SPECIALIZAREA RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII [619688]

UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA
FACULTATEA DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL -POLITICE
SPECIALIZAREA RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII
EUROPENE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific,
Lector Dr. Simona Vrânceanu
Absolvent: [anonimizat]
2018

UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA
FACULTATEA DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL -POLITICE
SPECIALIZAREA RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII
EUROPENE

LUCRARE DE LICENȚĂ
IMPLICAREA SOCIETĂȚII CIVILE ÎN
REPREZENTAREA MINORITĂȚILOR –
ROLUL ONG -URILOR ÎN CONF IGURAREA
POLITICILOR ȘI CONFLICTELOR
PUBLI CE

Coordonator științific,
Lector Dr. Simona Vrânceanu
Absolvent: [anonimizat]
2018

CUPRINS

INTRODUCERE
Capitolul I : SOCIETATEA CIVILĂ – ROL ȘI FUNCȚII
I.1 Evoluția societății civile
I.2 Rolul societății civile
I.3 Funcțiile societății civile
Capitolul II : RAPORTUL DINTRE SOCIETATEA CIVILĂ ȘI MINORITĂȚI
II.1 Minorități -date introductive
II.2 Rolul minorităților în funcționarea statului
II.3 Statutul minorităților din România și date statistice
II.4 Reprezentarea drepturilor minorităț ilor de către societatea civilă
II.5 ONG -urile și rolul lor în reprezentarea minorităților
Capitolul III : CONFLICTELE ȘI POLITICI LE PUBLICE
III.1 Tipuri de conflicte
III.1.1 Conflicte etn ice
III.1.2 Conflicte de gen
III.2 Politici publice
III.2.1 Ciclul politicilor publice
CONCLUZII
Bibliografie

INTRODUCERE
Scopul acestei lucrări este dual, întrucât în faza incipientă vom descoperi importanța
organizațiilor care sprijină minoritățile și ulterior vom studia fenomenul de discriminare, atât
la nivel etnic, cât și la nivel de sexe. Discriminarea reprezintă un concept, care, din punctul
meu de vedere nu ar trebui să existe, fiind dăunător pentru pacea mondială. Efectele
tratamentului discr iminator sunt conflictele etnice și rasiale, care, în funcție de intensitate pot
duce la schimbarea legislației unui stat sau chiar la un război. Prin suprimarea termenului
„discriminare”, putem reduce considerabil conflictele etnice cu statul.
Minorități le etnice, religioase și culturale au reprezentat de -a lungul timpului un motiv
de controversă între stat și societatea civilă.
Societatea civilă militează pentru starea cât mai bună a tuturor cetățenilor, nedorind să
beneficieze de bunuri materiale sau d e satisfacerea unor interese personale. Societatea civilă
constă în acele organizații, asociații sau sindicate care luptă pentru o anumită cauză.
Prin intermediul acestei lucrări vom demonstra importanța societății civile în cadrul
statului, dar și rolur ile pe care le îndeplinesc minoritățile pentru o bună funcționare a statului.
Vom porni de la etapele de evoluție ale societății civile pentru a putea observa progresul pe
care l -a făcut în decursul anilor. De asemenea, funcțiile societății civile vor marca importanța
acesteia în stat. Prin urmare, vom analiza fiecare funcție a societății civile.
Grupurile au avut un rol în liberalism încă de l a începuturile sale. John Locke a
susținut că bisericile ar trebui să fie asociații voluntare, cu membri care au alegerea liberă de a
se alătura sau a pleca. Tocqueville a sărbătorit asociați ile pe care le -a găsit în America,
susținând că acestea erau u n loc crucial în care cetățenii aflau virtuțile democratice .
Societățile din întreaga lume se bucură de diversitate e tnică, lingvistică și religioasă.
Terminarea discriminării împotriva minorităților ne cere să protejăm și să adoptăm
diversitatea prin promovarea și implementarea standardelor privind drepturile omului. Statele
membre ale O rganizației Națiunilor Unite au făcut un pas important în această direcție în
1992, când au adoptat în unanimitate Declarația Organizației Națiunilor Unite privind
drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase și lingvistice.
Declarația stabilește standa rde esențiale pentru a asigura drepturile persoanelor aparținând
minorităților și, ca atare, reprezintă o referință esențială pentru activitatea Organizației
Națiunilor Unite. Oferă îndrumare statelor în încercarea de a gestiona diversitatea și de a

asigur a nediscriminarea, precum și pentru minoritățile în sine, deoarece acestea depun eforturi
pentru a obține egalitate și participare.
Ideea societății civile acumulează un impuls astăzi, căutarea continuă pentru formele
de acțiune politică în afara a ceea ce este adesea văzut ca un stat discreditat. Dar ce putem
aștepta cu adevărat din partea societății civile? În special, ar putea ca auto -organizarea
cetățenilor "sub" stat să prevadă o auto -determinare democratică pe care atât de mulți simt că
lipsește în societatea modernă, în ciuda promisiunilor contrare din partea democrațiilor
liberale?
Odată cu sfârșitul Războiul ui Rece , "democrația liberală" pare să fi devenit singura
formă de guvernare, care nu poate fi contestată, cu multe țări din întreaga lume su puse
"democratizării". Într -adevăr, unii sunt presați pentru a face acest lucru prin apariția agendei
"bunei guvernări" în interiorul unor astfel de instituții internaționale din cadrul Băncii
Mondiale. Pentru mai multe dintre aceste țări este nevoie de o dezvoltare economică. În aceste
condiții, problema relației dintre democrație și dezvoltare dobândește o nouă semnificație și
urgență. Mai exact, care este relevanța "democrației liberale" pentru dezvoltarea economică?
Este "democrația liberală" bună pentr u dezvoltarea economică sau există un compromis
necesar?
Pe lângă aspectele generale ale societății civile, vom analiza rolurile minoritățilo r
etnice și ale o rganizațiilor non -guvernamentale, care reprezintă un pilon important în relația
cu statul prin pr isma faptului că acestea militează pentru cetățeni și analizează nevoile
acestora. Ariile de acțiune ale organizațiilor sunt cauzele neglijate de stat, precum ecologia,
feminismul, drepturile minorităților etnice, ș.a.
Începând cu secolul al XXI -lea, au a părut noi provocări politice majore, în timp ce
unele dintre cele mai durabile dileme ale asociației politice rămân nerezolvate. Prăbuș irea
comunismului și sfârșitul Războiului R ece reflectă o victorie pentru valorile democratice și
liberale, totuși în mul te dintre țările occidentale care au cultivat aceste valori, există probleme
grave de dezintegrare urbană, de clasă și de conflicte rasiale și de lipsă de legitimitate politică.
Încătușarea nedreptății și a inegalității la nivel global pare a fi complicată în ceea ce privește
problemele de mediu, de boală, de opresiunea femeilor, de minoritățile rasiale, etnice și
religioase și de creșterea neîncetată a populației lumii. În astfel de circumstanțe, este evidentă
necesitatea unei gândiri creative cu privire la fundamentele asociației politice umane. Această

nouă serie în teoria politică contemporană este necesară pentru a încuraja o astfel de reflectare
normativă sistematică.
Când vorbim despre problema minorităților, cei mai mulți dintre noi credem că vorbi m
despre aspectele tradiționale legate de ideea grupurilor diferite sau de grupuri străine în plan
etnic sau religios. În epoca modernă și post -modernistă vorbim de spre o varietate de
minorități care nu au nici un aspect comun cu vechea concepție asupra mi norităților. În
secolul al XXI -lea vorbim despre minorități sexuale, minoritățile devianților sociali,
referindu -ne la alcoolici și drogați. Aceste minorități, deși par grupuri sociale care necesită
ajutor, ele pot reprezenta un factor în evoluția societăț ii prin faptul că vom dezvolta mai multe
organizații care să sprijine aceste comunități, vom legi noi pentru a le sprijini. Toate aceste
posibile modificări reprezintă standardizarea conform statelor europene. Organizațiile
neguvernamentale sunt cele mai o fertante atunci când vine vorba de salvarea unor comunități
sau de sprijinirea unei cauze.
În ultima parte a lucrării vom dezvolta terminologii, precum politici publice și
conflict, pentru a întări ideea conform căreia statul și societatea civilă nu ar tr ebui să
reprezinte două entități care se află în concurență. De asemenea, un punct important al lucrării
îl constituie dezbaterea conceptului de „feminism”. Ideea principală a curentului feminist este
de a aduce femeile pe același calapod cu bărbații întru cât, de -a lungul timpului s -au pus în
discuție diferențele existente între cele două sexe. Ideologia feministă promovează egalitatea
femeilor cu bărbații, dar și importanța femeilor în întreaga lume. Consider că feminismul încă
este un subiect ce necesită atenție din partea autorităților, cu toate că ne aflăm în secolul XXI.
Marele interes cu care sunt primite astăzi chestiuni legate de gen și politică își are
rădăcinile în schimbările care au avut loc în situația femeilor în lumea modernă și mai ales în
accesul lor larg la educația care creează un public pentru idei și gânditorii și comunicatorii
care să le ofere aceste idei . În același timp, acest interes este generat de frustrare, pentru că
femeile sunt "publice" care sunt în mare parte în afara vieții publice. Cu foarte puține excepții
la nivel național, femeile rămân în afara centrelor decizionale din întreaga lume, iar formele
de statut, influență și putere pe care le au oamenii continuă să le evite. Valorile culturale
continuă să le marginalizeze ide ntitatea și interesele (chiar dacă interesele comerciale sunt
prea dornice și capabile să le exploateze), iar politicile publice continuă să reflecte prioritățile
bărbaților.

CAPITOLUL I : SOCIETATEA CIVILĂ – ROL ȘI FUNCȚII
I.1 Evoluția societății civile
Societatea civilă reprezintă un concept care descrie anumite forme asociative de tip
apolitic care nu sunt părți ale unei instituții ale statului sau ale sectorului de afaceri. Prin
societate civilă ne referim la acea arenă î n care grupuri auto -organizate , mișcări și indivizi
relativ autonomi față de stat încercă să articuleze valori, să creeze asociați i și să -și promoveze
interesele1.
Expresia „societate civilă” este foarte veche și derivă din latinesc ul societas civilis ,
care, la rândul să u, constituie traducerea formu lei koinonia politike , utilizată de Aristotel.
Potrivit concepției lui Aristotel, expuse in „Etica nicomahic ă”, dobâ ndirea fericirii, care este
Binele Suprem pentru om, se realizeaz ă prin exercitarea virtuții, respectiv prin aptitud inea de
a duce o viață rațională. Î n „Politica ”, marele gânditor grec arată ca viața rațională nu este
posibilă decât î n interiorul cetații (póli s-ul). Prin urmare, omul este făcut, în mod natural,
pentru a trăi î n comunitate. Stat ul (cetatea) este forma perfectă de comunitate umană,
deoarece suntem, de la natură „animale politice” și nu putem pro spera sau avea parte de o
„viață bună ” dec ât ca cetațeni (persoane eligibile in funcții politice) ai unui stat. În viziunea
lui Aristotel, pilonul principal al societății civile îl reprezintă familia.
Societatea civilă ca manifestare a progresului democratic are la bază în structura sa
funcțională , cultura civică, clarificând faptul că atitudinile sociale nu reprezintă simple opinii
conturate pe baza unor concepții greșite , ci constituie o măsură exactă a gradului de
interacțiune al cetățenilor care rezonează cu domeniul politic, o metodă cu ajutorul căreia se
poate stabili dinamica regimului politic, a instituțiilor sale legislative, guvernamentale și
administrative. Conc eptul de societate civilă era utilizat pentru a stabili și desemna anumite
condiții care reprezentau însușirile unei comunități politice suficient de dezvoltate, în
interiorul căreia rolul principal era deținut de orașe, iar activitatea era reglementată de un cod
de legi2 .
În conturarea termenului de societate civilă un prim reper istoric este marcat de anul
1400, atunci când acest concept a început să fie uzitat în scrierile lui Cicero. Vorbind în

