precizează D.Rovența -Frumușani (2000:12): ,,A argumenta nu este nicidecum un lux, ci o
necesitate. A nu putea argumenta este o altă cauză de inegalitate culturală care se suprapune

85 Dumitru Tiutiuca, Retorică și Argumentare , Editura Fundației Academice ,,Danubius”, Galați, 2006, pp.105 -106.
8686 Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică, Text și discurs religios , Editura Universității ,,Alexandru Ioan
Cuza”, 2010, p.299 .
87 Ibide m, p.300 .

51
tradiționalei inegalități economice. Ori, sistemul democratic acordă tuturo r cetățenilor dreptul de
a lua cuvîntul prin instituirea libertății de expresie ca drept constituțional de bază. De aceea, în
secolul al XX -lea, după căderea regimurilor totalitare, istoria retoricii se va confunda cu istoria
politică88”.

2.3 Practici disc ursive și retorică

Persuasiunea prin discurs este alcătuită atît prin argumumente raț ionale (logosul), cît și prin
apelurile emoționale (pathosul, care este, de regulă, convenționalizat), este completată de
persuasiunea prin ethos, emoțional și el, prin care predicatorul își legitimizează poziția și
autoritatea discursivă.89
Orice discurs își concepe obiectivul într -un mod dialogic, de aceea încercăm să evidențiem
funcția perlocutorie a discursului religios, întrucît acesta este construit în funcție de răspunsul dat
din partea interlocutorului la tezele enunțate de orator. Se urmărește acest dialog nu doar din
perspectivă internă, ci și din cea externă, accentuîndu -se latura intențioală, man ifestată atît la
nivel intern cît și la nivel extern, vorbin d de ethos discursi v. Pe lîngă ethosul discursiv, construit
în discurs, prin stil și atitudine, prin calitatea argumentării și raportarea la public, amintim de un
ethos preexistent; oratorul le vorbește cu auto ritatea rolului său în Biserică90.
Prin interm ediul unor mijloace lingvistice și paralingvistice (secvențe narative, exclamații,
tonalitate, repet iții) se realizează pathosul, ca re este convenționalizat. Elementele persuasive au
ca scop cîștigarea încrederii auditoriului, care se face apelul la emoții .

88 Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică, Text și discurs religios , Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”,
2010, p.300.

90 Rodica Zafiu, Ethos, pathos, logos în textul predicii , pp.28 -29.

52
După Charles Morris, dimensiunea existențială, dimensiunea pragmatică și dimensiunea formală
(dimensiuni ale sensului) conduc împreună la înțelegerea semioticii ca știință.
În viziunea filozofului, sensul, ca element de bază, trebuie raportat la t rei tipuri de semne:
menținute cu persoanele, cu obiectele sau cu alte semne. Prin această expunere, semiotica poate
deveni un „novum organon pentru științe și pentru filosofia emiprismului științific91”.

Pentru a investiga sensul ca un complex rațional funcțional, se poate utiliza oricare dimensiune a
lui și pentru a avea o imagine cît mai clară, experiența acestuia din urmă trebuie să fie unealta
orientării unei persoane către un obiect sau către o altă persoană. În plus, din punct de vedere
intersubiec tiv, sensul poate influența relația naturală de integrare a individului în societate și
interacțiunea să cu mediul înconjurător92.

Aspecte asemănătoare rațiunii lui Morris se regăsesc în teoria lui Pierce, fondată pe relația dintre
semiotică și logică. Mai exact, punctul de legătură constă în ambele cazuri în faptul că sensul capătă
importanță dacă există o dimensiune socială în care o experiență se face comună cu o alta, iar
noțiunea de experiență individuală nu există.
Pe de alta parte, din perspectiva u nei judecăți pragmatice, teoria semiotică a lui Morris reflecta în
linii mari două puncte cheie:
1. Faptul că semnele pot constitui la rândul lor două dimensiuni, cea a semnificării și cea a
utilizării.
2. Faptul că înțelesul unui semn stă în tonalitatea utiliză rii lui.

Astfel, cel care percepe mesajul final, adică interpretantului, poate depista ca fiecare semn în parte
se poate cataloga la rîndul său ca fiind: designativ, prescriptiv și apreciativ, iar în tabelul de mai
jos putem observa clasificarea tipurilor de semnificare a discursului raportat la lingvistica frazei93.
(tabelul nr. 1) .

91 Dan Stoica, Comunicare publică. Relații publice , Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2004, p.80.
92 Ibidem, pp.80 -81.
93 Dan Stoica, Comunicare publică. Relații publice , Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2004, pp. 83 –
87.

53

Tabelul nr.1

Scopul discursului

Tip de discurs obișnuit, așteptat
(ineficient)
Tip de disurs recomandat
(eficient)

Evaluativ
Apreciativ
Designativ (dă impresia de
obiectivitate ca îm discursul
fictiv)

Injonctiv
Prescriptiv
Apreciativ (este mai puțin
insistent și, deci, mai persuasiv,
ca în discursul moral)

Informativ
Designativ
Prescriptiv (uzilizare mai puțin
teoretică, deci mai convingătore
ca în discursul tehnologic)

54
Uzaj

Mod de
semnficare

Informativ

Evaluativ

Incitativ

Sistematic

Designativ
Științific
Fictiv
Legal
Cosmologic

Apreciativ
Mitic
Poetic
Moral
Critic

Prescriptiv
Tehnologic
Politic
Religios
Propagandistic

Formativ
Logico –
matematic
Retoric
Gramatical
Metafizic
Tabelul nr. 2

Ținînd cont și de această clasificare, putem conchide că teoria filozofului american Charles Morris
este un instrum ent semnificativ în înțelegerea semioticii dincolo de stiinta, în construirea unei
valori de percepere a impulsului acțional, de transmitere rațională a mesajului către seamăn astfel
încat sa nu existe conflict între experiențele umane. (tabelul nr. 2)

2.4 Retorica discursului religios

Obiectul de analiză al Retoricii este discursul care îi poartă numele, un sistem adresativ de
argumente, organizat psiho -logic, în susținerea directă sau indirectă a unei teze, pentru un public,
astfel ca aceasta să și -o însușească și să adopte un comportament corespunzător.
,,Noțiunea d e discurs a cunoscut diverse accepțiuni în funcție de paradigma teoretică adoptată de
autori: paradigma structurală, care considera discursul drept nivel superior al propoziției și al

55
frazei, paradigma funcțională, ce considera discursul ca utilizare pract ică a limbii și paradigma
mixtă, care vedea discursul ca ansamblu de enunțuri utilizate în textele comunicative concrete94”.

Studiat încă de retorica clasică, în special pentru țintele sale persuasive95, cuvîntul discurs este
întîlit în literatura de specialitate concomitent cu o mare atenție pentru parole din dihotomia
saussuriană și distincția li mbă-discurs a lui Eric Buyssens. ultimul înlocuiește termenul vorbire cu
termenul discurs, prin care înțelege ,,combinațiile în care subiectul vorbitor utilizează limba în
vederea exprimării gîndirii sale personale”96. Pornind de la această deosebire (limbă -discurs),
A.H. Gardiner schimbă organizarea și caracterizează discursul ca ,,activitate prin care un
înlocuitor, utilizînd semnele verbale organizate d upă un cod comun97.

Discursul a ajuns în ultimele decenii ale secolului trecut un element -cheie a lingvisticii,
situîndu -se la limita sociologiei cu lingvistica, psihologiei și teoria comunicării. Provenind din
lumi teoretice diverse, noțiunile terme nul de discurs sînt bogate, complementare și chiar
contradictorii, dar cele mai multe sînt efectuate făcînd referire la ceea ce nu este un discurs .
De asemenea, discursul este asociat conceptului de text și context, făcînd ca acțiunea de
efectuarea a disc ursului să fie influențat de împejurările de producere. De asemenea, ,,discursul
este indisociabil de contextul său. Acesta din urmă joacă un rol esențial în crearea și

94 Emile Benveniste, Problemes de linguistique generale , Paris, Gallimand, 1996. p.242 Emile Benveniste are meritul
de a fi formulat definiția cea mai general a discursului și de a fi făcut distincția între cele două sisteme enunțiative:
discours și recit.
95 Începînd cu Aristotel, retorica se prezintă mai întîi ca o metodă de compoziție a discursului și abia în al doilea rînd
ca stil și structură. Puțin mai tîrziu, Cicero denumește retorica ars bene dicendi (arta de a vorbi bine), care, de -a lungul
timpului, devine ars ornandi (arta împodobirii discursului). Retorica a însemnat o teorie a discursului eficient, dar și o
artă a construcției discursurilor, acționînd asupra interlocutorului spre a -l instrui (docere), delecta (delectare) și
convingere (movere).
96 E. Buyssens, La communication et l`articulation linguistique , Press Universitaires Bruxelles, Bruxelles, 1989, apud
Elena Dragoș, Introducere în pragmatică , Editura Casa Cărțiii de Știință. Cluj, 2000, p.52
97 A.H. Gardiner, Langage et acte de langage. Aux sources de la pragmatique , Presses Universitares de Lille, Lille,
1989, apud Jaques Moescheler, Anne Reboul, Dicționar enciclopedic de pragmatic , traducere de Carmen Vlad și Liana
Pop (coord.), Editura Echinox, Cluj, 1999 p. 39 .

56
interpretarea enunțurilor, în lipsa sa, este posibil să înțelegem numai o parte a discu rsului.
Fiecare context este unic. Fiecare eveniment este unic, el poate fi povestit, dar nu poate fi
repetat, avînd în vedere că este contextual. Și cum fiecare context nou este inimitabil, așa sînt și
evenimentele. Așadar , discursul este irepetabil atît p entru că este un eveniment, cît și pentru că
el reprezintă o suită de enunțări, care sînt și ele unice98”.

Stilurile discursului
a. Diversitatatea discursului
Am observat că, stilul este maniera proprie de exprimare într -un anumit domeniu al activității
omenești, pentru anumite obiective ale comunicării și, totodată, felul original de exprimare al unei
persoane. Conceptul stil reprezintă ansamblu mijloacelor lin gvistice pe care utilizează oratorul
pentru a obține impresii de ordin artstic și, în cele din urmă, de ordin patetic. Ceea ce face ca un
discurs să fie apreciat, spunea Cicero, este modul de a prezenta ideile, căci acestea sînt foarte ușor
de găsit. Denu mirea de stil provine de la andreaua utilizată de generațiile trecute pentru a scrie
scoarța arborilor, pe table acoperite cu ceară și ulterior pe cele de marmură și de cupru99.
Stilul este de multe feluri, iar această diversitate a stilului vine din îmbin area formelor de afirmare
ale exprimării subliniate mai înainte atît în privința ideilor, cît și a cuvintelor. O altă cauză care
explică varietatea stilului constă în particularitățile calitative ale obiectelor prezentate în expunere.
De asemenea, diferen țele la nivel structural și de manifestare ale obiectelor obligă discursul să
adopte stiluri diferite. Orice discurs are prorpiul stil, provenit din obiectul expus100.
Măiestria cea mai mare a unui orator într -adevăr elocvent este să cunoască să -și adapteze discursul
după împrejurări și după persoane. Cicero este de părere că „ nu trebuie să se vorbească întodeauna
în același fel, nici în fața judecătorilor, nici în contra tuturor adversarilor, nici în apărarea tuturor
clienților, nici ca avocații care susți n aceeași cauză101”.

98 E. Buyssens, La communication et l`articulation linguistique , Press Universitaires Bruxelles, Bruxelles, 1989, apud
Elena Dragoș, Introducere în pragmatică , Editura Casa Cărțiii de Știință. Cluj, 20 00, p.58.
99 Simeon Marcovici, Curs retorică , p.185 .
100 Mitu Movilă, Retorica , Editura Fundației Chemarea, Iași, 1996, pp.117 -118.
101 Cicero, Oratorul, Opere alese , vol II, Ed itura Univers, București, 1973, p.33.

57
Astfel, stilul simplu este cel în care ne exteriorizăm ideile firești, naturale, ușor de înțeles și lipsite
de artificialitate, neprefăcute. Acesta, întrunește însușirile generale și necesare pentru fiecare fel de
compoziție, însușirea de a fi: inteligibil, clar, îngrijit și precis . Genul acesta de discurs ocolește
podoabele stilistice și este destul de puțin expus mișcărilor pasionale. Afirmînd despre stilul
simplu, Cicero evidenția că oratorul se folosește de serviciile lui, fiind el însuși, simplu, și modest,
vorbind limba obișnuită și deosebindu -se „ mai mult în fapt decî t în aparență” de cei care nu știu
să vorbească. Simplitatea stilului pare accesibil de imitat la prima vedere, dar nimic nu e mai ușor
pentru cei care probează.
,,Stilul102 simplu se clasifică, la rîndul său, în stilul simplu propriu -zis, stilul naiv și stilul
familar.
 Stilul simplu propriu -zis reprezintă stilul simplu autentic. Acest stil se bazează pe
simplitatea cuvintelor și se face plăcut și interesant prin cu rgerea de la sine,
neașteptată și fără efort a expresiilor. Calitățile lui sînt simplitatea și concizia sau
scurtimea. Stilul simplu propriu -zis, adică stilul necultivat, natural și obișnuit este
cel al cronicilor.
 Stilul naiv , este stilul asemănător cu c el simplu propiu -zis, acesta se referă la
simplitatea cuvintelor, privind naiv simplitatea ideilor. Stilul naiv este de obicei
utilizat în fabule.
 Stilul familiar este stilul conversației și constă într -o întindere și întrebuinățare față
celelalte două.

b. Stilul temperat sau înflorit
Stilul temperat se caracterizează printr -o mare forță față de stilul simplu. După Cicero,
,,stitlul temperat este mai amplu și întrucâteva mai viguros, decât cel simplu, dar mai
moderat decât genul sublim”103. Stilul temperat este particular subiectelor agreabile,
obiectivul său este de a place. Însușirile caracterist ice ale acestui stil sî nt: eleganța, avuția,
finețea, delicatețea și grația.

102 Mitu Movilă, Retorica , Editura Fundației Chemarea, Iași, 1996, pp.128 -130.
103 Ibidem, p.130.

58
c. Stilul sublim
Stilul sublim este cel care abordează numai tematicile mari. După Cristi Negoiescu, ,,calitățile
particulare ale stilului sublim sînt: energia, vehemența, măreția, sublimul propriu -zis104”.

Contextul vorbirii
,,Cons tituie context al vorbirii toată realitatea care înconjoară un semn, un act verbal sau un
discurs, ca ,,știința” a interlocutorilor, ca prezență fizică și ca activitate. Pot fi distinse trei tipuri
de context: idiomatic, verbal și extraverbal105”.
Contextul idiomatic este alcătuit de limba însăși, ca ,,fond” al vorbirii. În exprimare se evidențiază
în mod clar o secțiune a limbii, însă această secțiune înfățișează în relație cu toată limba, cu toată
,,știința” idiomatică a vorbitorilor106.

