SPECIALIZAREA ROMÂNĂ – FRANCEZĂ LUCRARE DE LICENȚĂ Îndrumător științific: Autor: Lector univ. dr. Luminița Drugă Bîclea Rodica Gabriela UNIVERSITATEA… [301748]

UNIVERSITATEA „VASILE ALEXANDRI” [anonimizat]: Autor:

Lector univ. dr. Luminița Drugă Bîclea Rodica Gabriela

UNIVERSITATEA „VASILE ALEXANDRI” [anonimizat], ADEVĂR SAU FICȚIUNE

Îndrumător științific: Autor:

Lector univ. dr. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] a mai fost prezentată niciodată parțial sau integral la o altă instituție de învățământ superior din România sau din străinătate.

[anonimizat], [anonimizat], cu respectarea strictă a regulilor de evitare a plagiatului.

Bacău,

Absolvent: [anonimizat]: Introducere …………………………………………………………..pg. 4

CAPITOLUL II: Istoria poporului român

II.1 Cucerirea Daciei de către romani……………………………pg. 5-8

II.2 Dacia în timpul stăpânirii romane…………………………..pg. 8-9

II.3 [anonimizat]………………………….pg. 10

II.4 Retragerea stăpânirii romane din Dacia…………………pg. 10

II.5 Formarea poporului și a limbii române……………………pg. 11-13

II.6 Formarea statelor feudale românești……………………….pg. 13-14

II.7 Formarea primelor cnezate și voievodate românești….pg. 14-15

II.7.1 Formarea si dezvoltarea voievodatului Transilvaniei..pg. 16-17

CAPITOLUL III: Codex Rohonczy

III.1 Geneza…………………………………………………………………pg. 17-40

III.2 Conținutul celor 4 cărti…………………………………………..pg. 41-47

III.3 Notă explicativă…………………………………………………….pg. 48

CAPITOLUL IV. Concluzie…………………………………………………………………..pg. 49

CAPITOLUL V. Bibiografie…………………………………………………………………pg. 50

Introducere

Cunoașterea trecutului a fost una dintre preocupările timpurii ale oamenilor. [anonimizat]. Din această dorință s-a [anonimizat] a face cunoscută și de a [anonimizat] , [anonimizat]-a străbătut.

Lucrarea de față doreste să aducă în atenția cititorului anumite aspecte dintr-o [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]-economice, politice, [anonimizat].

ISTORIA POPORULUI ROMÂN

II.1 Cucerirea Daciei de catre romani

La îceputul secolului I î.e.n. dezvoltarea forțelor de producție și intensificarea schimbului au avut însemnate urmări asupra societății. Pământul arabil s-a transformat în proprietate privată, ceea ce a dus la adâncirea diferențelor de avere între membrii triburilor geto-dace. Șefii comunităților tribale și-au sporit avuțiile prin însușirea prăzii de război și prin acapararea pământurilor membrilor de rând ai obstilor care nu-și mai puteau plati datoriile. Această sărăcime liberă aservită de cei bogați era obligată să muncescă pentru ei.

Tot în această perioadă triburile geto-dace s-au unit sub conducera regelui Burebista. Astfel a luat naștere statul sclavagist dac. Formarea acestui stat a fost utilă pentru clasele dominante care trebuiau să se apere împotriva maselor exploatate dar și împotriva primejdiei romane care devenea tot mai amenințătoare. Statul dac al lui Burebista era puternic închegat. Centrul său politic, militar, economic și religios era în regiunea munților Orăștiei. Aici regele dac a pus să se construiasca, pe vârfurile dealurilor, cetăți puternice de piatră, cea mai de seamă dintre acestea fiin Sarmisegetusa. Cuvântul Sarmisegetusa se compune din mai multe părți și se explică astfel: Fortul sau Cetatea de Piatră de Munte a lui Sarmis. Sarmis fiind „rege-zeu-medic” pelasgo-trac; sâga este piatra de gresie; tusa era fortul sau cetatea, Sarmis – sec. al IV-lea îen, este rege a cărui existență este presupusă datorită unor descoperiri monetare și a asemănării de nume cu capitala statului dac, Sarmizegetusa.

În statul dac nou format relațiile de producție sclavagiste erau înca slab dezvoltate.

Dacii au pierdut bătălii în câmp deschis sau le-au fost cucerite cetățile prin trădare. Dar în păduri sau în munți nu au fost învinși nici odată în toată istoria. Marele Rege Burebista neputând fi învins pe câmpul de luptă a fost trădat și asasinat printr-o conspiratie a șefilor de trib (tarabostespileati) care își doreau putere absolută în teritoriile lor. Este știut că slăbiciunea dacilor pentru libertatea absolută era mai puternică decât orice foloase le-ar fi adus Statul Centralizat. Ca o ironie a sorții tot pe atunci a fost înlăturat de la conducerea Romei prin asasinat și dictatorul Cezar. Slăbirea puterii geto-dacilor, de după moartea lui Burebista, a favorizat înaintarea romanilor către Dunăre. Ulterior Dacia era inconjurată de către romani. În fața primejdiei , bătrânul rege Duras a renunțat la tron in favoarea nepotului său Decebal. Noul rege a început prin a organiza statul, numind în fruntea garnizoanelor din cetățile de pe întreg teritoriul Daciei comandanți dintre oamenii lui credincioși. A întărit cetățile din Munții Orăștiei; Sarmisegetusa a devenit cetate de scaun. Apoi așteptând armata romană într-un loc împădurit, o înfrânse. Dar o nouă armată romană, înaintând spre Banat, învinge armata dacilor din Tapae silindu-l pe regele Decebal să ceară pace. Prin această pace Dacia acceptă protectoratul roman, obligându-se să nu mai atace frontiera dunareană a imperiului ci să o apere împotriva altor atacatori; în schimb, regele dac primea o sumă de bani drept plată pentru apărarea liniei Dunării, precum și meșteri arhitecți și ingineri, care să-i întărească și instructori care să-i învețe pe daci tehnici superioare de luptă.

Decebal a s-a folosit de perioada de pace din anul 89, timp în care și-a întărit țara, a strâns legaaturi de prietenie cu toate popoarele vecine care se temeau de romani. Îmbinând calitățile de om de stat cu cele de comandant de oști, Decebal, așa cum îl înfățișează un scriitor antic, Dio Cassius, „ era priceput în ale războiului și iscutit la faptă; știind când să năvălească și când să se retragă, meșter în a întinde curse, viteaz în luptă, priceput a se folosi cu dibăcie de victorie și să scape cu bine dintr-o înfrângere; pentru aceasta el a fost mult timp un dușman de temut pentru romani” .

Cauzele care l-au îndemnat pe Traian să cucerescă Dacia au fost multiple. Imperiul roman trecea printr-o perioadă grea de criză financiară; luarea în stăpânire a minelor de aur și a tezaurului dac părea mijlocul cel mai sigur de a pune capăt crizei. Nevoia de a înlătura primejdia pe care statul dac o reprezenta pentru imperiu, atât prin forța lui cât și prin alianțele cu ceilalți „barbari”, indemnau și ele tot la război.

Primul război s-a desfășurat în anii 101-102. După pregătirile ce au durat aproape trei ani, în primăvara anului 101, o armată numeroasă de romani a trecut Dunărea și a înaintat spre Sarmisegetusa, capitala statului dac. După ciocniri mai mici, prima luptă s-a dat la Tapae unde dacii au luptat cu îndârjire dar pâna la urmă au fost nevoiți să se retragă. Odată cu venirea iernii romanii au oprit operațiunile militare, întărindu-și pozițiile în regiunile ocupate.

Dar în timpul iernii, regel dac, aliat cu sarmații roxolani, intreprinse o mare incursiune peste Dunăre, în Moesia inferioară. S-au dat lupte sângeroase dar dacii au fost din nou înfrânți.

În primăvara anului 102 romanii și-au reluat înaintarea spre Sarmisegetusa. Dacii au luptat cu dârzenie, dar situația lor devenea tot mai grea mai ales că o parte a nobilimii dace se supusese împăratului. În cele din urma Decebal a cerut pace; dat fiind faptul că ambele tabere erau istovite și aveau nevoie de odihnă și de noi pregătiri s-a ajuns la o înțelegere. Condițiile păcii erau foarte aspre pentru daci: ei se obligau să înapoieze toți mesterii, constructorii si instructorii militari, să-și dărâme cetățile, să primeasca garnizoane militare și să lase în stăpânirea romanilor teritoriile ocupate în timpul râzboiului care erau Banatul și Oltenia. Traian s-a intors la Roma pentru a sărbători victoria unde primește din partea senatului titlul de Dacicus care însemna învingâtor al dacilor.

Dar cum pacea încheiată nu putea fi decât un armistițiu, pregătirilie de război au continuat de ambele părți. Decebal își refăcea oastea, își reconstruia cetățile, strângea provizii și trimitea soli la popoarele vecine îndemnându-le la război împotriva Imperiului roman. Aflând de toate acestea, Traian a început din nou războiul. Încă de la începutul războiului, situația lui Decebal s-a arătat a fi foarte grea deoarece o buna parte din triburile vecine nu i s-au mai alăturat în luptă. Înaintarea romanilor s-a facut pe mai multe coloane toate având ca țintă Sarmisegetusa. Rând pe rând catățile dace au fost cucerite de romani ș distruse, în timp ce o parte a căpeteniilor dace împreună cu oamenii lor s-au supus. O luptă înverșunată s-a dat pentru apararea Sarmisegetusei, dar când au înțeles că nu mai poate fi salvată, regele însuși a poruncit să i se dea foc.