1 Larry Diamond, The spirit of democracy : The struggle to Build Free Societies Throughout the World , Henry
Holt, 2008 , p. 23
2 Marin Trăistaru, Introducere în studiul societății civile , Editura Didactică și Ped agogică, București, 1998, p. 8

termeni generali, societatea civilă reprezintă practic atâ t societatea, cât și ideea de stat.
Termnul era utilizat în limbajul politic în perioada formării societății capitaliste3.
În secolul al XVIII -lea Jean Jack Rousseau propune teoriile contractului social, cu
ajutorul cărora conceptul de societate civilă a f ost mult mai repede răspândit. Teoria
contractului social susține faptul că oamenii au fost în stare de natură, liberi și egali, formând
societatea printr -un act voluntar. De asemenea, această teorie se contrazice cu teologia, mai
exact cu gânditorii catol ici deoarece susține că divinitatea nu a avut nici o intervenție în
stabilirea subordonării cetățenilor.
Georg Wilhelm Friedrich Hegel vorbește despre societatea civilă, dar face acest lucru
într-o altă manieră. Acesta face distincția între două component e proprii oamenilor care
constituie societatea , adică definirea lor ca „ burghezi” care își urmăres c interesele private în
cadrul „ societății civile” și manifestarea lor ca „ cetățeni” care își asumă finalități sociale,
generale, de stat, în calitate de memb ri ai „ societății politice”. Astfel, filosoful german
constată o interdepe ndență între societatea civilă ș i ordinea politică, fiecare păstrându -și
specificitatea. Atât pentru H egel, cât și pentru Karl Marx, „ societatea civilă” reprezintă un
nou tip de soci etate, opusă celei barbare, în cadrul cărora raporturile dintre oameni sunt
reglementate prin legi acceptate prin consens. În viziunea acestor gânditori, societatea civilă
reprezintă „acea sferă a societății omenești care cuprinde toate formele de asociere spontană,
conștientă a oamenilor care nu depind de leg e, de stat, de puterea politică ”4.
Immanuel Kant are o viziune mai rațională asupra ideii de societate civilă, afirmând că
statul de drept reprezintă același concept precum statul de rațiune, unde „voi nța” universală
oferită unui popor sau în raport cu alte popoare este singura care determină ceea ce este just
între indivizi. Kant consideră că cetățeni sunt aceia care sunt uniți în cadrul unei astfel de
societăți și respectă același set de legi. Rațiune a constituie un element extrem de important în
viziunea kantiană, întrucât un individ este considerat just atunci când enunță legi fără a ține
cont de interesele sale personale.
Societatea civilă modernă reușește să se dezvolte la nivel european în secolul al
XVIII -lea, prin renunțarea la grupurile privilegiate care îi discriminau pe restul indivizilor.
Schimbarea este susținută prin două sfere diferite: o societate depolitizată și stat, ca o
manifestare o voinței politice pe care o aveau principalele categ orii și alte grupuri ale

3 Idem , p. 5
4 Ibidem, p. 9 -11

societății civile. În acest proces de evoluție al societății civile avem trei momente esențiale
care au schimbat mecanismul de funcționare al ideii de in tegrare politică al indivizilor, pe care
le vom enumera mai jos:
 Satisfacerea nevoilor individului, prin propria sa muncă ;
 Protejarea proprietății prin exercițiul justiției și redarea libertății cetățenilor ;
 Înlocuirea gândirii individuale cu o gândire comună, benefică pentru toți
membrii societății .
Karl Marx consideră că societa tea civilă poate fi încadrată drept o societate burgheză
care a marcat un progres istoric transformând realitatea medievală, în care societatea civilă era
și o societate politică, într -o realitate modernă, unde societatea civilă era un concept complet
diferit de societatea politică, mai exact, fiecare dintre aceste societăți erau autonome și libere
să se exprime în adevăratul sens al cuvântului. Astfel, putem afirma că societatea civilă era
separată de stat .
Odată cu modernizarea conceptului de societate civilă putem vorbi și despre ideea de
liberalism și democrație. „Democrația este o formulă politică, cârmui rea prin popor și pentru
popor”5. Legătura dintre democrație și societatea civilă este extrem de strânsă deoarece
libertatea de exprimare de care dis pune societatea este elementul principal al democrației. De
asemenea, separarea statului, adică a ideii de interes comun, de societatea civilă, adică interes
individual aduce un mare progres în conturarea unui stat just. Liberalismul reprezintă un
curent ideologic care promovează libertatea de a gândi indiviual, încurajează proprietatea și
reprezintă mai mult decât o formulă politică, acesta fiind o îndrumare economică și socială.
Liberalismul constituie de fapt o temelie a democrației, dat totodată și o f rână a acesteia,
reușind să păstreze o limită a libertății civile.
Pentru majoritatea indivizilor, fie aceștia publicul larg sau cercetători, expresia
„societate civilă” se referă la un tip de soft power6. Societatea civilă poate fi privită din două
perspective diferite, pornind de la premisa că aceasta este identică cu statul sau că este diferită
de stat. În gândirea filosofică, statul era definit ca „o societate civilă prin care o mulțime de

5 Gheorghe I. Brătianu, Liberalism și Democrație, Extras din Revista „Libert atea”, Editura Leopol d Geller,
București, 1935, p. 9
6 Soft power definește capacitatea unui actor politic, economic, social sau civic de a influența indirect
comportamentul celorlalți actori, făr ă ca aceștia să poată reacționa

oameni sunt uniți împreun ă sub dependențele unui suveran ”7. De asemenea, societatea civilă
era definită drept „ corpul politic pe care oamenii aceleiași națiuni, aceluiași stat îl formează
împreună și legăturile politice care îi atașează pe unii față de alții ”8.
Thomas Hobbes este unul dintre filosofii care susține faptul că societatea civilă este
identică cu statul prin una dintre teoriile sale conform căreia orice individ cumulează dreptul
natural, adică libertatea de a folosi oricând dorește forțele sale proprii pentru conservarea
vieții sale, prin urmare, liberta tea de a face totul conform rațiunii lui, pentru satisfacerea
binelui individual9 . Societatea civilă nu este o continuare directă a stării naturale, aceasta
fiind de fapt un act de factură istorică.
În secolul al XVII -lea, „societate” era un termen ce d efinea masa de producători, adică
locuitorii târgurilor angajați în sfera economiei pe domenii ca meșteșugăritul, comerțul și
agricultura. Clasificarea societății civile ca făcând parte din sfera economică o îndepărtează
mult de ideea conform căreia aceast a ar fi apropiată statului. John Locke este filosoful englez
care cu toate că a înteles ce presupunea noua idee a societății civile și introducerea acesteia și
în alte dimensiuni în afară de cea socială, preferă să rămână la opinia tradițională ce vizează
conceptul de societate civilă.
Emanciparea societății civile reprezintă un pericol din punctul de vedere al lui
Benjamin Constant. Acesta a remarcat o posibilă distanțare a societății de esența sa, întrucât
ideea de individualitate și interes persoanal v a reprezenta un punct în care cetățenii nu vor mai
fi interesați de binele comun, de bunăstarea tuturor.
Trecând prin timp și observând evoluția societății civile constatăm că în secolul al
XXI-lea a apărut un element de noutate, care poate propulsa din c e în ce mai departe ceea ce
dorește societatea civilă să transmită , tehnologia și mai ales rețelele de socializare. Prin
intermediul rețelelor sociale se pot stabili activități, se pot obține răspunsuri într -un timp mult
mai scurt, se pot realiza sondaje d e opinie, ș.a. Cel mai important punct pe care îl îndeplinesc
rețelele de socializare este închegarea diferitelor gândirii indivizilor în ceea ce reprezintă un
grup compact. Impactul rețelelor de socializare este destul de mare, întrucât acestea sunt arme

7 Denis Diderot, Jean Le Ron d d’Alembert, Enciclopedia, sau dicționarul sistematic al științelor, al artelo r și al
meseriilor, Paris, 1772, pp. 42 -44
8 Emil Benveniste, Dictionary of Indo -European Concepts and Society ,1969, p. 243.
9 Thomas Hobbes, Leviathan.Tratat despre Materia, Forma și Puterea Republicii ecleziastice și civile, 1651, p.
52

strategice care pot decide soarta unui stat sau a unui grup de state deoarece structura
organizațiilor societății c ivile implică o reacție în lanț în întregul sistem de rețele sociale.
I.2 Rolul societății civile
Pentru construirea unei societăți democrat ice reale este nevoie de un timp îndelungat
în care această să se dezvolte și să se modernizeze . Prima etapă pentru a crea o democrație
funcțională o reprezintă implicarea instituțiilor și mecanismelor democratice, iar societatea
civilă, în acest context, acționează ca mecanism reglator pentru societățile democratice.
Crearea și consolidarea societății civile este la fel de importantă precum clarificarea
instituțiilor statului de drept. În cadrul oricărei comunități emancipate din punct de vedere
spiritual, construcția societății civile a avut ca fundație procesele de nemulțumire a unor
categorii de persoane care erau de părere că drepturile și libertățile lor nu erau apărate și
promovate în mod suficient de către puterile statului de drept. Astfel, rolul so cietății civile
este acela de a mulțumi pe fiecare cetățean care consideră că i -au fost încălcate drepturile. De
asemenea, ideea de individualitate promovată de liberalism pilonul central al succesului
conceptului de societate civilă.
Societatea civilă ar e un rol important deoarece aceasta participă la procesul decizional
în domeniul politic. Participarea societății civile la activitatea politică se concretizează prin
vot. Este de datoria societății civile să reacționeze la deciziile luate de către puteril e statului.
În cazul unei erori comise de către conducere, societatea poate acționa prin proteste, mitinguri
și alte tipuri de manifestații. Cu toate că aceste forme de manifestare sunt convingătoare în
fază incipientă, acestea au efect pe termen scurt, as tfel încât este nevoie de alte mijloace prin
care societatea civilă poate avea un rol important în cadrul statului. Organizațiile non –
guvernamentale reprezintă una dintre metodele de convinegere prin care societatea poate
ajunge la standardele propuse10. De asemenea, asociațiile profesionale, sindicatele și
patronatele reprezintă o legătură între societate și instituțiile sale. Prin intermediul acestora,
societatea poate monitoriza și analiza activitatea instituțiile și poate interveni atunci când
consideră că se comit erori la nivel administrativ, politic, social , ș.a.
În general, orice putere încearcă să aibă întotdeauna dreptate pentru a se menține,
premisă față de care societatea civilă se deosebește, aceasta nefiind o putere și neîncercând să

