SPECIALIZAREA STUDII DE SECURITATE Lucrare de licență Coor donator științific: Absolvent, Prof. univ. dr. Dacian Duna Ionuț Raul Malița 2017… [627011]

UNIVERSITATEA „BABEȘ -BOLYAI” Cluj -Napoca
FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE
SPECIALIZAREA STUDII DE SECURITATE

Lucrare de licență

Coor donator științific: Absolvent: [anonimizat]. univ. dr. Dacian Duna Ionuț Raul Malița

2017

UNIVERSITATEA „BABEȘ -BOLYAI” Cluj -Napoca
FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE
SPECIALIZAREA STUDII DE SECURITATE

Dimensiunea etnică în fostul spațiu sovietic

Coordonator științific: Absolvent: [anonimizat]. univ. dr. Dacian Duna Ionuț Raul Malița

CLUJ -NAPOCA
2017

Declarație

Prin prezenta declar că Lucrarea de licență cu titlul
_____________ este scrisă de mine și nu a mai fost prezentată
niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din
țară sau străinătate. De asemenea, declar că toate sursele utilizate ,
inclusiv cele online, sunt indicate în lucrare, cu respectarea regulilor
de evitare a plagiatului:
-toate fragmentele de text reproduse exact, chiar și în traducere
proprie din altă limbă, sunt scrise între ghilimele și dețin referința
precisă a sursei;
-reformularea în cuvinte proprii a textelor scrise de către alți autori
deține referința precisă;
-rezumarea ideilor altor autori deține referința precisă la textul
original.
Cluj Napoca, data
Absolvent: [anonimizat]
_____________ ____________
(semnătura în original)
Profesor coordonator,

Cuprins
Abrevieri ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 5
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 1
Capitolul I. Anali za conflictelor internaționale ………………………….. ………………………….. ………………. 5
1. Nivelul individual de analiză ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 5
1.1 Despre homo -sovieticus și omul nou ………………………….. ………………………….. ………………. 6
1.2 Leadership și perspectiva liderilor și a cetățenilor ………………………….. …………………………. 9
2. Nivelul grupal/organizațional de analiza. ………………………….. ………………………….. …………….. 12
2.1Teoria elitelor. Modelul leninist și modelul liberal -democratic ………………………….. ………. 12
2.2 Elitele în perioada 1989 -1991 ………………………….. ………………………….. ………………………. 16
2.3 Schimbarea la nivel organizațional după perioada 1989 -1991 ………………………….. ……….. 19
2.4 Biroul Politic ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 22
3. Nivelul statal de analiză ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 24
3.1 Crearea statului sovietic multinațional ………………………….. ………………………….. ………….. 25
3.2 Naționalismul și socialism în spațiul sovietic ………………………….. ………………………….. …. 27
4. Nivelul global de analiză ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 30
4.1 Perioada Războiului Rece. Sistemul bipolar al relațiilor internaționale. ………………………. 31
4.2 Perioada Post -Război Rece. Sistemul unipolar s au sistem multipolar? ……………………….. 33
CAPITOLUL II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale ………………………….. ………… 36
1. Aspecte generale și delimitări conceptuale ………………………….. ………………………….. ……… 36
2. Viziunea bolșevică asupra viitoarei organizări a fostului Imperiu Țarist ………………………… 38
3. Principiul naționalității ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 40
4. Dezbaterea interinstituțională privind organiza rea administrativ -teritorială a statului
sovietic. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 44
5. Primul recensământ al întregii Uniuni din 1926 ………………………….. ………………………….. … 51
5.1 O listă a naționalităților minore ………………………….. ………………………….. ……………………. 54
5.2 O listă a naționalităților majore ………………………….. ………………………….. …………………….. 56
Capitolul III. Conflictele înghețate din fostul spațiu sovietic ………………………….. ………………………. 62
1. Conflictul din Abhazia ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 63
2. Conflictul Nagorno -Karabakh ………………………….. ………………………….. …………………………. 77
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 82

Abrevieri

KEPS – Comisia pentru Studiul forțelor productive naturale ale Rusiei
KGB – Comitetul Securității Statului
KIPS –Comisia pentru studiul compoziției tribale a populației din zonele de frontieră -Rusia
NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
ONU – Organizația Națiunilor Unite
RFSR – Republica Sovietică Federativă Socialită Rusă
TSSU – Teaching Support Staff Union
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
VTsIK – Comitetul Executiv Centr al al Rusiei
NKVD – Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne

Ionuț Raul Malița Introducere
1
Introducere

În contextul problemelor de securitate globală sau regională, conflictele de natură
etnică ocupă un loc important în ierarhia conflictelor internaționale. Problemel e
minorităților naționale au stâ rnit atenția unor guverne mai mult sau mai puțin interesate de
a le susține sau de a le discre dita, caz în care se poate ajunge în cele din urmă la divergențe
etnice. În acest caz am i dentificat în zona est -european ă probleme de mare amploare
concretizate în co nflicte militare care au la bază fundamente strict etnice. Aceste conflicte
sunt de o tipologie aparte , și anume conflicte înghețate din cadrul fostele republici ale
Uniunii Sovietice , pe care am să le abordez în ultimul capitol . Astfel am identificat o
problemă a ctuală vizibilă tot mai des, și anume conflictele interstatale, cu fundament etnic,
rezultate în urma prabușirii Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice. În urma destrămării
fostului gigant sovietic s -a format mai apoi Federația Rusă, care caută să intervină mai
mult sau mai puțin decis iv în fostele republic i înglobate de Uniunea Sovietică , une le cu
număr important de etnici ruși în acele zone , care acum sunt fie parte a unor state
independente, fie re giuni autonome. Așadar, mi -am ales ca și temă de cercetare
dimensiunea etnică în fostul spațiu sovietic. Această temă s e înscrie întrutotul în tematica
Departamentului de Studii de Securitate și Relații In ternaționale, domeniul Științe P olitice
deoarece vi zează problematica etnică din cadrul unei organizări statale care e parte a
sistemului internațional .
Lucrarea de față își propune să abordeze problematica sovietică privind diversitatea
etnică din fostele teritorii ale Uniunii Sovietice. Obiectul principal este analiza și
interpretarea problemelor generate de conflictele înghețate și cum afectează acestea noul
context al relațiilor internaționale din secolul al XXI -lea. Ipoteza de cercetare face referire la
legătură cauzală între trecutul istoric și contextul actual al relațiilor internaționale , în sensul
în care statele naționale formate după destrămarea federației sovietice se confruntă cu
probleme de securitate gene rate de marile puteri ale secolului trecut care le -au avut sub
stăpânire.
Obiectivele secundare derivă din obiectul principal și fac referire indentificarea
cauzelor locale sau comunitare ale conflictului care au legă tura cu ceea ce se întampla la
nivel n ațional în anumite foste state sovietice. De asemenea, este important să înțelegem
rolul etnicității î n conflictele respective și să explicăm acțiunile actorilor în baza intereselor

Ionuț Raul Malița Introducere
2
și obiectivelor pe care le au în cadrul acelor conflicte. Studiind modul în care s -a format
Uniunea Sovietică și examinând legătura dintre formarea identității naționale și
sovietizarea în p rimele câteva decenii ale domninaț iei sovietice, putem începe să înțelegem
nu doar de ce Uniunea Sovietică s -a prăbușit în particular în 19 91, ci și cum a rezistat mai
mult de șaptezeci de ani această federație de state .
La bazele acestei teme de cercetare au stat mai multe motive care converg către
înțelegerea unor noi realități politice globale văzute prin prisma acțiunilor Federației Ruse .
Unul dintre acestea ar fi faptul că o analiză pertinentă asupra diversității etnice dintr -un
teritoriu te ajută să înțelegi anumite probleme existențiale și implicit să identifici mai ușor
căi de comunicare inter -etnice, creând soluții pentru astfel de p robleme. Totodată pot spune
că prin evidențierea și analiza structurii etnice a fostei Uniuni Sovietice putem aprecia
acțiunile Federației Ruse ca fiind scopuri politice generate de politicile agresive ale
statului. Pe cale de consecința, printre aceste mo tive poate fi regăsit si aspectul referitor la
preîntâmpinarea viitoarelor acțiuni ale Rusiei prin studierea și analizarea structurii etnice a
fostei Uniunii Sovietice, dar și prin politicile lor din acea perioadă comparativ cu politicile
actuale ale Feder atiei Ruse. Făcând abstracție de cele menționate, pot spune că alegerea
temei de cercetare are legătură cu contextul actual al relațiilor internaționale, unde
Federația Rusă este un actor tot mai activ în teritoriile care s -au regăsit de -a-lungul
secolului al XX -lea sub dominația sovietică. Astfel, sunt de părere că problematica actuală
a securității internaționale regăsește Rusia ca actor direct implicat în majoritatea
conflictelor, deoarece duc o politică externă pe plan modial, acesta fiind și motivul
principal prin care am decis să abordez situația conflictelor înghețate din fostele republici
socialiste sovietice.
În cadrul primului capitol am realizat o analiză bazată pe patru nivele care să
surprindă elementele esențiale din formarea gândirii socialist e și implicit a organizației
federale respective. Pe fiecare nivel în parte s -au abordat aspecte în baza unor teorii ale
relațiilor internaționale care căutau să explice respectivele elemente definitorii pentru
nivelul de analiză în cauză. Expunerea concis ă și detalierea evenimentelor marcante din
formarea și mai apoi funcționarea Uniunii Sovietice , au avut ca rol introducerea în ceea ce
avea să însemne capitolul al doilea și anume problematica etnică a minorităților sovietice și
modul de abordarea a aceste i problematici de către oficialii sovietici.

Ionuț Raul Malița Introducere
3
Astfel că , în capitolul al doilea se face referire la ideile de crearea a unei
naționalități etnice unice și anume cea sovietică. Am suprins viziunile bolșevicilor cu
privire la noua organizare statală și abordarea acestora privind concepte le de națiune și
etnie . S-au avut în vedere principii de organizare a populației, care în urma unor acte
oficiale și -au definitivat structura etnică internă. Totodată am realizat o analiză a
abordărilor teoret ice privind socialismul și naționalismul în contextul problematicii
sovietice. Expunerea unor aspect e importante din perioada de început a Uniunii Sovietice
ne ajută în ajută în abordarea mai simplistă asupra problemelor de natură etnică dintre
fostele res publici ale URSS, odată cu destrămarea ei în 1991.
Capitolul al treilea este destinat studiilor de caz, unde conflictele din perioada post –
sovietică au reprezentat probleme de continuă preocupare pentru noile state proclamate
odată cu perioada de sfârșit a regimurilor comuniste din Europa și Asia , din perioada de
final al secolului al XX -lea. În cad rul acestui capitol vor fi dezbătute două studii de caz
care vor dovedi că conflicte pe funadamente etnice din actuala societate sunt rezultatul
unor divergențe istorice îndelungate între fostele națiuni sovietice.
În analiza și redactarea lucrării de cercetare am folosit metoda deductivă deoarece
consider că toate elementele de analiză evidențiate oferă un cadru optim pentru dezbaterea
problemelor etnice la care Federația Rusă este parte tot mai activă în societatea actuală.
Raportarea la anumite nivele de analiză și dezbaterea acestora în cadrul problemelor
actuale de securitate evidențiază abordarea deductivă, dat fiind faptul că cercetarea nu
poate fi în totalmente obiectivă, deoarece realitatea s ocială este una intersubiectivă și
abordările teoretice privind probleme respective sunt generalizate în baza trecutului istoric.
Cercetarea vizează un număr semnificativ de surse primare și secundare. Sursele
primare includ numeroase cărți de specialitate, iar sursele secundare su nt alcătuite din
articole și surse electronice. Așadar se remarcă faptul că este o analiză de tip calitativ,
deoarece se bazează pe interpretare și analiza unor informații demonstrate e mpiric. În ceea
ce privește tema de cercetare, noutățile aduse de lucrarea de cercetare de față sunt legate de
interpretarea proprie a problematicii de securitate vizând ipotezele de lucru de la care s -a
pornit. Astfel, în contextul actual al relațiilor in ternaționale consider că Federația Rusă este
un actor care caută șă -și mărească influnența în cadrul sistemul internațional prin diferite
politici asemănătoare celor din perioada sovietică

Ionuț Raul Malița Introducere
4
Pe parcursul lucrarii imi propun sa pornesc de la anumite ipoteze s i sa incerc sa le
dovedesc mai mult sau mai putin, veridicitatea. O prima ipoteza ar fi aceea daca politicile
actualei Federatii Ruse chiar sunt motivate de un scop meschin, si anume de reinglobarea
treptata a fostelor sale teritoritorii in teritoriul actu al al federatiei sau doar Federația Rusă
duce o politiă externă mai dură din acest punct de vedere. Caută Rusia să redevină o
superputere concucerentă Statelor Unite ale Americii sau doar dorește să -și asigure optim
interesele? Toate acestea le vom descope ri în cadrul capitolului al treilea când vom dezbate
problemele conflictelor înghețate în care Rusia este implicată .

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
5
Capitolul I . Analiza conflictelor internaț ionale
Pe parcursul istoriei relați ilor internaționale s-au dezvoltat mai multe teorii care
căutau să reflecte modalitățile de acțiune a statelor în sistemul internațional. Oamenii de
știință politici au dezvoltat anumite teorii care nu puteau fi demonstrate prin experimente
pentru a observa modul de acțiune al statelor, astfel că în cadrul teoriilor relațiilor
internațio nale obiectul de referință este trecutul ui istoric a l acestora. Un aspect important î n
analiza trecutului istoric a l statelor este determinarea comportamentului acestora, care este
ilustrat de modalitatea de răspuns la anumite provocări . Prin urmare, raportarea la nivelel e
de analiză în corelare cu teoriile marcante ale relațiilor internaționale este necesară pentru a
înțele ge și a demonstra comportamentul une i federații de state precum a fost Uniunea
Sovietică . În analiza mea o să pornesc de la nivelul individual, mai apo i mă voi raporta la
nivelul organizațional , iar pe urmă voi trece la nivelul statal și nivelul de sistem. În toate
cele patru nivele de analiză mă voi referi în principal la elemente con stituante ale Uniunii
Sovietice care a u dus la formarea ei ca un stat multietnic.
1. Nivelul individual de analiză
În sistemul internațional, politica internațională este condusă în primul rând de
acțiunile indivizilor, fie ei lideri ai unui stat sau a unei organizații , care iau decizii pe cont
propriu, reprezentând mai mult sau mai puțin interesele statelor pe care le reprezintă.
Elementul obiectiv în cadrul analizei indivizilor este comportamentul individual și
caracteristicile psihologice influențate , mai mult sau mai puțin de sistemul intern ațional
existent.
În cele ce urmează, am s ă mă opresc asupra analizei a două concept e des întâlnim
în societățile sovietice din secolul al XX -lea, și anume homo -sovieticus și omul nou . În
principal, aspectele esențiale din analiză vor fi ref eritoarele la originile acestor concept e,
domeniul de aplicabilitate, portretul psihologic și moral, și totodată comportamentul
individual în cadrul unui sistem. O altă analiză va consta în preluarea unui model de lider
sovietic și observarea stilul ui personal de conduc ere, a politicile sale, a credințele, a
scopurilor sale și a sistemul de valori cu care se identifică . Scopul prezentării acestor
aspecte este de înțelege aportul acestora în constructul social respectiv. De asemenea un alt
punct de analiză important este cel al relațiilor interpersonale cu alți lideri din cadrul

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
6
statului sau din alte state. Prin urmare, centrul de interes al analizei se va răsfrânge asupra
naturii umane.
1.1 Despre homo -sovieticus și omul nou
În Uniunea Sovietica s -a format tipologia unui homo sovieticus care la început era
catalogat ca fiind un individ abrutizat si terorizat, doar că acest mit a fost contrazis de către
Aleksandr Zinoviev, care susținea că prin experiența sa, el fiind un emigrant în Occident,
că nu a putut fi intimidat, corupt si nimeni nu l -a abrutizat. Contrar mitului, Zinoviev
afirma că ceea ce se dorea din partea sovieticilor era afirmarea indivizilor lor din Occident
ca niște ființe capabile să facă ceea ce occidentali doreau să le faca lor. Astfel de oameni
beneficiau de o mai mare putere și libertate în cadrul Uniunii Sovietice și erau considerați
purtătorii și apologeții acestei societăți. Oda tă trimiși în Occident aceștia își știau misiunea
și rolul, dar vedeau și realitatea din spatele a cestor aspecte, și anume conștientizau că nu se
vor mai putea întoarce înapoi. Toate acestea sunt redate de Zinoviev din experiența sa,
neavând resentimente, doar admirație după cum reiese din spusele sale: Priviți această
ființă și admirați -o: este ceea c e numiți Omul Sovietic!” .1 Denumirea de homo sovieticus a
fost dată de către occidentalii inteligenți și educați, doar că sovieticii au modificat -o în
homocus , susținând că e un termen mult mai rusesc și e mai comod. În opinia lui Zinoviev,
homocus este o ființa nedemnă datorită experienței personale care i -a dovedit că în
perioada petrecută în teritoriul de baștină a avut aspirații spre a avea o țară democrată, iar
în perioada petrecută în occident aspirațiile sale s -au inversat, vorbind în acest caz de
dorința de a trai într -un stat polițienesc[…]Într -un cuvânt, jos cu democrația!2.
Actualmente, consider că afirmațiile lui Zinoviev pot fi contrazise de exemplele multor
emigranți ruși din statele baltice care s -au acomodat la viața democratică și și-au însușit
valorile democrației neavând urmă de regret față de regimul sovietic.
În acest context mai întâlnim conceptul de homucus sănătos , care este un individ
supranațional, adică nu a re compasiune de celelalte națiuni , bucurându -se de suferințe le
acestora. În unele cazuri putem vorbi și de națiunea individului în cauză, ca și exemplu ar
fi rușii care au avut î n jur de două milioane de pierderi de vieți omenești în Primul R ăzboi
Monidal, fapt ce nu a dus la compasiune, din contră , susțineau ca aș a trebuia să se întâmple
și încercau să justifice pierderile ca altă dată să nu se comită aceleași greșeli. Rațiunea unui

1 Zinoviev Aleksandr, Homo Sovieticus , Editura Daci a, Cluj -Napoca, 1991 pp. 18
2 Ibidem, pp.22 -33

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
7
astfel de homocus stă în trăsă turile sale umane, nefăcând diferența între indivizi și
considerând că toți sunt parte a unei civilizați i globale.
Aparent, homocuși sunt caracterizaț i ca fiind imorali, fapt ce es te contrazis de
Zinoviev, motivând că moralitatea iți este redată și de condițiile de trai deoarece având un
trai decent ești mai puțin predispus să comiți ilegalități sau acte imo rale. Făcâ nd paralela
cu oamenii care duc un trai sub limita de subzistență, acesta evidențiază că este un nonsens
să ai un comportament moral. Situația în sine este ilustrată prin vorbele sale care afirmă că
este nedemn să te aștepți ca cineva să fie o ființă morală daca-i lipsesc minimum de
condiții de viață care -ar permite societății să -i pretindă moralitate. Totodată cân d vorbim
de acest tip d e individ creat de occidentali și adaptat de sovietici observăm că î l regăsim ca
fiind maleabil,suplu și uș or de adaptat , atât psihologic cât și intelectual. Un aspect
important în acest caz este că politicile sovietice au reușit să găsească echilibrul optim în
gestionarea relațiilor cu societatea s ovietică astfel încât problemele la nivel individual nu
au repreze ntat un p unct pe agenda sovietică.
De altfel, indivizii din cadrul acestei tipologii, homocus , nu pot dobâ ndi ac est
statut, ei se nasc cu el , considera Zinoviev . Aș adar, printre homocuși se pot regăsi
demnitari, critici ai guvernului ș i chiar agenț i sovi etici, fapt ce de notă că oamenii cu
capacitate intelectuală peste medie sunt în cele mai dese cazuri încadrați în această
tipologie. În ceea ce privește restul populației sovietice vorbim de crearea așa -numitului
om nou3, care trebuia să fie liber de afilierea etnică, să nu vadă nici un sens în proprietatea
privată, să fie întotdeauna gata să se sacrifice pentru binele societății, să nu aibă îndoieli
referitor la natura sa umană . Totodată el trebuia să fie un materialist convins și trebuia să
știe că sensul vieții este în utilitatea persoanei față de societate, iar scopul suprem al
acesteia se regăsește într-o viață mai bună, bogată și fericită a generațiilor v iitoare.
Ajungând la aceste percepții, individul sovietic și -ar putea atinge un prag înalt din punct de
vedere psihologic și moral .4
De asemenea, un alt aspect definitoriu p entru homocus este colectivul său. De aceea
este și cea mai mare pierdere a sa câ nd este nevo it să se separe de colectiv, deoarece
participarea sa la viața colectivului atârnă foarte mult în conștiința unui astfel de individ. În
acest cadru se observă și aportul îndoctrinării politice la crearea identităț ii homocusului și a

3 Khodorovich Sergei , 1917 -1987: Unsuccessful and Tragic Attempt to Create a New Man , Samizdat Bulletin ,
1987, p.2
4 Zinoviev Aleksandr, Homo Sovieticus , Editur a Dacia, Cluj -Napoca, 1991 pp.60 -71

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
8
omului nou , care duce la implicarea ind ividului în viața colectivului. Ca și rezultat,
ideologia porneș te de l a particular spre general, adică de la nivel individu al spre nivelul de
grup, integrân d astfel un individ într -un colectiv . În cazul societăț ii sovietice chiar ș i
rebeliunea este parte a co lectivului, aceasta neducâ nd la s epararea de colectiv. Prin urmare,
această caracteristică pare a fi una dintre cele mai importante în stabilitatea societăț ii
sovietice deoarece excluderea din colectiv e cea mai mare amenințare posibilă chiar ș i
pentru rebelii din interior. Un alt aspect impor tant pentru societatea sovietică e cel
referitor la faptul că indivizii cei mai capabili din punct de vedere int electual nu fac parte
din opoziție sau nu intră în opoziție, ei luptă contra acesteia.5 O alta situaț ie critică în care
homocușii se pot a fla este aceea î n care ei comit anu mite fapte reproș abile care dacă sunt
descoperite pot să le stârnească mustrări de conștiință și încep să se simtă vinovați chiar
dacă nu este cazul. Așadar odată ce se ajunge în această situație, homocusul simț indu-se
vinovat nu mai are puterea necesară să depășească această senzație devind vulnerabil .
Homocușii sunt o tipologie umană redată de conceptul iniț ial de Homo Sovieticus ,
care în traducere libere înseamnă omul sovietic. Î n ciuda acestui fapt, nu toți cetăț enii
Uniunii Sovie tice pot fi homocuși , deoarece cel care deț ine prin a nsamblu mare majoritate
a calităților homucus -ului, le practică sistematic și le transmite generațional realiz ând o
legătură inter generațională . De as tfel, se poate observa faptul că homoc ușii se r egăsesc în
oricare epocă și î n orice țara. Zinoviev aprecia că (…)o astfel de ființa generata de
condițiile preexistente într -o societate comunistă e purtătorul principiilor de viața ale
acestei societăți .6 Astfel el vrea să sublinieze faptul că odată ce un individ ajunge să
întreprindă valorile unei societăț i comuniste devine implicit purtă tor al unor metehne
generate de societatea respectivă .
Dupa ce s -a adus în discuț ie acest te rmen de homocus s-a descoperit și prima sa
apariție teoretică î n istorie , și anume la Moscova, în sfera de influență a Uniunii Sovietice.
Mai apoi s -a format o idee generală referitoare la procesul adaptă rii umane care a vea ca
rezultat homocusul , scoțând în evidență că înț elegerea acestei ti pologii nu va putea fi
realiz ată fără a aborda mediul de proveniență acestui concept. Prin analiza acestuia ,
homocusul e caracterizat ca fiind un individ antrenat pentru a depăși pierdicile vieții
umane , în ciuda unor condiții defavorabile de trai. O altă trăsă tura a acestei tipologi i este
că acest individ este subordonat puterii exercitate de cei abili, nepunând la îndoială

5 Ibidem pp.100-102
6 Ibidem , p.13 4

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
9
deciziile acestora. În cazul î n care un astfel de individ este nevoit să -și spună pă rerea î ntr-
un anumit context, el va susține tot timpul autorităț ile, fiind împotriva rebelilor sau
dizidenților. Acest aspect dovedește că în societatea rusă actuală puțini indivizi mai dețin
astfel de trăsături cum erau cele formate de regimul sovietic. Totodată, homocus -ul este un
păstrător al formelor tradiționale de comporta ment, netolerând tulburările politice sau
sociale. În ceea ce privește acțiunile Uniunii Sovietice ș i decizia acesteia de a militariza
țara, homocus -ul era de acord cu conducerea, dat fiind faptul că a dobândit o anumită
conștiință formată pe bazele unor s tandarde î n conformita te cu ideologia statului. Excepț ia
de la cele prezentate o face cazul î n care homo s ovieticus , cum i se mai spune, își exprimă
în limitele normale nemulțumirile față de deciz iile care lui i se par a nu fi în legătură cu
principiile de baza ale unei societăți socialiste. Numai că și î n acest caz acțiunea sa
presupune o restricție până la limitele care să nu afecteze interesele generale ale
organismulu i social. Astfel prin aceste trăsă turi se poate observa o des criere a individului
care este în concordanță cu rigorile unei societăț i comuniste .
Prin urmare, ceea ce se considera a fi homo sovieticus face referire exactă asupra
indivizilor care se potrivesc necesităților societății sovietice și au cunoștințe vaste în
administrație, știință, propagandă, cultură și educație . Aceștia ca și grup își autodefinesc
structura, normele interne și pri ncipiile de bază astfel încât mediul social al acesto ra să fie
unanim reprezentat de același valori. În cadrul grupului, ei se adaptează în funcție de
rigorile celuilalt dezvoltând un grup solid fără de care homocuși nu ar putea trăi în afara
acestuia. Totodată oricât am argumenta că hocumus este un individ atipic, acesta deține
totuși și trăsături umane comune indentificate și la alte civilizații și tipolo gii de oameni,
doar că deosebirea constă în faptul că este un om creat, dezvoltat sub aripa Uniunii
Sovietice și implicit sub regimul comunist. Diferența de restul indivizilor care au trecut
printr -un regim totalitar este că acest individ, specializat de a ltfel, nu poate fi manipulat de
propaganda comunistă, deoarece el face parte din propaganda respectivă. El era o ființă
ideologică, după cum susținea și Aleksandr Zinoviev, care dădea dovadă de o inteligență
evolutivă, neștiind ce însemna regresul. Închei prin a spune cu vorbele lui Zinoviev că
homo sovieticus nu e altceva decât […]cel mai înalt produs al civilizației[…]7 sovietice.
1.2 Leadership și perspectiva liderilor și a cetățenilor
În contextul social din Rusia anilor 1990 vorbim despre o situație aparte generată
de declinul Uniunii Sovietice și implicit de tranziția către un regim democratic. Populația

7 Zinoviev Aleksandr, Homo Sovieticus, Editur a Dacia, Cluj -Napoca, 1991, pp.176

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
10
rusă arata o stare de nonconfort și astfel orice decizie politică care nu se ridi ca la nivelul
așteptărilor lor făcea ca aceștia să devină nemulțumi ți și se manifestau agresiv în cele mai
multe cazuri. Având în vedere că așteptările cetățenilor față de liderii lor erau mari,
consecințele nerealizări acestora erau foarte cri tice și agre sive totodată. După cum se poate
observa, regimul sovietic a generat mai tot timpul un sentiment de insecuritate deoarece
clasa politică avea puterea de decizie chiar și împotriva majorității cetățenilor. Un alt motiv
ce a dus la insecuritatea re simțită de populație a fost așa zisa încercuire capitalistă, alianță
formată din mai multe state capitaliste, care era capabilă să distrugă regimul sovietic.
Așadar un rol important în gestionarea problemelor interne cât și a celor externe l -au avut
liderii sovieti ci prin propriile lor politici, unul dintre aceștia și printre cei mai emblematicii
datorită și a apariției unui proces evolutiv care i -a luat numele este Iosif Stalin.
Despre Iosif Stalin
O figură importantă în istoria Rusiei a fost Iosif Stalin, dictator al Uniunii
Republicilor Sovietice Socialiste în perioada 1929 -1953. În cadrul acesteia a avut un aport
important spre dezvoltarea societății țărănești într -o superputer e industrială și militară. De-
a-lungul vieții sale s -a implicat în pol itica revoluționară, tânăr fiind, și totodată a luat parte
și la activități de natură criminală. Odată cu moartea lui Vladimir Lenin din 1924, acesta a
preluat controlul partidului comunist și a inițiat în următoarea perioadă politici referitoare
la colect ivizarea agriculturii. Se dovedește a fi un lider aparte, dat fiind faptul că își
neutraliza dușmanii int erni prin executarea lor sau avea varianta trimiterii acestora în
lagăre de muncă forțată.
Înaintea celui de -al Doilea Război Mondial a menținut relaț ii de alianță cu Statele
Unite și Marea Britanie, tabără de partea căreia s -a regăsit până la finalul războiul. Mai
apoi, relații le cu țările occidentale s -au deteriorat și a apărut un conflict cunoscut în istorie
sub numele de Războiul Rece, care a fost c ontinuat de predecesorii săi după moartea sa în
1953 , când a și început așa cunoscutul proces de destalinizare. Prin acest proces se observă
impactul major care acesta la avut asupra societății sovietice în perioada în care a fost la
conducere regimului, d at fiind faptul că după perioada sa de conducere a avut loc procesul
respectiv prin care s -a încercat o reorganizare politică.8

8 Gill Graeme, The Origins Of The Stalinist Political System , Cambridge University Press, Londra, 2002, pp. 4 –
22

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
11
Personalitatea sa ieșită din comun a fost generată și de perioada anilor petrecuți în
închisoare și în exil în Siberia, el de al tfel fiind arestat de nenumărate ori din 1902 până în
1913. În decursul anului 1912, Lenin fiind în exil în Elveția, l -a numit pe Stalin la
conducerea primul Comitet Central al Partidului Bolșevic. De această oportunitate, liderul
sovietic nu a ezitat să p rofite numindu -și astfel aliații în funcții guvernamentale, decizie ce
avea să îi crească sprijinul politic. După moartea lui Lenin din 1924, a urmat o luptă
victorioasă privind controlul Partidului Comunist, aspect ce a avut greutate în noua funcție
care a obținut -o spre sfârșitul anilor 1920, cea de dictator al Uniunii Sovietice.9
Reformele sale au dezvoltat Uniunea Sovietică prin impunerea unor planuri de
cinci ani , care le -a dat și denumirea de planuri cincinale, care au dus la transformarea
URSS -ului într -o superputere industrială. Măsurile sale care i -au permis să dețină
controlul total asupra Uniunii Sovietice au fost de control guvernamental al economiei și
de control al fermelor agricole, acestă măsură având loc prin introducerea colectivizării
forțate a agriculturii sovietice. În urma acestor măsuri a întâmpinat dificultăți concretizare
în refuzurile fermierilor de a coopera, fapt ce a dus la executarea acestora sau exilarea
fermierilor ca pedeapsă. Aspectul negativ al acestei politici de colectivizare a fost că s -a
ajuns la uciderea a milioane de oameni datorită foametei generate de politica respectivă.
De asemenea, Stalin a fost conducătorul Uniunii Sovietice care a eliminat orice opozant al
său și totodată prin extindere A puterilor poliției secrete a încurajat cetățenii să se spioneze
unii pe alții, făcând abstracție de faptul că a silit milioane de oameni să lucreze în taberele
de muncă forțate.
Spre a a doua jumătate a anilor 1930 a inițat o serie de cam panii intitulate Marea
Epurare , ceea ce însemna t un proces de eliminare a oamenilor politici din Partidul
Comunist, a militarilor și alți oameni influenți din societățile sovietice pe care el îi
considera o amenințare pentru sine. O altă decizie ce -l carac terizează a fost faptul că acesta
și-a construit un cult al personalității în jurul Uniunii Sovietice. Astfel unele orașe au fost
redenumite în onoarea sa, exemplul cel mai concludent fiind orașul rus Tsaritsyn care a
fost redenumit Stalingrad în 1925.10 Totodată, Joseph Stalin a fost subiectul multor lucrări
de artă, literatură și muzică, el fiind și personalitatea în jurul căruia s -au rescris și cărțile de
istorie sovietică în perioada de revoluție de la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990.

