Specializarea: Sport și Performanță Motrică [308969]
UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE
Specializarea: Sport și Performanță Motrică
LUCRARE DE LICENȚĂ
Sibiu
2020
UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE
Specializarea: Sport și Performanță Motrică
STUDIUL PRIVIND DEZVOLTAREA ÎNDEMÂNĂRII ÎN JOCUL DE BASCHET DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR
Sibiu
2020
CUPRINS
INTRODUCERE
CAP. I EDUCAȚIA FIZICĂ
I.1.Aportul educației fizice și sportului școlar la întărirea potențialului biomotric și psihic al elevilor
I.2. Rolul și importanța educației fizice în cadrul educației
I.3. Scopul și sarcinile educației
CAP. II. [anonimizat].1. Particularități morfologice ale elevilor de vârstă pubertară
II.2. Particularități funcționale ale elevilor de vârstă pubertară
II.3. Particularități psihice ale elevilor de vârstă pubertară
CAP. III. DEZVOLTAREA PSIHOMOTRICĂ A ȘCOLARULUI
III.1. Deprinderile motrice
III.2. Calitățile motrice
III.2.1. Calități motrice de bază
III.2.1.1. Viteza
III.2.1.2. Îndemânarea
III.2.1.3. Rezistența
III.2.1.4. Forța
CAP. IV. JOCUL DE BASCHET
CAP. V CERCETAREA PEDAGOGICĂ A STUDIULUI PRIVIND DEZVOLTAREA ÎNDEMÂNĂRII ÎN JOCUL DE BASCHET DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR
V.1. Metode de cercetare și tehnici de elaborare
V.2. Organizarea și desfășurarea experimentului
V.2.1. Motivarea…CONCLUZII
CAPITOLUL I: EDUCAȚIA FIZICĂ
I.1. [anonimizat] o [anonimizat], cât și cele morale și intelectuale.
Este unanim recunoscut ca în dezvoltarea societății nu se poate concepe un plan educațional complex fără a fi luate în calcul educația fizică și sportul.
[anonimizat] a individului este rezultatul unei activități îndelungate de exersare și repetare în condiții cât mai variate.
[anonimizat] o [anonimizat] a fizicului cu cea a psihicului.
[anonimizat] o disciplină cu influențe pozitive asupra fizicului si psihicului. Cu ajutorul ei sunt cultivate calități fizice cat si morale si intelectuale.
Un plan educațional în dezvoltarea societății nu se poate concepe fară a fi luate in calcul educația fizică si sportul.
Activitatea îndelungată de exersare si repetare aduce la dobandirea individului a [anonimizat].
Educația fizică si sportul aduce la o [anonimizat].
[anonimizat].
Este un mijloc deosebit de important pentru realizarea educației integrale.Este cel mai bun procedeu pentru realizarea armoniei dintre trup si suflet.
Practicarea treptată a [anonimizat].
Sportul este un fenomen social, o creație a omului care a apărut și s-a dezvoltat odată cu civilizația.
[anonimizat]entă a educației generale.
Intesificarea activității fizice aduce la o viață modernă , civilizată .Aduce la reducerea sedentarismului si a confortului excesiv. Poluarea duce la o viată sedentară , folosirea excesivă a mijloacelor de transport asemenea. Diferitele forme ale educației fizice reduce drastic aceste caracteristici ale vieții sedentare.
Jocurile sportive colective sunt o parte importanta a activitățiilor sportive.
Ele sunt o formă de manifestare cu caracter ludic a exercițiului fizic cu o mare valoare educativă. Caracterul lor formal este atat de apreciat se datoreaza faptului ca practicarea jocurilor sportive colective adună influențe si efecte pozitive somatotrofice ale sportului și exercițiului fizic si efectele sale educative.
Valoarea lor educativă este remarcabilă , fiind dată acțiunea lor pozitivă multilaterală asupra personalității omului si in special asupra indivizilor tineri. Jocurile sportive se carcaterizeaza prin predominanța activitatii din punct de vedere tehnic, prin solicitări si efecte cumulative si motrice printr o intensă participare psihică.
Jocurile sportive au o influență pozitivă asupra motricității . Ele influențează dezvoltarea calitățiilor motrice atât sub aspectul lor general cât și specific. Este de remarcat dezvoltarea îndemânării , rezistenței si vitezei.
În cadrul jocului motricitatea caracteristică acțiunilor tehnico-tactice contribuie și la dezvoltarea deprinderilor motrice de bază (alergarea ,saritura, prinderea, apucarea, aruncarea etc.).
Aceste deprinderi motrice de bază a caror formare constituie un obiectiv al educației fizice școlare, sunt implicite acțiunilor de joc.
I.2. Rolul si importanța educației fizice in cadrul educației.
Călăuzindu-ne după ideea ca vigoarea fizică constituie temelia, suportul activității intelectuale, politehnice si morale , ne dăm seama, ca pe aceasta trebuie clădite toate celelalte laturi ale educației si împreună să contureze cat mai fidel profilul elevului de azi, al adolescentului si al omului matur de mâine.
Trebuie sa ținem seama de faptul ca ținuta corectă si frumoasă este rezultatul unei temeinice educații neuro-musculare , a unei mobilități articulare generale si a unui echilibru intre calitățile fizice. Ea ne asigură funcționarea în bune condiții a organelor din cutia toracică si cavitatea abdominală, favorizează amplitudinea mișcăriilor si mărește valoarea lor estetică. Ținuta frumoasă exprimă sănătate, vigoare si concepție optimistă despre viață.
Integrată organic in planul de învățămant, educația fizică contribuie la influențarea unor deprinderi de conduită morală : de repsect, cinste si loialitate, modestie, demnitate si multe altele.Acestea sunt doar câteva din virtuțiile pe care educația fizică si sportul le sădesc in mintea si in conștiința tinerilor cu atata generozitate.
Trăim intr-o epocă a intelectualizării, mecanizării, computerizării si robotizării, când in goana nebună după acumularea unui volum de cunoștiințe cât mai mare, se neglijează și se uită ca o educație integrală nu se poate realiza decât numai intr-o armonie perfecta, intre educația intelectuală si cea fizică. Educația fizică ca parte integrantă a educației, prin obiectivele sale asigură alături de educația intelectuală , tehnologică , morală și estetică, formarea personalității umane.
I.3. Scopul și sarcinile educației fizice
Educația fizică urmarește o dezvoltare armonioasă si multilaterală a tineretului spre al pregăti pentru participare la muncă și la apărarea patriei.
Realizarea acestui scop devine posibilă prin indeplinirea unor obiective concrete și restrânse , între care există strânse corelații.Acestea sunt sarcinile educației fizice , dintre acestea, mai importante sunt urmatoarele :
Îmbunătațirea sănătății. Sănătatea este starea de echilibru si de bună funcționare a organismului, însoțită de un sentiment de bucurie, de încredere in forțele proprii.Ea este o condiție de bază a fericirii umane si totodată asigura o bună dezvoltare
intelectuală și morală a omului, ajutându-l să se realizeze si pe alte planuri.
Buna funcționare a organismului este conditionată de dezvoltarea armonioasă a tuturor sistemelor si aparatelor corpului uman: digestiv, endocrin, respirator,nervos,circulator.
În mod obisnuit, sănătatea este starea normală a organismului și prin urmare grija educatorilor este de o pastra si intări.
Călirea organismului. În procesul educației fizice , trebuie să se urmarească și antrenarea organismului spre a-l face rezistent față de influențele exterioare si a se adapta ușor la schimbările factorilor mediului fizic. Călirea organismului îl face rezistent la efort, la boli si la privațiuni si ajută totodată la pastrearea si intărirea sănătății.
Asigurarea unei dezvoltări fizice armonioase. Procesul dezvoltării fizice a omului nu se desfășoară in ritm egal la orice vârstă. In mod normal, in anumite perioade de vârstă, este mai accelerată, de exmplu, cresterea in talie, în greutate.
Nici aparatele si sistemele, nici grupele de muschi, nici organele care alcătuiesc corpul uman nu se dezvoltă toate in acelasi ritm. De aceea este necesar să se respecte particularitaățiile de dezvoltare a acestora, in fiecare perioadă de vârsta. Orice forțare a dezvoltării fizice normale are urmări negative, atât asupra sanătății omlui cât si asupra funcționării normale a organismului. Prin inregistrarea unor indici ai dezvoltării fizice a fiecarui elev pe parcursul anilor, se obțin imformatii care ajută la realizarea acestei sarcini a educației fizice.
Formarea deprinderiilor motrice de bază. În viața de toate zilele si în activitatea sa, omul are nevoie de un număr insemnat de deprinderi motrice bine consolidate: mers, alergare, cățărare, târâre, sărituri, etc.
Formarea calitățiilor fizice de bază. Îndemanarea, viteza, forța, rezistența, precizia în executarea mișcăriilor sunt calități fizice cerute de procesul muncii si de apărarea patriei.Ele trebuie să fie formate si dezvoltate in cadrul educației fizice.
Formarea deprinderilor si obisnuințelor de igienă personală și socială.
Obisnuirea copiilor si tineretului cu curățenia, cu viața în aer liber cu practicarea unor exercitii care contribuie la fortificarea organismului este, de aseamenea, o sarcină a edcuației fizice. Trebuie sa urmărească si obisnuirea lor cu respectarea regulilor de muncă si odihnă , cu pastrarea unui regim rațional zilnic.
Prevenirea si corectarea unor deformări. Prin practicarea educației fizice se pot preveni deformările coloanei vertebrale , dezvoltarea exagerata a unor gupe de muschi. Când asemenea deformări s-au produs, mai ales din cauza practicarii unor meserii, aplicarea unor exercitii adecvate, recomandate de medici pot înlătura sau diminua defectele apărute.
Formarea ținutei corecte, sporirea capactității de munca, stimularea marilor funcții organice (circulația, respirația si digestia ) sunt de asemenea sarcini ale educației fizice.
Sarcinile enumerate mai sus se realizează in mod deosebit, in funcție de vârsta elevilor, de sex, de aptitudinile lor fizice si de forța lor.
CAP. II. PARTICULARITĂȚI MORFO-FUNCȚIONALE ȘI PSIHICE ALE ELEVILOR DE VÂRSTĂ ANTEPUBERTARĂ
Educația fizică și sportivă școlară are de îndeplinit obiective instructiv-educative specifice, subordonate idealului și funcțiilor general valabile pentru întregul fenomen de practicare a exercițiilor.