10 Marin Trăistaru, Introducere în studiul societății civile, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998 , p. 34

dobândeas că puterea, ci încearcă să realizeze un echilibru între interesele legitime și ale
indivizilor și îndeplinir ea acestora cu ajutorul puterii11.
Organizațiile non -guvernamentale și celelalte tipuri de asociații reprezintă un
intermediar între indivizi și put ere. De asemenea, putem afirma că rolul acestora este și de
mediere a unor conflicte dintre clasele sociale. Având acest rol important, organismele
societății civile promovează și impun anumite valori care au ca element central drepturile și
libertățile in dividului, principiile statului de drept, raționalitatea democratică și umanistă a
vieții sociale și politice. Organizațiile societății civile au atribuția de a formula diverse nevoi
sociale, scopul lor fiind acela de a fi descoperite de către partidele po litice, iar acestea din
urmă să le transforme în repere politice valabile pentru instituțiile statului.
Odată cu rolul de îmbunătățire a puterii și de colaborare cu sfera politică, societatea
civilă trebuie să fie și un arbitru al activităților politice e fectuate de către stat. Organismele
societății civile trebuie să fie critice în legătură cu insuccesele și neajunsurile puterii, dar, de
asemenea, trebuie să recunoască cinsitit și obiectiv succesele puterii, care reprezintă de fapt
un real succes pentru î ntregul stat, indiferent de categoria socială din care fac parte cetățenii
acestuia.
Prin implicarea sa politică, dar fără a urmări puterea, societatea civilă are un avantaj în
fața indivizilor . Întotdeauna cețățenii vor rezona mai mult cu cel care este m ai aproape de ei și
care este dispus să renunțe la confortul personal pentru binele poporului. Pentru a obține
recunoștința indivizilor, organismele societății civile au implicații majore în ceea ce constituie
procesul decizional. Un element important pentru organismele societății civile îl reprezintă
informarea cetățenilor în legătură cu schimbările care au loc la nivelul adminstrației publice
locale. Un alt element în conturarea avantajului față de putere este consultatea cetățenilor.
Discuțiile cu cetățe nii referitoare la schimbări și îmbunătățiri din diferite domenii pot fi
„schițe” pentru proiecte de lege . Este importantă legătura dintre organismele societății civile
și cetățeni, întrucât aceste organisme sunt reprezentanții indivizilor în cadrul ședinț elor de
luare a deciziilor. Un ultim element în conturarea unui stat democratic și obiectiv este luarea
deciziilor împreună cu cetățenii. Participarea acestora la luarea deciziilor este necesară
deoarece doar astfel deciziile vor avea legitimitate, ulteri or, organismele societății civile
având sprijinul necondiționat al indivizilor. De asemenea, cetățenii sunt încurajați să evalueze
rezultatele obținute în urmă luării deciziilor respective.

11 Idem, p. 18

Societatea civilă poate avea un rol de „bază” în formarea noilor lideri politici,
deoarece aceasta reprezintă scena perfectă pe care pot debuta cei cu aptitudini de lider, dar
care nu doresc să activeze în partidele politice. Odată cu acumularea experienței necesare,
indivizii care vor să fie un element important pentru statul din care fac parte și mai ales pentru
cetățeni se pot înscrie într -un partid politic pentru a insufla și celor din interiorul acestuia un
aer proaspăt de democrație.
Cu toate că societatea civilă nu deține funcții de urmărire penală, aceasta poate
contribui la susținerea statului prin analizarea cadrului instituțional care acoperă aria luptei
contra corupției și poate prezenta soluții de îmbunătățire a procesului prin intermediul
apelurilor publice, opiniilor unor specialiști în domeniu sau chiar ș i prin intermediul
deputaților sau al altor demnitari care dețin dreptul de inițiativă legislativă.
Dezbaterea asupra societății civile nu reprezintă numai un punct -cheie al sociologiei și
al filosofiei politice, ci și o miză a politicii. Societatea civi lă înglobează atribuțiile democrației
și îi adună pe cei care sunt suspicioși cu privire la buna și corecta funcționare a statului.
Contradicția dintre societatea civilă și stat ar putea provoca mișcări de mare aploare ce pot
avea drept consecință modifică ri majore în funcționarea statului. Cu toate acestea, nu putem
vorbi despre o luptă clară și declarată a societății civile cu puterea sau despre acte
antiguvernamentale. Guvernul și întreaga putere sunt puse pentru a servi întregii societăți în
interes naț ional, care domină interesele de partid, motiv pentru care este necesară justificarea
în fața societății civile în legătură cu deciziile luate.12
Așadar, rolurile pe care le are societatea civilă sunt cu certitudine unele dintre cele mai
importante, raport ându -ne la gradul de implicare pe care îl poate avea aceasta în cadrul
statului.
I.3 Funcțiile societății civile
După cum am putut observa la subcapitolul anterior, societatea civilă este un concept –
cheie pentru o democrație reală pe care îl accesăm din ce în ce mai des. Ideea de societate
civilă și implicarea sa în activitatea politică au devenit indispensabile în secolul al XXI -lea. În
contextul unei perioade de tranziție îndelungată,societatea civilă are datoria de a îndeplini
anumite funcții. Astfel, avem șapte funcții pe care le are societatea civilă, care pot fi
enumerate mai jos:

12 Vasile Stănescu, Societate civilă , Editura Expert, Bucureșt i, 2001, p. 28

1) Funcția de protecție
Societatea civilă are datoria de a oferi libertate cetățenilor și a -i proteja de acțiunile
arbitrare ale statului. Este prioritară asigurarea protecți ei împotriva intervenției st atului în
spațiul privată, asigurâ ndu-se astfel disponibilitatea spațiului privat și social. Din cadrul
acestei funcții face parte și protecția drepturilor omului, a minorităților etc.
2) Funcția de control
Această funcție este dependentă de funcția de protecție, întrucât implică exercitarea
unei supravegheri și a unui control asupra puterii politice. Una dintre obligațiile fundamentale
prevăzute de funcția de controleste legată de monitorizarea alegerilor, pentru a asigura
desfăș urarea lor corectă în conformitate cu regulil e fundamentale ale democrației.
3) Funcția de participare
Funcția aceasta presup une socializarea democratică și participativă a ce tățenilor,
dezvoltarea culturii politice prin creșterea interesul ui general față de politică și creșterea
motivației și a capacității de a participa la even imentele politice. Societatea civilă este
considerată o școală a democrației, întrucât contribuie la consolidarea democrației prin
recrutarea elitelor democratice. Grupurile societăți i civile nu nu pot fi capabile de reușită și nu
pot lucra eficient pentru contestarea liniei politice abordate de guvern sau în apărarea
propriilor interese dacă nu sunt bine informate. De asemenea, organizațiile independente pot
informa cetățenii cu privi re la activitățile politice ale guvernului, aceste informații
nedepinzând de ceea ce afirmă guvernul că se înfăptuiește.13
4) Funcția de supraveghere
Ajutorarea statului reprezintă o funcție ce are în vedere participarea cetățenilor la
activitatea politică. Î ntr-o multitudine de domenii, societatea civilă contribuie la reducerea
statului, guvernului și a lumii politice . Prin intermediul acestei funcții, societatea civilă ține
sub presiune puterea publică pentru ca aceasta să își respecte programul și pentru a o
determina să fie orientată către toate segmentele societății, pentru a fi transparentă în decizii
și acțiuni, și pentru a fi dispusă la dialog și comunicare. Pe de o parte , există o susținere
financiară efectivă prin faptul că cetățenii susțin în mod vo luntar și adeseori fără a beneficia

13 Aristide Cioabă, Lorena Păvălan, Rozmari Pogoceanu, Societatea civilă și drepturile omului , Editura
Institutului de Teorie Socială, București, 1997, p. 178.

de remunerare obligațiile lor sociale. De asemenea, în prezent, societatea se c onfruntă cu o
serie de probleme complexe, numite și „megaprobleme” (cum ar fi problema globa lizării sau
a poluării mediului ș.a .), ce nu pot fi soluționat e doar de către stat. Acestea su nt chestiuni care
trebuie abordate din mai multe perspecvite și la mai multe nivele .
5) Funcția de articulare
Societatea civilă poate să cont ribuie la articularea valorilor comunității și a intereselor
sociale, e xterioare partidelor poli tice și parlamentelor. Diferite probleme su nt abordate de
către societatea civilă și vehiculate la nivelul dezbaterilor politice. Socie tatea civilă acționează
astfel ca intermediar între cetățeni și stat. Inițiativ ele cetățenilor s unt un exemplu al funcției de
articulare a societ ății civile.
6) Funcția de democratizare
Această funcție valorifică acea contribuție a societății civile la formarea opiniei
publice și a voinței poporului. Societatea civilă are un rol important mai ales în
democratizarea puterii locale. În tinerele democrații, acea stă funcție de multe ori rămâ ne
dependentă de evoluția democrației la nivel național. În acest context , sunt actuale sesiunile
de informare, organizate pentru a forma opinia publică cu privire la anumite probleme
importante pentru comunitate, astfel contribuindu -se la procesul de formare a opiniei și a
voinței publice.
7) Funcția de reglementare (sau de gestionare) a conflictelor sociale
Datorită rețelei sale de asociații și mișcări, societatea civilă admite sup rapuneri la nivel
de aderență a membrilor. Aceste aderențe suprapuse în mai multe grupuri pot a juta la
construirea de legături între pozițiile conflictuale din societate și pot ajuta la aplanarea
conflictelor sociale. M ai mult, apariția solidari tății sociale și consolidarea coeziunii sociale,
datorită realizării în comun a obiectivelor de interes comun, constituie un efect pozitiv al
însăși existenței organizațiilor societății civile14.
Funcțiile prezentate anterior reflectă întocmai dorința soci etății civile de a lupta
împotriva oricăror tendințe dictatoriale, de a propulsa statul spre o democrație reală, acționând
temeinic pentru afirmarea integrală a normelor, principiilor și valorilor adevăratei democrații.

14 Marius Milcu, Conflicte în grupuri și organizații, Editura Universității Lician Blaga, Sibiu, 2006, p. 21.

Societate a civilă deține o abordare inovativă bazată pe consolidarea drepturilor omului,
considerând că acesta trebuie să fie fundamentul cel mai important al unei soci etăți libere15.
Societatea civilă are o strategie predispusă la reușită, aceasta constând în faptul că se
dezvoltă și creeaz ă noi funcții și principii studiind lipsurile din structura sistemului statului.
Conturarea aspectelor de bază a societății civile prin această stategie este un progres enorm în
apropierea de cetățeni prin atenția acordată nevoilor acestora. Succesul strat egiei societății
civile nu poate fi explicat fără a face referire la recunoașterea inițială a rolului celor care nu au
puterea în lupta acestora pentru eli berare politică și transparență16.
Pentru ca societate civilă să poată fi considerată o contraputere, este necesară
combaterea elementelor de origine totalitară. Europa Răsăriteană s -a confruntat cu această
problemă, astfel încât au fost organizate manifestații care aveau ca scop eliminarea doctrinei
totalitare. Una dintre aceste manifestații a fost mișca rea „Solidaritatea” ( Solidarność ), care a
avut loc în Polonia. Această mișcare reprezintă de fapt o federație sindicală, fondată în
septembrie 1980 , scopul acesteia fiind de desfințare a regimului comunist polonez. Succesul
mișcării sindicale „Solidaritate a” s -a datorat unor principii bine înrădăcinate în cadrul
acesteia. Accentul mișcării s -a pus pe democrație și adeziune puternică la democrație.
Fundamentarea sa pe religie a avut un impact mare la nivel ideologic, întrucât Biserica
Catolică era considerat ă una dintre puteri, iar participarea acesteia în cadrul mișcării a ajutat la
răspândirea principiilor și scopurilor acestei mișcări în interiorul statului.
În anii 1970 și 1980 a apărut un ideal al societății civile ca spațiu social, autonom față
de st at, în care ar putea fi elaborată o formă de democrație care să permită autonomia. Adică
ideea societății civile a fost una critică, ca de exemplu într -o serie de prelegeri din 1982, sub
titlul „ Puterea și societatea civilă” , autorul acesteia fiind Leszek Nowak, un filosof și activist
în domeniul solidarității, în care soci etatea civilă este definită ca „sfera de autonomie civilă ” ,
chiar dacă această autonomie nu a fost posi bilă în Polonia în acel moment . Din 1989, din
contra, societatea civilă a fost folo sită mai ales ca termen descriptiv, mai degrabă decât critic,
unul folosit pentru a descrie diverse seturi de instituții non -statale. În aceste cazuri,
cunoașterea ideii normative de politică anterioară a societății civile sau a auto -definirii
mișc ărilor p recum „Solidaritatea” ca „societate civilă” pare deseori complet absentă.
Societatea civilă este, de asemenea, folosită de multe ori ca o etichetă pentru „ creșterea