9Tucker, Robert C. Stalin as Revolutio nary, 1879 -1929 , Norton, New York, 1977, p.21 -30
10 Ibidem , p.30-42

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
12
Alte aspecte ce s -au legat de cultul său de personalitate s -au datorat inmului național
sovietic care avea în componență numele său.
În timpul celui de -al doilea Război Mondial, mai precis în anul 1941, când
Germania a rupt pactul cu sovieticii stabilit în 193 9 între Stalin și Hitler și au recursul la
invadarea Uniunii Sovietice, Stalin a recurs la o politică proprie care i -a adus în cele din
urmă victoria. Politica sa de izbândă fiind una definsivă care însemna distrugerea tuturor
proviziilor și a infrastructu rii din zona ce urma a fi invadată cu scopul de a nu putea
beneficia inamicul de ea. Astfel în urma unor astfel de politici au și reușit să îi retragă pe
germani în 1943 din teritoriul Rusiei sovietice după lupta de la Stalingrad . În continuare,
Stalin av ea să participe la principale conferințe de la Teheran, din 1943, și de la Yalta, din
1945, unde personalitatea sa de fier și abilitățile sale politice nu au încetat să se observe,
datorită faptului că acesta nu renunța la viziunea sa de după război, de cr eare a unui
imperiu sovietic mai extins. Tot în acea perioadă el a înființat guvernele comuniste în
Europa de est și a deschis calea unei epoci nucleare în spațiul sovietic.11
Prin urmare, Joseph Stalin a fost cunoscut ca și conducătorul Uniunii Sovietice cu o
domnie de teroare evidențiată de execuții, persecuț ii și executări în masă. În final, la data
de 5 martie 1953, la vârsta de 74 de ani s -a stins din viață poate cel mai de speriat
conducător al Uniunii Sovietice.
2. Nivelul grupal/organizațional de an aliza.
2.1Teoria elitelor. Modelul leninist și modelul liberal -democratic
În cadrul nivelul ui de analiză organizațional sau grupal vom avea în vedere
acțiunile unor indivizi reuniți în grupuri de interese care caută u să-și atingă obiectivele
proprii sau uneori și obiectivele statului din care fac parte. Spre deosebire de acțiunea
individuală a liderilor, grupurile se caracterizează printr -un sistem decizional colectiv și nu
unic, și to todată în cadrul acestora se avea u în vedere interesele mai multor persoane. Un
aspect important în analiza grupurilor sau organizațiilor este modalitatea prin care acestea
influențează acțiunile statului și în ce direcție tind să ducă aceste acțiuni. Toate acestea
făcând referire la un s ingur concept și anume GROUPTHINK , care în traducere liberă
înseamnă gândire de grup.

11Gill Graeme, The Origins Of The Stalinist Political System , Cambridge University Press, Londra, 2002, pp. 4 –
22

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
13
În cadrul acestei analize o să abordăm o teorie care stă la baza studiului politicii, și
anume teoria elitelor. Aceasta a apărut din necesitatea unei mai bune înțeleger i asupra
modului de acțiune a unor state unde structura de elită forme ază puternic caracterul statelor
și a regimurilor. Elitele sunt persoane fizice sau grupuri mici de indivizi care dețin funcții
importante în cadrul unor organizații internaționale sau a unor organisme interne din cadrul
unui stat și pot să influențeze politica statului în cauză prin deciziile lor. Când ne referim la
structura elitei vorbim implicit de compoziția socială, modelele de interacțiune și normele
și conduitele de comportament a le unei elite date. Totodată în cadrul acestei teorii,
instituțiile unui stat sunt privite ca și creații ale elitei pe care le folosesc ca și instrumente
in vederea exercitării controlului și influenței asupra societății. Opozanți i acestei idei sunt
susținătorii teoriilor organizaționale și instituționale, teorii pe care le voi analiza în
subcapitolele următoare. Revenind la teoria elitelor, observăm că acestea sunt responsabile
de crearea instituțiilor politice și totodată și de ca racterul regimurilor politice12.
Raționamentul acestei afirmații are la baza acțiunea elitelor care își stabilesc un cadru
normativ și care pe urma le conferă dreptul de a stabili un proces politic decizional
obligatoriu pentru întreaga societate, dreptul de a alege persoanele politice care să ia
decizii și dreptul de a aplica deciziile politice luate. În acest context apar neînțelegeri
rezultate în conflicte între elite, datorită unor instituții propuse în cazul cărora nu s -a ajuns
la un consens. Astfel in teresele diferite ale grupurilor de elită și preferințele instituționale
diferite duc la conflicte și o vizibilă lipsă de omogenitate în cazul grupurilor. Referindu -ne
la configurația instituțiilor putem face o apreciere a acestora ca fiind rezultatul tutu ror
resurselor pe care grupurile de elită le consumă în negocieri și con flicte inter -grupale
pentru definitivarea acestora. Ca și o concluzie, elitele cu resurse strategice mai mari și cu
abilități politice exercită o influență disproporționată asupra sel ecției instituționale. În
cazul în care se modifică structura de elită, ceea se poate întâmpla atunci când se modifică
compoziția sau normele comportamentale și modele de interacțiune a elitelor, pot apărea
schimbări în ceea ce privește modul de operare și structura instituțiilor deja înființate. De
asemenea, mai pot avea schimbări instituționale atunci când sunt prezente amenințări
externe sau interne as upra securității societății, a intereselor elitelor sau a ambelor în
același timp. Teoria elitelor arată că instituțiile pot avea și efecte proprii rezultate din
deciziile luate la nivel instituțional.13 Efectul lor principal este de a elabora și stabiliza
normele elitelor și modele de interacțiune cu acestea. Influențând astfel comportamentul

12Ibidem , pp. 106 -17
13Ibidem , pp.117 -128

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
14
elitelor, acest ea au un rol și în modelarea schimbărilor politice pe termen lung în funcție de
viziunea lor instituțională. Teoria elitistă explică cazul în care o societate s -ar putea
confrunta cu un colaps sistemic la nivelul instituțional. Așadar într -o astfel de sit uație când
o ordine instituțională veche este eliminată sau restaurată fundamental și este menținut
vechiul grup elitist atunci va exista o continuitate în normele inițiale stabilite de elite și
influențate de instituții. Prin urmare, normele respective vo r fi baza în continuare a noilor
instituții ce vor fi înființate în urma colapsului sistemic și totodată vor influența și
caracterul ge neral al unui nou lui regim .
Prin modelul de elită sau prin modelul instituțional care prevede o schimbare
politică se poate argumenta tranziția de la comunism la o democrație reprezentativă. O
astfel de tranziție e posibilă în termenii în care vorbim de o schimbare instituțională la
nivel statal, dar e necesar totdată și schimbarea structurii de elită. Aceste două aspecte
trebuie a fi realizate pentru a se realiza cu succes transformarea regimului către unul
democratic și pentru a se consolida democrația. În cadrul celor mai de succes țări unde
această tranziție a avut loc se observă că procesul de schimbare instituțională a pornit de la
nivelul elitelor unde au avut loc negocieri pentru a se forma cadrele instituționale pentru
înlocuirea sau schimbarea parțială a elitei, caz în care elita nou formată va facilita
consolidarea instituțională a noului re gim. Unul dintre exemplele concrete pentru situația
prezentată este modelul leninist, dar și cel liberal -democratic al structurilor de elită. 14
În cazul celui dintâi model reprentativ pe ntru teoria elitelor , trăsătura dominantă a
elitei leniniste a fost uniformitatea sa. Acest grup elitist activa solitar, nefiind deacord cu
implicarea altor părți sau organizații în cadrul decizional. Excepție de la această regulă
fiind unele partide, care însă erau sub controlul total al Partidului Comunist .
Elita leninistă apare ca fiind un grup nedivizat de -a-lungul timpului, care s -a
angajat total în ideologia marxist -leninistă și care și -a văzut de interesul propriu, și anume
menținerea puterii. Baza a cestei elite erau una mono -organizatorică , ea având o structură
ierarhică strictă , care pornea de la conducerea de vârf a partidului până la actorii regionali
și locali. Un alt aspect important era cel referitor la procesul decizional care era unul
extrem de centralizat, fapt ce înseamnă ca acest proces a dep ins doar de o singură
conducere. De asemenea, autonomia grupurilor de elită aflate sub cea mai înaltă formă de
condu cere a grupului a fost î ngustă . Controlul liderului de vârf și a înalților funcționari era

14Ibidem , pp. 128 -134

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
15
exercitat în mică măsură de către sistemul nomenclaturii, care era sistemul de recutare și de
numire a elitelor. Acest sistem a generat o subordonare ierarhică la nivel organizațional,
mai precis , oficialii de la un anumit nivel organizațional depindeau direct de cei mai bine
clasați ierarhic în structura respectivă. Modalitatea prin care funcționarii de nivel superior
au reușit să -și consolideze autoritatea s -a realizat prin constrângere și frică generată celor
inferiori lor. Astfel, ierarhia și centralizarea au fost susținute implicit și de normele
comportamentale ale partidului. 15
În cadrul structurilor de elită din partid era prezent un sentiment de insecuritate
profund și răspâ ndit la toate ni velele, generat fiind de neîncredere a actorilor unul față de
celălalt. Motivul era interacțiunile dintre elite și normele acestora care evide nțiau faptul că
concurența era neconsecventă, iar în cele din urmă disputele inter -elitare duceau la un joc
cu sumă zero, unde perdanții ajungeau sa fie expulzați din politică și implicit excluși din
sistem. Astfel așa a apărut acest sentiment de insec uritate care a generat pe urmă
consecințe comportamentale nefaste în activitatea elitei de top a partidului cu privire la
ierarhie și cu privire la exercitarea controlului asupra elitelor și cadrelor inferioare. În cele
din urmă, cei ultimi menționați au căutat o cale de a -și asigura protecția față de teroare și
de supravegherea autorităților de partid, motiv ce a dus la c rearea unor cercuri informale de
camaderie și patronaj care aveau rolul de a delimita domeniile personale, fără a fi supuse
controlului central, de cele profesionale și de a putea concura la nivel mediu cu alți indivizi
pentru poziții superioare. Toate ace ste aspecte menționate generate de deficiențe le de la
nivel comportamental și normativ a elitelor a u stimulat corupția și a u subminat perfomanța
socialismului în stil sovietic.
Ca și o concluzie privind acest model leninist aduc atenției voastre următoarele
aspecte referitoare la structura de elită, și anume că aceasta a fost corelată cu o configurație
social -structurată și instituțională. Ierarhizarea și centralizarea extremă a elitei leniniste și
implicit a dictaturii de partid a fost realizată și menținută prin suprimarea tuturor
problemelor sociale și economice intereselor și organizațiilor din afara partidului -stat, ceea
ce se considera a fi o suprimare făcută de proprietatea statului asupra întregii economii.
Totodată, în cadrul modelului len inist, centralizarea autorității decizionale a fost susținută
și prin subordonarea statului și a structurii sale birocratice elaborate pentru partid. În ceea
ce privește cadrul legal și instituțiile publice , se poate face o apreciere conform căreia

15 Ibidem, pp. 134 -158

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
16
aceste a au fost subordonate partidului și oficialilor săi, vorbind în acest caz de înalții
funcționari, deoarece ei nu se supuneau acestor legi și nici directivelor instituțiilor. În
schimb, cuvintele și deciziile înalților funcționari din partid erau legi pentr u cei inferiori
lor.
Teoria elitelor, în ceea ce privește modelul liberal, face referire la un grup de
indivizi rezultat dintr -o gamă largă de organizații și sectoare, fiecare dintre ele având
resurse politice și economice semnificative. Elitele din cadrul unei democrații
reprezentative funcționează în admninistrațiile predominant birocratice și tehnocrate. În
cadrul acestora interacțiunea are loc pe orizontală, spre deosebire de modelul leninist unde
vorbeam de o interacțiune pe verticală, oricum e mult s pus o interacțiune în cazul celei din
urmă, mai potrivit ar fi o comunicare între cei cu statut superior față de cei cu statul
inferior. În acest model de elită grupurile nu încearcă să se distrugă unele pe altele, acestea
conlucrează și interacționează în beneficiul politicii democratice, toate acțiunile lor având
la bază cadre legislative precise. Lipsa coerciției și a ierahiei stricte, precum și distribuția
relativ egală a puterii și a resurselor economice ale actorilor face din modelul liberal al
elitel or un joc cu sumă non -zero. Fiecare grup de elită este capabil să -și apere și să -și
promoveze interesele în mod suficient pentru a -și motiva participarea în continuare. Prin
urmare, jocul de elită liberală nu duce la înlăturarea vreunui grup elitist, dovad ă faptul că
câștigul și pierderea sunt rezultate relative și parțiale, mai degrabă decât absolute. În cadrul
acestui model elitist nu predomină niciun interes unic, dat fiind faptul că indi vizii care
ajung la conducere sunt selecționați în urma unor concursuri electorale deschise și limitate.
Toți indivizii angrenați în concursurile de selecție au interese și poziții egale, impuse fiind
de un sistem juridic independent. Niciun oficial nu poate evita prevederile legale ale
statului și toți indivi zii trebuie să respecte sistemul normativ. Astfel, exercitarea puterii este
strict limitată, iar libertățile civile fundamentale sunt puternic protejate . Instituțiile
economice și politice ale democrațiilor liberale sunt esențiale pentru menținerea securit ății
reciproce a elitei, care, după cum susțin unii teoreticieni de elită, este o condiție sine qua
non16 a democrațiilor consolidate .
2.2 Elitele în perioada 1989 -1991
În perioada anilor 1989 -1991 a avut loc prăbușirea regimului comunist care totuși
nu a s chimbat major structura elitelor din cadrul Uniunii Sovietice. Datele statistice aratau

16 Fără de care nu ar exista.

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
17
că aproape o treime din fostele elite din perioada anului 1988 s -au menținut în aceleași
poziții până în anul 1993. În cazul Rusiei vorbim despre un procent de 35,3%, în cazul
Ungariei procentul era de 32,6% și în cazul Poloniei de 40,8%. Luând în calcul domeniile
specifice vedem că această continuitate la nivel elitist a fost mai pronunțată. Î n cadrul
elitelor politice din Rusia s -au menținut 48,2%, din elita culturală a Rusiei au rămas 40,8%,
iar din cadrul elitei economice din Polonia procentul celor ce au continuat a fost de 50,7%.
În urma acestor procente putem denota faptul că revoluțiile est -europene nu s -au datorat
conducătorilor sau grupurilor elitiste din alte domenii, dovadă fiind procentajele destul de
ridicate de continuitate a elitelor până în anul 1993.
. În cazul unor țări foste comuniste precum Bulgaria, România, Ucraina și Serbia,
nemaifăcând referire directă la Belarus, Georgia, Kazahstan, Turkmenistan și Uzbekistan,
se observă că persistenț a și dominația fostelor elite comuniste a continuat și în cadrul
noilor regimuri după cum reiese și din concluzia lui Thomas Baylis : Tranziția de la
guvernarea comunistă la cea democratică este condusă de lideri care, cu câteva excepții,
nu s-au simțit in confortabil sub vechea ordine, și care frecvent făceau parte din sistemul
său de sprijin.17 Aceast ă continuitate din cadrul grupurilor de elită sovietice s -a datorat în
principal faptului că prăbușirea regimurilor comuniste nu a dus implicit și la distr ugerea
aparatului de stat. Totuș i cei mai însemnați lideri politici din cadrul Partidul Comunist au
fost înlăturați, iar instituțiile guvernamentale principale din cadrul regimurilor comuniste
au fost eliberate de sub supravegherea și patronajul partidului unic. Totodată instituțiile
respective au suferit anumite schimbări prin intermediul unor noi norme interne diferite,
dar și prin intermediul unor norme constituționale care au crescut importanța acestora. Cu
excepți a unor figuri politice de vârf din perioada respectivă , elitele supraviețuiau
tranzițiilor la regimurile postcomuniste. Natura schimbărilor de elită care au avut loc
înainte de colapsul comunist ajută la explicarea și înțelegerea acestei supraviețuiri . Astfel
că elitele noi care au format grupuri de experți pentru anumite domenii în perioada
comunismului târziu aveau capacitatea intelectuală necesară pentru a putea face trecerea la
un nou regim, fiind conștiente de valorile lor și de aportul pe care l -ar putea aduce în
viitoarea organizare politică. Așadar au luat o poziție de neutralitate , dar care le -a lăsat o
variantă viabilă de care aveau să profite odată cu tranziția la noile regimuri post -comuniste.

17 Thomas A . Baylis, Political Leadership After Communism: Eas tern Germany and Czechoslovakia , German
Studies Association, Dallas, Texas, 1994, p.8.

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
18
În perioada de tranziție, elitele au acționat sub diverse metode în funcție și de
interesul pe care -l aveau. Printre indivizii care se intitulau naționaliști și care-și repudiau
toate legăturile cu Uniunea Sovietică se regăseau numeroși foști elitiști sovietici și actuali,
în acea perioadă, luptători pentru independența națională. Se mai regăseau în acea perioadă
și elitiști care considerau de bun augur activită țile de natura teroristă sau mafiotă ce sfidau
supravegherea și reglementarea slabă a statului și astfel luau parte la acestea. O altă
categorie de elitiști au fost cei care și -au negociat viitoarele poziții în cadrul noilor
regimuri post -comuniste, metodă ce le-a conferit multora șansa de a deveni capitaliști, fiind
astfel în preajma celor mai mari întreprinderi de stat. În cele din urmă, cea mai mare
categorie de elitiști din cadrul partidelor comuniste și -au redenumit statutul, intitulându -se
la acel mom ent socialiști și socialiști -democrați. Astfel și -au continuat activitatea politică
sub o altă formă, având un număr mare de locuri în noile parlamentele și electorate. Șansa
lor a fost reprezentată de faptul că opoziția de la acea vreme era neexperimenta tă, prost
organizată și slab impărțită. În unele cazuri se puteau gândi la adoptarea unei poziții ferme
în lupta împotriva forțelor democratice și capitaliste, doar că la acel moment supraviețuirea
lor ca și elite în cadrul noilor regimuri avea să reprezin te beneficiul suprem.18
Pe cale de consecință, continuitatea compoziției de elită reprezenta natura pașnică a
tranzițiilor de la regimurile comuniste la cele post -comuniste. Grupurile și indivizii de elită
stabiliți nu au întâmpinat probleme conflictuale ca re să se soldeze cu decesul acestora. Cei
care totuși erau observați ca fiind încă sub amprenta politică a unor unități comuniste erau
îndepărtați rapid pe cale publică. Odată cu prima rundă de alegeri libere, având în vedere
descentralizarea puterii și o gamă largă de poziții influente, s-a stabilit ca fiind necesară
suplimentarea numărului de elite și nu înlocuirea celor deja existente. Așadar, alegerile
ulterioare au constat în revenirea unor elite care au fos t marginalizate în debutul primei
runde de alegeri, concluzionând ca la nivelul foștilor elitiști sovietici au existat puțini
învinși comparativ cu cei integrați în noul regim politic. Ocuparea locurilor de către fostele
elite a dus și la apariția unor nem ulțumiri în rândul publicului de masă cu pos ibilități
intelectuale aparte care -și dorea u un loc la masa decizională. Posturile cu care publicul
nemulțumit rezona erau cele naționaliste, pe care elitele comuniste le -au ocupat repede.
Totodată dezmembrarea f ermelor colective, a birocrației de stat și a întreprinderilor

18 Riasanovsky Nicholas V. , Russian Identities: A Historical Survey , Oxford University Press, New York, 2005,
pp. 211 -231

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
19
industriale de stat, a militarilor mari și a altor baze de putere nu au stat prea mult pe agenda
elitelor.
O altă urmare a continuității elitelor în cadrul noului regim a fost existența unor
conflicte generate de îndoielile cu privire la autenticitatea regimurilor post -comuniste.
Aceste conflicte se regăseau între tabăra liberal -democraților și cea a socialiștilor sau a
social -democraților, printre care se regăseau funcționari guvernamentali car e au
supraviețuit tranzițiilor. În cadrul taberei liberal -democraților a avut loc o divizare
organizatorică care nu a făcut altceva decât s ă le ofere întâietate în alegeri social –
democraților. La începutul tranzițiilor regimului, cele mai importante grupur i de elită din
regiune a est-europeană au convenit că este de dorit sau cel puțin inevitabil să se desfășoare
concursuri electorale deschise și, deși au fost în primul rând gesturi simbolice în țări
precum Bulgaria și România, mesele rotunde au creat disponibilitatea elitelor s ă negocieze
condițiile și calendarul acestor concursuri. Tranzițiile est -europene au fost, în mult e
privințe, unice și paradoxale datorită schimbărilor revoluționare care au fost instituite
printr -un ames tec mai degrabă nerevoluț ionar de elite vechi și noi . Odată cu dispariția
sponsorizării sovietice, multitudinea de grupuri naționaliste și reformiste apărute în timpul
totalitarismului nu au dus nicio luptă cu o oarecare opoziție. Revoluțiile respective s -au dus
fără a exista o ta bără a opozanților, cum a fost în cazul revoluționarilor leniniști, și fără
existența unor p lanuri ideologice revoluționare19. Așadar trecerea spre un regim democratic
în cazul multor țări foste comuniste s -a realizat cu ajutorul elitelor în curs de ascensi une
care au fost determinate să preia modelele liberale occidentale ale economiei de piață și ale
politicilor liberal -democrate și să le integreze în cadrul structurilor de stat conservate.
2.3 Schimbarea la nivel organizațional după perioada 1989 -1991
Perioada de tranziție sovietică și rusească, încununate cu evoluțiile politice
ulterioare, au avut loc prin intermediul unor tentative de luptă care s -au propagat și la
nivelul elitist, doar ca în cadrul acestora luptele s -au dus prin negocieri. După cum a m mai
menționat în subcapitolele anterioare, fragmentarea elitelor, nivelele ridicate de tensiune
socială și dezacordurile fundamentale asupra programelor de reformă din perioada
comunistă târzie sau de sfârșit au continuat însă și în perioada post -comunis tă. Elitele ruse
de după 1991 au arătat multe elemente comune cu perioada comu nistă prin interacțiunile și
comportamentul lor, un motiv evident fiind faptul că structurile vechi nu s -au dezintegrat,

19 Ibidem, 211 -231

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
20
doar și -au schimbat vizibil normele și au încercat o reor ganizare instituțională. În cele din
urmă se observă că aceste continuități au format profund caracterul noului regim rusesc.
Perioada ultimilor cinci ani din cadrul Uniunii Sovie tice a fost caracteristică Rusiei
ca și perioada conflictelor între actorii de elită când s -au desfășurat trei astfel de conflicte,
două implicând și dimensiunea militară care a jucat un rol decisiv. Un prim exemplu din
augusut 1991 ar fi luptele dintre elita veche care reprezenta tabăra sovietică și elitele
republicane care era tabăra revoluționarilor. Un alt conflict ce s -a considerat a fi lovitura de
stat, doar că a fost realizată pe cale pașnică, l -a avut în rolul principal pe Boris Elț in,
primul președintele al Federației Ruse ales în urma alegerilor prezidențiale democratice din
12 iunie 1991 fiind investit pe data de 10 iulie. Elțin în colaborare cu șeful partidului
comunist al Ucrainei , Leonid Kravchuk , și cu Stanislav Shushkevich, președintele
parlamentului din Belarus, s -au întâln it în secret lângă Minsk în decembrie 1991 și au
semnat un acord care a dus la dizolvarea Uniunii Sovietice și a stabilit o nouă organizație și
anume Comunitatea Statelor Independente. Astfel prin acest acord Elțin și guvernul rus au
reușit să confiște put erea, resursele și facilitățile statului sovietic, înlăturându -l pe
Gorbaciov de la putere și preluând astfel Kremlinul. Odată cu dizolvarea Partidului
Comunist din Uniunea Sovietică și implicit a statului sovietic s -au dezmembrat și elitele
politice sovie tice din cadrul partidului. Astfel elitele înlăturate au format un front comun și
au realizat a treia lovitură de stat datorită unor nemulțumiri față de deciziile președintelui
Elțin de a dizolva legislativul federal, Congresul Deputaților Poporului , și So vietul
Suprem . S-a încercat îndepărtarea lui Elțin din funcția de președinte, doar că nu s -a reușit
dat fiind faptul că acesta avea sprijinul armatei. Toate elitele ce s -au împotrivit
președintelui din acea vreme au fost executate după ce s -au refugiat în sediul Parlam entului
rus, care a fost la rândul asediat și distrus de către forțele armate. Astfel după tentativa de
lovitură de stat din octombrie 1993 s -a constatat că acest conflict a fost cel mai sângeros de
după revoluția bolșevică din 1917. Este de la sine întele s că instituțiile democratice, legile
și normele promovate de Gorbaciov, care au avut rolul de a schimba structura și
comportamentul elitelor sovietice, au fost neînțelese și drept urmare nu au fost practicate
pentru a -și atinge scopul. Așadar, noile insti tuții, legi și norme abordate de Gorbaciov nu
au adus rezultatele scontate, doar au încercat să revigoreze viața politică prin stabilirea
procedurilor democratice precum ar fi alegerile populare libere. Prin urmare,
facționalismul și polarizarea de care s -a dat dovadă au dus la degradarea relațiilor de elită

