SPECIALIZAREA: ȘTIINȚE HORTICOLE DISERTAȚIE PLANTE AROMATICE ȘI CONDIMENTARE FOLOSITE ÎN ALIMENTAȚIE ȘI TERAPEUTICĂ Absolvent: Filip CRISTINESCU… [305351]

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ

SPECIALIZAREA: ȘTIINȚE HORTICOLE

DISERTAȚIE

PLANTE AROMATICE ȘI CONDIMENTARE FOLOSITE ÎN ALIMENTAȚIE ȘI TERAPEUTICĂ

Absolvent: [anonimizat]:

Prof. Univ. dr. [anonimizat]

2017

CUPRINS

PLANTE AROMATICE ȘI CONDIMENTARE FOLOSITE ÎN ALIMENTAȚIE ȘI TERAPEUTICĂ

Conf. Univ. dr. [anonimizat]. Mănăstur, Nr. 3-5, 400372, Cluj-Napoca, Romania; [anonimizat]

REZUMAT

Lucrarea Plante condimentare și aromatice folosite în alimentație și în terapeutică cuprinde câteva plante care sunt adesea folosite pentru a [anonimizat], care se utilizează cu succes major și în terapeutică.

[anonimizat], [anonimizat] o [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].[anonimizat],caracterul antimicrobial și cel medical oferă o gamă largă de utilizări.

[anonimizat],[anonimizat], proprietățile benefice pentru organismul uman.

Astăzi interesul pentru pentru plantele condimentare și aromatice a [anonimizat]-[anonimizat].

Utilizarea metodică a plantelor condimentare și aromatice ne oferă protecție sigură a stării de sănatate.

CUVINTE CHEIE:

[anonimizat], terapeutică, cimbru, leuștean, rosmarin, roinița, măghiran, coriandru, mărar, pătrunjel

SEASONING AND AROMATIC HERBS USED IN FOOD AND THERAPY

Assoc. Prof. [anonimizat], PhD

University o Agricultural Sciences and Veterinary Medicine, 3-5 Manastur St., 400372, Cluj-Napoca, Romania; [anonimizat]

The paper Seasoning and Aromatic Herbs Used in Food and Therapy presents a selection of plants of this category that are often used to give the taste of daily meals but which are also used with the same success in therapy.

[anonimizat], [anonimizat] a [anonimizat], and a real support for the treatment of external affections.

Spicy and aromatic herbs play an important role in the everyday life of people, acting as a powerful flavoring in everyday dishes used in beverage preparation and pharmacology, used as ingredient in perfumes or cosmetics, large health corporations are increasingly using natural dyes and natural flavors that are a major interest to consumers, and using less chemical additives in market products. Nutritional effects, natural antioxidants, antimicrobial and medical nature offer a wide range of uses.

The archaeological evidence attests to their use since antiquity, the medieval period and the modern age trying to document, as far as possible, the beneficial properties for the human organism.

Today, the interest for spices and aromatic herbs has increased significantly, many of which are found in private gardens, inside apartments being grown in containers or simply found in spontaneous flora.

The methodical use of seasoning and aromatic herbs gives us safe protection against bad health condition.

KEYWORDS:

Spice herbs, nutrition, therapeutics, thyme, lovage, rosemary, lemon balm, marjoram, coriander, dill, parsley

CAPITOLUL I

1.NOȚIUNI INTRODUCTIVE

“Mâncarea să-ți fie medicament, iar medicamentul să-ți fie hrană.” Hippocrates

Oamenii au căutat să înțeleagă natura înconjurătoare care le asigura existența. O componentă importantă a acesteia sunt plantele utile în alimentația umană, care ameliorează sau chiar vindecă bolile, altele dăunătoare, cunoștințele fiind transmise de la o generație la alta.

Grupa plantelor aromatice și condimentare cuprinde un număr vast de plante care aparțin unor familii botanice diferite. Aceste plante se pot distinge între ele ca și durată de viață anuală sau multianuală,în funcție de specia studiată. Plantele aromatice și condimentare se cultivă fie pentru consumul părților vegetative sau pentru fructe și semințe, având un conținut ridicat în uleiuri esterice care le atribuie aroma și gustul specific.

O valoare deosebită prezintă speciile care se folosesc în gastronomie pentru “ a da gust ” mâncărurilor, în industria conservelor, a băuturilor alcoolice sau al băuturilor răcoritoare, în farmacologie, în produsele de cofetărie, în cosmetică.

Datorită utilizării într-o gamă largă a plantelor condimentare și aromatice,ele se pot folosii pe parcursul întregului an fie în stare proaspătă, fie congelată sau uscată.

Înființarea culturilor se pot face prin: semănare directă, prin divizarrea tufelor, uneori prin producerea de răsad.

Diverse cercetării științifice au demonstrat importanța deosebită al plantelor aromatice și condimentare datorită substanțelor pe care le conțin: vitamine, minerale, antioxidanți care încetinesc procesul de îmbătrânire al organismului uman, substanțe care ajută la digestia alimentelor,substanțe care ajută buna funcționare al sistemului cardiovascular, substanțe anticancerigene naturale.

Plantele condimentare și aromatice sunt indicate să le folosim la orice fel de mâncare, având astfel un aport suplimentar și sigur de vitamine, minerale și alte substanțe benefice organismului.

Importanța celor opt plante-cimbrul, leușteanul, rosmarinul, roinița, măghiranul, coriandul, mărarul, pătrunjelul, pe care le prezint în lucrarea de față demonstrează faptul că acceste plante sunt o sursă de vitamine, în special vitamina A, vitamin C și complexul de B-uri, minerale: Potasiu, Iod, Fosfor, Calciu etc, antioxidanti naturali, proprietăti antimicrobiene fiind alternative sănătoare față de conservanții chimici.

Proprietățile antibacteriene ale plantelor condimentare și aromatice (de exemplu: rozmarinul, cimbrul, oregano, mărarul) și-au demonstrate, în timp utilizarea la spectru larg împotriva ciupercilor si bacteriilor patogene, în mod aparte în tratamentele biologice.

Astfel au apărut primele maceratele obținute din plante aromatice, uleiuri grase cu care indigenii din zona mediterneană își ungeau corpul pentru prevenirea infecțiilor epidermice, alte produse pentru uz intern(tincturi, ceaiuri, pulberi, creme, granule, sprayuri, produse hidroalcoolice,etc.) iar apoi erau utilizate și în alimentație.

O altă importanță a plantelor aromatice și condimentare este acela de a respinge insectele( mărarul –respinge acarienii, cimbrul-respinge larvele de varză, musculița albă, rozmarinul- ține la distanță insectele aparținând ordinului Dyptera ( muște și țânțari).

O altă importanță accentuată reprezintă și cultivarea plantelor aromatice și condimentare în scop ornamental, care se pot cultiva în diverse recipiente: ghivece, jardiniere, etc., acestea oferind ”un colț de rai”, ”o notă de prospețime” încăperii sau zonei unde se cultivă.

Nevoia cultivării plantelor condimentare și aromatice a rezultat și din faptul că, în flora spontană, diferitele specii cresc răzleț, pe suprrafețe mari, uneori greu accesibile, încât ecunoașterea, culegerea și transportul lor se face greu, iar costurile materiei prime devin foarte ridicate.

Pentru un organism sănătos este indicat să consumăm plante aromatice, condimentare la mesele principale, asociându-le la aproape orice mâncare, asigurând corpului nostrum un aport necesar de vitamine, minerale și alte substanțe benefice.

Ajunse la maturitate se pot folosii fie în stare prroaspătă, uscată, fie congelate sau convervate în soluție de saramură sau oțet. Astfel conservate ele rezistă chiar până la 2-3 ani.

Capitolul 1. SCURTĂ ISTORIE A PLANTELOR CONTIMENTARE ȘI AROMATICE

Amare sau acre, cu gust astringent, iute sau puternic aromat, având diverse forme de comercializare: pulberi, flori sau muguri, frunze, etc.,ele au fost foarte căutate și apreciate indiferent de popoare sau de gastronomiile care le foloseau.

Există evidențe scrise care datează cu peste patru mii de ani înainte de Hristos, la sumerieni, babilonieni și asirieni care au întocmit un dicționar de plante cu proprieți medicinale ți aromatice și care au creat, în orașul Ninive, o grădina unde au cultivat aceste plante.

Se face referire la grupa plantelor condimentare și în India antică în cărțile sfinte de „Vede” unde sunt citate piperul, cardamonul, etc. care au pus bazele medicinii antice indiene.

Cunoștiințele referitoare la plantele aromatice și condimentare au ajuns și în Egiptul antic, în papirusul Ebers (1550 î.e.n) se face referire la peste 200 de plante utilizate.

1.1 Tradiția utilizării plantelor aromatice și condimentare în România

În 484-425 î.e.n., istoricul grec Herodot menționează despre folosirea plantelor medicinale în lecuirea bolilor, de către triburile geto-dacice, cu peste 400 ani î.e.n. După cucerirea romană, cunoștiințele grecilor și latinilor au completat tezaurul cultural dac. În lucrarea sa „De materia medica”, botanistul grec Dioscorides descrie câteva zeci de plante medicinale care au denumiri dacice.

Odată cu apariția primelor stațiunilor experimentale din lume specializate în studiul plantelor aromatice cu proprietăți medicinale s-au pus bazele cercetării în acest domeniu. Deoarece necesarul de materie primă nu se putea asigura decât din flora spontană, au trecut treptat la cultivarea acestora.

Cercetările întreprinse în domeniul cultivării plantelor medicinale rezolvă unele aspecte legate de: mecanizarea lucrării de recoltare în cazul speciilor: chimion, mentă, lavandă, etc.,

asigurându-se reducerea timpului de recoltare, diminuarea pierderilor și a riscurilor din punct de vedere al scăderii conținutului în principii active, protejarea speciilor medicinale din flora spontană, asigurându-se menținera genofondului natural,menținerea în flora spontană a plantelor considerate monumente ale naturii, cultivarea unor specii care nu se întâlneau în flora spontană, dar care erau solicitate de către industrie, recoltarea are loc atunci când plantele au atins conținutul maxim în principii active, uscarea produsului imediat după recoltare sau prelucrarea materiei prime vegetale în stare proaspătă, asigurarea industriei cu materie primă omogenă, sub aspectul compoziției chimice, eliminându-se efectele variabilității fitochimice caracteristică materiei prime din flora spontană, aclimatizarea unor specii noi, care nu cresc spontan în țara noastră,valorificarea terenurilor mai puțin favorabile altor culturi.

1.2 Cultura plantelor condimentare și aromatice în România

Odată cu înființarea primei stațiuni experimentale din România, specializată în studiul plantelor melifere s-au pus bazele cercetării în acest domeniu. Deoarece necesarul de materie primă se află în continuă asccensiune (necesarul putând să fie asigurat numai din flora spontană) s-a trecut treptat la cultivarea unui număr apreciabil de specii aromatice și condimentare.

Ca urmare a ameliorării unor soiuri, condițiile pedoclimatice adecvate și tehnologiile de cultură moderne, plantele condimentare și aromatice cultivate au înregistrat producții mari în comparație cu plantele care cresc în mediul lor spontan.

Prin aplicarea diferențiată a tehnologiilor de cultură, având în vedere biologia și relatia acestora cu factorii de vegetație se pot obține producții semnificativ mai mari, cu un conținut ridicat în principii active.

CAPITOULUL 2. COMBATEREA BOLILOR ȘI DĂUNĂTORILOR

Datorită extinderii și agresivității bolilor și dăunătorilor se recomandă aplicarea integrată a măsurilor de protecție ce cuprind :

Măsuri preventive (agrofitotehnice);

Măsuri curative (prin utilizarea unor substanțe chimice).

2.1 Măsurile preventive

carantina fitosanitară (la orice transport de plantele melifere,aromatice și condimentare este necesar certificatul fitosanitar, din care reiese că sunt libere de agenți patogeni);

condiționarea semințelor care urmează să fie plantate (folosirea materialului săditor sănătos și eliminarea celui care prezintă diferite simptome de atac: pete, îngălbeniri, necroze, brunificări);

distrugerea buruienilor din flora spontană, care pot fi gazda unor agenți patogeni;

vigilența, prognoza și avertizarea (eliberarea unor buletine de prognoză privind apariția bolilor);

rotația culturilor , alegerea terenului , arătura adâncă;

administrarea corectă a îngrășămintelor;

folosirea materialului semincer certificat;

respectarea perioadei de semănat ,a densității optime;

stabilirea momentului optim de recoltare.

2.2 Măsurile curative

Metode fizico- mecanice:

Termoterapia (arderea resturilor vegetale infestate cu boli); îndepărtarea părților atacate din plantă – frunze, flori, fructe (rugini,făinări, mană, putregaiuri,etc.);

solarizarea pentru dezinfectarea semințelor și fructelor atacate (expunerea la soare).

Metode biotehnice:

Instalarea de capcane biologice ; de capcane cu feromoni;

înmulțirea plantelor libere de virusuri și de alți agenți patogeni;

prin culturi de meristeme.

Metode biologice :

Combaterea microbiologică (folosirea organismelor, inclusiv a virusurilor și a produselor lor împotriva altor viețuitoare dăunătoare);

tratamentul semințelor cu preparate bacteriologice;

Metode genetice:

Obținerea prin ameliorare genetică a unor specii de plante, care prezintă toleranță sau o oarecare rezistență la atacul diverșilor agenți patogeni;

Metode biochimice:

Răsărirea lentă și ritmul lent de creștere în primele faze de vegetație favorizează îmburuienarea masivă. Rezidurile în plante sunt excluse, ele trebuind să răspundă unor ceințe sanogenetice superioare. (selectivitatea și remanența)

Prezenta buruienilor în culturile de plante aromatice reduce creșterea în înălțime, rezistența la ger și secetă, provoacă etiolarea tulpinilor la baza, însoțită de o culoare verde-gălbuie a frunzelor. Combaterea chimică a buruienilor presupune alegerea cu atenție a acestora în funcție de specificul buruienilor și de erbicidările făcute înainte de semănat.

Erbicidarea se face prin acoperirea integrală a terenului, când erbicidul se dizolvă în 400-600 litri apă/ha. Dacă se aplică pulberi muiabile se prepară mai întâi o pastă omogenă, după care se dizolvă în volumul de apă stabilit, obținându-se soluția necesară erbicidării. Jetul pulverizat prin duze, trebuie să fie de formă de elipsă turtită, cu unghiul de dispersie de 65° și 85°. În vederea evitării suprapunerii sau lipsa de zone erbicidate se recomandă jalonarea terenului.