15 Idem, pp. 50 -51
16 Ibidem, p. 178

populară” care a avut loc imediat înainte de tranziția către democrația liberală în 1989.
Splichal, într -un singur exemplu, respinge în mod efectiv, în mod independent, înțelegerea de
sine a Solidarității, constituia o societate civilă atunci când limitează rolul rolul societății
civile la evenimentele din 1989. Societatea civilă a fost creată î n Eu ropa Centrală și de Est
într-un timp foarte scurt, aproape peste noapte a reușit să răstoarne vechile regimuri și să
inaugureze democrația parlamenta ră.
În 1989, când a avut loc căderea blocului comunist din Europa Răsăriteană, s -a
constatat că acest e state nu informate concret despre ceea ce înseamnă docrina liberală și
democrația. Progresul democratic presupune ca oamenii să înțeleagă și să aprecieze principiile
și valorile democrației , structurile instituționale, ș.a. Societatea civilă r eprezintă o reflecție a
democrației, astfel încât trebuie să arate interes în informarea cetățenilor și să contureze
bazele gândirii democratice a acestora. Democrația are șanse de progres și reușită doar dacă
fieca re generație cultivă, îmbogățește și transmit e urmaș ilor conștiința democratică. Studiile
efectuate asupra țărilor răsă ritene europene demonstrează faptul că istoria lor precomunistă
oferă puține date care ar certifica o “tradiție pregnantă în dezvoltarea societății civile”17. Cu
toate acestea, o mobilizare a cetățenilor în înțelegerea atribuțiilor societății civile ar putea
ajuta la progresul democratic.
Cum a fost posibil ca o societate civilă cu parametri globali să se renască în condiții de
teamă și violență aproape totală? Și ce forțe conduc astăzi la g lobalizarea societății civile?
Mulți activiști de astăzi și unii dintre susținătorii lor intelectuali nu au nici o îndoială cu
privire la răspunsul corect: societatea civilă globală, insistă, dovedește puterea alegerii morale
autonome și a acțiunii morale. Acestea indică sondaje de opinie care arată un sprijin mult mai
puternic pentru ONG -uri, cum ar fi Fondul Mondial pentru Natură și Amnesty International,
decât pentru guverne, întreprinderi mari și mass -media. Ei indică, de asemenea, inițiativele de
ruper e, cum ar fi Greenpeace International și Rainbow Warrior campaniile de la mijlocul
anilor 1980 pentru a forța autoritățile franceze din Tahiti să permită anclanșarea navelor
Greenpeace și, cum ar fi boicoturile din 1990 ale lemnului de ploaie, organizate l a nivel
global de către grupuri precum Prietenii Pământului.
„Democrația este un sistem de autoguvernare în care cetățenii sunt egali, iar deciziile
politice corespund voinței majorității, respectându -se însă întotdeauna drepturile

17 Aristide Cioabă, Lorena Păvălan, Rozmari Pogoceanu, Societatea civilă și drepturile omului, Editura
Institutului de Teorie Socială, București, 1997, p. 182

minorității ”18. Funcțion alitatea sistemului politic prin integrarea valorilor democratice
presupune o garantare a faptului că ce tățenii cunosc bine teoria și practica democrației în
cadrul unei societăți libere.
Ideea societății civile a reapărut inițial în anii 1970 și 1980 ca o modalitate de a
articula o formă de acțiune politică sau autodeterminare situată mai degrabă în societate decât
în stat. Atât în Europa de Est, cât și în America Latină, această nouă abordare a societății
civile a servit două scopuri interdependente . În primul rând, trăind sub un stat autoritar, a
existat un caz strategic pentru descoperirea unei vieți asociative autonome ca o alternativă la
politica statistă din care au fost excluși opoziția și forțele populare în general. Cu toate
acestea , întoarce rea către societatea civilă nu a fost doar tactică sau instrumentală, fiind
informată așa cum a fost prin încercarea de a sugera o alternativă la filos ofia politică statică
bazată pe principiile auto -limitării și autoorganizării. Conform acestei filosofii, înțelepciunea
acceptată a ideologiilor politice de guvernământ ale modernității conform cărora statul este
suveran subminează politica vieții cotidiene și înlocuiește acțiunile autodeterminante ale
cetățenilor liberi cu greutatea morților unor instituții îndepărtate și nereușite organizate în
interesul puterii . Astfel, din această poziție normativă, și nu doar din pragmatism, a izbucnit
respingerea strategiilor tradiționale de opoziție orientate de stat, revoluționare sau reformiste.
Ceea ce a fost căutat nu a fost nimic mai puțin decât democrația societății civile.
Înțelegerea contribuției societății civile exclusiv în termeni de „ populară creș tere” în
timpul tranziției de la regimul totalitar la cel democratic înseamnă că, deși este semnalată ca
fiind v itală pentru o etapă specifică de opoziție, există îndoieli exprimate despre utilizarea ei
după tranziție. Analiștii de tranziție se tem, în general, că mobilizarea politică excesivă de
către clasele populare ar fi dăunătoare pentru stabilitat ea politică a noilor democrații.
Experiența istorică din America Latină subliniază importanța d emobilizării actorilor de masă ,
dat fiind faptul că nici o democrație politică stabilă nu a rezultat din tranzițiile regimului în
care actorii de masă au dobândit, chiar și m omentan, control asupra claselor tradiționale
dominante. Paradoxul dublu care rezultă din acest model de mobilizare este că semnificația
politică a sectoarelor populare ar putea fi, de fapt, mai mare înainte de res taurarea unui regim
democratic, iar aceast a ar putea fi de fapt bună pentru democrație.
Așa cum democrația necesită un stat eficient, dar limitat, are nevoie , de asemenea și de
o societate civilă pluralistă, organizată autonom, pentru a verifica puterea statului și pentru a

18 Idem, p. 42

da expresie democ ratică intereselor populare. E xistă o puternică corelație între puterea și
autonomia vieții asociative și prezența și vitalitatea democrației.
În dezbaterile actuale, co nceptul de societate civilă este utilizat în multiple sensuri, de
aceea nu există un conse ns absolut cu privire la conținutul său. Nedescoperirea unui sens clar
al conceptului a făcut ca acesta să fie longeviv. Longevitatea societății civile reiese din faptul
că mereu a reprezentat un element de noutate, atât pentru cetățeni, cât și pentru stat nefiind un
concept clar definit.
Conceptul de democrație în societatea civilă ar putea fi scurt în detalii , dar nu este
acest lucru din cauza faptului că o astfel de imagine este mai mult despre redirecționarea
atenției și energiilor noastre departe de s tat și găsirea unui spațiu în care să acționăm din nou?
În acest sens, este un ideal de animație, un câmp de posibilitate și nu ar trebui să ne așteptăm
la mai mult. Într-adevăr, să așteptăm mai mult (mai multă teorie, detaliu, îndrumare) poate fi
de ase menea să închidem un astfel de domeniu, refuzând în mod efectiv posibilitatea unei
autoorganizări democratice care să ia alte forme decât cele teoretizate în avans .
Democratizarea poate fi asociată cu construirea unui stat democratic, înțeles mai
presus d e perspectiva el ectoralistă concentrată exlusiv ori preponderent asupra alegerilor
electorale. Așadar, democratizarea este un proces pe care îl putem corela și cu mobilizarea
grupurilor pentru modificarea unor structuri ale statului, monitorizarea și corec tarea unor
practici, promovarea unor interese ale cetățenilor și deprinderea unor valori19. Pentru a
înțelege cât mai bine ce reprezintă de fapt acest proces, putem apela la abordările teoretice în
care calitatea democrației este asociată cu o societate civ ilă puternică.

19 Cristian Pîrvulescu, Societate civilă, d emocrație și construcție instituțională , Editura Polirom, Iași, 2016, p.
190

CAPITOLUL II : RAPORTUL DINTRE SOCIETATEA CIVILĂ ȘI
MINORITĂȚI
II.1 Minorități – date introductive
„Minoritate” este un termen aplicat de specialiștii în științele sociale grupurilor
subordonate în termeni de putere și de privilegii, în raport cu majoritatea sau grupul dominant.
O minoritate se caracterizează prin trăsături fizice sau culturale diferite, tratament inegal și
conștiența mai mult sau mai puțin intensă a subordonării20. Există o multitudine de tipuri de
grupuri minoritare, însă principalele tipuri sunt enunțate și definite mai jos:
 Grupurile rasiale
Termenul „grup rasial” este utilizat pentru clasificarea minorităților în conformitate cu
anumite diferențe fizice evidente, în funcție de cum consideră fiecare societate în p arte. Rasa
reprezintă o categorie socială care servește drept bază a unui tratament diferențiat. Imprecizia
conceptului de „rasă” a creat anumite confuzii între acesta și concepte precum cultură, națiune
și castă. În domenii ca sociologie și istorie, „rasă ” este un termen lipsit de utilitate, acesta
fiind relativ acceptat în domeniul biologiei și antropologiei fizice.
 Grupurile etnice
Grupurile minoritare desemnate prin etnicitatea lor se diferențiază de grupul dominant
prin originea națională sau modele le culturale distinctive. Etnia indică existența unor
caracteristici culturale sau naționale, în sens larg, iar în sens restrâns arată percepția exitenței
unor strămoși comuni. Grupul etnic este o „colectivitate bazată pe asumarea unei origini
comune, real e sau imaginare”21.
 Grupurile religioase
Grupurile religioase sunt grupuri care împărtășesc o altă religie decât credința
dominantă. Religia poate constitui un factor important al integrării statale. În anumite
societăți, unele religii manifestă tendința d e a juca un rol dominant, plasându -le pe celelalte,
implicit și pe practicanții lor într -o situație de inferioritate sau de subordonare.