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
21
din ultimii ani ai perioadei sovietice ș i astfel s -a creat o amenințare asupra stabilității
politice a Rusiei și a celorlalte state din fostul teritoriu al URSS.
În vederea unei schimbări de regim polit ic trebuiau să se aibe în vedere crearea
unor noi instituții și modificarea modelelor fundamentale de comportant, autoritate și
implicit și modificarea relațiilor de putere. Ceea ce s -a realizat a fost însă cu totul diferit,
mai precis s -a ajuns în situați a în care rușii și fostele elite sovietice au urmat vechile
scenarii, nerealizând schimbarea așteptată . Un aspect important este legat de conducerea
lui Boris Elțin, de după lovitura de stat din august 1991, care a dus la formarea noului
regim rus fără a b eneficia de o coaliție fermă cu un alt grup. Această alegere i -a cauzat
probleme interne deoarece el a căutat să implementeze reformele necesare prin decrete fără
a se fi consultat în prealabil cu fostele elite. În schimb, acesta a solicitat ajutorul tutur or
forțelor democratice pentru a -și atinge obiectivele, doar că nu a urmat calea democratică
prin care să -și dezvolte relații reciproce și de a deschide astfel căile de comunicații cu
forțele respective. Doi oameni politici de știință, Juan J. Linz și Alfred Stepan , susțineau că
tipul de aranjament instituțional dezvolat de Elțin nu e potrivit în timpul unei tranziții
democratice sau chiar și dupa ce această perioadă a avut loc. Ei susțineau că
prezidențialismul nu oferă st imulente adecvate pentru elite de a crea baze autonome de
putere20 în special de a duce la organizarea optimă a partidelor politice. Tot aceștia
concluzionau prin a spune că […]este clar că prezidențialismul rus a împiedicat formarea
unor organisme viabile non -statale de elită și a co ntribuit la continuarea politicii Curții și
a Kremlinului.21
Totodată, analiștii politici ruși au observat și ei frecvent esența și continuitatea
instituțională dintre vechile regimuri și cele noi. Președintele fiind dependent de militari și
de ministerele de putere, adică Minsterul de Interne și Serviciul Federal de Informații, care
era fostul KGB, a sporit rolul Consiliului de Securitate prin care care ministerele exercitau
un control direct asupra politicii. Această măsură a fost asimilată de către observ atorii ruși
ca o comparație între Consiliul de Securitate și Biroul Politic din cadrul Uniunii Sovietice.
În anul 1996 a avut loc o alianță electorală în urma căruia respectivul Consiliul de
Securitate a ramas sub conducerea generalului Aleksandr Lebed. A urmat o perioadă în
care popularitatea generalului a crescut și astfel a devenit o problemă pentru Elțin, care în

20 Juan J. Linz and Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation Baltimore, MD: Johns
Hopkins University Press, 1996 pp.23 -35
21 Ibidem, pp 26

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
22
octombrie 1996, sub teama unei noi lovituri de stat și a unei stări de sănătate precare, a
renunțat la Lebed și pornind astfel o nouă fază a conflictelor intra -elită. Se dovedește înca
odată faptul că rolul instituțiilor în asigurarea securității și stabilități este unul esențial
datorită diverselor probleme cu care se confruntă statele. Faptul că un lider politic nu
deține soluții în a rezolva problemele respective dovedește incapacitatea clasei politice de a
reprezenta interesele cetățenilor.
2.4 Biroul Politic
Biroul Politic sau Politburoul a avut o p rima perioadă de existență între 10
octmbrie 1917 și 24 Octombrie 1917, ziua în care bolșevi cii au organizat o lovitură de
succes în Petrograd. Ședința Comitetului Central din 10 octombrie 1917 a ap robat cursul
revoltei militare și a ales un Birou Politic pentr u a asigura conducerea politică în tim pul
revoluției. Biroul Politic a fost format din șapte membri, printre care Lenin, Zinov iev,
Kamenev, Troțki, Stalin, Sokol nikov și Bubnov, dar nu a jucat niciun rol în timpul revoltei
din noiembrie. După lovitura de stat din Petrograd a încetat să funcționeze și Comitetul
Central a preluat conducerea. După cum se poate observa componența acestui Birou Politic
reunea adversari politici din cadrul statului. Acest aspect este unul de instabilitate d eoarece
un organism politic trebuie să fie unitar și să urmeze un curs politic comun acceptat
A dou a perioad ă din istoria Biroului Politi c a început în 1919, când cel de -al
optulea congres al partidului a adus amendamente la carta partidului și a creat ca organe
permanente Politburo -ul, Orgburo și Secretariatul22. Politburo -ul urma să fie subordonat
Comitetului C entral, iar membrii acestuia urmau să fie aleși de plenul Comitetului Central.
Deși carta nu a necesitat nicio diviziune în cadrul Politburo -ului, Comitetul Central a ales
atât membri cu drepturi depl ine, cât și membri candidați . Aceștia din urmă au participat la
dezbateri, î nsă nu aveau drept de vot.
Biroul Politic a fost ales pe 25 martie 1919 de către plenul Comitetului Central.
Lenin, Kamenev , Krestinskij, Stalin și Troțki au devenit membri cu d repturi depline, iar
Buharin, Zinoviev și Kalinin doa r membri candidați. Biroul respectiv a avut o prima
întâlnire la 16 aprilie 1919.
În perioada 1919 -1921, acest organism s -a întâlnit de 95 de ori pentru a dezbate
cele mai importante probleme și a adoptat decizii privind chestiuni cheie. După fiecare

22Blasier Cole , THE G IANT'S RIVAL The USSR and Latin America , UNIVERSITY OF PITTSBURGH PRESS , Londra,
1987, pp. 75 -78

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
23
cong res al partidului, Comitetul Central nou ales a desfășurat alegeri ale Politburo -ului,
însă numărul membrilor s -a schimbat ușor în această perioadă. În anii 1924 -1930, Stalin a
reușit să expulzeze toți membrii Politburoului inițial și a obținut o dominare completă
asupra acestui corp prin eliminarea rivalilor săi politici. Pe 23 iulie 1926, Comitetul
Central, pentru prima dată în istoria Politburoului, a re spins un membru ale cărui viziuni
politice s -au deosebit de cursul general și au stabilit un preced ent pentru practica
dominantă din istoria sovietică . Majoritatea membrilor din cadrul Politburo au fost, de
obicei, eliberați de îndatoriri pe diverse pretexte de către plenul Comitetului Central.
A doua perioadă s -a încheiat în o ctombrie 1952, când cel de-al nouăsprezece lea
congres al partidului, în conformitate cu voința lui Stalin, a schimbat statutul de partid și a
înlocuit Politburo cu un prezidiu mai mare. Se pare că Stalin a planificat schimbări majore
în structura celor mai înalte organisme ale pa rtidului, dar odată cu moartea sa, s -a permis
succesorilor să se întoarcă la vechea schemă, iar prezidiul a preluat aceleași funcții ca și
Politburo -ul.
Biroul Politic a fost reînființat în 1966, când Leonid Breînnev a luat curs pen tru
revenirea la conserv atorism . Alegerea Politburo -ului de către Comitetul Central a devenit o
procedură pur nominală. De fapt, Politburo -ul însuși a decis cine ar fi ales și cine va fi
expulzat. În anii '7 0 și începutul anilor '80, Brej nev, în calitate de secretar general, și -a
folosit de asemenea poziția pentru amestecări ocazionale în cadrul Politburoului, dar nu s -a
confruntat niciodată cu o opoziție reală ca și în cazul lui Stalin . După cum afirmam în
paginile anterioare, în cadrul unui astfel de organism e necesar să existe o viziune comună
asupra politici i pentru a se ajunge la o eficiență instituțională ridicată, în caz contrar, dacă
se adoptă o poziție independentă și nu se ajunge la un acord comun au loc expulzări din
cadrul organismului respectiv.
Pe parcursul perioadei perestroikăi23, Mihail Gorbaciov s -a confruntat cu cererea
republicilor sovietice de reprezentare egală în organele de partid și a fost de acord cu
ultima reformă a Politburo -ului la mi jlocul anului 1990. Cel de -al 28 -lea congres al
Partidului Co munist a decretat că Biroul Politic va include un reprezentant al fiecărei
republici constitutive a Uniunii Sovietice și că toți membrii săi vor fi egali în drepturile lor.
Conform noilor reglementări, ori de câte ori un prim secretar al organizării partid ului unei
republici constituante a fost demis, succesorul său a trebuit să intre în biroul de voturi al

23 mișcare politică de reformare din cadrul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în anii 1980 -1991

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
24
Politburo -ului la următoarea p lenară a Comitetului Central . Plenul din 14 iulie 1990 a ales
24 de membri cu drepturi depline, inclusiv 15 prim -secretari ai partidelor comuniste
naționale. Câțiva oficiali guvernamentali de vârf au fost puși de la Birou l Politic în cursul
acestui program de reformă . Deși au rămas membri ai partidului, ei s -au concentrat pe
responsabilitățile lor ca memb ri ai consiliului pre zidențial. Politburo -ul a încetat să mai
existe în urma tentativei de lovitura de stat din 1991.
3. Nivelul statal de analiză
În cadrul sistemului internațional din secolul al XX -lea, teoria care se pliază cel mai
bine pe raporturile dintre state este cea realistă. În acest context, totul pornește de la un
singur concept, și anume puterea, care odată analizat îți poate oferi informații despre cum
funcționează un sistem internațional și care sunt politicile din cadrul acestuia. În viziunea
realiștilor, pute rea statului e dată implicit și de interesele acestuia, astfel că un stat cu
interese globale își va dezvolta o putere mai mare pentru a -și atinge obiectivele și pentru a –
și asigura interesele. Teoria realistă susține că tipul de guvernare a unui stat nu p oate duce
la înțelegerea intereselor acestuia în actuala societate contemporană. Se pre pune că statele
sunt e ntități în continuă căutare după resurse, ceea ce le conferă o putere mai mare și astfel
se regăsesc în concurență cu alte state, fără a exista o s uperputere în sistemul internațional.
24
Conflictele la care a luat parte Uniunea Sovietică în decursul secolului al XX -lea
sunt explicate așadar prin teoria realismului clasic și neoralismului. Sistemul internațional
este unu anarhic în care relațiile din tre state sunt condiționate de lupta pentru putere,
neexistând o putere centrală care să mențină ordinea și stabilitatea. Teoria adaptată a
realismului, și anume neorealismul, face referire la teoria clasică unde anarhismul este
dominant în sistemul intern ațional, doar că se iau în considerare noi amenințări precum
cele nucleare și astfel vorbim d e modificări la nivelul politic ilor internaționale ale statelor.
Aceste modificări fac referire la faptul că structura politicii internaționale obligă statele să
se angajeze în conflicte pentru a -și putea asigura interesele naționale, unul dintre acestea
fiind asigurarea securității teritorial e și interne a statului în fața amenințărilor generate de
puterilor globale. Așadar războiul este considerat a fi ceva obișn uit în cadrul sistemul
internațional, dat fiind faptul că structura și caracteristicile acestui sistem sunt anarhice
după cum am mai menționat . Statele sunt astfel angrenate în conflicte, fie de scurtă durată

24Jackson Nicole J. , Russian Foreign Policy and the CIS , Routledge , 2003, Londra, pp.12 -14

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
25
și dese, fie pe o perioadă îndelungată de timp, care implică majoritatea actorilor din
sistemul internațional. Victoriile sunt de partea actorilor raționali care reușesc să -și domine
adversarii prin politici mărețe generate de capacitatea mare de resurse a statului în cauză.
Obiectivele actorilor regio nali sunt de a -și asigurarea existența pe scena relațiilor
internaționale și de a lua parte la aceste conflicte pentru a putea beneficia în cazul unei
victorii de o stabilitate regională mai mare. Totodată putem spune că teoria neorealistă nu
prevede exis tența unei cooperări inter -statale, ci doar existența unor interacțiuni strategice
în asigurarea intere selor naționale. Totuși există două situații prin care se poate ajunge la
cooperare și anume atunci când un stat hegemonic formează alianțe interstatale, iar puterile
regionale sunt nevoite să devină părți membre ale acestora. Al doilea caz este referitor la
crearea unui echilibru de putere în cadrul acestor cooperări, nefiind vorba o distribuție a
puterii în cadrul organizației nou formate.
În cele ce urmează, mă voi referi la modalitățile prin care s -a creat statul sovietic ,
dobândind o structură multietnică complexă. De asemenea, ideologia federației sovietice
va reprezenta un punct de analiză pentru a înțelege implicațiile acesteia în cond iționarea
relațiilor sociale.

3.1 Crearea s tatul ui sovietic multinațional
În timpul Primul Război Mondial, Imperiul Țarist se confrunta cu grave probleme
interne care în 1917 s -au concretizat în marea Revoluție B olșevică ce a dus la răsturnarea
regimului țarist, iar mai apoi în octombrie s -a instaurat regimul leninist, de natură
comunistă. Acest nou regim avea o ideologie marxist -leninistă, marxismul fiind de altfel
ideologia care nu avea o direcție prestabilită în ceea ce privește politica externă. Relați ile
externe ale unui stat comunist nu scoteau în evidență o politică externă transparentă, doar
căutau să provoace o revoluție mondială prin care să elimine politica externă a statelor.
Momentul Revoluției Bolșevice avea să însemne în următoarea perioadă p unctul culminant
al genezei comunismul contemporan.
Profitând de luptele interne din spațiul rusesc generate de revoluția din octombrie
1917 și de contextul Primului Război Mondial popoarele alogene din fosta organizare a
Imperiului Țarist s-au emancipat de sub tutela puteri centrale ruse. Declarația drepturilor
popoarelor din Rusia și Decretul asupra naționalităților din 15 noiembrie 1917 erau cele
două care prevedeau egalitatea, suveranitatea popoarelor fostului Imperiu Rus, dreptul la

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
26
autodeterminare al acestora și totodată cuprinde au și aspecte referitoare la federalizare și
succesiune. Astfel, în baza celor două documente s -a ajuns în situația în care în decursul a
câtorva luni polonezii, finlandezii, balticii, ucrainienii, georgienii ș i azerii și -au proclamat
independeța. Lenin a reacționat spunând că : […]dreptul de a divor ța nu înseamnă și
obligația de a divorța25, prin aceste vorbe încercând să păstreze cumva teritoriile
respective în procesul lor de separare față de ruși. Războiul civil din acea perioadă se
evidenția ca un război dus de centru -rus și de centrul bolșevic în vederea recuperării unor
teritorii pierdute odată cu emanciparea unor naționalități deja menționate. Astfel că un
moment important în istoria Uniunii Sovietice es te modul de formare al acestei federații de
state.
La începutul anului 1922 aveau să se încheie recucerirea teritoriilor pierdute,
rămânea doar să se stabilească cadrul federal. Pe această tema au avut loc dispute interne
între Lenin și Stalin , care era comisarul poporului pentru naționalități. În cele din urmă, la
10 august 1922 se formează o comisie prezidată de Stalin care avea scopul de elabora
proiectul federal. Acesta a fost făcut public ă la data de 10 septembrie în același an și
prevedea absorbire a republicilor în cadrul Republicii Sovietice Federative Socialite Ruse.
O prevedere importantă era legată de faptul că guvernul RSFSR avea să devină guvernul
federației. În urma acestor, Armenia, Azerbaidjan și Bielorusia au fost de acord cu
proiectul, do ar ucrainienii și georgienii au refuzat această federație imaginată de Stalin.
Odată cu revenirea lui Lenin spre sfârșitul lunii septembrie, fiind absent în acea perioadă
din probleme medicale, situația a luat o turnură diferită. Proiectul a fost modific at la
solicitarea lui Lenin printr -o prevedere ce specifica că fiecare republică care va face parte
din federație va fi egală cu celelalte, fără a fi dominate de Rusia. În final, la data de 6
octombrie 1922 , a intra t în vigoare proiectul referitor la crear ea unei federații de repu blici
sovietice după aprobarea Comitetului Central, iar mai apoi după aprobarile partidelor
comuniste din republici. În cazul Georgei , intrarea în noua federație trebuia să se facă prin
intermediul Federației Transcaucaziene, adică să devină parte a acesteia. Această prevedere
a stârnit controverse în Georgia și ca urmare lideri georgieni Midavi și Maharadze ceruseră
ca țara lor să intre direct în uniune. Ca urmare, Biroul Politic și Comitetul Central nu au
ținut cont de cererile ac estora trecând peste rezistența georgiană și la data de 30 decembrie
1992 , Congresul I al Sovietelor din URSS a confirmat tratatul și declarația de unire
semnate de cele patru republici, și anume Republicia Sovietică Federativa Socialită Rusă,

25

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
27
Republica So cialistă Soviet ică Ucraineană și Republica Socialistă Sovietică Belarusă , la
care s -au adăugat anumite republici autonome și Republica Sovietică Federală Socialistă
Transcaucaziană , formată din Georgia, Armenia și Azerbaidjan . Din acel moment vorbim
și de crearea unei constituții unice valabile care să înglobeze toate republicile socialite care
a fost adoptată la 31 ianuarie 1924 de către Congresul al II -lea al sovietelor URSS. Astfel
vorbim de crearea unei constituții comune care avea rolul de a crea o uni une în adevăratul
sens al cuvânt ului. Prevederile acesteia specificau că națiunile din cadrul federației sunt
egale în drepturi și de asemenea suverane, dreptul republicilor la secesiune și posibilitatea
aderării de noi republici socialiste. Prin urmare, a cesta a fost momentul cheie după care
putem vorbi de Uniunea Sovietica ca stat sovietic multinațional.
3.2 Naționalismul și socialism în spațiul sovietic
În cadrul unei ideologii naționaliste când vorbim de o societate socialistă, literatura
occidentală e împa rțită în două tabere. În una dintre ele credința fundamentală cu privire la
Uniunea Sovietică este premisa că revoluția a pus capăt comunismului împotriva
naționalismului și că victoria bolșevică a fost o cucerire militară a rușilor față de aspirațiile
autentice naționale și separatiste ale celor care nu erau ruși. Richard Pipes a avut o
interpretare a problemei naționale care evidenția faptul că Uniunea Sovietică a fost
interpretată ca colonizarea colonială a Rusiei și a regiunilor sale de frontieră. Aceas ta
abordare face referire la faptul că rușii odată cu reînglobarea regiunilor din fostele teritorii
ale Imperiului Țarist a colonizat aceste zone pentru a -și crea o civilizație sovietică unică
prin asimilarea celorlalte etnii. O altă abordare este cea a Hé lène Carrère d'Encausse, care
considera Uniunea Sovietică ca fiind un exemplu de imperiu clasic, organizat în jurul unei
ideologii comune, fie monarhie, creștinism, sau comunism, impusă fiecăruia prin pretextul
imaginar al unei puteri superioare sau al ne cesității istorice și al progresului colonial.
Totodată autoarea face referire la problematica dezintegrării Imperiul Țarist în care scoate
în evidență reacțiile etniilor respective, după cum reiese din spusele ei URSS a fost ultimul
imperiu de acest fel, care i -a dat o forță considerabilă, dar și la condamnat pentru a -și
întoarce spatele unei modernizări reale. Odată ce imperiul s -a desființat, națiunile trebuiau
să decidă calea ce trebuia urmată în încercarea de a continua procesul de modernizare.26
Un al t autor, și anume Simon, a scris despre dezintegrarea statului sovietic ca o completare
a procesului de decolonizare. Ceea ce a început în 1552 cu prima anexare imperială a

26 Tishkov Valery, Ethnicity, Nationalism and Conflict in and After the Soviet Union , pp.228 -246

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
28
Kazanului mongol sa încheiat cu procesul de decolonizare la începutul anilor 1990. El mai
susținea că ideologia politică a naționalismului s -a dovedit a fi singurul element de
continuitate posibil al proiectului social din perioada sovietică.
Când ne referim la perioada socialistă vorbim implicit de anumite politici ce vizau
spațiul res pectiv care aveau menirea de a crea o coeziune socială între popoarele
respective. Politicile respective erau mai puțin democratice deoarece erau impuse forțat. O
astfel de politica socialistă era cea a lui stalin referitoare la deportarea anumitor grupuri de
populație în alte zone pentru a fi asimilate prin procesul de sovietizare. Cu puțin timp
înainte, în timpul și imediat după cel de -al Doilea Război Mondial, Stalin a efectuat o serie
de deportări pe o scară imensă care au afectat profund harta etnică a Uniunii Sovietice. În
același timp, un număr mare de populație vorbitoare de limbă rusă s -a mutat în republicile
Uniunii. În al doilea rând, un grad ridicat de centralizare a demonstrat că esența Rusiei
țariste, relația subordonată dintre periferie și cen tru, a fost păstrată În Uniunea Sovietică.
Din această perspectivă reiese că, URSS a devenit într -un anumit sens mai mult o
închisoare a națiunilor decât fostul Imperiu a fost vreodată. […] Centrul dominat de Rusia a
stabilit o relație inechitabilă cu gr upurile etnice pe care le -a ajutat în mod voluntar să se
construiască.
Un alt factor esențial al impactului negativ al politicii naționale sovietice era
rusificarea. Aceasta a fost așa -numita rusificare demografică, care a dus la dispersarea
populației vo rbitoare de limbă rusă pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice. O altă formă este
rusificarea lingvistică. Anderson și Silver disting trei perioade în evoluția politicii
lingvistice sovietice. Prima perioadă, înainte de 1938, se caracterizează ca una egalit ară,
când dezvoltarea limbilor naționale a fost puternic susținută. A doua perioadă din1938
până în 1959, ei o descriu ca fiind o perioadă în care o educație bilingvă diferențiată a fost
adaptată, în timp ce limba rusă a devenit obiectul obligatoriu de stu diu în școli non -rusești.
În cea de -a treia perioadă din 1959, studiul rusesc a devenit un act voluntar, conferindu -i
părinților dreptul de a decide pentru copiii lor. Așa considera și Terry Martin care spunea
că această mișcare spre educația bilingvă a în semnat începutul rusificării, iar rușii au
devenit prima etnie dintre cei egali, făcând referire la faptul că etnia rusă e elementul de
referință pentru societatea sovietică.
Abordarea lui Pipes stă în contrast direct cu acele teorii care văd statul sovie tic ca
fiind un conglomerat multinațional. După cum scrie Winderl, argumentul simplist al

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
29
națiunilor suprimate care se trezesc încet în perioada lui Gorbaciov aparține mai degrabă
discursului naționalist decât adevărului istoric. O caracteristică paradoxal ă a istoriei și
ideologiei sovietice a fost faptul că, bazându -se pe conștiința claselor, a consolidat în cele
din urmă și, în unele cazuri, chiar a creat națiuni. Ronald Suny descrie acest fenomen ca
fiind complex, deoarece povestea formării națiunii și c hiar formarea naționalității e
specifică perioadei sovietice decât anilor de dinaintea războiului civil.
Serghei Maksudov și William Taubman au susținut că Uniunea Sovietică era organizată pe
trei piloni principali, ideologie, dictatură și naționalism, ca re erau împotriva celor trei
piloni ai Rusiei țariste, și anume ortodoxia, autocrația și naționalitatea. Cei trei piloni pe
care se baza Uniunea Sovietică erau importanți în dezvoltarea ideologiei statale în timpul
sovietic.
O altă abordare privea industri alizarea, fie într -o formă capitalistă sau într -o formă
comunistă, ca fiind domeniul care a transformat fundamental societățile tradiționale în
societăți industriale. Una dintre trăsăturile generale ale acestui proces a fost tendința de a
înlocui identităț ile etnice sau tribale pentru a crea o identitate națională civică comună.
De asemenea, cercetătorul american Ronald Suny caracterizează esența
transformării socialiste ca un design alternativ al modernizării. Uniunea Sovietică poate fi
considerată ca part e a procesului general de modernizare. O astfel de abordare este însă
legată de o înțelegere mai largă a categoriei modernității. Diversele grupuri sociale și
politice din Rusia post -sovietică pot fi considerate ca oferind diferite combinații ale
dominante i tipul occidental al modernității cu elemente locale sau tradiționale. Din această
perspectivă, marea realizare a experimentului sovietic a fost modernizarea brutală a unei
societăți agrare.
Într-o altă lucrare, Suny face o observație curioasă că moderniz area cu dezvoltarea
sa inerentă a devenit motivul declinului Uniunii Sovietice: Când imperiile, guvernarea lor
ca agenți ai modernității și modernizării, ca instrumente de dezvoltare și progres, și -au
îndeplinit foarte bine sarcina declarată, le -au furniza t populațiile subordonate o limbă de
aspirație și rezistență și au creat într -adevăr subiecte care nu mai aveau nevoie de imperiu
în scopul colonizării.
Modernizarea socialistă non -occidentală a avut un impact considerabil asupra
naționalismului comparabil cu cel pe care la avut modernizarea capitalistă "clasică" în

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
30
crearea condițiilor pentru proiectele de construire a națiunilor. În acest context este destul
de explicabil faptul că clasicul teoriei moderniste a națiunii, E. Hobsbawm, oferă o
evaluare pozit ivă a funcțiilor creatoare ale statului sovietic în relație cu mai multe națiuni.
În interpretarea sa, multe națiuni au fost create și imaginate de statul sovietic. Ideea
Republicilor Sovietice bazate pe națiunile kazahe, kirghiz […] era o construcție te oretică a
intelectualilor sovietici, nu o aspirație primordială a vreunuia dintre acești […] oameni." În
opinia lui Hobsbawm, statul sovietic a creat națiuni de control prin intermediul sistemului
educațional, mass -media, ritualuri civile și așa mai dep arte. Statul a inventat republicile
Uniunii și a creat națiuni în deplină conformitate cu practica stabilită în alte teritorii.
Smith oferă, de asemenea, o imagine pozitivă a stilului sovietic în promovarea
identității naționale (etnice). După cum scrie e l, "Lenin și Stalin au oferit nu numai un
cadru pentru clasificarea numeroaselor grupări etnice din teritoriile sovietice, ci și baza
sociologică pentru redefinirea și regenerarea lor modernă.
Unii autori consideră că o adevărată sarcină a politicii sovie tice a fost crearea
"națiunii sovietice". Din această perspectivă, dezintegrarea Uniunii Sovietice este văzută ca
un eșec al proiectului de proiectare a homo sovieticus. Mikhail Heller susținea că: în
calitate de instrumente pentru realizarea acestui proie ct a fost folosit un întreg arsenal de
ideologie de stat – frică, muncă, corupție, educație, cultură și limbă. În același timp, unii
autori presupun că încercarea de crearea unei identități sovietice nu înseamna că Uniunea
Sovietică urma să devină un adev ărat stat național. Datorită centralizării excesive, Uniunea
Sovietică nu putea fi numită o federație, dar cu siguranță nu era nici un stat -națiune.
Prin urmare, diferitele abordări privind naționalismul și socialismul din fostul
spațiu sovietic înfățișea ză viziuni diferite asupra problemelor cu care s -a confruntat
Uniunea Sovietică. Fundamentele teoriilor respective au fost reperele de analiza pentru
teoreticienii prezentați în cadrul abordărilor privind spaț iul sovietic. Perspectivele cu
4. Nivelul global de analiză
Studiile privind polaritatea sistemului internațional și analizele comparative dintre
sistemele unipolare, bipolare sau multipolare s -au transformat într -o dezbatere centrală în
teoriile relațiilor internaționale. Nu doar dezbaterile privind polaritatea si stemului, ci și
cele referitoare la coalițiile de hegemonie sau anti -hegemonie, reflectă faptul că rolul
statului este o paradigmă definitorie în ordinea internațională. Nu ne putem îndoi că, deși

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
31
statele au capacități diferite de a acționa, ele continuă s ă fie actori esențiali ai ordinii
internaționale.
Polaritatea este un concept analizat de către teoreticieni precum John Ikenberry,
Michael Mastanduno, William Wohlforth. Aceștia au încercat să -l interpreteze ca un
concept care aduce o valoare de prag pri vind distribuția unor capacități. Potrivit acestora,
polaritatea implică o valoare de prag în raport cu capacitatea de a fi atinsă de puterea
statelor pentru a fi considerat actor polar în sistemul internațional .27
Prin urmare, politica Uniunii Sovietice în că de la începuturile existenței sale a fost
influențată vizibil de viziunile unor lideri politici cu aspirații crescânde ceea ce a dus la
angajarea în cadrul unor conflicte lungi de -a-lungul secolu lui al XX -lea, cum ar fi cazul
Războiul Rece. În cele ce urmează, sistemul internațional din perioada respectivă va fi
elementul de referință, deoarece e necesar să înțelegem cum se prezenta echilibrul de
putere continental și de ce era el caracterizat ca fiind într -un anume fel.
4.1 Perioada Războiul ui Rece. Si stemul bipolar al relațiilor
internaționale.
După al doilea război mondial, a început o perioadă istorică în sistemul relațiilor
internaționale, care a dat forma unei structuri bipolare. Bipolaritatea poate fi definită ca un
sistem de ordine mondială, în c are distribuția puterii este de așa natură încât numai două
state au cel mai mare impact asupra culturii economice, militare și globale. Cazul clasic al
unei lumi bipolare și, în același timp, primul în istoria mo dernă este perioada Războiului
Rece dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică. Aceste două țări au dominat sistemul
internațional în a doua jumătate a secolului al XX -lea având diferite sfere de influență
politică și militară. Sistemul a fost structurat și funcționat ca bipolar din punctul de veder e
al potențialului militar, al tipului regim politic, a formei sistemului economic și a
ideologiilor dominante c ontradictorii , cum ar fi capitalismul și comunismul.
Uniunea Sovietică și aliații săi o ccident ali au încheiat relațiile de alianță după
război , deoarece suspiciunile reciproce privind intențiile și acțiunile celorlalți au crescut.
Dornic să -și consolideze influența asupra mai multor țări din vecinătatea Uniunii Sovietice,
Stalin a urmărit anu mite politici agresive după al Doilea Război M ondial, c are a provocat