Contextul verbal reprezintă discursul în calitatea sa totală de ,,cadru” al oricărei parte din discurs.
Pentru fiecare indicator și parte a discursului, alcătuiește, context verbal nu doar ce s-a spus înainte,
cum credea Bally, ci și ceea ce se va spune în același discurs.
Contextul extrave rbal este alcăuit din toate situațiile de natură nelingvistică ce sînt observate în
mod direct de către vorbitori. Pot exista subtipuri deosebite: fizic, empiric, natural, practic, istoric
și cel cultural.
Contextul fizic înglobează lucrurile care se afl ă în cîmpul vizual al vorbitor ilor sau la care aderă un
semn.
Contextul empiric este alcătuit de ,,sterile de lucruri” obiective, ce sînt știute de către cei care
vorbesc un anumit moment, desi nu interacționează și vizual : ,,de exemplu, faptul că dincolo de
poartă există o stradă, că această casă are cinci etaje, că în apropierea acestui oraș există o mare,
un rîu, o plajă, o pădure etc. Expresii ca: mă duc la plajă, marea e agitate, nu ieși în stradă,

104 Mitu Movilă, Retorica , Editura Fundației Chemarea, Iași, 1996, p.130 .
105 Eugeniu Coșeriu, Omul și limbajul său , Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2009, p.225 .
106 La un vorbitor plurilingv anumite cuvinte ale unei limbi pot fi afectate în valoarea semantică sau, cel puțin în
valoarea lor evocativă, de sensurile analogice din alte limbi. Un roman unilingv folosește fără nici un fel de jenă verbul
,,a dezmierda”, a că rui semnificație are, în plus, o aura de inocență infantile și de tandrețe. Însă românii care cunosc
alte limbi romanice sau latina ezită să folosească acest verb și, oricum, evidența etiimologiei afectează grav valoarea
evocativă a cuvîntului.

59
domnul de la primul et aj capătă în vorbirea curentă un înțeles în întregime determinat datorită
,,contextului empiric”107.
Contextul natural este totalitatea contextelor empirice posibile, anume universul empiric așa cum
este șiu de către de vorbitori. Prin acest context sînt sin gularizate și individual izae pentru toți
vorbitorii, în plan empiric, nume precum : soarele, luna, cerul, pămîntul, lumea .
Contextul practic redă ,,ocazia” vorbirii: pe de o parte subiectivă, sau obiectivă, în care are loc
discursul. De exemplu, cazul de a a cere o favoare sau un drept; ori faptul că discursul este ținut pe
stradă sau într -o reuniune de familie, în clasă sau la piață, ziua sau noaptea, vara sau iarna etc. O
întreagă serie de funcții gramaticale semantice sau stilistice depend de ,,prilejul ” discursului sau
sînt îndeplinte în mod implicit de către acest context; ca de exemplu: ,, ce zi frumoasă!, e frig! (azi
și nu în general)108”. O frază ca:, , două de zece și una de douăzeci nu are înțeles în sine, dar este
perfect clară dacă este adresată unui vînzător ambulant care vinde obiecte de zece și de douăzeci
de centime”109.
Contextul istoric alcătuit de evenimentele istorice cunoscute de către vorbi tori, și poate fi particular
limitat, ca un popor și nu se neagă, faptul că o comunitate poate fi creștină și nu musulamană, sau
universal, actual sau trecut. Nume precum : primarul, medicul, farmacistul, preotul sînt de regulă
derivații individuale în cont ext istorice particulare110.
Contextul cultural expune tot ceea ce aparține tradiției culturale a unei comunități, care poate fi
limitată sau poate să reprezinte întreaga omenire.111.

Toate contextele extraverbale pot fi create la rîndul lor cu ajutorul co ntextului verbal, dar și ,,limba
scrisă” și cea literară se bizuie pe unele dintre ele, de exemplu pe contextul natural și pe contexte
istorice determinate: ,,Homer face aluzie în mod constant la mituri cunoscute de greci, iar
Goongora, cînd scrie mentido robador de Europa (brigandul mincinos al Europei), contează pe
un context cultural pe care îl presupune cunoscut cititorilor112”.

107 Eugeniu Coșeriu, Omul și limbajul său , Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2009, p.227.
108 Ibidem , p.227.
109 Ibidem, p.228 .
110 Ibidem, p. 229.
111 Ibidem , p.228 .
112 Ibidem, 229.

60
Prin univers și discurs deducem un ansamblu universal de însemnări căruia îi aparține un discurs
și care determină validitatea și sensul. Literatura, mitologia, științele, matematica, insistă empiric,
cpe ,,teme” sau ,, lumi de referință” ale vorbirii se tranformă în ,, universuri de discurs ”113.

De asemenea, Gardiner așează discursul la originea limbii, așadar, discursul trebuie să fie studiat
în același fel ca și limba. Spre deosebire de alte discipline din cadru științelor limbajului (lingvistică
structurală, retorică, semiotică) cărora li se poate asocia un ,,gest fondator”, analiza discursului
apare ca un spațiu extrem de divers și mobil, ca o diseminare i nterdisciplinară, ca un creuzet în care
converg tendințe recente și practici multiseculare. ,,Termenul de analiză a discursului apare pentru
prima dată într -un articol al lui Zellig Harris (1952) care susținea pentru extinderea procedeelor
distribuționale la unitățile transfrastice114”.

Pe urmele lui Goffman, analiza discursului în general și a conversației în particular, vizează
comprehensiunea interacțiunilor reale din societate, așa cum le întîlnim în experiența noastră
cotidiană . ,,Oamenii se privesc și se invidiază, își trimit scrisori sau iau masa împreună …toată
această gamă de relații interpersonale momentane sau permanente, conștiente sau inconștiente,
efemere sau cu consecințe puternice, leagă oamenii între ei. Încercînd să oculteze falsa
problemă a naturii cercetării sale, Goffman, își rezumă poziția prin cuvintele “nu oamenii și
momentele lor, ci mai degrabă momentele și oamenii lor”, cu alte cuvinte, interacțiunile au
propriile reguli pe care indivizii le interiorizează, le utilizează, le negoci ază, în fiecare
,,perfomanță” cotidiană.

În literatura de specialitate (Guia, 2007:130 -132) se discută de mai multe părți ale unui discurs
religios: Textul: Verset biblic sau patristic, așezat la începutul predicii, care exprimă esențialul sau
are doar l egătură cu tema discursului. Obiectivu l este de pune auditoriul într -o atmosferă
intelectuală specifică și de a conferi a utoritate ideilor prezentate. Așadar , este captată atenția
credincioșilor care sînt invitați la ,,dialog” pe teme moral -religioase. De exemplu, p redica mai
poate începe și cu formula de închinare spusă de către de preot ,,În numele Tatălui și Fiului și
Sfîntului Duh. Amin”), însoțită de semnul Sfintei Cruci, la care auditoriul trebuie să

113 Eugeniu Coșeriu, Omul și limbajul său , Editura Universității ,,Alexan dru Ioan Cuza” Iași, 2009, p. 230.
114 Ibidem, p.228 .

61
răspundă :,,Pohta cea mare și dragostea cea curată, iar vîrtos vă zic, datoria cea părintească ce
am cătră dragostea voastră m -au îndemnat astăzi de am venit aici, pentru ca să vă cercetăm
sufletește, de vreme ce m -au rînduit Dumnezeu ca pre un nevrednic să fiu pastor și părinte sufletesc
și învățătoriu la lucrurile cele ce ar fi spre folosul mîntuinței sufletelor voastre” . (Ivireanul,
1983:22)
Formula de adresare : Constituie în relația de apropiere locutor -interlocutor și egalitate a în fața
divinității, precum și calitatea de învățător pe care o are preotu l: ,,Iubiți Credicioși”, ,,Frați și
surori”, ,,Frați creștini”, ,,Dragi frați și surori”.
Introducerea în predică : aceasta introduce tema și trebuie abordată ținînd cont de modul în care
subiectul tratat, de starea spirituală a credincioșilor, de scopul predici i.
Anunțarea temei : inserează în problematica discursului un ,,motto” scripturistic sau diferite teme
care să stîrnească curiozitatea auditoriului. În fond, enunțare a îndreaptă atenția ascultătorilor spre
subiectul principal, adică cel care urmează a fi dezbătut, transformîndu -se într -un factor decisiv pe
care îl are predicatorul.
Împărțirea temei și invocația : avînd în vedere nivelul de cunoaștere al subiectului și de contextul
în care se prefigurează acel discurs.
Tratarea temei: expunerea ideilor, credințelor, convingerilor religioase, într -o formă organizată.
Informația trebuie filtrată, trebuie să fie îndreptată direct către miezul problemelor discutate,
aducîndu -se argumente în sprijinul tezelor enumerate și se vor respinge tez ele combatantului.
Încheierea: oratorul trebuie să focuseze spre atenția auditoriului argumente puternice, să rezume
cît mai coerent cu ajutorul mijloacelor de ordin afectiv, ideile de bază al cuvîntului, să dea
,,lovitura” de grație în vederea influențăr ii și a convingerii ascultătorilor. Astfel, oratorul ajunge la
actualizarea noțiunilor discutate, la urmarea tezelor expuse, apelînd și invocarea unor rugi, prin
intermediul cărora, conceptele prezente să dăinuiască în sufletele credincioșilor: ,,Ci să lăs ăm
moravurile cele rele și obiceele cele necuvioase, că doară s -ar milostivi Dumnezeu asupra noastră
să ne iarte și să ne chivernicească în inimile voastre acesteia cîte v -am vorbit, ca să nu le uitaț, ci,
după putință de pururi să le faceț și precum înțel epțește pre cei orbi și pre cei sfărîmaț îi
îndreptează așa să ne înțelepțească și pre noi și ne îndreptează pre calea cea dreaptă a mîntuinței

62
ca de pururi să mărim și să proslăvim numele lui cel sfînt și preasfînt. Amin” (Ivireanul,
1983:27)115.

De asemenea, ,, analiza discursului semnifică depășirea nivelului frastic prin încorporarea
factorilor sociali, culturali, și situaționali, care ajută la conturarea semnificației complete a unei
secvențe discursive116”. Discursul este rezultatul informației ling vistice, precum și a celei
situaționale, deprinzînd de situația interacțiunii și a contextului social. Apariția ca disciplină a
pragmaticii , reprezintă ,, migrarea interesului analitic dinspre limbă spre discurs, interdiscurs,
dinspre enunț spre enunțare, d inspre simpla analiză a frazei către context și co -text, la funcțiile pe
care limba le îndeplinește și actele de vorbire dinspre sens spre semnificație (construită prin
interacțiune și context)117”.

Scopul analizei discursului este identificarea și interpre tarea raportului între regularități
lingvistice (conectori, scheme, macrostructuri) precum și semnificații și finalități evidențate și
negociate prin intermediul discursului. Pentru D. Maingueneanu in Charaudeau & D.
Maingueneanu ,,veritabilul obiect al analizei discursului nu este nici organizarea textuală în
sine, nici situația de comunicare, ci dispozitivul enunțiativ care coreleză o organizare texuală și
un loc social determinant118”.
Lingvistica discursului, în deosebi lingvistica enunțării și pragma tica se interpune peste noua
retorică de tip perelmanian subsumate incluse într -un proiect unic: analiza funcționarii discursive,
a eficacității discursive și de aici a dinamicii comunicaționale locator/interlocutor. Analiza
discursului este solid corelată criticii limbajului ca simplu su port al transmiterii de informații,
participând la construirea și modificarea relațiilor dintre interlocutori, enunțurile lor și referenții
acestora.

115 Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică, Text și discurs religios , Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2010, pp. 297 -298.
116 Ibidem, p.299.
117 Sorin Guia, Discursul Religios , Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2015 p.15 .
118 Ibidem, p.16.

63
La o întreba re candid voltairiană, precum ,,De ce să studiem discursul ?”, am putea răspun de cu
sagacitatea lui Goffman: ,,Pur și simplu pentru că există119”.

Lingvistica interacționistă și analiza discursului interesate de interlocutori și pertinența
mesajelor în raport cu datele contextului și interesele co -agenților schi mbului discursiv introduce
o adevarată schimbare de paradigmă în domeniul științelor limbajului. În literatura lingvistică,
termenul de context a fost utilizat cu semnificații diferite: ,,pentru a desemna vecinătatea
lingvistică a unui termen sau a unui enunț, pentru a desemna un ansamblu de informații de care
dispune interlocutorul, care îi servesc acestuia pentru a interpreta discursul sau fragmentul de
discurs luat în considerare120”.

În aria discursului religios, abordarea unei predici se face narativ -exploziv (prin explicații,
istorisiri, prin mijloace ilustrative). În unele situații, constatăm o încadrare în structura clasică, a
narațiunii, na rativul manifestîndu -se în special prin parabole și pilde, prin valoarea lor
explicativă, care se întrevede la sfîrșitul acestora.De asemenea, este folosită de cele mai multe
ori vorbirea directă, modalitate de structurar e a textului ce oferă , impresia de autenticitate, de
învioarare a povestirii, apelîndu -se fie la re latarea la persoana a III -a, precu și la vorb irea directă.
Totodată, pathosul se efectuează și prin intermediul secvențelor narative121.

În discursul religios justificările sînt, de cele mai multe ori, de ordin biblic sau dogmatic, alteori
axîndu -se și asupra etimologiei unor termeni renumiți limbaju lui religios. În anumite
circumstanțe , autorii discursurilor religioase renunță la demersurile explozive, instituind dialogul
și lansînd polemica cu auditoriul, răspunzînd în funcție de nevoile acestuia. În scop argumentativ,
se formează dialoguri imaginate cu auditoriul sau cu adeversar ideatic, autorii anticipînd
eventualele obiecții, dezvoltînd dialoguri imaginate, cărora, uneori, le răsp unde sobru, întrebărilor
li se conferă răspunsuri precise , simple, dar pline de substanță. Tipurile de discurs menționate sînt
văzute de unii autori ca re flectînd concretizarea unor nevoi natural universal ,,pentru a explica”,

119Sorin Guia, Discursul Religios , Editura Universității ,,Al exandru Ioan Cuza”, Iași, 2015 , p.24 .
120 Ibidem, p.25.
121 Ibidem p.20.

64
,,pentru a informa”, ,,pentru a convinge” , nevoi ce condiționează patru tipuri de discurs:
exploziv, argumentativ, descriptiv, n arativ122.