Cunoașterea profundă a legilor dezvoltării elevilor, modelarea și dirijarea acesteia implică măsurarea somatică în paralel cu cea motrică. Relația dintre morfologic și funcțional este o condiție a homeostaziei și un atribut al stării de sănătate. Motricitatea reprezintă consecința cea mai evidențiată a funcționalității organismului. Nivelul indicilor somatici și ai calităților motrice exprimă și calitatea procesului de educație fizică școlară, precum și reper de bază pentru modificări de ordin metodologic daca situația o impune.
Caracteristica principală a creșterii și dezvoltării organismului elevilor din clasele I-IV, constă în parcurgerea unei etape de modificări morfologice și funcționale, care își lasă pregnant amprenta asupra întregii personalități viitoare a elevului. Aceasta este cunoscută sub denumirea de antepubertate.
II.1. Particularități morfologice ale elevilor de vârstă antepubertară
Privind din perspectiva acestei vârste, putem observa două stadii de manifestare a dezvoltării la școlarii mici:
– prima perioadă aflată între 7 și 9 ani la fete și 7 și 11 ani la băieți, se definește prin faptul că osificarea și creșterea se manifestă într-un ritm mai lent în comparație cu vârsta precedentă. Centrii de osificare apar cu atât mai repede cu cât epifiza se prezintă mai voluminoasă, excepție făcând epifiza ulnară. Făcând referire la extremitățile osoase, cu o deosebită importanță funcțională și frecventă solicitare, centrii epifizari apar tardiv.
– a doua perioadă cuprinsă între anii 9-11 la fete și anii 11-17 la băieți, reprezintă etapa unei dezvoltări armonioase și, odată cu dezvoltarea, apar oasele sesanoide, apofizele și se definitivează cavitățile medulare.
În această perioadă, dezvoltarea și schimbarea se realizează lent, copilul având posibilitatea de a se obișnui cu propriul corp. Dezvoltarea și creșterea între anii 8-12 implică diferențe minime privind cele două sexe. Atât fetele cât și băieții prezintă o dezvoltare mai mare a membrelor comparativ cu truchiul, dar deosebirea este că fetele vor avea șolduri mai largi și băieții vor avea membrele inferioare mai lungi.
În timpul lecțiilor de educație fizică este important ca profesorul să adopte exerciții care evită eforturi bruște sau repetate asupra sistemului osos, mai ales asupra coloanei vertebrale, deoarece copilul de vârstă școlarî mică este în creștere și acestea pot fi cu ușurință lezate. În același timp, școlarul mic, va avea de câștigat în ceea ce privește structura osoasă internă și externă, dacă este solicitat în acțiuni care ajută la dezvoltarea calităților și deprinderilor caracteristice vârsei, cum ar fi: coordonare, mobilitate, viteză, suplețe, îndemânare, etc. La această vârstă, oasele fiind mai elastice, pot avea loc deformări la nivelul lor, în cazul activităților sportive ca răsucire, presiune și tracțiune.
Cifoza toracică este definitivată la vârsta de 6-7 ani. La 6 ani, din toată greutatea corpului, musculatura ajunge să constituie 21.7%. La vârsta antepubertară, fibrele musculare sunt mai lungi decât la adulți, tendoanele sunt mai scurte și printre acestea se regăsește un volum mare de țesut conjunctiv. Copiii pot executa cu ușurință mișcări ample în articulații, deaorece tonusul muscular este mai diminuat, dar mișcările fine vor fi executate mai dificil. Și menținerea echilibrului este o provocare pentru școlarii mici și solicită un efort suplimentar. Orice act motric implică participării cu un anumit grad a vitezei, forței, rezistenței sau a mobilității. La nivelul musculaturii scheletice și aparatului locomotor se pot produce trasformări accentuate prin repetarea sistematică și rațională a actelor mortice caracteristice calităților și deprinderilor sportive. În anumite condițiuni, exercițiile fizice pot avea ca rezultat mărirea volumului mușchiului. Prin antrenament, acesta poate crește cu 30-60%. În această perioadă, scrierea se va realiza mai greu, deoarece coordonarea mișcării se efectuează dificil, mușchii mici ai mâinii fiind slab dezvoltați.
II. 2. Particularitățile funcționale ale elevilor de vârstă antepubertară
Sistemul cardiorespirator al copiilor se află în dezvoltare, iar capacitatea aerobă este potrivită pentru majoritatea activităților desfășurate. Având o toleranță minimă față de acumularea acidului lactic, capacitatea anaerobă a acestora este limitată.
Aparatul cardio-vascular al copiilor de vârstă școlară antepubertară îl găsim într-un stadiu slab al dezvoltării. Greutatea inimii este de 100 g la vârsta de 7 ani, comparativ cu cea de la naștere care are o greutate de 20-25 g. Cordul băieților deține o greutate mai mare față de cel al fetelor. Acest lucru poate fi observat până la vârsta de 11 ani, ca mai apoi, să se constate o creștere mai alertă a cordului fetelor. Venele copiilor se prezintă sub formă subțire, iar traiectoria este rectilinie. Arterele sunt bine dezvoltate, având un diametru proporțional mai mare decât la adult.
La vârsta de 8 ani, frecvența cardiacă în repaus este, în medie, de 84 bătăi/min și la 12 ani de 80 bătăi/minut. În paralel cu dezvoltarea somatică, evoluează și aparatul cardiovascular. Acesta este relativ mult solicitat, în vederea satisfacerii nevoilor de irigație a diferitelor țesuturi, al căror metabolism este mai crescut, în comparație cu cel al adulților.
Indicatori esențiali cardiovasculari specifici acestei vârste antepubertare sunt:
frecvența cardiacă mare;
viteza de circulație a sângelui crescută;
volumul sistolic mic;
tensiunea arterială mică;
elasticitatea vaselor sangvine mare.
Capacitatea și performanța cardiacă și circulatorie se apropie ca structură de cea a adulților. În schimb, reglarea neuroendocrină a activității sistemului cardiovascular și cea nervoasă sunt deficitare. Prin acest lucru, capacitatea de efort și performanța elevilor sunt limitate. Odată cu dezvoltarea muschilor respiratori și a plămânilor, respirația aerobă se îmbunătățește. Respirația lentă ce se efectuează pe cale nazală în timpul somnului, dar și în condițiile de rapaus nu este uniformă. De obicei, în timpul inspirației, volumul cutiei toracice se poate mări foarte mult, asta în cazul adulților. În cazul elevilor antepubertari, având plămânii de dimensiuni mici, volumul de mărire a cutiei toracice este unul redus în timpului efortului depus. De aceea, frecvența respiratorie accelerează. În situația depunerii unui efort mai intens, respirația se va realiza dificil, deoarece aparatul respirator neavând provizii ventilatorii suficiente, va alimenta greoi organsimul cu oxigen. Respirând în mod rapid, pentru a obține un litru de oxigen un copil inspiră 38 litri de aer.
În concluzie, aparatul respirator la copiii antepubertari este anatomic slab dezvoltat, dar în repaus satisface cerințele oxigenării organismului fără dificultăți. În efort fizic, capacitatea funcțională a aparatului respirator se epuizează repede, ceea ce constituie unul din principalii factori limitativi ai efortului la această vârstă. Practicarea exercițiilor fizice, cu diferite intensități, educarea simțului respirator în efort, cu accent pe expirație, va avea ca efect întărirea mușchilor respiratori, deci o respirație mai amplă, cu un debit crescut. Rezistența copiilor la efort este încă mică, aparatul cardio-vascular fiind încă fragil, iar sistemul nervos prezentând o mare excitabilitate și o relativă lipsă de echilibru între cortex și centrii subcorticali.
II.3. Particularitățile psihice ale elevilor de vârstă antepubertară
La vârsta antepubertară, intrarea în școală și mediul școlar influențează puternic dezvoltarea psihică a copilului de 6-10 ani. Copilul va face trecerea de la memoria cu caracter predominant intuitiv, tipică elevului de 6-7 ani, la memoria logică. La început, copilul se bazează pe obiecte concrete, simple, iar în timp imaginația se va dezvolta spre cea creatoare și reproductivă. În timpul învățării, școlarul mic și începător deține o slabă capacitate concentrare și autocontrol. Copilul învață treptat să se orienteze în spațiu și să înțeleagă noțiunea timpului și își dezvoltă sensibilitatea. Viața afectivă a copilului de vârstă școlară capătă treptat o mai mare stabilitate și echilibru, acțiunile dictate de necesitate încep să fie înlocuite treptat cu cele provenite din plăcere, modificându-se și motivația activității.Se cunosc inconștiența motivelor care susțin activitatea copiilor, dificultățile întâmpinate în stăpânirea stărilor emoționale, în controlul gesturilor și acțiunilor, dificultatea încadrării lor în viața colectivului.
Având în vedere că la această vârstă jocul ocupă încă un rol și un loc important în cadrul preocupărilor copilului, profesorul trebuie să se ocupe de utilizarea în continuare a acestuia ca mijloc de bază a educației fizice școlare.Conținutul său trebuie dirijat în favoarea dezvoltării și lărgirii relațiilor de grup, educării unor calități,formării unor deprinderi și obișnuințe de comportare morală, lărgirii sferei motivelor și trebuințelor elevilor. Perseverența, răbdarea, curajul, inițiativa, subordonarea intereselor individuale celor colective, modestia,respectarea regulilor stabilite în grup trebuie să fie principalele obiective în raport de care vor fi selecționate jocurile motrice, se vor stabili cerințele pentru efectuarea lor. Pe lângă rolul lor în dezvoltarea armonioasă din punct de vedere fizic, exercițiile selectate trebuie să contribuie la dezvoltarea caracterului analitic al percepției, la dirijarea voită a observației și atenției, la dezvoltarea memoriei motrice. Corect concepute și realizate, traseele aplicative, ștafetele cu elementele de întrecere pot contribui la dezvoltarea imaginației, a supleței gândirii, la îmbogățirea reprezentărilor și noțiunilor, la încurajarea independenței și inițiativei. Stăpânirea de sine, disciplina, voința, capacitatea de efort sunt slab dezvoltate la această vârstă, dar prin jocuri cu reguli și exigențe mai stricte, exerciții de front și formație, alergări de durată se poate favoriza dezvoltarea acestora. Se va ține deci seama, în organizarea lecției de educație fizică „de o serie de factori obiectivi și subiectivi”, legați de procesele de creștere și fenomenele morfofuncționale și psihice ale școlarilor. În acest sens se impune acordarea unei atenții deosebite raportului dintre ritmul de creștere și volumul muscular, tulburărilor dintre echilibrul funcțional, structurii psihice instabile, preocupărilor variate cu valențele diferitelor interese,mobilității intelectuale,puterii de concentrare nervoasă și fizică ale elevilor.