27 Ikenberry John, Mastanduno Micha el, Wohlforth William C. Unipolarity, State Behavior, and
Systemic Consequences , World Politics, Volumul 61, Numărul 1, January 2009, pp. 1 -27

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
32
reacții puternice occidentale. Statele Unite au încercat să contracareze expansiunea
sovietică în această perioadă a relațiilor internaționale .
Ținând cont de numeroasele invazii ale Rusiei și ale Uniunii Sovietice din Occident
pe parcursul istoriei, Stalin a căutat să creeze o zonă tampon a țărilor est -europene
subordonate uniunii. Profitând de ocupația militară a acestor țări, Uniunea Sovietică a
ajutat activ partidele comuniste locale să vină la putere. În 1948, șapte țări est -europene
aveau guverne comuniste. Uniunea Sovietică a menținut inițial controlul în spatele cortinei
de fier , aceasta fiind expresia lui Churchill, prin trupe, organele de securitate și relațiile
sale diplomatice. Acordurile comerciale inegale cu țările est -europene a u permis Uniunii
Sovietice accesul la resursele dorite .
Acțiunile sovietice din Europa de Est au contribuit la producerea ostilității
occidentale față de fostul lor aliat, dar puterile occidentale nu puteau face nimic pentru a
opri consolidarea autorității sovietice în această regiune, fără a izbucni un război. Cu toate
acestea, Statele Unite și aliații săi au avut un succes mai mare în oprirea expansiunii
sovietice în zonele în care influența sovietică era mai subțire. Asistența diplomatică
britanică și am ericană pentru Iran a forțat Uniunea Sovietică să -și retragă trupele din nord –
estul țării în 1946. Eforturile sovietice de a dobândi teritoriul din Turcia și de a înființa un
guvern comunist în Grecia au fost compromise atunci când Statele Unite au extins sprijinul
militar și economic pentru acele țări în cadrul doctrinei Truman din 1947. Mai târziu în
acel an, Statele Unite au introdus Planul Marshall pentru redresarea economică a altor țări
din Europa. Uniunea Sovietică a interzis țărilor pe care le -a dom inat să participe la
program, iar Planul Marshall a contribuit la reducerea influenței sovietice în țările
occidentale participante.
Relația dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică a devenit în special tensionată în
legătură cu problema Germaniei. La Con ferința de la Potsdam din iulie -august 1945,
puterile aliate au confirmat decizia de a împărți Germania și orașul Berlin în zone de
ocupație, până când aliații ar permite Germaniei să stabilească guvernul central.
Dezacordurile dintre Uniunea Sovietică și aliații occidentali au apărut în curând asupra
politicilor lor de ocupare și a reparațiilor. În iunie 1948, Uniunea Sovietică a tăiat accesul
terestru al Occidentului la sectoarele american, britanic și francez din Berlin, ca represalii
pentru măsurile lua te de Statele Unite și Marea Britanie pentru a uni Germania. Marea
Britanie și Statele Unite au sponsorizat o operațiune aeriană pentru a menține sectoarele

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
33
amenințate până când Uniunea Sovietică a ridicat blocada în mai 1949. În urma blocadei
de la Berlin , Occidentul și Uniunea Sovietică au împărțit Germania în două țări, una
orientată și una occidentală. Criza a furnizat, de asemenea, catalizatorul pentru țările
occidentale în 1949 pentru a forma Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO),
un sist em colectiv de securitate menit să utilizeze armatele și armele nucleare
convenționale pentru a compensa forțele sovietice. O măsură politică importantă luată de
Stalin în acea perioadă a făcut referire la epurarea a mulți dintre comuniștii șefi din alte
state est -europene. Rolul acesteia era de a se proteja împotriva creșterii unor mișcări ale
unor lideri independenți, precum a fost cazul lui Tito din Iugoslavia.
În cele din urma, un rol important în acest conflict dual l -au avut cele două
organizații ,Pactul de la Varșovia și NATO , care au fost create ca parte a războiului rece.
Statele Unite ale Americii a fost determinată de a menține superioritatea militară și
sovieticii fiind determinați în același sens . Ca urmare, ambele părți au acumulat stocuri
enorme de arme și sisteme term onucleare și s -au angajat în diverse conflicte până în
momentul destrămării Uniuni.
4.2 Perioada Post -Război Rece. Sistemul unipolar sau sistem
multipolar?
Prăbușirea Uniunii Sovietice a produs cea mai mare schimbare în balanța puterii de
după cel de -al doilea război mondial, transformând astfel sistemul bipolar al Războiului
Rece într -un sistem internațional unipolar dominat de puterea americană. Restructurarea
sistemului de relații internaționale a determinat mulți cercetători să declare crearea unei noi
ordini mondiale. Din 1989, una dintre preocupările lor centrale a fost analiza sistemului și
modul în care acesta ar funcționa în absența balanței bipolare a puterii vechi. Acesta este
motivul pentru care studiile privind polari tatea sistemului internațional și analizele
comparative dintre unipolaritate, bipolaritate sau multipolaritate constituie dezbaterea
centrală în teoriile relațiilor internaționale .
Cercetătorii din domeniul polarității sunt de cele mai multe ori de acord c u ideea
că, înainte de 1945, mai mult de trei țări s -au calificat ca fiind poli de putere. Începând cu
1950, numai două state au fost la nivelul potrivit pentru a fi determinate ca actori polari. În
timp ce la începutul anilor 1990 unul dintre acești doi p oli a pierdut acest statut.28 Ca

28 Tsygankov Andrei P. , Russia’s Foreign Policy , ROWMAN & LITTLEFIELD PUBLISHERS, INC , New York, 2000
pp.31 -55

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
34
rezultat, Statele Unite au apărut ca cea mai mare putere militară, politică și economică a
lumii. Cercetătorii folosesc termenul "unipolaritate" pentru a distinge o structură în relațiile
internaționale, în care distribuția puterii est e de așa natură încât numai un pol sau actor
polar exercită o influență culturală, economică și militară mai mare prin dominarea
sistemului. În acest sistem, superputerea ar trebui să rezolve în mod eficient problemele
internaționale importante, fără a fi posibil ca alte state combinate să aibă puterea de a o
împiedica să facă acest lucru. În timp ce, conform teoriei clasice realiste a echilibrului
puterii, dar și a logicii neorealiste, unipolaritatea este o structură în care abilitățile actorului
polar sunt atât de mari încât nu pot fi contrabalansate. A tunci când devine posibilă
contrabalansarea, sistemul nu poate fi numit unipolar. În această perspectivă, structura
unipolară este complet diferită de structura multipolară sau bipolare. De fapt, numeroase
studii privind polaritatea tind să fie oarecum amb igue. Cu toate acestea, nu există multe
incertitudini cu privire la structura sistemului internațional după Războiul Rece, unde
majoritatea cercetătorilor sunt de acord că noul sistem creat a fost pur unipolar.
Odată cu căderea Zidului Berlinului în 1989 ș i cu dizolvarea Imperiului Sovietic,
nu există nicio îndoială cu privire la supremația americană în afacerile mondiale. În timp
ce războiul din Golf din 1990 a crescut aspirațiile unor cercetător i pentru o nouă eră multi –
polară , sistemul internațional păre a mai puțin multipolar ca niciodată, demonstrând cu
adevărat ceea ce președint ele George H.W. Bush proclamase, o nouă ordine mondială
unipolară . Charles Krauthammer a fost printre primii care au folosit conceptul de
unipolaritate într -un articol în Afaceri Externe, susținând că: Se presupune că vechea lume
bipolară va da drum ul unei lumi multipolare, unde p uterea va fi distribuită în mai multe
centre […]. Lumea de după războiul rece nu este multipolară, ci unipolară. Centrul puterii
mondiale este superpute rea necontestată a Statelor Unite, ur mată de aliații săi
occidentali.29
Din 1815 structura sistemului internațional nu a fost niciodată mai evidentă decât
după prăbușirea Uniunii Sovietice ca superputere. Spre deosebire de majoritatea epocilor
istorice, und e distribuția puterii între statele majore a încercat să creeze pentru prima dată
în istoria modernă un sistem multipolar sau bipolar, la începutul anilor 1990, sistemul a
fost clar unipolar. Statele Unite au reuș it să conducă lumea înainte de Primul Război
Mondial, însă politica externă a Statelor Unite, de la înființarea sa până în 1940, a fost

29 Krauthammer, Ch. The Unipolar Moment , Forei gn Affairs, Vol. 70, 1990 -91, pp. 23-33.

Ionuț Raul Malița Capitolul I. Analiza conflictelor internațion ale
35
izolată și rigidă în caracterul său, fiind astfel retrasă de problemele globale. Doar la
început ul anilor 19 40, președintele Franklin Roosevelt a hotărât să coopereze și să
considere Europa un partener important. După cel de -al doilea război mondial, când Statele
Unite au reușit să arate lumii puterea și importanța pentru securitatea globală, politica
externă a SUA a schimbat direcția, iar America a devenit cel mai important actor în
sistemul internațional și liderul său .

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
36
CAPITOLUL II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor
internaționale
In istoria relaț iilor inter -etnice au existat diferite interpretă ri care au fost
fundamentul multor conflicte etnice din fosta Uniun e Sovietica. Paradigma dominantă î n
acest caz este cea referitoar e la dezintegrarea Impe riului Țarist, iar mai apoi apariția
conceptului de renaștere naț ionala care a o ferit posibilitatea fostelor națiuni înglobate în
URSS să -și dobândească independența. Conceptul de renaștere națională presupune faptul
ca principalul m otiv al dezintegră rii U RSS-ului ca stat multi -etnic a fost diminuarea
statutului său și discriminarea î mpotriva popoarele non -ruse ale căror culturi și identități au
fost suprimate forț at pentru a se confo rma conceptului de fuziune a națiunilor ș i crearea
unui popor unic sovietic. Rațiunea susțină torilor unei astfel de v iziuni este ca Uniunea
Sovietică a fost un ultim i mperiu al secolului al XX -lea, ș i conform legilor istoriei, toate
imperii le au fost condamnate dezintegră rii. Principalul motiv spre deosebire de
dezintegra rea propriu -zisa, est e deobicei descris ca fiind un î ndemn a acelor popoare care
tind către atingerea suveranității naționale prin autodeterminarea națională . Prin urmare,
anul 1991 a fost anul în care Uniunea Sovietică și -a găsit sfârșitul, odată cu ea lu ând sfârșit
și Războiul Rece. Harta geopolitică a lumii avea să se schimbe radical în ceea ce privea
zona Europei și a Asiei datorită apariției mișcărilor și conflictelor naționale ce au dus la
formarea de noi state care înainte erau fie republici unional e, fie părți a republicilor
respective din cadrul Uniunii Sovietice.
În cadrul acestui capitol voi avea în vedere analiza proceselor instituționale,
politice, sociale și științifice care au dus la formarea Uniunii Sovietice ca un conglomerat
multietnic. P rintre altele, voi prezenta modul în care diferite națiuni au devenit parte a
civilizației sovietice și ce a însemnat pentru omenire experimentul socialist sovietic din
punct de vedere al identităților etnice.
1. Aspecte generale și delimitări conceptuale
Pentru o definire a unui popor în sensul unei comunități etnice e nevoie de o
abordare profundă a mai multor aspecte ce țin de civilizația respectivă. Un popor e acea
comunitate de oameni care au în comun mai multe elemente ale unei culturi. Toate acestea
trebuie asociate unui teritoriu comun dobândit în urma unui trecut istoric similar care
stârnește comunității respective sentimente de solidaritate internă împărtășită printr -un

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
37
ansamblu de credințe și practici comune. De asemenea, rolul socializării în cadru l unui
grup etnic este foarte important deoarece trebuie să fie unul familial, dobândit în cadrul
unui sistem educațional comun prin intermediul căruia s -au întreprins valorile națiunii
respective.
Definiția lui Stalin dată națiunii, și anume că o națiune este acea comunitate de
oameni cu caracteristici specifice printre care pot fi regăsite elemente comune precum
limba vorbită, teritoriul și mentalitatea comună a poporului respectiv, este greu de
combătută într -o nouă formă care sa ilustreze mai bine conce ptul de națiune sau chiar etnie
în realitățile vremii din acea perioadă.
Conceptul de etnie este în strână legătură cu cel de națiune, în multe cazuri acestea
fii considerate a fi cuvinte sinonime. Spre deosebire de definiția lui Stalin, putem percepe
conc eptul de etnicitate și proiecția sa în viața politică socială într -o formă mai nuanțată
care să ilustreze conceptul de naționalitate prin intermediul unei identități etnice contrar
faptului că naționalitatea nu este o trăsătură umană înnăscută chiar dacă u neori este
perceput a ca în acest fel. Î n viziunea lui Valery Tishkov, națiunea este un construct social
creat de indivizii săi prin evidențierea unor rațiuni intelectuale ajutate de dorința politică a
statului. Conceptul de națiune nu poate fi atribuit une i formule legale științifice, în ciuda
faptului că este folosit foarte des în limbajul politic european și mai ales în textele
normative ale majo rității statelor. În opinia lui acestuia , conceptul de comunități etnice este
unul imaginar, deoarece este res pins ca fiind o realitate politică a sistemul internațional și
care ar putea fi văzut ca o bază vitală pentru acțiunea colectivă a actorilor sistemului.
Acestă viziune a etnologul Valery Tishkov30, care a fost și președinte al Comitetului de
Stat al R SFSR pe problema naționalităților în perioada 27 februarie -15 octombrie 1992, își
avea fundamentul în problemele etnice din cadrul Uniunii Sovietice. El a observat faptul că
etniile conviețuind în același areal geografic nu au putut dezvolta comunități etnice
deoarece diversitatea etnică din teritoriu era mare și datorită conducerii comuniste care nu
a permis în dese rânduri dezvoltarea a unor astfel de comunități deoarece le considerau a fi
un pericol pentru securitatea sovietică. 31
În societatea contemporană d iversitatea etno -culturală nu este rezultatul doar a
evoluției istorice, ea face trecerea de la domeniul culturii materiale și de la etnicitatea

30Tishkov Valery, Ethnicity, Nationalism and Conflict in and After the Soviet Union , pp.24 -31
31 Ibidem, pp.31 -44

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
38
simplistă la partea valorilor practice și a conștiinței de neam, astfel observându -se
complexitatea de care abu ndă ramura etno -culturală și evoluția care aceasta a cunoscut -o
de-a-lungul timpului. Identitatea etnică și afilierea la o astfel de identitate ca mijloc de
adaptare și orientare într -o lume modernă sunt uzitate în societatea actuală ca un mecanism
de real izare a unor obiective sociale. Un exemplu în acest caz ar fi Rusia, unde indivizii își
recapătă sentimentele pierdute din valoarea personală și din mândria colectivă prin
intermediul etniei. Pe de altă parte, conducătorii deseori realizează controlul soci al și
mobilizarea politică prin invocarea raționamentului etnic sau a coalițiilor. Prin urmare, o
astfel de construcție etnică devine proiectată direct în exercitarea puterii de către oamenii
abili din cadrul conducerii unui stat național.
În ansamblu, con ceptul de etnicitate este construit și reconstruit de acțiunile politice
care reflectă condițiile societății contemporane, mai precis relațiile de putere dintre
grupurile sociale, si importanța pe care oamenii o dau acestor condiții. În acest caz,
etnicita tea nu ar mai trebui să fie privită ca și o caracteristică primordială și extratemporală
a existenței umane și astfel s -ar putea ajunge în situația în care activitatea liderilor din
elitele politice și culturale ar conduce mai departe la o nouă semnificați e a conceptului și la
o nouă conștientizare a celor în cauză.

2. Viziunea bolșevică asupra viitoarei organizări a fostului Imperiu
Țarist
La începutul secolului al XX -lea, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial,
Rusia țaristă se confrunta cu grave prob leme interne concretizate în Revoluția Bolșevică
din anul 1917. Scopul general al bolșevicilor în contextul relațiilor internaționale era de
stabili controlul asupra tuturor popoarelor care au intrat în componența Imperiului Țarist
înainte de 1917 pentru a le implica într-o revoluție socialistă globală. Metodele prin care au
atras aceste popoare în revoluția socialistă erau de constrângere sau chiar cu forța, dar au
mai ales și calea pașnică prin stabilirea unor alianțe cu foștii lideri imperiali. Totodată și-au
asigurat loialitatea elitelor locale și au creat structuri administrative și sociale care aveau
rolul de a stimula sau de a solicita participarea în masă la revoluția socialistă.
Cadrul general în care bolșevicii și -au planuit revoluția socialistă ș i implicit
construirea socialismului în societatea vremii era evidențiat de o diversitate etnică majoră,
caz în care vorbim de sute de popoare diferi te, stabile sau nomade care aparțineau unor

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
39
diferite comunități lingvistice, confesionale și etnice. Contextul politic prezenta acțiunea
bolșevică într -o epocă a naționalismului, care în urma Conferinței de pace de la Paris a
adus în discuție dreptul popoarelor la autodeterminare și implicit idei de desăvârșire
națională. Referitor la dreptul popoarelor l a autodeterminarea națională, bolșevicii înainte
de 1917 au susținut acest proces de desăvârșire națională a tuturor popoarelor, catalogând
toate formele de colonizare ca fiind exploatatoare. Situația s -a schimbat însă după ce au
ajuns la putere în Rusia d eoarece au tras concluziile că Rusia Sovietică nu ar putea să își
continue existența fără bumbacul Turkestanului sau fără uleiul Caucazului. Ca urmare a
acestor aspecte, bolșevicii și -au revizuit politica anti -imperialistă datorită faptului că
doreau să s e mențină în toate terito riile fostului Imperiu Țarist, a stfel că au integrat ideea
de desăvârșire națională în cadrul organizării administrativ -teritorială a noii Uniuni
Sovietice.
Abordarea bolșevică a problemelor privind naționalitatea poate fi înțele asă doar
prin prisma viziunii lor marxist -leniniste asupra lumii. Așadar această viziune arată că în
istorie există o logică sau înțeles care te poate îndruma înspre alegerile optime și că e
posibil să treci de partea celor câștigați dacă îți analizezi d inamica interioară și își
stabilești poziția în procesul de dezvoltare. Aceste prime aspecte au fost preluate de
bolșevicii din cadrul ideilor lui Karl Marx.De asemenea au preluat de la Marx și de la
Friedrich Engels percepțiile de bază conform cărora toa te ordinele sociale de succes au
fost construite pe structuri economice. Ideea principală fiind aceea că dezvoltarea forțelor
de producție a dus implicit la promovarea societăților într-o nouă etapă a dezvoltării lor.
De altfel, o prevedere importantă prel uată de la cei doi era aceea conform căruia societățile
din lume trebuie să treacă prin toate etapele feudalismului, capitalismului și socialismului
pentru a face în final trecerea la comunism.32 Luând în calcul toate aceste idei, bolșevicii
au făcut un stu diu atent al națiunilor europene și al imperiilor lor . Ei au văzut Europa de
Vest ocupând o poziție înaintea Rusie i în ceea ce privea procesul de dezvoltare din mai
multe domenii, astfel că bolșevicii doreau să facă mult mai mult decât să urmeze pașii
europeni în vederea dezvoltării . Ei au păstr at convingerea că era posibil și de dorit nu doar
să interpreteze dinamica interioară a procesului istoric, ci să profite de controlul ist oriei și
să o împingă înainte . Marx sugerase că sch imbările aduse domeniului economic ar aduce
schimbări corespunzătoare în formele și cultura socială, pe care le consi dera parte din

32Cohen Gerald, Karl Marx's Theory of History: A Defence , Princeton University Press, 1978, Statele Unite ale
Americii pp.42 -48

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
40
supraorganizarea statului . În schimb, bolșevicii au hotărât să accelereze procesul istoric,
acționând în același timp asupra bazei economice, a formelor sociale și a culturii. Înainte
ca bolșevicii să înceapă chiar să încerce această misiune care și -au propus să o realizeze ,
aveau nevoie de informații exacte despre formele și culturile sociale care au pred ominat în
fostul Imperiu Rus.
Conducătorii noului stat -partid aveau o viziune globală asupra lumii și o viziune
seculară asupra progresului, dar nu aveau nici măcar cunoștințele de bază despre țările și
popoarele fostului Im periu Rus. De la început, ei s -au găsit depende nți de foști experți
imperiali, c um a r fi etnografii și economiștii, care au căutat ei înșiși în Europa abordări
pentru rezolvarea problemelor economice și sociale ale Rusiei. Mulți dintre acești experți
au trăit și studiat în Europa. Toți e rau bine pregătiți în politica naționalismului și în
practicile imperiului. La fel ca bolșevicii, acești experți au văzut problemele și potențialul
Rusiei prin p risma experiențelor europene și la fel ca bolșevicii, au avut o mare credință în
puterea transf ormatoare a guvernului științific și în ideea progresului. Vladimir Lenin și
alți lideri bolșevici aveau bunul simț și norocul de a crea o alianță cu acești experți, care i –
au ajutat să răspândească revoluția, să obțină cucerirea domeniului lor și să se s imtă pe
calea către o politică revoluționară a naționalit ății.

3. Principiul naț ionalităț ii
Pe măsură ce Primul Război M ondial s -a încheiat în 1918, epoca statelor dinastice
multinaț ionale a luat și ea sfârșit . Aliații și -au marcat victoria prin dezmembrarea
imperiilor austro -ungare și otomane. În acest timp, Imper iul Rus a înceta a mai exista atât
în termeni politici, cât și teritoriali. La sfârșitul anului 1918, Ucraina, Belarus, Georgia,
Armenia, Azerbaidjan, Letonia, Lituania și Estonia au sem nat tratate de pace cu puteri
străine și au obținut recunoașterea internațională ca state independente. De fapt, toate
aceste state au rămas implicate în războiul civil cel puțin până în 1921 și au venit în diferite
locuri sub ocupație străină.
Între 1919 și 1921, bolșevicii au folosit forță militară, intrigi și măsuri diplomatice în
încercarea de a forma alianțe și de a exercita controlul asupra noilor state independente din
fostul Imperiu Rus. Într -o serie de cazuri, liderii sovietici au semnat tratate cu comuniștii
locali, care apoi și -au declarat statele ca fiind republici socialiste independente sovietice.
Situația de moment a acestor teritorii s -a schimbat de mai multe ori, însă armatele albe,

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
41
forțele poloneze și intervenționiștii aliați au contestat acțiunile bolșevice și afirmațiile lor.
Între timp, forțele separatiste activau în partea asiatică și în alte părți ale fostului imperii.
Liderii naționali auto -proclamați au creat miliții locale și au lansat mișcări pentru
eliberarea națională în Turkestan , Orientul Îndepărtat și în regiunea Volgăi . Ori de câte ori
a fost posibil, bolșevicii au făcut l egături cu radicalii locali, doar că în multe regiuni aceștia
nu aveau niciun sprijin indigen.
Succesul bolșevicilor d e a reuni aproape toate teritoriile fostului imperiu într -un
singur st at sovietic până în 1922 a fost însemnat datorită faptului că înainte de acestea nu
se mai credea într -o unire a acestora sub o organizare diferită. În parte, această realizare a
fost o extindere a vic toriei militare a Armate i Roșii, dar un rol important l -a avut modul în
care bolșevicii au abordat problemele naționalităților, ajutându -le să cons truiască alianțe cu
necomuniștii și să câștige războaiele civile. În timp ce regimul imperial, guvernul
provizoriu și albii încercau să ignore ideea națională, bolșevicii i -au integrat în ideologia și
viziunea lor asupra statului socialist sovietic. 33
Înainte de aceast ea, bolșevicii au respins cele două opțiuni, și anume federalis mul și
autonomia extrateritorială, care faceau referire la soluționarea problemei naționalităților
favorizate de către partidele politice cu fundament naționalist. La scurt timp după ce a u
preluat puterea, bolșevicii au declarat că "Republica Sovietică a Rusiei" e ra o federație
intitulată Federația Sovietică a Republicilor S ocialiste din Rusia (RSFSR). Pe fond ul
războiului și al revoluției au avut loc multe schimbări în spațiul rusesc. Anterior, Lenin a
criticat federalismul deoarece considera ca era o forță care ar distruge unitatea statului, dar
odată dizolvar ea imperiului în 1918 și forțarea sa de a recunoaște înființarea unor rep ublici
belarusice și ucrainene independente , el a imaginat federalismul etnoteritorial drept cel mai
eficient mijloc de reunire a pământurilor și popoarelor Rusiei ca prim pas către atingerea
obiectivul de fuziune dintre naț iuni într -o uniune socialistă pe termen lung . La sfârșitul
anului 1918, o comisie constituțională bolșevică a afirmat recomandarea lui Iosif Stalin de
a întemeia sistemul federal sovietic pe principiu l autonomiei naționale -teritoriale .
Ideea unei federații etnoteritoriale nu a fost neconte stată în deliberările Comisiei
constituționale , dar au fost făcute câteva amendamente pe seama acesteia . Comisarul
Justiției, Mikhail Reisner, a susținut că Federația Sovietică Ru să ar trebui să fie organizată

33 Pipes Richard, The Formation of the Soviet Union: Communism and Nationalism, 1917 -1923 , Harvard
University Press, 1964 pp.107 -114

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
42
în regiuni economice, susținând că "factorul național a fost secundar și ar trebui să se
limiteze la chestiuni culturale ."34 O facțiune importanta din cadrul Partidului Bolșevic
susținea poziția lui Reisner care a continuat să acuze ideea unei federații socialiste a
națiunilor ca fiind ceva ridicol . În ciuda acestui aspect, modelul etnoteritorial a continuat
să fie o opțiune politcă pentru crearea unei federații cel puțin un timp, deoarece cei c are
dețineau o poziție militară și politică destul de redusă, bolșevicii în speță, nu și -au putut
permite să înstrăineze liderii locali, a căror loialitate era condiționată de sprijinul sovietic
pentru statutul lor național -teritorial independent.
În timpul anilor războiului civil, bolșe vicii au încercat să învețe despre popoarele
fostului Imperiu Rus cu scopul de a le câștiga și de a le aduce sub conducere sovietică.
Revoluționarii, care nu aveau nici măcar informațiile cele mai de bază despre limbile și
culturile multor subiecți ai fost ului imperiu, se adresau etnografilor din regimul imperial
pentru asistență. Comisia pentru studiul compoziției tribale a populației rusești (KIPS) a
jucat un rol deosebit de important în lupta bolșevică de a aduce revoluția în regiuni non –
ruse. În mijlocu l războiului civil, bolșevicii au cerut etnografilor KIPS să călătorească în
regiunile mai dificile din punct de vedere social și să-și descopere populația și terenul. De
exemplu, în vara anului 1920, etnograful Aleksei Petrov a condus o mică expediție în
Caucazul de Nord, folosind un chestionar generat de KIPS . În afară de pământurile și
popoarele din zonă, de-a lungul traseului , Petrov a dorit și o descriere a munților
importanți, a râurilor și a limitelor naturale , pentru a identifica numele exact a fiecărui
grup de populație și pentru obținerea unor informații despre conștiința națională a
populației, legăturile de rudenie, limbile materne și religii la care erau afiliați. O serie de
instituții sovietice s -au bazat pe cunoașterea etnografică pe care KIPS a oferit -o. Partidul a
folosit rapoarte KIPS despre limbile și culturile locale pentru a trimite emisari de la
Moscova care ar putea comunica mai bine cu populațiile locale, în timp ce Narkomnats , o
organizație care se numea oficial Comisariatul Popul ar pentru Afaceri Externe , a folosit
hărți etnografice KIPS pentru a de limita granițele etnoteritoriale în cadrul RSFSR.
Comisariatul Popular pentru Afaceri Externe a îndemnat KIPS să furnizeze dovezi care să
susțină pretențiile sovietice față de teritorii le contestate în zonele de graniță din estul și
vestul țării și să sprijine mai târziu negoci erile sale de pace cu Polonia

34 Ibidem , pp.113

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
43
Eforturile bolșevicilor de a reuni teritoriile fostului Imperiu Rus au fost, de
asemenea, susținute de dorința lor de a colabora cu e lite locale nesocialiste din regiuni non –
ruse. Narkomnats35 a jucat un rol important în acest domeniu , stimulând populațiile locale
și a ajuta t alianțele bolșevice cu lideri naționali noi care s -au autoproclamat în teritoriile
respective. De asemenea, a ajutat la facilitarea torturilor la nivel local, instalarea unor lider i
locali care erau fie simpatizanți ai bolșevicilor , fie pregătiți să -și schimbe loialitate a pentru
susținerea bolșevică. Prin aceste eforturi, bolșevicii au câștigat un loc în regiunile fără
comuniști locali. În Turkestan, de exemplu, Narkomnats a atras tineri musulma ni cu
orientare seculară în guvernul local și instituțiile de pa rtid. Noii așa -ziși comuniști
musulmani au susținut pretențiile bolșevice la putere, iar bolș evicii și -au susținut pretențiile
față de cond ucere și față de cele ale autorit ăților musulmane tradiționale. Ca parte a
eforturilor sale, Narkomnats a stabilit comisariate naționale la nivel local în toată Rusia
sovietică. Începând din februarie 1918, ace ste comisariate naționale au trimis reprezentanți
pentru a participa la un colegiu general Narkomnats , care s -a întâlnit o dată pe săptămână
pentru a discuta problemele de interes pentru localități. Prin intermediul colegiu lui, noii
reprezentanți naționali au început să participe la a paratul guvernamental sovietic, aducând
la masă propriile cunoștințe etnografice despre ținuturile și popoarele fostului imperiu și
adăugând vocile lor la discuția despre forma statului sovietic.
Ideea națională a deve nit astfe l o parte integrantă fizică și conceptuală a Rusiei
sovietice pe parcursul anilor războiului civil. Bolșevicii au susținut principiul autonomiei
național -teritoriale, iar administratorii și etnografii au caracterizat delimitarea frontierelor
de-a lungul li niilor etnografice ca mijloc de integrare a teritoriilor ne -ruse într -un stat
sovietic. În această perioadă, Comisariatul Național al Popoarelor din Rusia a supravegheat
înființarea în cadrul Federației Sovietice a Rusiei a unor unități etnoteritoriale: republicile
socialiste sovietice au tonome, regiuni naționale autonome și comunități naționale .
Narkomnats chiar au discutat despre delimita rea unităților et noteritoriale î n zonele din
Orientul Îndepărtat și Turkestan, unde populațiile locale nu au solicitat statutul național
autonom. Semnificativ, nici partidul, nici Comisariatul Național al Popoarelor din Rusia nu
au discutat cu se riozitate oferind așa -zișilor mari ruși propria unitate etnoteritorială. .
Ipoteza a fost că rușii, ca popor care purta statutul fostului Imperiu Rus și cea mai
dominantă națiune a Federației Sovietice a Rusiei, nu aveau nevoie de o unitate

35 Comisariatul Național al Popoarelor din Rusia

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
44
etnoteritorială proprie. Toate teritoriile care au rămas în afara unităților etnoteritoriale
oficiale au fost înțelese ca fi ind "rusești" în mod implicit.36
Chiar și după ce principiul naționalității a luat amploare, m ulți bolșevici au rămas
incerț i să se bazeze numai pe paradigma etnografică pentru a organiza structura
administrativ -teritorială a statului. În timp ce Narkomnats a încurajat regimul să respecte
angajamentul său față de ideea națională, acești experți au avertizat că aplicarea pe scară
largă a paradigmei etnografice ar duce la subdezvo ltarea economică.
În cele ce urmează vom analiza cadrul administrativ al statului sovietic în care se
regăseau fie principiul naționalități lor, fie principiul oportunității economice, care au dus la
dezbaterea referitoare la regionalizare.