Pentru a fi înțelese mai bine noțiunile de text, respectiv discurs, trebuie r evizuită și reîncepută
discuția purtată î n jurul fundamentalei distincției de bază langue/parole expuse de fondatorul
structuralismului, savantul genevez Ferdinand de Saussure. Așdar, numim fundamental pentru că,
o dată cu lămurirea termenilor acestei dihotomii, s -a putut contura cu precizie cî mpul de cercetare
propriu lingvisticii și, respectiv, acela al științelor limb ajului. Saussure constată că orice act de
comunicare presupune două componente: una psihică și alta psiho -fiziologică. Cea psihică se
referă la faptul că, pentru a putea vorbi, orice individ recurge la memorie pentru a extrage un
limbaj corespunzător inten țiilor de comunicare din momentul respectiv. Faza psiho -fiziologică
constă în transformarea acestei construcții mentale în mesaj, cu ajutorul informațiilor date de
centrii nervoși organelor articulatorii. Aceste două mecanisme constituie vorbirea, proces d e
comunicare individuală care se fondează pe o altă realitate supraindividuală și unitară, care este
limba.

2.5 Discursul omiletic și retorica sa

Predica reprezintă introducerea unei învățături religioase pentru ca ascultătorii să accepte acea
credință , iar o dată parte la aceasta , să fie întăriți în învățătura religioasă la care au raliat. Predica
nu este doar o învățătură, ci și un mesaj, o veste, un îndemn, o chemare la Cristos. O explicare a
unui text biblic. A unui fapt religios. O susținere public ă a unor învățături morale, a unor concepții,
doctrine religioase care vor fi cunoscute de cît mai mulți oameni. O propovedanie. O învățătură
religioasă. Predica este o recomandare cu insistență de idei, concepții, învățături religioase123.
Inițial, predic a avea înțelesul de o aducere la cunoștință publică. O vestire publică. În vorbirea și
gîndirea lui Cicero ,,predica este o vestire publică, fatală chiar crainicului. Deci a celui care o
aduce. În vorbirea și gîndirea lui Lactanțiu predica este o mărturie. O vestire a Evangheliei. Prin

122 Sorin Guia, Discursul Religios , Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2015 p.23 .
123 Dicționar religios , Ed. Garmond, București, 1994, p.228 și p.227 .

65
predică se face cunoscut public ceva. Se spune că ceva în auzul lumii. Se declară ceva. Se dezvăluie
ceva. A predica înseamnă și a vorbi elogios la adresa cuiva. A lăuda pe cineva124”.
Predica este o cuvîntare. O cuvîntare ținută de obicei de preot în biserică, avînd substanța pe text ul
biblic și cuprinzînd îndemnuri morale. Este mai mult decît atît, un conținut moralizator125.
În zilele noastre, a predica înseamnă mai cu seamă din punct de vedere religios, a anunța singurul
,,nou sub soare” . Mîntuirea. Asftel, predica î nseamnă a îndemna și a învăța. În Noul Testament
Kersyein și evanghelize thai restring înțelesul predicii la proclamarea solemnă a unui fapt: ,,Isus
este Domnul și Mîntuitorul. Dar această restricție nu sărăceș te predica în sens larg, căci ea
descoperă sursa, izvorul de la care trebuie să se alimenteze toată învățătura și tot îndemnul din
predică. Toate vin de la Cristos, și de la Învierea Sa. ,,Căci dacă Cristos n -a înviat, zadarnică este
atunci propovăduirea n oastră, zadarnică și credința noastră.” – spune Sf. Apostol Petru (I
Corinteni, 15,14). Dacă urmărim predicile Mîntuitorului nostru Isus Cristos, a Sfîntului Apostol
Petru și Paul vedem că toate oferă aceeași schemă. Aceeași orientare. Cheamă la converti re.
Cheamă la pocăință. Anunță un eveniment. ,,Pocăiți -vă!” zice Mîntuitorul (Matei 4, 17), ,,Pocăiți –
vă!”zice Sf. Ap. Petru (Fapte 2, 38).
Adevărul care a fost proiec tat astfel nu are de -a face cu o teorie ce poate fi admisă, ci el impune
ascultătorului un angajament, căci după sensul lor biblic, Cuvîntul și Adevărul au valoarea vieții.
Toată predica care nu înce pe cu o chemare la pocăință riscă să -și piardă înțelesul de bază și poate
deveni o conferință. Însă, predica poate decade mai mult , să nu fie nic i conferință. Poate deveni o
simplă vorbire. Și atunci cînd din lucruri mari facem lucruri mici, păcătuim grav. Fiindcă nu hrănim
ascultătorii cu o hrană dumnezeiască, ci cu fărmituri. să luăm aminte la noi înșine, pentru că sîntem
chemați să predicăm, nu să spunem banalități126.
Predica declanșează un impact major în mintea ș i în atitudinea ascultătorilor ș i trebuie să producă
acest impact. Cînd ascultătorii aud ceva, ceva ce n -au mai auzit, ceva nou, c eva ce -i instigă la

124 G. Guțu, Dicționar Latin -Român , Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 947 .
125 Mic dicționar enciclopedic , Editura enciclopedică română, București , 1972, p. 840.
126 Sorin Guia, Discursul Religios , Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2015 p.22 .

66
schimbarea gîndirii și a vieții lor. La schimbarea lor în totalitate. Și după aceea reacționază. Fiecare
în modul său . Dar predica nu se oprește numai la impactul cu ascultătorii. Predica schimbă gîndiri.
Schimbă vieți. Schimbă atitudini. Schimbă cursul istoriei. Cu predica Sa, M întuitorul nostru Isus
Cristos, a schimbat gîndiri. A schimbat atitudini. A schimbat vieți. A schimbat cursul istoriei. Iar
Apostolii au continuat ceea ce a început Cristos. Au vestit învățătura Sa. Dacă cineva este mare
predicator, aceasta este datorită faptului că Dumenzeu l -a adus la această slujire. I -a oferi t această
misiune. El este un slujitor al Cuvîntului, însă c el care îi dă putere și îl luminează și -l învață ce să
zică și cel ce aduce roade e Dumnezeu.
Predica nu e bazată pe dovezi s uperficial e. Nu are conținut fluctuant în timp. Nu aduce monotonie
și plictiseală în viață. Nu te poartă printr -un labirint. Nu-ți otrăvește viața. Predica e bazată pe
Scripturi. Pe evenimente care s -au petrecut și se petrec. Predica nu te împinge în întuneric ci-ți dă
viață. Îți face cunoscut ce a făcut Mîntuitorul nostru Isus Cristos pentru ti ne și te pune în situația
de a n e întreba cine sînt eu și ce fac pentru mîntuirea mea . Predica îți face viața mai plăcută. Te
scoate la lumină. Te pregătește pentru veșnicie și îndu mnezeire. Predica aduce credința și o
multiplică la nivel larg. Lămurește lucruri. Descoperă taine. Înfrumusețează viața. Face oameni.
Arată ce a făcut și ce fac e Dumnezeu pentru oameni.
Atunci cînd, predica aduce atît de mult bine, lumea înfloreșt e, oamenii devin buni, dăruiește atîtea
foloase, cum am putea să n -o băgăm în seamă? Să nu -i dăm atenție. Să nu ne interesăm de ea. Să
nu luăm aminte la mesajul ce îl transmite. Iată de ce vom urmări rolul esențial , caracteristicile ei,
conținutul ei. Î ntr-un cuvînt, tot ce ține de ea. Și vom lua în considerare și vom fi atenți la predicator.
Pentru că o predică este prezentată de predicator 127.

127 Pr. Ioan Zbârce, Predică și predicator , Editura Buna Vestire Beiuș, 2015, pp.7 -13.

67
2.5.1 Triada ethos – pathos – logos

Începînd de la Aristotel, retorica se prezintă cu trei piloni, moduri de persuadare , căi de
argumentare. Modelul tripartit al componentelor persuasiunii – ethos, pathos, logos , a rămas pînă
astăzi un reper și un instrument foarte util în analiza discursului argumentativ. Formula aristotelică
se poate transpune într -un model comunicativ cu trei dominante posibile (în funcție de focalizarea
preferențială asupra locutorului, a interlocutorului sau a conținutului de idei al textului). Cele trei
componente nu se plas ează, totuși, în același plan. Ethosul, p athosul (apelul la emoț ii) și logosul
(recursul la argumente raționale) își dispută în discurs dominația, ca mijloace de convingere
comple mentare. Persuadarea prin discurs – atît prin argumentele raționale cît și prin apelurile
emoționale – este completată de persuadarea prin ethos, prin prestigiul și calitățile atribuite
locutorului: imaginii sale preexistente sau modului în care se lasă perceput prin construcția
discursivă . Ponderea relativă a mijloacelor retorice caracteristice fiecăreia din cele trei componente
este determina tă de variabile istorice și culturale , de tipul de text, dar și de individualitatea
oratorului.
Predica este unul dintre cele mai stabile tipuri de texte prin care tradiția retoricii s -a păstrat și s -a
continuat în lumea creștină . Formula sa presupune un ele constante în raportul dintre componente
(un rol special al ethosului, o prezență acceptată a pathosului), dar și considerabile variații istorice.
Vom încerca să dovedim, în cele ce urmează, prin analiza predicilor susținute de Suveranul Pontif,
în Rom ânia, că investigarea celor trei componente și mai ales a raportului dintre ele poate conduce
la stabilirea unor caracteristici ale oratoriei religioase contemporane128.
Limbajul discursului religios are o individualitate clar marcată între varietățile diastratice și
diafazice ale unei limbi; cercetările lingvistice și antropologice i -au recunoscut specificul,
determinat de folosirea în anumite situații de comunicare diferite de cele curente (în primul rînd,
în adresarea către divinitate) și de activit atea unei funcții a limbajului necuprinse în schemele și
utilizările curente (menționată totuși de Jakobson, 1966:217, în formula ,, funcție magică sau
incanta rie”). Discursul religios presupune anumite acte de limbaj specifice (de exemplu,

128 Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică, Text și discurs religios , Editura Univeristății ,,Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2010, p. 27 .

68
binecuvîntar ea)129 și are practici discursive proprii. E (cel puțin la religiile care se bazează pe un
text sacru) un limbaj marcat de o puternică intertextualitate; în creștinism, trimiterile la textul
biblic sînt permanente, implicînd modalități specifice de citare și parafrazare130.
Unitar și stabil (cel puțin în interiorul aceleași religii și confesiuni), limbajul religios se diferențiază
în funcție de tipul de text. Sînt, desigur, diferențe mari între limbajul predicii și cel liturgic, între
limbajul rugăciunii și cel teologic etc. Discursul predicii, care permite mai multe libertăți de
exprimare, apropiindu -se de comunicarea curentă (cf. Crystal/ Davy,1969:148), este dominat de
intenția persuasivă.
La nivelul cel mai general, limbajul religios este caracterizat de o inevitabilă oscilație între solemn
și accesibil: un limbaj, care, prin natura sa, trebuie să se diferențieze de cel cotidian, păstrînd totuși
posibilitatea de a fi înțeles. Solemnitatea manifestă, de exemplu, prin recursul la o limbă străină
sacralizată sau la o variantă conservatoare, arhaizată a limbii comune – este mai puternică în textul
liturgic și mult mai slabă în cel al predicii.
În cele ce urmează, voi trata pe rînd, mai în detaliu, fiecare dintre cele trei căi ale persuadării.

2.5.2 Ethosul predicii

Ethosul , considerat de Aristotel (Retorica, II, 1: 1377b -1378a) o componentă fundamentală a
retoricii131, a fost ignorat de abordările filosofico -logice moderne, de raționalismul teoriei
argumentării. În momentul actual, se constată însă o recuperare a ethosului, cel puțin în abordările
pragmalingvistice și în analiza discursului, în legătură cu studiile m ai vechi sau mai noi asupra
marcării subiectivității în limbaj (Amossy, 1999b:11).
Se stabilește în mod curent o distincție între ethosul prediscursiv sau preexistent (ceea ce auditoriul
știe sau crede deja despre locutor) și cel discursiv, construit în d iscurs (prin stil și atitudine, prin

129 Ravenhill, 1976 descrie invocația, exorcizarea etc. în termenii teoriei actelor de limbaj; Bruder, 1988 propune o
analiz ă pragmatică a actului de binecuvîntare.
130 Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică, Text și discurs religios , Editura Univeristății ,,Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2010, p. 28 .
131 ,, Prin urmare, trebuie subliniat faptul că retorica aristoteliană consideră forța de exprimare ca forță motrice a acțiunii
sociale într -o viziune în care (1) cifra vorbitorului joacă un rol determinant; și (2) rațiunea și pasiunea fac parte din ea.
(Amossy ; 2006 :10).

69
calitatea argumentării și raportarea la public). Cele două tipuri de ethos pot fi convergente sau
divergente, în mă sura în care construcția discur sivă a unei imagini confirmă sau infirmă ceea ce
publicul știa dinainte. Imaginea pe care locutorul și -o (re)construiește pe măsură ce desfășoară
discursul are anumite dimensiuni psihologice reflectate în alegerile lingvistice: siguranță sau
nesiguranță (indicate în special de modalizatorii epistemici), politețe sau agresivita te, egocentrism
sau modestie, ordine sau dezordine, conformism sau nonconformism etc. Desigur, ca monstră de
abilitate, după cum receptorul este mai dispus să creadă în sinceritatea locutorului sau să -l privească
cu suspiciune. Amintind de Papa Francisc în momentul în care le vorbește credincioșilor cu
autoritatea rolului său în Biserică – și limite între care se poate admite subiectivitatea, e limpede
faptul că î n predică, există un ethos preexistent instituțional.
Recursul la persoana I singular este aproape obligatoriu, fiind impus de situația de comunicare
orală, și de raportul instituțional, dar măsura în care se recurge la ea variază destul de mult.
Subiectivitatea – în sensul lingvistic foarte general impus de Beneviste, 1974 – este inevitabil
prezentă prin folosirea persoanei I a pronumelor și a formulelor verbale. Dacă avem însă în vedere
o subiectivitate în sens mai larg (perspectiva subiectivă a instanței evaluatoare, psihologice, morale
și ideologice), constatăm că aceasta apare în grade varia bile, în funcție de sensul global al
enunțurilor, de rolul discursiv al secvențelor. Subiectivatea maximă132 este exprimată de eul
tematizat și de cel presupus ca sursă a evaluărilor; un grad mai redus de subiectivitate caracterizează
eul ca sursă a cunoaște rii (eul epistemic) și a actelor de comunicare și de gestionare a discursului
(eul metadiscursiv); în fine, experiența personală poate fi invocată ca simplu exemplu, ca tip de
mărturie (manifestînd un grad minim de subiectivitate). Așadar, prezența discurs ului la persoana I
singular nu implică obligatoriu un grad înalt de subiectivitate. Nu este valabilă nici condiționarea
inversă: subiectivitatea forte, marcată în discurs prin evaluative și prin modalizatori epistemici sau
deontici, poate fi mascată sau di simulată, neasociindu -se cu persoana I singular133.
,,Aceasta este ultima întîlnire din cadrul vizitei mele în România. Am venit în această țară frumoasă
și primitoare ca pelerin și frate, pentru a avea diferite întîlniri. V -am întîlnit pe voi, am întîlnit

132 Nicolae, Alexandru în Egocentrism discursiv , propune pentru gradele ridicate de subiectivitate, formula
,,egocentrism -discursiv ”.
133 Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică, Text și discurs religios , Editura Univeristății ,,Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2010, p. 29.