CAP. III Dezvoltarea psihomotrică a școlarului
III.1. Deprinderile motrice
Deprinderea motrică reprezintă un act sau o acțiune motrică care a ajuns prin exersare la un nivel înalt de stabilitate, eficiență și precizie. Deprinderile motrice sunt prezente de la naștere și sunt rezultatul formării în scoarța cerebrală motorie a unor legături temporale cu atât mai durabile cu cât numărul repetărilor este mai mare, iar vârsta subiectului este mai mică.
Deprinderile motrice se împart în două mari categorii:
Deprinderi motrice de bază
Deprinderi motrice elementare
Din deprinderile motrice de bază fac parte:
Mers
Alergare
Săritură
Aruncare și prindere
Echilibru
Târâre
Tracțiune- Împingere
Cățărare- Escaladare
Ridicare și Transport
Deprinderile motrice elementare sunt:
Gimnastică
Jocuri sportive (Handbal, Baschet, Fotbal)
Obiective: (depind de „faza” învățării motrice)
-formarea reprezentărilor corecte
inițierea în mecanismul de bază
formarea stereotipului dinamic
„automatizarea” parțială sau totală a deprinderilor motrice
formarea priceperilor „complexe” (capacitatea de generalizare)
testarea nivelului de manifestare, de executare a deprinderilor și priceperilor motrice
Conținut: (principalele mijloace de acționare)
-exerciții, atent selecționate, din „algoritmul” specific sau alte modele operaționale eficiente
Formații de lucru:
-pe „ateliere”, „grupe” dispuse în modalități specifice executării exercițiilor
– „frontal” (când este posibil)
III.2. Calitățile motrice
Calitatea motrică se definește prin aptitudine a individului de a executa mișcări exprimate în indici de viteza, de forță, rezistență, îndemânare și mobilitate. Această calitate este o caracteristică dobândită și perfectibilă. Ea are un mod de rezolvare determinat de specificul acestor indici. Nivelul calității motrice se apreciază pe baza interrelației dintre masa, spațiul și timpul desfășurării mișcării individuale. În acest scop se folosesc teste și probe de control.
De-a lungul timpului, calitățile motrice au fost specificate în literatura de specialitate de către autori, folosindu-se mai mulți termeni precum: calități motrice, calități fizice, calități ale activității motrice, funcții motrice de bază, calități bio-motrice, etc.
De altfel, calitățile motrice sunt definite ca „însușiri ale organismului, concretizate în capacitatea de efectuare a acțiunilor de mișcare cu anumiți indici de forță, viteză, îndemânare, rezistență” ( I.Șiclovan, 1972).
Calitățile motrice se clasifică astfel:
I. Calități motrice de bază:
Viteza
Îndemânarea
Rezistența
Forța
I.a. Calități motrice:
condiționale: Viteza, Forța, Rezistența
coordinative: Îndemânarea
intermediare: Mobilitatea și Suplețea
II. Calități motrice utilitar aplicative:
a) Specifice
Echilibrul
Târârea
Cățărarea și escaladarea
Ridicarea și transportarea de greutăți
Tracțiuni și împingeri
II. Calități motrice utilitar aplicative:
b) Nespecifice
Mersul
Alergările
Săriturile
Aruncările
Locul pe care calitățile motrice îl au în lecția de educație fizică este unul foarte important. Împreună cu deprinderile motrice, aceste calități reprezintă obiectivele principale ale conținutului lecției de educație fizică. Făcând abstracție de condițiile atmosferice, adică frig, zăpadă, ploaie, ceață și de condițiile materiale, sala de sport, aparaturile, educarea sau dezvoltarea calităților motrice este una esențială, primordială. În conceperea planului de lecție este de dorit să fixăm cu precizie locul calităților motrice, deoarece acestea nu pot fi așezate la întâmplare. Pentru dezvoltarea acestor calități, locul acțiunilor trebuie stabilit corect, depinzând de natura efortului depus, care trebuie să garanteze o intensitate și un volum optim, dar și să asigure revenirea organismului după efort. Astfel, dezvoltarea vitezei si a îndemânării se va situa dupa a treia verigă a lecției și anume Influențarea selectivă a aparatului locomotor, iar forța și rezistența se vor plasa înaintea ultimei verigi a lecției, Revenirea organismului după efort.
Calitățile motrice se dezvoltă odată cu înaintarea procesului de creștere, dar sunt influențate și de specificul activităților derulate la școală și în timpul liber, ereditatea, condițiile de viață, mediul geografic și climatul.
III.2.1.1.Viteza
Gestul motric efectuat de către un individ cu capacitate nativă, gest complex sau simplu, integrat într-o anumită structură sau izolat și desfășurat într-un timp cât mai scurt cu putință, reprezintă calitatea motrică numită viteză.
De-a lungul timpului, viteza a fost descrisă cu ajutorul diferitelor metode și a primit numeroase definiții. De exemplu:
– „capacitatea de a efectua rapid mișcarea” (N.G.Ozolin, 1972)
– „capacitatea omului de a efectua acțiunile motrice într-un timp minim„ (V.M.Zațiorski)
– „capacitatea de a efectua o mișcare dată sau o suită de mișcări într-un timp cât mai scurt” (A.Nicu)
În literatura de specialitate se disting trei forme de bază ale vitezei, independente una de cealaltă:
Viteza de reacție
Viteza de execuție
Viteza de repetiție
Foarte puțini specialiști suțin ca există și forme de manifestare ale vitezei, și anume: viteza de deplasare, viteza de accelerare, viteza de decizie, viteză explozivă, viteză în regim de rezistență, viteză uniformă și neuniformă.
Valoarea vitezei este condiționată de anumiți factori. Așadar, este necesar să se țină cont de aceștia în timpul execuției exercițiilor pentru dezvoltarea vitezei. Factorii condiționali sunt:
Viteza cu care se transmit impulsurile nervoase;
Oscilația grabnică în centrii corticali ai inhibiției și excitației;
Dinamismul acțiunilor nervoase corticale;
Calitatea fibrei musculare;
Ritmul ideal de fluctuație a contracției și relaxării mușchilor;
Capacitatea de activare și concentrare;
Stadiul de dezvoltare a celorlalte capacități motrice.
III.2.1.2. Îndemânarea sau Coordonarea
„Un complex de calități preponderent psiho-motric, care presupune capacitatea de a învăța rapid mișcări noi, adaptarea rapidă și eficientă la condiții variate, specifice diferitelor tipuri de activități, prin restructurarea fondului motric existent”, aceasta este definiția pe care A. Dragnea, A. Bota, precum și mulți alți autori o utilizează în lucrările lor de specialitate privind capacitățile coordinative.
Capacitățile coordinative se manifestă prin următoarele forme:
Capacități coordinative generale, ajută la însușirea și efectuarea acțiunilor și actelor motrice.
Capacități coordinative specifice, scoase în evidență la testele și probele sportive.
Capacități coordinative în regimul altor calități motrice (în regim de rezistență, forță, viteză)
Dezvoltarea (educarea) calității motrice de bază, îndemânarea:
Durată: 7-8 minute (în unele situații 10-12 minute)
Obiective: – îmbunătățirea indicilor diferitelor forme de manifestare a îndemânării
Conținut: (principalele sisteme de acționare);
-exerciții speciale (din deprinderile motrice de bază și utilitar-aplicative, „izolate” sau sub formă de ștafete, parcursuri, jocuri de mișcare, etc.) „supuse” condițiilor specifice de dezvoltare (educare) a acestei calități.
-exerciții sub forma deprinderilor specifice unor ramuri de sport (atletism, jocuri sportive, gimnastică, etc.) efectuate în condițiile specifice dezvoltării (educării) celor două calități
Formații de lucru: – linie pe 1,2 sau mai multe rânduri
mai multe șiruri (“grupe” sau “echipe”)
Exemplu de ștafetă în care îndemânarea este vizată pentru a fi dezvoltată:
Prezentare:
clasa: a IV- a
locul de desfășurare: sala de sport
calități motrice vizate a fi dezvoltate, în special sunt: viteză și îndemânare
deprinderile motrice vizate a fi consolidate și perfecționate sunt: mersul, driblingul cu mingea de baschet și alergarea de viteză
materialele și instalațiile necesare sunt: bănci de gimnastică, mingi de baschet, jaloane
Descriere:
Elevul va pleca din stând, deplansându-se cu mers în echilibru pe o bancă de gimnastică. Ajuns la capătul băncii de gimnastică, elevul va lua mingea de baschet din partea stângă a sa și se va deplasa, executând dribling cu mingea de baschet, ocolind jaloanele prin stânga și prin dreapta. Elevul se va întoarce spre coloana proprie în alergare de viteză și va transmite mingea primului elev, apoi se va așeza la sfârșitul coloanei.
Prezentare grafică:
Joc de mișcare- nr. 1
Exemplu de joc de mișcare în care îndemânarea este vizată pentru a fi dezvoltată:
Veriga lecției: Dezvoltarea calităților motrice viteză și îndemânare
Titlul jocului: „La ursul din pădure”
Obiectivul urmărit: dezvoltarea îndemânării și a vitezei
Locul de desfășurare: sala de sport
Clasa: pregătitoare
Număr de participanți: 18
Durata jocului: 7-9 minute
Materialele necesare: cretă colorată
Descrierea jocului: copiii stau grupați într-un spațiu limitat printr-un cerc denumit „casa copiilor”. În direcția opusă acestui spațiu se delimitează un loc, „bârlogul”, în care se plasează un copil care va fi „ursul”. Împreunã cu educatoarea, copiii merg spre „bârlogul” ursului, imitând culesul florilor și recitând: „Culegem ciuperci și mure,
De la ursul din pădure.
Ursul doarme nemișcat.
Ne-a văzut, s-a-nfuriat!
Mârâie, spre noi se-ndreaptă
Fugim toți… Nimeni n-așteaptă!”
După ultimul vers, „ursul” aleargă să-i prindã pe copii. Aceștia scapă numai dacă ajung la „casa copiilor”, înainte de a fi atinși de „urs”. După ce au fost prinși mai mulți copii, în locul „ursului” trece un alt copil și jocul se reia.
Prezentarea grafică a jocului:
III.2.1.3. Rezistența
Ca urmare a producerii sistematice continue și după regulile exercițiilor fizice, rezistența este o calitate motrică ușor perfectibilă.
În lucrarea sa, A. Demeter definea rezistența ca o „capacitate a organismului de a efectua un lucru mecanic de o anumită intensitate, o perioadă de timp cât mai îndelungată, fără scăderea eficienței activităților”. Cu alte cuvinte, rezistența este capacitatea omului de a face față epuizării în urma activității depuse.