20 Richard T. Schaefer, Racial and Ethnic Groups , Fourth Edition, Harper Collins Publishers, 1990, p. 3
21 Max Weber, The Ethnic Group , în T. Parsons et al., Theories of Society , vol. 1, Free Press of Glence , New
York, 1961, p. 305

 Grupurile de gen
Identitatea de gen , rezultat al unui proces complex de interacțiune între sine și ceilalți
este int eriorizarea psihologică a trăsăturilor feminine sau masculine. De la o societate la alta,
rolurile de gen variază datorită modificării condițiilor economice, sociale, politice și culturale,
putând fiind observate diferite grade ale dominației masculine, de la una totală la una
minimală. Ca și rasa, genul este un construct social, diferențele de gen fiind un mijloc de a
organiza lumea socială.
 Grupurile de orientare sexuală
În toate societățile, cea mai mare parte a oamenilor sunt heterosexuali, dar în cadr ul
lor există și gusturi și înclinații sexuale minoritare, etichetate ca fiind imorale sau ilegale.
Homosexualii reprezintă un alt tip de grup minoritar, finnd considerați d e către majoritate
drept diferiț i și devianți. Tipurile de comportament sexual acce ptat variază de la o cultură la
alta.
Problema minorităților nu reprezintă o problemă a alterității unor grupuri sociale, cât o
problemă a impo sibilității statului modern, raț ional și neutru sub aspect etno -cultural de a
asigura o guvernare corectă a tutu ror grupurilor sociale care intră în compone nța sa.22
În perioada interbelică, problema integrării minorităților a fost analizată și din
perspectiva unei probleme a naționalităților, mai ales în Europa Centrală23. Elementul care a
creat controversă este div ersitatea minorităților și faptul că acestea trăiesc în interiorul statului
ca o comunitate independentă de acesta și neidentificându -se cu valorile sale.
Drepturile minorităților, în general, sunt asociate cu drepturile omului. Obiectivele
drepturilor om ului și drepturil or minorităților sunt protecția oamenilor. Odată , au fost văzute
ca alternative unul față de celălalt,iar aspectul de grup al mi norităților s -a intersectat cu ideea
drepturilor omului. Astfel, putem suține faptul că drepturile omului coex istă cu drepturile
minorităților etnice, culturale, sexuale, ș.a.
Este dificil să se precizeze exact data la care au apărut drepturile omului, această
situație fiind similară cu cea a drepturilor minorităților. Putem i ndica un anumit moment în
timp, când un tratat a stabilit un drept specific. De asemenea, putem presupune că nu a fost un

22 Marius Balan, Statutul minorităților naționale , Editura Universității Alexandru Ioan Cuza Iași, 2013, p. 25
23 Idem, p. 32

element inovativ pentru tratat, dar putem susține că a exista t o dorință pentru acest drept,
protecție sau tratament înainte. În mod alternativ, este posibil să fi exista t un obicei , care,
ulterior a fost codific at într-un tratat. De exemplu, multe popoare aveau obiceiuri despre
tratamentul străinilor. Drepturile minorităților au fost mai bine înrădăcinate la nivel
internațional, întrucât, ideea de a trata un grup diferit din cauza g enului, a originii sau a altora
nu este ceva care a apărut doar în epoca modernă, iar această abordare diferită asupra
minoritățile ar trebui să se încheie în curând.
Protecția minorităților și drepturile minorităților au o tradiție îndelungat ă. Este
important sa înțelegem și să observăm că protecția minorităților d in ultimii 20 de ani continuă
o tradiție lungă și nu introduce idei complet noi.
În secolul al XVI -lea, Imperiul Oto man a dat minorității religioase drepturi speciale.
În tratatele cu state europene, și străini i au primit o atenție deosebită, drepturi diferite față de
drept urile generale ale populației. Ceea ce Imperiul Otoman recunoscuse, Europa medievală
trebuia s ă recunoască în 1555: existența diferitelor grupuri religioase care trebuiau protejate.
Euro pa a trebuit să -și ia rămas bun de la ideea unei creștinătăți unificate și astfel a rupt cu un
fundament acceptat ideea Europei24.
Ideea protecției minorităților a continuat să apară mereu, mai ales după Războaiele
Napoleoniene25. În secolul al XIX -lea, câteva tratate au inclus dispoziții privind minoritățile.
Tratatele nu includ nicio dispoziție privind modul de aplicare a noilor norme. Minoritățile în
cauză rămăseseră dependente de buna vo ință a suveranelor lor, astfel, marile p uteri din
Europa nu pot interveni în rezolvarea problemelor celorlalți, atât în statele în sine, cât și în
sferele lor de influență . Protecția minorităților la acel moment a fost în mare măsură d estinată
evreilor și mai târziu musulmanilor din statele dominat e de creștin i în Balcani. Înainte de
Primul Război Mondial, protecția minorităților nu era doar pentru religie, ci și pentru alte
tipuri de minorități, care au câștigat aceste drepturi .
Primul Război M ondial a schimbat situația pentru minorități din cauza
autodeterminării altor grupuri sau entități. De asemenea, este important de m enționat că tipul
de minoritate s-a diversificat . În timp ce exista deja o tradiție pentru a p roteja minoritățile
religioase, focalizarea s -a schimbat pentru a include minorități le naționale și etni ce. Principiul

24 Urilke Barten , Minorities, Minority Rights and Internation al Self -Determination , Editura Springer,
Department of Law, University of Southern Denmark, 2015, p. 138
25 Războaiele Napoleoniene reprezintă o serie de războaie la nivel global purtate în timpul domniei lu i Napoleon
Bonaparte în Franța între 1799 și 1815

autodeterminării s-a dovedit a fi un princi piu delicat și a fost incoerent aplicat după Primul
Război M ondial . Autodeterminarea no ilor state Est -europene a însemnat că un număr
considerabil de minorități ar putea fi, para doxal, victime ale „autodeterminării” noilor lor
stăpâni.
Urmările războiului au arătat că popoarele auto -determinate nu acordă în mod automat
dreptate minorităților etnice și religioase. În cele din urmă, aceasta a condus la tratatele
privind minorități le pe care majoritatea statelor noi din Europa Centrală și de Est trebuia să le
semneze. Prim ul tratat elaborat a fost Tratatul minoritar p olonez, care a f ost de multe
persoane din afară considerat a fi începutul unei ere mai bune pentru minorități. Toate
tratatele minoritare și declarațiile au avut clauza de garanție în comun afirmând că obligațiile
față de minorități au fost de interes internați onal și vor fi plasate sub garanția Societății
Națiunilor26. Tratatul privind minoritățile poloneze care reprezin tă doar , primele
douăsprezece prevederi ale unui acord mai mare . Tratatul a fost elaborat relativ în mod rapid
în primăvara anului 1919. Se spune că a revoluționat ist oria drepturilor minorităților. Tratatul
introduce două tipuri de drepturi, u nul dintre tipuri solicită statului să promoveze drepturile, în
timp ce celălalt se concentrează asupra drep turilor la un anumit tratament, de exe mplu,
nediscriminarea și un proces echitabil.
Grupurile cele mai afectate de tratate, adică minoritățile în sine, au av ut puține
cuvinte de adăugat cu privire la tratate. Uneori au fost auzite și incluse în negocieri dar mai
des au fost neglijate sau lăsate pe din afară. Unele propuneri au fost disc utate, dar au sfârșit
prin a fi respinse. Chiar statele noi, care trebuiau s ă semneze tratatele minorităților, au insistat
asupra ideii că sunt un stat unic și au simțit că este o încălcare a suveranității lor dacă era în
afara controlului tratarea minorităților lor de către Societatea Națiunilor.
Tratatele minoritare sunt import ante din mai multe motive. În primul rând, ele au
codificat drepturile minorităților. Dre pturile lor nu sunt comparabile cu dispoz ițiile detaliate
ale directivei Documentului de la Copenhaga sau Carta lingvistică. Cu toate acestea, a fost o
etapă necesară pentru codificarea drepturilor minorităților la nivel i nternațional. Aceste
drepturi s -au axat pe mai multe arii, nu doar pe religie.
În perioada postbelică, referindu -ne atât la anii care au urmat după cel de -al Doilea
Război Mondial, cât și la cei post R ăzboi Rece, chestiunea minorităților a fost privită dintr -o

26 Hannah Arendt , Art. 12, „Tratatul Minorităților Poloneze (1919)”, British and Foreign State Papers, 1919,
Vol. CXII, pp. 225–243

perspectivă macro, într -un context al apărării drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Protecția minorităților constituie un aspect în care statele se supun controlului opiniei publice
interne și externe, organizațiilor internaționale și tuturor factorilor de dec izie relevanți pe
scară globală27.
II.2 Rolul minorităților în funcționarea statului
De-a lungul timpului s -a demonst rat în repetate rânduri faptul că minoritățile etnice,
cultu rale și religioase au un mare impact asupra statului. Noi vom continua în aceeași notă
demonstrativă, pornind de la cauzele apariției multiculturalismului. Globalizarea reprezintă un
factor important atunci când vorbim despre multiculturalism, întrucât ace st proces presupune
circulația transfrontalieră a bunurilor, produselor culturale, a forței de muncă și a capitalurilor,
a răspândirii rapide a informației și a apariției rețelelor globale de comunicare. Astfel, putem
afirma că efectul procesului de global izare este apariția unei societăți eterogene din punct de
vedere cultural. Cu toate acestea, multiculturalismul nu reprezintă același concept cu
eterogenitatea culturală. O societate multiculturală este aceea în cadrul căreia coexistă mai
multe culturi car e au un nivel egal de organizare28.
Fenomenul de globalizare poate fi privit din două perspective antagonice. Pe de o
parte, global izarea facilitează omogenizarea ideilor și idealurilor instituțiilor, practicilor
morale și sociale. Pe de altă parte, aceast a readuce în atenția noastră conștiința diferenței.
Globalizarea susține migrația indivizilor și a grupurilor de indivizi, fapt care poate degenera.
Prin imigrare este răspândită diversitatea culturală și socială, fapt care poate duce la divizarea
unui ter itoriu. Schimbul de idei dintre culturi poate declanșa acțiuni de rezistență culturală și
mișcări pentru protejarea culturii naționale împotriva fenomenului „McWorld”29.
În privința definirii conceptului de globalizare, nu există un consens între speciali ști
pentru că aceasta reprezintă „o temă ale cărei adevăruri încă nu au fost spuse”30.
Globalizarea a fost definită ca fiind „o consecință a modernității”31, „un proces cu dublă
rezonanță. Pe de o parte acoperind ceea ce teoreticienii denumesc fenomenul de m ișcare a

27 Idem, pp. 114 -115
28 Demeter M Atilla, Naționalism, multiculturalism, minorități naționale , Editura Institutului pentru Stu dierea
Problemelor Minorităților Naționale, Cluj -Napoca, 2012, p. 33
29 Idem, p. 34. „McWorld” reprezintă o mișcare de globalizare; acest termen a fost introdus în domeniul politic
de către politologul american Benjamin Barber în lucrarea sa Jihad versus M cWorld ,2004
30 Dinu Marin, Economie contemporană.Ce este globalizarea? , Editura Ec onomică, București, 2000, p. 16
31 Ion Irimia, Studii Europene , Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002, p. 24, cit. din
Giddeus

lumii, respectiv un proces obiectiv de reducere a distanțelor, de creștere a densității sociale și
a densității relaționale a globului, de mondializare progresivă a proceselor culturale,
economice, politice, ș.a. Pe de altă parte, cumulând și perc epția individului, relativ la
fenomenul al cărui actor este, respectiv reflectarea în conștiința subiectului a transformării”32.
Principala cauză a apariției ideologiei multiculturalismului a fost cererea democratică
pentru recunoaștere. Apariția cadrului politic al democrației și procesul treptat de evoluție
sociale, care au avut loc simultan, constituie elementele centrale ale cererii pentru
recunoaștere. În societățile precursoare celei de astăzi, identitatea individului era reprezentată
de poziția socia lă pe care o ocupa un individ. Recunoașterea de către cetățeni a unui individ
era determin ată de rolul acest uia în societate și de rolurile și activitățile aferente atașate
funcției respective.
Identitatea umană și identitatea de grup sunt de natură dialo gală, ceea de înseamnă că
depind de recunoașterea altora33. Politica de recunoaștere egală a fost indrodusă de către
democrație. Această politică a luat diferite forme de -a lungul timpului, însă, în prezent, putem
afirma că politica de recunoaștere are cea mai bună formă, întrucât a revenit la ideea de statut
egal al culturilor și genurilor34.
În secolul al XIX -lea, liberalismul a impus statului neutralitatea față de credințele și
convingerile pe care le au cetățenii. Neutralitatea nu reprezintă același con cept cu tolerața,
adică nu permite contestarea, evaluarea sau clasificarea credințelor cetățenilor. Cu toate
acestea, există simili tudini între cele două concepte deoarece neutralitatea poate reprezenta de
fapt indiferența statului. În acest context, rolu l minorităților este unul major pentru că acestea
militează pentru valorile sale culturale și morale, dar reprezintă și un element care se poate
opune statului, acesta neputând contesta deciziile minorităților.
Diversitatea culturală pe care o oferă minor itățile este „rampa de lansare” spre o
emancipare a cetățenilor, dar și a conceptului democrației, întrucât multiculturalismul aduce
în vedere acceptarea indivizilor indiferent de statul din care provin. Această acceptare
reprezintă, în același timp, și a probarea unei schimbări majore în cadrul statului. Democrația
evoluează prin prisma faptului că neutralitatea statului permite dezvoltarea principiilor