Dacii au fost înfrânți nu datorită lipsei de vitejie sau viziune militară ci datorită trădării căci dacă ai fi văzut un luptător dac în acțiune ar fi fost pentru ultima dată când ai fi văzut pe cineva pe această lume. În urma unui asediu îndelungat dacii s-au stins de sete și de foame pe zidurile cetăților din perimetrul complexului de apărare mai sus menționat dar nu s-au predat niciodată. Decebal silit să părăsească cetatea a ascuns mesajele spirituale sfinte ale acestui Neam Nobil precum și comoara Daciei într-o piele de urs, sub albia râului Sargeția astăzi dispărut din natură. După cum este evocată această tragedie pe Columna lui Traian viața lui Decebal s-a oprit doar prin vrerea sa. (ciudat este că această scenă de pe columnă a fost distrusă deliberat, oare ce scelerați or fi avut interesul?). Acesta, deși ar fi putut fugi pentru că își cunoștea țara ca nimeni altul, și-a taiat jugulara singur cu o armă sica în fața cercetașilor romani panonieni conduși de Tiberiu Claudius Maximus. Aceștia aveau ordinul expres să îl captureze viu, pentru a fi plimbat la Roma în scopul mulțumirii poporului roman care dorea din totdeauna satisfacție : circem et panem adică ,,circ si paine”. Ulterior au fost prinși și nobilul Diegis fratele regelui, marele preot Vezina precum alți demnitari și din acel moment istoria noastră ia un alt curs. Capul și Mâna Dreaptă a Regelui Decebal au fost prezentate Împăratului la Ranisstorum ca o dovadă a eliminării fizice a marelui Rege al Daciei.. Moartea regelui a însemnat sfârșitul independenței statului dac, Dacia devenind provincie romană.

II.2 Dacia în timpul stăpânirii romane

Cucerită pentru însemnătatea ei economică și militară, Dacia a fost organizată temeinic de către romani, iar populația băștinașă a fost romanizată. Dar după mai bine de un secol și jumătate de stăpânire, Imperiul roman a fost silit să-și retragă administrația și armata din Dacia.

Stăpânirea romană se întindea asupra Transilvaniei, Banatului și Olteniei, ajungând către răsărit până la Carpații Orientali, iar către nord până dincolo de râul Someș. Restul Daciei îl stăpâneau dacii liberi. Câmpia munteană a rămas neocupată, dar triburile dace de aici recunoșteau supremația romană.

Deși războaiele daco-romane fuseseră crâncene, pricinuind moartea unui număr mare de bărbați daci, iar alții fuseseră făcuți sclavi, cea mai mare parte a populației dace a rămas pe loc.

În vederea punerii în valoare a bogățiilor provinciei, autoritățile romane au adus aici nenumărați coloniști din toate colțurile lumii romane; mai întâi din provinciile înconjurătoare: Dalmația, Moesia și Panonia, dar și din locuri mai depărtate ca Africa, Asia Mică, Britania, Gallia.

În anul 119 e.n, pentru o mai buna supraveghere a populației supuse cât și pentru a întări apararea hotarelor, Dacia a fost împărțită în doua provincii numite Dacia superioară și Dacia inferioară iar apoi în anul 168 e.n. în trei provincii numite, după capitalele lor, Dacia Apulensis, Dacia Porolissensis si Dacia Malvensis.

Și după cucerire, ocupația de bază a locuitorilor Daciei a rămas tot agricultura și creșterea animalelor, cu deosebirea că munca cu scalvi s-a răspândit mai mult. În acelși timp, exploatarea minieră a luat avânt, extrăgându-se mai ales aurul din Munții Apuseni, munca făcându-se deasemenea cu sclavi. Alături de aur se exploata fierul, sarea și marmura. Dacia exporta în Italia și în celelalte provincii ale imperiului vite, grâne, lemn, pește și sare.

Privită în întregul ei, în timpul stăpînirii romane, economia Daciei a cunoscut o creștere simțitoare datorita folosirii sclavilor în toate domeniile.

În ceea ce priveste viața orășenească, aceasta fusese slab dezvoltată în Dacia. Coloniștii aduși aici au stimulat dezvoltarea vieții orășenești. Așezările omenești din Dacia erau de trei feluri: colonii, municipii și sate. Coloniile și municipiile erau așezări orășenești, care se deosebeau atât prin alcătuirea populației cât și prin drepturile publice acordate populației.

Pentru a lega mai bine Dacia de Imperiu, romanii au construit drumuri de piatră. Satele erau populate de vechii locuitori care își păstrau obiceiurile dar care cu timpul au învățat limba noilor veniți. Numărul satelor a început să sporească continuu deoarece mulți dintre coloniștii nou veniți se așezaseră la țară ca agricultori.

Sub influența felului roman de viață, orașele din Dacia s-au transformat chiar în secolul al II-lea e.n. în centre puternice de viață romană. Pretutindeni s-au ridicat clădiri mărețe pentru magistrați, temple, amfiteatre, băi și fântâni. De această bunăstare s-au bucurat, în primul rând, clasele stăpânitoare cum ar fi magistrații, marii proprietari de pamânt, negustorii în timp ce marea masă a populației supusă ca cei săraci și sclavii duceau viață foarte grea. De aceea în tot timpul stăpâmirii romane, clasele exploatate au luptat împotriva exploatatorilor lor.

II.3 Romanizarea populației geto-dace

În decursul celor peste 165 de ani cât a durat stăpânirea romană în Dacia (106-271) între bășstinașii geto-daci și coloniștii romani s-a produs o a apropiere care a avut drept rezultat romanizarea celor dintâi, adică transformarea lor în cetățeni romani de limbă și cultură romană.

Aceasta s-a făcut atât de repede și de complet întrucât influența romană începuse să se infiltreze în Dacia cu mult înainte de cucerirea ei, ca rezultat al pătrunderii aici a negustorilor romani și al legăturilor pașnice sau războinice, pe care dacii le avuseseră cu romanii în decursul secoluluiI e.n.; apoi trebuie ținut seama de numărul mare de coloniști care au împânzit întreaga Dacie, de dacii care au intrat în armata romană unde își însușeau limba și obiceiurile romane, de vetereanii căsătoriți cu femei dace, în a căror familie se vorbea limba latină și, nu în ultimul rând, de superioritatea civilizației romane care s-a impus băștinașilor, precumm și de obligativitatea folosirii limbii latine în administrație si justiție.

II.4 Retragerea stăpânirii romane din Dacia

Epoca de liniște și de bunăstare a Imperiului roman a făcut loc în a 2-a jumătate a secolului al III-lea unei grave crize politice, militare și economice, cunoscută sub numele de marea anarhie militară. În timp ce lgiunile militare se luptau între ele, hotarele rămase fără apărare erau călcate fără încetare de barbari, iar în interior populația sărăcită și sclavii se răsculau împotriva claselor stăpânitoare. Așezate în calea migratorilor, atât Dacia, dar mai ales provinciile romane din sudul Dunării, au fost ținta unor puternice atacuri dinn partea dacilor liberi și a triburilor germane, în special goții. De aceea, din nevoia de a apăra mai temeinic provinciile din sudul Dunării și de a întâri garnizoanele de pe țărmul drept al fluviului, împăratul Aurelian a retras cele doua legiuni si trupele auxiliare, trecându-le în Moesia; odată cu legiunile a fost retrasă și administrația. În același timp cu retragerea autorităților civile și militare s-au retras și ceii bogați. Dar masa cea mai mare a locuitorilor a rămas pe loc, continuându-și viața în noile condiții create de retragerea stăpânirii romane.

II.5 Formarea poporului și a limbii române

Poporul român s-a format în decursul unui proces îndelungat care a început în secolul I e.n., odată cu romanizarea traco-moesilor și a dacilor și s-a încheiat în secolul al X-lea e.n., odată cu asimilarea slavilor așezați pe teritoriul Daciei.

În formarea poporului român au intrat trei elemente componente și anume: băștinaș geto-dac, colonizator roman și asimilat slav.

Prima etapă a formării poporului român este romanizarea populației geto-dace care a început odată cu cucerirea de către romani a populatiei moesice și getice din dreapta Dunării și a durat până când au pătruns slavii pe teritoriul Daciei, respectiv începutul secolului al VII-lea.Această etapă s-a desfășurat în două perioade și anume:

Prima perioada a fost aceea a romanizării geto-dacilor. Începând cu secolul I e.n. romanii au cucerit regiunea dintre Dunăre și Munții Balcani, locuită de populația tracă a moesilor, precum și Dobrogea, locuită de geți, unde au format provincia Moesia. Până la sfârșitul secolului I e.n., populațiile trace din aceste regiuni au fost romanizate. La începutul secolului al II-lea , odată cu cucerirea Daciei de către români, a început și în nordul Dunării procesul românizării geto-dacilor, ca rezultat al aducerii aici a coloniștilor români, de limba latină și de cultură română. În decursul stăpânirii române (106-275), geto-dacii, ca rezultat al conviețuirii cu coloniștii români, s-au romanizat, formându-se astfel populația daco-română, care a și constituit elementul de baza în formarea poporului român. După retragerea stăpânirii române, anul 275, a început a două perioada , aceea a desăvârșirii procesului de românizare a elementului geto-dac din nordul Dunării care a durat de la sfârșitul secolului al III-lea până în secolul al VI-lea și în care un rol important l-a jucat populația din Moesia.În acest timp, ca rezultat al legăturilor neântrerupte pe care populația din nordul Dunării, daco-românii și dacii liberi din Muntenia și Moldova le-a întreținut cu Imperiul român, populația romanizată din Moesia a contribuit la desăvârșirea procesului de românizare în nordul fluviului.