Se utilizează numai erbicidele omologate pentru plantele aromatice și melifere, pentru combaterea atât a buruienilor monocotiledonate anuale și perene cât și a celor dicotiledonate. Modul de administrare (ppi, pre, post) și doza (g, l, kg/ha) se stabilesc în funcție de specie și grad de îmburuienare.(Goal 2 XL, Afalon, Fusilade Super, Sirocco, Furore Super 75 EW, Kerb 50 W, Furore Super 75 EW, Afalon,Basagran Forte, Select Super, Targa 10 EC,etc.)

În condițiile unui grad ridicat de îmburuienare, este necesar completarea lucrărilor cu prășitul realizat manual sau mecanizat pentru buruienile cu un grad de rezistență mai mare la erbicidare.

Nu este indicată combaterea buruienilor pe cale chimică, în cazul în care produsul plantelor aromatice se utilizează pentru consum, în aceste condiții se recomandă următoarele metode:

fizico-mecanice (combaterea manuală, mecanică, termică și prin inundare a buruienilor);

biotehnice (mulcirea solului, pregătirea terenului pe întuneric sau cu utilaje acoperite, metoda provocației – forțarea germinației semințelor – metoda epuizării);biologice (combaterea cu ajutorul insectelor, a ciupercilor fitopatogene, combatere alelopatică);biochimice;biodinamice (inhibarea apariției noilor buruieni prin introducerea în sol a cenușii obținute din arderea propriilor semințe);genetice.

Protecția biochimică a plantelor se realizează cu ajutorul unor preparate fitofarmaceutice de natură vegetală și minerală.

Conform legislației în vigoare, în cazul combaterii bolilor și dăunătorilor sunt admise spre utilizare următoarele :

Pentru combaterea manei, fuzariozelor, putregaiurilor, căderii plăntuțelor se recomandă produsele pe bază de cupru (zeamă bordeleză, oxiclorură de cupru, sulfat de cupru, hidroxid de cupru, oxid cupros) și silicat de sodiu;

Pentru combaterea făinărilor se utilizează extractul de compost și sulful muiabil sau zeama sulfocalcică;

Pentru combaterea păduchilor de frunze se recomandă utilizarea alaunului (piatra acră), săpunului de potasiu, făinii de bazalt, uleiurilor vegetale, minerale și de parafină.

În cazul utilizării substanțelor chimice, concentrația, doza, modul de folosire, epoca de administrare a insectofungicidelor variază în funcție de agentul patogen sau dăunător.

Este necesar să se acorde atenție administrării acestora, datorită remanenței lor în organele plantei, prin urmare se recomandă cu precădere aplicarea măsurilor preventive și a celor practicate în sistem ecologic dar și a faptului că, numeroși agenți patogeni își continuă acțiunea dăunătoare în depozite, unde materia primă este destinată pentru păstrare.

CAPITOLUL 3

IMPORTANȚA PLANTELOR CONDIMENTARE ȘI AROMATICE

3.1 Importanța ornamentală a plantelor condimentare și aromatice

Plantele condimentare și aromatice se pot clasifica în două mari grupe:

plante condimentare și aromatice de origine mediteraneană, plante care preferă un climat mai cald și uscat, zona Mării Mediterane.

Plante condimentare și aromatice din celelalte zone ale globului, plante care preferă locuri răcorase, umede, cu mult calcar.

Grădinarii pasionați introduc din ce în ce mai multe plante aromatice și condimentare în grădinile lor și multe din aceste specii se aclimatizează și rezistă bine ani la rând în condițiile de climă și temperatură, până la prima iarnă mai grea.

Amenajarea unei grădini de mirodenii impune două etape: creația și jocul. Aceste spații se pot amenaja în funcție de imaginația și de puterea noastră de muncă. Mirodeniile prin parfumul lor, crează o ambianță plăcută în grădină.

Când dorim înființarea unei culture de plante aromatice,condimentare, trebuie să avem în vedere următoarerle aspecte:

Structura solului;

Condițiile de lumină;

Direcția și intensitatea vânturilor dominante din zona de plantare;

Condițiile de temperatură;

Cantitatea medie anuală de precipitații;

Cele mai multe plante condimentare nu sunt pretențioase, ele se comportă bine pe un sol cu un drenaj bun și bine afânat,însă este recomandabil ca pământul să fie îmbogătit si vitaminizat înainte de a așeza un strat gros de compost și îngrăsământ natural, pentru cultivare.

Plantele condimentare și aromatice sunt esențiale pentru definirea diferitelor spații ale grădinii, pentru alungarea insectelor dăunătoare, precum și pentru încurajarea creșterii și dezvoltarii altor plante.

O mare parte dintre aceste plante preferă locurile însorite, expuse la multă lumină, dar se pot acomoda ușor și cu locurile mai umbroase.

Plantele aromatice, cum ar fi cimbru, rozmarin si oregano, sunt originare din zona dealurilor stâncoase mediteraneene, unde rădăcinile lor găseau adăpost de soarele fierbinte și aerul uscat sub bolovani sau în crăpăturile stâncilor. O plantare mai rară fac ca insectele și bolile șă ocoleacă aceste plante.

Plantele condimentare și aromatice se pot planta pe rânduri, având avantajul că sunt ușor accesibile la lucrările de întretinere sau la recoltare.

(Sursă foto: www.googleimage.ro) (Sursă foto: www.googleimage.ro)

Plantarea se poate ace în straturi, sub diverse forme, construite după imaginative (formă rotundă, spirală, formă de melc sau sub formă de table de șah).

( Sursă foto: https://ro.pinterest.com ) ( Sursă foto: https://ro.pinterest.com )

Se preferă înființarea culturilor intercalate , de exemplu într-o livadă sau într-o plantație de viță de vie se pot folosii plante condimentare și aromatice în locul benzilor înierbate. O astfel de cultură are duble avantaje, în primul rând plantele condimentare și aromatice combat insectele dăunătoare din plantații și prin obținerea unui profit secundar prin valorificarea acestora.Se va evita monoculture pentru prevenirea fenomenului de epuizare a solului.

Scopul principal este de a realiza în grădină o atracție, un colt bogat și util cu cât mai multe plante aromatice,condimentare pe care să le putem explora la valoare lor maximă.

( Sursă foto: https://ro.pinterest.com ) (Sursă foto: www.googleimage.ro)

3.2 Importanța terapeutică a plantelor condimentare și aromatice

Plantele condimentare și aromatice și în special produsele farmaceutice obținute din ele, ca toate medicamentele de altfel, trebuie folosite în scopuri profilactice sau curative.

Speciile de plante aromatice, produc uleiuri volatile sau eterice. Cele mai valoroase se cultivă pe suprafețe întinse pentru valorificarea uleiului, restul sunt specii sălbatice.

“Acțiunea farmacodinamică: prin constituețtii fenolici ai uleiului volatil si tanin: antiinfectioasă, antiseptică, antifungică, antibacteriană cu spectru larg, antivirală, praziticidă; prin timol si carvacrol – acțiune antihelmitică; prin ulei volatil și principiul amar – acțiune stomahică; prin acizii polifenol-carboxilici – acțiune colerectică si antioxidantă; uleiul volatil prin flavone si triterpene – acțiune diuretică; uleiul volatil prin compusi fenolici – acțiune antalogică si revulsivă; prin flavone polimetoxilate – acțiune cicatrizantă; acțiune tonică (neuro-, cardio-, utero- ), antispastică, antidiabetică, afrodisiacă, anestezic-locală, stimulantă hepatocitară și activatoare a circulației.

Unele specii sunt folosite în mod curent și astăzi în gospodării pentru conservarea preparatelor culinare apreciate de om. Altele sunt cultivate pe suprafețe marri în vederea separătii uleiului eteric, folosit în industrie pentru farmacologie,pentru aromatizarea gustului anumitor medicamente, la fabricarrea săpunurilor, parfumurilor, a preparatelor cosmetice, aromatizarea băutulior alcoolice și non-alcoolice.

Uleiurile volatile sunt produși ai metabolismului secundar vegetal secretați de celule specializate în acest scop, repartizați în diferite organe și depozitați în vacuole, pungi sau canale secretorii, ori în peri glandulari, sub forma de lichide uleioase, volatile, cu miros plăcut, aromat. Ele sunt amestecuri de diverși constituenți chimici dotați cu interesante proprietăți terapeutice. Pereții celulelor în care se găsesc uleiuri volatile sunt, de obicei, suberizați, fiind astfel impermeabili. Aceste substanțe sunt importante pentru efectul lor antimicrobian si antiseptic. Acțiunea este dată de anumiți constituenți chimici sau de asamblul lor, dar si de proporția lor în amestec:

Proprietăți antiinfecțioase (antiseptice, antivirale, antimicotice, antiparazitare), insecticide, insectifuge si cicatrizante;

Influenta asupra unor funcții fiziologice (stomahice, hepatoprotectoare, colecisto-chinetice), hormonale (estogene, antitirodiene, antisuprarenale, antigonadotrope), diviziunii celulare si imunității;

Un anumit tropism (neorotrop, musculotrop, vasculotrop, hemotrop).”

( http://medplanet.dbioro.eu/doc/Curs%20de%20utilizari%20in%20terapie%20RO.pdf ).

Uleiul eteric crește în plante în timpul zilei, și scade pe timp noros, frig și ploi. Marea majoritate al uleiurilor eterice, lăsate mai mult timp sa la contact cu aerul, trec din formă lichidă în ceea semilichidă sau forma solidă(rășinile),datorată oxidării.

Cele mai bune efecte stimulante se observă la nivelul glandelor cu secreție externă la nivelul tubului digestiv, activitatea hepato-biliară,remediază problemele renale.

(Sursă foto: www.googleimage.ro)

3.3 Importanța în alimentație a plantelor condimentare și aromatice

Conform Wikipedia,cuvântul condiment (din franceză condiment, latină condimentum) este o substanță a plantelor, al căror conținut natural de gust și miros aromatic, se folosesc în prepararea produselor alimentare de toate tipurile.

Astăzi efectele benefice ale mirodeliilor pot fi dovedite si din punct de vedere științific.Acestea conțin uleiuri eterice, principii amare, vitamine, minerale,acid tanic, compuși de origine vegetală, cu acțiuni curative asupra celui care le consumă.

Aceste substanțe au puterea de a proteja întregul organism( numite principii active vegetale) sau de a îmbunătății sistemul imunitar(datorită substanțelor active ).Ele prezintă trei însușiri de bază;Gust, care poate să fie amar, sărat, iute, acru, dulce sau combinații între gusturi;

Aroma – cu prroprietăți picante sau aomatizante; Miros specific de condiment.

C APITOLUL 4. CIMBRUL( Satureja hortensis)

4.1 Importanța și originea cimbrului

Sin. Thymus vulgaris L., Thymus sp. Thymus serpyllum L., Thymus pulegioides L.

(sursa foto : https://jardinage.ooreka.fr/plante/voir/30/thym )

Din genul Satureja face parte Satureja hortensis, denumit si cimbrul de gradină, cimbrul bun sau cimbrul mirositor. Cimbrul de gradina este o planta anuala, utilizată drept condiment. Frunzele sale sunt netede si ascutite la varf, placut mirositoare. Tulpina creste inalta pana la 30-60 cm; planta infloreste incepand cu luna iulie pana toamna tarziu, florile sale fiind de culoare alb-violacee.

Denumirea populară: cimbrișor de grrădină, cimbrișor grecesc,lămâioară,balsam, cimbrușor,iarba cucului, etc.

Cimbrul, preferă să fie cultivat într-un loc bine însorit, în rest ,de alți factori, nu este pretențios. Crește pe aproape orice tip de sol, rezistând la secetă dar și la ploi abundente. Recoltarea se va începe atunci când plantele au început să înflorească.

Speciile de Thymus fac parte din familia Lamiaceae, sunt subarbuști pereni, utilizare aromatică și condimentară având ,cimbrul-Satureja hortensis,cimbrul de câmp-Thymus vulgaris L., cimbrul târâtor sau sălbatic- Thymus serpyllum L., și cimbrișorul, Thymus pulegioides.

Thymus vulgaris L. este o planta perenă înaltă de cca. 20 cm, care în primul an dezvoltă în sol o rădăcină pivotantă, lignificată, cu ramificații puternice și o lungime de aproximativ 20 cm, iar în anii ce urmează dezvoltă un sistem radicular puternic fasciculat. Anual din colet pornesc numeroase ramificații care oferă plantei un aspect globulos.

( sursa foto : www.google.ro )

În partea inferioară tulpina plantei este lignificată și acoperită cu un sufer de culoare cenușie. Frunzele sunt sesile sau scurt pețiolate, lanceolate sau eliptice, mici, cu marginile răsfrânte spre fața inferioară. Florile sunt mici, de culoare albe sau albe-roz, cu corola bilabiată și sunt dispuse în pseudoverticile unite în formă de raceme. Fructele sunt nucule mici și elipsoidale, grupate câte patru. Mirosul este caracteristic, iar gustul aromat.

Thymus serpyllum L. (cimbru de câmp sau cimbrișor) este un subarbust cu ramuri culcate pe pământ și numeroase ramificații ascendente. Tulpinile sunt tetragonale, de 8-10 cm lungime, pubescente(tometoase) sau glabre având o lungime de 8-10 cm. Frunzele sunt opuse , cu marginea întreagă, mici, pețiolate, oval-eliptice și au la bază, peri glandulari cu ulei volatil. Prezintă flori albe-roz-violacee, dispuse în pseudoverticile(câte 3-6) globuloase.Mirosul și aroma sunt caracteristice.

Thymus vulgaris(cimbrișorul de grădină) se regăsește în flora spontană a zonei mediteraneene, în țări ca și Spania, Franța și se cultivă pe suprafețe mari, în Grecia, Portugalia, Algeria, Ungaria, Bulgaria, Germania și România.

Cea mai răspândită specie în Europa este Thymus pulegioides, crescând pe soluri aride, nisipoase sau pietroase, cu expoziție sudică.

Crește spontan în sud până la Podișul Abisiniei, iar în nord până în Groelanda, Arctica europeană și siberiană, ajungând în partea de est până în Japonia.

În afara produselor vegetale ca și condimente, se utilizează în scopuri aromaterapeutice, uleiurile volatile de Thymus vulgaris, Thymi aetheroleum. Aceste uleiuri extracte se pot adăuga în baia copiilor având acțiune de tonic nervos.

Ceaiul de cimbrișor se administrează împotriva nevralgiilor, cefaleelor, împotriva greței și amețelilor, tratarea anemiei, afecțiunilor renale, urinare și hepatice. În zona Iașiului, se practica tratamentul prin “abureli” contra durerilor de gât și contra guturaiului, iar pulberea se trăgea pe nas, pentru obținerea epistaxisului.