4. Dezbaterea interinstituțională privind organizarea
administrativ -teritorială a statului sovietic.
Bolșevicii au depus eforturi semnificative pentru activitatea de construire a statului
în timpul războiului civil. Pe fondul dislocării și distrugerii masive, revoluțion arii au
început să creeze noi instituții și să delimiteze noi granițe marcând victoriile și pretinzând
terenurile fostului Imperiu Rus ca fiind proprii. Stabilirea unor orientări oficiale pentru
crearea unui cadru adm inistrativ -teritorial rațional a deveni t un proiect oficial în decembrie
1919, când cel de -al șaptelea Congres rusesc al sovieticilor a declarat că, Comitetul
Executiv Central al tuturor rușilor (VTsIK) al guvernului ar trebui să elaboreze acest
proiect de reorganizare a hărții administrative i nterne a Rusiei sovietice. Congresul a
sugerat ca VTsIK să stabilească linii directoare clare pentru constituirea viitoare a tuturor
unităților administrativ -teritoriale, inclusiv a republicilor naționale, a regiunilor și a
comunelor. De asemenea, a solici tat reorganizarea logică a tuturor organelor și insti tuțiilor
guvernamentale locale, cum ar fi șc olile, spitalele și tribunalele, în cadrul acestor unități
administrativ -teritoriale.
Regionalizarea trebuia să pună capăt haosului din ultimii câțiva ani pri ntr-o reformă
majoră a infrastructurii federației. Descriind sistemul existent de organizare a dministrativă
ca fiind anarhic , oficialii VTsIK , Timofei Sapronov și Mikhail Vladimirsk ii. ambii membri

36Martin Terry, The Affirmative Action Empire: Nations and Nationalism in the Soviet Union, 1923 –1939 ,
Cornell University Press , Itchaca și Londra, 2001 pp.31 -72

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
45
ai elitei de partid, au creat probleme interne în cadrul Congresul sovieticilor datorită unor
tulburări administrative. Potrivit acestor oficialități, structura administrativă existentă a
RSFSR a combinat inadvertențele si stemului guberniilor imperiale, care au împărțit
Imperiul Rus în nouăzeci și șapte de provin cii, fără a ține seama nici de consideren tele
etnografice sau economice, cu schimbările spontane care au avut loc în timpul războiului
civil. În mijlocul luptei, armatele, liderii locali, sovieticii ș i stat ele acționau din proprie
inițiativă pentru a crea unități administrative. În Orientul Îndepărtat și Siberia, în special,
luptele locale cu forțe le intervenționiste străine au dus la crearea improprie a unor noi
unități administrative pe măsură ce anumite teritorii au fost câștigate și pierdute în luptă.33
În urma Congresului, VTsIK a înființat o Comisie administrativă și a direcționat -o
să elaboreze principiile generale pentru organizarea administrativ -teritorială sau
regionalizarea RSFSR. Comisia trebuia să evalueze toate unitățile administrative existen te
și sa decidă dacă erau sau n u erau viabile din punct de vedere economic, militar,
administrativ și geografic. Comisia respectivă acorda o atenție deosebită unităților
naționale teritoriale recent stabilite, evaluând potențialul lor pe termen lung ca unități
administrative. Pentru a facilita acest lucru, în februarie 1920, Comisia administrativă
VTsIK și Comisariatul pentru Afaceri Interne a l Poporului (NKVD) au distribuit un
chestionar tuturor organelor guvernamentale la nivel local, căutând materiale utile pentru
eventuala reorganizare teritorial -administrativă a statului. Chestionarul a solicitat o
prezentare detaliată a întrepr inderilor e conomice din regiune, în special a celor cu
semnifi cație militară sau industrială, a condițiilor geografice naturale, a infrastructurii de
transport și a legăturilor economice cu regiunile din apropiere. De asemenea, a solicitat
informații despre compoziți a națională a populației și orientarea economică. Probabil cel
mai important aspect e cel conform căruia chestionarul a încercat să evalueze potențial ul
privind reorganizarea teritorial -administrativă, punând în balanță apariția posibilă de noi
unități adm inistrativ -economice.
Astfel, chiar dacă regimul sovietic a continuat să -și exprime angajamentul față de
principiul naționalității, a explorat ideea reorganizării RSFSR în funcție de alte criterii. În
luna următoare, la Congresul al IX -lea, liderii bolșev ici au propus un singur plan economic
pentru toate teritoriile federației. Ca răspuns, Comisia administrativă VTsIK a început să
discute în mod serios despre o formă de regionalizare baz ată pe principiul economic . În
urma congresului partidului, comisia VT sIK a apelat la KIPS și la Comisia pentru Studiul
forțelor productive naturale din Rusia (KEPS), cele două comisii ale Academiei de Științe

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
46
s-au angajat în cercetarea sistematică a terenurilor și popoarelor federației, pentru a asista
la un posibil plan de a diviza Rusia în regiuni economice. KEPS, al cărui Comitet pentr u
descrierea Rusiei pe regiuni, stabilit pentru a ajuta regimul imperi al în primul război
mondial, lucra deja la o analiză a forțelor de producție naturale ale Rusiei, trimițând
Comisiei obs ervații detaliate și recomandări. KIPS, care oferea informații celor de la
Narkomnats și altor instituții cu hărți etnografice, a fost de acord să lucreze cu KEPS
pentru inventarierea potențialului productiv al populației.
În deliberările interinstituțion ale cu privire la forma federației, Narkomnats a fost
apărătorul cel mai vocal al paradigmei etnografice, argumentând că naționalitatea era un
aspect care necesita o abordare atentă în perioa da de tranziție a socialismului. Mulți dintre
reprezentanții nați onali ai comisariatului și -au sprijinit r egimul sovietic, cu așteptarea ca
bolșevicii să -și recunoască cererile de autodeterminare națională și să le acorde autonomie
națională -teritorială. Cu Stali n, șeful lui Narkomnats, în rolul de reprezentant direct, s-au
preocupat de alte probleme urge nte în timpul războiului civil. Astfel că, Stalin nefiind
preocupat de probleme cu privire la regionalizăre, administratorii Nark omnats de nivel
inferior au abordat ei problema . Până în decembrie 1920, acești administrat ori erau
convinși că paradigma etnografică va fi cea dominată. Un articol din noiembrie 1920 din
ziarul Narkomnats Zhizn 'natsional'nostei , în traducere liberă însemnând Viața
naționalităților , care sărbătorea formarea regiunilor naționale autonome Mari, Votiak și
Kalmyk , au declarat că princip iul etnografic reflectă esența abordării regimului față de
conceptul de naționalitate.37 Potrivit autorului, crearea unei f ederații etnoteritoriale depline
ar fi cel mai eficient mijloc de a introduce toate naționalit ățile fostului Im periu Rus într-o
cultură socialistă universală . Autorul anticipând recucerirea sovietică a întregii
Transcaucazii, a așteptat la regionalizarea etnoteritorială a Siberiei și a Caucazului,
adăugând că o astfel de sarcină a așteptat pentru f inalizarea unor noi hărți etnografice.
În pofida optimismului lui Narkomnats, instituționalizarea oficială a principiului
naționalității era în continuare pusă în discuție. În decembrie 1920, cel de -al optulea
Congres al sovieticilor din toată lumea a pro pus o alternativă la viziunea lui Narkomnats: o
federație organizată exclusiv pe li niile administrativ -economice. Un articol din prima
pagină a ziarului Narkomnats relata ceea ce tocmai devenise evident: Federația este încă

37Smith Jeremy, The Bolsheviks and the National Question, 1917 –23, Palgrave Macmillan, 1999, Lo ndra,
pp.144 -169

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
47
departe de a -și lua forma finală38. Sincronizarea rezoluției din decembrie nu a fost
accidentală. Forțele roșii au ieșit victorioase în războiul civil din Rusia , așa că o dată cu
înfrângerea albilor, întoarcerea Azerbaidjanului, Ucrainei și Belorusiei către sovieticii și
recunoașterea fapt ului că revoluția socialistă mondială nu a fost probabil iminentă, liderii
sovietici și experții au început să caute modelul de organizare administrativ -teritorială care
să faciliteze cel mai bine redresarea economică.
Cea mai serioasă provocare a paradig mei etn ografice a apărut din planurile oficiale
de stat . În mai 1921, odată cu introducerea noii politici economice (NEP), C onsiliul de
Muncă și Apărare a înființat o Comisie de Regionalizare și i -a direcționat să prezinte un
plan concret pentru organizare a economico -administrativă a Federației Sovietice. Noua
Comisie de Regionalizare și -a început activitatea în vara anului 1921, deoarece o foamete
majoră a devastat mult Rusia și Ucraina. Comisia a fost angajată în mare parte de către
economiști și ingineri profesioniști care au lucrat în ministerele imperiale înainte de 1917
și care și -au dorit mult timp să -și folosească expertiza pentru a moderniza infrastructura
economică a Rusiei. Șeful comisiei, profesorul de economie Ivan Aleksandrov, a câștigat
respec tul lui Lenin în 1920 cu lucrările sale pe un proiect major de promovare a
electrificării Rusiei. El, ca majoritatea membrilor comisiei, n u a fost membru al partidului.
Comisia s -a consultat cu un număr de instituții guvernamentale care au discutat deja de spre
alternativele la regionalizarea etnoteritorială, cum ar fi Comisariatul pentru agricultură,
Administrația statistică centrală și Comisia administrativă VTsIK. De asemenea, a studiat
propunerile anterioare privind regionalizarea Imperiului Rus, inclusi v cele produse de
geografii Dmitrii Rikhter în 1898 și Veniamin SemenovTian -Shanskii în 1911 și de KEPS
în 1920. În plus, comisia a anal izat rapoarte detaliate despre t erenurile și popoarele
RSFSR, care au fost preluate , în parte, de KIPS și KEPS.
Comisia de regionalizare privind planul de stat a căutat un plan de promovare a
reorganizării raționale a infrastructurii administrative a statului și a utilizării optime a
forțelor productive ale RSFSR. Ca atare, a discutat diverse criterii posibile pentru
delim itarea regiunilor economice. Unii membri ai comisiei au susținut că Rusia va adopta
modelul departamentului administrativ francez și va delimita regiunile de corespondența cu
bazinele hidrografice. Dar alții au criticat această încercare de a transfera "ex periența
franceză" cu "condițiile economice și politice complet diferite" față de Rusia Sovietică.

38 Ibidem ,pp.144 -169

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
48
Aleksandrov a propus ca regimul sovietic să adopte o abordare complet nouă a
regionalizării bazată pe "trăsătura de producție", să delimiteze zonele economic o-
administrative în funcție de resursele lor naturale, de potențiala lor specializare economică
și de locuința lor (modul de viață).
Abordarea nouă a lui Aleksandrov a implicat, în esență, implicarea elementelor din
economiile coloniale europene și adapt area lor la contextul sovietic, un punct pe care
criticii l -au ridicat în mod repetat. El și unii dintre colegii săi și -au imaginat Turkestanul ca
o zonă de bumba c, Arhangelsk ca bază pentru o colonie forestieră de colonizare , Caucaz ca
zonă de achiziții de petrol și minerale, Moscova ca bază pentru o zonă central -industrială,
Ekaterinburg ca bază pentru o zonă industrială a Uralilor și așa mai departe. Aleksandrov a
vorbit cu entuziasm despr e diviziunea naturală a muncii între regiunile agri cole, industriale
și naturale. El a imaginat că economiștii și administratorii de la Moscova vor direcționa
tranzacții le economice între diferitele organizatii i ndustriale și planifică producția,
comerțul și consumul pentru federația în ans amblu. Datorită autonomiei locale,
Aleksandrov a sugerat ca regiunile individuale să fie delimitate în conf ormitate cu
principiul completității economice : fiecare conține un "complex de resurse" capabil să
satisfacă nevoile de bază ale locuitorilor săi39. Astfel, regiunile industriale și regiunile cu
resurse naturale ar avea subregiuni agricole pentru a furniza produse alimentare
muncitorilor și fiecare zonă agricolă ar avea o subregiune proletară pentru a exercita o
influență culturală pozitivă asupra restu lui populației.
Existența republicilor naționale, a regiunilor și a comunelor care au fost create în
timpul războiului civil a reprezentat o provocare formidabilă a planurilor de regionalizare
economico -administrativă. Aleksandrov și colegii săi de la Planul de stat sovietic, au crezut
că statul sovietic este un teritoriu unic, incluzând nu doar RSFSR, ci și republicile
naționale aliate. Majoritatea economiștilor au presupus că teritoriile naționale existente vor
fi integrate în noi unități economico -admin istrative. Acea stă presupunere a avut o bază
deoarece u nificarea economică a RSFSR cu rep ublicile naționale aliate era deja în curs de
desfășurare în 1921. Bolșevicii au supravegheat stabilirea de tratate între SSRSR și SSR
din Ucraina, Belarus și Azerbaid jan care au afirmat statutul autonom al acestor republici,
asigurându -și în același timp i ncluderea într -o economie centraliza tă și militară. În ciuda
acestora, Aleksandrov și colegii săi au imaginat un grad de unificare mult mai mare,

39Mieczkowski Z. The Economic Regionalization of the Soviet Union in the Lenin and Stalin Period , Vol.8,
Taylor & Francis, Ltd. 1966,

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
49
ridicând o întrebare importantă referitoare la c um ar păstra unitățile naționale -teritoriale
statutul lor autonom într -un stat care a fost reorganizat de -a lungul liniilor eco nomico –
administrative.
Comisia de regionalizare a Planului de Stan, Gosplan , a avut un răspuns gata, chiar
respingător, la ceea ce a v ăzut ca o problemă nesemnificativă a drepturilor naționale.
Unitățile etnoteritoriale nu îș i vor păstra statutul autonom, în schimb terenurile și popoarele
lor ar fi integrate direct în unităț ile ec onomico -administrative. Aleksandrov a recunoscut că
acest lucru a contrazis ideea de autodeterminare națională, dar reiterând acei bolșevici care
au continuat să critice poziția oficială a partidului asupra problemei naționalității, el a
susținut că dezvol tarea economică rapidă ar eradica total necesi tățile teritoriilor naționale.
Tendințele naționale erau întotdeauna destul de limitate printre mase și se manifestau
numai în fața unor circumstanțe economice nefavorabi le40, argumenta Aleksandrov.
Descriind regionalizarea economică ca o metodă revo luționară de ridicare economică , el a
prezis că problema naționalității a r deveni în curând irelevant ă
În septembrie 1921, Aleksandrov a prezentat societății Gosplan propunerea
Comisiei de regionalizare pentru organi zarea RSFSR și a republicilor aliate în treisprezece
regiuni economice și administrative ale Asiei și c elor opt din Asia. Fiecare zonă
economico -administrativă ar fi o unitate administrati vă reală , nu doar o "Hârtie" pentru
statis tică și planificare econom ică. Fiecare ar reprezenta o legătură în lanțul economiei
naționale, parte componentă a unui organism de stat complet Aleksandrov a recunoscut că
teritoriile naționale mici ar putea ră mâne intacte la integrarea lor î n cele douăzeci de
domenii economico -administrative. Dar el a susținut că unitățile etnoteritoriale mai mari,
cum ar fi SSR ucrainean și Kirgiz ASSR, vor fi împărțite în zone bazate pe potențiale le lor
specializări economice. De exemplu, planul său a cerut împărțirea republicii naționale
ucraine ne în zona industria minieră industrială sudică și zona agricolă sud -vestică.
Demonstrând o conștientizare a comp oziției etnografice a Ucrainei și făcând un mic semn
către consideren te etnografice , Aleksandrov a afirmat că acest e două părți ale Ucrainei
erau distincte din punct de vedere etnic una față de cealaltă , deoarece regiunea proiectată la
sud-vest era dominată de ucraineni, z ona fiind a fost locuită de reprezentanți ai tuturor
princip alelor naționalități ale Rusiei , inclu siv marii ruși , ucrainieni, greci, bulgari, germani,
evrei și tătari.

40Carr Edward Hallett , Socialism in one country, 1924 -1926 , Volumul 3,Partea 2 , Editura Macmillan, 1958 ,
New York

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
50
Aleksandrov și colegii săi au dorit să adopte o abordare inovatoare a problemei
înapoierii, una bazată pe plani ficarea economică rațională și nu pe vestigiile d repturilor
suverane pierd ute. Dar pentru liderii naționali locali și pentru majoritatea administratorilor
Narkomnats, re spingerea drepturile naționale a fost o expresie a imperi alismului economic
și politic. Aleksandrov a insistat că regionalizarea economico -administrativă nu va
întrerupe dezvoltarea particularităților culturale -obișnuite a le diferitelor naționalități, d ar
liderii locali, preocupaț i de protecția drepturilor lor n u au fost îngrijorați decât de limbă și
cultură. Reprezentanții ucraineni au protestat că împărțirea Ucr ainei în două zone
economice și administrative ar însemna pierderea autonomiei sale politice. Narkomnats și –
a exprimat îngrijorarea similară și s -a simțit obligat să reamintească Planului de stat că
Ucraina era un s tat independent . Administratorul Narkomnats Trainin , a avertizat că
substanța autonomiei ar scădea pentru toate naționalitățile în cazul în care zo nele
economice administrative uzurpau funcțiile administrative.
În plus, Trainin a afirmat că Gosplan nu și -a dat seama că Narkomnats era
preocupat și de obiectivele economice sovietice. Potrivit lui Trainin, Narkomnats a
delimitat unitățile etnoteritoriale, având în vedere atât ideea națională , cât și raționalismul
economic.
O astfel de abordare, a spus Trenin, nu a fost o măsură conciliantă luată cu prețul
progre sului. Dimpotrivă, acesta avea beneficii economice și culturale ma xime. Ar oferi
națiunilor înapoiate șansa de a prospera și de a p articipa la campania sovietică pe frontul
economic . Trainin a r ecunoscut avantajele practice ale unui plan economic care a pus toate
resursele sub o comandă centrală . Un plan nu trebui a să înfrunte principiul etnografic.
Gosplan putea stabili țintele de producție global e pentru statul sovietic, iar așa permite a
terito riilor naționale autonome să își folosea scă experiențele și resursele pentru a lucra spre
obiectivele planului.
Nu numai Comisia de regionalizare nu a respectat principiul naționalității, ci și
poziția sa cu privire la "problema colonizării" care a alarma t pe Narkomnats. Ca
revoluționari în Rusia imperială, bolșevicii au condamnat toate formele de colonizare ca
exploatatoare. Nu puțin după ce bolșevicii au preluat puterea, însă, au început să susțină că
colonizarea sponsorizată de stat a regiunilor bogate în resurse era crit ică pentru progresul
economic și astfel imperativă pentru tranziția spre socialism. Conducătorii bolșevici au
explicat că pur și simplu că nu era posibil ca Rusia Sovietică să acționeze fără petrolul

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
51
Azerbaidjanului sau bumbacul Turkesta nului. Comisia de regionalizare Gosplan a reiterat
acest argument în anii 1920. Caracterizarea colonizării ca program de dezvoltare agricolă
și industrială sponsorizată de stat, a luat drept de acord dreptul regimului de a organiza,
utiliza și dezvolta toa te terenurile, depozitele de minerale, pădurile și sursele de apă din
Rusia și din republicile aliate. O astfel de abordare e ra conformă cu legea sovietică, care nu
recunoștea propri etatea privată a proprietății.
Aleksandrov și colegii săi nu și -au cerut scuze pentru agenda lor de colonizare, dar
în schimb au insistat asupra faptului că colonizarea nu a fost prin natura sa exploatantă.
Economiștii Gosplan au susținut că eforturile imperialiste de colonizare a Turkestanul ui și
a Caucazului au provocat sentimente anti -rusești pentru că au fost însoțite de o politică
brutală de rusificare, cu măsuri profund insultătoare pentru unele dintre naționalitățile
rusești. Aleksandrov era de părere că problemele generate de tendințele naționale ș i
mobilizarea popu lației native în Turkestan înainte de revoluție a fost provocată de anumite
persoane din repartizarea administrației a regimului imperial care a maltratat popoarele
indigene din reg iune. În anumite circumstanțe, sentimentul național probabil că nu ar fi
luat nic iodată o formă atât de dură, deoarece poporul nativ din Turkestan a recunoscut că
legătura lor cu Rusia a însemnat progrese economice și culturale . Aleksandrov a insistat că
recomandările Gosplan nu au fost nici economice, nici culturale Opresiv, arg umentând că
rușii și non -rușii ar beneficia de dezvoltarea completă a forțelor productive ale țării.41

5. Primul recensământ al întregii Uniuni din 1926
La data de 31 ianuarie 1924, Congresul sovietic al întregii Uniuni a ratificat
Constituția URSS, creând o ficial Uniunea Sovietică. Acesta nu a fost sfârșitul procesului
de formare a statului sovietic, ci doar începutul acestuia. În ciuda declarației oficiale,
transformarea Imperiului Rus într -un stat socialist multinațional tocmai începuse. După ce
s-a întâln it la Moscova, Congresul sovieticilor, un grup de etnografi ai KIPS, s -au adunat la
Academia de Științe din Petrograd pentru a discuta despre o misiune importantă pe care
KIPS o primise de la sovieticii naționalităților, care solicitau ca cei în cauză să f ormuleze o
definiție exactă pentru a stabili criterii raționale pentru clasificarea populației în primul
recensământ al întregii Uniuni și de a le prezenta cât mai curând posibil Administrației

41Burbank Jane , Von Hagen Mark, Remnev A. V. Russian Empire: Space, People, Power, 1700 -1930 , Indiana
University Press, 2007 , pp.

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
52
Centrale de Statistică (TsSU). Etnografii, care s -au implicat în lucrările preliminare ale
recensământului în anul precedent, erau pe punctul de a deveni consultanți oficiali ai
regimului în legătură cu întrebările privind înregistrarea de naționalitate a recensământului.
Clasificarea tuturor cetățenil or sovietici sub rubrica de naționalitate în cadrul
primului recensământ al tuturor unităților, care a avut loc în 1926, a constituit un pas
esențial în procesul de transformare internă care a modelat statul sovietic. Etnografii,
statisticienii și lingviștii care au fo rmulat chestionare și au elaborat liste de naționalități
pentru recensământ au trebuit să definească termenii naționalitate și națiune în noul context
sovietic. Printr -un efor t intelectual și fizic , acești experți au elaborat definiții, au clasificat
diver se popoare și au ajutat bolșevicii să introducă puterea sovietică în cele mai îndepărtate
sate, orașe și zone montane din domeniul lor. Efortul lor a avut efectul scontat care a dus la
asigurarea succesului . Până la sfârșitul anilor 1920, regimul sovieti c avea suficiente
cunoștințe de specialitate despre popoarele din granițele sale, pentru a -și inte nsifica agenda
de transformare conducând un atac asupra gru purilor de populație mai slab dezvoltate și
denunțând etnografii vechiului regim care au activat în t impul revoluției . Într -un efort de
salvare a domeniului lor, etnografii au dorit participa rea la un proces dual de sovietizare: a
populației și a disciplinei lor.
Procesul de clasificare a recensământului evidențiază asemănări și diferențe
importante într e Uniunea Sovietică și alte imperii modernizatoare. Uniunea Sovietică, ca și
imperiile coloniale europene, a folosit recensământul pentru a atinge un prag intelectual a
altor țări și popoare. Experții sovietici, la fel ca și contemporanii lor britanici și germani,
și-au folosit expertiza pentru a -și plasa subiecții în categorii sta ndardizate, o rețea
definitorie care facilitează o guvernare centralizată. Totuși clasificarea în stil sovietic a fost
mult mai ambițioasă decât proiectele de clasificare descris e de cercetătorii recensământului
colonial. La câtev a decenii după epoca imperială a Europei, regimul sovietic a folosit
recensământul nu numai pentru a obține cuceririle conceptuale ale populației sale, ci și
pentru a transforma în mod deliberat identităț ile subiecților. Administratorii și etnografii
sovietici au folosit categorii de naționalități cunoscând bine faptul că, conceptul d e
naționalitate nu a fost semnificativ pentru unele dintre popoarele pe care le înregistrau.
Mulți oficiali sovietici ai vre mii considerau că politica sovietică din jurul anului 1925 a
însemnat crearea unui regim sovietic care să ducă la apariția și organizara unor noi națiuni.