70
atîția oameni, pentru a face o punte între inima mea și inima voastră. Și acum mă întorc acasă, mă
întorc îmbogățit, luînd cu mine locuri și momente, dar mai ales fețele voastre. Fețele voastre vor
da culoare amintirilor mele și vor fi prezente în rugăciun ea mea. Vă mulțumesc și vă duc cu mine.
Iar acum vă binecuvîntez, dar mai întîi vă cer o mare favoare: să vă rugați pentru mine!
Mulțumesc!” Construit ca exemplu de smerenie și modestie, dovedind, implicit abilitate și politețe,
citatul de mai sus, ilustre ază hiperbola umilirii, cu o insistență care poate trezi suspiciuni; ethosul
pendulează între minimizarea sinelui și afirmarea sa (oratorul se consideră cel mai mic).

În textele contemporane, prezența referirilor la sine și a persoanei I variază, dar se plasează în
genere în limite mult mai reduse. Cel mai des se întîlnesc formele de subiectivitate scăzută: eul
epistemic ( cred) și cel metadiscursiv și de gestionare ( voi încheia, am spus -o, socotesc, repet , să
vă spun o istorioară, v -am spus această întîm plare, în închiere am să vă spun un lucru etc.)
Specifică predicii pare a fi folosirea de formule modalizatoare și metadiscursive complexe, marcate
de o precauție ceremonioasă: și aici aș vrea să stăruiesc puțin, aș îndrăzni a spune etc.
Sînt și cîteva exemple de tematizare a eului: autodefinirea ethosului funcționează ca prefață
pragmatică (a) sau ca exemplu, asociat cu o hiperbolă a umilinței (b): (a) ,,Cu bucurie și
recunoscător lui Dumnezeu, mă aflu astăzi aici, împreună cu voi, dragi frați și surori , în acest
îndrăgit sanctuar marian, bogat în istorie și credință, unde, ca fii, venim s -o întâlnim pe Mama
noastră și să ne recunoaștem ca frați. (b) Venim la picioarele Mamei, fără prea multe cuvinte, să
ne lăsăm priviți de ea și pentru ca ea, cu privire a ei, să ne conducă la Acela care este „Calea,
Adevărul și Viața”134.
Ethosul discursiv: ,,A peregrina înseamnă a ne simți chemați și îndemnați să mergem împreună ,
cerând de la Domnul harul de a transforma vechile și actualele resentimente și neîncrederea în
noi oportunități de comuniune, înseamnă a ne desprinde din siguranța și confortul în care trăim
în căutarea unui pământ nou, pe care Domnul vrea să ni -l dăruiască. A peregrina este angajarea
de a lupta pentru ca aceia care au rămas în urmă ieri să devină protagoniștii de mâine, și pentru
ca protagoniștii de astăzi să nu fie lăsați în urmă mâine. Pentru a face aceasta, frați și surori, este
nevoie de o muncă de artizan, de a țese împreună viitorul. Iată de ce suntem aici pentru a spune
împreună: Mamă, învaț ă-ne să construim împreună viitorul!

134 Fragment din Predica Sfî ntului Părint e Papa Francisc la Liturghia celebrată la Sanctuarul din Șumuleu Ciuc .

71
Faptul de a fi pelerin la acest sanctuar ne determină să ne îndreptăm privirea spre Maria și spre
misterul alegerii lui Dumnezeu. Ea, o fată din Nazaret, o mică localitate din Galileea, la periferia
Imperiului roman, pr ecum și la periferia Israelului, prin „da” -ul ei, a avut puterea să înceapă
revoluția gingășiei (cf. ibid., 88)135”.
Mărcile de persoana I singular, asociate prototipic subietivității, sînt evitate prin mai multe
procedee: (a) Se recurge frecvent la persoan a I plural, în ipostaza pur convențională de plural
auctorial, cu verbe de declarație: ,, Să ne angajăm să mergem împreună, cu demnitate: demnitatea
familiei, demnitatea de a ne cîștiga pîinea cea de toate zilele – asta, da, te face să mergi înainte –
și demnitatea rugăciunii. Mereu privind înainte136”, sau la pluralul persuasiv de asociere la
procesul de cunoaștere, cu verbe cognitive: ,, Este dificil să mergem împreună, nu -i așa? Este un
dar pe care trebuie să -l cerem, o lucrare artizanală pe care sînte m chemați să o săvîrșim și un dar
frumos, totodată, pe care trebuie să -l transmitem. Dar de unde să începem?137”.
(b) Mascarea subiectivității se produce și prin referirile vorbitorului la sine prin intermediul
persoanei a III -a: ,, Biserica catolică vrea să se păstreze în această matcă, vrea să contribuie la
dezvoltarea societății, să fie un semn de armonie, speranță și unitate și să se pună în slujba
demnității umane și a binelui comun. Are intenția de a colabora cu autoritățile și cu celelalte
Biserici, cu toți bărbații și femeile de bunăvoință, pentru a merge împreună și pentru a -și oferi
talanții în slujba întregii comunități138.
În predicile Sfîntului Părinte Papa Francisc, semnele subiectivității sînt destul de puține, ethosul
discursiv avînd trăsături austere și impersonale, preferînd asocierea destinatarilor (credincioșilor)
prin persoana I plural. În orice predică, ethosul preexistent este înzestrat cu autoritate instituțională.
Cel construit în discurs este în mod tipic – chiar la personalitățile bi sericești cele mai cunoscute –
unul discret, implicit, restrîns. Ethosul interferează cu pathosul, în măsura în care imaginea
locutorului acționează emoțional (trezind simpatie, încredere etc.)139.

135 Fragment din Predica Sfî ntului Părinte Papa Francisc la Liturghia celebrată la Sanctuarul din Șumuleu Ciuc .
136 Fragment din Discursul Suveranului Pontif la întîlnirea cu comunitatea de romi din Blaj .
137 Fragment din Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc la întîlnirea mariană cu tineretul și cu familiile din Iași .
138 Fragment din Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc de la întîlnirea cu autoritățile, cu societatea civilă și cu
corpul diplomatic .
139 Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică, Text și discurs religios , Editura Univeristății ,,Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2010, p. 31 .

72

2.5.3 Pathosul: emoții exprimate și reprezentate

Pathos ul, considerat esențial de retorica Antichității (Aristotel îi consacră cartea a II -a a Retoricii),
dar privit cu suspiciune din perspectiva logico -filosofică, este redescoperit astăzi, într -un moment
de reevaluare a componentei emoționale a procesului cog nitiv. Apelul la emoții este considerat de
Walton Amossy, (Walton Amossy 1992) un tip de argument legitim în anumite condiții; Paltin
(1998, 1991b, 2004) și Amossy, (Walton Amossy, 2006:179 -199) analizează rolul emoțiilor în
comunicare, încercînd o inventa riere a mijloacelor lingvistice de construcție emoțională. Emoțiilor
li se recunoaște în genere eficiența (pentru că sînt un mijloc de a provoca nu doar schimbarea
opiniei, ci chiar acțiunea ), dar tocmai de aceea sînt acuzate de manipulare. Judecății negat ive
asupra apelului la emoții (care ar introduce în discurs iraționalul, prin paralogisme) i se contrapune
modelul unei argumentări prin emoții: acestea pot primi justificări sau pot deveni dovezi. Dacă prin
tradiție emoțiile erau asociate cu arta elocințe i (figurile retorice), astăzi legătura nu mai este atît de
simplă: figurile (metafora, de exemplu) sînt considerate mijloace cognitive, iar emoțiile pot fi
trezite de utilizarea unui anumit lexic sau de evocarea unor scenarii, sînt inerente în evocarea
(reafirmarea, discutarea) valorilor140.
Construcția discursivă a emoțiilor utilizează o serie de mijoace lingvistice:
a) indici paraligvistici (gesturi, intonație, ton);
b) indici lingivstici – exclamație, interjecție, repetiție (mărci ale afectivității în limbaj);
c) scenarii prototipic emoționale;
d) lexic evaluativ, cu conotații afective;
e) lexic specializat al emoțiilor și al afectelor: jale, durere, amar, groază, veselie etc.
Elementele din seriile de mai sus sînt grupate pe o scală a explicării și a lexicalizării car e nu
coincide cu o ierarhie a intensității sau a accesului empatic. Marcarea emoției prin intonație poate
fi mai puternică și mai eficientă decît lexical izarea. Lexicul emoțional suferă un proces de uzură,
se convenționalizează, intrînd în mod prototipic în alcătuirea unor formule de politețe ( îmi pare
bine, îmi pare rău, mă bucur ) a căror valoare emoțională este foarte redusă. În schimb, unele

140 Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică, Text și discurs religios , Editura Univeristății ,,Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2010, p. 33.

73
elemente cuprinse în scenarii prototipice (lacrimi de despărțire, de regăsire ) au o puternică
încărcătură emoțională. Enunțul emoțional (realizînd un act de limbaj expresiv) poate conține sau
nu verbe performative. Emoțiile pot fi exprimate (atribuite locutorului) sau descrise (reprezentate,
atribuite unor agenți diferiți); spre deosebire de enunțurile cognitive, în care accesul de la un
univers de cunoaștere la altul trebuie clar marcat, enunțurile emoționale sînt mai permeabile și mai
ambigue, pentru că nararea unei emoții presupune de obicei em patia, participarea.
Rolul emoției în retorica bisericească a fost în genere acceptat, în decursul secolelor141. Statutul
special al discursului religios a putut însă conduce și la ideea renunțării la mijloacelor emoționale;
în manualul său din 1852 ( Ritor ică pentru tinerimea studioasă ), Dimitrie Gusti arată că elocvența
sacră, deși ,,vorbește oaminilor pentru a le îmblînzi și -mbunătăți pasiunile lor”, are o autoritate
divină, deci nu are nevoie să emoționeze: ,,Și fiindcă ea vorbește în numele lui Dumenzeu , de aceea
comandă cu autoritate pasiunilor și ajunge de a subjuga, sau nu, limbagiul său tot are aceeași
măreție și superioritate ce nu se află în discursurile inspirate din ideile omenești”142.
În predici le Papei Francisc este întîlnit frecvent apelul la sec vențe narative, folosite ca veh icul al
emoției; scenariile evocate provin din textul biblic, din hagiografie, dar și din experiența cotidiană.
E suficientă în genere prezentarea unor reacții, a unor gesturi prin care se manifestă în mod tipic
emoția; în descrieri hiperbolice, minimale, de simplu indiciu al interiorițății. ,,Termin, mai rămîne
un paragraf, dar nu vreau să neglijez să spun o experiență pe care am avut -o în timp ce intram în
piață. Era o bătrînă, destul de bătrînă, bunic ă. În brațe avea nepotul de două luni mai mult sau
mai puțin, nu mai mult. Cînd am trecut mi l -a arătat. Zîmbea, și zîmbea cu un zîmbet de
complicitate, ca și cum mi -ar spune: ,,Uite, acum eu pot să visez!”. Pe moment, m -am emoționat
și n-am avut curajul s ă merg și s -o aduc aici în față. De aceea povestesc asta. Bunicii visează cînd
nepoții merg înainte, iar nepoții au curaj cînd iau rădăcinile de la bunici”143.

141 Trecerea î n revistă a tradiției omiletice, în Gordon, 2001. Rolul emoțiilor în elocvența sacră era recunoscut în
Renaștere: ,,Retorica sacră presupune o audiență cel puțin nominală creștină și, prin urmare, mai puțin necesită să
fie convingătoare din punct de vedere intelectual decî t să fie mutată să îmbrățișeze ceea ce deja crede cu adevărat”.
(Shuger, 2004: 120).
142 Dimitrie Gusti, Ritorică pentru țărănimea studioasă, ed. M. Frînculescu, Editura științifică și enciclopedică,
București, 1984, p.332.
143 Fragment din Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc la întîlnirea mariană cu tineretul și cu familiile de la Iași.

74
Lexicul evaluativ presupune o perspectivă subiectivă, dar nu e obligatoriu să aibă componentă
emoț ională. Lexicul emoțional sau afectiv apare mai ales în enunțuri injonctive și desemnînd
sentimente colective atribuite grupului sau impersonalizate. O bună parte din lexicul emoțional
este convenționalizat, ca în formulele de adresare; acestea sînt semn ificative, dar nu constituie
neapărat indicii afective: ,, Dragi frați și surori” . Alți termeni – însoțiți de adjective clasificatoare,
restrictive – trimit mai curînd la concepte teologice decît la descrieri emoționale (bucurie
duhovnicească, veșnică vese lie, iubire creștină). Rară este folosirra termenilor generici ai emoției,
într-un tip de enunț pe care l -am putea numi meta -emoțional : ,,ne este propusă spre a fi abordată
cu emoție însăși teribila și tainica (…) problemă a nemuririi omului”.
Așa cum se poate vedea din exemplele de mai sus, în predicile actuale par să domine emoțiile
pozitive144.

2.5.4 Logosul dominant

În predici, prezența elementelor de logos (raționamente, dovezi, explicații, analogii, disocieri,
definiții etc.) este în mod clar puternică și constantă. Logosul este reprezentat de foarte numeroasele
explicații filologice din predicile actuale, de informațiile istorice și de multe argumente de
autoritate (relevante și justificate în interiorul tipului de discurs religios).
Mărcile l ingvistice ale argumentelor raționale sînt conectorii concluzivi, adversativi, concesivi, de
explicație și de reformulare (în realitate, adică, practic), de exemplificare (ca probă), adaos (mai
mult decît atît) etc. Sferei logice îi aparțin enunțurile cogn itive, referirile la procesul de cunoaștere,
explicațiile, exemplele și raționamentele.
Părțile cele mai lungi ale predicilor actuale sînt consacrate explicațiilor și raționamentelor,
dovedind preferința pentru un model didactic – informativ.

144 În vech ile predici, emoțiile negative erau mult mai prezente: ,,pre sine să vor vedea într -un atîta amar și durere și
usturime netrecută și vor plînge cu amar. Atunce -ș vor blăstăma păcătoșii, dziua în ceaia ce -au născut și viiața ce -au
viețuit. Atunci groaza lo r va plînge și ceriul și păcătoșii și să vor duce ca nește vinovați spre perire goli și amărîți, uciși
și usturați de îngeri cumpliți și nemilostivi în munca de veaci” (Varlaam, Carte românească de învățătură , în Opere,
Editura Hyperion, Chișinău, 1991, p .38).