Cimbrul este întrebuințat, în cantități mari, în diferite preparate culinare, mai ales în mâncarea de fasole, cea de linte, dar și la prepararea cărnii de porc și de vânat. Frunze și tulpini întregi de cimbru se introduc uneori în borcanele în care se murează varza șau castraveții. Se folosește, de asemenea, la prepararea sarmalelor.

Se utilizează și ca plantă medicinală în tuse, astm și tuse convulsivă. Este, de asemenea, antiseptic și carminativ.. Uleiul volatil de cimbru este utilizat atât în scopuri farmaceutice cât și ca aromatizant în industria produselor cosmetice.

(https://books.google.ro/books?hl=ro&lr=&id=ZK9sDAAAQBAJ&oi=fnd&pg=PT10&dq=plante+aromatice+si+condimentare&ots=46ao0O0JF8&sig=dFYy_TtER8NjyeyuEhkmpYxJEIM&redir_esc=y#v=onepage&q=cimbrul&f=false )

Cimbrișorul de grădină( Thymus vulgaris L.), este o plantă erbacee cu flori roșii-purpurii sau albe și cu frunze aromate. Poartă și denumirile de cimbru, lămâioară, sărpun, schinduf, timian sau timișor. În Evul Mediu, planta simboliza curajul și era folosită ca tratament pentru simptome psihiatrice.

“Ambele specii cunoscute sub numele de cimbru sunt puternic aromate și au înălțime de 10 – 30 cm, iar părțile bazale ale tulpinii, lemnificate. Cimbrul de grădina (Thymus vulgaris) este o plantă perenă. După primii 3 ani de vegetație, crește în tufe globuloase. Cimbrul de cultură sau pipernița (Satureja hortensis) este o planta anuală. Asemănarea dintre ele este foarte mare și totuși, în flori, staminele cimbrului de gradină cresc depărtându-se una de alta, în timp ce staminele cimbrului de cultură cresc foarte apropiate. În plus, cimbrul de grădina înfloreste mult mai devreme.”

(http://blog.produse-naturale-online.ro/plante-medicinale/cimbrul-thymus-vulgaris-l-si-satureja-hortensis-l/ )

Compoziția chimică Ingredientul cel mai important fiind uleiul volatil format în principal din cineol, geraniol, timol și borneol. Alături de uleiul esențial s-au mai identificat: flavonozide, acid cafeic, tanin, acid ursolic și oleanolic.

Componente volatile prezintă 0,8-2,5%, iar fenolii care alcătuiesc uleiul volatil sunt : timolul (30-70%) și cavacrolul (3-15%). În ulei au fost identificate și monoterpene (p-cimen, Y-terpinen), alcooli (limonene,α-terpineol,tuian-4-ol).

Compozitia chimică a uleiului volatil depinde în mare măsură de originea produsului vegetal, momentul când a fost recoltat materialul vegetal, perioada de vegetație, condițiile pedoclimatice. Cantitatea de Y-terpinen și timol scad spre sfârșitul perioadei de vegetație.

În compoziția chimică se regăsesc și taninurile( peste 7%), flavonozidele, substanțe amare, acidul cafeic, triterpenele (acid oleanollic,acid ursolic), rezinele, saponinele.

Speciile de cimbru au o compoziție chimică și o acțiune biologică ce diferă în funcție de chemotipul de la care provin.

Tabelul 1

Valoarea nutrițională a cimbrului la 100 g frunze proaspete

4.3 Caracteristici tehnologice, recoltarea și păstrarea cimbrului

Cimbrul de gradină se recolteaza cât mai timpuriu, din luna Mai, în faza de formare a bobocilor florali, dar înainte de înflorirea în masa. Cimbrul de cultură înfloreste în perioada Iulie – Octombrie. Se recoltează când înflorirea plantelor atinge proporția de 70 – 80 %.

De la cimbru se recoltează ramificațiile tinere, mai puțin lemnoase, împreună cu frunze și flori.
Speciile de cimbru se recoltează când trei sferturi dintre flori au înflorit. (recoltare în saci textili ).

îtârzierea cu recoltarea conduce la un produs de calitate inferioară. Îmbătrânirea tulpinilor și frunzelor scade conținutul în ulei volatil. Cimbrul de cultură, destinat obținerii uleiului esențial, trebuie cules chiar înainte de înflorire. Tăierea se face cu secera sau cu cositoarea de fân, la 10 – 15 cm de la suprafata pământului, astfel încât să se evite, pe cât este posibil, tăierea părților lemnoase ale tulpinilor.

Uscarea se face la umbră, în strat subțire, pe rame de lemn, coli de hârtie sau rogojini, în spații aerisite și bine ventilate (poduri, verande, balcoane), în care temperatura nu trebuie să depășească 35 de grade, altfel pierderea în ulei volatil este mare. Din 3 – 5 kg de cimbru proaspăt recoltat, se obține1kg produs uscat, cu frunze de culoare verde, aromatic, caracteristic si cu miros plăcut.

Florile se afânează zilnic, pentru a evita brunificarea. Randamentul la uscare este de 4/1, adică din 100 g plantă proaspătă se obțin aproximativ 25 g plantă uscată.

După uscare, Cimbrul se ambalează în săculeți de tifon sau pungi de hârtie, diverse recipiente. Se păstrează ca plantă întreagă până la momentul preparării, mărunțindu-se înaintea utilizării.”

Dacă recoltarea se face în scopul distilării uleiului volatil, cimbrul de cultură se va transporta imediat dupa tăiere, în stare proaspătă, direct la întreprinderea unde urmează să ffie prelucrat.

(susă foto: www.google.ro)

Verdețurile se pot păstra în pungi de hâtie sau de pânză, în recipiente închise ermetic unde își mențin mai bine aroma. Crenguțele tăiate se pot păstra proaspete timp de o săptămană în apă. Cimbrul poate fi păstrat fie în frigider, ambalat în pungi de plastic, pentru o perioadă scurtă de timp, fie în congelator, înte coli de hârtie cerată, apoi puse în pungi de plastic.( prin congelare verdețurile se vor închide la culoare dar îsi păstrează aroma). Pot fi păstrate prin conservare la borcan în ulei. Uscarea: se spală cimbrul și se usucă,se fac legături cu ramurile recoltate și se atărnă într-un loc uscat și ferit de lumina directă a soarelui. Cimbrul se usucă în aproximativ trei săptămâni.

CORIANDRU (Coriandrum sativum)

Sursă foto:( http://google.ro ) Sursă foto:( http://google.ro )

Coriandrul este o plantă aromatică cu gust iute, originară din regiunea tropicală a Asiei și înrudită cu pătrunjelul. Are nevoie de caldură și de foarte multă apă în sezonul de creștere, respectiv vara.

Coriandrul produce foarte multe semințe, tocmai de aceea trebuie să fim atenți să nu achiziționăm o specie care nu produce semințe prematur.

Conform Wikipedia, Coriandrum sativum, este o specie de plantă erbacee anuală din familia Umbeliferelor, exclusiv de cultură, înaltă de 30–100 cm, exalând un miros neplăcut de ploșniță, cu flori albe sau roz și fructe în formă de globulețe, bogate în uleiuri eterice, fapt pentru care semințele uscate se întrebuințează în industria farmaceutică, a parfumurilor sau drept condiment. Poartă și denumirile de puciognă, buruiană-pucioasă sau piper-alb.

Rădăcina este pivotantă, subțire, slab ramificată.Tulpina este cilindrică, glabră, fin brăzdată, ramificată numai la partea superioară.

Frunzele sunt verzi-deschis, glabre, foarte diferențiate după nivelul la care se află : cele bazale în rozetă sunt lung pețiolate, întregi, cu margine crenată sau trilobate până la trifoliate (se observă numai în stadiul de plantulă, deoarece se usucă repede), cele mijlocii, alterne, o dată sau de două ori penat sectate, cu lacinii late, inegal penat lobate. Frunzele superioare sunt sesile, de trei ori penat sectate cu lacinii rare, înguste, filiforme.

Florile sunt grupate în umbele compuse, lung pedunculate, cu trei până la șapte radii și lipsite de involucru. Florile sunt pe tipul cinci, cu petale albe sau ușor roz-violacei, inegale la florile de la marginea inflorescenței.

Fructele sunt diachene sferice, cu diametru de 2–6 mm, galben-brune sau brune, cu cele două jumătăți unite, pe fiecare mericarp cu cinci coaste ondulate și patru mai pronunțate, păstrând la vârf resturile caliciului și cele două stigmate, miros plăcut la maturitate.

Principalii constituienți ai coriandrului sunt 0,8% ulei volatil format din 70% d-linalol sau coriandrol, geraniol, cimol, pinen, terpinen, felandren, dipentene, acid petroselinic etc.; 20% lipide, 10% amidon, 4,5% substanțe minerale, pectine etc.

Are acțiune carminativă și stomahică, utilizat și corectiv pentru unele medicamente (uleiul volatil). Are proprietăți bactericide și fungicide.Având acțiune vermifugă, se folosește la combaterea viermilor intestinal.

Intră în compoziția ceaiului contra colicilor pentru copii, în ceaiul gastric nr. 2 și în ceaiul tonic aperitiv. Intră și în compoziția apei aromatice cu care se prepară apoi tinctura de malat de fier. Coriandrul este cunoscut și ca un bun tonic al sistemului nervos.( https://ro.wikipedia.org/wiki/Coriandru )

Coriandrul este folosit în bucătăriile din Europa, de pe continentul american, Orientul Mijlociu și Africa de Sud, iar în Asia se numește pătrunjel. Planta este cultivată mai ales în Maroc si Romania, deși cele cantități mari provin și din Egipt și China. 

Frunzele au un gust deosebit de al semințelor, cu un plus de nuanță acidă, însă întreaga plantă se poate valorifica.( http://retete.acasa.ro/sfaturi-culinare-41/cum-sa-folosesti-coriandrul-in-bucatarie-11318.html )

Valoarea nutrițională a coriandrului la 100g semințe

5.2 Istoria coriandrului

Numele Coriandrum provine din două cuvinte grecești, unul însemnând “ploșniță”, cel de al doilea, “anason” și se referă la mirosul specific și la aspectul fructelor care nu au ajuns încă la maturitate.

Fructele mature de coriandru sunt considerate condimentare și sunt utilizte de mult timp în gastronomie.Se utilizează și in farmacologie(având proprietăți stomahice, spasmolitice, carminative, bactericide, fungicide).

În papirusul Ebres există dovezi care atestă ca această planta era cunoscută încă de demult,iar în cărțile lui Moise este atestat faptul că iudeii s-au hrănit cu fructele de coriandru în drumul lor spre Ierusalim

Se foloseau și se mai folosesc în prezent la noi în țară sub formă de infuzii pentru afecțiuni gastro-intestinale sau ca extracte alcoolice,apoase sau hidroalcoolice și încă se folosesc în viticultură,în ani cu condiții pedo-climatice mai slabe, pentru aromatizarea unor vinuri tămâioase.

Compoziția chimică a produsului vegetal poate să conțină până la 1% ulei volatil, 13-20% ulei gras, derivați flavonici, cumarine, acizi polifenolcarboxilici( acidul clorogenic,cafeic), acizi organici, tocofenoli, ftalide(neoenilida).

Tabelul 2

Valoarea nutrițională a coriandrului la 100g Frunze proaspete

Uleiul volatil este alcătuit, în principal din D-(+)-linalool aproximativ 70%; conține α- și β, p-cimen, 1,8- cineol, limonen, geraniol, actetat de geranil, camphor. Fructele imature conțin trans-tridec-2-en-1-al.(acest compus e răspunzător de mirrosul neplăcut “de ploșniță).”

Pe parcursul ontogenezei, principalele fenomene biologice și fiziologice (absorbția apei și a elementelor nutritive, viteza de deplasare a acestora, reacțiile chimice, creșterea și dezvoltarea plantelor este diferențiată în funcție de specie.

Temperatura de germinare este de 4-6°C la Coriandrum sativum. Durata de vegetație a coriandrlui este de aproximativ 100 de zile.

Coriandrul se cultivă mai ales pentrru fructele sale, utilizate drept condiment și pentru extragerea uleiului de coriandru, dar și pentru frunzele sale utilizate în scop melifer.

Fructele se utilizează în industria alimentară pentru: condimentarea și aromatizarea unor produse alimentare (conserve, mezeluri, produse de panificație, băuturi alcoolice), a preparatelor culinare, aromatizarea sau corectarea gustului unor medicamente.

Prezintă proprietăți carminative, diuretice, tonice, stomahice, intrând în componența diverselor produse farmaceutice.

Uleiul volatil cu componenții săi: linalolul, pinenul, limonenul, felandrenul, mircenul, cariofilenul, geraniolul, borneolul, etc., este întrebuințat în industria parfumurilor, săpunurilor, produselor cosmetice, în industria textilă, poligrafică.

Turtele rezultate în urma procesului de extragere a uleiului sunt folosite ca furaj concentrat pentru animale. Coriandrul este și o specie meliferă cu pondere economico-apicolă mare, obținându-se 100-500 kg/ha miere.

Prezentând proprietăți bactericide și fungicide, în contextul agriculturii ecologice, uleiul volatil se utilizează ca fungicid vegetal pentru combaterea unor boli, cum ar fi pătarea brună a frunzelor (Cladosporium fulvu). Datorită mirosului neplăcut de ploșniță al plantelor, în timpul vegetației manifestă efect repelent față de rozătoare.

5.3 Caracteristici tehnologice ,recoltarea și păstrarea coriandului

Deși este originar din zona mediteraneeană, Coriandrul manifestă plasticitate ecologică mare față de căldură, fiind o specie moderat- termofilă.

Temperatura minimă de germinație este de 4-6°C și optimă de 10°C, astfel că, răsărirea are loc după 18-21 zile de la semănat, dacă în sol există suficientă umiditate.

La valori negative de -16°C până la -18° C, pot rezista plantele tinere cu 4-6 frunze în rozetă, astfel că în zonele mai calde.

Coriandrul se poate cultivă ca și plantă de toamnă. În timpul înfloritului pretinde 16-17°C, iar la maturizare circa .

Temperaturile foarte ridicate prezintă influență nefavorabilă în fenofazele de înflorire și formare a fructelor. Valorile moderate și absența vânturilor influențează pozitiv acumularea uleiului volatil.

Față de umiditate are cerințe mari în timpul răsăririi și în perioada creșterii tulpinilor, până la formarea florilor. În faza de rozetă, seceta este bine suportată de către plante.

Excesul de umiditate în sol și în atmosferă, precum și vânturile calde și uscate influențează negativ formarea organelor vegetative și generative.

Alternanța perioadelor secetoase cu cele umede determină căderea fructelor înainte de maturizare.

Coriandrul este o plantă de zi lungă. Nu suportă umbrirea, iar zilele însorite determină sporuri de producție și conținuturi ridicate în ulei volatil.