32 Ilie Bădescu, Dan Dungac iu, Sociologia și geopolitica frontierei , Editura Floarea Albastr ă, București, 1995,
pp. 137 -138
33 Charles Taylor, „The Politics of Recognition ”, în Gutmann, Amy: Multiculturalism , Princeton University
Press, P rinceton, New Jersey, 1994, pp. 25-73
34 Idem, p. 27

minorităților și punerea acestora în practică. Libera desfășurare a activităților minorităților
poate in fluența, atât pozitiv, cât și negativ funcționarea statului. În funcție de mediul din care
provin, minoritățile au diferite valori, care, de multe ori, nu coincid cu cele ale statului în care
se află. Aceste valori pot fi motivul pentru care cetățenii vor avea de obiectat. În cazul în care
un grup minorit ar acționează conform valorilor sale, dar încălcându -le pe cele ale cetățenilor
statului respectiv, putem vorbi despre nerespectarea drepturilor indivizilor. La polul opus,
dacă cetățenii consideră că acțiu nile minorităților pot fi în avantajul lor, dar și în avantajul
statului, aceștia pot lupta alături de minorități pentru schimbare.
Imigranții reprezintă un mare p rocent din minorități ce au un impact enorm asupra
funcționării statului. Aceștia reprezintă o parte din forța de muncă a statului. Implicarea lor în
economia statului poate constitui o ascensiune economică a acestuia. Odată cu intrarea
imigranților pe piața muncii va putea fi observată și o scădere a ratei șomajului, ceea ce
constituie un progre s economic. De asemenea, imigranții pot fi un element benefic și pentru
indicele demografic pentru că aceștia pot crește rata natalității și pot scădea rata de
îmbătrânire a acesteia.
Minoritățile etnice, fie că sunt imigranți, fie că au statut de cetățe ni ai României,
reprezintă un factor benefic în dezvoltarea statului la nivel european.
În viziunea lui Kymlicka, minoritățile naționale se deosebesc de grupurile entice, cu
ajutorul conceptului de cultură societală, care joacă un rol demarcator. Minorit ățile naționale
dispun de o cultură societală dezvoltată, în timp ce grupurile entice nu. Această distincție
dintre minorități naționale și grupuri entice are ca scop alcătuirea teoriei liberale a drepturilor
minoritare, servind ca bază normativă pentru ie rarhizarea drepturilor speciale de grup35.
O societate parțial integrată forțează versatilitatea în jocu l de rol într -un mod
neobișnuit privind membrii minorităților. Am ob servat în țările îndepărtate și probabil mai
aproape de casă, anumi te minorități car e joacă un rol în prezența poporului majoritar local, un
al doi lea rol la fel de artificial în prezența unor membri mai exigenți ai propriei m inorități și
un al treilea rol, mai natural, cu prietenii lor, cu to ate minorități le, dar fără a fi niciunul dintr e
ei agresiv. Acesta reprezintă de asemenea un punct de vedere: minoritățile nu sunt minorități

35 Levente Salat, Multiculturalismul liberal ,Editura Polirom, Iași, 2001, p. 226

în tot acest timp. Minoritățile nu se gândesc doar la ele însele în general, ci când sunt forțate
să se gândească la ele însele prin definițiile majorităților sau grupuri de conducere36.
În primul context, acești oameni , respectiv minoritățile, pot fi integraționiști sociali. Î n
al doilea rând, se comport ă ca și cum ar fi putut fi secesioniști. În al treilea rând, ele s -au
dovedit a fi i ntegraționiști economici, nu cu mult mai mult gust pentru integrarea socială în
sensul dep lin decât pentru secesiune. C onvingerea lor în diferitele roluri ar putea varia în
funcție de starea de spirit, știri din ziua precedentă sau chiar zvonurile zilei în sine. În anumite
circum stanțe, minoritățile pot găsi anumite drepturi fără a căuta de fapt un prilej de salvare
din lupta cu statul. Există un factor escalada nt în retorica minorităților. Oamenii reprezenta nți
în calitate de purtători de cuvânt ai minorităților pot adesea să gân deasc ă în mod conștient,
uneori consideră că cu cât căută mai mult , cu atât vor obține mai mult, fără a fi nevoie în mod
necesar de cele mai extreme lucruri, cum ar fi independența totală pe care o caută.
Ideea de opoziție absolută dintre societate civilă și stat a fost asociată și identificată cu
opoziția individ -stat, mai exact celei a drepturilor individuale cu instituțiile colective. Aceste
opoziții au dus la liberalismul nostalgic reprezentat de Hajek și Fridman, dar, pe de altă parte,
și la exacerbar ea stalinistă a „proiectului constituent și construit”37. Cu toate că există o
interdependență cu statul, societatea civilă nu reprezintă un interlocutor extern al acestuia, ci
poate fi considerată „o sursă a esenței sale de a fi instrument politic”38.
În funcție de segmentele societății civile care sunt luate în considerare se realizează
rostul acesteia și putem marca rolul pe care îl ocupă, respectiv de structură și presiune. Asftel,
marcăm și rolul pe care îl ocupă minoritățile în funcționarea statului. Minoritățile reprezintă
mijlocul de colaborare dintre societatea civilă și stat, dar și elementul care creează opoziție
între acestea. Minoritățile etnice sunt cele care pot salva mecanismul de funcționare al
statului, întrucât, prin lupta dintre societate civilă și stat pentru salvarea sau protejarea lor se
va observa un progres democratic.
II.3 Statutul minorități lor din România și date statistice
România este un stat în interiorul căruia aproximativ 90 la sută dintre cetățeni sunt
declarați ca fiind de origine română. Cu toate acestea, România un parcurs lung în ceea ce
privește conviețuirea cu minorități etnice și culturale. Pe teritoriul său există de mai multe

36 Ibidem, pp. 32 -34
37 Pierre Manent, Istoria intelectuală a liberalismului , Editura Humanitas, București, 2013, p. 12
38 Ana Bazac, Puterea societății civile , Editura Cartea Universitară, București, 2003, p. 168

secole o multitudine de minorități etnice dintre care 20 sunt recunoscute și au reprez entanț i în
cadrul Parlamentului39.
Datele statistice arată faptul că la recensământul efectuat în anul 2011, 6,5 la sută din
populație este de etnie maghiară, iar 3,3 la sută sunt de etnie romă. Aceste minorități au
ponder ea cea mai mare a minorităților etnice d in România . La polul opus, având cea mai
mică pondere, se află macedonenii cu sub 1 la sută din numărul total d e minorități etnice din
România40.
Spre deosebire de alte state, precum Polonia și Cehoslovacia, proporția mare de
cetățeni care aparțin minori tăților nu reprezintă un factor important de instabilitate politică și
nici o amenințare pentru integritatea teritorială a statului. Uneori, minortățile erau ofensate
fără a fi necesar, nici chiar din perspectiva naționalistă a autorităților. Din cauza ace stor fapte,
România era unul dintre statele contra căruia erau adresate cele mai multe petiții din partea
minorităților către Secretariatul S ocietății Națiunilor . Majoritatea acestor petiții proveneau de
la minoritatea maghiară și priveau probleme legate d e învățământ și de regimul proprietății , în
urma reformei agrare.
Din punct de vedere religios , cele mai numeroase minorități sunt cele romano -catolice,
penticostale și greco -catolice, prima având peste 800 de mii de practicanți, în timp ce ultimele
două au 362 de mii, respectiv 150 de mii de adepți. Cele mai puțin întâlnite minorități
religioase din România sunt cele mozaice și armene care nu depășesc pragul de 3500 de
practicanți. De asemenea, există și persoane care nu sunt practicante ale nici unei religii,
acestea fiind în număr de aproximativ 20 de mii.
În perioada interbelică, chestiunea minor ităților era mult mai tensionată deoarece
procentul minorităților din România depășea 25 la sută din totalul populației . Această tensiune
era menținută de insecuritatea noilor frontiere și de provinciile recent obținute care puteau
genera probleme în cadru l statului pentru că cetățenii din provinciile respective veneau cu alt
punct de vedere, iar contrazicerea dintre cetățeni putea duce la abuzuri ale autorităților
executive, la fraude electorale , ș.a.
Despre România, putem spune că este destul de greu de făcut o judecată asupra
problemei reale a minorităților din perioada interbelică. Minorităț ile au fost afectate de

39Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală , Minorități în tranziție, Raport privind politicile publice în
domeniul minorităților naționale și etnice din România , 2005, p. 3
40 Idem , p. 127

ineficiența și corupția clasei politice, dar și de administrație. Cu toate acestea, minoritățile au
reușit să se adapteze mai bine la anumite situații, acestea nefiind vizate în mod direct d ecât în
domeniul învățământului41.
Din punct de vedere economic, minoritățile din România nu au î ntâmpinat probleme.
Totuși, după ce România a intrat în raza de acțiune a unor forțe politice externe în 1940,
situația s -a schimbat,iar economia urma să fie afectată. Aceste schimbări puteau fi observate
încă din 1938, odată cu începerea celui de -al Doilea Război Mondial. În ianuarie 1938 a
apărut legea de „revizuire a naționalității”, prin care un număr mare de evrei a pierdut
cetățenia română42.
În perioada comunistă, unele dintre minorități au fost sprijinite de către stat, în ti mp ce
altele erau discriminate. În ceea ce privește minoritatea maghiară, statul român a fost
îngăduitor și a creat un mediu favorabi l pentru aceasta. În cadrul instituțiilor de învățământ au
fost aduse manuale scrise atât în limba maghiară, cât și în limba germană, dar și pentru restul
minorităților. În anul 1945 a fost formată la Cluj o universitate maghiară, care purta numele
lui Jan os Bolyai, aceasta fiind separată de universitatea clujeană. Această universitate urma ca
în 1958 să fie reunificată cu cea română, după reprimarea Revoluției de la 1956 din Ungaria.
Având în vedere faptul că vorbim despre un regim totalitar, nu putem cons idera că
minoritățile sunt tratate așa cum ar trebui. Ideea de integrare a acestora în mediul academic
reprezintă de fapt un mijloc prin care statul poate controla orice manifestare în spațiul publi c,
în presă, literatură și artă43.
După 1989, situația min orităților din România s -a schimbat complet deoarece regimul
comunist a fost doborât și se urmărea formarea unui regim constituțional axat pe valorile
democrației și ale statului de drept. Schimbarea a avut loc treptat, la început fiind încă vorba
despre d iscursuri xenofobe și agresive prin care se încerca mobilizarea electoratului contra
unor presupuși dușmani din extrerior. Odată cu adoptarea noii Constituții din 1991, foștii
adepți ai regimului comunist au început să învețe limbajul democrației și al sta tului de drept,
lucru constatat din discursurile pe care le rosteau.