75
2.5.5 R aportul dintre ethos – logos – pathos

Complementaritatea și interferența componentelor retorice pot fi observate cel mai bine în analiza
unui text particular. Papa Francisc folosește pathosul în predicile sale, anticipînd reacții emoțională
a credincioși lor: ,,Era o bătrînă, destul de bătrînă, bunică. În brațe avea nepotul de două luni mai
mult sau mai puțin, nu mai mult. Cînd am trecut mi l -a arătat. Zîmbea, și zîmbea cu un zîmbet de
complicitate, ca și cum mi -ar spune: „Uite, acum eu pot să visez!”. Pe moment, m -am emoționat
și n-am avut curajul să merg și s -o aduc aici în față. Pentru aceasta povestesc asta145”, cît și
anticipînd reacții emoționale: „Învățătorule, cine a păcătuit de s -a născut orb, el sau părinții
lui?146”.
Logosul este folosit în această predică printr -un raționament considerat corect, dar insuficient.
Analogiile științifice întăresc componenta rațională a discursului, dar de pe o poziție de
subordonare argumentativă; rolul lor este tocmai acela de a nega pa radigmele comune ale unei
gîndiri științifice banalizate și de a face acceptabile paradoxurile credinței. Modul de combinare a
pathosului cu logosul creează în predicile Papei Francisc un ethos specific: imaginea unui locutor
simplu, care se consideră frat e cu credincioșii, modest, o altă imagine a Bisericii Catolice, deschis
către modernitate. E o imagine a inteligenței vii, care se suprapune pasiunii, recunoscînd cu
entuziasm care sînt limitele cunoașterii.

Mijloacele de realizare a componentelor persuasiunii sînt complexe și cuantificarea lor
comparativă, aproape imposibilă; a rezultat totuși că predicile ținute de către Papa Francisc,
utilizează îmbinări (specifice discursului religios) între logos și pathos: pathosul este în unele cazuri
convenț ionalizat. Nici ethosul discursiv nu este o prezență foarte marcată, ethosul prealabil,
prestigiul unor personalități bisericești contribuie mai mult la convingerea și chiar emoționarea
publicului.

145 Fragment din Discursul Sfîntului Părinte Papa Francisc la întîlnirea mariană cu tineretul și cu familiile de la Iași.
146 Fragment din predica Sfîntului Părinte Papa Francisc la Liturghia pentru beatificarea celor șapte Episcopi greco –
catolici români martiri.

76

CAPITOLUL AL III -LEA – STUDIU DE CAZ: DISCURSUL
PAPEI FRANCISC ÎN PIAȚA PALATULUI LA IAȘI

77
Predica, din punct de vedere pragmatic, este un discurs argumentativ care își propune modificarea
sau consolidarea opiniilor, atitudinilor, comportamentelor receptorilor. În funcție de forța
argumentativă, activitatea discursivă a emițătorului are ca rezul tat reconfigurarea universului
epistemic al receptorului. Mărcile forței ilocuționare sînt verbale, dar și nonverbale. Participarea la
rit în spațiul sacru presupune o reuniune și o identificare a tuturor credincioșilor, o regăsire a sinelui
cu idealurile despre sine.

Discursul pe care îl voi supune analizei este cel al Sfîntului Părinte Papa Francisc la întîlnirea
mariană cu tineretul și cu familiile care a avut loc în Piața din fața Palatului Culturii, la Iași, sîmbătă,
1 iunie 2019. Acolo 140.000 de credincioși au v enit să -l întîlnească și să -i asculte predica
Suveranului Pontif.
Discursul începe cu salutul Papei în limba română, ,,Bună seara ” și continuă cu o formulă caldă
de adresare în limba italiană: ,,Dragi frați și surori, bună seara!”, semn de apropiere dint re orator
și credincioșii prezenți, iar modul în care este rostită, ,,influențează asupra stării
credincioșilor147”. Această formulă de adresare apare doar la începutul discursului. Deschide
predica cu starea de mulțumire pe care le -o împărtășește credincioș ilor: ,,Aici, împreună cu voi,
se simte căldura de a fi în familie, înconjurați de cei mici și de cei mari. Este ușor, văzîndu -vă și
auzindu -vă, să te simți acasă. Papa se simte acasă între voi. Vă mulțumesc pentru călduroasa
voastră primire și pentru mărt uriile pe care mi le -ați dăruit148”. Iar în discursul la întîlnirea cu
familiile din Irlanda, Suveranul Pontif începe prin a mulțumi credincioșilor ,,Vă mulțumesc
pentru salutul vostru călduros de bun venit. Este frumos să fim aici! Este frumos să celebrăm,
pentru că ne face mai umani și mai creștini. Ne ajută și să împărtășim bucuria de a ști că Isus ne
iubește, ne însoțește în călătoria vieții și în fiecare zi ne atrage mai aproape de El149”. Se poate
observa, că deși tema familiei este tratată diferit în fun cție de problemele cu care se confruntă
ambele țări, începutul este asemănător.

147 Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică, Text și Discurs Religios , ,,Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2010, p. 229.
148 Fragment din Discursul Papei Fran cisc în Piața Palatului la Iași.
149 Fragment din Discursul Sfîntului Părinte Papa Francisc la Sărbătoarea Familiilor de la Întîlnirea Mondială a
Familiilor (Dublin, Irlanda).

78
Statutul Papei Francisc, întreaga sa imagine asociată unui anumit rol se volatilizează și el devine
sfătuitorul, prietenul credincioșilor, o voce. Relația dintre emițător și receptor se bazează pe indici
paraverbali, care caracterizează vocea celui care ne vorbește și, în general, modul său de a rosti
discursul.
Paraverbalul poate amplifica mesajul verbal, indiferent de modul de transmitere, în Piața Palatului,
la radio sau TV . Paraverbalul poate amplifica mesajul verbal, dar îl poate și modifica, chiar
sugerînd conotații contrare denotației cuvintelor rostite. O voce sigură care transmite un mesaj
verbal va avea o forță ilocuționară mult crescută. Cele două coduri verbal și pa raverbal se supraun
la fiecare nivel: sintactic, semnatic și pragmatic.

Din punct de vedere semantic paraverbalul contribuie la segmentarea lanțului de cuvinte rostite,
prin pauze și ton ascendent sau descendent, cuvinte -cheie accentuate, susținînd astfe l procesul de
decodare. Suprapunerea conturului intonativ peste sintaxa frazei are un important rol în generarea
sensului și face parte din competența comunicativă a unei persoane. Fiecare limbă are propriile
reguli de pronunție, accentuare a cuvintelor, i ntonație și cunoașterea lor face posibilă o comunicare
eficace într -o situație culturală specifică. În cazul Papei Francisc, limba pe care o folosește la
rostirea discursului este italiana, fiind limba maternă, după originile pe care le are, și este născut și
crescut în Argentina, fiind vorbitor de limba spaniolă.

Cercetările neurolgice și psihologice au pus în evidență modul în care neuronii reacționează la
variațiile temporale ale stimulilor auditivi. Modificările tonului vocii mențin atenția ascultător ului.
Mai mult, paralel cu recepționarea auditivă a mesajului verbal întregul corp al receptorului
,,dansează” după ritmul emițătorului. S -a constatat că receptorul interiorizează mesajul sonor
ascultat, coardele sale vocale executînd aceleași mișcări c u ale emițătorului, dar de amplitutine mai
mică150. Procesul este numit sincronie interacțională. Ritmul de codare a mesajului se impune
receptorului în procesul de decodare. Pauza are rol de fixare a informațiilor, dar și de menținere a
interesului pentru ce urmează să fie spus. Iar în acest caz Sfîntul Părinte o folosește cu multă
măiestrie pe parcursul discursului, astfel încît are atît rol sintactic cît și semantic și pragmatic.
Funcția pragmatică a semnelor paraverbale pune în evidență identitatea emiț ătorului. Putem

150 Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică, Text și Discurs Religios , ,,Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2010, p. 239.

79
diferenția, în cadrul funcției pragmatice, funcția expresivă, care reflectă starea emoțională a
emițătorului, funcția activă – reprezentată prin feedback -ul primit de la receptori, și funcția
dialogică este legată de relația care se stabil ește între polii comunicării.
După modelul lui Roman Jakobson, observăm că funcțiile limbajului sînt prezente, ele
reprezentînd elemente cheie în discurs.

Funcția emotivă face referire direct la emițător evidențiind starea lui de spirit, prezentă și a ctivă
concret în cadrul actului de vorbire prin modificări la nivelul trăsăturilor suprasegmentale (accent,
durată, intonație). Ea se se realizează la nivelul emotiv al limbajului prin interjecții, exclamații,
prin lungirea emfatică a sunetelor. Este sem nificativ că intonația are un rol deosebit de important
în exprimarea poziției Emițătorului. Un exemplu în acest sens în discursul supus analizei este: ,, Era
o bătrînă, destul de bătrînă, bunică. În brațe avea nepotul de două luni mai mult sau mai puțin, n u
mai mult. Cînd am trecut mi l -a arătat. Zîmbea, și zîmbea cu un zîmbet de complicitate, ca și cum
mi-ar spune: „Uite, acum eu pot să visez!”. Pe moment, m -am emoționat și n -am avut curajul să
merg și s -o aduc aici în față. Pentru aceasta povestesc asta. Bunicii visează când nepoții merg
înainte, iar nepoții au curaj cînd iau rădăcinile de la bunici151”.

Funcția conativă este orientată către destinatar. Primul contact comuncaționl dintre predicator și
auditoriu. Funcția conativă se concentrează pe strategia lingvistică a contactării receptorului, bazată
pe mărci ale vocativului (la substantive, pronume, numerale și adjective) și imperativului (mod
verbal personal), de propoziții imperative, exclamative, afirmative și negative. Construcția
mesajului este la m odul imperativ prin excelență.Un exemplu în acest sens: ,, Aici, împreună cu voi,
se simte căldura de a fi în familie, înconjurați de cei mici și de cei mari. Este ușor, văzîndu -vă și
auzindu -vă, să te simți acasă. Papa se simte acasă între voi. Vă mulțumes c pentru călduroasa
voastră primire și pentru mărturiile pe care mi le -ați dăruit152”.

Roman Jakobson numește funcția fatică de intrare în contact, de stabilire a unei relații. Prin
extensie, vom vorbi despre comunicare fatică ori de cîte ori subiectul vre a să verifice tipul de
relație, indiferent de conținutul mesajului. În această accepțiune a termenului, exemplele sînt

151 Fragment din Discursul Papei Francisc în Piața Palatului la Iași .
152 Ibidem .

80
nenumărate. Funcția fatică este cea care confirmă sau recunoaște viabilitatea contactului
comunicativ. Elemente fatice ale unei interacțiuni pot fi indiciile paraverbale, ,,o serie întreagă de
gesturi și micromesaje menite să încadreze și să susțină mesajul principal al vocii.”. În predică la
nivel verbal, funcția fatică este recogniscibilă în acele elemente de dinamică a oralități i prin
intermediul cărora oratorul verifică atenția și buna funcționare a contactului cu ascultătorii. De
exemplu: ,, Noi sîntem responsabili! Este rîndul nostru! ; Este dificil să mergem împreună, nu -i așa?
Dar de unde să începem?153”.

Discursul religios p e care l -am selectat ca obiect al analizei se remarcă prin utilizarea cu multă
iscusință a funcției expresive și dialogice, a indicilor paraverbali dublați de o structurare
argumentativă performantă.
Acultînd cu maximum de atenție discursul Sfîntului Pări nte Papa Francisc la întîlnirea mariană cu
tinerii și familiile de la Iași, pentru a -l analiza din punct de vedere verbal, paraverbal și nonverbal,
observăm că discursurile Papei sînt diferite de fiecare dată. De cele mai multe ori, cînd vorbește pe
o anum ită temă, păstrează pe tot parcursul discursului elemente, cuvinte -cheie care să te țină
conectat la ceea ce rostește. În acest discurs cuvintele -cheie pe care le folosește sînt: Dumnezeu
(de 13 ori), familie (de 6 ori), tineri ( de 10 ori) și iubire (de 1 3 ori), acestea fiind izotopii de
suprafață care nu reflectă cu adevărat tema discursului. În acest sens, există izotopiile de adîncime
care reprezintă cîmpul lexical al unui cuvînt, în cazul nostru ,,familia” (bunici, părinți, copii, fii,
fiice etc.), conturîndu -se în acest mod , principala temă a acestui discurs , și anume – familia .

Din punct de vedere al paraverbalului, Sanctitatea Sa, își alege o strategie care să -i avantajeze
vocea. Vocea care odinioară răsuna în biserică sau în prelegerile susținute , puternică, viguroasă și
hotărîtă, acum îi trădează vîrsta înaintată. Are nevoie de mai multe pauze, frazele sînt mai scurte,
amplitudinea undelor emise este mai mică, vocea din plămîni s -a mutat în gît și uneori în cap. Din
punct de vedere energetic, Pap a Francisc încearcă să -și păstreze tonul și hotărîrea, încrederea în
cele rostite și ceea ce transmite energetic receptorilor (credincioșilor). Conținutul predicii se
structurează în mai multe secvențe aflate în diverse raporturi de subordonare și coordon are.
Strategia argumentativă este intertextuală și se realizează în interiorul aceluiași domeniu
(intrareferențial -biblic). Trimiterea la pilda ,,Așa cum spune Ioel, cînd tinerii și bătrânii se întîlnesc,

153 Fragment din Discursul Papei Francisc în Piața Palatului la Iași .

81
bunicilor nu le mai este teamă să viseze (cf. Il 3,1). Iar visul vostru a fost acesta: „Visăm ca ei să –
și poată construi viitorul, fără să uite de unde au plecat. Visăm ca tot poporul nostru să nu uite de
rădăcinile sale154”. O referire la bunici, apare și în discursul din Irlanda, acolo unde Sfîntul Părinte
spunea că ,, o societate care nu -i valorizează pe bunici este o societate fără viitor. O Biserică ce
nu are la inimă alianța dintre generații va ajunge să fie lipsită de ceea ce contează cu adevărat,
iubirea. Bunicii noștri ne învață semnificația iubirii conjugale și a iubirii de părinți. Ei înșiși au
crescut într -o familie și au experimentat afectul de fii și fiice, de frați și surori”.
Pe parcurs sînt folosite și citate cu rol de consolidare argumentativă, dar și de trimitere temporală:
,,aici”, ,,astăzi”, ,,în viitor ”, timpul este ciclic.
Organizarea citării este retrospectivă, citatul este inserat după suita de argumente: ,,Monseniorul
Petru, ca un bun și mîndru tată de familie, prezentîndu -vă, v -a îmbrățișat pe toți cu cuvintele sale,
și ai co nfirmat -o tu, Eduard, cînd ne spuneai că această întîlnire nu vrea să fie doar pentru tineri,
sau doar pentru adulți, sau pentru alții, dar ați dorit ca „în această seară să fie împreună cu noi
părinții noștri și bunicii noștri”. Așa cum în discursul din C apitala Moldovei au fost răspunsuri ale
unor mărturii venite din partea credincioșilor, asemănător a fost și în cel din Irlanda, citez :
,,Tocmai am ascultat mărturiile lui Felicité, Isaac și Ghislain, care vin din Burkina Faso. Ne-au
relatat o istorie emoționantă de iertare în familie. Poetul spunea că „a greși e omenește, a ierta
este dumnezeiește”. Și este adevărat: iertarea este un dar special al lui Dumnezeu care vindecă
rănile noastre și ne apropie de ceilalți și de El155”.