Pentru întreaga perioadă de vegetație, suma totală a orelor de iluminare este de 1.400-1.500, iar pentru parcurgerea fazelor de la răsărire la înflorire sunt necesare 900-940 ore de iluminare.

Specie pretențioasă față de sol, preferă pe cele afânate, bogate în humus și calciu, adânci, cu textură mijlocie, permeabile, cu pH 6,8-7,5 (reacție slab acid-neutrofilă).

Producții ridicate se obțin când se cultivă pe cernoziomuri, soluri brune de pădure, bine structurate și bogate în elemente nutritive, cu un regim pluviometric de peste precipitații.

Nu sunt recomandă cultivarea coriandrului pe solurile argiloase, grele, nisipoase, sărace în substanțe nutritive.În prezent, în țara noastră se cultivă cu success soiurile Sandra și Omagiu.

Consumul specific este de N; P2O5 și K2O, Coriandrul fiind mare consumator de azot și potasiu.

Pe întreaga perioadă de vegetație sunt necesare 40-50 kg/ha îngrășăminte fosfatice substanță activă, 30-35 kg/ha potasiu substanță activă și 50-70 kg/ha azot substanță activă. Se pot utiliza atât compostul cât și mranița, pe suprafețe mici, dar și gunoiul de grajd bine fermentat (15-20 t/ha).

Recoltarea fructelor începe imediat ce acestea încep șă se scuture, în momentul în care au acumulat un nivel maxim de substanțe aromatice. Fructele de coriandru pot fi păstrate în pungi de hârtie sau plastic,în recipient închise ermetic.

CAPITOLUL 6. LEUȘTEANUL (Levisticum officinale)

(Sursa foto: http://google.ro) (Sursa foto: http://google.ro)

6.1 Importanța și originea leușteanului

Conform Wikipedia, (Levisticum officinale) este o plantă perenă comestibilă, folosită drept condiment în supe și în alte feluri de mâncare. Planta poate crește până la înălțimi de 2 metri și are flori galbene. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Leuștean)

Este cultivat în Europa pentru a fi distilat și utilizat pentru obținerea uleiurilor esențiale.Preferă locuri însorite sau parțial umbrite,soluri umede, bine drenate, bogate în humus.Preferă un pH cuprins între 5,0 și 7,6.

Frunzele ferme,de culoare verde închis, cresc pe tulpini tubulare. Rădăcina este groasă, carnosă,de culoare maro cenușie.Florile sunt galbene, fructele mici, galben-maro, foarte aromate.

Se utilizează întreaga plantă: rădăcina, semințele și frunzele.Componentele chimice ale uleiului de leuștean sunt în principal uleiuri volatil, acidul amar (acidul angelic), rășina și un pigment numit ligulină, care poate fi utilizat pentru a identifica alcalinitatea și aciditatea în apă.

Proprietăți medicinale are întreaga plantă, importante fiind, însă, rizomul, frunzele și semințele. În scopuri medicinale, leușteanul se poate utiliza sub formă proaspătă, dar și uscat, pentru infuzii, sau sub formă de tincturi sau pulbere.

Substanțe active importante: uleiuri eterice, terpinol (compusul cel mai important), vitamine, acizi organici, săruri minerale.

Leușteanul este recomandat de specialiști ca diuretic, expectorant, carminativ, sedativ, regulator al tractului intestinal. Se folosește în tratarea unor afecțiuni curente, cum ar fi colicile abdominale la copii, edemele cardiace, edemele renale, bronșitele, traheitele, constipațiile, durerile menstruale.

6.3 Istoria leușteanului

Grecii și romanii au apreciat această planta pentru calitățile sale terapeutice. Este menționată în mod expres în lucrările lui Galen, Dioscorides, Pliny și Apicius.

În secolul al XII-lea, Sf. Hildegarde a recomandat leușteanul pentru ameliorarea tusei, durerilor abdominale și a problemelor cardiace.

Școala tradițională din Salerno a folosit-o ca pe un remediu pe bază de plante pentru icter și prrentru tratarea hepatitei.

Leușteanul a fost folosit ca un remediu natural pe bază de plante pentru ameliorarea durerii abdominale datorată gazului gastrointestinal, pentru reducerea flatulenței și pentru tratamentul colicilor la copii.Se consideră că este deosebit de util ca diuretic natural, precum și pentru un tratament natural pentru pietrele la rinichi.

Levisticum officinale este un produs natural de curățare a sângelui și a fost folosit ca tratament natural pentru erupții cutanate, guta și reumatism. Medicina populară folosește în mod tradițional această plantă ca tratament pentru malarie, pleurezie, febră, migrene și dureri de gât.
Se credea că, ținut la brâu sau la gât, încorporat în amulete, leusteanul, puternic aromat, alungă răul, indiferent de forma sub care s-ar manifesta acesta. Bucovinenii credeau că rădăcina de leuștean scoasă din pământ în Vinerea Mare, mărunțită în băutură seara, câte o lingurița, alungă răul din om.
În zona Apusenilor, mamele preparau pentru fetele lor turte de grâu cu leustean verde și le dădeau să consume aceste turte în dimineata de Rusalii ca să le ferească de "zburători", adică de furtunile hormonale ale adolescenței.
Se mai spune ca leușteanul ar fi “paznicul grădinii”. Se credea că dacă cineva îti fură leusteanul din grădina, atunci verdețurile ți se usucă pentru că nu mai are cine să le păzească. Frunzele de leuștean puse în apă de baie alungă gândurile negre.

De Înălțarea Domnului sau Ispas, oamenii se bat cu Frunze de leuștean ca să fie feriți de boli și de nenorociri. Asemenea și animalele sunt bătute cu leuștean, in special vitele, să se îngrase sa fie sănătoase și păzite de cele rele.

Este o plantă mediteraneană, descoperită și folosită pentru prima dată ca aliment pe actualul teritoriul Italiei. Principiile active pe care le conține au o puternică acțiune terapeutică asupra aparatului respirator, aparatului renal, sistemului endocrin și celui imunitar.

Este un excelent remediu pentru prevenirea bolilor, atunci când este consumat sistematic ca aliment, putând deveni, la nevoie și atunci când este dozat corespunzător, și un remediu eficient pentru o multitudine de boli cum ar fi indigestia, litiaza renală, anorexia, dispepsia, colicile intestinale. Uleiul obținut din leuștean scade tensiunea și stimulează diureza.

Ceaiul preparat din semințe de leuștean liniștește rapid durerile de stomac. Putem spune, pe bună dreptate, că leușteanul este o planta condimentară dar și cu proprietăți terapeutice.

Rădăcina leușteanului este pivotantă și de foarte mari dimensiuni, putând atinge lungimi de peste 1 metru. Tulpina este groasă, tubulară, înaltă de 2-3 metri.

Frunzele sunt compuse, dublu sectate, cu marginea foliolelor dințată. În plină vară, leușteanul înflorește, dând naștere unor flori compuse în forma unor umbrele, de culoare galbenă, din care se vor forma semințele.

Deși provine din regiunile mai calde, leușteanul s-a adaptat de minune în România. Nu este deloc o plantă pretențioasă, rezistă atât la căldură excesivă, cât și la îngheț. Este o plantă perenă, iar atunci când este cultivată în grădină, trăiește în medie 7-10 ani. Leușteanul crește pe soluri grele și reci, spre deosebire de rudele sale care le preferă pe cele nisipoase și calde.

Frunzele de leuștean se pot recolta după nevoie, pe timpul verii, iar toamna se formează mănunchiuri care se usucă și se pot păstra astfel tot timpul iernii, în saci de pânză sau în borcane. O metodă alternativă de păstrare o reprezintă presarea puternică a frunzelor verzi în borcane, peste care se adaugă multă sare de bucătărie.

În bucătăria tradițională românească, leușteanul este folosit la murături,borșuri,ciorbe de vită și de pui, mai ales în cele care conțin cartofi, varză, fasole, mazăre și linte, sosuri și aproape nu există gospodărie în mediul rural unde să nu fie cultivat în grădină pentru calitățile sale culinare dar și digestive.

Este printre puținele condimente considerate ca înlocuitor ai sării, din punct de vedere al gustului. În bucătăria germană acesta poate fi folosit pentru condimentarea fripturii de porc și de vită sau în mâncăruri de cartofi. Frunzele sunt folosite frecvent pentru a da aroma preparatelor cu carne, a legumelor fripte, a fructelor de mare, a peștelui. Frunzele proaspete pot fi adăugate la salate.

Pentru ca frunzele să nu își piardă aroma, ele se presează în stare proaspătă peste preparatele culinare. Frunzele și florile pot deservii la ornarea diferitelor mâncăruri și chiar a torturilor. Frunzele de leuștean se mai folosesc pentru aromatizarea pâinii, al untului, al biscuiților.

Datorită aromei aproape identice cu cea a țelinei, frunzele de leuștean se pot folosii la prepararea popularei băuturi Bloody Mary. În Marea Britanie se prepără o băutură numită Lovage Cordinal (un mix între lichiorul de leuștean cu brandy). Tulpinile și semințele se pot folosii la asezonarea murăturilor. Semințele de leuștean au întrebuințări asemănătoare cu semințele de fenicul.

Leușteanul este una dintre cele mai vechi specii cunoscute și cultivate de secole ca și plantă aromatic,este foarte aromat,cu miros pătrunzător, oarecum asemănător cu țelina, da mult mai puternic, cu o ușoară nuanță de frunze de schinduf.Gustul este caracteristic, plăcut, amărui. Poate fi adăugat la supe și tocană.

Semințele și uleiul de semințe sunt folosite ca aromatizarea produselor de cofetărie și lichioruri, iar uleiul volatil extras din rădăcina se folosește în parfumuri, săpunuri și creme și ca aromă pentru produsele din tutun.

Odată a avut o reputație de poțiune de dragoste, probabil din cauza denaturării numelui său istoric din latină, însemnând "din ligurie", regiunea din Italia unde a crescut. În industria cosmetică, se folosesc uleiurile eterice de leuștean pentru prepararea cremelor și parfumurilor.

6.3 Caracteristici tehnologice ,recoltarea și păstrarea leușteanului

Culturile de leuștean se pot înființa prin semănat direct, plantare de răsaduri sau prin despărțirea tufelor viguroase.Pregătirea terenului se face din toamnă prin administrarea de gunoi de grajd (30-40 t/ha), încorporat prin arătură adâncă, discuit și pregatirea patului germinativ.

Semănatul direct se face în toamnă, imediat după recoltarea semințelor sau primăvara (15-20 martie în zonele de câmpie și 1-20 aprilie în zonele colinare), în rânduri la distanța de 40-50 cm. Pentru o răsărire uniformă se recomandă lucrarea de tăvălugire a semănăturii. După ce plantele răsar, se execute lucrarea de rărire.

Cultura prin despărtirea tufelor se înfiinteaza în aceeași perioadă și aceeași distantă ca si la semanat direct. Tufele viguroase se despart in 3-4, care se utilizează apoi la înfiintarea noii plantații. În vederea plantării, se fasonează prin scurtatea tulpinilor la 6-8 cm si a rădăcinilor adventive la 3-4 cm si se mocirlește.

În cazul suprafețelor mari, plantarea se face pe rigole deschise, mecanizat.După plantare se efectuează udarea, pentru asigurarea prinderii plantelor. Culturile astfel înființate sunt mult mai uniforme și pornesc în vegetație mai timpuriu, comparativ cu cele înfiintate prin semănat direct.

Lucrările de întreținere cucprind completarea golurilor sau răritul, efectuarea a 2-3 prașile, irigarea în perioadele secetoase, combaterea bolilor și dăunătorilor. Fertilizarea se face în fiecare an, toamna târziu, cu 15-20 t/ha gunoi de grajd bine fermentat și primavăra, înainte de pornirea în vegetație, cu circa 200 kg/ha azotat de amoniu. Din anul al doilea, tulpinile florifere se îndepărtează pentru a favorizează creșterea viguroasă a plantelor.

Se recoltează frunzele din anul întâi, partea aeriană, fructele și rădăcinile din anul al doilea de cultură. Frunzele se vor recolta când planta atinge înălțimea de 20cm.Leușteanul are pretenții destul de reduse față de factorii de vegetație. Crește bine pe orice sol, chiar și pe cele grele și reci.

Rezistă la temperaturi scăzute peste iarnă, chiar în condiții în care solul este descoperit. Față de lumină se manifestă ca o specie puțin pretențioasă, suportînd și semiumbra. Pentru a vegeta bine leușteanul are nevoie de un sol umed în permanență, cel puțin în primul an.

Se înmulțește primăvara, prin însămânțare directă sau cu răsad, atât în grădină, cât și în ghivece. După ce plantulele cresc destul de viguroase, trebuie rărite, ca să aibă spațiu de dezvoltare. Leușteanul este rezistent la dăunători, iar recoltarea regulată va preveni îngălbenirea frunzelor.

Frunzele se valorifică imediat, în legături, pentru consumul proaspăt sau în vrac, dacă sunt destinate deshidratării prin procedee industriale.

Frunzele de leuștean se consuma proaspete sau uscate. Uscate, însă, diminuează mult în aromă. Odată culese frunzele pot rezista timp de 2-3 zile la temperatura camerei și aproximativ o săptămâna în frigider. Mănunchiurile din frunze uscate se păstrează ferite de umezeală și lumină ,timp de 6-10 zile, în spații ferrite de lumina soarelui, la temperatura de 3-5°C si la 90-95% umiditate atmosferică.

O metodă alternativă de păstrare o reprezintă presarea puternică a frunzelor verzi în borcane, peste care se adaugă multă sare de bucătărie. De asemenea, frunzele tocate se pot congela sau usca aceastea păstrându-și cel mai bine proprietățile.

CAPITOLUL 7. ROZMARINUL(Rosmarinus officinalis)

(Sursa foto: http://google.ro)

Denumiri populare: rujmalin, marin, rusmalin, mirtân, martin, planta nunții, planta fecioarei.

7.1 Importanța și originea rozmarinului

Rozmarinul (Rosmarinus officinalis) este o specie de plante lemnoase, perene, aparținând familiei Laminaceae, cu frunze totdeauna verzi, în formă de ace și cu flori albastre, albe sau roșii.Se întrebuințează în medicină și în industria parfumurilor.

Este originar din regiunile mediteraneene și din Uruguay. Există specii de rozmarin care cresc pe verticală, atingând 1,5 metri înălțime și specii târâtoare. Lungimea frunzelor este de 2-4 cm, iar lățimea de 2-5 mm, având culoarea verde în partea superioară și culoarea albă în partea inferioară, cu perișori scurți, deși și lânoși. Florile au culori variabile: alb, roz, roșu închis sau albastru.