41 Ibidem, pp . 128 -130
42 Marius Balan, „Legea naționalității ca instrument al discriminării.Modificări și inovații legislative în anii
1937 -1938”, în Cătălin Turliuc și Mihai Ștefan Ceaușu, Dilemele conviețuirii în procesul modernizării societății
românești în spațiul est-carpatic(secolele XIX -XX), Editura Junimea, Iași, 2011, pp. 117 -134
43 Idem, p. 131

În prezent, minoritățile din România sunt tratate corespunzător, cu toate că lipsește o
lege-cadru a minorităților naționale. Pentru a crea un mediu favorabil minorităților, a fost
ratificată Carta Europeană a Limbilor Regionale și Minoritare, iar problema învățământului în
limbile minoritare a fost rezolvată prin existența studiilor preuniversitare în limba maghiară și
germană, dar și a studiilor universitare în cadrul Universității „Bab eș-Bolyai” din Cluj –
Napoca și a Universității „Sapentia” , care este particulară și are predare doar în limba
maghiară.
Carta Europeană a Limbilor Regionale și Minoritare are la bază recunoașterea limbilor
regionale sau minoritare pentru a le promova. În a lte state, Carta protejează și promovează în
prezent limbi care înainte nu erau recunoscute ca parte a moștenirii culturale sau lingvistice a
statelor respective. În România, ratificarea Cartei nu a adus astfel de schimbări până în
prezent44.
Minoritățile care trăiesc astăzi în România reprezintă aproximativ 10 la sută din
populația statului. Acestea trăiesc în diferite regiuni, dar sunt răspândite pe întreg teritoriul
țării. Astfel, putem vorbi și despre minoritățile existente în apropierea granițelor țări i,
respectiv minoritatea sârbă și croată din Banat, cea turcă, bulgară și tătară din sud -estul țării,
mai exact în Dobrogea și Delta Dunării, cea greacă în portul Brăila și cea armeană din
Constanța. După cum am menționat anterior, minoritatea maghiară est e cea mai numoroasă,
aceștia fiind concentrați în Transilvania, respectiv în Oradea, Covasna, Harghita, Târgu Mureș
și Cluj -Napoca. De asemenea, romii reprezintă o altă minoritate numeroasă din România,
regăsindu -se în toate localitățile țării, dar în cea mai parte sunt concentrați la Sibiu45.
Statutul minorităților naționale din România s-a îmbunătățit considerabil având în
vedere regimul totalitar pe care l -a avut. În contextul efortului de aderare la Uniunea
Europeană, au fost înregistrate progrese în ce ea ce privește statutul minorităților din România
în perioada 1997 -2006. Cu toate acestea, România nu se consideră stat multi -etnic, acest lucru
fiind observat din prevederile constituționale asupra caracterului unitar al statului român.
Faptul că România a impus aceste prevederi nu denotă inexistența ideii de protecție a
minorităților. Vom analiza noțiunea de protecție a minorităților, atât din perspectivă națională
cât și din cea internațională . În 1990, la București a fost creat Consiliul pentru Protecți a

44 Monica Călușer, Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare în România , Editura Centrul de
Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj, 2009, p. 57
45 Monica Vlad, Dezvoltarea constitutional și situația minorităților din România , Editu ra Anco, Sibiu, 2008, pp.
77-78

Minorităților, care se află într -o permanentă colaborare cu organizațiile care reprezintă
minoritățile naționale și le acordă sprijin financiar. Consiliul este alcătuit din câte trei
reprezentanți pentru fiecare organizație a minorităților46.
2.4 Reprezen tarea drepturilor minorități lor de către societatea civilă
Societatea civilă este definită ca element al interacțiunii sociale, fiind independentă în
ceea ce privește raporturile cu structura publică și cea orientată spre profit. Aceasta este
compusă dint r-o multitudine de spații identitare distincte. Cu toate acestea, sfera sa de acțiune
la nivel public, dar și privat este de mici dimensiuni în contextul în care cele două dimensiuni
reușesc să acopere integral interesele particulare și generale ale societ ății47.
Minoritățile sunt adesea împărțite în ceea ce privește drepturile pe care le doresc cu
adevărat sau ceea ce cred ele că își doresc cu adevărat . Chiar și membrii individuali ai acestor
minorități sunt uneori divizați în legătură cu acest lucru, iar schimbarea stării lor de spirit de la
an la an sau de la o lună la alta și chiar î n momente diferite ale zilei demonstrează cât de
multe idei există în ceea ce privește o soluție de mediere a conflictelor dintre stat și minorități.
În momentul actual , există mai multe instituții, dar și alte forme de organizare care
susțin minoritățile. De asemenea, există mai multe documente conform cărora minoritățile au
drepturi. Carta Organizației Națiunilor Unite, Carta Europeană a Limbilor Regionale și
Minoritare, D eclarația Universală a Drepturilor Omului sunt câteva dintre documentele în
care sunt reglementate drepturile și libertățile minorităților naționale.
Pe lângă legi și documente, cei mai importanți reprezentanți ai minorităților sunt
organizațiile neguvern amentale, sindicatele, asociațiile și fundațiile. Acestea sunt diferite
forme de organizare care pot avea diferite scopuri, dar nu acela de a obține venituri financiare
sau puterea în cadrul statului. Organizațiile non -guvernamentale reprezintă cea mai mar e parte
a acestei categorii de instituții, existând la nivel internațional peste 400 de mii de astfel de
organizații. Acest număr impresionant le aduce în prim plan și totodată le facilitează drumul
spre cetățeni. Beneficiind de publicitate, ONG -urile aduc în atenția publicului diverse cauze
pentru care militează. Principalele direcții spre care se îndreaptă organizațiile non –
guvernamentale sunt minoritățile etnice pentru că acestea sunt o categorie a societății care de –
a lungul timpului a avut conflicte cu statul în ceea ce privește drepturile pe care le au.

46 Idem, p. 79
47 Ibidem, p. 30

Societatea civilă cuprinde aria care se află între indivizi și stat și este formată din mai
multe tipuri de asociații. În construcția unei apropieri de societatea civilă, elementul central îl
reprezin tă ONG -urile, deoarece acestea evidențiază realizările din domeniul public, punând
scopurile private pe un plan secund. Instituția caracteristică societății civile este „organizația
societății civile”, care poate fi definită și ca organizație neguvernament ală, scopul său
principal fiind influențarea politicii publice48.
Minoritățile naționale sunt reprezentate și în organismele legislative , precum tratatele.
În statele balcanice, problema protecției minorităților nu este ușor separabilă de integritatea
teritorială. Această perspectivă se impune mai mult, odată cu căderea blocului comunist.
Problema minorităților reprezintă o problemă statală în Balcani, lucru atestat de tratatele
internaționale care au fost încheiate după 1990. Pentru România există două tra tate care sunt
importante, Tratatul cu Ungaria și Tratatul cu Ucraina. Aceste tratate se referă, în detaliu, la
protecția minorităților și subliniază importanța bunei vecinătăți și a stabilității frontierelor49.
Tratatul cu Ungaria constă în reglementarea protecției minoritățlor și a fost realizat în
baza articolului 20 din Constituție, care prevede supremația dreptului internațional în materia
drepturilor omului, cu precizarea că Recomandarea 1201 a Consiliului Europei nu presupune
drepturi colective sau d e autodeterminare în favoarea minorităților. În acest context, putem
considera Ungaria ca fiind un exemplu demn de urmat, întrucât acest stat se implică în
protecția minorității maghiare din afara granițelor sale, iar Guvernul Ungariei se află într -o
perma nentă legătură cu Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, care reprezintă o
organizație a minorității maghiare concretizate într -un partid politic50.
Drepturile minorităților nu trebuie înțelese ca drepturi speciale , ci ca o protecție
pentru ca aces te grupuri să nu se considere discriminate. Principiul drepturilor minorităților
este egalitatea tuturor cetățenilor. Discriminarea reprezintă „lipsirea unui grup sau a unei
minorități de drepturi fundamentale necesare sau considerate importante de către m inoritatea
respectivă”51.

48 Cristian Jura, Rolul organizațiilor nonguvernamentale pe plan international , Editura A ll Beck, București,
2003, p. 12
49 Monica Vlad, Dezvoltarea constitutional și situația minorităților din România , Editura Anco, Sibiu, 2008, p.
79
50 Idem, p. 81
51 Vasile Miftode, Daniela Nacu, Dezvoltarea comunităților etno -culturale. Integrare europeană și
interculturalitate , Editura Lumen, Iași, 2008, p. 64

O modalitate de a proteja minoritățile, pe lângă acordarea drepturilor specifice ale
minorităților, este adoptarea măsurilor antidiscriminare pentru a asigura egalitatea de șanse
pentru membrii grupurilor minoritare și pentru a c ombate discriminarea și excluziunea
socială. Adoptarea legislației împotriva discriminării în Europa Centrală și de Est este strâns
legată de regulile și condițiile Uniunii Europene (UE). Mai multe motive explică
predominanța influenței UE în acest domeniu .
În primul rând, deși majoritatea constituțiilor postcomuniste conțin prevederi generale
privind egalitatea și ned iscriminarea, legile antidiscriminare specifice, în special cele care
includ măsuri pozitive pentru a promova în mod activ șansele egale, n u au nici o tradiție în
Europa Centrală și de Est. Spre deosebire de sistemele de protecție a minorităților, care în
unele cazuri respectă tradițiile și particularitățile naționale, dezvoltarea normelor de
nediscriminare a fost influențată în principal de normele internaționale sau europene .
În al doilea rând, nediscriminarea este unul dintre punctele centrale ale UE în ceea ce
privește protecția minorităților, solicitat ca parte a condițiilor politice formulate în criteriile de
la Copenhaga. Presiunea a fost pusă în special pe țările cu populații mari de romi, deoarece
acestea se confruntă cu discriminare la scară largă și excludere socială52.
În cele din urmă, spre deosebire de alte domenii ale protecției minorităților în care nu
există norme comunitar e specifice , nediscriminarea este o normă bine stabilită a dreptului
comunitar, care a fost extinsă recent asupra domeniului discriminării rasiale relevante pentru
minorități. Prin urmare, U niunea Europeană nu s-a confruntat nici cu problema stabilirii uno r
"standarde duble", și anume solicitarea punerii în aplicare a unor norme din partea statelor
candidate, care nu se aplică statelor membre existente , și nici cu necesitatea de a se referi la
norme dezvoltat e de alte instituții internaționale, așa cum a fo st cazul drepturilor minorităților.
În schimb, adoptarea legislației antidiscriminare poate fi considerată preponderent drept
transpunerea directivelor UE relevante.
Drepturile care aparțin indivizilor pot să le vină fie ca ființe umane, fie ca membri ai
unui grup. Declarația Universală a Drepturilor Omului enumeră drepturi de primă importanță;
ei se duc la ” toată lumea … fără deosebire de orice fel, cum ar fi rasa, culoarea, sexul, limba,
religia, opinia politică sau de altă natură, originea națională s au socială, proprietatea,