Odată cu așezarea slavilor pe teritoriul Daciei începe a două etapă de formare a poporului român și anume etapă desăvârșirii formării poporului și limbii române ( sec. VII – X e.n.) care îmbracă patru aspecte , corespunzătoare proceselor ce s-au desfășurat în cadrul ei:

1. Conviețuirea daco-românilor cu slavii și formarea poporului român. După trecerea unei părți a slavilor în sudul Dunării, la îceputul secolului VII e.n, obstile sătești slave rămase peteritoriul Daciei, mai puțin numeroase decât cele daco-române, s-au așezat alături de acestea , mai ales pe văile râurilor punându-se bazele unei conviețuiri pașnice. În cadrul acestei conviețuiri, care a durat peste trei secole, s-a desfășurat procesul de asimilare a elementului slav de către cel daco-român, formându-se poporul român. Poporul român este un popor romanic, la a cărui temelie, ca elemente principale, stau populația băștinașă geto-dacă și coloniștii români, adică populația daco-română, cărei i s-a adăugat, ca element asimilat, elementul slav.

2. Pătrunderea cuvintelor slave în limba daco-romanilor și formare limbii române. În timpul asimilării elementului slav în limba daco-românilor au pătruns cuvinte slave, fără însă ca prin aceasta ea să-și piardă caracterul romanic. Semnificativ este faptul că 60% din vocabularul limbii noastre este latin, față de nici 20% cât reprezintă elementele lexicale slave, și că în vorbirea curentă, cuvintele latine sunt folosite în proporție de 80%. Dacă din limba dacilor s-au păstrat în limba română numai puține cuvinte ca: barza, brânză, mânz, viezure, zestre, cuvintele slave sunt mai numeroase., Astfel, în denumirile de râuri, alături de cele păstrate de la băștinași respectiv Argeș, Cris, Mureș, Olt, Prut, Siret, apar altele slave ca Bistrița, Dâmbovița, Ialomița, Râmnicul. Limba română este o limba romanica, ea nefiind altceva decât continuitatea limbii latine populare, vorbită de populațiile romanizate de la Dunărea de Jos, cu toate modiificarile pe care le-a suferit de-a lungul timpului.

3. Formarea treptată a relațiilor feudale.

În perioada formării poporului și limbii române, între secolele VIII-X, are loc și formarea treptată a relațiilor feudale pe teritoriul țării noastre.În acest răstimp, unii conducători de obsti și membri ai cetelor militare, întărindu-și puterea economică, s-au desprins tot mai mult de obstile din care făceau parte. În felul acesta , prin descompunerea obștii sătești

s-au format cele două clase fundamentale ale orânduirii feudale adică boierii și țăranii.

4. Apariția termenului „vlah”(sec. X). La sfârșitul secolului al IX-lea și începutul secolului al X-lea, procesul de formare a poporului român și a limbii române s-a încheiat. Cercetările arheologice, mai ales cele din ultimii ani, au reușit să dovedească existența, încă din secolul al IX-lea, a unei populații românești, care reprezintă pe strămoșii direcți ai românilor de azi. În același timp, începând cu sec. al X-lea, izvoarele bizantine, slave și maghiare încep să dea populației de pe teritoriul țării noastre denumirea de vlahi, adică de români, ceea ce dovedește că, la această dată, popoarele din jurul nostru și-au dat seama că ea reprezintă un popor aparte, deosebit de ele prin caracterul lui romanic. De aceea se poate spune că apariția termenului de vlah marchează încheierea procesului de formare a popurului român și a limbii române.

Ca o concluzie privind procesul de formare a poporului și a limbii române descris mai sus, putem spune că poprul și limba română s-au format într-un proces de lungă durată, ca un popor romanic și o limba romanică rezultate din colonizarea și romanizarea Daciei, din amestecul geto-dacilor cu coloniștii romani.

Conviețuind cu slavii, care erau mai puțin numeroși, populația daco-română reușește să-i asimileze, luând însă anumite elemente atât de civilizație cât și de limba de la aceștia. Desăvârșirea formării poporului român și a limbii române au avut loc în același timp cu apariția relațiilor feudal

II.6 Formarea statelor feudale românești

Relații feudale pe teritoriul țării noastre apar încă din secolele VI-VII, dar despre forme mai vizibile ale acestor relații putem vorbi abia în secolul al IX-lea, atunci când izvoarele istorice scrise și arheologice consemnează primele formațiuni politice prestatale de tip feudal : cnezatele și voievodatele.

În acest timp în comunitățile sătești au loc transformări importante: loturile de pământ arabil nu mai sunt reâmpărțite ci se transformă în proprietate privată a membrilor obștii. Folosindu-se de această, conducătorii obștilor și membrii cetelor militare au ocupat bucăți de pământ mai întinse, pe care le lucrau fie cu prizonierii luați cu ocazia expedițiilor fie cu membrii sărăciți ai obștilor, obținând astfel cantități însemnate de produse și întărindu-și astfel și mai mult puterea. Datorită folosirii unor porțiuni mai întinse de pământ și schimbul pe care îl făceau cu produsele obținute, unii dintre membrii obștilor au devenit mai bogați. Pe măsură ce deveneau mai puternici ei se desprindeau tot mai mult de obstile din care făceau parte și se transformau în căpetenii feudale, care cu timpul și-au luat numele de boieri. Boierii reprezentau clasa dominantă a orânduirii feudale.

Pricipalele clase sociale ale orânduirii feudale erau feudalii și țăranii dependenți; există însă și o categorie numeroasă de țărani liberi.

Țăranii dependenți aveau o gospodărie pe care o puteau lasă moștenire urmașilor. Urmașii primeau în folosință un mic lot de pământ, în schimb erau obligați să muncească gratuit un număr de zile, numit clacă, să dea o parte din produse , denumită dijma și să-i plătească o suma de bani, denumită censul, feudalului. Toate acestea alcătuiesc renta feudală prin care se exercită exploatarea feudală a boierului asupra țărănimii aservite. Deasemenea, toată țărănimea, fie ea liberă sau dependență, avea obligații în produse, în muncă și în bani față de stat.

În dezvoltarea ei, orânduirea feudală a parcurs trei perioade. Prima este cea a feudalismului timpuriu, între sec. IX-XIV când s-au format și cristalizat relațiile feudale. A două perioada este aceea a feudalismului dezvoltat care durează până în mijlocul secolului al VIII-lea. Cea de-a treia este perioada descompunerii feudalismului care începe odată cu primele relații noi, capitaliste, care încetul cu încetul subminează relațiile feudale. Această perioada se întinde până la revoluția din 1848, când relațiile de producție capitaliste devin dominante.

II.7 Formarea primelor cnezate și voievodate românești

Progresele realizate în producție în secolele X-XIV, apariția claselor antagoniste: boierii și țaraniii dependenți și nevoia de apărare împotriva popoarelor migratoare au dus la necesitatea creării de organizații statale. Încă din secolul al X-lea , izvoarele amintesc de existența pe teritoriul țării noastre a unor formațiuni statale numite cnezate și voievodate, acestea din urmă purtând în izvoarele latine denumirea de ducate.

Cnezatele erau organizații politice în care puterea aparținea clasei feudale având în frunte un cneaz care îndeplinea funcții administrative, judecătorești și militare. Voievodatele erau organizații politice militare feudale, care grupau mai multe cnezate, având în frunte un voievod, care era înainte de toate un conducător militar.

Primele formațiuni statale cunoscute pe teritoriul țării noastre sunt amintite în prima jumătate a secolului al X-lea în Transilvania. Cronică lui Anonimus, notarul regelui Ungariei, scrisă în secolul al XII-lea pe temeiul unor însemnări mai vechi, amintește că atunci când cetele militare maghiare au încercat să pătrundă în Transilvania, ele s-au lovit de rezistență românilor organizați în trei voievodate: unul în Crișana, cuprinzând teritoriul dintre Mureș și Someș, având centrul în cetatea Biharea, era condus de ducele Menumorut; al doilea în Banat între Dunăre și Mureș, condus de Glad și al treilea în Transilvania. Acesta din urmă se întindea în Valea Somesurilor și era condus de Gelu zis Valahul.

Organizarea în cnezate și voievodate se întâlnește deci pe toată întinderea teritoriului românesc dinlăuntrul și din țară arcului carpatic.

II.7.1 Formarea si dezvoltarea voievodatului Transilvaniei

În secolele IX- XI formațiunile politice românești din Transilvania aveau o viață economică și politică bine închegate, aveau cetăți întărite și o oaste numeroasă, formată mai ales din țăranii obștilor libere, care au luptat împotriva încercărilor de cotropire.

O rezistență dârză din partea populației băștinașe din Transilvania au întîmpinat timp îndelungat triburile maghiare care, atrase de bogățiile țării, s-au abătut pe aceste meleaguri pe la începutul secolului al X-lea. Către sfârșitul secolului al XI-lea, regele și nobilimea feudală maghiară au început cucerirea organizată a Transilvaniei. Dar rezistență localnicilor, care și-au aparat cu îndârjire libetatea, a făcut că abia la începutul secolului al XIII-lea regatul feudal maghiar să-și întindă stăpânirea asupra întregului teritoriu.