Stufoasă și foarte ramificată, cu numeroase frunze mici și înguste, în formă de ace, foarte aromate și mereu verzi, este folosită, deseori, și ca plantă ornamentală, pe care o putem cultiva în gradină dar și în ghiveci; astfel o avem întotdeauna la îndemână.

Rozmarinul face parte din familia Lamiaceae și este o plantă perenă, care provine din zona mediteraneană. Originea cuvântului rozmarin provine de la latinescul "rosmarinus" care înseamna roua mării, cu trimitere directă la faptul că inițial planta creștea, pe malul mării.

7.2 Istoria rozmarinului

Există o mulțime de legende care circulă despre rozmarin. Una dintre ele spune ca daca puneti o creanga de rozmarin sub perna noaptea, nu veti avea cosmaruri. De asemenea, planta ar păstra toate jurămintele făcute între îndrăgostiți pentru ca niciunul dintre aceștia să nu uite ce promisiuni și-au făcut. Rozmarinul simbolizează atracția fizică, tinerețea și dragostea.
Rozmarinul a fost apreciat încă din timpuri străvechi, proprietățile sale benefice fiind binecunoscute egiptenilor și grecilor care ardeau rămurele pe altarele zeilor, considerându-l o plantă sacră, dar și romanilor care, în scopuri medicinale, îl foloseau pentru a calma durerile de dinți, sau entorse și torticolis.

În spitalele europene, îndeosebi în Franța, crenguțele de rozmarin erau arse pentru purificarea aerului, procedeu care s-a păstrat până în secolul XX, fiind abandonat tocmai în momentul în care știința modernă a demonstrat proprietățile antiseptice deosebit de eficiente ale uleiului de rozmarin.
De-a lungul istoriei sale, rozmarinul a fost simbol al nunților, al nemuririi, al uniunii dintre o femeie și un barbat si simbol al iubirii vesnice. Miresele purtau coroniță de rozmarin, existând si o expresie in acest sens: "Cununa de mireasa din rozmarin să-ți fie, căci iți va tine dragostea veșnic vie."

Rozmarinul este cunoscut cel mai mult ca plantă aromatică și condimentară. Mâncarea preparată cu rozmarin are o savoare deosebita și se folosește mai ales la prepararea fripturii ( miel, porc sau pasăre), dar și la alte preparate. Utilizarea acestuia face mâncarea nu doar mai gustoasă, dar și mai digerabilă. Este important să nu se depășească doza, deoarece aroma sa penetrantă tinde să fie mai puternică.

Ca medicament, rozmarinul are numeroase efecte terapeutice. Ceaiul de rozmarin este un bun diuretic, stimulează digestia și întărește sistemul nervos, activează circulația sângelui. Tinctura de rozmarin, ideală pentru uz extren este un bun cicatrizant, dar și antiseptic  pentru răni, grăbind vindecarea.

În cosmetică, rozmarinul este utilizat sub forma de ulei ți parfum, iar efectul sau este de imbunatatirea concentrarii si activarea simturilor.

Proprietățile sale benefice se datorează mai ales principiilor active pe care le conține uleiul esențial, care îi determină de altfel și aroma intens caracteristică a acestei plante. Printre acestea se numără camforul, pinenul, borneolul, cineolul etc.

În plus față de aceste substanțe, frunzele de rozmarin conțin saponine, flavonoide, taninuri, acizi fenolici, cu proprietăți antioxidante și antimutagene. Multe studii au arătat, de fapt, că ingredientele active din rozmarin au capacitatea de a inhiba anionul superoxid, un radical liber foarte toxic și reactiv, responsabil de oxidarea celulară. Rozmarinul conține nutrienți importanți precum fibrele, calciul, fierul, manganul, vitamine.

Utilizat sub diverse forme (infuzie, decoct, pulbere, macerat, tinctură, ulei esențial) rozmarinul este un remediu natural la care putem apela cu încredere.

Rozmarinul exercită asupra organismului o acțiune revigorantă și de stimulare, fiind un excelent tonic general. Acționează eficient în stări de astenie, în stări de oboseală fizică și mentală, stimulează memoria și capacitatea de concentrare, și are un efect benefic în caz de migrene, dureri de cap, insomnie, stări de nervozitate sau depresie. Datorită conținutului ridicat în flavonoide, activează circulația cerebrală și periferică, fiind util, de asemenea, în caz de palpitații și extrasistole.

Având remarcabile proprietăți digestive, aromatice și carminative este indicat în balonări, reflux gastroesofagian, atonii gastrice, în stimularea apetitului, calmarea spasmelor musculaturii netede – efect antispastic atribuit în special borneolului.

De menționat este acțiunea benefică asupra ficatului, organul cel mai afectat din cauza stresului; îl protejează deoarece stimulează funcția hepatică și excreția de bilă, fiind coleretic și colagog, dar și un excelent detoxifiant; deseori intră și în componența ceaiurilor de detoxifiere, alături de păpădie și brusture.

Rozmarinul este și un bun antiinflamator, util în tratamentul afecțiunilor reumatice și musculare, pentru nevralgie sau sciatică.

În aromaterapie, datorită prezenței uleiului esențial, care îi conferă un puternic efect antibacterian și antiseptic, este folosit ca plantă balsamică utilă pentru tuse, răceli și febră.

La nivelul tractului urinar acțiunea sa este de stimulare a diurezei, iar pentru acțiunea lui vermifugă mai este utilizat în tratamentul nematodelor (ascarizilor), un tip de paraziți intestinali.

Industria produselor cosmetice beneficiază de aroma delicată a rozmarinului. Extractele aromatice obținute sunt utilizate la prepararea de creme, șampoane, parfumuri și alte produse pentru îngrijirea personală și cosmetice.

Rozmarinul se găsește în compoziția loțiunilor și a altor produse pentru îngrijirea și frumusețea pielii, în special pentru tratamentul pielii impure.

Dacă dorim să preparăm un tonic folosim 50 de grame frunze și flori de rozmarin, adăugate la 1 litru de apă fiartă. Se lasă la infuzat timp de 10 minute, apoi se strecoară.

Preparatele de rozmarin au o acțiune anti-mătreață specifică, dar utile și în tratamentul părului gras și alopeciei. Pot fi adăugate la clătirea părului, căruia îi conferă un aspect lucios, îl întărește și revitalizează, stimulând regenerarea foliculilor de păr.

Pentru a spori eficacitatea șamponului obișnuit pentru păr, se adaugă un pumn mic de frunze de rosmarin bine spălate la un flacon de șampon neutru; se închide, se lasă câteva săptămâni și se filtrează înainte de utilizare.

Această plantă aromatică este de neînlocuit în bucătărie, în special în dieta mediteraneană. Frunzele, proaspete sau uscate, se adaugă la multe feluri de mâncare. Aromatizează supele și ciorbele de legume. Se adaugă, fin tocat, în legume crude și gătite, preparate pe bază de cartofi și plăcinte, în omletă, de asemenea, este foarte potrivit pentru parfumarea sosurilor. Este condimentul cel mai utilizat la prepararea grătarelor și marinatul cărnii iar aroma sa se îmbină bine cu usturoiul. Optim și la prepararea specialităților de pâine.

Florile de rozmarin, în cantități mici, dau o notă proaspătă, plăcută în salate. O crenguță de rozmarin într-o sticlă de ulei sau oțet creează un excelent condiment aromat. În aromaterapie , parfumul de rozmarin înviorează și stimulează, redă pofta de viață și încrederea în sine, conform terapeuților.

Tabelul

Valoarea nutrițională a rozmarinului la 100g Frunze proaspete

Frunzele de rozmarin conțin anumiți compuși fitochimici despre care se știe că au proprietăți de prevenire a bolilor, în special florile, includ acidul fenolic antioxidant, precum și numeroase uleiuri esențiale volatile, precum cineol, borneol,etc. Acești compuși sunt cunoscuți ca având următoarrele proprietăți: anti-inflamatorii, anti-alergice, anti-fungice și antiseptice.

Verdețurile oferă doar 131 de calorii pe 100 g și nu conțin colesterol. În afară de substanțele nutritive, această plantă conține multe componente valoroase din punct de vedere nutrițional, cum ar fi fibre dietetice.Planta este deosebit de bogată în vitamine, cum ar fi acidul folic, acidul pantotenic, piridoxina, riboflavina.

Planta de rozmarin are mari cantități de vitamina A, 2924 UI pe 100 g. Câteva frunze pe zi contribuie pentru a avea o vedere bună.. Vitamina-A este cunoscută că are proprietăți antioxidante și pentru menținerea sănătoasă a pielii. Consumul de alimente naturale bogate în vitamina A, ajută organismul să fie protejat de cancerul pulmonar si protejează cavitatea bucală.

Frunzele proaspete de rozmarin sunt o sursă bună de vitamine, antioxidanți, vitamina C. Este esențial pentru sinteza colagenului în corpul uman. Colagenul este principala proteină structurală din organism necesară pentru menținerea integrității vaselor de sânge, a pielii, a organelor și a oaselor. Consumul regulat de alimente bogate în vitamina C ajută organismul să se protejeze de scorbut. Dezvoltă rezistenta împotriva agenților infecțioși (îmbunatățește imunitatea) și ajută la elininarea radicalilor liberi pro-inflamatori din organism.

Verdețurile proaspete sau uscate, sunt o sursă bogată de minerale cum ar fi potasiu, calciu, fier, mangan, cupru și magneziu. Potasiul este o componentă importantă a fluidelor celulare și ale corpului, care ajută la controlul ritmului cardiac și a tensiunii arteriale. Corpul uman folosește manganul pentru a produce enzima antioxidantă, superoxid dismutaza.

Planta este o sursă excelentă de fier, conține 6,65 mg / 100 g frunze proaspete). Fierul, fiind o componentă a hemoglobinei din interiorul celulelor roșii din sânge ajută la transportul oxigenului în sânge.

7.3 Caracteristici tehnologice, recoltarea și păstrarea rozmainului

Înmulțirea rozmarinului se face prin semințe care se seamănă primăvara, lunile martie-aprilie, prin butași din lăstari semilemniicați tratați cu stimulatori de înrădăcinare, Radistim sau Atonik, prin marcotare, acoperirea bazei tulpinilor cu pământ și separarea acestora de planta mamă.

Semănarea în câmp se face în lunile septembrie, februarie. Distanta de plantare este de 20-25 cm intre rânduri, 3-4 cm ântre plante.Recoltarea se face în aprilie-octombrie.

Recoltarea se recomandă la începutul înfloririi. Ruperea vârfurilor apicale stimulează dezvoltarea crenguțelor laterale și limitează creșterea tulpinilor lemnoase care nu produc frunze.
Se poate folosii proaspăt sau uscat, păstrându-și aroma caracteristică. Crenguțele se pot atârna într-o încăpere întunecată și bine aerisită. După uscare frunzele se vor desprinde ușor de pe tulpina plantei. Crenguțele se pot păstra proaspete timp de o săptămână scufundate în apă. Verdețurile se pot îngheța sau se pot păstra uscate, în pungi de hârtie sau de pânză unde își vor menține bine aroma.

CAPITOLUL 8. ROINIȚA(Mellissa officinalis L.)

(Sura foto: http://google.ro) (Sura foto: http://google.ro)

8.1 Importanța și originea roiniței

Roinița (Melissa officinalis L.) este o plantă perenă din genul Melissa L., familia Labiatae (Lamiaceae). Roinița este o planta aromatică, condimentară, și are proprietăți curative. Roinița are flori albe-liliachii care răspandesc o mireasmă aseamănătoare cu lămâia. Ca răspândire, în flora spontană, preferă poienile însorite din pădurile de stejar, salcâm sau fag.

Roinița crește în tufe dense care nu depășesc înălțimea de 90–100 cm. Fiind perenă, frunzele se veștejesc și cad spre sfârșitul toamnei și apar din nou de obicei în luna aprilie. Se aseamănă la înfățișare cu urzica (Urtica dioica) deși aceasta din urmă aparține unei familii cu totul diferite.

Frunzele roiniței sunt însă de un verde mai pronunțat, aproape închis la culoare și ele exudă o aromă plăcut mirositoare asemănătoare lămâii atunci când sunt presate între degete.

Roinița este o plantă meliferă și inflorescența ei este vizitată de numeroase insecte; de asemenea din cauza mirosului pronunțat care atrage albinele este folosită de apicultori atunci când capturează un roi ,se freacă pereții stupului, de aici și denumirea plantei de “floarea stupului”.

8.1 Istoria Roiniței

Medici din antichitate o recomandau pentru diverse afectiuni: Dioscoride pentru purificarea sângelui și mușcătura de serpi, Pliniu pentru întărirea vederii, Hildegard van Binger pentru liniștirea spiritului, medicii arabi pentru întărirea inimii.

Pliniu si Dioscorides considerau că persoanele care beau vin în care s-au macerat frunze, împreuna cu frunzele aplicate extern, vindecă mușcăturile veninoase, chiar si cele de scorpion. Paracelsus a numit-o "elixirul vietii". Astăzi, medicii știu că uleiul esențial vindecă rănile, având acțiune antiseptică.

După cum dovedesc și scrierile lui Theophrast sau Varro care au trăit în antichitate, roinița este cea mai bună planta pentru bolile de inimă. La aceeați concluzie au ajuns și cercetatorii contemporani, care au făcut analize unor persoane cu afectiuni cardiace, inainte si după tratamentul cu roiniță.

Îmbunătățirea stării lor a fost evidentă. Această planta are efect ușor sedativ si de ameliorare a stării de spirit, de aceea pot fi folosite pentru a trata problemele de somn, anxietatea, depresiile si traumele emotionale.

Grecii numeau roinița încă de acum 2000 de ani "elixir de viață lungă", datorită acțiunii ei benefice asupra oboselii intelectuale, a insomniei, a nevrozelor sau pentru calmarea tahicardiilor.

Are efecte excelente contra insomniei și a migrenelor. Este un leac natural verificat împotriva asteniei. Preparatele din roiniță ajută în reglarea activității sistemului nervos. Roinița este recomandat profilactic pentru afecțiuni cum ar fi pareza facială, boala Parkinson (în faze incipiente), Alzheimer.

În perioada de tranzitie de la frig la cald, planta va scapa de secrețiile nazale sau de gripe. Extern, frunzele calmează înțepăturile insectelor. Pliniu si Dioscorides considerau că persoanele care beau vin în care s-au macerat frunze, împreună cu frunzele aplicate extern, vindecă mușcăturile veninoase, chiar și cele de scorpion.

Roinița cu o aromî dulce, asemănătoare celei de lamâie e folosită în ceaiurile aromate de plante, în vinuri sau lichioruri, dar și în unele formule de apă de colonie, cum ar Carmelite. Apa carmelițelor, în care roinița este un ingredient principal, era baută zilnic de către împăratul Charles al V-lea.