Această calitate motrică este cea de care depind rezultatele excelente. În domeniul educației fizice distingem două forme importante ale rezistenței:
Rezistența generală
Rezistența specifică sau specială
A. Rezistența generală apelează și stimulează sistemul nervos central, sistemul respirator și cel cardio-vascular și, în același timp, antrenează circa 70% din mușchii corpului. Acest tip de rezistență oferă oportunitatea individului de a depune efort în mod eficient, mai ales în cadrul probelor sportive de lungă durată, deoarece efortul este aerob. De altfel, oferă un echilibru organismului în timpul desfășurării acțiunii, fiind un tip de rezistență care „economisește” energie și aprovizionarea cu oxigen.
B. Rezistența specifică sau specială se regăsește în diferite ramuri ale sportului și este influențată de anumite însușiri și cerințe impuse organismului unui individ cu privire la executarea exercițiilor specifice ramurii sportive.
Există factori care determină și condiționează rezistența. Aceștia sunt:
Gradul de coordonare dintre sistemul locomotor, funcțiile vegetative și sitemul nervos central;
Stadiul de dezvoltare a aparatelor respirator și cardio-vascular;
Valoarea specifică a metabolismului;
Calitatea proceselor volitive, datorită cărora poate continua depunerea efortului;
Raportul dintre efort și pauză.
Factorii enumerați mai sus sunt foarte importanți în procesul depunerii efortului și măsoară capacitatea rezistenței, însă cel mai important factor care limitează rezistența este oboseala.
IV. JOCUL DE BASCHET
Jocul de mișcare- referințe generale
În cadrul literaturii de specialitate, jocului i se acordă o atenție deosebită, ca prim factor de socializare, destindere, de exprimare a unor sentimente și necesități, care te înalță și îți oferă libertate. Jocul este o activitate ludică, desfășurându-se atât într-un cadru formal, cât și în timpul liber. Această activitate se poate baza pe reguli bine întocmite sau de cele mai multe ori, aceste reguli nu există și individul își creează propriul joc folosindu-se de imaginație.
Jocurile sunt activități atractive, recreative și cu o puternică valență în ceea ce privește formarea personalității. Prin joc, individul își dezvoltă capacitățile cognitive, afective, abilitățile de comunicare și ajută la creșterea stimei de sine.
În învățământ, jocul este principala activitate a educabililor. Lecția de educație fizică și sport are la bază jocul de mișcare, un instrument didactic educativ care dezvoltă calități și deprinderi, capacități piho-fizice și de autoevaluare. Jocurile de mișcare dețin un rol foarte important în educația fizică a elevilor, în special a elevilor din ciclul primar, deoarece formează și dezvoltă în rândul acestora capacități socio-psihomotrice, valori și atitudini și îi orientează spre selecția ramurii sportive în care doresc să realizeze performanță.
Locul jocului de mișcare în lecția de educație fizică
Jocul de mișcare este o activitate complexă, care poate fii utilizată în aproape toate momentele leției de educație fizică, cu excepția verigilor în care se dorește influențarea selectivă a aparatului locomotor și atunci când se oferă aprecierea și recomandarea. În funcție de tipul obiectivului propus, de natură cognitivă, socio-afectivă, psiho-motrică, jocul trebuie desfășurat astfel încât la finalul său, acesta să fie atins.
Pentru prima verigă a lecției „Organizarea colectivului de elevi”, jocurile de mișcare desfășurate pot fi: „Buchețelele”, „Colțurile colorate”, „Sus- jos”. Acestea se recomandă pentru captarea atenției.
În a doua verigă „Pregătirea organismului pentru efort” se pot juca: „Leapșa”, „Batista”, „Șoarecele și pisica”. De regulă, se desfășoară jocuri cunoscute elevilor, pentru a-i antrena pe toți în mod frontal.
Jocurile folosite în „Dezvoltarea/ educarea calităților motrice viteza sau îndemânarea: ștafete, „Lupul”, „Cursa în saci”.
Jocuri utilizate în veriga „Învățarea, consolidarea și/sau perfecționarea deprinderilor și/sau priceperilor motrice”: atletism, gimnastică acrobatică, săritură la aparat, jocuri sportive și deprinderi de locomoție.
În veriga a șasea a lecției „Dezvoltarea/ educarea calităților motrice forță sau rezistență” se pot desfășura următoarele jocuri de mișcare: „Cursa într-un picior”, „Lupta cocoșilor”, „Împinge-l din cerc!”, „Huștiuluc”.
Jocul de baschet
Baschetul face parte din categoria jocurilor care își are originea în antichitate. Este un joc inventat și practicat cu multe secole în urmă de vechile populații. În România apare pentru prima dată după Primul Război Mondial, în momntul în care capitalul american a pătruns în industria petrolieră.
În jocul de baschet este implicată o gamă variată de metode și procedee, tehnici, tactici de la cele mai modeste, până la cele mai eterogene. Pentru acest fapt, este nevoie de perseverență și seriozitate din partea elevilor, iar din partea profesorilor o divizare graduală a activităților de învățare. Baschetul favorizează dinamismul, jucătorii având posibilitatea de a juca atât în faza de apărare, cât și în cea de atac. Un avantaj îl prezintă și dimensiunile mici ale terenului și numărul relativ mic al jucătorilor, mingea cunoscând o rapiditate spectaculoasă, iar situațiile ofensive și defenzive alternează în acceași măsură de timp.
Baschetul educă școlarul, îi îmbogățește bagajul de cunoștințe, cultivă voința, contribuie pozitiv la dezvoltarea calităților morale, formându-i o atitudine adecvată de comportament, de tânăr sportiv, atitudine de fair-play.
Jocul de baschet în educația fizică
Din cauza volumului limitat de ore alocat pentru disciplina Educație fizică și sport, cadrul didactic este nevoit să adapteze metodologia și să lucreze concomitent conținuturile învățării. Astfel, calitățile motrice, deprinderile motrice de bază și utilitar-aplicative sunt abordate simultan sub forma unor activități multilaterale de întrecere: parcursuri aplicative, concursuri, ștafete, jocuri pregătitoare sportive, exerciții acrobatice.
În legătură cu programarea și planificarea activității instructiv-educative, profesorul are o libertate deplină, programa fiind actualizată și condiționată de specializarea acestuia, de baza materială, precum și de tradiția desfășurării baschetului în școală.
În timpul orelor de educație fizică, cadrul didactic îi instruiește pe elevi cu privire la:
regulamentul de joc
informații sportive din baschet
procedee tehnice de atac și de apărare
tactici individuale și colective utilizate pentru atac
tactici individuale și de doi jucători utilizate în apărare
sistemul de joc în atac
sistemul de joc în apărare
TEHNICA ȘI TACTICA INDIVIDUALĂ ÎN JOCUL DE BASCHET
TEHNICA INDIVIDUALĂ- Elementele fundamentale ale jocului
MIȘCAREA ÎN TEREN
Poziția fundamentală
Cadrul didactic va arăta mai întâi poziția fundamentală, apoi o va descrie amănunțit și sistematic, începând cu picioarele și terminând cub capul. Astfel, în poziția fundamentală, picioarele se sprijină pe toată talpa, greutatea corpului este repartizată în mod egalpe fiecare picior, departe unul de celălalt la o distanță care în mod normal nu va depăși lățimea umerilor. Genunchii vor fi ușor îndoiți și orientați puțin înuntru, iar trunchiul va fi puțin aplecat în față și ușor arcuit. Brațele pregătite pentru prinderea mingii, sunt ușor îndoite, cu palmele orientate înainte și cu degetele ușor îndoite și desfăcute oblic în sus la înălțimea bărbiei, iar privirea va fi îndreptată înainte. (Fig. 1)
Fig. 1 Poziția fundamentală
Mersul și alergarea obișnuită- pornind de la mersul obișnuit, trecând apoi la jocul de picioare și la alergare, jucătorii trebuie să își însușească mișcări corecte, care să le permită o deplasare eficace.
Alergarea specială sau alunecată- se realizează în trei moduri:
Alergare înainte
Alergare înapoi
Alergare laterală
Alergarea înainte: se realizează pe toată talpa, cu picioarele puțin îndoite, ceea ce permite în orice moment o oprire bruscă și în același timp un echilibru stabil.
Alergarea înapoi: se realizează călcând mai întâi pe vârf și apoi pe toată talpa, fără săritură. Picioarele sunt ușor depărtate, călcâiele orientate înafară, corpul este puțin aplecat în față, brațele fiin lângă corp și privirea ațintită asupra adversarului.
Alergarea laterală: se execută prin realizarea de pași laterali, fără apropierea sau încrucișarea picioarelor. Genunchii sunt flexați, iar talpa va sta în apropierea solului pentru evitarea săriturilor. (Fig. 2)
Fig. 2 Alergare laterală
Pasul adăugat este utilizat pentru deplasare. Așadar, pentru deplasarea spre stânga înainte se va executa primul pas cu piciorul stâng, urmând o apropiere rapidă a piciorului drept. Același lucru se execută și spre dreapta.
Oprirea- în cazul opririi este nevoie ca greutatea corpului să fie distribuită spre spate, în poziție ghemuit, centrul de greutate fiind cât mai aproape de sol. În cazul alergării moderate, oprirea se realizează printr-o înălțare ușoară a corpului și apoi se aterizează pe toată talpa, pe ambele picioare.