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
53
Regimul sovietic era caracterizat drept un regim de destrămare al națiunilor datorită
modul ui prin care bolșevicii au promovat crearea teritoriilor naționale, limbilor, elitelor și
identităților și și -au asumat conducerea asupra procesulu i obișnuit de formare națională
într-un efort de a construi n ațiuni internaționale sovietice . Politica de naționalit ate
sovietică nu era un precursor al politicii rasiale americane din secolul al XX -lea, ci o
încercare de adaptare a paradigmelor evolutive ale secolului al XIX -lea la contextul
sovietic42, susținea Terry Martin . A fost fundamentată într -o tradiție a gândir ii europene
care a văzut naționalismul ca o etapă necesară, dar tranzitorie, în dezvoltarea unei identități
mai universaliste. Politica de naționalitate sovietică este cel mai bine înțeleasă ca o
politică a evoluționismului sponsorizat de stat. Scopul său final nu a fost de a promova
minoritățile naționale în detrimentul majorităților naționa le, ci de a accelera toate
popoarele, minoritățile și majorități le, prin etapele imaginate de marxismul istoric până la
feudalism și de la capitalism la socialism și m ai apoi comunism. Obiectivul politicii
respective a fost acela de a promova dezvoltarea economică și culturală a întregii populații
și de a pune bazele unei eco nomii și societății socialiste. În anii 1920, în căutarea acestor
scopuri, liderii și experții s ovietici au încercat să determine care clanuri, t riburi și popoare
s-au înrudit pentru a interveni în procesul de consolidare națională și a accelera dezvoltarea
etno-istorică a populației.
Regimul sovietic a aspirat să controleze enumerarea și clasificar ea populației sale
în categorii de naționalitate. În practică, totuși, aceste procese erau pline de rezultate
neașteptate. Clasificarea recensământului populației de către "naționalitate", împreună cu
politicile care au dreptul la naționalități , la terenur i, resurse și drepturi, au încurajat elite și
experți locali să își proiecteze aspirațiile pe recensământ și să intervină în p rocesul de
înregistrare. Reprezentanții popoarelor cu propriile lor unități naționale (republică sindicală
și autonome naționale ș i regiuni naționale) au folosit coerciția și înșelăciunea pentru a
manipula înregistrarea de naționalitate a recensământului pentru a -și asigura poziția
dominantă și pentru a -și menține monopolurile locale pe pământ, apă și alte resurse.
Reprezentanții pop oarelor fără teritorii naționale sau cu teritorii naționale mici au folosit
recensământul ca mijloc de realizare națională. Prin recensământ, ei au încercat să crească
numerele oficiale ale grupului lor și să documenteze că locuiau într -o masă comp actă în
anumite regiuni și, astfel, să pretindă terenuri de dorit. Recensământul a arătat diverselor

42 Martin Terry, The Affirmative Action Empire: Nations and Nationalism in the Soviet Union, 1923 –1939 ,
Cornell University Press, I tchaca și Londra, 2001 p.68

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
54
popoare al e Uniunii Sovietice întinderea l a care clasificarea națională ar putea afecta viața
de zi cu zi. În loc să soluționeze concludent disputele teritoriale, procesul de clasificare a
condus adesea la o escaladare a conf lictelor și tensiunilor locale.
5.1 O listă a naționalităților minore
La sfârșitul lunii ianuarie 1927, după ce recensământul a fost finalizat procesul de
colectare de date în majoritatea regiunilor și în timp ce TsSU s -a pregătit să transforme
milioane de chestionare completate în informații pentru regim, statisticieni, etnogr afi și
oficialități guvernamentale , s-au adunat la o reuniune statistică a tuturor forțelor de la
Moscova discutând despre recensământ și lista oficială a naționalităților. În 1926, TsSU a
distribuit versiunile regionale ale listei administrațiilor stati stice locale.
O mare parte din întâlnire a fost dedicată deliberărilor despre o sublista specială a
naționalităților care necesitau atenție . Această listă include a grupuri cum ar fi Khakass,
Uigurs, Teptiars, Chala -Kazakhs, Oirots și Sarts, ale căror locu ri pe lista naționalităților
erau încă în dezbatere. Unii, cum ar fi Khakass, au susținut etnografii, au fost grupuri
geografice formate din mai multe popoare constitutive . Potrivit experților, termenul
Khakass s -a referit la un grup de clanuri și triburi din Siberia vestică care trăiau în districtul
Khakass. Experții au susținut că atunci când guvernul a creat okrug în 1923, aceste triburi
și clanuri nu s -au definit ca parte a unui grup distinct, ci că la momentul recensământului
liderii locali au început să-i mobilizeze în jurul ideii de naționalitate Khakas , iar la origine
fiind un popor turc. Alții, cum ar fi Uigurii, Tepperii, Chala -Kazaks și Sarts, etnografii i-au
caracterizat ca fiind popoare mixte , fără origini naționale s au tribale clar identificate.
Chala -kazahii erau în estimarea lor un amestec de kazahi cu ruși sau cu tătari . În timp ce
unii experți și ad ministratori au susținut că popoarele mixte ar trebui să fie omise din lista
finală, alții au ar gumentat pentru includerea lor. De la presupunerea că naționalitățile ar
putea av ea origini mixte, au speculat că unele grupuri de pe această listă ar fi putut deveni
naționalități în urma anului 1917, dat fiind faptul că echivalentul anilor dintr -o perioadă de
revoluție într -o perioadă de pa ce și stabilitate tinde să ducă la sute de ani în ceea ce
privește dezvoltarea grupurilor naționale.
Clasificarea evreilor a fost, de asemenea, discutată la reuniunea din ianuarie .
Etnografii au susținut că toți evreii au aceeași origine tribală. Cu toate acestea, deoarece
evreii georgieni, evreii din Asia Centrală, evreii din Crimeea și evreii europeni au vorbit în
diferite limbi și aveau obiceiuri diferite, etnografii nu erau siguri cum să le numere. Unii

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
55
statisticieni și etnografi au cerut unificarea tut uror evreilor într -o singură categorie de
recensământ. Alții au argumentat categorii separate și chiar au recomandat adăugarea unui
alt grup, evreii de munte , la lista finală . Așa -numita "întrebare evreiască" a fost deja un
subiect de multă dispută. Între anii 1924 și 1927, guvernul sovietic s -a opus în mod oficial
creării unei republici sau a unei regiuni naționale evreiești, dar a sponsorizat înființarea de
așezări agricole evreiești în sudul Ucrainei, Crimee i și Belorusiei. În timp ce unii oficiali
sovie tici au susținut crearea u nui teritoriu evreiesc separat, a lții au susținut că evreii, ca
popor dispersat, nu aveau șansa de a avea drepturi naționale . Unii oficiali, cum ar fi
comisaru l de justiție Mihail Reisner, a susținut că numa i grupurile de evrei înapoiate care
și-au păstr at vechiul limbaj și practicat c ultura lor tradițională și religia – ar putea cere
recunoașterea ca naționalitate sau minoritate națională. Reisner a afirmat că crearea unei
națiuni evreiești unite cu un teritoriu special desemnat î n acest sens în spiritul unui nou
sion ar avea un impact negativ asupra evreilor avansați ai Uniuni i, care au format o
importantă avangardă a internaționalismului .
Clasificarea popoarelor din Transcaucazia a fost cel mai controversat subiect de
discuții despre lista oficială a naționalităților. Reprezentanții georgieni ai guvernului
transcucașian și sucursala transcaucaziană a CSSU s -au plâns că un număr de popoare
desemnate ca națiuni distincte (Mingreliani, Svans, Batsbi, Laz și Ajars) erau subgrupe
religioase sau tribale ale georgienilor. Ei au cerut autorităților cen trale și experților să
încerce să desființeze națiunea georgiană, susținând că diviziunea falsă a georgienilor
amintea de politica colonială țaristă, care căuta să împartă și să domnească. Reprezentanții
georgieni au susținut că Ajars erau georgien ii care au fost odată musulmani și au afirmat că
regimul sovietic a creat ASSR Ajarian cu scopul explicit de a promova separarismul Ajar.
Ei au susținut că "Mingrelian" și "Svan" erau denumiri regi onale pentru georg ieni din
diferite localități. Mizele național -politice au dat acestor di scuții un pas emoțional ridicat.
Liderii partidelor anterioare au a cuzat georgienii că au urmărit lichidarea fizică a
minorităților naționale în republica lor.
După c um s -a dovedit, mai mult de jumătate dintre oamenii considerați de etnografi ca
fiind Mingreliani s -au înscris în recensământ ca georgieni. Etnografii se întrebau cu voce
tare dacă recensământurile din Transcaucaz ia se angajaseră într -un proces eronat sau dacă
rezultatele recensământului reflectau auto -definiția populației. Reprezentanții georgieni au
susținut că mai mulți Mingreliani s -ar fi înregistrat ca georgieni dacă persoanele

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
56
responsabile de recensământ nu au fi intervenit și au insistat că sunt Ming reliani. Dar
etnografii și statisticienii prezenți nu erau atât de siguri.
În versiunea finală a listei, experții sovietici și oficialii au dat recunoașterea oficială
a 172 de oameni. Au eliminat din lis tă o serie de popoare mai mici, respectiv grupuri le cu
mai puțin de cincizeci de membri înr egistrați. În urma recensământului, aceste popoare au
fost numărate ca membri ai grupurilor învecinate. S -au stabilit și destinele unor
naționalități unde existau dileme referitoare la aceștia . Printre ac eștia se regă seu
mingrelienii , ajars , svans și laz erau enumerați ca subgrupuri ale georgienilor, însă datele
individuale ale recensământului ar fi fost egale pentru fiecare. Cazacii au fost incluși pe
listă, însă TsSU a afirmat că , cazacii nu vor fi luați în considerare î n recensământurile
viitoare. Auto -identificați sârsti vorbind limba uzbec ă au fost numărate în recensământ ca
uzbeci. Cei care au dat o altă naționalitate la cerere au fost numărați ca membri ai celei de –
a doua nați onalități, probabil mai le gitime . În cele din urmă, fiș ele de recensământ au fost
alocate pentru p opoarele de pe această listă. Naționalitățile provizorii au făcut obiectul unei
cercetări etnografice ulte rioare la sfârșitul anilor 1920.
Includerea unui gru p pe lista n ațiunilor din URSS din 1927 nu a a sigurat
recunoașterea cetățeniei oficiale a lor în anii următori. Popoarele cu locuri pe lista
recensământului și teritoriile naționale de orice dimensiune au evoluat mai bine decât alții
în anii 1930, când reg imul sovietic a început un proces de consolidare a identității celor
172 de persoane identificate în recensământul din 1926 .

5.2 O listă a naționalităților majore
În februar ie 1927, la scurt timp după ce lista naționalităților URSS a fost finalizată,
TsSU a început să lucreze la o listă a principalelor nați onalități ale Uniunii Sovietice. În
timp ce runda inițială a calculelor de recensământ s -a bazat pe o listă exhaustivă de
naționalități pregătită de KIPS, Sectorul Statisticilor S ociale a căutat acum o listă mai
scurtă pentru activi tăți statistice suplimentare. Acesta a cerut birouri statistice la nivel
republican, la nive l de zonă și unele provinciale, pentru a pregăt i liste cu șase sau mai
puține naționalități majore pentru regiu nile lor. Statisticienii din Moscova, cu contribuția
etnografilor și oficialilor locali și centrali, au folosit aceste liste locale pent ru a întocmi o
listă compusă. Ideea unei naționalități majore a fost vagă și supusă interpretării. Astfel că
unii statis ticieni au definit -o ca fiind o naționalitate importa ntă, alții ca naționalitate cu

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
57
teritoriu important nu mai puțin decît o provincie , iar alții ca naționalitat e cu un număr
mare de membri.
Pe de o parte, crearea unei noi liste de recensământ a naționalit ăților majore în acea
perioadă era văzută ca fiind o decizie practică. Statisticienii au explicat că timpul și
resursele ar permite elaborarea unor date detaliate numai pentru principalele naționalități
din fiecare regiune teritorială. Statisticienii, care au comparat frecvent recensământul
sovietic cu recensămintele altor țări, inclusiv Statele Unite, remarcând că metoda
respectivă e o practica obișnuită din întreaga lume pentru a elabora calcule statistice
detaliate numai pentru cele mai mari și mai imp ortante grupuri de populație. În practica
actuală, însă, realizarea unei liste de naționalități majore s -a dovedit a fi nu doar o
chestiune de a obse rva cea mai mare, cea mai mare numeroasă , sau c ele mai importante
naționalitate a Uniunii Sovietice. A implic at realizarea unei uniri sau amestecarea
popoarelor care au împărt ășit asemănările etnografice, așa -numite naționalități înrudite . De
exemplu, după pregătirea unei liste pentru ASSR Karelian, administratorii și experții au
consolidat pe Karelians , Veps și Finns în grupul finlandez. La pregătirea unei liste pentru
Caucazul de Nord, administratorii și experții au unit Cherkess , Kabardinians și Beske sek-
Abaza în grupul Circassian . Implicația a fost că aceste naționalități înrudite se aflau pe
drumul către cons olidarea națională.43
Un alt element al creării unei liste de naționalități majore a amenințat statutul
oficial național al popoarelor răspândite în întreaga Uniune Sovi etică. Noua listă avea să
vizeze doar principalele național ități ale celor mai importante popoare și nu toate popoarele
Uniuni i Sovietice în ansamblu. Aceast aspect însemna că doar națiunile cele mai
dominante ale fiecărei regiuni desemnate oficial au fost incluse în listă, în timp ce
naționalitățile s -au răspândit su bțire în mai mul te regiuni . Pentru RSFSR, lista de
naționalități majore a fost compu să pentru fiecare republ ică autonomă, zonă și okrug44.
Alte regiuni geografice, totuși, au fos t împărțite în mai puține zone de populație. Belor usia
a fost considerată un zonă de populație majoritară , iar cifrele au fost calculate numai pentru
principalele național ități din întreaga republică. Același lucru era va labil și pentru
Turkmenistan.

43 Chríost Diarmait Mac Giolla , Language, Identity and Conflict , Routledge, Londra, 2003, pp.26 -43
44 o anumită unitate administrativă a unor popoare slave din Europa Răsăriteană ;

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
58
Prin participarea lor la crearea unei liste de naționalități majore, reprezentanții
naționalităților dominante au încercat să continue procesul de consolidare națională și să
urmărească alte obiective. De exemplu, oficialii de la sucursala ucraineană a TsSU au
propus ca ucrainenii, rușii și evreii să fie enumerați ca națiuni majore ale Ucra inei, în ciuda
faptului că populațiile poloneze și germane erau puțin mai numeroase decât populația
evreiască. Aceștia au r emarcat că pentru soluționarea problemelor p olitice, naționale și
economice au fost necesare un ui set complet de rezultate pentru pol onezi, germani, greci și
bulgari, dar au cerut ca aceste rezult ate să fie în mod informal, dat fiind faptul că cele pa tru
grupuri urmau a fi excluse din l ista metodologică a principalelor naționalități. Metodologia
aleasă pă rea să fi avut un scop național politic specific și anume prevenirea recunoașterii
oficiale a cetățenilor germani și a polonezilor ca fiind naționalități dominante în zonele din
Ucraina unde s -au concentrat și, astfel, pentru a contracara posibilele prete nții germane și
poloneze .
În alte regiuni, deliberările privind principalele naționalități au pus în evidență
interesele conflictuale ale majorităților și minorităților naționale. În Transcaucazia, aceleași
probleme care au afectat deliberările referitoare la lista de naționalități KIPS a u reapărut, în
timp ce reprezentanții georgieni au susținut că Laz, Mingrelians și Svans au făcut parte din
naționalitatea georgiană. TsSU a declarat că georgienii, turcii, armenii și rușii sunt
principalele naționalități ale republicii georgiene, iar Laz, Mingrelians și Svans fac parte
din națiunea georgiană.
Reprezentanții oficiali ai minorităților naționale au pus la îndoială dacă
consolidarea naționalităților mai mici cu naționalități dominante a fost contrară promisiunii
de autodeterminare națională. Aceste preocupări au fost justificate. Nu era clar ce s -ar
întâmpla cu minorităților naționale care au constituit majoritatea în unele orașe și regiuni
rurale. Începând cu sfârșitul anilor 1920, datele despre principalele naționalități au fost
folosite în scopuri administrative pentru a ajusta frontierele naționa l-teritoriale, pentru a
împărți terenurile și pentru a înființa școli cu limbă națională. Datele au fost folosite pentru
a justifica amalgamarea reală a naționalităților mai mici cu vecinii mai dominanți ai
acestora, precum și pentru uni ficarea naționalităț ilor mai mici în naționalități compuse.
Lista principalelor naționalități avea deci mai mult d ecât o semnificație statistică, avea
repercusiuni majore asupra vieții de zi cu zi a oamenilor.

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
59
Această trecere de la cucerirea conceptuală generală a populației la consolidarea
naționalităților nu a urmat în nici un fel un plan preexistent. Procesul de construire a
statului a fost influențat foarte mult de schimbarea circumstanțelor, cum ar fi ridicarea lui
Stalin la putere. Resiliența culturii tradiționale și a religiei între naționalitățile mai puțin
dezvoltate a fost o stânjenire pentru regimul sovietic, care și -a redus eforturile de a
industrializa cu introducerea primului plan cincinal în 1927. Regimul a încercat să
accelereze evoluț ia etno -istorică a populați ei pentru a induce popoarele URSS prin etapele
feudale și capitaliste pe cronologia istorică marxistă și spre viitorul comunist. Volumele
datelor recensământului au f ost publicate începând din 1928 și a u inclus date despre vârstă,
sex, limbă și al fabetizar e pentru 166 de naționalități , 4 subgrupuri și 6 naționalități
provizorii .
Etnografii KIPS și -au exprimat îndoielile cu privire la consolidarea statistică și
reală a naționalităților. În corespondență cu instituțiile guvernamentale și de partid,
etnografii au susținut că, fără o analiză statistică completă a tuturor datelor disponibile, ar
fi fost imposibil să se compună hărți etnografice exacte, care pe urmă au fost solicitate de
comisiile guvernamentale pentru soluționarea litigiilor transfrontaliere. În cele din urmă,
KIPS a încheiat cel mai important serviciu pentru stat. Aceasta a ajutat la furnizarea
regimului sovietic cu volume de informații detaliate despre popoarele și teritoriil e Uniunii
Sovietice. Problematica naționalităților era de responsabilit atea guvernului și a partidului ,
deoarece după aceste au avut toate date și informațiile necesare despre toate naționalități
înglobate .
Prin urmare, aceste două etape din cadrul recensământului respectiv au reprezentat
fundamentul oficial conform căruia se putea rezolva litigiile transfrontaliere datorită
creeării de națiuni majoritare și puteam vorbi de acesta ca fiind un instrument important de
construire a statului etnoteritorial .
Concluzii preliminare
Primul Război Mondial a adus sfârșitul imperialismului și începutul unei noi
perioade în care comunitățile etnice au depus eforturi pentru a -și crea state naționale
indepen dete și autonome. Acest război, făcând trecerea de la imperialism la naționalism , a
pus în discuție legătura dintre imperii și națiuni, care mai apoi observăm că va fi una
important în noile sisteme de alianțe și state. Sfârșitul războiul a coincis cu perioada
tratatelor, când s -au dus negocieri pentru stabilirea noului ansamblu de state și relații al

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
60
sistemului internaționa l. Tratatele de la Versailles și Trianon au conferit posibilitatea
desăvârșilor naționale, în baza dreptului popoarelor la autodeterminare , care au oferit sanșa
unor etnii de a -și crea state proprii, naționale. Astfel că aproximativ șaizeci de milioane de
oameni se regăseau pe teritoriile statelor din care doreau sa facă parte formând majorități
naționale în cadrul acestora. Alte aproximativ douăzeci și cinci de milioane de oameni erau
minorități naționale și totodata exista un număr semnificativ în creșter e de apatrizi,
persoane care nu aparțineau niciunui stat, neavând cetățenie.
Relația dintre conceptele națiune și imperiu, ca rezultat al primului Război
Mondial, era una tensionată deoarece imperialismul a silit națiunile unei existențe în cadrul
unui sistem de organizare imperial străin. Totodată, aceeași relație tensionată o reg ăsim și
între minorități naționale și națiunea majoritară a statului în care conviețuiau. Uniunea
Sovietică a fost exemplu cel mai concludent din prima jumătate a secolului al XX -lea care
a încercat să rezolve relația tensionată generată de perioada Imperi ului Țarist și
naționalitățile inglobate de sovietici în acea perioadă. Politicile sovietice de la începutul
existenței Uniunii Sovietice doreau să creeze o structură nouă care să ofere etniilor o altă
perspectivă asupra Uniunii decât cea creată de organiz area imperială precedentă . Astfel că
aceștia au urmat calea instituționalizării națiunilor. Francine Hirsch , o cercetătoare
contemporană pe teme legate de Uniunea Sovietică, numea această metodă sovetică de
depăsire a barierelor imperialiste ca fiind ceva similar si anume un Imperiu al națiunilor .
Viziunea ei voia să sugereze faptul că federația sovietică de state era asemănătoare
Imperiului Țarist din punct de vedere etnic și teritorial, dar era cu totul o altă organizare
care urmărea un proiect cel puțin la fel de fantastic ca și ideea modernității non -capitaliste
sau a socialismului.45 Prin urmare, c alea urmată de Uniunea Sovietică a fost cea a
federalismului etno -teritorial în cazul națiunilor istorice care aveau autonomie culturală
pentru grupurile mino ritare . Acestă prevedere a durat până la mijlocul anilor 1930 când
autonomia culturală națională din națiunile istorice a fost retrasă.
Un alt aspect important din perioada de după Primul Război Mondial era referitor
la comunitățile multietnice bazate pe religie. În spațiul rusesc de după război comunitățile
multietnice bazate pe religia ortodoxă și musulmană nu au reușit să rămână unite sub
factorul confesional. Cauza acestor dezmembrari de comunități a fost faptul că toate
grupurile sociale trebuiau să f ie fundamentate pe factorul etnic. Un exemplu privind

45 Hirsch, Francine: Empire of Nations: Ethnographic Knowledge and the Making of the Soviet Union , Cornell
University Press , 2005 pp.

Ionuț Raul Malița Capitolul II. Dimensiunea etnică în analiza relațiilor internaționale
61
această situație era o categorie din epoca țaristă care a fost inventată cu scopul de a descrie
tătarii botezați, categorie care se numea Krashens. Aceasta a fost comunitate religioasă a
fost desființată în perioada sovietică, devenind în cele din urmă o etnie sovietică.

Ionuț Raul Malița Capitolul III. Conflictele înghețate din fostul spațiu
sovietic
62
Capitolul III. Conflictele înghețate di n fostul spațiu sovietic

În relațiile internaționale, un conflict înghețat este o situație în care conflictul armat
activ a fost încheiat, dar nici un tratat de pace sau alt cadru politic nu rezolvă conflictul
spre satisfacția combatanților. Prin urmare, conflictul poate începe din nou din nou în orice
moment, creând un mediu de nesiguranță și instabilitate. Termenul a fost folosit și pentru
alte regiuni geog rafice, dar cel mai important face referire la spațiul post -sovietic. În urma
dezbinării Uniunii So vietice în 1991, au apărut o serie de conflicte în zonele unor state
post-sovietice, de obicei în cazul în care noile frontiere internaționale nu corespundeau
afilierilor etnice ale populației locale. Astfel vorbim despre conflictele înghețate post –
sovieti ce din Nagorno -Karabah, Transnistria, Abhazia și Osetia de Sud și Ucraina de Est.
În subcapitolele ce urmează voi analiza doar două dintre ele în prezenta lucrare de certare
fiind posibil și abordarea celorlalte cazuri în continuarea studiului.
În general, un conflict înghețat este rezultatul unui conflict care nu s -a rezolvat, caz
în care anumite state post -sovietice nu pot exercita suveranitatea pe o parte a ter itoriului
său și partea respectivă a teritoriului este controlată de rebeli. Recunoașterea aces tor
grupuri rebele variază. În cazul Nagorno -Karabah niciun stat membru al ONU nu le -a dat
recunoaștere, iar î n cazul Abhaziei , aceste grupări din teritoriul Georgiei au fost
recunoscute de Rusia, Venezuela, Nicaragua și Nauru. Un conflict înghețat înseamnă
insecuritate și instabilitate și posibilitatea ca conflictul să se reescaladeze . Acesta a fost
tocmai cazul din Nagorno -Karabah, unde lupta cu intensitate joasă a fost obișnuită și unde
a izbucnit recent un război de patru zile, între 2 și 5 april ie 2016. Unii analiști spun că
Nagorno -Karabah nu se calific ă cu adevărat pentru termenul conflict înghețat , pentru că
este un conflict absolut, deși cu intensitate scăzută, în cea mai mare parte a timpului.
Majoritatea țărilor din zonele de conflict înghe țate – Moldova, Georgia, Ucraina –
și-au exprimat dorința de a deveni membre UE și NATO pe termen lung. Armenia și
Azerbaidjan, care sunt din punct de vedere teoretic în război din cauza conflictului
Nagorno -Karabah, sunt un caz special. Azerbaidjanul boga t în energie preferă să păstreze o
distanță egală de marile puteri, în timp ce Armenia și-a anulat toate opțiunile.

Ionuț Raul Malița Capitolul III. Conflictele înghețate din fostul spațiu
sovietic
63
Acest capitol analizează evoluția dezbaterilo r politice ruse privind politicile lor față
de conflictele din zona Caucazului . Dezbaterea spe cifică va viza în principal politica
externă a Federației Ruse cu privire la aceste conflicte . Ideile dominante din cadrul
dezbaterilor fac referire la legăturile fostelor republici unionale din cadrul vechii Uniuni
Sovietice cu pozițiile oficiale ale Rusi ei, cu rezultatele politice și cu acțiunile militare ale
acestora . Pentru a clarifica contextul dezbaterilor, în cadrul acestui capitol voi pune în
legătură probleme interne cu evenimentele externe care au condus la război, luând în
considerare evoluția și rolul armatei ruse în conflictele respective . Mai apoi identificăm și
analizăm interesele strategice și alte aspecte comune ale acestor conflicte care pot să
explice intervenția rusească în fostele sale republici din vechea federație sovietică. Scopul
principal al capitolului acestuia este de a argumenta prin prisma studiilor de caz faptul că
Federația Rusă încă are interese majore în fostele sale teritorii, aspecte ce pot coincide cu
activitățile separatiste pe care oficial ei nu le susțin, chiar dimpotri vă, le condamnă.
Capitolul întâi ne -a oferit premisele unei analize complexe asupra Uniunii Sovietice încă
de la formare a sa, analiză care s -a realizat pe patru nivele în speranța unei imagini de
ansamblu care să ne ajute în interpretarea și înțelegerea su bstraturilor acestor conflicte
înghețate. Capitolul al doilea a surprins dimensiunea etnică a relațiilor internaționale, ultim
concept care exprimă ideal abordarea din cadrul capitolul ui și anume problemele dintre
națiunile sovietice și aspecte care au țin ut de formarea unei naționalități unice sovietice
care cauta să restrângă toate celelalte naționalități din cadrul republicilor sale. Expunerea și
detalierea elementelor definitorii pentru înțelegerea cât mai aplicată a problemelor actuale
din societatea c ontemporană , unde Federația Rusă exercită presiuni asupra unor foste
teritorii din componența URSS, sunt printre motivele principale în vederea confirmării
problemei de cercetare .
1. Conflictul din Abhazia
Un conflict important din fosta Uniune Sovietică în care Rusia a fost implicată
militar a fost între Georgia și regiunea sa separatistă din Abhazia. Regiunea abhază este
situată în nord -vestul Georgiei și se învecinează cu Marea Neagră și cu Rusia. Războiu l a
izbucnit în teritoriul georgian în august 1992 când Rusia și -a luat rolul de putere regională
în baza trecutului istoric cu această zonă și a purtat negocieri atât în plan politic intern, cu
privire la politici față de conflict, cât și în plan extern , cu privire la modul în care decideau
să-și pună în aplicare politicile dezbătute. În cele din urmă, Rusia, a acționat ca un așa -zis
pacificator neutru. Rădăcinile conflictelor din Abhazia tind să se observe încă de la

Ionuț Raul Malița Capitolul III. Conflictele înghețate din fostul spațiu
sovietic
64
formarea Uniunii Sovietice. Ca și un element aparte, teritoriul respectiv a trecut printr -o
perioadă scurtă de independență pașnică din 1921 până în 1931, regiunea Abhazia extinând
ca Republica Sovietică Abhaz. Mai apoi fiind forțată integrării în Republica Sovietică
georgiană. Abhazii nu au acceptat statutul lor diminuat ca parte a Georgiei. O mișcare
latentă secesionistă a câștigat un impuls în 1978, când Abhazia și -a pierdut șansa de a se
separa de Republica Georgia și de a se alătura Republicii Ruse. Această pierdere a
provocat multe alte astfel de campanii, toate respinse de guvernul sovietic, dar care au
obținut pentru Abhazia ajutor economic special și concesii culturale. În martie 1989, liderii
din Abhaziei au cerut ca statutul lor de regiune autonomă în Georgia să fie modernizat la
cel al unei republici egale. Această propunere a condus la demonstrații și confruntări etnice
din Abhazia în primăvara anului 1989, însă problema rămânând nerezolvată. Abhazia anti –
Georgia, pro -Rusia, a fost exprimată din nou în referendumul din 17 martie 19 91.
Populația Abhaziei, condusă de Vladislav Ardzinba, a votat copleșitor în favoarea păstrării
Uniunii Sovietice. Cu toate acestea, la 9 aprilie 1991, Georgia și -a declarat independența
față de Uniunea Sovietică și a restabilit Constituția sa din 1921, în care nu se menționa
Abhazia. Acest act, plus alegerile din mai 1991 a unui demagog naționalist georgian, Zviad
Gamsakhurdia, ca președinte, a sporit tensiunile dintre Abhazia și Georgia. Gamsakhurdia
a ignorat solicitările Abhaziei și cele din Osetia de Sud, regiunea separatistă a Georgiei .
Acțiunile sale s -au bazat pe premisa că poporul georgian a fost mult timp vic timizat și
persecutat în propriile lor teritorii . Astfel, după alegerea sa, Gamsak hurdia a eliminat
autonomia Oseț iei de Sud și a respins cer erea de suveranitate a Abhaziei46. În august 1992,
Garda Națională georgiană a atacat Parlamentul abhazian, care respingea constituția
georgiană, forțând totodată membrii parlamentului Abhazz să se retragă la baza militară
rusă din Gudauta. Războiul din teritoriul respectiv avea să fie un ul civil iniția, dar care mai
apoi va implica noi state și organizați în conflict. În prima fază a războiului, în perioada
august -octombrie 1992, a fost stabilit un front între Sukhumi și Gudauta. Forțele rusești
desfășurate în Abhazia au intervenit în fav oarea separatiștilor din Abhazia, asumându -și
responsabilități de menținere a păcii încă de la jumătatea anului 1994. În septembrie 1992,
s-a încheiat un acord de încetare a încheierii după intervenția lui Elțin, președintele Rusiei
la acea vreme, dar au u rmat incidente locale47. Mai apoi, în iulie 1993, a fost semnat un
acord de încetare a acordului. Totuși, a izbucnit o nouă lovitură, iar în septembrie, forțele