Pe parcursul citării vocea se schimbă, devine rugătoare. Pauzele au rol de fixare a conținutului prin
segmentarea lanțului de cuvinte dînd astfel posibilitatea receptorului să decodeze rapid mesajul.
Din punct de vedere semantic, pauzele amplifică semnele verbale. Însă, citatul are și rolul de a
orienta ascultătorul spre o nouă secvență. ,,Astăzi, pe aceste meleaguri, este ziua copilului. Să -i
salutăm cu aplauze puternice! Aș vrea ca primul lucru pe care -l facem să fie acela de a ne ruga
pentru ei: să -i cerem Preacuratei să -i protejeze cu mantia sa. Isus i -a pus în mijlocul apostolilor
săi; și noi vrem să -i punem în mijloc și să reafirmăm angajarea noastră de a -i iubi cu aceeași

154 Fragment din Discursul Papei Francisc în Piața Palatului la Iași .
155 Fragment din Discursul Sfîntului Părinte Papa Francisc la Sărbătoarea Familiilor de la Întîlnirea Mondială a
Familiilor (Dublin, Irlanda).

82
iubire cu care i -a iubit Domnul, angajîndu -ne să le dăruim dreptul la viitor. Aceasta este o
moștenire frumoasă: să le dăm copiilor dreptul la viitor156”.

În predicile sale Papa Francisc știe să surprindă. De multe ori destinatarii mesajului rămîn cu gura
căscată. Deoarece dacă o predică nu surprinde, nu ajută la noutatea Evangheliei. De aceea predica
sa este frumoasă, întotdeauna nouă, nu impune ci seduce, este impor tantă pentru cel care ascultă.
Apoi știe să creeze emoții: mai întîi inima și apoi, poate, mintea. Cuvîntul vrea să convingă.
Imaginea să seducă. De cele mai multe ori predica sa are trei puncte sau spune un singur lucru,
scurt, sobru, esențial găsind legă tura între ceea ce ne oferă cartea vieții și cartea Bibliei, coboară în
mijlocul problemelor oamenilor, simțindu -le ca fiind proprii și căutînd răspunsurile.
Este mereu original. Surprinderea cere noutatea propunerii, ceva la care nu se aștepta. A fi mereu
original cere geniu, inventivitate, creativitate. Surprinderea se opune repetiției, mereu la fel, mă
așteptam. A fi mereu original se opune banalității, obișnuitului, mediocrului.
O mare importanță o au „cuvintele non verbale” . Însuși edificiul Bisericii este un cuvînt văzut, așa
cum se văd riturile, hainele liturgice, imaginile, florile.

Vorbirea vizuală este mai penetrantă și plăcută decît cea monocromă și incoloră. Cine -l ascultă
poate să vadă ceea ce aude. Cicero spunea: Summa laus eloquentiae est amp lificare rem ornando .
(Cea mai mare laudă a elocinței este să amplifice un lucru înfrumusețîndu -l).
La predică Papa Francisc utilizează adesea un limbaj iconic (bătrîna din mulțime; ilustrația cu
Francisc de Assisi), ca și Isus, care vorbea prin imagini: p îine, lumină, poartă, păstor, cale, viță de
vie. Scopul Papei în predicile sale este acela de a avea o conversație cu ascultătorii. Dar e foarte
îndoielnic că ar putea purta una dacă nasul îi este îngropat într -un vraf de hîrtii. Așa că de multe
ori vorbeș te spontan, adică nu citește sau recită un discurs scris sau memorat, ci este liber, chiar și
în gesturi, pentru că ceea ce este important trebuie să devină interesant!
Pe lângă CE spune și CUI îi spune e foarte important CUM o spune. Nu numai cu urechile; se
aude și cu ochii! Prima imagine care rămîne imprimată este persoana însăși care ne stă în față.
Papa Francisc este el însuși atunci cînd predică. Cînd îi copiem pe alții, de cele mai multe ori
le copiem defectele și nu calitățile.

156 Fragment din Discursul Papei Francisc în Piața Palatului la Iași .

83
Mimica feței, gestur ile, modul de a merge, direcția privirii, postura, gesturile non –
convenționale, mișcările trupului sunt elemente nonverbale care întăresc ceea ce spune. Trupul său
arată în ce crede, chiar cînd nu vorbește. La el limbajul fonic nu contrazice limbajul trupe sc.
Gesturile mîinilor, îndeosebi, sînt un limbaj de mare eficacitate. ,,Gramatica” lor este foarte bine
înțeleasă de toți. Gestul de a puncta în sus cu degetul, reprezintă un fel de gest de smerenie (de
închinare) față de cel care inspiră cuvintele – Dume nzeu. Și deoarece se comunică și cu ochii, și
atunci cînd îi ține închiși îți dai seama de trăirile sale interioare.

Predica ajunge să fie ca un dialog între cei doi poli ai comunicării, Papa Francisc și credincioși. Pe
parcursul întregului discurs emițătorul se raportează în permanență la Dumnezeu și la misiunea
tinerilor: ,,Două caracteristici care ne amintesc de pote nțialul pe care îl aveți și de marea misiune
pe care o puteți desfășura: să deschideți drumuri pentru a merge împreună și pentru a duce mai
departe acel vis care este profeția: fără iubire și fără Dumnezeu niciun om nu poate trăi pe pămînt.
De aici, astăzi , pot să mai pornească noi drumuri de viitor spre Europa și spre multe atâtea alte
locuri din lume. Tinerilor, voi sînteți pelerini ai secolului al XXI -lea, capabili de o nouă imaginare
a legăturilor care ne unesc157”.

De fapt, Sfîntul Părinte, a construit un univers de discurs comun, bazat pe reprezentările pe care le
are despre receptori și despre situația discursivă. Schematizarea argumentativă ia în calcul atît
preconstructul cultural, limba, cunoștiințele comune, adevărurile biblice, precum și din alte
domenii, contexul social, despre valorile pe care le avem, în acest sens face referire la poetul român
Mihai Eminescu: ,,Eminescu era unul mare, a crescut, se simțea matur, dar nu singur: se simțea
fratern, și pentru aceasta vrea ca România, ca toți români i să fie fraterni „ca a nopții stele”. Noi
aparținem unii altora, iar fericirea personală se realizează făcîndu -i fericiți pe ceilalți. Toate
celelalte sînt povești )158”, cît și preconstructul situațional (comunicare orală, monolog, expunere)
și în funcție de ele se conturează înlănțuirea argumentelor. Deși predica este un monolog, totuși, în
funcție de structurarea sa, că poate deveni o polifonie.

157 Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică, Text și Discurs Religios , ,,Editura Universi tății ,,Alexandr u Ioan
Cuza”, Iași, 2010, p. 278.
158 Fragment din Discursul Papei Francisc în Piața Palatului la Iași .

84
Într-o secvență din dis curs face trimitere la vocația fiecărui om pe Pămînt, la importanța familiei
în viața noastră, la credință și la iubire.
,,Domnul ne dăruiește tuturor o vocație care este o provocare, pentru a ne face să descoperim
talentele și capacitățile cu care sîntem înzestrați și pentru ca să le punem în slujba celorlalți. Ne
cere să ne folosim de libertatea noastră ca o libertate de ale gere, să spunem „da” unui plan de
iubire, unui chip, unei priviri. Aceasta este o libertate mult mai mare decît aceea de a putea să
consumăm și să cumpărăm lucruri. O vocație care ne pune în mișcare, ne face să distrugem
tranșeele și să deschidem drumuri c are să ne amintească acea apartenență de fii și de frați159”.

Pauzele dau posibilitatea receptorilor să decodeze mesajul, dar permit și alte asociații interpretative.
Rostirea discursului operează centripet, iar pauzele centrifug.
Întrebarea ,,De ce are un rol fatic dar și dialogic? ”. Familia în creștinism reprezintă uniunea sfîntă
dintre Isus și Biserica lui Dumnezeu. ,,Era o bătrînă, destul de bătrînă, bunică. În brațe avea
nepotul de două luni mai mult sau mai puțin, nu mai mult. Cînd am trecut mi l -a arătat. Zîmbea, și
zîmbea cu un zîmbet de complicitate, ca și cum mi -ar spune: „Uite, acum eu pot să visez!”. Pe
moment, m -am emoționat și n -am avut curajul să merg și s -o aduc aici în față. Iată de ce povestesc
asta. Bunicii visează cînd nepoții merg înain te, iar nepoții au curaj cînd iau rădăcinile de la
bunici ”.
Puterea exemplului este argumentul cel mai puternic, ne spune pedagogia, iar emițătorul cunoaște
acest principiu.

Corelarea informațiilor din memoria de scurtă durată, din cea medie și din memoria de lungă durată
are loc mai rapid în cazul ascultătorului care decodează doar verbal și paraverbal. Emițătorul, prin
segmentarea lanțului cu pauze cuvinte rostite, are și ac est scop, să focalizeze atenția receptorilor
asupra mesajului verbal, dar și să mențină atenția lor. Ritmul de codare al emițătorului se transmite
și receptorului în procesul de decodare. Este un dans în care ritmul pașilor es te stabilit de către
emițător. Întreg discursul este o interacțiune textuală, cuprinde texte disparate care crează o
polifonie și o multitudine de rețele intertextuale. Finalul nu reprezintă o închidere a discursului, ci
funcționează centrifug generînd noi asociații și interpretări. Ac eastă mișcare duală -centripetă, la

159 Fragment din Discursul Papei Francisc în Piața Palatului la Iași .

85
nivelul stabilirii sensului frazelor, centrifugă la nivelul interpretării, este strîns legată de codul
paraverbal dînd astfel coerența întregului discurs.

Aceste observații pornesc de la premisa că secvențele de tip laudatio sînt componente definitorii
pentru varianta de discurs reprezentat de omilie: ,,cuvînt de învățătură” , rostit în Piața Palatului, în
prezența unui public foarte mare, cu intenția de a -l instrui, educa, emoționa și de a -i oferi modele
și repere morale înalte. Formă fundamentală de manifestare a ethosului, elogiul pune în evidență
o anume imagine a oratorului, legată de situația concretă de discurs, respectiv de totalitatea
factorilor care determină, influențează și justifică activitatea verbală. Totod ată, elogiul interesează
și domeniul pathosului, în măsura în care se exteriorizează reacțiile emoțional -afective ale
oratorului, transferabile asupra auditoriului. Încheiem analiza cu fraza finală a predicii, prin care ni
se reamintește rolul de intermedi ar al emițătorului între credincioși și divinitate în spațiul sacru al
bisericii: ,,Voi sînteți comunitatea vie și înfloritoare, plină de speranță, pe care o putem oferi
Mamei. Ei, Mamei, să -i consacrăm viitorul tinerilor, al famili ilor și al Bisericii. Mulțumesc!160”

În cele ce urmează, vom analiza discursul Sfîntului Părinte, după modelul lui Stephen Edelston
Toulmin.

D: Politica din România.
C: Forța de muncă care migrează către străinătate unde -și poate mai bine continua viața.
W: În condi țiile unei nevoi fluide de muncă, forța de muncă părăsește teritoriile prost administrate
și se orientează către zonele unde condițiile de muncă și de viață dau satisfacție.
B: În Uniunea Europeană circulația mărfurilor, ideilor și a forței de muncă este liberă.
R: Numai dacă nu se dau legi care să îngrădeze părăsirea țării.

În textul supus analizei se remarcă:
Formula de început: ,,Dragi frați și surori, bună seara ”!
Adresarea este la persoana I, plural

160 Fragment din Discursul Papei Francisc în Piața Palatului la Iași .

86
Debutul este destul de direct, vorbește despre credincioși ca o mare familie, despre iubire și despre
tineri. ,,Aici, împreună cu voi, se simte căldura de a fi în familie, înconjurați de cei mici și de cei
mari. Este ușor, văzîndu -vă și auzindu -vă, să te simți acasă. Papa se simte acasă între voi161”.

Sintagme cu rol de sensibilizare, unele cu nuanță implorativă, păstrîndu -și tonul drept și încercînd
să intre în starea de rugăciune: ,,Astăzi, pe aceste meleaguri, este ziua copilului. Să-i salutăm cu
aplauze puternice! Aș vrea ca primul lucru pe care -l facem să fie acela de a ne ruga pentru ei: să –
i cerem Preacuratei să -i protejeze cu mantia sa. Isus i -a pus în mijlocul apostolilor săi; și noi vrem
să-i punem în mijloc și să reafirmăm a ngajarea noastră de a -i iubi cu aceeași iubire cu care i -a
iubit Domnul, angajîndu -ne să le dăruim dreptul la viitor. Aceasta este o moștenire frumoasă: să
le dăm copiilor dreptul la viitor162”.

Concluzii finale: exordiul a atins obiectivul prin captatio benevolantiae printr -o punere general în
temă de tip argumentativ persuasiv -seductiv, printr -un limbaj clar, simplu, cu o forță cognitiv –
afectivă adecvată temei și situației retorice abordate. Confrom regulilor clasice (Cicero, Quintilian),
exordiul nu a d epășit o optime din întregul discurs.

Finalul se constituie într -un sfat, indicat de tonul folosit, acesta fiind cheia întregului discurs.
,,România este „grădina Maicii Domnului”, și în această întîlnire am putut să -mi dau seama de
aceasta, pentru că ea este Mamă care cultivă visurile fiilor, care le păzește speranțele, care aduce
bucuria în casă. Este o Mamă duioasă și concretă, care are grij ă de noi. Voi sînteți comunitatea
vie și înfloritoare, plină de speranță, pe care o putem oferi Mamei. Ei, Mamei, să -i consacrăm
viitorul tinerilor, al familiilor și al Bisericii. Mulțumesc163”!

161 Fragment din Discursul Papei Francisc în Piața Palatului la Iași .
162 Ibidem.
163 Ibidem.

87

ÎNCHEIERE

În urma studiului de caz analizat cu ajutorul instrumentelor oferite de cadrul teoretic, se poate
remarca relevanța criteriilor fundamentale descrise în teorie, în primele două capitole. Constatăm
că un discurs care respectă condițiile și criteriile creării, organizării și expunerii unei argumentări
discursive la baza cărora stă sistemul retoricii, va reuși producerea efectului dorit.