În cazul alergării de maximă viteză, oprirea se face în doi timpi, aterizând mai întâi pe un picior și apoi pe celălalt, deoarece oprirea bruscă este mai complicat de executat. (Fig. 3)
Fig. 3 Oprirea
Schimbările de direcție- pentru a schimba direcția în sensul dorit, jucătorul își ghemuiește ușor corpul și își folosește picioarele într-o bătaie puternică și succesivă asupra solului. (Fig. 4)
Fig. 4 Schimbarea de direcție din alergare
Săriturile oferă o însușire atletică jocului de baschet. Săriturile se împart în două categorii: săritura de pe loc și săritura din viteză. Săritura de pe loc este utilizată în toate situațiile „unul la unul”. Pentru a executa săritura din viteză, alergarea spre minge se finalizează cu un pas mai lung, într-o săritură ușoară și cu cădere pe piciorul de atac. Apoi se va realiza un pas scurt cu bătaie pe celălalt picior, rotind talpa, călcâi-talpă-vârf și se ridică brațul opus piciorului de bătaie, menținându-se o poziție de echilibru. (Fig. 5, Fig. 6)
Fig. 5 Săritura „unu la unu” Fig. 6 Săritura la panou în apărare
Întoarcerea înseamnă mișcarea efectuată de către un jucător, cu posesia mingii, deplasând același picior în toate direcțiile, o dată sau de mai multe ori. (Fig 7, Fig. 8)
Fig. 7 Întoarcerea înapoi pe piciorul din urmă Fig. 8 Întoarcerea pe picorul din față
ȚINEREA, PRINDEREA ȘI PASAREA MINGII
Ținerea mingii- în primul rând, degetele trebuie să fie complet desfăcute, deoarece mingea poate fi controlată mai bine. Degetele se țin la o distanță de 4-5 cm unul de celălalt și trebuie să formeze un unghi ascuțit. Mingea se va ține în dreptul pieptului și mâinile îndoite din coate. (Fig. 9)
Fig. 9 Ținerea mingii
Prinderea mingii- În timpul jocului de baschet, mingea vine la diferite înălțimi. Pentru o prindere exactă, mingea trebuie urmărită mereu, iar în momentul prinderii mingii, palmele și trunchiul fac o mică mișcare înapoi. (Fig. 10, Fig. 11)
Fig. 10 Prinderea mingii de pe loc, cu două mâini Fig. 11 Prinderea mingii din alergare, cu oprire
Pasarea mingii (Fig. 12) reprezintă un element important al jocului de baschet și oglindește stadiul tehnic al jucătorului. Pentru ca o pasă să fie executată corect, trebuie să îndeplinească următoarele caracteristici:
Mingea trebuie pasată la nivelul pieptului coechipierului, fiindcă prinderea va fi mai ușoară și pasarea următoare va fi facilitată;
Mingea va fi pasată cu un efect cât mai redus, tot pentru o prindere mai ușoară;
Forța și viteza pasei vor fi adaptate în funcție de locul partenerului;
În cadrul jocului de baschet distingem trei tipuri de pase:
Pase de pe loc
Pase și deplasare
Pase din mișcare
Pasele de pe loc se pot executa cu o singură mână sau cu ambele mâini.
Pasele considerate de bază sunt:
Pasa de la piept
Pasa de sus (de deasupra capului)
Pasa laterală (din dreptul umărului)
Pasa de jos (de la centură)
Fig. 12 Pasarea mingii
ARUNCAREA LA COȘ
Mișcării de aruncare la coș îi este atribuită o foarte mare importanță, întrucât într-un joc de baschet, echipa care adună cele mai multe puncte câștigă. Este de preferat ca aruncarea la coș să nu constituie singura preocupare a unui jucător, deoarece acesta trebuie să își însușească în mod egal și celelalte elemente de joc pentru a cunoaște succesul.
Bazată pe coordonarea neuro-musculară, îndemânarea constituie factorul determinant al unei aruncări la coș executată corect. Însă, îndemânarea nu este singurul factor care influențează aruncarea la coș, alăturându-se și:
Poziția inițială corectă;
Ținerea mingii;
Echilibrul corpului;
Aprecierea distanței;
Mișcarea mâinilor și a picioarelor;
Forța cu care este împinsă mingea;
Traiectoria imprimată mingii;
Efectul mingii;
Factorii psihici;
Agenții atmosferici;
Instalații, materiale.
Clasificare:
În funcție de poziția pe care jucătorul o are pe teren, aflăm:
Aruncări de aproape , până la 3 metri;
Aruncări de la semi-distanță, până la 6 metri;
Aruncări de la distanță, peste 6 metri.
În funcție de mișcare, sunt:
Aruncări de pe loc;
Aruncări din deplasare.
În funcție de executarea aruncării la coș:
Aruncări cu o singură mână;
Aruncări cu ambele mâini.
Fig. 13 Aruncarea la coș cu o mână Fig. 14 Aruncarea la coș cu ambele mâini
CONDUCEREA MINGII (DRIBLINGUL)
Mijlocul prin care se deplasează jucătorul cu mingea constituie driblingul sau conducerea mingii. Conducerea mingii reprezintă un puternic arsenal pentru jucător, atât în atac, cât și în apărare, daca este executată corect. (Fig. 15)
Conducerea mingii se realizează și cu mâna stângă și cu mâna dreaptă, alternativ și variază în executare înainte, înapoi, din mers, din alergare, în jurul persoanei care o execută, cu schimbarea poziției, vitezei și direcției.
De regulă, driblingul se execută rar, deoarece poate încetini jocul și adversarul are posibilitatea de a marca coechipierii. Cu cât este mai rar utilizat, cu atât devine mai eficace pentru joc, mai ales dacă este combinat cu întoarceri, fente sau schimbări de direcție.
Există, de altfel, situații în care este nevoie de conducerea mingii pentru a fi folosită:
În mod intenționat, pentru a acorda timp coechipierilor să își ocupe locurile determinate;
În momentul în care jucătorul nu are cui pasa și pe distanța dintre acesta și coș nu există niciun adversar;
Înaintea unei apărări și contra unei apărări;
Pentru debarasarea de un jucător din echipa adversă, prin conducerea mingii în lateral;
În momentul în care toți partenerii sunt marcați aproape;
După o interceptare a mingii pasate greșit de către adversar;
Pentru a ieși dintr-o situație defensivă.
Fig. 15 Conducerea mingii (driblingul)
TACTICA INDIVIDUALĂ
Elemente de tactică individuală în apărare
Tactica individuală se referă la totalitatea acțiunilor pe care le execută un jucător, având ca obiectiv central întrecerea adversarului. Jocul de baschet expune jucătorul în două circumstanțe:
Echipa mea deține mingea, atacăm;
Echipa adversă deține mingea, ne apărăm.
Este necesar ca jucătorii echipei să cunoască în mod egal și cu aceeași productivitate, atât să atace, cât și să se apere.
Câștigarea unui joc este determinat într-o mare măsură de cunoașterea și însușirea tuturor elementelor de tactică individuală de apărare. Printr-un antrenament minuțios și îndelungat, jucătorul ajunge să anticipeze mișcarea adversarului și va căuta o apărare în gând pentru a-l desuraja și pentru a-l domina.
Marcarea adversarului
Fiecare jucător în parte trebuie să stăpânească foarte bine acțiunea de marcare a adversarului și acest fapt se poate realiza doar prin foarte multă practică și mai puțină teorie.
În ansamblu, regulile de marcare a adversarului sunt:
Poziția în teren a jucătorului este cea cu brațele deschise pentru a ocupa cât mai spațiu și pentru rapiditatea intervenirii;
Cel care apără se va situa între adversar și coș;
Se va utiliza jocul de picioare pentru a bloca adversarul care dorește să ajungă la coș;
Mingea va fi urmărită permanent, însă adversarul direct nu va fi neglijat.
Cazurile în care marcăm adversarul nu sunt mereu aceleași. Astfel, deosebim: cazul în care adversarul deține mingea și cazul în care adversarul nu deține mingea.
În situația în care adversarul nu deține mingea, jucătorul trebuie să îl împiedice pe acesta să primască mingea, adoptând o poziție foarte joasă, iar distanța pe care o va alege va fi în funcție de adversar; în cazul în care el este rapid, se va menține la o distanță de aproximativ 2 metri, iar daca este încet, îl poate marca aproape. (Fig. 16)
Fig. 16 Poziție de marcare când adversarul nu deține mingea
În cazul în care adversarul deține mingea, pot apărea următoarele situații:
rivalul a primit mingea sau a finalizat driblingul: rivalul trebuie atacat de aproape, fiindcă singura soluție este să paseze mingea unui partener;
rivalul care deținde mingea este aproape de coș: rivalul va dori să arunce, cu siguranță, la coș și atunci îl marcăm cât mai aproape, însă fără brutalitate; (Fig. 17)
rivalul care deține mingea este departe de coș: dacă rivalul este un bun aruncător de la distanță, îl constrângem să efectueze o depășire, neutralizându-i acțiunea. Dacă nu este un bun aruncător la coș de la distanță, menținem o poziție la o oarecare distanță, pentru a-l putea opri dacă dorește să avanseze.
Fig. 17 Marcare de aproape a adversarului
Marcări speciale
În jocul de baschet se găsesc diferite situații speciale de marcare.
Marcarea unui jucător care acționează sub coș- în cazul în care oponentul adoptă o poziție staționară, jucătorul îl va ataca din lateral și din spate (Fig. 18), iar dacă acesta se deplasează pe teren și își schimbă poziția, jucătorul se va plasa mereu în fața lui. Dacă intervine o aruncare la coș, jucătorul se va plasa între oponent și panou. (Fig. 19)
Fig. 18 Marcare prin atac din spate și lateral Fig. 19 Marcare prin plasare între adversar și coș
Marcarea unui conducator îndemânatic al mingii- jucătorul va încerca să îl oprească folosind fentele, fără a încerca să îi ia mingea și îl va forța să meargă spre o latură a terenului. (Fig. 20)
Fig. 20 Marcarea unui conducător îndemânatic al mingii
Marcarea unui jucător agresiv în pătrundere- jucătorul va căuta să îi diminueze continuu sfera de acțiune.
Apărarea în cazul depășirii numerice
În împrejurarea în care un apărător este atacat de doi adversari, apărătorul are misiunea de a nu lăsa pe niciunul dintre cei doi atacanți să ajungă în spatele lui. Va amenința continuu pe cel care deține mingea, cu o mână aflată sus, iar cealaltă mână o va ține jos pentru a bara o posibilă aruncare de minge către celalalt atacant. (Fig. 21)
Fig. 21 Apărarea în cazul depășirii numerice
Elemente de tactică individuală la atac
Pentru a juca baschet nu este suficient ca un jucător să cunoască ce trebuie să facă în apărare. Dacă acesta și-a însușit bine elementele de tactică individuală în apărare și a luat mingea de la adversar, următorul pas este să atace. În atac există reguli generale și elemente precise care trebuie exersate pentru a deveni deprinderi, iar prin absența acestora nu se poate realiza mare lucru.
Cu toate că jocul de baschet este jocul de mișcare ce implică un colectiv, există numeroase cazuri în care calitățile individuale și-au spus cuvântul asupra jocului. Jocul de echipă nu înseamnă a evita calitățile fiecărui jucător, dimpotrivă, calitățile individuale trebuie utilizate la maximum pentru desfășurarea în comun a jocului.
Demarcarea
Acțiunea desfășurată de către un jucător cu scopul de a se elibera de supravegherea oponentului său reprezintă demarcarea. În atac, demarcarea ocupă un rol foarte important. Niciodată un jucător nu va reprezenta un pericol pentru cealaltă echipă, dacă nu reușește să scape de adversarul direct, chiar dacă acesta este un bun aruncător la coș sau este îndemânatic în conducerea și pasarea mingii.