Pentru a-și putea consolida stăpânirea, regele Ungariei a fost nevoit să recurgă la colonizări, adică la așezarea unor populații, din alte ale Europei, pe teritoriul Transilvaniei. Astfel pe la mijlocul sec. al XII-lea secuiii au fost mutați din părțile bihorene și din unele părți ale Ungariei în regiunea Tîrnavelor și apoi la începutul sec. al XIII-lea în sud-estul Transilvaniei, pe locurile unde trăiesc și astăzi. Misiunea lor era să apere trecătorile Carpaților Orientali împotriva cumanilor. În schimbul acesteo obligații, secuii sunt răsplătiți cu mai multe privilegii de care se vor bucură multă vreme după aceea.

Tot pentru paza graniței, precum și pentru sprijinirea statului feudal au fost chemați în transilvania coloniștii germani. Aceștia și-au părăsit vechile așezări, mai ales din Germania apuseană, datorită accentuării exploatării feudale. Sașii au fost așezați în părțile Sibiului, Brașovului, Tîrnavelor și Bistriței. Agricultorii pricepuți, meșteșugari și negustori, coloniștii germani au contribuit la dezvoltarea economică a regiunilor unde au fost așezați. Cu timpul unii dintre ei au ajuns în stare de iobăgie participând împreună cu iobagii români și maghiari la lupta împotriva exploatării feudale.

La începutul secolului al XIII-lea, când stăpânirea maghiară a ajuns până la Carpați, pentru apărarea graniței sudice împotriva primejdiei cumane, regele maghiar a așezat în Țara Bîrsei pe Cavalerii teutoni, cărora le-a acordat o serie de privilegii. Încălcând înțelegerea și încercând să-și întemeieze o stăpânire scoasă de sub controlul statului maghiar, în anul 1225 ei au fost siliți să părăsească Țară Bîrsei. Acestor oaspeți, cum erau numiți, le-au fost date nu numai privilegii ci și pământuri întinse.

În Transilvania, secuii și germanii au găsit în teritoriile unde a fost așezată vechea populație românească cu care au trăit și au muncit împreună.

Organizarea politică și administrativă a Transilvaniei s-a făcut după sistemul feudal maghiar, dar instituția voievodatului era așa de înrădăcinată aici, încât regele a trebuit să numească în fruntea teritoriului ocupat un voievod; de aceea Transilvania a purtat numele de voievodat. Numit de rege, dintre nobilii maghiari, voievodul conducea cu ajutorul Adunării generale a nobililor. Din punct de vedere administrativ, Voievodatul Transilvaniei a fost împărțit în comitate, conduși de comiți. Pentru administrarea satelor românești au fost folosiți cnejii și voievozii locali, care aplicau în rezolvarea problemelor lor cu vechiul drept românesc.

După cucerire, pământul obștilor românești a trecut sub stăpânirea regelui, care a păstrat o parte pentru el, dând restul fie bisericii catolice, fie feudalilor maghiari stabiliți în Transilvania. În felul acesta s-au format, treptat, domeniile feudale ale nobililor și ale bisericii. Cu toate acestea, o suma de obsti românești au izbutit să-și păstreze libertatea și să se bucure de o oarecare autonomie față de conducerea centrală.

Nouă conducere a însemnat pentru țărani o înrăutățire a situației lor. Comunitățile țărănești române, maghiare și mai târziu săsești au fost supuse unei triple exploatări, aceea a regelui, a bisericii catolice și a nobilimii.

Ca și concluzie, apariția și dezvoltarea neîncetată a relațiilor feudale a dus la crearea formațiunilor statale de tip feudal, cnezatele și voievodatele, pe tot întinsul țării noastre. Cucerirea de către regatul maghiar a Transilvaniei a împiedicat unirea voievodatelor din interiorul arcului carpatic într-un stat feudal independent.

Informații despre tendințele cotropitoare ale regatului ungar și despre blaki a scris și Viorica Enăchiuc în cartea sa „Rohonczy Codex, descifrare, transcriere și traducere”.

Codex Rohonczy

III.1 Geneza

Codex Rohonczi este un manuscris care se află în prezent în Arhivele Academiei de Științe a Republicii Ungaria. Cartea, legată în piele și cu dimensiuni de 12/10 cm, a ajuns în arhivele Academiei după ce i-a fost dăruită de către contele Batthyany Gusztav împreună cu întreaga sa bibiliotecă .

Cercetători precum Julg Bernat, Fejerpataki Laszlo, Nemeți Kalman, Dr. Vajda Jozsef au depus eforturi pentru a găsi o soluție de descifrare a textului, fără nici un rezultat însă; ceea ce se putuse stabili cu certitudine fusese că hîrtia manuscrisului datează din prima jumătate a secolului al XVI-lea și este de origine italiană, iar straniul alfabet folosit cuprinde un număr derutant de semne.

Un expert indian, Attila Nyíri, crede că e vorba de o evanghelie apocrifă, o Apocalipsa care descrie foarte clar sfârșitul vremurilor. Dacii și-ar fi preluat scrierea de la brahmani.

Codexul Rohonczi este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit și încă nedescifrat în mod convingător. Codexul face parte din lista celor opt scrieri care nu au fost descifrate încă. Cercetătoarea româncă Viorica Enăchiuc crede că a izbutit să o descifreze, fiind scrisă în latină vulgară, dar cu caractere dacice.

Attila Nyíri a propus o interpretare publicată în Theologiai Szemle, 39/1996 (pag. 91-98). În mare, procedeul pe care l-a folosit pentru descifrare a constat în a întoarce cartea și a asocia fiecărui caracter litera cea mai apropiată. Este de reținut însă că același simbol cunoaște uneori varii interpretări și aceeași litera transcrie mai multe simboluri. În final, autorul ajunge la un text care, luat că atare, are sens în maghiară și este de natură religioasă. Cercetătorul indian M. K. Singh susține că textul este scris cu o varianta regională de Brahmi care poate fi citită. A transliterat primele 24 de pagini pentru a obține un text în Hindi pe care apoi l-a tradus în maghiară și l-a publicat în ediția 2004/6 – 2005/1 a periodicului Turán. În interpretarea sa, codicele se vrea a fi o evanghelie apocrifă. Mai mult, ar cuprinde o varianta de Apocalipsa, care descrie foarte clar “vremurile de pe urmă” ale omenirii. S-a speculat mult că Singh a descifrat o serie de previziuni apocaliptice dar că a ales să păstreze tăcerea.

Inspirat de această opinie a expertului indian și urmărind doar miniaturile, în ordinea prezentată de autor, consider că ar putea fi vorba de o evanghelie apocrifă.

Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos. Vă prezint mai jos interpretarea propusă de mine în urma analizării miniaturilor din Codex.

Legarea lui Isaac – Batrânul Abraham se pregătește să-și sacrifice pe singurul său fiu Isaac, la cererea lui Dumnezeu, pe muntele Moria. Îngerul Gabriel îl oprește din tăierea gâtului fiului său, și oferă un berbec în schimb. Această imagine de coșmar cuprinde pe Avraam, Isaac, îngerul, altarul și porumbelul ca imagine a Duhului Sfânt; berbecul lipsește însă.

Matei Evanghelistul cu simbolul său: îngerul sau omul înaripat. Sfântul Matei scrie Evanghelia inspirată de îngerul strălucitor.

Regele Solomon dedică templul lui Dumnezeu – imaginea prezintă un rege sau un preot în fața unei clădiri care ar putea fi un templu. Globul Crucifer (glob purtător de cruce) arată stăpânirea asupra lumii sau o parte din ea. Este un glob pe care este așezată o cruce, utilizat ca însemn regal, pentru încoronare, în mai multe monarhii din Europa.

Trei bărbați cu bărbi ascuțite. Una dintre ele le binecuvântează pe celelalte două și au o aură deasupra; el ar putea să fie, fie Isus fie Dumnezeu.

Ar putea fi Dumnezeu vorbind cu Moise și Aaron pe muntele Sinai. Sau este Moise vorbind lui Aaron și Joshua: "Îmi pare rău Aaron, nu vei conduce poporul meu în țara promisă”. Aici este băiatul său, el a găsit țara Canaanului, asa ca lasa poporul Meu să plece cu el. "În cele din urmă, Aaron a murit înaintea lui Moise, Joshua a preluat conducerea, a distrus Jericho, a cucerit Canaan, și a trăit pentru a scrie o carte despre asta.

Ar putea fi Moise pe Muntele Sinai unde a primit Tablele Legii de la Dumnezeu, scrise de El însuși cu “degetul său”.

Isus intră în Ierusalim călare pe un măgar.

Partea stângă a imaginii ar putea însemna scena clasică a Buneivestiri – îngerul Gabriel vine la fecioara Maria, care citește o carte în apropierea unei tufe de crin. Duhul Sfânt coboară sub forma unui porumbel pentru a-I da de știre Fecioarei Maria că va rămâne însărcinată și va da naștere unui fiu. În partea dreaptă se arată un Înger care dă ceva cuiva; nu am gasit o explicație pentru acesta.

Nașterea lui Isus Hristos. O persoană este situată pe podea, cu un copil în curs de dezvoltare din epii ei, în apropierea unui bazin cu apă. Pe partea stângă este Isus, identificat prin aură, iar pe dreapta este un rege, cu coroană și un crin în mână.

Masacrul inocenților la ordinul Împăratului Irod. In imagine se disting patru soldați cu diferite arme marșăluind , în șir, peste un peisaj cu dealuri, în noapte, așa cum arată de steaua strălucitoare și luna. Comandantul lor călare, care ar trebui să fie Irod, privește cum unul dintre soldați lovește un copil cu sulița lui.