Frunzele, conțin circa 11% substanțe minerale. A fost regăsit și prezența uleiului volatil (0,10-0,15%), care este compus din aldehide terpenice, ca citralul, sub formele stereoizomerice cis și trans (cunoscut precum citral a și b), din geraniol și nerol.

Uleiul volatil mai conține citronelal, care îi conferă aromă plăcută, alcooli terpenici ca linalool, citronelol.

Pe lângă uleiul volatil, în frunze mai sunt prezenți acizii cafeic, clorogenic, protocatechic, rosmarinic (labiatenic) , precum și enzime, o substanță amară cristalizată, dar neindentificată, taninuri cu acțiune antivirală, circa 12% mucilagii, flavonoide, ca ramnazina și 7-glucozida luteolinei.Marea cantitate de triterpene o formează acizii oleanolic și ursolic.

Roinița, folosită cu succes și în bucătărie    Datorită parfumului lor plăcut de lămâie, frunzele proaspete sunt folosite în salate, supe, omlete, mâncăruri de carne și pește.

Se dovedește eficiența, de asemenea, în disfuncții gastrointestinale – flatulența, crampe și greața, mai ales când acestea sunt agravate de stres și tensiune. În tratarea colitei, roinița este unul dintre cele mai puternice remedii vegetale, inhibând dezvoltarea excesivă a bacteriilor de fermentație în colon, eliminând spasmele, diminuând inflamația.

Roinița are si acțiune antivirală. Cercetătorii germani au dovedit că persoanele cărora le-a apărut herpes pe buze s-au vindecat mai repede folosind o crema pe baza de roinita, comparativ cu persoanele care au primit un tratamente alopate.

Recente cercetări au confirmat faptul ca roinița are si un efect antioxidant, ceea ce înseamnă că menține tinerețea celulelor organismului prin anularea proceselor de formare a radicalilor liberi în moleculele din sânge, responsabile de îmbătrânirea țesuturilor.

Roinița se folosește, de asemenea pentru uz extern, mai ales sub formă de frecții cu ulei de roiniță, în caz de dureri reumatice și nevralgii, inclusiv dureri de cap.   “Este utilă sub formă de cataplasmă în caz de herpex simplex, ușurându-le atacul și reducând posibilitatea de recidivă, iar frunzele strivite pot fi de folos dacă te înțeapă insectele; dacă adaugi infuzia de frunze în apă de baie, obții o baie relaxantă care poate degresa și tenul. Interesant este că esența pură de roiniță este considerată stupefiant, iar în cantitate mică provoacă toropeală și încetinirea bătăilor inimii”.

Ceaiul de roiniță este indicat în tratarea răcelii, febrei, insomniile, migrenele, afecțiunile stomacului, combate balonările, durerile de cap, agitatia, durerile de dinti si urechi, tusea, răgușeala sau afecțiuni ale căilor respiratorii (bronșita, astmul), colicile gastrointestinale, dischinezia biliară, amețelile, reumatismul, anxietatea, hipertensiunea, palpitațiile, tahicardie, tulburări de ritm cardiac.
Melisa are si o actiune asupra aparatului reproducator al femeii: emenagog, calmant, relaxant, antispastic, de ajutor în menstruatiile dureroase, neregulate, în tratamentul sterilității la femei. Se poate folosi si de către femeile însărcinate, pentru a calma ametelile, durerile de cap, greturile. Infuzia, adaugata in baie, determina declansarea menstruatiei.(ceaiul de melisa, perna cu roiniță, băi cu roiniță, tincturi, distilate).

8.3 Caracteristici tehnologice, recoltarea și păstrarea roiniței

În funcție de modul de întreținere, rezistă pe același loc 3-8 ani, ea poate fi cultivată în afara asolamentului, alegându-se pentru aceasta cele mai curate terenuri. Ca plante premergătoare, foarte potrivite pentru cultura roiniței sunt borceagurile pentru masă verde și fân, leguminoasele timpurii pentru boabe și cereale.

Pentru reușita culturii planta premergătoare trebuie să lase solul bine structurat și aprovizionat cu substanțe nutritive și în mod deosebit curat de buruieni. Solele infestate cu buruieni perene sunt total necorespunzătoare pentru roiniță.
Roinița reacționează foarte puternic la acțiunea gunoiului de grajd, care se poate administra în doze de 20-25 tone/hectar, dar cu condiția ca acesta să fie fermentat și lipsit de semințe de buruieni.

Gunoiul de grajd se poate înlocui, prin utilizarea îngrășămintelor minerale în următoarele doze: azot 50-60 kilograme/hectar substanță activă, fosfor 40-50 kilograme/hectar substanță activă și potasiu 45-50 kilograme/hectar substanță activă.

Cu excepția azotului, care se administrează primăvara, toate celelalte îngrășăminte se vor administra toamna: gunoiul de grajd sub arătura de bază, iar fosforul și potasiul se vor încorpora o dată cu ultima discuire.

Potasiul se va aplica în cantități mici, pentru menținerea echilibrului substanțelor nutritive și numai pe solurile sărace în acest element. Fertilizăile cu dozele de îngrășăminte minerale menționate se repetă în fiecare an.
Pregătirea solului se realizează în funcție de planta premergătoare și de gradul de aprovizionare a solului cu apă. Astfel, după premergătoare timpurii, în condiții de umiditate suficientă se execută direct arătura adâncă la 28-30 cm.

Se va utiliza plugul în agregat cu grapa stelată. Dacă solul este uscat și nu se poate executa arătura, imediat după eliberarea terenului, acesta se va discui, pentru distrugerea buruienilor, iar arătura se va executa după prima ploaie.

Urmează lucrarea de arăturră adâncă după care se realizează însămânțarea pe terenul bine discuit și nivelat se va pregăti pentru semănat cu ajutorul combinatorului. Ultima lucrare înaintea semănatului va fi tăvălugitul executat cu tăvălugul inelar. În cazul înmulțirii prin răsad, ogorul bine nivelat se discuiește și se va lăsa cât mai afânat.
Roinița se poate înmulți prin sămânță, semănată direct în câmp, prin răsad și prin despărțirea tufelor bătrâne sau prin înrădăcinarea butașilor verzi. Semănatul direct în câmp este metoda cea mai ieftină de înmulțire, dar se poate aplica numai pe terenuri foarte curate și în zone cu primăveri umede.

Reușita culturilor semănate direct este condiționată de modul de pregătire, de uniformitatea patului germinativ și de prezența umidității în stratul superficial al solului. Este obligatoriu tăvălugitul terenului atât înainte, cât și după semănat. Înmulțirea prin răsad este o metodă  costisitoare, dar mult mai sigură.

Producerea răsadului se realizează în straturi reci, pregătite asemănator celor din legumicultură. Înmulțirea prin desfacerea tufelor îmbătrânite se realizează prin desființarea plantațiilor vechi, constituind o metodă ieftină, cu ajutorul căreia se pot obține rezultate foarte bune. Tufele bătrâne se scot cu ajutorul casmalelor sau cu plugul fără cormană.

Tufele scoase de despart prin segmentare, se replantează în gropi făcute manual sau în rigole deschise cu ajutorul rarițelor montate pe cultivator. Înmulțirea prin înrădăcinarea butașilor verzi se practică numai în lucrările de ameliorare pentru multiplicarea rapidă a unor forme foarte valoroase.
Semănatul direct în câmp se poate executa cel mai bine toamna devreme (septembrie), pentru ca plantele răsărite să formeze rozeta, sau „sub iarnă“ (noiembrie), pentru ca semințele să răsară primăvara.

Semănatul din primăvară este riscant și este posibil numai în zonele cu umiditate suficientă. Epoca de semănat pentru producerea răsadului este primăvara devreme. Transplantarea răsadului sau a porțiunilor obținute prin despărțirea tufelor se execută toamna (octombrie) sau primăvara, imediat ce se poate intra în câmp (sfârșitul lunii martie, începutul lunii aprilie).
Distanța de semănat între rânduri, la semănatul direct în câmp, este de 50-62,5 cm, iar adâncimea de semănat de 0,5-1 cm. În straturi, distanța dintre rânduri va fi de 15-20 cm, iar adâncimea de semănat de 0,5 cm.

Plantatul răsadului la loc definitiv se execută manual, cu plantatorul, pe teren marcat sau cu ajutorul mașinii de plantat răsaduri MPR 4 (6). Distanța de plantare este de 50-60 cm între rânduri și 20-25 cm între plante, punându-se în fiecare cuib câte 2-3 fire de răsad. Terenul destinat realizării unei noi plantații cu material obținut prin despărțirea tufelor se va marca în prealabil la distanță de 60 cm între rânduri și 30 cm între plante.
La semănatul direct se utilizează 8-10 kg/ha sămânță, urmărindu-se realizarea unei densități de 20-30 plante/mp. Se recomandă a se utiliza ca plantă indicatoare circa 0,2 kg/ha de sămânță de salată.

Pentru realizarea răsadului necesar plantării unui hectar se va utiliza 0,5 kilograme de sămânță pentru 100 de metri pătrați de straturi. Pentru un hectar sunt necesare 150.000-200.000 de fire răsad.
Lucrările de întreținere – constau în menținerea curată a plantațiilor prin prașile și pliviri repetate. Intervalele dintre rânduri se vor prăși mecanic, iar între plante manual, cu sapa. Mass recomandă combaterea buruienilor și pe cale chimică, utilizând erbicidele indicate de către specialiștii agronomi din zonă.

Erbicidele se vor aplica imediat după semănat sau înaintea transplantării răsadului. Este bine ca toamna, după ultima recoltare, să se execute, cu ajutorul rariței, o lucrare de mușuroire a plantelor.
Atât bolile, cât și dăunătorii roiniței sunt practic puțin studiați, dată fiind extinderea redusă a acestei specii.

Totuși, culturile de roiniță sunt atacate de rugină (Puccinia menthae Pers.), care apare sub formă de pete ruginii, în special pe frunze, și de pătarea brună a frunzelor (Phleospora melissae Desm.), care produce pagube însemnate prin deprecierea calității frunzelor și prin defolierea prematură a tulpinilor.

În timpul perioadei de vegetație, cu excepția primului an, la plantațiile realizate prin sămânță se obțin două recolte. Epoca optimă de recoltare este la sfârșitul butonizării și apariția primelor flori deschise.

Prima recoltă se obține, de regulă, în luna iunie, iar a doua în octombrie. Întotdeauna se va recolta pe timp însorit, călduros și fără vânt, după ce s-a ridicat roua. Masa vegetativă recoltată se va transporta imediat sub șoproane pentru defoliere, în cazul obținerii de frunze, sau se va supune uscat.
Recoltarea se execută manual, cu secera, și numai culturile foarte curate de buruieni se pot recolta cu orice tip de cositoare. Defolierea plantelor pentru producția de frunze se va realiza numai pe plante proaspăt recoltate,deoarece cele ofilite se defoliază foarte greu.
Prelucrarea materiei prime ,uscare și păstrare, frunzele sau întreaga masă vegetativă se pot usca atât pe cale naturală, utilizându-se în acest scop toate spațiile libere, care se vor pregăti pentru această operațiune, cât și pe cale artificială, în uscătoare cu aer cald, la temperatura de maximum 35 de grade Celsius. Se va acorda o atenție deosebită manipulării și uscării materiei prime, în caz contrar aceasta se va deprecia ușor.

CAPITOLUL 9. MĂGHIRANUL

(Origanum majorana, sin. Majorana hortensis, Majorana majorana, Origanum majoranoides )

(Sursa foto: http://google.ro ) (Sursa foto: http://google.ro )

9.1 Importanța și originea măghiranului

Conform Wikipedia, măghiranul (Origanum marjorana, sinonime Majorana hortensis, Majorana majorana, Origanum majoranoides Fam. Lamiaceae) este o plantă ierboasă perenă originară din Egipt și Arabia, sensibilă la frig cu arome dulci de pin și citrice. Mai este numit măghiran sau măgheran, sovarf, măghiran dulce. Denumiri în alte limbi: engleză- Sweet marjoram; germane- Goldmarjoram, italiană- Maggiorana, spaniolă- Amaraco. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Maghiran)

Numele botanic, Origanum – ce se traduce prin ”bucuria munților”, este derivat din două cuvinte antice grecești: oros (munte) și ganos (bucurie, pentru că speciile acestea erau deseori întâlnite pe pantele stâncoase ale munților din Pelopones, iar limba greacă a fost una dintre limbile clasice ale civilizației europene.În schimb, denumirea românească de măghiran(măgheran, magheran) similară cu cea din alte limbi europene:

Marjoran (engleză), Marjolaine (franceză), Mejorana (spaniolă), Majoran (germană), Maggiorana (italiană), etc – are origini incerte. Deși termenul este întâlnit în tratate vechi medievale, datând încă din secolul 14, sub forma majorana, etimologii presupun că numele acesta are rădăcini mai vechi, indoeuropene, fiind înrudit cu sanscritul maruva.

Folosit în mod regulat, măghiranul este un plus extraordinar pentru o dietă sănătoasă, deoarece conține foarte mulți antioxidanți, vitamine și alți nutrienți.

Tabelul

Valoarea nutrițională a măghiranului la 100g Frunze proaspete

Pãrțile aeriene ale mãghiranului conțin ulei volatil format din terpinen, pinen, sabinen, carvacrol, precum și acizi grași, triterpene,flavonoizi, vitamina K, dar are în componență și vitamina E, fier, calciu, mangan.

9.2 Istoria măghiranului

Măghiranul este una dintre acele plante care apare des în folclorul românesc, atât în cântece populare, cât și ca motiv pe țesături. Este evident că această iarbă aromatică era prezentă și apreciată în tradiția culinară a locurilor noastre.

În Grecia Antică se credea că parfumul maghiranului se datorează faptului că Afrodita, zeița frumuseții, și-a trecut degetele peste plantă. Fetele care-și puneau sub pernă un fir de maghiran primeau, în vis, vizita Afroditei, care le șoptea numele viitorului soț. Tinerele cupluri primeau în dar, la nuntă, un buchet de maghiran, pentru căsnicie fericită. Dincolo de legendă, grecii utilizau planta contra mușcăturilor de șarpe, ca digestiv și ca leac antiartrită.

Se credea că măghiranul provenea inițial din regiunea mediteraneană și Anatoila (Asia Mică) și a fost folosit din timpuri străvechi. Vechii greci au folosit acestă plantă ca un tratament natural pentru multe boli. Ei credeau că ajutat ăla vindecarea otrăvirilor, convulsiilor și edemelor. Ei au numit acestă plantă “muntele bucuriei” și obișnuiau să le împletitească coronițe din măghiran, cuplurilor tinere pentru ceremoniile lor de nuntă.