De altfel, demarcarea folosește un timp foarte scurt. Dacă mingea nu ajunge în fracțiunea de secundă, faza a trecut. Tot așa și în cazul în care jucătorul se demarcă prea curând, adversarul are oportunitatea să revină și să marcheze din nou. Demarcarea presupune precizie și fermitate. Odată ieșit pentru a primi mingea, jucătorul nu are timp să se răzgândească și să facă pași înapoi sau să se oprească. În asemenea mod, va induce partenerul în eroare și va permite oponentului să ajungă la minge.
Demarcarea se prezintă sub forma a două tipuri:
Demarcarea prin acțiune individuală
Demarcarea cu ajutorul partenerului sau a adversarului
Demarcarea prin acțiune individuală se aplică mai des în sistemul de apărare om la om. Fiecare jucător din echipă trebuie să își însușească această demarcare, deoarece jucătorul nu poate demarca cu ajutorul coechipierilor, numai după ce stăpânește demarcarea prin acțiunea individuală.
Acțiunile esențiale ce trebuie utilizate sunt următoarele:
Schimbarea bruscă a vitezei în alergare;
Schimbarea bruscă a direcției din alergare;
Pornirile și opririle bruște;
Fentele de privire, corp, mână, minge sau o combinare a lor;
Piruetele (Fig. 22) ;
Alunecarea;
Fig. 22 Demarcare prin piruetă
Demarcarea cu ajutorul partenerului sau a adversarului se bazează pe blocaje și paravane. Punerea în practică a tacticii va avea loc, neapărat, în momentul potrivit. Se va calcula ca fentele, schimbările de viteză și depășirile să se realizeze nici prea devreme, nici prea târziu, ci în clipa corespunzătoare.
Prin paravan (Fig. 23), se va jucătorul conduce la oprirea sau întârzierea deplasării adversarului. Se poate realiza cu ajutorul unuia sau mai multor coechipieri, însă este interzisă atingerea adversarului. De asemenea, paravanul presupune colaborare și mișcare. De aceea, trebuie acordată o atenție sporită și este necesar mult antrenament pentru raportarea corectă la timpul și la situațiile de joc.
Fig. 23 Demarcare prin paravan
Blocajele sau acoperirile sunt asemănătoare paravanelor, însă se realizează de către un jucător din echipă ce se află într-o poziție staționară. Deci, prin blocaj se urmărește ciocnirea dintre un partener și un adversar. (Fig. 24 și Fig. 25)
Fig. 24 Demarcare prin blocaj Fig. 25 Continuare demarcare prin blocaj
Urmărirea la coș a mingii (Fig. 26) reprezintă un alt element al tacticii individuale de atac. După aruncarea la coș, jucătorul trebuie să urmărească mingea, pentru că, de multe ori, poate fi respinsă și există posibilitatea de a se întoarce exact de unde a fost aruncată. De obicei, pe lângă jucătorul care a aruncat mingea la coș trebuie să existe alți doi parteneri care să urmărească mingea împreună cu acesta în caz că aceasta revine. Cei doi trebuie să fie plasați în situații favorabile.
Fig. 26 Urmărirea la coș a mingii
Executarea aruncării de pedeapsă constituie pentru fiecare jucător un element de bază. Aruncarea de pedeaspsă dezarmează, pe de-o parte adversarul, care se vede în imposibilitatea de a mai acționa în apărare, iar pe de altă parte, contribu ie la rezultatul jocului. Această aruncare solicită foarte mult antrenament și o tactică deosebită în executarea ei.
Aruncarea de pedeapsă (Fig. 27) se execută astfel: jucătorul se așază cât mai aproape de linia de pedeapsă, cu picioarele depărtate, sprijinite pe toată talpa, bine echilibrate, deoarece poziția are o importanță decisivă asupra direcției pe care o va avea mingea. Mingea va fi cuprinsă cu ambele mâini și întoarsă cu ventilul în jos, coșul va fi ochit și se va încerca înscrierea.
Fig. 27 Aruncarea de pedeapsă
CAP. V CERCETAREA PEDAGOGICĂ A STUDIULUI PRIVIND DEZVOLTAREA ÎNDEMÂNĂRII ÎN JOCUL DE BASCHET DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR
V.1. Metode de cercetare și de tehnici de elaborare
Se afirmă tot mai des că, în urmatoarele două decenii, majoritatea celor angajați într-o activitate socială utilă vor face cercetare. O atare presupunere are o întemeiere, întrucât in domeniul nostru de exemplu, urmărirea parametrilor dezvoltării fizice si motrice a elevilor de către profersor si folosirea unor metode cât mai adecvate progresului semnificativ al acestora nu înseamnă altceva decât: evaluarea normativă, experiment pedagogic de dezvoltare (ameliorativ) și interpretare logico-matematică. Cerințele pentru calitatea prestației, pentru competența în domeniul educației îl va obliga pe profesorul anului 2021 să fie un adevărat specialist. Cercetarea se prezintă ca un ansamblu de activități si rezultatul acestora, desfășurate cu intenție, deliberat în mod sistematic si ordonat pentru acumularea si prelucrarea de date –informații- într-un anumit domeniu al realității și pentru utilizarea concluziilor în vederea realizării unui progres în cunoașterea și practicarea acestui domeniu.
Problemele pe care cercetarea își propune să le rezolve sunt atât de ordin teoretic cât si practic, de cunoaștere și prin acestea de orientare și instrumentare-îndrumare a acțiunii.
Cercetarea fundamentală este o cercetare teoretica a științei. Cercetarea aplicativă se bazeaza pe cercetarea fundamentală și constă în utilizarea cunoștiințelor la realizarea problemelor vieții și este orientată sprea a stabili modul în care aceste cunoștințe pot fi folosite în activități practice. Exemplul studiului fundamental al motricității oferă elemente aplicative privind posibilitățile de perfecționare ale ei la o anumită categorie de oameni. Cercetarea aplicativă a ,motricității, efectuate cu metode adecvate, v-a oferi indicații concrete, diferențiate după condițiile în care acești oameni activează.
Cercetarea pentru dezvoltare, numită și dezvoltare exploratoare, continuă aplicarea datelor cercetării până la realizarea concretă a produsului sau produsului îmbunătățit.
În domeniul activităților corporale majoritare cercetărilor au caracter aplicativ dar utilizează în strategiile sale operaționale datele furnizate de cercetările fundamentale.
Informațiile antropologice, fiziologice,biochimice,psihologice, și metodice (volum, intensitate, densitate), sunt prelucrate sinetic, interdisciplinar pentru a putea furniza grupului de cercetare imaginea integrală a fenomenului ce trebuie modelat în viitor pentru o eficiență sporită a valorii biologice a individului și o creștere superioară a performanțelor sale.
Informarea bibliografică.
Cercetarea științifică este un proces care vizează descoperirea noului, pornind de la o cunoaștere cât mai deplină a noului existent și a experienței trecute a omenirii. Nici o cercetare, nici cea mai concretă nu se poate dispensa de documentarea corespunzătoare. Ea este în primul rând o activitate individuală personală a fiercărui specialist care trebuie să conască atât fondul de bază al disciplinei pe care o servește cât și datele noi, recente pe care furnizează publicațiile.
Observația pedagogică.
Este o metodă de investigație. Observația este contemplarea intenționată a unui obiect, document sau proces. Cunoașterea științifică a unei realități prin contemplare intenționată și metodică este condiționată de prelucrarea prin rațiune a datelor obținute.
În observație sunt angajate cu poderi specifice atât procesele senzoriale ale cunoașterii cât si cele logice. Observația este un proces activ care presupune interes, atenție vie și susținută și o intenție. Subînțeles observației este procesul de înregistrare, consemnare a celor văzute, auzite, simțite în general. Observația trebuie ferită de idei preconcepute. Este neîndoielnic faptul că observația, ca proces psihic de cunoaștere activă, intenționată, planificată, sistematică, are la bază un sistem de date de referinta furnizate de experiență și în general de știință. Ea se aplică unui anumit domeniu ale cărui date, documente sau fenomene dorește să le cunoască, să le descrie, ordoneze, caracterizeze. Pentru a stabili ce este deosebit în ele și cu altele, ce le provoacă și ce efecte au asupra altora. Deși beneficiază de contribuția tehnicii, observația este un rezultat al raportului dintre cercetător și natură.
Sarcina sau scopul observației este culegerea de date concrete, a căror analiză științifică să permită generalizarea. De aici și caracterisitca observației științifice care ne o ,vizionare pasivă, ci un proces intelectual activ în care cercetătorul face efortul de a fi precis și obiectiv în același timp.
Dintre multiplele tipuri de observație vom vorbi în special despre observația experminentală folosită de noi în lucrare. Aceasta este o observație provocată, cercetătorul verificând anumite reacții și conduite prin administrarea unor stimuli din cei mai diferiți.
Metoda experimentului.
Metoda experimentală este un sistem complex de conoaștere a realității caracterizat prin utilizarea ,raționamentul experimental, care prelucrează atât fapte provenite din observații cât și din experiment. Experimentul sau metoda experimentării constă în efectuarea de experimente pentru a controla sau verifica valoarea unei idei experimetale.
Experimentul presupune o stare activă a subiectului, implică o activitate metodică, orientată spre scopul precis de verificare a unei ipoteze.Este o activitate complexă, cu caracter premeditar, pe baza unui raționament logic, care urmărește producerea unui fenomen în condițiile dorite de om.
Cunoașterea experimentală pastrează observația ca o condiție esențială, ca izvor al ipotezelor și predicțiilor și ca sursă a informațiilor provenite din provocarea deliberată a faptelor. Dintre multiple definiții date experimentului cea mai aproape de adevăr este considerată aceea că experimentul este o producere sau modificare intenționată a fenomenului cu scopul de a studia în condiții mai favorabile.
Vom reține așadar că experimentul verifică o relație presupusă dintre două fenomene prin provocarea și controlul acestora de către experimentator.
Producerea si modificarea intenționată a fenomenelor v-a carcateriza deci orice experiment. Aceste demers presupune gâandire anticipată – ipoteza- despre un anumit tip de relație între fenomenele supuse observației, după ce au fost provocate.
Tipuri de experimente:
-Experimentul de explorare. Scopul sau este descoperirea relației care poate exista între două variabile.
-Experimentul de verificare sau confirmare este tipul fundamental având ca scop verificarea unei ipoteze formate în prealabil.
-Experimentul pilot este un experiment preliminar prin care cercetătorul își verifică tehnicile de lucru.
-Experimentul funcțional urmărește stabilirea relației funcționale dintre o variabilă dependentă și altă independentă.