De asemenea, utilizarea celor trei piloni în accepțiunea lui Aristotel, ethos, logos, pathos , în cadrul
discursului asigură stabilirea unui acord comun cu un auditoriu universal. Analizarea discursului
din punct de vedere semantic, paraverbalul contribuie la segmentarea lanțului de cuvinte rostite,
susținînd astfel procesul de decodare. După mode lul lui Roman Jakobson, observăm că funcțiile
limbajului reprezentă elemente cheie în discurs. Mimica feței, gesturile, modul de a merge, direcția
privirii, postura, gesturile non -convenționale, mișcările trupului sînt elemente nonverbale care
întăresc c eea ce spune. De asemenea, se poate remarca că modelul de argumentare al lui Toulmin,
contribuie la construirea și structurarea unui argument pragmatic și eficient, luînd în considerare
rezervele care pot interveni. Schematizarea argumentativă ia în calcu l atît preconstructul cultural,
limba, cunoștiințele comune, adevărurile biblice, precum și din alte domenii, contexul social,
despre valorile pe care le avem.

În consecință, obiectivul lucrării, cel de a observa cum cadrul teoretic poate servi la constr ucția și
aplicarea condițiilor sale în practica analizei discursive, pentru a obține efectul dorit, a fost atins.
Am observat că expunerea mecanismelor și a tehnicilor de bază oferă șansa de a dezvolta strategii
bine structurate în vederea unei analize efi ciente.

Concluziile analizei din cadrul studiului de caz vin întru confirmarea ipotezelor expuse la început,
conform cărora respectarea condițiilor fundamentale ale retoricii, asigură eficiența oricărei analize
de discurs pusă în practică. Strategiile și condițiile unei argumentări eficiente sînt cele la baza

88
cărora stau conceptele teoretice stabilite de Aristotel, Perelman, Jakobson, Toulmin, Morris etc.
Prin utilizarea schemei de bază, se poate dezvolta propria schemă de analizare a discursului. În ce le
din urmă, practica nu poate fi separată de teorie, ele completîndu -se reciproc, în asigurarea unei
analize eficiente.

89

BIBLIOGRAFIE

Cărți:

1. Anania , Bartolomeu ,Valeriu Biblia sau Sfînta Scriptură , Editura Institutul Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001 .
2. Benveniste, Emile, Probl èmes de linguistique générale , Paris, Gallimand, 1996.
3. Buyssens, E., La communication et l`articulation linguistique , Press Universitaires Bruxelles,
Bruxelles, 1989, apud Elen a Dragoș, Introducere în pragmatică, Editura Casa Cărțiii de
Știință. Cluj, 2000.
4. Cardinalul, Suhard, Essor ou Declin de l’Eglise , epistolă pastorală pentru postul Paștelui,
1947.
5. Cicero, Opere alese, vol II, Editura Univers, București, 1973.
6. Coșeriu, Eugeniu, Omul și limbajul său , Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza” Iași,
2009.
7. Duroselle, Jean -Baptiste, Mayeur, Jean -Marie, Istoria catolicismului , Editura Științifică,
București, 1999.
8. Frosin, Constantin, Retorică Teoria Argumentării, Editura Fundației Academice Danubius
Galați, Galați, 2004.
9. Gaeta, Saverio, Papa Francisc: Viața și provocările , Editura Surorilor Lauretane, Baia Mare,
2013.
10. Gafton, Alexandru, Guia, Sorin, Milică, Ioan Text și discurs religios , Editura Universității
,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2010.
11. Gardiner, A.H., Langage et acte de langage. Aux sources de la pragmatique , Presses
Universitares de Lille, Lille, 1989, apud Jaques Moescheler, Anne Reboul, Dicționar
enciclopedic de pragmatic, traducere de Carmen Vlad și Liana Pop (coord.), Editura Echinox,
Cluj, 1999.

90
12. Gheorghe, Mihai, Retorica tradițională și retorici moderne , Editura ALL, 1998, Nicolae,
2009.
13. Guia, Sorin, Discursul Religios , Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, 2014,
14. Gusti, Dimitrie, Retorică pentru tinerimea studioasă , Editura științifică și enciclopedică,
București, 1984.
15. Hertling, Ludwig, Istoria Bisericii , Editura Ars Longa, Iași, 1998.
16. Kant, I. Critique de la raison pure , (Ediția rom: Univers Enciciclopedic Gold, București,
2009).
17. Lenoir , Frederic, Francisc, primăvara evangheliei , Editura Sapientia , Iași 2014.
18. Lupu, Ștefan, Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții. Introducere în ecumensim ,
Editura Sapientia, Iași, 2012.
19. Maingueneau, Dominique, Les termes clés de l’analyse du discours , Paris, Éditions Seuil,
2009.
20. Marcovici, Simeon, Curs universitar Retorica, 2007.
21. Maxence, Jean -Luc, Les Secrets de la prophétie de saint Molachie , Dervy, Paris, 2005.
22. Mayer, Michel, Principia Retorica: teoria generală a argumentării , trad. Au relia Stoica,
studiu intrductiv de Constantin Sălăvăstru, Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași,
2010.
23. Movilă, Mitu, Retorică, Editura Fundației Chemarea Iași, 1996.
24. Perelman, Chaïm, Lucie, Olbrechts -Tyteca, Tratat de argumentare. Noua Retoric ă, traducere
de Aurelia Stoica, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2012,
25. Pr. Zbârce, Ioan, Predică și predicator , Editura Buna Vestire Beiuș, 2015.
26. Rendina, Claudio, Papii Istorie și Secrete , Editura BIC ALL, 2002, București,
27. Rovența -Frumu șani, Daniela, 2000, apud Hoarță Cărăușu, 2008:377.
28. Stoica, Dan, Comunicare publică. Relații publice , Editura Universității ,,Alexandru Ioan
Cuza”, Iași, 2004.
29. Tiutiuca, Dumitru, Retorică și Argumentare , Editura Fundației Academice ,,Danubius”,
Galați, 2006.
30. Zafiu, Rodica, ,, Ethos, pathos, logos în textul predicii” în Text și discurs religos, Editura
Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2010.

91
Articole:
1. Milică, Ioan, Funcțiile stilului în retorica creștină a Sf. Augustin , în Diacronia , 2015.

Dicționare:
1. Dicționar religios , Editura. Garmond, București, 1994.
2. Guțu, G., Dicționar Latin -Român , Editura. Științifică și Enciclopedică, București, 1983.
3. Mic dicționar enciclopedic , Editura enciclopedică română, București, 1972.

(Re) Surse online:
1. [Alain , Rey] Dictionnaire historique de la langue française, Nouvelle édition Les
Dictionnaires Le Robert SEJER, Paris, 2010, „argument”, Informație accesată la link –
ul:https://books.google.ro/books?id=Pi8wQTpjJ34C&pg=PT475&dq=dictionnaire+histor
ique+de+la+langue+fran%C3 %A7aise+1988&hl=fr&sa=X&ved=0ahUKEwjs4q6Gp4Dc
AhXMlCwKHaObBjwQ6AEIJzAA#v =onepage&q=argument&f =false , accesat în data
de 01.06.2019.
2. [Burducel , Laura ] https://a1.ro/news/inedit/lucruri -nestiut e-despre -papa -francisc -cum-a-
devenit -jorge -mario -bergoglio -papa -id865965.html , accesat în data de 27.06.2019.
3. [Fără autor] https://www.catholica.ro/2019/02/24/papa -francisc -opt-puncte -intr-o-batalie –
totala -impotriva -abuzurilor/ , site web accesat la data de 03.05.2019.
4. [Georges , Molinié ], Dictionnaire de rhétorique, Librairie générale française , Editura Le
Livre de Poche, 1992 apud Vocabulaire de la rhétorique, Informație accesată la link -ul:
https://www.etudes -litteraires.com/lexique -rhetorique.php , accesat în data de 20.05.2019.
5. [Pădurean, Bianc]: https://www.rfi.ro/politica -103126 -pagina -de-istorie -vizita -istorica –
papa -ioan-paul-romania ; site web accesat la data de 11.05.2019.

92
6. [Spadaro , Antonio], https://www.arcidiocesibaribitonto.it/pubblicazioni/articoli -on-
line/la -chiesa -l-uomo -le-sue-ferite -l-intervista -a-papa -francesco site web accesat la data
de 09.04.2019.
7. [Sfârlea, Ioana https:/ /www.mediafax.ro/social/papa -francisc -in-romania -cine-sunt-cei-
sapte -episcopi -martiri -beatificati -de-sanctitatea -sa-la-blaj-18153052 , accesat în data de
27.06.2019.

93

ANEXE

Anexa nr.1

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea mariană cu tineretul și cu familiile
Piața din fața Palatului Culturii, Iași,
sâmbătă, 1 iunie 2019

,,Dragi frați și surori, bună seara!
Aici, împreună cu voi, se simte căldura de a fi în familie, înconjurați de cei mici și de cei mari.
Este u șor, văzându -vă și auzindu -vă, să te simți acasă. Papa se simte acasă între voi. Vă mulțumesc
pentru călduroasa voastr ă primire și pentru mărturiile e care mi le -ați dăruit. Monseniorul Petru,
ca un bun și mândru tată de familie, prezentându -vă, v -a îmbrățișat pe toți cu cuvintele sale, și ai
confirmat -o tu, Eduard, când ne spuneai că această întâlnire nu vrea să fie doar pentru tineri, sau
doar pentru adulți, sau pentru alții, dar ați dorit ca „în această seară să fie împreună cu noi
părinții noștri și bunicii noștri”.

Astăzi, pe aceste meleaguri, este ziua copilului. Să -i salutăm cu aplauze puternice! Aș vrea ca
primul lucru pe care -l facem să fie acela de a ne ruga pentru ei: să -i cerem Preacuratei să -i
protejeze cu mantia sa. Isus i -a pus în mijlo cul apostolilor săi; și noi vrem să -i punem în mijloc și
să reafirmăm angajarea noastră de a -i iubi cu aceeași iubire cu care i -a iubit Domnul, angajându –
ne să le dăruim dreptul la viitor. Aceasta este o moștenire frumoasă: să le dăm copiilor dreptul la
viitor.
Mă bucur să știu că în această piață se află chipul familiei lui Dumnezeu care -i îmbrățișează pe
copii, pe tineri, pe soți, pe persoanele consacrate, pe bătrânii români din diferite regiuni și de
diferite tradiții, precum și pe cei din Moldova, cei v eniți de dincolo de Prut, pe credincioșii ceangăi
și cei de limbă poloneză și rusă. Duhul Sfânt ne convoacă pe toți și ne ajută să descoperim

94
frumusețea de a sta împreună, de a ne putea întâlni pentru a merge împreună . Fiecare cu limba sa
și cu tradiția pr oprie, dar toți fericiți de a ne întâlni ca frații. Cu acea bucurie pe care o
împărtășeau Elisabeta și Ioan – strașnici aceștia doi! -, cu cei unsprezece fii ai lor, toți diferiți,
sosiți din locuri diferite, dar care „astăzi s -au reunit toți, așa cum odin ioară, în fiecare duminică
dimineața, luau toți drumul spre biserică”. Fericirea părinților de a -i vedea pe toți fiii reuniți. Cu
siguranță, astăzi în cer se face sărbătoare, văzând atâția fii care au decis să stea împreună.
Are loc aici experiența unor no i Rusalii, așa cum am ascultat în lectura proclamată. Unde Duhul
Sfânt îmbrățișează diferențele dintre noi și ne dăruiește puterea de a deschide drumuri de speranță
dând ce -i mai bun din noi; este același drum pe care l -au început Apostolii acum două mii d e ani,
fiind astăzi rândul nostru să dăm mărturie și să ne decidem să semănăm. Nu putem aștepta s -o
facă alții; este rândul nostru. Noi suntem responsabili! Este rândul nostru!
Este dificil să mergem împreună , nu-i așa? Este un dar pe care trebuie să -l cer em, o lucrare
artizanală pe care suntem chemați să o săvârșim și un dar frumos, totodată, pe care trebuie să -l
transmitem. Dar de unde să începem?
Aș vrea „să fur” din nou cuvintele acestor bunici Elisabeta și Ioan. Este frumos să se vadă cum
iubirea prind e rădăcini cu devotament și angajare, muncă și rugăciune. Iubirea a prins rădăcini
în voi și a dat multe roade. Așa cum spune Ioel, când tinerii și bătrânii se întâlnesc, bunicilor nu
le mai este teamă să viseze (cf. Il 3,1). Iar visul vostru a fost acesta : „Visăm ca ei să -și poată
construi viitorul, fără să uite de unde au plecat. Visăm ca tot poporul nostru să nu uite de rădăcinile
sale”. Voi priviți la viitor și deschideți ziua de mâine pentru fiii voștri, pentru nepoții voștri, pentru
poporul vostru, of erind ce -i mai bun din ceea ce ați învățat pe drumul vieții voastre: ca ei să nu
uite de unde au plecat. Oriunde vor merge, orice vor face, să nu -și uite rădăcinile. Este același vis,
aceeași recomandare pe care Sfântul Paul o face lui Timotei: să mențină vie credința primită de
la mama sa și de la bunica sa (cf. 2 Tim 10,5-7). Pe măsură ce crești – în toate privințele: că devii
puternic, mare, că îți faci chiar un nume – să nu uiți lucrurile frumoase și prețioase pe care le -ai
învățat în familie. Aceasta e ste înțelepciunea pe care o dobândești cu trecerea anilor: odată ce
crești, să nu uiți de mama ta și de bunica ta și de acea credință simplă și robustă care le caracteriza
și le dădea putere și perseverență pentru a merge mai departe, fără a se descuraja. Suntem invitați
să mulțumim și să reaprindem generozitatea, curajul și credința autentică, fără interese, „făcută
în casă”, care trece neobservată, dar puțin câte puțin înfăptuiește Împărăția lui Dumnezeu.