Totuși, lipsește ceva din acest desen; este atât de distant și nu pare a fi dramatic. Masacrarea pruncilor chiar sub ochii lui Irod este una dintre scenele cele mai tragice din Noul Testament. Din această scena teribilă lipsesc si mamele copiilor; prin durerea lor este împlinită profeției lui Ieremia: "O voce se aude în Rama, plângând și jale mare, Rahela își plânge copiii și refuzând să fie mângâiată, pentru că nu mai sunt . "(Matei 2:18). Însă, în Codex Rohonczy, femeile sunt lăsate afară.

Adorația Magilor, neechivocă și inconfundabilă care au venit la Nasterea Domnului. În imagine se poate vedea Sfânta Familie sub un acoperiș, Betleem în depărtare, cei trei magi care aduc și steaua de ghidare. Totul este marcat cu o cruce: o șurăde paie, steaua și darurile aduse prin cei trei magi.

În tradiția românească sunt numiți craii de la răsărit și sunt în număr de trei: Melchior, Baltazar și Gașpar. Numarul și rangul magilor nu este menționat în Biblie, dar pentru că au adus Pruncului Isus trei daruri: aur smirnă și tămâie, se presupune că ar fi fost în numar de trei.

Tăierea împrejur a lui Isus care a avut loc la opt zile de la nașterea sa. Imaginea ne arată un copil ușor strălucitor este trecut între două persoane de gen neclare, peste ceva care arata ca un font cu apă, pe un vârf de munte, între două orașe sau doar două clădiri, identificate prin litere.

Potrivit mențiunii din cartea Facerea (capitolul 17), actul circumciziunii (în ebraică mulá) a fost instituit ca un semn văzut al legământului încheiat de Dumnezeu cu patriarhul Avraam și cu urmașii acestuia, act ce trebuia îndeplinit la toți copii de parte bărbătească, începând cu vârsta de 8 zile (vv. 10-14) . Mai târziu, în cartea Levitic se spune că Dumnezeu a poruncit, prin Moise, să fie circumciși toți copiii israeliți la opt zile de la naștere. Cu acest prilej se punea și numele copilului. Deoarece circumciziunea era un semn al legământului cu Dumnezeu, cel ce se sustrăgea voit acestui act nu mai făcea parte din comunitatea israelită și trebuia ucis (Facerea 17, 14).

Ziua a opta este o tranziție de la starea infantilă la perfecțiunea personală, pentru că în această zi, în conformitate cu dispozițiile religioase evreiești, pruncul devine copil și dobândește anumită o personalitate. Sfântul Andrei Criteanul separă primele 7 zile de după nașterea unui copil de cea de a opta, spunând că a opta zi este completarea celor șapte și începutul viitorului. În conformitate cu contextul religios evreiesc, a opta zi constituie o etapă extrem de importantă pentru existența umană a fiecărui nou-născut, prin faptul că ea completează vârsta infantilă și deschide vârsta maturității, care duce la perfecțiune.

Acesta ar putea fi momentul în care Isus, trădat de catre Iuda, a fost arestat. Imaginea ar putea descrie pe Isus, aflat sub un copac mare însoțit de doi Apostoli, timp în care o bandă de soldați înarmați cu sulițe înalte se apropie de acesta. Evenimentul se consumă pe timp de noapte, sub cerul înstelat. Un alt grup armat se vede mai jos. Luna este în stânga, soarele este pe dreapta, deasupra unui oraș care se scufunda sub razele sale spiralate. Isus a fost arestat în grădina Ghetsimani, chiar în afara Ierusalimului. Acest oraș trebuie să fie Ierusalim.

Acesta este un desen în care autorul se arata foarte ambițios. El a stors într-o imagine nu cu mult mai mare decât o ștampilă: o grădină, pe Isus, doi apostoli, un număr nedeterminat de soldați, un oraș, și o mare parte a Universului văzut.

În această imagine ar putea fi descries procesul lui Isus.

Ar putea descrie biciuirea, încoronarea batjocoritoare cu spini a lui Isus. Imaginea arată si instrumentele de tortură; fiecare dintre cei patru soldați au câte un instrument de chin: flagel (bici făcut dintr-un mănunchi de nuiele), mantia purpurie, bețe lungi cu coroana de spini și buchet de spini, și, desigur, pilonul.

Batjocorirea lui Isus Hristos. Hristos este așezat pe un scaun în fața lui Pilat, probabil, care arată mâinile curate.

Isus cărând crucea

Rastignirea lui Hristos. Longinus se roagă la picioarele lui Isus crucificat, detașat de colegii săi soldați. Longinus este soldatul roman care l-a strâpuns cu lancia pe Isus în timp ce se afla pe cruce. Se spune că după acest fapt, soldatul în cauză, l-a recunoscut pe Isus ca fiind fiul lui Dumnezeu și s-a căit pentru păcatele sale devenind creștin.

Îngroparea lui Isus. Doi bărbați pe laturile unui mormânt, aproape de o cruce pustie, care țin în mâini ceva asemănător unei pâlnii. Presupun că sunt Iosif din Arimatheea și Nicodim, cei doi ucenici secreți ai lui Hristos. Joseph a revendicat trupul lui Isus de la Pilat, Nicodim a adus smirnă și aloe și împreună au îngropat pe Isus în mormânt donat de Joseph.

Învierea. Un înger strălucitor plutește deasupra mormântului marcat cu mai multe semne. Hristos se ridică ținănd în mână lenjeria cu care a fost învelit, îngerul, care îngenunchează, ține în mână un obiect rotund luminos. Într-o grădină Hristos apare la un purtător de mir ca gradinar.

Isus Hristos se arată triumfător după ce a înviat.

Isus Hristos – biruitor al iadului.

Isus ridicându-se din mormânt

Cina la Emaus – După înviere, doi ucenici întâlni pe Hristos pe drumul spre Emaus și nu reușesc să-l recunoască. Ajunși în Emaus, Mântuitorul s-a prefăcut că merge mai departe, tocmai pentru a le da ocazia să-l invite în casa lor. Văzând că vrea să plece, ucenicii l-au invitat la ei în casă, motivând că este seară. Prin felul în care a binecuvântat pâinea la masă ucenicii au înțeles că el este Mântuitorul.

Imaginea cu Toma Necredinciosul. În prima zi a sărbătorilor de Paște, după înviere, Isus s-a aratat ucenicilor săi, în afară de Toma care nu era prezent, spunându-le: „Pace vouă!“ După ce i-a liniștit, le-a arătat mâinile și coasta străpunse de sulițe. După opt zile, Isus s-a arătat din nou Ucenicilor săi, atunci fiind de față și Toma. Acesta din urmă a atins mainile și coasta Domnului după care s-a convins ca el este Mântuitorul și a strigat: “Domnul meu și Dumnezeul meu”. Pentru puțina lui credință, Mântuitorul a replicat: „Pentru că m-ai văzut, Toma, ai crezut? Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!“

Ar pute fi Jeremias, “Profetul lacrimilor”, plângând deasupra Ierusalimului.

Ar putea descrie „Pilda grăuntelui de muștar”.

„El a mai zis: «Cu ce vom asemăna împărăția lui Dumnezeu sau prin ce pildă o vom compara? Cu un grăunte de muștar, care, când este semănat în pământ, este mai mic decât toate semințele de pe pământ; dar, după ce a fost semănat, crește și se face mai mare decât toate ierburile și face ramuri mari, așa că păsările cerului pot locui la umbra lui.» Și El le vestea cuvântul prin multe pilde de felul acesta, după cum erau ei în stare să-L înțeleagă. Nu le vorbea deloc fără pildă, dar, când era singur la o parte, explica ucenicilor Săi toate lucrurile. ”

Isus cu mai mulți apostoli la o masă cu un ulcior de vin.

Povestea pare să se potrivească cel mai bine o combinație de Luca 24: 36-49 și Marcu 16: 14-18. După întoarcerea celor doi ucenici de la Emaus, unde l-au întâlnit pe Isus înviat, se adună cu apostolii într-o cameră, în spatele ușilor închise, tremurând pentru viața lor. Are loc o discuție despre cele mai recente știri și o cină de pește, când Isus, dintr-o dată, apare în mijlocul lor zicându-le Pace vouă. El le arată rănile și pentru a dovedi că nu este o fantomă, el cere de mâncare. În Marcu el spune: "Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată creația."

Indubitabil, pare să fie momentul Înălțării.

Ar putea descrie iadul

Moise care primește darurile pentru tabernacol: aur, argint și bronz, păr de capră, piei de berbeci vopsite în roșu, piele de bursuc, lemn de salcâm, untdelemn pentru lampă și mirodenii pentru untdelemnul pentru ungere și pentru tămâia mirositoare, pietre de onix.

Universul prezentat ca un set de roți zimțate puse în mișcare de îngeri. Conform Teoriei lui Ptolomeu, Universul are Pamântul în centrul său înconjurat de lună, soare și cinci planete : Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn.

Apostolul Ioan pe Insula Patmos. Insula Patmos, aflată în Marea Egee, este locul unde a fost exilat, sub Impăratul Domițian, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, cunoscut și sub numele de Ioan Teologul. Aici Ioan a scris carte Apocalipsei, carte ce închide canonul Noului Testament.

Parabola lămpii sub obroc (vas folosit ca unitate de măsură pentru cereale ).