Etapele unei cercetări experimentale:
Stabilirea temei a problemei în raport cu cerințe, posibilități si cercetător.
Alegerea variabililor exploratori în funcție de ipotezele avansate.
Stabilirea situației experimentale (model empiric).
Stabilirea subiecților în grupele experimentale si de control.
Manipularea și măsurarea variabilelor.
Prelucrarea datelor experimentale.
Redactarea datelor experimentale.
În experimentul factorial se utilizează o singură variabilă și se înregistrează modificările pe acesta.
-Experimentul provocat și invocat. Experiența provocată constă în producerea variabilei independente și observarea efectelor ei. În experimentele invocate variabila independentă este activă fară intervenția experimentatorului.
-Experimentul natural se efectuează ca experiment propriu-zis de verificare cu păstrarea condițiilor firești ale activițății. De exemplu verificarea eficienței unei anumite metode instruire se face în condițiile normale ale clase de elevi.
-Experiment longitudinal si transversal.
-Experimentul crucial presupune decizia de alegere a uneia dintre două ipoteze sau teorii opuse infirmând-o pe una și confirmând-o pe cealaltă.
Cercetările din domeniul activitățiilor corporale vizează în mod deosebit studiul paricularităților , manifestărilor de ordin motric, psihologic, sociologic și somatic-funcțional pe care le determină practicarea exercițiilor fizice de un anumit fel.
Experimentarea va urmării să stabilească cu precizie tipuri de relație între formele și sistemele de organizare a exercițiilor fizice și diferitele funcții fiziologice, psihice, etc.
Factorul manipulant de către experimentator se numește variabilă independentă, factorul modificat de acesta se numește variabilă dependentă. Într-un experiment care urmărește eficacitatea exercițiilor variabila independentă, experimentală va fi construită din aceste exerciții introduse in lecție. Sporul constatat la subiecți va fi efectul aplicării variabilei independente și rezultatul variabilei dependente.Pentru rigoarea rezultatelor cercetării se organizează experimentarea pe două grupe de sportivi asemănătoare ca pregătire. Una dintre gupe efectuează lecții normale, iar la cea de-a doua se introduc exerciții propuse în ipoteză. După un timp se compară performanțele celor două grupe la normele de control fixate.
Difernța care poate fi în plus sau în minus va fi pusă pe seama exercițiilor folosite.
Selectarea subiecților și alcătuirea grupărilor experimentale sunt opreații de mare însemnătate cărora experimentatorul le acordă tot atâta atenție ca și formării ipotezelor și sarcinilor cercetării. Se utilizează două grupări : -experimentală
-de control.
La grupa experimentală acționează variabila independentă iar la cea de control valoarea variabilei independente este zero.
Interpretarea datelor
Aplicarea varibilelor independente va conduce la înregistrarea unor valori ale variabilelor independente exprimate în date calitative si cantitative. Prima operație importantă și specifică experimentului este testarea ipotezei de cercetare care se efectueaza astfel:
-se ordonează datele recoltate.
-se face prelucrarea statistică de bază prin stabilirea tendinței centrale și a variabilității estimărilor la grupele experimentale și de control.
-se calculează erorile mediilor grupurilor considerate eșantioane.
Metoda statistico-matematică.
Statistica se ocupă cu colectarea și ordonarea unor date dintr-un domeniu oarecare (social, biologic, fizic, psihologic, psiho-pedagogic) , urmând ca din exprimările lor numerice supuse unor calcule să se desprindă concluzii cu privire la legitatea specifică domeniului respectiv.
Principala operație este clasificarea și apoi operarea cu valori medii si abateri de la medie , calculîndu-se pe baza acestora diferiți coeficienți statistici.
Statistica cuprinde:
-teoria probabilităților.
-teoria distribuției normale a valorilor (curba Gauss-Laplace).
-organizarea datelor.
-reprezentarea grafică a datelor.
-studiul distribuției normale de tip Gauss-Laplace cu parametrii ei : -tendințe centrale (media aritmetică)
și dispersia (concentrată sau împrăștiată ), eșantionarea și etalonarea, dar și corelația și semnificația coeficienților statistici.
Metodele și procedeele statistice ne ajută să ne limităm mai bine problemele, întrebările, ipotezele și să ne orientăm atenția și gândirea în procesul de analiză a rezultatelor unei cercetări concrete.Statistica apare ca un instrument auxiliar, indispensabil a oricarei cercetări în masura in care fenomenele studiate conțin un anumit grad de imprevizibil de probabilitate.
Datele furnizate cu ajutorul statisticii contribuie la cunoașterea nivelului dezvoltării fizice și a calităților motrice a întregii populații de vârstă școlară, pe ani de studii, sexe și zone geografice, precum și dinamica acestora. Ajută la stabilirea gradului de corelație între indicatorii dezvoltării fizice (talie, greutate, etc.) și indicatorii calităților motrice ( viteza, rezistența, forța etc.) sau între două sau mai multe calități.
Datele statistice pot fi reprezentate grafic sub diferite forme: diagrame, curbe, etc.
Metoda grafică.
Metoda grafică este una dintre metodele nelipsite în oricare domeniu de cercetare; cu ajutorul ei, datele reieșite din celelalte metode de cercetare (observație, experiment, etc.), sunt reprezentate sub formă de grafice, diagrame și curbe, cu ajutorul cărora cercetătorul elaborează și interpretează datele din domeniul pe care îl cercetează.
Metoda înregistrării rezultatelor.
Această metodă vizează cercetarea influențelor exercițiilor fizice asupra subiecților și se realizează cu ajutorul unor probe sau teste care variază în funcție de natura indicatorilor măsurați. Pentru culegerea unor date privitoare la principalii indici somatici se folosesc măsuratorile antropomotrice: tale, greutate, bust, anvergură, etc. Indicii somatici constituie variabile care se modifică mai greu și mai lent sub influența exercițiilor fizice datorită programării lor genetice, neexistând pentru înregistrarea unor modificări semnificative, un interval de timp mai mare.
Modificările din punct de vedere funcțional și biochimic sunt foarte sensibile la efortul fizic și se pot înregistra cu ajutorul probelor biochimice de laborator și a probelor funcționale cardio-vasculare și respiratorii.
Pe planul capacității motrice trebuie investigate: predispozițiile motrice, nivelul calităților motrice, starea generală de pregătire fizică, aptitudinile sportive, nivelul de însușire al deprinderilor tehnice specifice diferitelor ramuri sportive.
Probele sau testele folosite trebuie să fie precise, obiective, simple si accesibile subiecților investigați.
V.2. Organizarea și desfășurarea experimentului
Motivarea temei
Optimizarea procesului de învățământ reprezintă o preocupare majoră și permanentă a tuturor specialiștilor școlii românești. Pornind de la această idee, profesorii de educație fizică și sport împreună cu alți specialiști din acest domeniu, cercetează permanent și caută să implementeze metode și mijloace noi care să aducă un aport semnificativ privind creșterea eficienței lecțiilor de educație fizică.
Baschetul, un joc sportiv complex, care antrenează întreaga musculatură în activitate și activează marile funcțiuni ale organismului uman influențând favorabil ameliorarea calitativă a acestora, este preferat de profesori în favoarea altor jocuri sportive. Se spune că jocul de baschet este atletism cu folosirea mingii, fiindcă pentru a fi jucat el pretinde din partea celor care îl practică să sară, să alerge, să arunce, etc.
În același timp, baschetul se desfășoară pe un fond al solicitărilor psihice intense care au un evident caracter educativ și formativ.
Grație acestor influențe benefice asupra organismului elevilor, baschetul este prevăzut în programa școlară pentru orele de educație fizică și de activități sportive.
Luând în considerare aceste motive, jocul de baschet este considerat, fără îndoială, un important mijloc al educației fizice, care contribuie pozitiv la rezolvarea sarcinilor acesteia.
Cu ajutorul metodelor operaționale concepute și aplicate la grupa experimentală, doresc să demonstrez că utilizarea metodelor tehnico-tactice din jocul de baschet, contribuie semnificativ la dezvoltarea îndemânării școlarilor mici.
Locul elementelor din jocul de baschet în lecția de educație fizică școlară se găsește prioritar în veriga lecției care se referă la inițierea primară (învățarea), consolidarea, fixarea, perfecționarea sau verificarea deprinderilor motrice.
În vederea efectuării experimentului, am utilizat metode tehnico-tactice specifice jocului de baschet și în rezolvarea celorlalte verigi ale lecției:
Pregătirea organismului pentru efort
Influențarea selectivă a aparatului locomotor
Dezvoltarea/educarea calităților motrice viteză sau îndemânare
Aceste mijloace su fost folosite frontal, individual, pe perechi sau pe grupe de elevi.
Ipoteza cercetării
Studiul temei propuse s-a realizat pe baza următoarei ipoteze, formulată astfel:
„Calitatea motrică denumită îndemânare poate fi dezvoltată la vârsta școlară mică prin exercițiile și activitățile sportive propuse în învățarea jocului de baschet.”
Prin această cercetare am încercat să demonstrez că prin utilizarea în lecția de educație fizică, cu elevii clasei a IV- a B (grupa experimentală), a mijloacelor specifice jocului de baschet, se obține o eficiență sporită a procesului de instruire, al cărui rezultat se concretizează în dezvoltarea calităților motrice, vizată fiind îndemânarea.
Sarcinile cercetării
Sarcinile cercetării de față sunt următoarele:
Selecționarea celor mai adecvate mijloace tehnico-tactice din jocul de baschet ce vor fi utilizate în lecția de educație fizică, cu elevii clasei a IV-a, pentru realizarea integrală, la un nivel calitativ ridicat a tuturor cerințelor programei școlare;
Sistematizarea acestor mijloace pentru realizarea în principal a modelului de joc corespunzător clasei a IV- a, precum și a unei dezvoltări fizice corespunzătoare și realizarea unor indici calitativi superiori, la trecerea probelor și normelor de control care vizează nivelul de dezvoltare a îndemânării;
Conceperea și desfășurarea probelor, conform cerințelor metodice;
Prelucrarea și interpretarea datelor obținute în urma aplicării probelor de control, fiind analizate în evoluție pe parcursul întregii perioade de desfășurare a experimentului;
Formularea unor concluzii și propuneri.
Desfășurarea experimentului
D.1. Locul desfășurării experimentului
Prezentul experiment l-am efectuat în orașul Agnita, la Colegiul Tehnic „August Treboniu Laurian”, cu clase de predare CP-XII.