95
Cu siguranță, credința „nu este cotată la bursă”, nu se vinde și, cum ne amintea Eduard, poate
părea că „nu folosește la nimic”. Însă credința este un dar care menține vie o certitudine profundă
și frumoasă: apartenența noastră în calitate de fii, și de fii iubiți de Dumnezeu. Dumnezeu ne
iubește cu iubir e de Tată: fiecare viață, fiecare dintre noi îi aparține. Este o apartenență ca fii, dar
și ca nepoți, ca soți, ca bunici, ca prieteni, ca vecini; o apartenență în calitate de frați între noi.
Cel rău divizează, dispersează, separă și creează discordie, seamănă neîncredere. Vrea să trăim
„distanți” de ceilalți și de noi înșine. Duhul Sfânt, dimpotrivă, ne amintește că nu suntem ființe
anonime, abstracte, ființe fără chip, fără istorie, fără identitate. Nu suntem ființe goale și nici
superficiale. Există o rețea spirituală foarte puternică care ne unește, ne „conectează”, ne susține
și care este mai puternică decât orice alt tip de conexiune. Sunt rădăcinile noastre: conștiința că
aparținem unii altora, că viața fiecăruia este ancorată în viața celorlalți. „Tinerii înfloresc când
se simt iubiți”, spunea Eduard. Toți înflorim când ne simțim iubiți. Pentru că iubirea prinde
rădăcini și ne cheamă să ne înfigem aceste rădăcini în viața celorlalți. Așa cum ne spun acele
frumoase cuvinte ale poetului vostru națion al, care îi dorea dulcii sale Românii: „fiii tăi trăiască
numai în frăție ca a nopții stele” (M. Eminescu, „Ce -ți doresc eu ție, dulce Românie”). Eminescu
era unul mare, a crescut, se simțea matur, dar nu singur: se simțea fratern, și pentru aceasta vrea
ca România, ca toți românii să fie fraterni „ca a nopții stele”. Noi aparținem unii altora, iar
fericirea personală se realizează făcându -i fericiți pe ceilalți. Toate celelalte sunt povești.
Pentru a merge împreună acolo unde ești, să nu uiți de ceea ce ai învățat în familie. Nu uita
rădăcinile tale.
Acest lucru mi -a amintit de profeția unui sfânt eremit al acestor ținuturi. Într -o zi călugărul
Galaction Ilie de la Mânăstirea Sihăstria, mergând cu oile la munte, s -a întâlnit cu un eremit sfânt
pe care -l cun oștea și îl întrebă: „Spune -mi, părinte, când va fi sfârșitul lumii?”. Și venerabilul
eremit, suspinând din inima sa, spuse: „Părinte Galaction, știi când va fi sfârșitul lumii? Când nu
va mai fi cărare de la vecin la vecin! ” Adică, atunci când nu va mai f i dragoste și înțelegere
creștinească între frați, între rude, între creștini și între popoare! Atunci când nu se vor mai iubi
oamenii deloc, cu adevărat, va fi sfârșitul lumii. Căci fără iubire și fără Dumnezeu nu pot să mai
trăiască oamenii pe pământ!
Viața începe să se stingă și să putrezească, inima noastră încetează să mai bată și se usucă,
bătrânii nu vor mai visa și tinerii nu vor mai profetiza când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin
… căci fără iubire și fără Dumnezeu omul nu mai poate trăi pe pământ.

96
Eduard ne spunea că el, ca și mulți alții din Țara sa, încearcă să -și trăiască credința în mijlocul
multor provocări. Într -adevăr sunt multe provocări care ne pot descuraja și ne pot face să ne
închidem în noi înșine. Nu o putem nega, nu putem să acționăm ca și cum n -ar fi nimic. Dificultățile
există și sunt evidente. Dar aceasta nu poate să ne facă să pierdem din vedere că credința ne
dăruiește cea mai mare dintre provocări: aceea că, departe de a te închide sau de a te izola,
credința face să ger mineze ce -i mai bun din fiecare. Domnul e primul care ne lansează provocarea
și care ne spune că ce -i mai rău vine atunci când „nu mai este cărare de la vecin la vecin”, când
vedem mai multe tranșee decât drumuri. Domnul ne dăruiește un cântec mai puternic decât toate
sirenele care vor să paralizeze drumul nostru. Și o face în același fel: intonează un cântec mai
frumos și mai atrăgător.
Domnul ne dăruiește tuturor o vocație care este o provocare, pentru a ne face să descoperim
talaentele și capacitățile cu care suntem înzestrați și pentru ca să le punem în slujba celorlalți. Ne
cere să ne folosim de libertatea noastră ca o libertate de alegere, să spunem „da” unui plan de
iubire, unui chip, unei priviri. Aceasta este o libertate mult mai mare decât aceea de a putea să
consumăm și să cumpărăm lucruri. O vocație care ne pune în mișcare, ne face să distrugem
tranșeele și să deschidem drumuri care să ne amintească acea apartenență de fii și de frați.
Din această capitală istorică și culturală a Țării se pleca îm preună – în Evul Mediu – ca pelerini,
pe Calea Transilvaniei, spre Santiago de Compostela. Astăzi aici trăiesc mulți studenți din diferite
părți ale lumii. Îmi amintesc de o întâlnire virtuală, pe care am avut -o în martie, cu Scholas
Occurentes , în care îm i spuneau că acest oraș, anul acesta, este capitala națională a tineretului.
Este adevărat? Este adevărat că acest oraș, anul acesta, este capitala națională a tineretului?
[Tinerii răspund: „Da!”]. Trăiască tinerii! Două elemente foarte bune: un oraș care , din punct de
vedere istoric, știe să se deschidă și să înceapă noi procese – ca drumul de Santiago -; un oraș
care știe să găzduiască tineri proveniți din diferite părți ale lumii, așa cum este acum. Două
caracteristici care ne amintesc de potențialul pe care îl aveți și de marea misiune pe care o puteți
desfășura: să deschideți drumuri pentru a merge împreună și pentru a duce mai departe acel vis
care este profeția: fără iubire și fără Dumnezeu niciun om nu poate trăi pe pământ. De aici, astăzi,
pot să ma i pornească noi drumuri de viitor spre Europa și spre multe atâtea alte locuri din lume.
Tinerilor, voi sunteți pelerini ai secolului al XXI -lea, capabili de o nouă imaginație a legăturilor
care ne unesc.

97
Însă nu este vorba de a crea mari programe și proie cte, ci de a lăsa să crească credința, de a lăsa
ca rădăcinile să ne aducă limfa. Așa cum vă spuneam la început: credința nu se transmite doar
prin cuvinte, ci și cu gesturi, priviri, mângâieri ca acelea ale mamelor noastre, ale bunicilor
noastre; cu gustu l lucrurilor pe care le -am învățat acasă, într -un mod simplu și genuin. Acolo unde
este mult zgomot, să știm să ascultăm; unde este confuzie, să știm să inspirăm armonie; unde totul
se îmbracă în ambiguitate, să putem aduce claritate; unde este excluziune, să aducem împărtășire;
în mijlocul senzaționalismului, în mijlocul mesajelor și veștilor rapide, să avem grijă de
integritatea celorlalți; în mijlocul agresivității, să dăm precedență păcii; în mijlocul falsității, să
aducem adevărul; în toate, în toate s ă privilegiem deschiderea drumurilor ce ne fac să simțim
apartenența noastră ca fii și ca frați (cf. Mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicațiilor
Sociale 2018). Aceste ultime cuvinte pe care le -am spus au „muzica” lui Francisc de Assisi. Voi
știți ce sfăt uia sfântul Francisc de Assisi fraților săi pentru a transmite credința? Spunea așa:
„Mergeți, predicați Evanghelia și, dacă ar fi necesar, și prin cuvinte”. [Aplauze] Aceste aplauze
sunt pentru sfântul Francisc de Assisi!
Termin, mai rămâne un paragraf, dar nu vreau să neglijez să spun o experiență pe care am avut –
o în timp ce intram în piață. Era o bătrână, destul de bătrână, bunică. În brațe avea nepotul de
două luni mai mult sau mai puțin, nu mai mult. Când am trecut mi l-a arătat. Zâmbea, și zâmbea
cu un zâmbet de complicitate, ca și cum mi -ar spune: „Uite, acum eu pot să visez!”. Pe moment,
m-am emoționat și n -am avut curajul să merg și s -o aduc aici în față. Pentru aceasta povestesc
asta. Bunicii visează când nepoții m erg înainte, iar nepoții au curaj când iau rădăcinile de la
bunici.
România este „grădina Maicii Domnului”, și în această întâlnire am putut să -mi dau seama de
aceasta, pentru că ea este Mamă care cultivă visurile fiilor, care le păzește speranțele, care a duce
bucuria în casă. Este o Mamă duioasă și concretă, care are grijă de noi. Voi sunteți comunitatea
vie și înfloritoare, plină de speranță, pe care o putem oferi Mamei. Ei, Mamei, să -i consacrăm
viitorul tinerilor, al familiilor și al Bisericii. Mulțumes c!”

Sursă discurs : https://www.magisteriu.ro/discursul -papei -la-intalnirea -mariana –
de-la-iasi-2019/

98
Anexa nr. 2

Sursă foto: INQUAM PHOTOS – George Călin
(https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/a -doua -zi-a-vizitei -papei -francisc -in-
romania -pregatiri -la-iasi-in-asteptarea -suveranului -pontif -1140854 )

99

Anexa nr. 3

Sursă foto : INQUAM PHOTOS – George Călin
(https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/a -doua -zi-a-vizitei -papei -francisc -in-
romania -pregatiri -la-iasi-in-asteptarea -suveranului -pontif -1140854 )

100

Anexa nr.4

Sursă foto: ( https://www.libertatea.ro/stiri/papa -francisc -la-iasi-o-familie -cu-28-
de-membri -ii-va-vorbi -suveranului -pontif -despre -greutatile -si-bucuriile -din-viata –
lor-2649780 )

101

Anexa nr. 5

Sursă foto : (https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/live -text-video -papa -a-fost-la-iasi-
vizita -moment -cu-moment -am-scris-istorie –220816 .html# )

102
Anexa nr. 6

Sursă foto: ( https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/live -text-video -papa -a-fost-la-iasi-
vizita -moment -cu-moment -am-scris -istorie –220816.html# )

103
Anexa nr. 7

Viața celor 7 episcopi beatificați de Papa Francisc la Blaj pe 2 iunie 2019.

,,Vasile Aftenie (1899 -1950 ), episcop vicar general pentru București și Vechiul Regat, a murit la
10 mai 1950, în spitalul închisorii Văcărești, la vârsta de 51 de ani. Fusese separat de ceilalți
episcopi arestați și era anchetat de aproape un an de Securitate în beciurile Ministeru lui de
Interne. Vasile Aftenie a fost înmormîntat în ascuns de Securitate în cimitirul Bellu catolic, avînd
inscripționate pe cruce doar inițialele ,,A.V.” Între cei șapte episcopi greco -catolici martiri, a fost
primul care și -a pierdut viața în timpul per secuției, la 10 mai 1950.

Valeriu Traian Frențiu (1875 -1952) , episcop de Oradea și decan de vîrstă al episcopilor greco –
catolici, a murit la 11 iulie 1952, la închisoarea din Sighet, la vîrsta de 77 de ani. Nu i se cunoaște
mormîntul. În 29 octombrie 1948, a fost ridicat de la Oradea după miezul nopții, dus la București
sub pretextul că va fi primit în audiență de un ministru, internat pentru două nopți în celulele
arestului Ministerului de Interne și apoi înfățișat ministrului Cultelor, care i -a prop us să treacă
la ortodoxie.

Ioan Suciu (1907 -1953) , administrator Apostolic al Mitropoliei Blajului, a murit de foame, în lipsa
tratamentelor medicale, la 27 iunie 1953, la închisoarea din Sighet, la vîrsta de 46 de ani.
Mormîntul său din Cimitirul Săracil or a fost nivelat de oamenii Securității, pentru a nu i se mai
găsi vreodată rămășițele.

Tit Liviu Chinezu (1904 -1955) , consacrat episcop în clandestinitate, în 1949, a murit la 15
ianuarie 1955 în închisoarea din Sighet, fiind bolnav și lipsit de orice tratament medical, la vîrsta
de 51 de ani. Locul unde se odihnește trupul său a rămas necunoscut posterității.

Ioan Bălan (1880 -1959), episcop de Lugoj, a murit la 4 august 1959, la 79 de ani, la Mănăstirea
ortodoxă Ciorogîrla, unde fusese închis cu domic iliu obligatoriu după separarea celor trei
episcopi ce supraviețuiseră Sighetului. În ultimii trei ani de viață i s -au făcut de mai multe ori

104
propuneri de a se dezice de unirea cu Biserica Romei, condiționate și de oferirea de tratament
medical, toate prop unerile fiind refuzate. A fost înmormîntat în cimitirul Bellu catolic din
București.

Alexandru Rusu (1884 -1963) , episcop de Maramureș, a murit la vîrsta de 79 de ani, la 9 mai
1963, în închisoarea din Gherla. Ispășea o condamnare pe viață primită în 1957 pentru ,,instigare
și înaltă trădare” după ce fusese eliberat de la Sighet în 1955 și închis în Mănăstirile ortodoxe
Curtea de Argeș, Ciorogîrla și Cocoș. Locul exact al înhumării nu a mai putut fi identificat.

Iuliu Hossu (1885 -1970) , episcopul de Cluj – Gherla, care a citit Rezoluția de la Alba Iulia din
1918, a supraviețuit închisorii din Sighet. A fost, pînă la sfîrșitul vieții, închis cu domiciliu
obligatoriu la Mănăstirea ortodoxă Căldărușani. A fost creat Cardinal în 1969, în secret – in
pectore și a murit la 28 mai 1970. La ordinul Securității, în mare grabă, chiar a doua zi, a fost
înmormîntat în cimitirul Bellu catolic din București ”.

Sursă: https://adevarul.ro/locale/alba -iulia/cum -murit -cei-sapte -episcop i-greco –
catolici -martiri -beatificati -papa -francisc -campia -libertatii -blaj-
1_5cf2c270445219c57e542f8a/index.html

105

Anexa nr. 8

,,Vă adresăm salutul pascal „Hristos a înviat!” și vă primim în această nouă Catedrală a Bisericii
Ortodoxe Române, pe care Sanctitatea Voastră a dorit personal să o viziteze . Cu 20 de ani în urmă,
în zilele de 7 -9 mai 1999, cînd Papa Ioan Paul al II -lea a viz itat România ca pelerin, el a numit
această țară „Grădina Maicii Domnului”. În anii 1999 și 2002, Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al
II-lea a oferit un ajutor financiar Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist pentru construirea
acestei Catedrale, în valoar e de 200.000 USD. În anul 2017, acest ajutor financiar a fost integrat
simbolic de Patriarhia Română, ca parte din costul total de 500.000 euro, în vederea achiziționării
clopotelor Catedralei Naționale, de la firma catolică Grassmayr din Innsbruck, Austri a, deoarece,
în tradițiile ortodoxă și catolică, clopotele au o valoare simbolică foarte profundă: ele reprezintă
glasul lui Dumnezeu, care cheamă oamenii la rugăciune și la cooperare fraternă. Sîntem
recunoscători pentru acest ajutor financiar simbolic și , totodată, vă mulțumim pentru sprijinul pe
care îl acordați constant credincioșilor ortodocși români din Italia și din alte țări, unde Biserica
Romano -Catolică a pus la dispoziția comunităților ortodoxe românești 426 lăcașuri de cult, 306
în Italia și 120 în alte țări din Europa Occidentală ”.