Seară de seară, în fiecare casă de evrei avea loc un ritual al aprinderii luminii, în care lampa sau candela era introdusă în camera principală a locuinței pentru a împrăștia lumină. Evreul pios obișnuia atunci să rostească o binecuvântare, mulțumind lui Dumnezeu pentru această lumină. Mai târziu, creștinii vor păstra acest ritual și vor binecuvânta pe Cel care este Lumina lumii. Până în ziua de astăzi, slujba de seara în Biserica Ortodoxă conține imnul „Lumină lină” – mărturie a celor descrise mai sus.

Sfântul Pavel în închisoare scriind o epistolă. Razele care coboară ar putea fi inspirația divină.

Convertirea Sfântului Paul de la iudaism la Creștinism.

O altă ipoteza este că ar fi scrisă in alfabetul dacic.

De la daci nu au rămas izvoare scrise. Prea puține se știau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioada istorică. A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, și se citește de jos în sus. Vorbește despre despre vlahi și regatul lor. Mulți au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut. Arheologul Viorica Enăchiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris.

În anul 1982 doamna Viorica Enăchiuc, sprijinită de directorul Institutului de Studii Istorice și Social Politice din București Ion Popescu Puțuri, intră în posesia unei copii integrale a Codexului Rohonczi. După ce cartea îi trezește un interes deosebit, Viorica Enăchiuc, începe o serie de cercetări filologice, istorice și etnografice ce durează aproximativ trei decenii.

Începutul acestui drum este prilejuit de un fapt comemorativ, mai precis o lucrare a Academiei Române despre greșelile de ortografie de pe unele monede bătute în secolul al XIV-lea în limba chirilică și latină. Viorica Enăchiuc a observat că așazisele greșeli de pe monedele în cauza semănau în mod neașteptat cu literele alfabetului în care era scris Codexul Rohonczy.

Manuscrisul Codex Rohonczi este alcătuit din 448 de pagini fiecare conținând între 9 și 14 rânduri. Scrierea este executată cu pana, de la dreapta la stânga iar textul se citește de jos în sus. Textele din cele 448 de pagini se grupează în patru cărți care sugerează gândirea poetică a blakilor, folosirea unor genuri diferite de discursuri precum discursul, oda și imnul. Cugetările, proverbele și îndemnurile pline de înțelepciune din textele Codexului sunt expresii ale folclorului și ale filosofiei vechilor daci. Textele din cărțile I, II și IV sunt semnate de mitropoliții blaki Sova Trasiu, Niles și respectiv Timarion. Cartea a III-a reprezintă textele unor cuvîntări, solii și alianțe, proverbe și cunoștințe astronomice și muzicle, arhivate în cancelaria statului blak.

Cele 87 de miniaturi intercalate în text ilustrează atât scene laice cât și religioase. Conform acestor miniaturi întâmplările laice se desfășoară pe un teritoriu cu munți, câmpie și ape aflate în apropierea complexelor arhitectonice specifice pentru teritoriul României . În iconografia din Codex apar elemente care ne demonstrează coexistența atât a unui cult precrestin cât și creștin.

În planșa nr. 96, LII, pag. 192 ne este descris, după cum se vede, botezul unui copil; acest fapt demonstrează că în Codex ne sunt relatate fapte despre o populație sedentara si deja crestina.

Viorica Enăchiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana), cu caractere moștenite de la daci. Sunt semne care au aparținut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Față de acest aspect există amănunte care intră în contradictoriu cu perioada în care a fost redactat manuscrisul și anume: autorul spune că eroul său, în afară de Zalmoxis, este Matia Corvin care a trăit în secolul 15.

Un alt argument care intră în contradictoriu cu perioada în care a fost redactat codexul, indicată de Viorica Enachiuc, este semnificația desenului de la pagina 16 :

În acest desen se văd biserici care au în vârful turlelor bile care arată că merele de aur puse în vârful caselor de rugăciune protestante, mai ales calvine, din Transilvania din secolul XVII încoace.

Textele din Rohonczi au fost redactate în latină vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului", spune aceasta. Ca și locație, unde a fost redactat codexul, specialista mai precizează că acesta ar fi fost redactat într-un complex mănăstiresc de la poalele munților în nordul Câmpiei Române.

Dacă viziunea Vioricăi Enăchiuc nu ar întîmpina nici o opoziție, atunci Codex Rohonczi, denumit astfel după localitatea unde a fost păstrat, ar fi cel mai vechi document scris în daco-română furnizând informații despre societatea blakilor, mai exact informații generale despre formele de relief, realitățile social-economice, politice, de organizare militară, arhitectură și relații diplomatice, dintr-o perioada istorică despre care astăzi nu știm mare lucru.

Alte astfel de înscrisuri într-o limba necunoscută, care vorbesc despre viata vechilor daci au fost descoperite și la Sinaia.

Plăcuțele de la Sinaia

În anul 1871, Regele Carol I hotărăște să petreacă vara la Sinaia împreună cu Regina Elisabeta. Plimbându-se prin munții Bucegi și pe malul răului Peleș, regele a fost fascinat de frumusețea și de liniștea locului; că urmare regelui i-a venit ideea de a construi acolo o reședința de vara. În alegerea locului de a face această construcție a contribuit și faptul că regale auzise de fabuloasle comori dacice ascunse în masivul Bucegi și văzuse numeroasele schituri construite în apropierea peșterilor unde preoții locali despre care se spunea că sunt păzitorii marelui tezaur al lui Decebal.

Lucrările marelui castel au fost demarate în anul 1873 sub conducerea unui arhitect german.

Odată cu săpăturile pentru fundație, muncitorii au găsit un imens tezaur din piese de aur conținând câteva sute de placate scrise în relief într-o limba necunoscută. Aceste relatări s-au transmis pe cale orară și au fost probate de către primarii care s-au succedat de-a lungul timpului la conducerea locală . Deși nu sunt documente care să ateste autencititatea acestui eveniment există informații că reprezentanții Guvernului Lascăr Catargiu au predat întregul tezaur regelui Carol I. La acea vreme regele locuia la Mănăstirea Sinaia, motiv pentru care a făcut că plăcuțele din aur să fie duse acolo. După câteva luni, regele a poruncit că plăcuțele să fie copiate la fabrică de cuie din Sinaia pentru a nu se pierde eventualele informații istorice iar după aceea să fie topite. Astfel toate plăcuțele din aur au fost copiate în plumb și depozitate la subsolul mănăstirii. În arhivă mănăstirii din Sinaia nu au fost găsite documente care să ateste că aceste relatări sunt adevărate din cauza faptului că întreagă arhivă a fost mutată la București în naul 1956 din motive necunoscute. La rândul sau Patriarhia Română refuză să ofere informații despre acest subiect. A fost descoperită însă o scrisoare a regelui Carol I care a însoțit plăcuțele din plumb. Această scrisoare, care se află astăzi la Vatican conținea următoarele cuvinte “ Cu iertăciune, în față lui Dumnezeu mă plec pentru greșeală pe care am făcut-o distrugând poate unul dintre cele mai importante izvoare de istorie ale nației române. Înaintez, nu că danie, ci întru păstrare, locașului Mănăstirea Sinaia și credincioșilor slujitori ai locașului pentru veșnicie ceea ce mai rămas”.

La sfârșitul sec. al XIX-lea aceste plăcuțe au ajuns la Muzeul de Antichități din București și așezate în niște coșuri din răchită apoi au fost date uitării. Nimeni nu le-a inventariat și nici studiat, generațiile de istorici care au lucrat la Muzeu preluând ideea că sunt falsuri fără să le supună vreunei analize de specialitate.

În anul 1943, Ion Nistor, Director al Muzeului de Antichități, interesat de informațiile istorice înscrise pe tăblițe, le-a studiat în secret, descoperind câteva amănunte extreme de importante care puteau da peste cap întreagă teorie care o împărtășeau la acea vreme istoricii.

Primul argument în favoarea autenticități acestor plăcute constă în dificultatea de a turna în plumb peste 500 de asemenea obiecte din cauza densității acestui material, ceea ce face că o singură plăcută să cântărească peste 10 kg. Puține persoane de la sfârșitul secolului al XIX-lea își puteau permite să cumpere și să manipuleze 5 tone de plumb pentru a-și duce opera la bun sfârșit. Chiar și pentru fabrică de cuie din Sinaia, unde se presupune că au fost copiate aceste plăcute, din ordinul regelui Carol I, lipsa acestei cantități de metal nu a trecut neobservată ceea ce acreditează ideea unei comenzi speciale a casei regale sau alte instituții de stat.

Plăcuțele sunt scrise într-o limba necunoscută dar folosesc preponderent caractere ale alfabetului grecesc conținând și elemente grafice ale altor culturi și civilizații. Cronologic ele acoperă intervalul cuprins între secolul IV i.h și secolul I d.h până înaintea primei campanii militare a lui Traian. Un alt argument, în aceste condiții, ar putea fi și caracterul neunitar al scrisului și imaginilor ceea ce acreditează că mai multe mâini au lucrat la ele în perioade diferite.

Unele reprezentări grafice par să facă referire la anumite evenimente politice și alianțe militare ale epocii în timp ce altele au un caracter religios.

Există o asemănare între acest cap de rege dac care apare pe mai multe placate și capul lui Burebista de pe un medalion dacic care a fost studiat de arheologi și care garantează că acest medallion este autentic.