D.2. Perioada de desfășurare a experimentului
Experimentul s-a desfășurat în perioada 09.09.2019 – 07.02.2020
D.3. Subiecții cercetării
Subiecții cercetării sunt reprezentați de clasele a- IV-a B și a IV-a A, care s-au constituit în grupa experimentală, respectiv în grupa martor.
Pocedura de desfășurare a cercetării
În cadrul acestui experiment am realizat și parcurs cu grupa experimentală un program alcătuit din jocuri de mișcare și exerciții, constituit astfel:
• jocuri pentru calități motrice de bază – viteză, îndemânare, rezistență, forță
• jocuri pentru procedee tehnice cu minge
• jocuri pentru procedee tehnice fără minge
Experimentul s-a constituit din două perioade de antrenament, mai exact, prima perioadă 09.09.2019 – 29.12.2018 și a doua perioadă 02.12.2019 – 06.02.2020. Ambele perioade de timp au fost rezervate pentru dezvoltarea calităților motrice de bază și pregătirea copiilor pentru învățarea metodelor specifice jocului cu sau fără minge. Am pus bazele pe exercițiile și jocurile menite să dezvolte îndemânarea, însă nu am omis forța, rezistența și detenta, calități care nu au produs o valoare semnificativă în cadrul antrenamentelor.
În aceste etape ale procesului instructiv-educativ, jocurile de mișcare au reprezentat cea mai mare pondere. Cu ajutorul lor, am sprijinit elevii în deprinderea regulilor jocului de mișcare și a jocului de baschet, precum și a modului de respectare a acestora.
Exercițiile și jocurile de mișcare sunt descrise în anexa lucrării.
La începutul anului școlar, respectiv în momentul inițial al cercetării (09.09.2019), am aplicat elevilor teste inițiale, iar rezultatele au fixat nivelul capacității motrice al acestora.
Momentul final al cercetării (07.02.2020) a fost marcat de testele finale, acestea demonstrând un real progres față testarea inițială.
Prin intermediul acestei cercetări nu am abordat ideea de a compara rezultatele elevilor utilizând diferite metode și procedee. Am considerat că este necesar să urmăresc beneficiile pe care jocul de baschet îl aduce în dezvoltarea capacității motrice, respectiv îndemânării a copiilor de vârstă antepubertară.
D.3.1. Constituirea grupelor
Aceste grupe, sunt colective de elevi mixte, ale claselor a IV-a B (grupa experimentală) și a IV-a A (grupa martor) , elevi născuți în anul 2009-2010.
Clasa a IV-a B, ce constituie grupa experimentală, este alcătuită din 21 de elevi, dintre care 11 fete si 10 băieți.
Clasa a IV-a A, ce constituie grupa martor, este alcătuită din 21 de elevi, dintre care 8 fete si 13 băieți.
D.4. Baza materială
Colegiu Tehnic August Treboniu Laurian Agnita, dispune de o bază sportivă bună, care cuprinde:
o pistă de 100 m pentru alergări;
o pistă de 30 m, cu groapă de nisip pentru sărituri;
un teren de baschet omologat;
un teren de handbal;
două săli de sport.
Baza materială a colegiului cuprinde: mingi de handbal, baschet, fotbal, volei, mingi medicinale de 1 kg și 2 kg, mingi de oină, jaloane, saltele pentru gimnastică și sărituri, precum și aparatele de gimnastică (lăzi și capre pentru sărituri), trambuline elastice și semielastice, scări fixe si bănci pentru gimnastică.
Tot aici putem include și aparatele de măsură folosite în procesul instructiv-educativ, de către cadrele didactice: ruletă, cronometru, cântar, taliometru, etc.
Dispunând de această bază sportivă și materială bună, procesul instructiv-educativ se poate desfășura în condiții optime.
Pentru experiment am folosit următoarele:
mingi de baschet;
jaloane;
teren de baschet;
cronometru;
D.5. Bateria de teste
Pentru a cerceta influența modelelor operaționale cu conținut tehnico-tactic din jocul de baschet asupra subiecților, am elaborat o baterie de teste care cuprinde teste precise, obiective, simple și accesibile subiecților investigați.
Tipurile de teste sunt:
Testele somatice: în cadrul acestor teste am utilizat măsurătorile antropometrice pentru înălțime și greutate.
Testele motrice: acestea vizează nivelul dezvoltării calităților motrice, mai precis a îndemânării, precum și nivelul de însușire al deprinderilor tehnice din jocul de baschet.
În cadrul experimentului am elaborat șase probe pentru clasa a IV-a B (clasa experimentală). Probele sunt simple, accesibile și cuprind execuții tehnico-tactice de o dificultate ce nu depășește posibilitățile elevilor. Probele alcătuite în vederea măsurării nivelul de dezvoltare a calității motrice îndemânare, sunt:
Proba 1: Prinderea și pasarea mingii între doi parteneri din poziție, pasarea realizându-se cu o mână, iar prinderea cu ambele mâini. Distanța dintre parteneri va fi de 3 metri. Fiecare partener va pasa și va prinde mingea de cinci ori, în total vor fi 10 pase și prinderi. Rezultatul se înregistrează în numărul paselor și prinderilor corect executate.
Proba 2: Prinderea și pasarea mingii între doi parteneri din deplasare, pasarea și prinderea realizându-se cu ambele mâini. Distanța dintre parteneri va fi de 3 metri. Fiecare partener va pasa și va prinde mingea de cinci ori, în total vor fi 10 pase și prinderi. Rezultatul se înregistrează în numărul paselor și prinderilor corect executate.
Proba 3: Dribling simplu în linie dreaptă pe o distanță de 10 metri. Se cronometrează fiecare mișcare, rezultatul înregistrându-se în secunde și zecimi de secundă.
Proba 4: Dribling multiplu printre jaloane pe o distanță de 10 metri. Rezultatul se înregistrează în secunde și zecimi de secundă.
Proba 5: Aruncare la coș din poziție stând cu ambele mâini. Aruncarea se va executa de la piept, de la o distanță de 5 metri de panou. Subiectul va avea 3 încercări. Fiecare aruncare executată corect, finalizată cu înscriere, va fi notată cu un punct.
Proba 6: Aruncare la coș din alergare. Elevul va alerga 3 metri, se va opri cu o bataie pe amandouă picioarele la o distanță de 5 metri de panou și va arunca mingea cu ambele mâini din zona pieptului. Elevul va avea 3 încercări. Fiecare aruncare executată corect, finalizată cu înscriere, va fi notată cu un punct.
V.3. Rezultatele experimentului
Tabele cuprinzând testele inițiale și finale ale grupei martor
TEST INIȚIAL
Grupa martor
Clasa a IV-a A Septembrie 2019
TEST FINAL
Grupa martor
Clasa a IV-a A Februarie 2019
TEST INIȚIAL
Grupa experimentală
Clasa a IV-a B Septembrie 2019
TEST FINAL
Grupa experimentală
Clasa a IV-a B Februarie 2019
Tabel comparativ cu mediile aritmetice ale rezultatelor obținute de elevii celor două grupe în urma aplicării testelor inițiale și finale
În urma testărilor a rezultat următoarea reprezentare grafică:
CONCLUZII
Concluzii metodico-practice
Concluzii teoretice
Concluzii metodico-practice
Prin utilizarea în lecâia de edu cație fizică a metodelor operaționale cu conținut tehnico-tactic din jocul de baschet, s-a putut evidenția progresul semnificativ pe care l-au înregistrat elevii din clasa experimentală.
Acest progres s-a concretizat în:
Nivelul de pregătire al clasei experimentale a crescut considerabil odată cu organizarea experimentului, mai ales în a doua perioadă al acestuia;
Performanțele și notarea elevilor la probele de control;
Nivelul de dezvoltare în ceea ce privește îndemânarea în jocul de baschet din cadrul experimentului a fost direct dependent atât de factorii interni (ereditate și funcțiuni ale organismului), cât și de factorii externi (condiții de viață, educație, mediu);
Creșterea semnificativă în ceea ce privește dezvoltarea fizică generală și dezvoltarea calității motrice îndemânearea (norme-performante la probele de control, precum și indicii antropometrici), obiective de bază ale educației fizice;
În acest experiment îndemânarea a fost calitatea motrică dominantă, iar rezultatele bune au fost obținute prin antrenarea fiecărei sfere a acestei calități: orientarea corpului și a segmentelor în spațiu, coordonarea neuromotrie, simțul echilibrului.
Înțelegerea necesității și atragerea elevilor spre practicarea educației fizice;
Reducerea numărului de elevi scutiți, fără motive obiective;
Practicarea educației fizice în timpul liber.
Creșterea numărului de elevi care practică sportul de performanță în cadrul C.S.S. Agnita;
Utilizarea cunoștințelorm priceperilor și deprinderilor motrice în condiții variate;
Elevii au acordat o atenție sporită exercițiilor fizice, au lucrat mai conștiincios, au avut o participare mai activă, ceea ce a condus la o însușire mai corectă a exercițiilor, la folosirea mai eficientă a calităților motrice în jocul de baschet;
Spiritul de orientare și mai ales spiritul de organizare și disciplina s-au situat la un nivel superior la clasa experimentală;
Creșterea capacității elevilor de a se autoaprecia, mai ales prin practicarea unor exerciții ce țin de învățarea jocului de baschet;
Dezvoltarea creativității, a calităților moral volitive, precum și a spiritului de întrajutorare între coechipieri;
Concludent este faptul că superioritatea și progresul înregistrate la clasa experimentală de la o etapă la alta de exerciții, se mențin și după o pauză mai lungă, cum ar fi vacanța, ceea ce dovedește trăinicia și durabilitatea deprinderilor formate, ca și capacitatea utilizării lor în alte împrejurări.
Pentru a realiza toate aceste finalități, cadrul didactic trebuie să fie bine instruit și să caute în permanență noi mijloace și metode de predare a educației fizice în școală.
Concluzii teoretice
În urma desfășurării experimentului se pot face câteva propuneri cu caracter teoretic pentru predarea baschetului în lecția de educație fizică școlară:
Lecția de educație fizică să se desfășoafre pe cât posibil în aer liber, chiar și în condiții mai puțin favorabile;
Să se lucreze cu colectivul clasei frontal sau pe grupe de elevi constituite cât mai omogen posibil, astfel încât să se obțină o bună densitate a lecției;
Să se predea în modul cel mai explicit și simplu elementele de bază din jocul de baschet;
Repetarea și consolidarea elementelor învățate să se facă și în verigile de dezvoltare a calităților motrice de bază, în cazul de față, veriga pentru dezvoltarea/educarea calităților motrice viteză și îndemânare și pregătirea organismului pentru efort;
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Specializarea: Sport și Performanță Motrică [308969] (ID: 308969)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.