46Jackson Nicole J. în Russian Foreign Policy and the CIS Theories, debates and actions , Routledge , 2003,
Londra, pp. 112 -138
47Treni n Dmitri, The End of EURASIA: Russia on the Border Between Geopolitics and Globalization , Carnegie
Moscow Center , 2001, pp.190 -195

Ionuț Raul Malița Capitolul III. Conflictele înghețate din fostul spațiu
sovietic
65
abhaziste au capturat Sukhumi și, până la sfârșitul anului 1993, forțele Abhaziei s-au
reapropia t de cel mai mare teritoriu ca întindere din Abhazia. În mai 1994 s -a ajuns la o
înțelegere provizorie în urma căreia 3.000 de pacificatori ruși au fost staționați de -a lungul
graniței dintre Abhazia și Georgia.48
De observat ca în decursul istoriei comun e dintre Abhazia și Georgia , relațiile
dintre cele două au avut de suferit și s-au deteriorat semnificativ când Rusia a acționat ca și
o a treia parte, după cum susțin ei în interesul unei concilieri a celor două părți. Experiența
războiului civil din Geo rgia anilor 1992 -1993 ne arată că Rusia încă de la începutul acestui
conflict a avut interese ascunse, nefiind vorba niciodată de reglementarea relațiilor dintre
cele două părți. Un exemplu în acest caz este strategia Rusiei cu privire la războiul civil,
care a căutat să intervină în conflicte deoarece dorea să forțeze Georgia să se alăture
Comunității Statelor Independente, care era organizație sub forma unei alianțe regionale
între fostele state din Uniunea Sovietică care în acea perioadă își obținuseră i ndependeța
națională. Prin urmare, Rusia a făcut presiuni asupra Abhaziei pentru a face compromisuri
cu Georgia, iar în 1995 , Rusia a promis oficial că nu va recunoaște niciodată un Abhazia ca
un stat indepedent .
În 1997, ministrul rus de externe Primakov a organizat negocieri directe între
Abhazia și Georgia care au dus la un acord privind crearea unei comisii de coordonare.
Abhazia a împiedicat însă negocierile și forțele paramilitare georgiene ilegale au desfășurat
activități de sabotaj în Abhazia. Un al t eveniment important a avut loc în octombrie 1999,
când s -a desfășurat un referendum în Abhazia la care au participat numai abhazienii
rezidenți pentru a vota în favoarea independenței față de Georgia. Aceasta a fost contextul
politic din Abhazia care l -a găsit la putere pe Vladimir Putin, un președinte care
actualmente dă dovadă de aceleași reacții ostile față de problemele sistemului internațional.
Uciderea a 15 polițiști din Abhazia a sesizat OSCE, care în vara anului 2000 a
sugerat Organizației Națiunilor Unite să se implice în soluționarea conflictului din
Abhazia. Poziția rusească cu privire la aceste incidente a fost dură, condamnându -le și
arătându -se îngrijorartă de evenimentele din zonă. Doar că în septembrie, Rusia a blocat
intervenția Consiliului de Securitate al ONU în problemele din Abhazia. În martie 2001,
Georgia a acuzat oficial Rusia de blocarea discuțiilor asupra propunerii ONU. Refuz ul

48Nygren Bertil în The Rebuilding of Greater Russia : Putin’s foreign policy towards the CIS countries ,
Routledge -Taylor & Francis e -Library , 2008, Londra, pp.119 -153

Ionuț Raul Malița Capitolul III. Conflictele înghețate din fostul spațiu
sovietic
66
Rusiei de a accepta forțe ONU în locul forțelor de menținere a păcii din Rusia (CSI) avea o
conotație aparte, deoarece Rusia nu dorea să se distanțeze de conflictul respectiv având
interese strategice în acea zonă. Abhazia a recunoscut și a susținut poz iția Rusiei și
considera că aceasta (…) joacă rolul de stabilizare în regiune și nu este nevoie de
internaționalizarea forței de menținere a păcii din CSI49. Discuțiile ulterioare privind
angajamentul ONU de menținere a păcii nu au fost reluate niciodată d atorită multitudinii
de actori implicați în conflict, fapt ce a făcut negocierile dificile . Rolul principal al sistării
negocierilor l -a avut faptul că au existat teroriști atât pe partea georgiană, cât și pe cea rusă
a confruntării neputând identifica par țile bune din conflict și datorită stării de spirit
generate de evenimentele din 11 septembrie 2001 de la World Trade Center. Luptele dintre
forțele Abhaziei și trupele paramilitare georgiene s -au reluat deîndată. De la 11 septembrie ,
problema forțelor ru se de menținere a păcii din Abhazia a fost strâns legată de reluarea
luptei dintre trupele paramilitare georgiene și forțele abhaziei. La sfârșitul lunii septembrie
2001, aproximativ 450 de războinici ceceni s -au filtrat în Defileul Kodori din Abhazia, și
câteva mai multe sute de ceceni s -au adunat pe partea georgiană a graniței dintre Abhazia
și restul G eorgiei . Rusia a cerut Georgiei să prevină operațiunile teroriste. Participarea
războinicilor ceceni de partea paramilitară creștină georgiană împotriva fo rțelor abhaziste
musulmane a încetinit conflictul. Ca urmare, retorica a crescut atât pe partea rusă, cât și pe
partea georgiană. Abhazismul credea că o retragere a pacificatorilor ruși ar conduce la un
război la scară largă, iar Shevardnadze a susținut că Georgia va merge în ultimă instanță la
război pentru a ține Abhazia în Georgia și că singura cale de a evita un nou război ar fi s ă
accepte un singur stat georgian, deoarece forțele ruse de menținere a păcii nu au reușit să -și
atingă obiectivul principal .50
După un eveniment în urma căruia a fost atacat un elicopter al ONU în octombrie
2001, observatorii acestora au fost retrași, iar secretarul general al ONU a cerut din nou
abhazilor și georgienilor să reia negocierile și s ă critice Georgia pentru că nu r estabilea
organizarea forțelor paramilitare . Situația s -a deteriorat ca urmare a intensificării
activităților în defileul Kodori. În decembrie, Rusia a chemat în mod oficial Georgia să -și
retragă unitățile armate din Cheile Kodori pentru a ușura tensiunile create de războinicii
georgieni și ceceni în acea zonă . În cele din urmă ONU a ajuns la concluzia că pacificatorii
ruși nu puteau fi retrași din Abhazia. O altă problemă legată de defileul Kodori, imediat

49 Nygren Bertil în The Rebuilding of Greater Russia: Putin’s foreign policy towards the CIS countries,
Routledge -Taylor & Francis e -Library, 2008, Londra, p.134
50 Ibidem , p.134

Ionuț Raul Malița Capitolul III. Conflictele înghețate din fostul spațiu
sovietic
67
după 11 septembrie, a fost generată de bombardamen tele din octombrie și noiembrie,
executate de aeronave nemarcate și de elicoptere care intrau dinspre Rusia, pe care Georgia
le-a considerat o provocare pe scară largă. La nici o săptămână distanță șase elicoptere au
bombardat satele din Cheile Kodori și d ouă aeronave SU -25 au intrat în Georgia din Rusia.
Georgia a emis o notă oficială de protest adresată Rusiei, doar că aceștia au negat
implicarea. La sfârșitul lunii noiembrie, noile bombardamente din Cheile Kodori au fost
caracterizate drept agresiuni des chise împotriva unui stat vecin suveran . Un alt incident a
avut loc în ianuarie 2002, când mai multe avioane neidentificate au bombardat în Cheile
Kodori. Shevardnadze nu credea că Putin știa de decizia de a bombarda teritoriul georgian,
dar credea că Rusi a se află în spatele acestora, fiind de părere că decizia de bombardare a
zonei a fost luată la un nivel inferior. El a subliniat de asemenea că Georgia nu va risca să
înceapă un război prin doborârea aeronavelor.
Rezoluția Consiliului de Securitate al ON U din 31 ianuarie 2002 a solicitat atât
Abhazului, cât și guvernului federal georgian să ia cunoștință de un nou document care
definea Abhazia drept o entitate cu putere de lege suverană în cadrul statului georgian.
Documentul respectiv era întocmit ca o b ază pentru găsirea unei soluții de mediere a
conflictului, dându -le abhazilor recunoașterea ca o entitate suverană.
În ianuarie 2002, mandatul pentru forțele de menținere a păcii din Rusia se încheiase brusc,
fără o decizie mandatată din partea Georgiei. Rusia a cerut în mod repetat Georgiei să
decidă asupra mandatului, lucru pe care Georgia nu l -a făcut mai făcut . Situația a devenit
intolerabilă, iar desfășurarea trupe lor georgiene în Cheile Kodori din octombrie 2001 a
împiedicat situația. Rusia a ameninț at că își va retrage trupele. Discuțiile oficiale privind
retragerea Georgiei din Cheile Kodori au început în februarie 2002, iar în martie
Shevardnadze și Putin au fost de acord în cele din urmă că mandatul forțelor de menținere
a păcii din Rusia ar fi mo dificat .51
În primăvara anului 2002, Cheile Kodori erau din nou locul unor conflicte atunci
când comandantul familiei c ecene Ruslan Gelaev a intrat din nou în Abhazia din altă parte
a Georgiei. În martie, Rusia a caracterizat situația ca fiind explozivă , deoarece răz boinicii
ceceni au reprezentat un pericol real pentru populația abhazistă. Au fost schimbate din nou
acuzațiile și contra -acuzațiile printre multe părți la conflict . În primăvara anului, au existat
unele evoluții pozitive în defileul Kodori, î n primul rând, polițiștii de frontieră au fost

51 Ibidem.

Ionuț Raul Malița Capitolul III. Conflictele înghețate din fostul spațiu
sovietic
68
înlocuiți de trupele militare, iar Abhazia era gata să reia negocierile cu Georgia cu privire
la măsurile de consolidare a confidențialității. În al doilea rând, misiunea de observare a
ONU din Georgia și forț a rusă de menținere a păcii au reluat patrule comune ale Cheilor
Kodori. În al treilea rând, Georgia și Abhazia au semnat un protocol privind retragerea
trupelor lor din Cheile Kodori. Situația s -a înrăutățit din nou, când trupele georgiene au
fost retrase din defileul Kodori, iar aproximativ 200 de trupe de menținere a păcii din Rusia
au creat posturi de control, pe care Georgia le -a interpretat ca o provocare. Încă odată se
dovedește că Rusia identifică oportunitățile pentru asigurarea intereselor sale st rategice și
acționează fără echivoc în realizarea acestora. Rusia și -a retras trupele după o discuție între
Shevardnadze și Putin. Shevardnadze a afirmat că dacă nu ar fi abordat calea cooperării
privind reacția rapidă a lui Putin, atunci acțiunile militar e la scară largă ar fi început
probabil și ar fi condus la reizbucnirea unui conflict în Abhazia. Situația a continuat însă să
fie tensionată în Cheile Kodori. În mai 2002, Shevardnadze a contribuit la escaladarea
crizei prin exprimarea deschisă a sprijinu lui pentru o mișcare de gherilă puternică și unită a
foștilor rezidenți georgieni din Abhazia. În luna iunie, situația a devenit oarecum
dezamăgitoare atunci când a fost înființat un grup de experți pentru a rezolva situația
Cheilor Kodori. În august 2002, criza din Cheile Kodori s -a adâncit încă o dată, când
forțele de menținere a păcii din Rusia doreau să deschidă un post permanent pentru a
împiedica intrarea în Rusia a Federației Cecenice prin Cheile Kodori, pe care Georgia a
refuzat să o accepte. Luptel e au izbucnit în părțile controlate de Georgia și au apărut alte
acuzații de război din toate părțile, și abia la sfârșitul lunii septembrie au existat noi
încercări de a rupe impasul, de data aceasta implicând și Statele Unite.
Diferitele aspecte legate d e Abhazia au fost toate interconectate, desigur, inclusiv în
problema statutului oficial privind statutul Abhaziei din Georgia. În octombrie 2002,
Parlamentul georgian și -a modificat constituția și a proclamat Abhazia ca fiind o republică
autonomă în Georg ia, dar după cum era de așteptat, primul m inistru al Abhaziei a
menționat că statutul acestei regiuni ca stat suveran a fost consacrat în propria sa
constituție, cea de independență . În noiembrie, Geor gia a transmis o solicitare Kofi Annan ,
secretarului ge neral al ONU, pentru o discuție deschisă privind conflictul din Abhaz ia, dar
Rusia a suspendat sesiunea Consiliului de Securitate, care a fost amânată din nou, iar
ambele părți au dat v ina una reciproc una pe cealaltă pentru impas. În ianuarie 2003, au
avut loc noi răpiri și împușcături în Abhazia, în timp ce atât Rusia, cât și ONU au
intervenit pentru a iniția negocieri între Geor gia și Abhazia. Mandatul forțelor ruse de

Ionuț Raul Malița Capitolul III. Conflictele înghețate din fostul spațiu
sovietic
69
menținere a păcii expirase din nou, ceea ce a făcut din nou Putin ca să amenințe că v a
părăsi Georgia în totalitate . În acest caz, probabil ca era mai util pentru cele două părți să
rămână angrenate doar ele în conflict nefiind necesară prezența Rusiei în teritoriu, datorită
greutăților care le -au generat mai tot timpul în negocierile celo r două. Atât forțele militare
georgiene, cât și abhazii s -au oferit să înlocuiască forțele ruse de menținere a păcii.
Shevardnadze a lansat apoi ideea mai serioasă de forțe mixte, dar reacțiile A bhaziei a fost
în general negativă. Șevardnadze a devenit profund atras în conflictul de constrângere și a
fost acuzat pe plan intern că vrea să înce apă un nou război și că poartă principala
responsabil itate pentru pierderea Abhaziei.
În februarie au avut loc noi crime, iar aliații Secretaru lui General al ONU pe
problemele Georgiei s -au întâlnit la Geneva pentru a elabora noi propuneri referitoare la
chestiuni economice, umanitare, politice și de securitate. Oarecum mai târziu, guvernul
georgian a prezentat și un plan de soluționare a conflic tului din teritoriul abhaz. Până
atunci, Putin a fost atras de procesul de identificare a unei soluții la numeroasele probleme
din Abhazia, iar la summitul de la Soci din martie 2003 a încercat să ajungă la o înțelegere
cu Shevardnadze . Într-o declarație c omună, cei doi președinți au convenit să accelereze
întoarcerea, mai întâi în cel mai sudic district din Gali, și apoi în alte districte din Abhazia,
a persoane lor strămutate georgiene care s -au refugiat în alte zone în timpul războiului civil
din 1992 -1993. S-a ajuns, de asemenea, la un acord privind crearea unei forțe de poliție
georgiene -abhaze -ruse comune și o administrație comună pentru Gali, dar abhazii au
respins propunerea, date fiind experiențe nereușite din perioada anterioară la care au luat
parte rușii. Aceștia s -au afirmat mai tot timpul pentru rezolvarea cauzei georgiene privind
teritoriul abhaz, doar ca aceste obiective nu s -au vazut în practică, ele existând doar la
nivel declarativ. Discuțiile directe dintre georgieni și abhazi privind probl emele importante
de repatriere au fost amânate, datorită că în decursul lunii mai a fost publicat un nou plan
de federație. În iunie, un nou guvern din Abhazia a cerut reluarea discuțiilor directe cu
Georgia în cadrul Consiliului Coordonator al Organizație i Națiunilor Unite, discuții care au
fost întrerupte cu circa 18 luni în urmă. Discuțiile la nivel înalt au fost reluate și între
reprezentanții Georgiei, Rusiei și ONU pentru a pune în aplicare acordul de la Sochi,
semnat cu trei luni mai devreme, cu priv ire la repatrierea georgienilor în sudul Abhaziei. În
timp ce Abhazia opunea rezistență, atât Putin, cât și Shevardnadze au insistat. Au urmat
amenințări militare directe georgiene împotriva Abhaziei și de data aceasta, Shevardnadze
a iesit pe aceeasi part e ca si Putin, prin asociere cu Abhazia. Imaginea nu era totuși

Ionuț Raul Malița Capitolul III. Conflictele înghețate din fostul spațiu
sovietic
70
strălucitoare, întrucât Rusia era în același timp acuzată de încălcarea spațiului aerian
georgian.
În urma unui incidend terorist ce a vizat oficiali ai ONU în misiunea lor de
observare a con flictului, patrulele ONU din Defileul Kodori au fost suspendate din nou și o
rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU a condamnat neînțelegerea responsabililor.
Era nevoie de încă un an și jumătate, până în februarie 2005, până când patrulele din
Cheil e Kodori să fie reluate.
Consecințele summit -ului de la Sochi din martie 2003 au fost importante, iar câteva
dintre aceste evoluții ar putea fi înțelese numai în lumina crizei guvernamentale prelungite
din Abhazia. În aprilie 2003, problema garanțiilor de securitate pentru persoanele
repatriate, revenind în Gali, s -a dovedit a fi o problemă, la fel ca și restabilirea unei linii de
cale ferată de la Sochi din Rusia până la Tbilisi în Abhazia pentru repatrierea persoanelor
strămutate din districtul Gali. Cond ucerea Abhaziei s -a folosit de tulburările din districtul
Gali ca pretext pentru introducerea unei stări de urgență la nivel național, neîncrederea
fiind larg răspândită. Problema de repatriere s -a dovedit a fi problematică datorită că
Georgia susținea că totul depinde Rusia ca să convingă conducerea Abhaziei să accepte
recomandările comunității internaționale cu privire la aspectele politice de soluționare a
conflictului. O dezbatere parlamentară georgiană asupra Abhaziei a fost amânată în mod
repetat, dar când s -a dezvăluit că o nouă operațiune militară împotriva Abhaziei fusese
redactată, situația s -a agravat mai rău în cele ce au urmat. În acea perioadă a u fost greve de
foame cu cereri de retragere a pacificatorilor ruși din zona de conflict și o sesiune de
urgență a parlamentului georgian, cerând o intervenție a ONU în Abhazia. Shevardnadze i –
a scris lui Putin și Kofi Annan pentru a protesta împotr iva politicii duale pe care Rusia o
urmărea din 1996 față de Abhazia
În perioada dintre noiembrie și decembrie 2003, revoluția trandafirului a îngreunat
procesul evolutiv al civilizației georgiene . Anul viit or 2004 a fost evidențiat de alege rile
prezidențiale din Abhazia, nefiind corelate cu alegerile prezidențiale din Georgia . Etapele
finale ale acestor alegeri merită reamintite, deoarece au arătat că Put in nu a fost complet
blocat în gândirea veche , chiar și în privința Abhaziei. Pentru a înțelege situație e nevoie
de o corelare a evenimentelor interne cu deciziile celorlalte state implicate, iar pentru asta
trebuie evidențiat cadrul evenimentelor din acea perioadă. Î n lunile aprilie și mai 2003 a
avut loc o criză guvernamentală în Abhazia, care a destabilizat în continuare situația din

Ionuț Raul Malița Capitolul III. Conflictele înghețate din fostul spațiu
sovietic
71
Abhazia. După protestele de masă ale mișcării politice din opoziție, guvernul abhazist a
demisionat, iar parlamentul Abhaziei a propus modificarea Constituției privind alegerile
parlamentare și prezidențiale. Președintele Abhaziei aflat în dificultate, Vladislav
Ardzinba, la numit pe ministrul apărării, Raul Khadjimba, pen tru a conduce noul guvern al
Abhaziei până la viitoarele alegeri . Când noul președinte georgian Saakașvili a d ecis să
unească întreaga Georgie în ianuarie 2004, după revoluția cu care s -au confruntat,
tensiunea a crescut din nou în Abhazia datorită unei bo mbe care a fost descoperită pe un
tren de navetă și urma exploziei acestia șapte ofițeri de poliție georgieni au fost uciși și
răniți în ciocniri armate . Mai apoi, î n iunie, un lider de opoziție a fost ucis, iar câțiva
miniștri din guvernul abhazez și -au p rezentat demisia, lângă președintele Khadjimba
rămânând Putin pentru a -l sprijini . La 3 octombrie 2004 au avut loc alegerile prezidențiale
în Abhazia. În acel moment s -a declanșat o criza reală, d atorită raportării eronate a
rezultatelor alegerilor . După îndelungi dezbateri Curtea Supremă din Abhazia l-a declarat
pe Bagapsh câștigătorul alegerilor , iar în acel moment suporterii lui Khadjimba au luat cu
asalt clădirea Curții Supreme, după care Curtea Supremă a inversat decizia sa și a anunțat
încă o dată că vor avea loc două noi alegeri, ceea ce în final va rezulta în proteste reînnoite.
Atât Bagapsh cât și Khadjimba s -au deplasat la Moscova pentru a căuta sprijin, dar s -au
întâlnit doar cu secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei, Igor Ivanov, și cu șeful
Serviciului Federal de Securitate, Nikolai Patrushev . După călătoria la Moscova, cei doi
concurenți au purtat discuții bilaterale pentru a rezolva blocajul, însă fără succes.
Susținătorii lui Bagapsh au ocupat clădirea guvernului în încercarea de a-i scoate pe
Ardzinba și Khadjimba din cadrul acestuia. Rusia a avertizat că dacă acțiunile ilegale ar fi
continuat, Rusia era obligată să ia măsuri pentru a -și proteja interesele. Soluția pentru
impas a apărut atunci când Consiliul Superior al Abhazi ei a decis că Bagapsh a fost
câștigătorul legal al alegerilor prezidențiale, dar că Khadjimba ar trebui să ocupe un post
de conducere. Parlamentul abhazist a făcut apel la președintele Ardzinba, care făcut
demersurile necesare pentru a respecta voința pop orului și să îl recunoască pe Bagapsh
drept câștigător al alegerilor. Oficialii ruși de rang înalt s -au dus la Sukhumi și au avertizat
că granițele lor cu Abhazia vor fi închise în cazul unor acțiuni neconstituționale ale lui
Bagapsh, despre care ei credea u că este susținut de facțiuni criminale. Khadjimba și
Bagapsh au început discuțiile, mediate de Rusia, și s -a convenit că cei doi concurenți ar
trebui să participe împreună la un nou tur de scrutin prezidențial în care Bagapsh va căuta
să obțină președinț ia cu Khadjimba ca și vicepreședinte, un post care până în acel moment
nu exista. O nouă lege a fost adoptată în acest sens, iar în ianuarie 2005 a avut loc un nou

Ionuț Raul Malița Capitolul III. Conflictele înghețate din fostul spațiu
sovietic
72
tur de scrutin. Până atunci, Bagapsh a încercat să -și repare poziția în Moscova și a sublini at
că Rusia a ajutat Abhazia să rezolve problemele cu care se confruntau în manieră pașnică.
Putin mai apoi și -a dat seama că nu a susținut pe cine trebuia, dar și că nu putea face nimic
pentru a schimba situația. În general, Rusia nu a făcut prea multe pe ntru a -și impune voința
și a-și susține candidatul la alegeri, acesta nefiind un comportament tradițional rusesc.
Alegerile repetate au avut loc la 12 ianuarie 2005, iar Bagapsh a câștigat.
În ceea ce privește relațiile Georgiei și Abhaziei de după perioad a revoluției, s-a
pus problema realizării unor discuții de pace între cele două, sub egida ONU , care urmau
să înceapă în februarie 2004 . Dar, d atorită lui Saakașvili s -a angajat să restabilească
controlul georgian asupra Abhazie i, Abhazia a cerut că orice discuții suplimentare ar trebui
să se concentreze asupra Constituției Abhaziei, în timp ce ONU a planificat planul
respectiv ca să fie pe ordinea de zi. În ianuarie 2004, perspectivele de apropiere au apărut
a fi nesemnificative , dar după anumite discuții cu reprezentantul special al ONU, Abhazia
părea să fie pregătită să reia negocierile fără condiții prealabile. Un alt schimb de foc în
care au fost uciși șase polițiști georgieni a împiedicat procesul. Consiliul de Securitate al
ONU a discutat raportul recent al lui Ko fi Annan privind situația din Abhazia și Georgia și
a cerut organizației să-și dubleze eforturile pentru a rezolva conflictul din Abhazia.
Saakașvili a oferit Abhaziei același tip de autonomie pe care a oferit -o Osetiei de Sud.
Ardzinba, la rândul său, a făcut apel la ONU și la Rusia ca să facă Georgia să se abțină de
la subminarea procesului de pace. El a av ertizat de asemenea că Abhazia are mijloacele
necesare pentru a -și proteja suveranita tea și integritatea teritorială.
În februarie, o delegație a guvernului de la Abhaz a mers la Tbilisi pentru a purta
discuții cu conducerea georgiană , discuții care au fost mediate de ONU, iar o reuniune de
urmărire la Sukhumi a fost decisă pentru luna mai. În discursul său adresat Consiliului de
Securit ate al ONU, noul președinte georgian Saakașv ili a acuzat autoritățile A bhaziei de
curățirea etnică deliberată și a cerut Consiliului de Securitate al ONU să exercite presiuni
asupra Abhaziei pentru a accepta o soluție care să oferă Abhaziei cel mai înalt g rad de
autonomie. Înainte de următoarea rundă a discuțiilor georgiene -abhaziste conduse de ONU
în mai, Abhazia a acuzat Georgia de pregătirea pentru o campanie militară în districtul Gali
și a desfășurat forțele de poliție în zonă . Secretarul Consiliului d e Securitate al Rusiei, Igor
Ivanov, a plecat spre Tbilisi și a prezentat un plan de soluționare pentru problemele
teritoriul ui abhaz , care a definit Georgia drept stat federal în care Abhazia era o entitate
suverană. Propunerea a fost similară cu proiectu l anterior al ONU. Saakașvili a promis să –

Ionuț Raul Malița Capitolul III. Conflictele înghețate din fostul spațiu
sovietic
73
și restabilească aut oritatea asupra Abhaziei, und acesta susținea că (…) răul nu va domni de
mult. El a prezis o schimbare pașnică a regimului în Abhazia, comparabilă cu cea din
Ajaria. În iunie, un alt plan de p ace a fost pub licat în teritoriul georgian, care definea
Georgia drept un stat federal în care Abhazia era o entitate suverană. Saakaș vili a susținut
că era deschis pentru a discuta despre orice model al unui stat federal care ar acord a
Abhaziei și Osetiei de Sud o autonomie extinsă și garanții internaționale de securitate.
Abhazia a denunțat planul, decl arând că un singur stat a fost în afara chestiunii și s-a referit
la declarația sa constituțională din Abhazia ca stat suveran
Situația din Abhazia a conti nuat să fie tensionată, iar singurul semn pozitiv a fost
implicarea comunității internaționale și numeroasele propuneri de federalizare care erau
întradevăr pe masă. Au existat, de asemenea, unele aplicații foarte practice ale statutului
Abhaziei care s -au dovedit a fi probleme grave. În iulie și august 2004, statutul teritoriului
maritim al Abhaziei a atins agenda negocierilor. Discuțiile georgiene și abhaziene au fost
suspendate când o navă turcă de marfă a fost scoasă d in Georgia de pe coasta abhaziană .
Abhazia a criticat incidentul drept o încălcare a unui acord , care demonstra că partea
georgiană s -a angajat într -o politică de distrugere a procesului de soluționare pașnică a
conflictelor. Atât Rusia, cât și ONU au cerut ambelor părți să se abțină de la acțiuni care ar
putea avea un efect negativ asupra procesului de pace, dar cele două părți au amenințat cu
alte acțiuni militare. Rusia a condamnat avertismentul lui Saakașvili de a deschide focul pe
orice vapor care încearcă să intre în Abhazia, deoarece bărcile turistice rusești au plecat de
la Sochi la Sukhumi. Serghei Ivanov a condamnat declarația l ui Saakashvili drept piraterie
și incompa tibilă cu dreptul internațional , în timp ce Georgia a respins declarația rusă c a
fiind agresivă și inadecvată . În di scuțiile guvernului ruso -georgian care au avut loc la
Moscova, Rus ia a folosit argumentul că nu va rămâne indiferent ă față de soarta cetățenilor
săi din regiunile georgien e din Abhazia și Osetia de Sud, deoarece Rusia își apăra
interesele din zon ă prin asi gurarea unei securităț i cât mai mari în acel areal .
În septembrie, când tensiunea era încă ridicată, Saakașvili a subliniat un plan de
soluționare a conflictelor dintre Abhaz ia și Oseția de Sud, adresându -se Adunării Generale
a ONU, solicitând măsuri de co nsolidare a consilierii, demilitarizarea zonelor de conflict,
desfășurarea observator ilor ONU de -a-lungul graniței dintre Abhazia și Rusia și acordarea
celei mai complete și mai largi forme de autonomie celor două republici. Vor fi garantate
limbile și culturile Abhaziei și Oseției , precum și autonomia, controlul fiscal și
reprezentarea semnificativă ș i împărțirea puterii la nivel național. Atât Abhazia, cât și

Ionuț Raul Malița Capitolul III. Conflictele înghețate din fostul spațiu
sovietic
74
Osetia de Sud au respins imediat acest plan ca fiind inacceptabil . Până atunci , viitoarele
alegeri prezidențiale din Abhazia au blocat negocierile viitoare privind repatrierea sau
federalizarea și astfel se vor întinde până în decembrie 2004, când vor fi reluate discuțiile
directe dintre Georgia și Abhaz ia. În ianuarie 2005, încă un proiect de plan privind statutul
Abhaziei (și Osetiei de Sud), bazat pe planul din septembrie, a fost făcut public . Ace asta a
inclus un acord federal care ar da ce lor două republici separatiste cel mai î nalt grad de
autonomie posibilă într -un stat comun.
După alegerile prezidențiale repetate din Abhazia, relațiile dintre Tbilisi și Sukhumi
păreau să se devină pozitive și s-a convenit că negocierile conduse de ONU vor fi reluate la
Geneva. Conducerea georgiană a recurs din nou la un limbaj aspru, iar Bagapsh a numit
discu rsul Apace al lui Saakașvili ca fiind o declarație de război . Problema repatrierii a
rămas un obstacol major în calea ambelor părți. Discuțiile de la Geneva au fost amânate. În
martie 2005, Saakaș vili a sugerat o soluție intitulată Tirol , iar în luna april ie discuțiile
conduse de ONU de la Geneva au fost reluate în cele din urmă. În t impul verii a existat un
ton descendent , fără progrese vizibile. În august au început discuțiile sub egida ONU, de
data aceasta în Tbilisi. În octombrie, cele două părț i s-au întâlnit la Sochi pentru a discuta
repatrierea în districtul Gali, în timp ce discuțiile conduse de ONU au fost amânate. Atât în
septembrie, cât și în noiembrie, au avut loc noi conflicte armate în districtul Gali,
declanșate de nego cierile privind repatrie rea. Kofi Annan a vizitat Tbilisi, iar î n decembrie,
situația a fost mai accentuată, când ONU și UE au început discuțiile asupra reconstrucției
din Abhazia și a fost încheiat un acord preliminar privind măsurile de securitate între
Tbilisi și Sukhumi privi nd repatrierea în districtul Gali. Situația din Abhazia nu s -a
îmbunătățit în 2006, deoarece Georgia a acuzat anumiți indivizi abhazzi de atacarea
georgienilor care s -au întors în Abhazia. Dimensiunile politice dintre cele două părți erau
tot mai tensionat e datorită și numeroasele eșecuri privind dezbaterile politice la care luau
partea ONU și implicit Rusia, care prin asigurarea intereselor sale din zonă îngreuna
tratativele de remediere a conflictului.
Mai apoi, r eprezentantul ONU s -a întâlnit atât cu Saa kașvili, cât și cu Bagapș.
Abhazia a introdus o inițiativă de pace pentru ONU, salutată de Rusia, însă s -a opus
Georgiei, deoarece s -a ocupat doar de aspecte practice, cum ar fi tra ficul și repatrierea
trenurilor. Rusia și -a retras în cele din urmă sprijinul din 2002 care viza un proiect de pace
al ONU pentru Abhazia, Putin a spus că este nevoie de principii universale pentru a
soluționa astfel de conflicte îngheța te precum cele din Kosovo, Osetia de Sud și Abhazia .