De-a lungul istoriei s-a crezut că măghiranul era o plantă afrodisiacă. Această plantă a fost adăugată în alimentația tinerilor pentru a promova iubirea. Femeile purtau aceaste ierburi în pungi și erau așezate în jurul casei pentru că s-a crezut că aroma dulce atrage bărbații. A fost folosit și în "vrăji de dragoste". Dacă o femeie tânără așeza măghiran sub perna ei noaptea, s-a crezut că ar ajuta să-i dezvăluie viitorul soț în timp ce visează.

Măghiranul (Majorana hortensis) reprezintă o plantă condimentară și aromatică cu proprietăți medicinale considerată remediu natural în tratamentul balonărilor, durerilor reumatice, gastritei hipoacide, tulburărilor care intervin la menopauză, insomniilor, durerilor de cap, afecțiunilor renale, stărilor de nervozitate și menstruației însoțită de dureri.

Are multiple utilizări ca și uleiul esențial de măghiran, frunze de măghiran proaspete, uscate sau în sub formă de pudră. Se folosește ca aditiv culinar, este utilizat în mod obișnuit pentru a aromazarea supelor, sosurilor, salatelor și preparatelor din carne. În cosmetică, este utilizat în creme hidratante de piele, loțiuni de corp, geluri de bărbierit și săpunuri de baie. Indiferent dacă este folosit ca ulei esențial, pudră, frunze proaspete sau frunze uscate, măghiramul are multe utilizări cu numeroase beneficii pentru sănătate.

Măghiranul a ajuns în cele din urmă în Anglia, unde a fost folosit în bere și tutun. Acesta a fost folosit ca un ingredient în smochin pentru a adăuga un pic de aromă minty. Măghiranul a fost, de asemenea, frecvent utilizat în bere pentru a oferi un gust mai bogat și pentru a acționa ca un conservant.

Mulți oameni au crezut în superstiția că dacă măghiranul răsare pe mormântul cuiva, acesta era fericit în ceruri.

Măghiranul are gustul similar cu oregano, fiind ușor confundate. Oregano are o aroma mult mai puternica decat măghiranul.

Aceste verdețuri sunt un ingredient frecvent solicitate în rețetele germane și poloneze de cârnați. În bucătăria franceză, aceasta este adesea inclus în amestecul Herbs de Provence.

Măghiranul este un condiment grozav pentru marinarea cărnii, în salate și supe, deoarece adaugă o aromă drăguță și ușoară tolerată chiar și de cei mai sensibili.

9.3 Caracteristici tehnologice,recoltare și păstrarea măghiranului

Specie erbacee anuală la noi în România, bienală în țările din centrul Europei și specie perenă în regiunea mediteraneeană, originară din zonă Mării Mediteraneană, Turcia și Affrica de Nord. Pe teritoriul țării noastre se cultivă pe suprafețe extinse în județele Dolj, Teleorman, Ilfov, Buzău, Neamț, Brăila. Astăzi se găsește crescând spontan în regiunea mediteraneană sau este cultivată în grădini din întreaga lume.

Măghiranul, cultivat ca plantă anuală în special în zonele cu climat temperat, crește până la maxim 60 de cm, cu tulpina în patru muchii, formând tufe ramificate, încărcate de numeroase frunze micuțe, cu formă ovală (oblong-ovate), cu pețiol, nu mai mari de 1,5 cm. Acestea sunt acoperite cu perișori fini, ceea ce le conferă un aspect catifelat. La vârful ramurilor, măghiranul dezvoltă buchețele de flori roz, albe sau liliachii, cu bractee violet. Semințele de măghiran sunt maronii, ovale, de foarte mici dimensiuni.

Suportă temperaturi de sub 10ﹾC, dar temperatura optimă pentru măghiran este între 20-26ﹾC, temperatura maximă tolerată fiind de 30 ﹾC.

Are o toleranță moderată la secetă, necesită udarre în perioada de creștere și se recomandă udarea pe suprafețe de cultură extinse. Preferă soluri reavene și bine drenate ce conferă condiții optime de creștere și dezvoltare. Preferă un pH de5-5,7 dar rezistă până la un pH de 4,9-8,7.

În perioada de formare a plantei, necesită o cantitate mare de nutrienți, azot, fosfor și potasiu iar la maturarea semințelor și înflorire are nevoie de azot și fosfor.Semămatul se va face primăvara, aprilie iar germinarea semințelor are lor în 15-20 zile. Înființarea culturii se poate face prin semănat direct sau prin plantare de răsaduri.

Recoltarea se face prin tăiere când planta este la începutul înfloritului,de preferat dimineața,pe timp senin, când uleiurile volatile au atins niveluri ridicate. Măghiranul se poate păstra fie uscat, dar în timp își pierde aroma,congelat sau în oțet.

(Sursa foto: http://google.ro )

CAPITOLUL 10. MĂRARUL (Anethum graveolens)

(Sursa foto: http://google.ro ) (Sursa foto: http://google.ro )

10.1 Importanța și originea mărarului

Conform Wikipedia, mărarul (Anethum graveolens) este o plantă anuală, cu viață scurtă, nativă sud-vestului și centrului Asiei. Este singura specie a genului Anethum, deși clasificată de unii botaniști în relație cu genul Peucedanum ca Peucedanum graveolens.

Mărarul este originar din zona mediteraneană și pontică. În epoca bronzului, în Grecia miceniană, planta era deja denumită „maratu-o”.În Egiptul Antic era utilizat în scopuri culinare și medicinale. Este una dintre plantele de la care se pot consuma: frunzele, semintele și tulpina. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mărar)

Mărarul este recomandat în dietele pentru slăbit, deoarece are calitatea de tonifia abdomenul. Proprietătile sale diuretice împiedică reținerea de lichide de către organism și acționează asupra lipidelor. Prin folosirea frecventă în alimentația noastră, mărarul reduce efectele flatulenței și ameliorează problemele digestive, prevenind diareea, îmbunătățind activitatea sistemului intestinal.

Este folosit pentru “a da savoare” mâncării (fie prin frunzele mărunțite, oțetul de mărar, preparat din semințe), mărarul aduce numeroase beneficii pentru organism.

Uleiul volatil extras din mărar acționează ca efect calmant asupra organismului agitat, relaxând mușchii, diminuând durerile de cap, îmbunatățind somnul și alungând insomniile.

Frunzele de mărar pot fi consumate pentru a preveni sau pentru a trata infecțiile cauzate de bacterii, paraziți. Mărarul este un puternic agent antialergenic, cu diverse aplicații împotriva sughițului sau a altor simptome alergice.

Semințele de mărar au cea mai mare concentrație de calciu dint tot regnul vegetal. O linguriță cu seminte conține mai mult calciu decat o cană cu lapte. Calciul este necesar în special pentru dezvoltarea optimă a oaselor și pentru prevenirea osteoporozei.

Mărarul conține mulți compuși chimici care au proprietăți antioxidanțe, previn apariția bolilor și promovarează un stil de viață sănătos.Această planta nu conține colesterol și are foarte puține calorii. Cu toate acestea, conține mulți antioxidanți, vitamine cum ar fi niacina, piridoxina etc. și fibrele dietetice, care ajută la controlul nivelului de colesterol din sânge.

Frunzele de mărar și semințele au în compoziție multe uleiuri volatile esențiale, cum ar fi dillapiolul, , eugenolul, limonenul, terpinenul și miristicina.

Uleiul esențial, Eugenolul în marar a fost folosit în tratamente terapeutice ca anestezic local și antiseptic. De asemenea, s-a constatat că eugenolul reduce nivelul zahărului din sânge la persoanele cu diabet zaharat.

Conține ulei volatil (variază între 2,5-4%, în frunze și în ramificații tinere și 3-6% în semințe) calciu, potasiu, , fier, sulf, magneziu si sodiu, vitaminele A, B si C. Uleiul volatil de marar conține între 40-60% carvona (un puternic antioxidant specific mărarului, dafinului si chimenului), substanță cu un puternic efect anti-cancerigen.

Uleiul de mărar, extras din semințe de mărar are efect anti-spasmodic, carminativ, digestiv, dezinfectant, galactagog (ajută la secreția de lapte matern) și are proprietăți sedative.

Este, de asemenea, bogat în multe vitamine vitale, inclusiv acidul folic, riboflavina, niacinul, vitamina A, β-carotenul, vitamina C, care este esențială pentru un metabolism optim al organismului uman.

Vitamina A și β-carotenul sunt antioxidanți naturali de tip flavonoid. 100 g de verdețuri de mărar asigură 7718 UI sau 257% din nivelurile recomandate zilnic pentru această vitamină. Vitamina A este, de asemenea, necesară pentru menținerea mucoasei și a pielii sănătoase și este esențială pentru o vedere bună.

Consumul de alimente naturale bogate în flavonoide protejează organismul uman de cancer pulmonar și protejează cavitatea bucală.

Fructele proaspete de mărar sunt o sursă excelentă de vitamine antioxidante, vitamina C. 100 g conține aproximativ 85 mg sau 140% vitamina C. Vitamina C ajută organismul uman să dezvolte rezistență împotriva agenților infecțioși și să elimine radicalii nocivi, pro-inflamatorii.

Verdețurile sunt o sursă bună de minerale cum ar fi cuprul, potasiul, calciul, manganul, fierul și magneziul.

Cuprul, manganul și zincul sunt cofactori pentru multe enzime vitale.Zincul ajută multe enzime care reglează creșterea și dezvoltarea, digestia și sinteza acidului nucleic. Potasiul este o componentă importantă a fluidelor celulare și a organismului, care ajută la controlul ritmului cardiac și a tensiunii arteriale.

Tabelul

Valoarea nutrițională a mărarului la 100g Frunze proaspete

Corpul uman folosește manganul ca un co-factor pentru enzima antioxidantă, superoxid dismutaza. Este dovedit că 100 g de verdeață de mărar asigură doar 43 de calorii, dar profilul fitonutrienților nu este mai mic decât orice altă sursă de hrana cu conținut ridicat de calorii,echivalent cu cel al nucilor, cerealelor, a cărnii.

Verdețurile au o textură moale cu aromă bogată, plăcută de anason și un gust dulce. Semințele de mărar, sunt utilizate ca și condiment, sunt similare la gust și la aspect cu semințele de chimen.

Semințele au o culoare maro deschisă, o formă de formă ovală, cu crestături verticale și aromă, dulce și gust de citrice, dar și ușor amar.

10.2 Istoria Mărarului

Descoperiri arheologice foarte recente, facute langă un lac din Elveția, au arătat că această plantă era cunoscută și folosită în Europa cel puțin cu 7000 de ani înainte, fiind cultivată la o distanța de sute de kilometri de țărmul Mediteranei, unde creștea spontan. Interesant este faptul că mărarul a "migrat" foarte de timpuriu din sudul Europei catre Asia indepartata. Mărarul a fost intens folosit si in medicina tibetană (Unani), și în cea indiană (Ayurveda), unde era administrat ca tonic digestiv, anțiinfectios și antiinflamator. În Antichitate, romanii prețuiau în mod special mărarul, care era un remediu de prim ajutor contra tulburărilor digestive și a durerilor de cap ce apăreau după petrecerile prea îmbelsugate. În medicina populară românească, sucul proaspăt sau decoctul obținut din tulpinile de mărar se dădea contra bolilor de inimă și contra tusei, dar și pentru diverse "boli femeiești" ori pentru "boli de pântece" (http://www.formula-as.ro/2009/884/medicina-naturii-44/frunzele-de-marar-11542 )

Cea mai veche utilizare cunoscută al speciei Anethum graveolens a fost în Egiptul antic ( Ramurile de mărar au fost găsite în mormântul Faraonului Amenhotep al II-lea) și, ca rezultat al acestei lungi istorii, originea sa rămâne incertă, deși este probabil originară din Eurasia de Sud. A fost prezentă în Europa încă din epoca romană și se presupune că călugării au adus mărar în restul Europei. A. graveolens crește acum spontan atât în zonele temperate, cât și în zonele fierbinți ale lumii, unde este considerată o specie anuală, se cultivă mai ales în țări ca Brazilia, Austria, Finlanda, Lituania, America, Canada, Spania, India, Germania, Olanda, Polonia, Anglia, America, Romania.

Cele mai vechi dovezi arheologice amintesc de proveniența sa din așezările de pe malul lacului neolitic din Elveția. Urmele acestei plante au fost găsite în ruinele romane din Marea Britanie. În limba semitică este cunoscută sub numele de Shubit. Talmudul cere ca zeciuielile la evrei să fie plătite cu semințe și verdețuri de mărar. Biblia afirmă că fariseii aveau obiceiul de a plăti mărar drept zeciuială

Pentru greci, prezența mărarului era un indiciu al prosperității. În secolul al VIII-lea, Charlemagne a folosit-o la banchete pentru a ușura sughițurile, iar în Evul Mediu a fost folosită ca o poțiune de dragoste și pentru a păstra vrăjitoarele departe. Se crede că numele de mărar, provine dintr-un cuvânt norvegian sau anglo-saxon "mărar", care înseamnă “a calma” sau “a liniști”, planta având proprietăți carminative.

10.3 Caracteristici tehnologice,recoltare și păstrarea mărarului

A. graveolens reproduce prin semințe mici. Aceste fructe se împart după maturitate, fiecare jumătate conținând o sămânță. Semințele rămân viabile timp de 2-3 ani fără măsuri speciale de păstrare, rata de germinare este de aproximativ 75%. Greutatea la 1000 de semințe este de 4-5 g.

Durata de germinare al semințelor este de 2-4 săptămâni, înflorirea începe aproximativ 2-3 luni după însămânțare, iar semințele coapte sunt recoltate 5-6 luni după însămânțare, dar sunt posibile fluctuații mari în funcție de condițiile climatice, cultivar, substanțele nutritive disponibile și apa.

Înflorirea și fructarea sunt prelungite pe o perioadă lungă de plante. Deoarece florile de mărar sunt puternic proeminente, polenizarea încrucișată și fertilizarea se face ușor. Florile se polenizează și de albine și muște. Cultivarul sub soare plin produce frunze semnificativ mai multe, o suprafață mai mare a frunzei și o producție mai mare de plante decât plantele care primesc doar 30-70% din lumina naturală.

Dezvoltarea mugurilor florali este, de asemenea, mai rapidă, iar concentrația de ulei esențial este de aproape șase ori mai mare decât în ​​cazul plantelor cultivate în condiții de lumină redusă. Conținutul de ulei esențial din planta proaspătă crește treptat, odată cu dezvoltarea și dezvoltarea progresivă, atingând un maxim în stadiul de creștere a fructelor tinere și apoi scăzând până la maturitatea semințelor.