→
Medalionul a fost testat la Institutul de Fizica Nucleara, dr. In fizica Bogdan Constantinescu, afirmând că este realizat dintr-un aliaj metalic întâlnit acum 2000 de ani numai în zona de sud a Munților Urali fiind un aliaj propriu metalurgiei scitice. Diminsiunile capului de pe medalion și cele de pe plăcute coincid, regasinduse în totalitate și celelalte elemente grafice. Există informații că un alt medalion care îl ilustrează pe regele Duras are pe spate imaginea stilizată a unui templu identic cu cel de plăcute. Deasemenea mai multe monede de argint din timpul lui Dromihete conțin litere rombice regăsite și pe plăcuțele din plumb.

Susținătorii autenticității plăcuțelor au făcut deasemenea o analogie interesantă între mai multe reprezentări ale unui animal fantastic existent pe acestea și statuia sapelui Glycon expusă la Muzeul de Arheologie din Constanța. Coadă despicata de pe soclul statuii din secolele ÎI – III d.h. care aparține divinității casei și familiei s-ar regăsi și pe reprezentarea animalelor fantastice de pe plăcuțele de la Sinaia.

Numele cetății Sarmisegetusa apare scris pe plăcute în limba greaga „Sarmigetusa” iar numele lui Deceneu apare scris „Cenea”.

Din texte reiese un amănunt care nu avea cum să fie cunoscut de falsificator și anume faptul că Deceneu l-a trădat pe Burebista și a participat la asasinarea lui; acest lucru a fost descoperit numai acum câțiva ani.Dominantă în rândul specialiștilor, ideea că artefactele de la Sinaia sunt ”falsuri” a descurajat mult timp orice inițiativă serioasă de cercetare. Unul dintre presupusii falsificatori ar fi Bogdan Petriceicu Hasdeu. El se numara printre putinii specialisti care cunosteau principalele izvoare ce faceau referire la istoria Daciei si se documentase multi ani despre Columna lui Traian.

Așa se face că principalul argument în negarea autenticității acestui document este asemanarea evidentă cu sculpturile de pe documentul ridicat la comanda lui Traian după cucerirea Daciei.

Se presupune că acesta a fost construit de specialiști care nu fuseseră niciodată în Dacia, realizând sculpturile numai pe baza relatărilor celor care au participat la cele două campanii militare ale lui Traian. Hașdeu nu este însă singurul suspect, în jurul anilor 1880 existând un adevarat curent de promovare a culturii și civilizației dacice generat de apariția cărții Dacia preistorică a lui Nicolaie Densușianu care susținea idea că poporul român nu este urmaș al romanilor și că dacii vorbeau limba latină înainte să fie cuceriți de romani.

Un alt argument forte în susținerea autenticității Plăcuțelor de la Sinaia îl reprezintă faptul că pe aceste obiecte nu apar decât elementele care se cunoșteau până la 1900, nimic din ce s-a descoperit ulterior acestui an nu se mai regăsește pe aceste obiecte, nici măcar inscripția despre Burebista descoperită la Dionisopolis în 1905 care a reprezentat primul mare eveniment arheologic al secolului trecut.

În cartea sa, Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb, Dan Romalo emite 2 ipoteze și anume: “fie aceste extraordinare obiecte sunt autentice, și atunci avem de a face cu cea mai importantă descoperire făcută vreodată în domeniul istoriei vechi, căci ele descriu cu lux de amănunte lumea dispărută a geto-dacilor, de acum 2000 de ani, fie sunt niște falsuri de o anvergură și de o ingeniozitate nemaiîntâlnite, făcute cândva de un geniu enciclopedic și vizionar, cu ajutorul unor mijloace necunoscute. În cazul acesta, falsul – mai vechi de o sută de ani, ar aparține și el istoriei, și ar merita să intre în cartea recordurilor, la capitolul ”cele mai ingenioase falsuri”.

Revenind la Codex Rohonczy, care este subiectul acestei lucrări, specialista Viorica Enăchiuc informează că textele din Rohonczi au fost redactate în latină vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului, spune aceasta.

Statul blak a luat ființă în a 2-a jumătate a secolului al XI-lea sub conducerea lui Vlad și era situat în stânga Tisei până la Nistru și de la Dunăre până în apropierea munților Cernahora.Vlad, aliat de încredere al Imperiului Bizantin, organizează apararea țării în fața invaziilor amenințătoare sprijint fiind și de mitropolitii blaki care ii indemnau pe tineri sa lupte.

Codexul cuprinde mai multe texte, ca Juramantul tinerilor vlahi, diferite discursuri rostite in fata ostasilor vlahi inaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o Cronica privind viata voievodului Vlad, care a condus Vlahia intre anii 1046-1091, Imnul victoriei vlahilor, conduși de Vlad asupra pecenegilor, însoțit de note muzicale.

III.2 Continutul celor 4 carti

În cartea I se vorbește despre „ Jurământul tinerilor blaki „. Jurământul era rostit după cuvântul mitropolitului, de către tineii recrutați, începând cu cei de 15 ani, când erau investiți în fața crucii cu însemnele ostășești care erau căciula înaltă și mantaua lungă.

Cartea I, capitolul II „ Discurs pentru apărarea țării la INEU, în luptele cu ungurii pe Tisa și sciții ucigași în Dobrogea, după anul 1080” conține un discurs în limba română veche, al conducătorului român, rostit în fața ostașilor săi, înaintea confruntării lor cu trupele regale maghiare în anul 1166.

La pagina nr. 9 din Codex se observă o imagine în care este descris jurământul de inițiere a tinerilor ca luptători. „ Deasupra miniaturii, realizate cu pana, se remarcă un text scris de la dreapta la stânga: TIIRLAKA REN MITA BLAKA, ceea ce, în traducerea textului, înseamnă: Luptătorii nu vor primi miturile Blahe"

Acest document conține un discurs în limba română veche al conducătorului român, rostit în fața ostașilor săi, înaintea confruntării lor cu trupele cotropitoare regale maghiare la anul 1166 și dezvăluie tendințele cotropitoare ale regatului ungar, în căutarea lor nestăpânită de noi jafuri și dominații. Conținutul Discursului conducătorului român dezvăluie o serie de fapte, date și evenimente cu totul necunoscute până acum în istorie.

În primul rând reise că Țară Românească era o țară unitară de la Marea Neagră până la Rarăul nordic moldovenesc și dincolo de Carpați până la răul Tisa și Maramureș.

În cadrul acestei țări unitare existau mai multe organizații politice locale subordonate domnitorului care își aveau reședința în Muntenia, demonstrând prin această că de aici, din Țară Românească a Munteniei, domnitorul român îi chema la lupta, la organizarea rezistenței față de cotropitorii Regatului ungar, care, din nefericire, după cum se consemnează în discursul amintit, ocupaseră teritoriile strămoșești de la Tisa și localitatea Arad.Un rol deosebit de important in consolidarea relatiei, de incredere si devotament, dintre domnitorul roman si luptatori, o aveau preotii care pretindeau ca ar avea o relatie directa cu Dumnezeu.

La pagina 113 din manuscris, miniatura descie un preot așezat pe un scaun la poalele muntelui și ascultă prevestirile îngerului sosit pe apă.

„Deasupra scenei este realizat textul: ERRDY VLAD URA ETA SOBID.

Traducerea textului: Prin învățătură, Vlad va fi mare (proorocire) Vlad va fi mare și urmașii săi”.

Chemarea la mobilizare a tuturor românilor din toate colțurile țării, adresată în discursul domnitorului, este o dovadă că pericolul ce venea din partea acestui regat cotropitor era mare, urzea la cucerirea de noi teritorii aparținând gliei strămoșești a românilor și era sprijinit de papalitatea catolică. „Papalitatea de la Roma a sprijinit acest război cotropitor, că de altfel multe altele, pentru simplul motiv că era o țară ortodoxă ai cărei locuitori îi vedea trecuți prin forță la catolicism pentru a-și rotunji veniturile bănești prin dijmele pe care le încasa. Această politică josnică dusă de papalitate împotriva unei țări creștine a fost criticata deschis de Papa Ioan Paul al II-lea, într-o cuvântare mai recentă, în care și-a cerut scuze și iertare față de cei care au fost crunt loviți de politică acaparatoare a Sfântului Scaun” .

În discurs se redă chiar o cifra impresionantă de 54 de bătălii pe care românii le-au purtat cu armatele Regatului ungar și cu alți cotropitori din răsăritul țării. Cele 54 de bătălii, duse împotriva hoardelor barbare ungurești, au fost duse în mai puțin de un secol; acest fapt dovedește că statul român de atunci era puternic, bine organizat și capabil să îi înfrunte pe dușmani. Din multitudinea de documente aflate în Arhivă Academiei de Științe ungare, istoriografia nu a publicat nici un document sau vreo cronică veche despre nici unul din cele 54 de bătălii sângeroase dintre cele două state.

Discursul domnitorului român contrazice faptul că ungurii ar fi fost primii în Transilvania și că ar fi fondatorii tuturor localități din Transilvania.

Limba în care este scris acest discurs este o limba daco-românească curată clară, domnitorul care a ținut discursul dând dovadă de cunoștințe temeinice vaste istorice, politice și diplomatice.

Din discurs reiese că românii își apărau cu îndârjire religia moștenită, cerând ajutorul Mantuitoruui Isus pentru a putea înfrânge armatele ungare aflate în cârdășie cu catolicismul papalității. În discurs, domnitorul folosește pentru inamic numele de ungari, hungari în înțelesul de netrebnici și parșivi.

Ca o concluzie, discursul este, după cum se vede, un imn patriotic, un îndemn adresat românilor pașnici, autohtoni, care în momentele grele din viață lor când țară le era amenințată, erau chemați să se adune cu toții și să lupte eroic, cu vitejie stramoseascapentru a-i opri pe cotropitorii unguri.