Ionuț Raul Malița Capitolul III. Conflictele înghețate din fostul spațiu
sovietic
75
Din afirmația sa rezultă că zona de conflict respectivă e una aparte, nefiind caracterizată de
un climat politic stabil intern care să ducă la politici externe concise și clare. Aceste
afirmații ale sale pot fi fundamentul unor politici sovietice externe decise în ceea ce
privește următoarea organizare politică a Abhaziei, poate chiar și a Georgiei.
În mai, Georgia și Abhazia au convenit să readucă discuțiile bilaterale sub
auspiciile ONU, dar discuțiile au fost amânate din nou ca și în cazurile precedente. În
iunie, Abhazia a respins un alt proiect prezentat de Georgia . În acest context, suspiciunile
față de refuzurile constante ale georgienilor în ceea ce privea proiectele de cooperare ale
Abhaziei era legate de o posibil ă intervenției a lui Putin în politica georgiană. Acesta a
precizat că Rusia nu a avut ambiții teritoriale , spunând că: Rusia nu a ridicat niciodată
problema atașamentului teritoriilor din afara granițelor sale. Nu avem astfel de planuri .
Totodată acesta a subliniat că integritatea teritorială trebuie respectată , caz în care Abhazia
devenise deja "republica secesionistă" a frontului. L iderii din Oseția de Sud, Abhazia și
Transnistria s -au întâlnit pe teritoriul abhaz pentru a discuta despre strategiile co mune.
Abhazia a continuat să avertizeze împotriva retragerii forțelor de menținere a păcii din
Rusia și a apelat la ajutorul comunității internaționale.
Situația s -a înrăutățit atunci când Georgi a a lansat operațiuni de supraveghere și a
trimis trupe milit are în Cheile Kodori pentru a aresta pe lid erul clanului Svan, existând
unele situații care ar fi condus la anumite amenințări rusești . Important de observat este
faptul că Rusia s -a pliat pe una dintre cele două tabere de fiecare dată când a avut un
interes, susținând una dintre acestea în demersurile sale în ciuda faptului că era vazută ca o
forța regională care menținea controlul în zonă.
Rusia a cerut retragerea f orțele georgiene și astfel că Abhazia a anulat discuțiile de pace,
făcând apel la ONU și Rusia. În octombrie, Saakașvili a oferit o nouă foaie de parcurs,
numind acordurile anterioare învechite . În acest context, o rezoluție a Consiliului de
Securitate al ONU, a fost susținută de Rus ia, care solicita reținere a georgiană, fiind
considerată o victor ie a ambelor părți . Abhazia a avut exerciții militare și a cerut în mod
repetat asocierea cu Rusia. ONU și SUA au continuat să cerșească pentru restrângerea și
reluarea negocierilor în noiembrie, iar în decembrie UE a sugerat că orice s oluție ar trebui
să aco rde Abhaziei și Osetiei de Sud o largă autonomie de anvergură. După cum se observă
intervenția Uniunii Europene și a NATO a oferit o soluționare care era considerată

Ionuț Raul Malița Capitolul III. Conflictele înghețate din fostul spațiu
sovietic
76
sustenabilă în baza diferențelor culturale generate de factorul etn ic dintre populațiile
respective.
Confluența din Abhazia a continuat să fie una dintre problemele lui Putin,dat fiind
faptul că era legat de mai mul te angajamente față abhazii care aveau cetățenia ru să. În
Abhazia ca și î n Transnistria și Osetia de Sud exi stă mulți actori și nu este evident a cărui
loialitate este reală și care sunt obiectivele rea le ale acestora . Putin a fost uneori destul de
neaju torat în manipularea schimbărilor neprevăzute privind gestionarea conflict ului. În
plus, în timp ce poziția Ru siei în Abhazia o ajută să influențeze în general politica în
Georgia , ea bloca și mai mult spațiul de manevră al Rusiei dat fiind faptul că nu putea să
intervină decisiv în Abhazia deoarece își pierdea influența asupra Georgiei . Negocierile pe
mai multe n iveluri și în mai multe foruri nu au dat până acum rezultate, cu excepția unor
măsuri practice pentru refugiați în vederea returnării și a unei anumite cooperări în
domeniul transporturilor. O lecție importantă care trebuie învățată din dezastrul electoral
din 2004 din Abhazia este că posibilitățile Rusiei de a influența evoluțiile politice din
regiune sunt, la urma urmei, destul de limitate. Problematica granițelor dintre Rusia și
Georgia este destul de specială atunci când este vorba despre Abhazia. Front ierele sunt
deschise și nu există obligativitatea vizelor pentru cetățenii Abhaziei să in tre în Rusia, dat
fiind faptul că oricum marea majoritatea a acestora dețin pașapoartele rusești . Alte
probleme din zonă sunt aparte față de probleme cu care se confru ntă Federația Rusă. Un
exemplu ar fi asigurarea rutelor de transport pe Marea Neagră și a rutelor de tren de -a
lungul coastei sale estice.
Prin urmare s -a dovedit faptul că cele mai importante strategii ale Rusiei din zona
Abhaziei au fost de natură strategică. Aceste interese avându -și originea din perioada
destrămării Uniunii Sovietice, în urma căreia Rusia a moștenit o prezență militară
semnificativă în Georgia. Trupele sovietice din Georgia erau în acea zonă pentru a proteja
flota sudică a URSS și, în special, coasta de 300 de kilometri de la Marea Neagră, datorită
superiorității militare turce din regiune. Rolul oficialilor sovietici din Transcaucazul de
graniță a fost atât să creeze o frontieră pentru a controla efectiv acțiunile sudice ale
Federației Ruse și pentru a contribui la menținerea ordinii și a protejării celor care trăiesc
în zona de graniță. După 1991, Rusia și -a asumat contro lul direct asupra tuturor fostelor
forțe sovietice din Georgia. Una dintre chestiunile cheie care urmau să fie dezbătute despre
Georgia după destrămarea Uniunii Sovietice era aceea conform se dorea să se facă baze
pentru trupele rusești în Georgia. Însă mu lte dintre fostele trupe sovietice din zona

Ionuț Raul Malița Capitolul III. Conflictele înghețate din fostul spațiu
sovietic
77
transcaucaziană au fost retrase sau dizolvate relativ repede. Cu toate acestea, Rusia a
moștenit fostele baze militare din Georgia, o instalație militară la Eshera pentru
monitorizarea activității seismice, precu m și porturi semnificative din punct de vedere
strategic de -a lungul coastei Mării Negre. Între timp, Georgia era dependentă de Rusia,
fiindcă nu mai avea o armată regulată, deși avea dificultăți în controlul multor facțiuni
paramilitare și nu avea experie nța apărării frontierei.
Secur itatea zonei a fost principalul interes al Rusiei pentru Georgia, deoarece rușii
avea conștiința istorică a vremii anterioare , cât și percepții despre amenințările din trecut
pe care le -au întâlnit în acea regiune. Rusia a av ut, de asemenea, un interes geopolitic
existent imediat în regiune, inclusiv dorința de a se înconjura cu vecini apropiați politic și
pașnici , sau mai bine zis vulnerabili. Totodată , a avut un interes în a preveni un vid de
securitate pe care alte puteri regionale îl puteau specula, aici vorbind de Turcia sau Iran,
dar nu erau excluse nici Statele Unite ale Americii . Necesitatea de a stabiliza conflictele
din Transcaucazia a fost percepută ca fiind necesară pentru a opri orice efecte de spillover ,
care făc eau referire la încur ajarea elementelor separatiste din alte zone, în special cele din
Cecenia. Aceste amenințări puteau afecta unitatea Federației Ruse. De asemenea, m igrația,
vânzările de arme și grupurile armate ilegal e pe teritoriile Rusiei au fost alt e preocupări în
strânsă legătură cu problema respectivă din Georgia.
În final, a existat nevoia primară de a pune capăt violenței și de a preveni
dezintegrarea Georgiei în sine, asta până la conflictul direct din anul 2008 dintre ruși și
georgieni, caz în care rușii erau să dezintegreze statul respectiv. Rusia ar putea să
beneficieze în continuare de avantajele unei situații incerte, în special în ceea ce privește
viitorul statut al Georgiei în NATO, dat fiind faptul că perspectivele aderării Georgiei la
NATO nu vor beneficia de o situație favorabilă datorită statutului și teritoriului actual
Georgiei care sunt incerte . Cea mai interesantă chestiun e este însăși problema referitoare
la ce se va întâmpla cu Osetia de Sud și Abhazia, deoarece ambele sunt în totalitate
dependente de Rusia privind domeniul politic, militar și economic.

2. Conflictul Nagorno -Karabakh
În perioada sovietică, Nagorno -Karabahul era o zonă autonomă în cadrul Republicii
Socialiste Sovietice Azerbaidjan, a coperind o suprafață de 4400 kilometri pătrați. Un
procent de 70% din populația perimetrului erau armeni, iar 30% azeri. Zona Nagorno –

Ionuț Raul Malița Capitolul III. Conflictele înghețate din fostul spațiu
sovietic
78
Karabah nu avea graniță terestră cu armenii . În 1988, în contextul politicii perestroika , o
mișcare politică a fost reînviată, cerând ca regiunea autonomă Nagorno -Karabah să fie
integrată în Republica Sovietică Socialistă Armeană. Tensiunile au crescut între armeni și
Baku, Mosco va luând partea Azerb aidjanului. Acest lucru a condus la confruntări le etnice
din Nagorno -Karabah , iar mai apoi la aflux ul a sute de mii de refugiați, azeri din Armenia
în Azerbaidjan și armeni din Azerbaidjan în Armenia. După destrămarea Uniunii Sovietice
și obținerea indepen denței acesteia , conflictul a devenit un război desch is între Azerbaidjan
și armeni reprezentați de armata Armeniei ș i trupele armenilor din Karabah . Cele mai
violente lupte au avut loc în perioada 1992 -94, în care au fost uciși aproximativ 30.000 de
oamen i. Ca rezultat al războiului, arm enii, acum sprijiniți de Rusia, după ce Azerbaidjanul
s-a întors spre vest și s -a apropiat mai mult de Turcia, au preluat aproape întreg teritoriul
Nagorno -Karabah, precum și cinci zone complet e, printre care Lachin, Kalbajar, Jebrail,
Zangel an, Kubatlin, și două regiuni parțiale, Agdam și Fizulin, care aparțineau de
Azerbaidjanului inde pendent. Câteva sute de mii de azerbaijieni au fugit din teritoriile
preluate de Armenia. De-a lungul teritoriului controlat de armen i Republica Nagorno –
Karabah a fost proclamată în 1991, deși independența sa nu a fost r ecunoscută de orice
stat. Republica este un stat care are anu mite atribute ale statalității, precum președinte,
guvern, parlament, partide politice, alegeri și altele, și are propria sa armată care face parte
de facto din forț ele armate ale Armeniei . Deși posedă atribute ale individualității, republica
auto-proclamată Nagorno -Karabah este, în practică, aderentă la Armenia și nu poate
funcționa fără sprijinul acesteia din urmă la nivel militar și financiar. Actuala echipă de
guvernământ din Armenia provine din Republica Nagorno -Karabah, iar președintele Serzh
Sargsjan a servit ca ministru al Apărării al Republicii auto -proclamate în timpul războiului
dintre 1991 -1994. În Na gorno -Karabah existau la acea vreme probabil 120 -130.00 0 de
persoane exclusiv armeni . Astfel războiul dintre anii 1991 și 1994 a reprezentat cauza
principală a conflictului din anul 2016 .52
În data de 2 aprilie 2016 , luptele dintre Armenia și Azerbaidjan au izbucnit brusc în
zona de conflict Karabah. Ambele părți s -au acuzat reciproc de lansarea acțiunii militare,
deși totul indică faptul că Azerbaidjanul și -a luat inițiativa și, ca rezultat al luptelor, a reușit
să schimbe ușor linia frontului în favoarea s a. Ambele părți au folosit arme grele în ciocniri
directe. Zeci de soldați din ambele armate au fost uciși și probabil și câțiva civili.

52 JIM MACDOUGALL, Russian Policy in the Transcaucasian “Near Abroad” The Case of Azerbaijan

Ionuț Raul Malița Capitolul III. Conflictele înghețate din fostul spațiu
sovietic
79
Confruntările au continuat până în 5 aprilie și s -au încheiat cu ambele părți anunțând în
mod neașteptat o încetare a f ocului. În același timp, a fost anunțată reluarea discuțiilor de
pace.
Indiferent dacă această încetare a focului va fi observată sau nu, ciocnirile intensive
din perioada de patru zile au evidențiat echilibrul puterii militare dintre cele două părți.
Deși succesul Azerbaijanului a fost doar simbolic, acesta a avut ca efect depășirea traumei
națiunii la pierderea războiului precedent. Cu toate acestea, principalul beneficiar politic al
conflictului de patru zile este Rusia, care și -a consolidat poziția de p rincipalul conciliator ș i
garant al încetării focului, menținând în același timp sprijinul declarat pentru Grup ul de la
Minsk al OSCE. Nu se poate exclude faptul că faza actuală a conflictului de la Nagorno –
Karabah face parte dintr -un plan mai larg al Rusiei, menit să modifice situația din jurul
conflictului Karabah și să introducă trupele rusești în regiune ca persoane de menținere a
păcii. Aceasta ar întări poziția geopolitică a Rusiei în Caucaz și ar însemna că influența
occidentală este marginalizată.
Reacțiile oficiale internaționale din Rusia, SUA și UE au fost limitate, ele solicitau
în principal încetarea focu lui și deschiderea ne gocierilor . O mare îngrijorare a fost
exprimată de Iran, care împarte granița cu Karabah, și pe teritoriul căruia au scăzut câteva
rachete aleatorii. Între timp, Turcia și -a exprimat sprijinul pentru Azerbaidjan.
Nu pare că Armenia a inițiat ciocnirile, de oarece nu avea motive obiective. D e la
încetarea focului din 1994, armenii care controlează Nagorno -Karabah și teritoriile
înconjurătoare au fost beneficiarii status quo -ului. În plus, acțiunile sale au fost clar
defensive și și-au admis oficial eșecurile când a fost nevoie. Este cel mai probabil că
Azerbaidjanul a ales să escaladeze conflictul, deoarece de mulți ani promite să elibereze
teritoriile ocupate de armeni, adică zona Nagorno -Karabah și teritoriile adiacente acestuia,
pe care armenii le -au prelua t în timpul războiului în 1991 -94, dacă nu a reușit să obțină
nimic în cadrul negocierilor de pace din acea vreme . Prin urmare, izbucnirea acestor ultime
ciocniri a fost, într -o oarecare măsură, consecința logică a lipsei de progres în discuțiile
care au a vut loc sub egi da Grupului de la Minsk al OSCE, precum și t ensiun ea crescândă
pe linia frontală ca rezultat al focarelor limitate de lupte, care au deve nit mai serioase în
ultimii ani . De asemenea, Azerbaidjanul a fost împins să decidă să escaladeze confli ctul
prin situația socio -economică din ce în ce mai dific ilă din țară, datorită dificultăților
economice asociate cu declinul prețului petrolului care au generat frustrări sociale și au

Ionuț Raul Malița Capitolul III. Conflictele înghețate din fostul spațiu
sovietic
80
declanșat proteste spontane de către po pulație la începutul anului 201 6. Regimul de la
Baku ar fi putut fi astfel motivat de dorința de a distrage atenția de la problemele sale
interne, mergând în război împotriva armenilor . Cu toate acestea, rapoartele potrivit cărora
Turcia a instigat ultima izbucnira de lupte par a fi cre ate de propagandă rusă și, mai ales,
armeană.
Cu toate acestea, este posibil ca Azerbaidjanul să nu acționeze singur și că Rusia ar
fi putut fi cel puțin conștientă de intențiile Baku -ului. În ultimii ani, Rusia și -a reactivat
politica în Caucaz, unde prin cipalul său obiectiv este de a -și consolida poziția dominantă în
regiune. Schimbând statu -quo-ul și formatul de încetare a focului din Nagorno -Karabah,
inclusiv prin margin alizarea Grupului Minsk al OSCE, și impunând o rezoluție privind
partidele aflate în conflict, pe care doar Rusia le -ar putea garanta , Rusia ar putea atinge
acest obiectiv. Atitudinea Moscovei în actualul conflict este dezvăluită de fapte ca acestea
și anume că escaladarea a avut loc în timp ce președinții Armeniei și Azerbaidjanului se
aflau în Statele Unite în legătură cu summitul nuclear. Reacția imediată a Rusiei la reluarea
luptelor a fost vizibilă prin vocea lui Vladimir Putin care a cerut încetarea luptelor armate,
urmate mai apoi de patru zile de reacții nesemnificative din partea Rusiei, în ciuda
escaladării progresive a luptelor. În plus, după cum a anunțat ministrul apărării de la
Armenia, la 6 aprilie, încetarea focului a fost atinsă în timpul unei întâlniri dintre șefii de
stat ai Azerbaidjanului și Armen iei care a avut loc la Moscova.
În prezent, este dificil să afirmăm dacă încetarea focului din 5 aprilie va dura și în
perioada următoare . Cu toate acestea, pe baza rezultatelor luptei de patru zile, se pot trage
o serie de con cluzii. Se pare că, deși succesele militare ale Azerbaijanului au fost doar de
natură simbolică, aceste ultime ciocniri constituie o descoperire mentală a națiunii prin
depășirea traumei provocate de războiul precedent Karabah , care s -a încheiat cu
înfrâng erea Azerbaidjanului. Acest lucru este demonstrat de euforia care a predominat în
țara respectivă după rapoartele succesive din acea vreme și anunțul încetării focului .
Războiul de patru zile s -a dovedit astfel de succes pentru Aliyev a contribuit pentru
moment, la consolidarea regimului său. Între timp, în Armenia, deși reluarea luptelor a
declanșat un val uriaș de patriotism în acel an , mitul armatei armene invincibile, care ar
putea prelua cu ușurință mai mult teritoriu în Azerbaidjan, a fost subminat. Încetarea
focului a fost acceptată de p ublicul armean cu mare ușurare. Cu toate acestea, luptele grele
și incapacitatea de a sparge linia armată armeană, împreună cu incapacitatea armenilor de a
lansa o contraofensiune rapidă, au arătat că există un echili bru de forțe în zona de conflict.

Ionuț Raul Malița Capitolul III. Conflictele înghețate din fostul spațiu
sovietic
81
Paradoxal, acest lucru ar putea, deși nu este necesar, să contribuie la o dezangajare a
tensiunilor în viitorul apropiat.
Principalul beneficiar al crizei de patru zile este totuși Rusia, care a menținut o
atitudine rezerv ată în mod ostentativ timp de câteva zile, iar apoi, în doar câteva ore, a dat
cel mai probabil încetarea focului. Consolidarea poziției ruse contrastează cu recunoașterea
neputinței Grupului de la Minsk al OSCE, care a organizat doar o întâlnire în a patr a zi de
luptă, iar părțile au anunțat încetarea focului înainte ca întâlnirea să înceapă. Având în
vedere cele de mai sus, se pare că unul dintre principalele rezultate ale crizei din anul 2016
este încheierea de facto a discuțiilor de pace sub egida OSCE și înlocu irea acestora cu
medierea rusă.
Prin urmare, este posibil ca în viitorul apropiat, Moscova să încerce să impună o
soluție provizorie conflictului, implicând, de exemplu, introducerea unor forțe de
mențin ere a păcii în Nagorno -Karabah,de orgine rus ă sau trupe sub egida CSTO sau CSI.
Altă soluție probabilă ar fi acordarea statutului special de enclavă sub auspiciile uneia
dintre organizațiile subordonate ale Moscovei c are acoperă zona post -sovietică. În acest
fel, Rusia își va consolida potențialul militar în regiune și va avea o influență directă asupra
zonei de conflict, impunând condiții de compromis și câștigând un instrument puternic
pentru a afecta politicile inte rne ale Azerbaidjanului și Armeniei. Odată cu realizarea
acestor soluții ar avea loc o schimbare a sistemului geopolitic din Caucazul de Sud, Rusia
consolidâdu -și dominația în regiune și ar marginaliza poziția Occiden tului, a cărei influență
asupra conflic tului a fost limitată. Aceasta ar fi în realitate o întoarcere la balanța puterilor,
așa cum a fost stabilită la începutul anilor 1990, în perioada conflictelor din zona pos t-
sovietică. O astfel de soluție ar oferi Rusiei o nouă oportunitate de a genera te nsiuni în
relațiile dintre ea însăși, pe de o parte, și Turcia și Iranul, pe de altă parte.

Ionuț Raul Malița Concluzii
82
Concluzii

Prezenta lucrare de cercetare a urmărit analiza elementelor constituante ce au dus la
formarea Uniunii Sovietice și implicit și la destrămarea acesteia. Prin expunerea acestora s –
a încercat formarea unei percepții solide care să explice contextul actual al relațiilor
internaționale. Problematica conflictelor înghețate la care Federația Rusă este un subiect
amplu care necesită corelarea a multor aspecte de ordine ontologică pentru a putea înțelege
cadrul respectiv în care se desfășoară conflictul. Astfel că prin prezentarea și analiza
teoriilor privind naționalitatea sovietică din decursul secolului al XX -lea am adus în atenția
cititorul faptul că natura sistemului internațional e o cauză vizibilă în ceea ce privește
conflictele nerezolvate din zona Caucazulu i.
Legătura dintre trecutul istoric și contextul actual al relațiilor internaționale
evidențiază perfect una dintre cauzele acestor conflicte, și anume faptul că odată cu o
perioadă lungă de stăpânire cum a fost cea sovietică, amprenta pe care această civi lizație a
lasat-o în rândul populației a rămas constantă în timp ducând la neîncetarea ostilităților din
acele zone. Sunt de părere că în ceea ce privește situația viitoare a conflictelor respective
nu vom putea vorbi de o încetare a ostilităților chiar da că vor exista perioade mai puțin
conflictuale. Federația Rusă s -a dovedit a fi actorul cu cele mai agresive politici privind
fostele sale teritorii din zona caucaziană, dar să nu uităm totuși intervențiile acestora din
zona Ucrainei și anexarea Transnistri ei, care sunt exemplu viu de unde ar putea să se
ajungă și în cazul zonele respective.
În concluzie, consider că s tudiind modul în care s -a format Uniunea Sovietică și
examinând legătura dintre formarea identități i naționale putem începe să înțelegem nu doar
de ce Uniunea Sovietică s -a prăbușit în particular în 1991, ci și cum a rezistat mai mult de
șaptezeci de ani această federație de state . Sunt de părere că realitățile actuale pot împinge
Rusia înapoi la modelul de comp ortament în stil sovietic, datorită și invitațiilor NATO
către statele baltice de a adera la alianță ș i demonstrarea imp licării SUA sau a NATO în
noile state independente, în special Ucraina și regiunea caspică.

Ionuț Raul Malița Bibliografie
83
Bibliografie

Blasier Cole, THE GIANT'S RIVAL The USSR and Latin America, UNIVERSITY OF
PITTSBURGH PRESS, Londra, 1987
Burbank Jane, Von Hagen Mark, Remnev A. V. R ussian Empire: Space, People, Power, 1700 –
1930, Indiana University Press, 2007,
Carr Edward Hallett, Socialism in one country, 1924 -1926, Volumul 3,Partea 2, Editura
Macmillan, 1958, New York
Chríost Diarmait Mac Giolla, Language, Identity and Conflict, Ro utledge, Londra, 2003
Cohen Gerald, Karl Marx's Theory of History: A Defence, Princeton University Press, 1978,
Statele Unite ale Americii
Gill Graeme, The Origins Of The Stalinist Political System, Cambridge University Press, Londra,
2002, pp. 4 -22
Hirsch , Francine: Empire of Nations: Ethnographic Knowledge and the Making of the Soviet
Union, Cornell University Press, 2005
Ikenberry John, Mastanduno Michael, Wohlforth William C. Unipolarity, State Behavior, and
Jackson Nicole J. în Russian Foreign Policy and the CIS Theories, debates and actions, Routledge,
2003, Londra, pp. 112 -138
Jackson Nicole J., Russian Foreign Policy and the CIS, Routledge, 2003, Londra
JIM MACDOUGALL, Russian Policy in the Transcaucasian “Near Abroad” The Case of
Azerbaijan
Juan J. Linz and Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation Baltimore,
MD: Johns Hopkins University Press, 1996
Khodorovich Sergei, 1917 -1987: Unsuccessful and Tragic Attempt to Create a New Man,
Samizdat Bulletin, 1987
Krauthammer , Ch. The Unipolar Moment, Foreign Affairs, Vol. 70, 1990 -91
Martin Terry, The Affirmative Action Empire: Nations and Nationalism in the Soviet Union, 1923 –
1939 , Cornell University Press, Itchaca și Londra, 2001
Mieczkowski Z. The Economic Regionalizati on of the Soviet Union in the Lenin and Stalin Period,
Vol.8, Taylor & Francis, Ltd. 1966,
Pipes Richard, The Formation of the Soviet Union: Communism and Nationalism, 1917 -1923,
Harvard University Press, 1964
Riasanovsky Nicholas V., Russian Identities: A Historical Survey, Oxford University Press, New
York, 2005,

Ionuț Raul Malița Bibliografie
84
Smith Jeremy, The Bolsheviks and the National Question, 1917 –23, Palgrave Macmillan, 1999,
Londra, pp.144 -169
Thomas A. Baylis, Political Leadership After Communism: Eastern Germany and Czechoslovakia,
German Studies Association, Dallas, Texas, 1994,
Tishkov Valery, Ethnicity, Nationalism and Conflict in and After the Soviet Union
Trenin Dmitri, The End of EURASIA: Russia on the Border Between Geopol itics and
Globalization, Carnegie Moscow Center, 2001, pp.190 -195
Tsygankov Andrei P., Russia’s Foreign Policy, ROWMAN & LITTLEFIELD PUBLISHERS,
INC, New York
Tucker, Robert C. Stalin as Revolutionary, 1879 -1929, Norton, New York, 1977
Zinoviev Aleksandr, Homo Sovieticus, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1991