În primul rând, preferă un climat temperat, dar este capabil să fie cultivat în regiuni tropicale, A. graveolens necesită veri calde cu mult soare, deoarece chiar și umbra parțială ar putea afecta substanțial creșterea și producția de semințe. Preferă un sol bogat, bine drenat, înrădăcinat și tolerează o varietate mare de sol, incluzând soluri nisipoase cele argiloase, cu un pH cuprins între 5,3 și 7,8. Media necesară de precipitații necesare dezvoltări mărarului este de 500-1700 mm. Specia este sensibilă la îngheț. Se dezvoltă la temperaturi medii lunare de 16-18 ° C, iar temperatura minimă pentru creștere este de aproximativ 7 ° C.

Frunzele se valorifică imediat, in legături, pentru consumul proaspăt sau în vrac, dacă sunt destinate deshidratării prin procedee industriale. Mărarul se poate consuma proaspăt sau uscat. Uscate, însă își pierd mult în aromă. Odată ce a fost cules, mărarul poate rezistă timp de 2-3 zile la temperatura camerei păstrat în apă și aproximativ o săptămâna în frigider. Mănunchiurile din frunze uscate se păstrează ferite de umezeală și lumină ,timp de 6-10 zile, în spații întunecoase, la temperatura de 3-5°C si la 90-95% umiditate atmosferică.

CAPITOLUL 11. PĂTRUNJELUL (Petroselinum crispum)

(Sursa foto: http://google.ro ) (Sursa foto: http://google.ro )

11.1 Importanța și originea pătrunjelului

Conform Wikipedia, pătrunjelul (Petroselinum crispum) este o plantă erbacee, cu tulpina înaltă, cultivată pentru și pentru frunzele ei aromate, întrebuințate în alimentație și în medicina populară.

Alte denumiri: găgăuț, pătlăgele, pătrunjică sau petersil.(https://ro.wikipedia.org/wiki/Pătrunjel)

Pătrunjelul este o plantă răspândită folosită în scopuri culinare și medicinale, recunoscută ca fiind una dintre alimentele cu cei mai mulți antioxidanți unici și proprietăți de prevenire a bolilor.

Această plantă este originară din regiunea mediteraneeană. Este o plantă bienală aparținând familiei Apiaceae, a genului Petroselinum. Numele său botanic este Petroselinum crispum.

Este o plantă de dimensiuni mici, cu frunzele verde închis, care seamană cu frunzele de coriandru, mai ales în cazul patrunjelului cu frunză plată. Cu toate acestea, frunzele pătrunjelului sunt mai mari în funcție de mărimea plantei și au o aromă mai blândă decât cea de Frunze de coriandru.

Planta este folosită pe scară largă în bucătăria mediteraneană, est-europeană și americană.

Există numeroase varietăți de pătrunjel din întreaga Europa. Pătrunjelul de frunze italian sau plat (Petroselinum crispum neapolitanum) este bine cunoscut în țările mediteraneene și are o aromă mai intensă decât patrunjelul de frunze.

Mitsuba (Cryptotaenia japonica) este o plantă de grădină folosită în Japonia și China ca o alternativă la pătrunjel. Are aroma și aspectul similar cu cea a patrunjelului european plat.

Pătrunjelul este o planta cu valorea calorică scăzută. 100 g frunze proaspete conțin doar 36 de calorii. În plus, frunzele sale nu au colesterol și grăsimi, dar sunt bogate în antioxidanți, vitamine, minerale și fibre dietetice. În ansamblu, verdețurile ajută la controlul colesterolului din sânge și pot oferi protecție organismului împotriva cancerului.Pătrunjelul conține uleiuri volatile esențiale precum miristicin, limonen, eugenol și α-thujene (C10H16).

Uleiul esențial, Eugenol, prezent în această plantă a fost folosit terapeutic în stomatologie ca un anestezic local și agent antiseptic pentru tratarea bolilor cavității bucale. De asemenea, s-a constatat că eugenolul reduce nivelul zahărului din sânge la diabetici. Este bogat în antioxidanți flavonoizi polifenoli, incluzând apiina, apigenina, crisoeriolul și luteolina.

Planta reprezintă o sursă bună de minerale cum ar fi potasiu, calciu, mangan, fier si magneziu. 100 g de verdețuri proaspete oferă 554 mg sau 12% din nivelurile zilnice necesare de potasiu.

Potasiul este componenta principală a fluidelor celulare și al organismului uman, care ajută la controlul ritmului cardiac și a tensiunii arteriale prin combaterea efectelor sodiului din organisn. Fieru este o componentă critică al producerii oxigenului în interiorul celulelor roșii din sânge. Corpul uman folosește manganul ca pentru enzima antioxidantă, superoxid dismutază.

Planta este bogată în multe vitamine antioxidante, inclusiv vitamina A, β-caroten, vitamina C, vitamina E, zeaxantină, luteină și criptoxantină.

Planta este o excelentă sursă de vitamina-K. Zeaxantinul ajută la prevenirea degenerării maculare al vederii la populația vârstnică prin intermediul funcțiilor sale antioxidante și de filtrare a luminii ultraviolete.

Verdețurile proaspete sunt de asemenea bogate în multe vitamine esențiale, cum ar fi acidul pantotenic (vitamina B-5), riboflavina (vitamina B-2), niacinul (vitamina B-3), piridoxina (vitamina B-6). Aceste vitamine joacă un rol vital în metabolismul carbohidraților, grăsimilor și proteinelor, acționând ca și coenzime în interiorul corpului uman.

Pătrunjelul reprezintă, cea mai bogată sursă de vitamina-K; Poate furniza 1640 μg sau 1366% din doza zilnică recomandată. S-a descoperit că vitamina K are rolul potențial în protejarea sistemului osos prin promovarea activității osteoblastice în oase.

Pătrunjelul are un rol determinat important în tratamentul bolnavilor de boala Alzheimer prin efectul de limitare a leziunilor neuronale din creier. Pătrunjelul are doar 36 de calorii / 100 g, dar oferă un aport prompt pentru sănătate.

Tabelul

Valoarea nutrițională a pătrunjelului la 100g Frunze proaspete

11.2 Istoria și utilizarea pătrunjelului

Denumirea "pătrunjel" provine din cuvântul grecesc petroselinon, adică țelina de piatră deoarece se dezvolta inițial în regiuni stâncoase.

Pătrunjelul este originar din regiunea mediteraneană a Europei de Sud și a fost cultivat pentru mai mult de 2000 de ani. Unii istorici, îl cred pe Carol cel Mare, Împăratul Roman, că a făcut această plantă atât de populară, deoarece o cultiva pe toată proprietatea sa.

În mitologie, s-a crezut că pătrunjelul a apărut de la eroul grec, Archimor, precursorul morții. Potrivit legendei, planta a răsărit din sângele vărsat de Archemorus. Acest mit a determinat grecii antici să susțină că patrunjelul era sacru și rău. Războinicii antici hrăneau cu frunze de pătrunjel caii lor pentru a le da putere.

Grecii au îl ofereau câstigătorilor de competiții sau o așezau pe mornintele celor dragi.

Expresia De'eis thai selinon, "a avea nevoie doar de pătrunjel", a fost o expresie eufemistică folosită în trecut, pentru a spune "ai deja un picior în mormânt". De-a lungul timpului, se credea că pătrunjelul are multe utilizări neobișnuite sau magice. De exemplu, s-a crezut odată că această plantă avea origini malefice, iar dacă era cineva îndrăgostit, nu trebuia să taie pătrunjelul, deoarece totodată își va tăia și își va distruge toată dragostea.

Prima varietate de pătrunjelul a fost inițial soiul cu frunze plate, dar când s-au ameliorat soiurile cu frunze crețe, acesta a început să câștige mai multă popularitate, a început să fie folosit mai frecvent.

Pătrunjelul este o plantă care adăugă aromă la preparate din roșii, cartofi copți, mâncăruri de pește, mâncăruri de legume și preparate cu ouă. Această plantă se asociază foarte bine cu castraveți, fasole, carne de vită, pui, lămâie, usturoi, ciuperci, ardei, etc. Rețetele culinare pentru supe, crustacee, carnea de păsare, adesea necesită pătrunjel în rețetă. Pătrunjelul se asociază bine cu alte condimente dar se poate folosii ca și condiment unic.

11.3 Caracteristici tehnologice ,recoltarea și păstrarea pătrunjelului

Înființarea culturii se face prin semănat, este recomandat o fertilizare de bază cu 40 t/ha gunoi de grajd și irigarea culturii.(toamna târziu sau primăvara devreme, imediat după topirea zăpezii).

Pregătirea terenului începe din toamnă prin desființarea culturii premergătoare, discuire cu grapa cu discuri, fertilizare cu îngrășăminte chimice 300 kg./ha superfosfat, 200kg sare potasică și arătură adâncă la 20-30 cm, cu care ocazie se face și încorporarea îngrășămintelor.

Primăvara devreme se execută grăpatul perpendicular pe arătură, fertilizarea cu azotat de amoniu (100-150 kg/ha), mărunțirea și modelarea solului în straturi înălțate. Erbicidarea terenului Cu 6-7 zile înainte de semănat se erbicidează cu STOMP 5 kg/ha.

Se poate face și erbicidarea postemergentă când buruienele au 3-4 frunze în rozetă cu GESAGARD 3-4 kg/ha. Se seamănă primăvara timpuriu când solul este bine aprovizionat cu apă. Distanța între rânduri este de 25-30 cm, iar adâncimea de semănat este de 1-1,5 cm. Pentru 100 mp, este necesară o cantitate de 0,05 kg sămânță.

Semințele de pătrunjel germinează greu, se recomandă ca înainte de semănat să fie umectate timp de 24 ore în apă caldă (30-350 C), reducând timpul de răsărire la jumătate.

Întreținerea culturii se realizează prin combaterea bolilor și dăunătorilor cu chimice precum: ALCUPRAL 50 PU (0,5%) -4-5 kg/ha – pentru alternarioză; – TOPSIN AL 50 PU (0,1%) 1,0 kg/ha – pentru făinare; – DECIS 2,5 EC (0,04%) – păduchele verde al morcovului.

Combaterea biologică presupune măsuri culturale și tratamente cum ar fi: respectarea unui asolament prin revenirea culturii pe aceeași solă după o perioadă de 4 ani; efectuarea arăturii adânci pentru îngroparea resturilor vegetale.

În timpul vegetației pentru fortificarea culturii se pot face tratamente foliare cu macerat de urzică sau tătăneasă începând din faza când plantele au 8-10 frunze adevărate. La apariția muștelor se pot face tratamente cu infuzii de plante puternic mirositoare (pelin, foi de ceapă, usturoi).

Pătrunjelul pentru frunze se recoltează pe tot parcursul anului începând cu luna mai până la sfârșitul perioadei de vegetație. În al doilea an de vegetație se pot recolta frunze pentru consum încă din luna martie, după care, în lunile aprilie – mai, vor apare tijele florifere care vor produce semințe.

Pentru obținerea frunzelor în extrasezon, se pot efectua culturi în sere, solarii și răsadnițe, fie prin semănat direct, folosind sămânță din soiuri specializate, fie prin forțarea rădăcinilor.

Pregătirea spațiului de cultură constă în dezinfecție, verificarea instalațiilor, etanșeizarea, afânarea și mărunțirea solului.

Pătrunjelul proaspăt și uscat poate fi disponibil pe piață pe tot parcursul anului. Încercați să cumpărați pătrunjel proaspăt și nu forma uscată a plantei deoarece este cu mult superioară în aromă și mai bogată în multe vitamine vitale și antioxidanți.Verdețurile sănătoase ar trebui să fie lipsite de mucegai, pete întunecate sau îngălbenirea frunzelor ce denotă că nu este proaspăt.

La fel ca și în cazul altor verrdețuri uscate, atunci când cumpărați patrunjel uscat, încercați să cumpărați pătrunjel care a fost cultivată organic, deoarece nu a fost iradiat și nu prezintă reziduuri de pesticide. Frunzele se valorifică sub forma de legături, livrate imediat la piață, deoarece sunt perisabile și nu își mențin calitatea decât cel mult 24 ore.

Pătrunjelul proaspăt trebuie păstrat în frigider ambalat într-o pungă sau înfășurat într-un prosop de hârtie ușor umezit. Frunzele uscate se pot păstra bine timp de câteva luni atunci când sunt depozitate într-un recipient de sticlă bine închis și plasate în locuri reci, întunecate și uscate.

CONCLUZII

Lucrarea Plante condimentare și aromatice folosite în alimentație și teapeutică pezintă câteva plante din această categorie: cimbrul (Satureja hortensis), leușteanul ( Levisticum officinale), rosmarinul (Rosmarinus officinalis), roinița (Melissa officinalis), măghiranul (Origanum majorana), coriandul (Coriandrum sativum) , mărarul (Anethum graveolens) , pătrunjelul (Petroselinum crispum).

Aceste plante și-au demonstrat cu timpul valoarea curativă pentru sănătatea umană, fiind un adevărat sprijin într-o alimentație sănătoasă și echilibrată.

Lucrarea este structurată pe 12 capitole, cuprinzând în primele pagini o scurtă istorie a plantelor condimentare și aromatice, originea și drumul pe care l-au parcus prin istorie până când au fost apreciate la adevărata lor prestanță ca elixir al sănătății.

Am parcurs utilitatea acestor plante în alimentație, terapeutică, rolul de repelent natural( insecticid și fungicid natural), rolul decorativ și cel terapeutic.

Ca urmare, toți folosim plante condimentare și aromatice în viața noastră de zi cu zi, într-un fel sau altul, fie pentru aroma lor plăcută, pentru puterea lor vindecătoare, fie pentru rețete minunate.

Beneficiile pe bază de plante aromatice și condimentare sunt multe, fie din motive spirituale, fie pentru a ne îmbogăți gusturile sau pentru a ne ajuta să remediem afecțiuni respiratorii sau o simplă durere în gât (tratat cu sirop,infuzie,decoct,tinctură, etc). Ierburile aromatice pot fi la îndemână pentru nevoile fiecăruia.

Plantele ca cimbrul și melisa pot fi integrate în grădină într-o spirală sau un rondou amenajat cu plante aromatice.

La plantare trebuie să avem în vedere că leușteanul, pătrunjelul de frunze sau roinița iubeșc zonele mai răcoroase iar cimbrul, mărarul, rozmarinul, măghiranul, coriandrul pot fi plantate în partea însorită și mai uscată a grădinii.

Astăzi cultivarea plantelor condimentare și aromatice a luat amploare, deoarece oamenii și-au dat seama de puterea lor, dar în același timp apreciază gustul, aroma și savoarea preparatelor culinare în care le folosesc cu drag.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