Cpitolul al III-lea din CARTEA I „ Cuvântarea în față armatei după anul 1078, pentru vegherea graniței la Ineu și respingerea pecenegilor la Ticia, Dobrogea, până pe firul Nistrului” este tot un document istoric românesc descifrat din alfabetul geto-dacic de către specialistă Viorica Enăchiuc și prezintă, deasemenea, un discurs ținut în față armatelor române, rostit după infrangera unor migratori din Răsărit precum și a ungurilor, conduși de regele lor, Emeric. Din acest discurs reiese că românii se aflau, în continuare, în față altor atacuri ale războinicilor cotropitori unguri.

Și acest discurs reprezintă o dovadă istorică privind prezența românilor în Voievodatul Tansilvaniei la răsărit și sud de munții Carpați. Conducătorii de oști de la acea vreme aveau o puternică cunoștință națională românească evidențiindu-se prin vitejia strămoșească care le dădea imbold ostașilor în lupta pentru apărarea țării.

În cronica cea mai veche a ungurilor Gesta Hungarorum (Despre faptele ungurilor) cronicarul regelui Bela al III-a „magistrul P” sau „Anonymus” notează că Maghiarii, la venirea lor, au găsit aici pe români! „« în anul 884 al întrupării Domnului, precum se vede din analele cronicale, spune-Anonymus, șapte persoane de frunte, care se numesc hetumoger […] trimișii ducelui Arpad, plutind peste fluviul Tisa, au venit în fortăreața Bihor, au salutat pe ducele român Menumorut, […] care le-a spus: Lui Arpad, domnului vostru, ziceți-i că îi suntem datori lui ca amic amicului…dar pământul nu-l dăm niciodată până când trăim. Noi nici din iubire, nici din temere nu-l dăm… »; sau: « …atunci Tuhutum, când a auzit de la locuitori despre bunătatea pământului (de) dincolo de pădure, unde stăpânea Gelu, un blac (valah -român), a început a dori… să câștige pentru sine pământul (de) dincolo de pădure » etc. etc.) Prin aceste mărturii, cronica lui Anonymus este una dintre cele mai prețioase și mai puternice dovezi în sprijinul continuității elementului românesc pe pământul Daciei traiane, în Transilvania. ”

Acest document istoric mai dezvăluie informații despre amenințarea românilor transilvăneni conduși de Horia, Cloșca și Crișan de a-i scoate din țară lor de baștină pe grofii ( grof =conte) și baronii unguri. Aflându-se în față unei astfel de amenințări, grofii și baronii, au adresat un memoriu comandantului armatei Habsburgice din Marele principat al Transilvaniei pentru a le veni în ajutor să înfrângă revoluția vlahilor că să poată, în continuare, să domine și să exploateze țară românească și pe locuitorii acesteia.

Tot din această cronică, Codex Rohonczy, mai rezultă un înalt nivel de cultură și civilizație încă din primele secole ale mileniului II. Românii foloseau, pe langă limba română în scris, din alfabetul autohton geto-dacic, și o serie de miniaturi și ilustrații executate cu penița în care sunt prezentate diferite scene religioase și laice din trecutul istoric al românilor.

Pagina nr. 83, figura 8

Impresionante mai sunt și cunoștințele cosmogonice ale vlahilor. În reprezentările din miniatură de mai sus este descris soarele care se află în centrul universului și în față căruia pământul se rotește parțial în jurul axei sale. Aceste concepții ale vlahilor despre univers constituie și începutul demonstrației că pământul se învârte în jurul axei sale și în jurul soareluI. Această teorie este demonstrată mai târziu de către Nicolaus Copernic.

Melodia din Codex Rohonczy

În planșa nr. 106 la pagina 212 a fost identificată existența unei melodii însoțită de text care s-a dovedit a fi imnul blakilor; un jurământ al tinerilor de la acea vreme că își vor apară țară aflată în mare primejdie. Melodia a fost tradusă astfel:

” O viață, tăciunele Șarpelui, puternic veghetor,/ Înșelător, să nu primești a te uni/ Cu prorocirile Șarpelui, anuale, pentru că lovit/ Vei fi/ Cântecul cetății aud îndelung/ Mergeți vioi, jurați pe căciulă, pe puternică căciulă!/ Să juri cu maturitate și cu convingere!/ Să fiu ție putere vie, trăiesc, în lupta să fiu!/ Alesul jurământ prețuiește șoimul tău, mergi cu jurământ puternic!”

Apariția unei melodii într-un manuscris redactat în latina populară, care devenise limba Blakilor și scris cu cracterele scrierii dacice, ridică problema vechimii culturii românești în general și nu numai în ceea ce privește muzica.

Prof. Univ. dr. Gheorghe Ciobanu apreciază melodia în cauza că fiind de origine blaka/vlaha și cea mai veche melodie laică românească, cunoscută până acum.

Deși este probabil că argumentele cercetătorului să vizeze o situație reală, atestarea filigranului hârtiei, arată clar faptul că nu poate fi vorba de cea mai veche melodie.

Codex Rohonczi e scris pe hârtie, al carei filigran, o ancora incadrata intr-un cerc, sub o stea cu sase raze, a permis si datarea: conform catalogului de filigrane al lui Briquet, e vorba de hirtie din Italia de nord, produsa intre 1529-1540.

Mărturiile privitoare la cultura muzicală de pe teritoriul vechii Dacii atestă, fără îndoială, că această este anterioară erei noastre. Pentru că dacă Hora noastră tradițională strămoșească și dacă avem în vedere că Hora practicată în vechime era însoțită, că și astăzi, de muzică, trebuie să admitem că muzica este practicată de populația de pe aceste meleaguri cu cel puțin 2ooo de ani înaintea erei noastre .

Portativul muzical era compus atunci din doar două linii paralele. Specialista Vioica Enăchiuc a comparat conținutul melodiei din Cronică românească cu textele asemănătoare existente din Europa Occidentală; că urmare s-a ajuns la concluzia că melodia din Cronică Românească este una dintre cele mai vechi de acest gen din Europa.

Existența portativului mai semnifică și faptul că românii aveau versuri scrise pe care le cunoșteau și le cantau exact ca stramosii lor geto-daci.

III.3Notă explicativă

Concluzie

După toate cele menționate până în prezent, consider că acest impresionant manuscris este un adevăr si nu o ficțiune. Toate aceste studii ale istoricilor arată că manuscrisul Codex Rohonczy merită a fi studiat din multiple perspective, dat fiind că el se prezintă ca o adevărată ”cronică a dacilor”, unde sunt consemnate nume de regi daci, toponime dacice, evenimente importante de la curtea regilor daci, precum alianțe, razboaie câștigate, diferite evenimente. Prin conținutul său profund coerent, amploarea și rafinamentul cu care a fost executat, bogăția de detalii, acestea incită la un studiu serios. Este tocmai ceea ce face doamna Viorica Enachiuc în cartea sa, Rohonczy Codex – descifrare, transcriere si traducere, unde se realizează pentru prima dată deslușirea înțelesului înscrisurilor, prin traducerea acestora.

Consider că lucrarile pe care specialiștii, atât cei prezentați mai sus cât și alții care s-au încumetat să descifreze aceste înscrisuri, le pun la dispoziția cititorilor, sunt deosebit de utile, putând contribui la lămurirea unor aspecte de mare interes din istoria străveche a poporului român. Codex Rohonczy este de o importanță covârșitoare pentru istoria și cultura națională, fiind prima oară când aflăm ce spun dacii despre ei înșiși și despre confruntarea cu dușmanii lor, romanii. Importanța lor constă nu numai în informațiile istorice deosebit de valoroase, dar și în valențele estetice, a frumuseții artistice, de multe ori la nivelul unor adevărate capodopere, literare.

BIBLIOGRAFIE

Augustin Deac, Codex Rohonczy – o cronica romaneasca insumand 448 de pagini, din sec. XII – XIII, scrisă în limba româna arhaică, cu alfabet geto-dacic,

Constantin Diacoviciu, Miron Constantinescu, Stefan Pascu, Hadrian Diacoviciu, Traian Lungu, Gh. Smarandache, Alex. Porteanu, Ion Oprea, Aron Petric, Istoria Romaniei- manual pentru anul IV licee de cultua gnerala si de specialitate, Editura didactica si pedagogică, București – 1973,

Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri și până astâzi, Editura Albatros

Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la întemeierea statelor românești, Editura Stiințifică, București, 1974

Dan Ungureanu – Nu trageți in ambulanță, în Observator cultural, nr. 167, 6-12 mai 2003

Gabriel Ungureanu –cercetător drd. “Regatul daco-românilor” Revista Expresia. 04.04.2014,

Gazeta de Bistrita -aprilie 25, 2010,

Viorica Enachiuc, Rohonczy Codex – descifrare, transcriere si traducere, Editura ALOCR EDIMPEX – București 2002,

SITE-URI

https://www.google.ro/?gws_rd=cr,ssl&ei=JT84V8usNYbnswGrzbSoDg#q=augustin+deac+codex+rohonczy

Misteriosul Codex Rohonczi e scris în dacă

file:///C:/Users/UAT%20MOTOSENI/Downloads/i561193Regatul%20Daco.pdf

https://ro.wikipedia.org/wiki/Evanghelie

https://ro.wikipedia.org/wiki/Globus_cruciger

Misterul tăblițelor de la Sinaia