52 Bernd Rechel, Minority Rights in Central and Eastern Europe , Editura Routledge, Londra, 2008, pp. 51 -52

nașterea sau alt statut ”53. Nu există o enumerare comparabilă a drepturilor de a doua
categorie, mergând la persoane fizice ca membri ai unui grup; ele sunt ilustrate de dreptul de
vot, care, de regulă, se adresează numai cetățenil or.
Drepturile care aparțin unui grup pot fi derivate sau intrinseci. Un drept de grup este
derivat dacă este delegat de unul sau mai mulți titulari originali ai dreptului – de exemplu,
membrii grupului sau, probabil, statul. Drepturile sunt intrinseci dacă un membru este nativ,
spre deosebire de restul grupului. Ideea conform căreia un drept de grup este derivat și, mai
ales, de a considera că este derivat din indivizi, este compatibil ă cu teoria individualistă
liberală, pentru că dreptul grupului este a poi redus la un drept individual. Pentru a considera
că un drept de grup este intrinsec , totuși, este necesară o modificare a individualismului într –
un anumit grad54.
II.5 ONG -urile și rolul lor în reprezentarea minorităților
O organizație non -guvernamen tală (ONG) este un grup non -profit, bazat pe cetățean,
care funcționează independent de guvern. ONG -urile, uneori numite societăți civile, sunt
organizate la nivel comunitar, național și internațional pentru a servi scopurilor sociale sau
politice specific e și sunt mai degrabă cooperative decât comerciale. Organizațiile non –
guvernamentale mai pot fi definite ca fiind persoane juridice de drept privat, fără scop
lucrativ, recunoscute ca având personalitate juridică. Acestea nu sunt învestite cu exercițiul
autorității de stat și nici nu fac parte din sistemul administrației publice55. Ele ca formă sunt
private, dar ca interes sunt publice întrucât militează pentru o anumită cauză umanitară sau de
alt tip.
Participarea organizațiilor societății civile la decizi ile publice ale comunităților din
care fac parte reprezintă o trăsătură a democrației pentru că facilitează dialogul cetățenilor cu
factorii de decizie. Organizațiile nonprofit sau voluntare sau non -guvernamentale răspund
nevoilor de asociere în condiții d e autoconducere sau de autonomie față de autoritățile
publice, contribuie la cristalizarea și afirmarea societății civile, oferă comunităților teritoriale
sau profesionale posibilități de realizare a unor servicii ce se axează pe b inele public.

53 Organizația Națiunilor Unite , Declarația Universală a Drepturilor Omului , Art.2, Broșura din 10 decembrie
1948
54 Will Kyml icka, Drepturile minorităților culturale , Editura Oxford University, 1995, p. 33
55 Cristian Jura, Rolul organizațiilor nonguvernamentale pe plan international, Editura All Beck, București, 2003 ,
p. 137

Organizații le non guvernamentale sunt private în formă și publice prin serviciile pe care le
promovează56.
Organizațiile nonguvernamentale și -au pus amprenta prin apariția lor în Europa de
Vest în anii 1990, dezvoltând și accentuând mișcări noi de feminism, pace, ecol ogie,
solidaritate socială, ș.a. reprezentând o expresie ideologică dominantă a unei societăți libere și
deschise. Acest tip de grupare poate fi asociat cu un „laborator primar de idei și propuneri,
precum și o celulă producătoare de preocupări diverse și de promovare a cetățenilor activi ce
desfășoară o gamă largă de inițiative și acțiuni”57.
În viziunea lui Amitai Etzioni, principalele condiții care au dat naștere societății
organizaționale moderne au fost industrializarea, profesionalizarea forței de mun că, conștiința
polică, secularizarea, dezvoltarea rapidă a științei și creșterea mobilității sociale.
„Modernizarea este elementul central al dezvoltării marilor organizații”58. Un element
central al modernizării a fost analizat de către Max Weber, ”dezvrăj irea lumii”59, alăturândui –
se instaurarea modului de gândire rațional. În sfera acțiunii sociale, raționalitatea se transpune
în dezvoltarea unor relații contractuale, atât în planul public, cât și în cel privat.
Din perspectiva lui Max Weber, tipul ideal al organizației moderne, fiind asociat ca
birocrație, are următoarele principii de bază:
 principiul delimitării competențelor prin legi, reguli, regulamente;
 principiul ierarhiei verticale stabile, care asigură rezolvarea pe cale formală a
problemelor cu rente;
 principiul separării stricte a activităților administrative de cele cu caracter privat;
 principiul formării personalului administrativ specializat; principiul folosirii la
maximum a forței de muncă a personalului;
 principiul reglementării clare a activității funcționarilor prin regulamente60.
Societatea organizațională din prezent impune înțelegerea mecanismelor de
funcționare ale diferitelor tipuri de organizații și elaborarea unor strategii și metodologii de

56 Idem , pp. 11 -12
57 Sorin Cace, Victor Nicolăescu, Organizații neguvernamentale și economia socială , Editura Exp ert, București,
2011, pp. 11 -12
58 Bako Rozalia Klara, Organizațiile neguvernamentale ca factori catalizatori ai participării , Editura Presa
Universit ară Clujeană, Cluj, 2007, p. 17
59 Idem, cit. din Max Weber, 1989
60 Max Weber, 1989, pp. 5 -15

eficientizare a acestora. La momentul actual, Uniunea Europeană, Banca Mondială și
Organizația Națiunilor Unite investesc milioane de dolari în dezvoltarea organizațională a
lumii a doua și a treia. Europa de Est este finanțată de către aceste instituții pentru a -și forma
parteneri în schimbu l mondial de valori economice și culturale.
În ceea ce privește rolul pe care îl au organizațiile nonguvernamentale, Kahn, fiind un
expert al managementului organizațiilor, dezvoltă ideea conform căreia în progresul
organizațiilor, comunicarea ar avea un rol catalizator în implicarea cetățenilor în inițiativele
sociale și creșterea numărului de membri în organizațiile neguvernamentale. Comunicarea
reprezintă elementul care ține organizațiile împreună și este pilon ul de bază al societății civile,
deoarece o feră atât informație, cunoștere și strategie, cât și motivație, entuziasm și
solidaritate61. Obiectivul organizațiilor neguvernamentale sau nonprofit este de a furniza
anumite servicii sau de a apăra o anumită cauză. Din perspectivă politică, specificul
sectorului nonprofit ar putea fi cel mai bine evidențiat argumentul diversității care implică
paradoxul fundamental al democrației, respectiv faptul că oamenii sunt suverani, dar mulți62.
Minoritățile etnice pornesc cu un dezavantaj în ceea ce privește drept urile pe
care le au, întrucât acestea nu sunt percepute ca entități dominante. Pentru a echilibra situația,
societatea civilă contribuie la protejarea și promovarea minorităților etnice.
Organizațiile ne guvernamentale sunt implicate în permanență în viața minorităților
prin diferite manifestații de tip cultural. Organizațille se implică atât prin formularea de
inițiative legislative, cât și prin promovarea accesului la informații publice, dar și în
monitorizarea și responsabilizarea statului. Conform datel or statistice, 29,1 la sută dintre
organizațiile chestionate în cadrul unei cercetări cantitative, nu colaborează cu administrația
publică. De asemenea, dintre organizațiile care interacționează cu administrașia publică, doar
o treime consideră că au o rel ație prosperă și numai 10,3 la sută sunt de părere că relația cu
administrația publică este una eficientă. Aceste date arată de fapt încrederea scăzută pe care o
au organizațiile non -guvernamentale în adminstrația publică, acestea preferând să lucreze
independent pentru a crea o viață mai bună cetățenilor și minorităților etnice63.

61 Bako Rozalia Klara, Organizațiile neguvernamentale ca factori catalizatori ai participării , Editura Presa
Universit ară Clujeană, Cluj, 2007, p. 34
62 Cristian Jura, Rolul organizațiilor nonguvernamentale pe pla n internțional , Editura A ll Beck, București, 2003,
p. 17
63 Andrada Nimu, Cristian Pîrvulescu, Arpad Todor, Societate civilă, Democrație și Construcție Instituțională ,
Editura Polirom, Iași, 2016, p. 94

Rolul dominant și crucial al actorilor principali ai societății civile în dezvoltarea și
consolidarea democrației, dar și în apărarea drepturilor omului este de a proteja și mon itoriza
acțiunile persoanelor dezavantajate de categoria socială din care fac parte. Astfel, minori tățile
etnice sunt reprezentate atât în cadrul cultural, cât și în segmentul politic prin crearea
partidelor etnice, care au posibilitatea de a candida la al egeri și de a ocupa locuri în
Parlament.

Capitolul III : CONFLICTELE ȘI POLITICI PUBLICE
III.1 Tipuri de conflicte
Odată cu trecerea anilor, tot mai mulți autori au oferit definiții pentru conceptul de
conflicte, însă acest lucru a contura t un tablou lipsit de unitate în ceea ce privește divergențele
și conflictele. Astfel, una dintre cele mai vechi și relevante definiții a conflictelor este oferită
de către Coser. Acesta înțelege prin conflict „o luptă acerbă între valori și revendicări de
statusuri, putere și resurse, în care scopurile oponenților sunt de a neutraliza, leza sau
elimina rivalii”64. Această definiție reușește să se refere simultan, atât la aspectele valorice,
cât și la statusurile sociale, la caracterul limitat al resurselor disponibile și la puterea și
scopurile distructive ale participanților la conflict, pe care îi numim oponenți. Conflictele
desemnează „relațiile stabile între două sau mai multe entități sociale, atunci când acestea
doresc o resursă similară limitată, atun ci când ele au preferințe comportamentale exclusive
referitoare la acțiunea lor comună sau când au atitudini, valori, credințe diferite”65.
Conflictul mai poate fi definit ca interacțiunea dintre grupuri de indivizi care se opun
unul altuia. Acest concept nu este sinonim cu ideea de competiție, dar aceasta poate conduce
la conflict când un grup își dorește câstigul prin slăbirea celuilalt grup66.
F. Baron definea conflictul ca „un aspect al tuturor fenomenelor naturale, o parte
indispensabilă a vieții, a sc himbării, a creării de noi forme. Forțele latente în stele sau atomi
sunt prototipuri de exemple fizice în care conflictul poate produce explozii sau distrugeri
enorme”67.
Din punct de vedere istoric, conflictul este un fenomen permanent și universal,
caracteristic condiției umane. În Evul Mediu a fost lansat conceptul de bellum justum , răboiul
bun, justificat la nivel intelectual, moral și religios. Teoriile care au la bază conflictele
marchează și câteva ideologii care îi sunt adepte, precum cele național iste, pesimiste și rasiste.
Acestea susțin rolul forței și al conflictelor în progresul social68.

64 Marius Milcu, Conflicte în grupuri și organizații , Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2006, pp. 18 -19 ;
cit. din Coser, 1967, p. 8
65 Idem, p. 19, cit. din Rahim și Blum, 1994, p. 11
66 Iulian Chifu, Analiză de conflict , Editura Politeia -SNSPA, București, 2004, p. 11
67 Ana Stoica -Constantin, Adrian N eculau, Psihosociologia rezolvării conflictului, Editura Polirom, București,
1998, p. 120
68 Idem, p. 12

Din perspectiva clasică, conflictele interpersonale sau intergrupuri au apărut din cauza
unor disfuncționalități în mecanismele organizației, a încălcării uno r principii și reguli
generale ale managementului științific. Conflictele erau considerate ca fiind dăunătoare,
întrucât acestea epuizează mari rezerve de energie și timp69. Conflictele pot fi cauzate de
comunicarea defectuoasă, de formularea unor scopuri ș i obiective diferite, de adoptarea unor
strategii concurente sau de existența unor norme și valori diferite .
III.1.1 Conflicte etnice
În soc ietățile cu diversitate etnică sporită inegalitatea a coincis cu accesul diferențiat la
resursele economice de căt re grupurile etnice. Conflictele care au rezultat din cauza acestei
situații s -au concretizat în regimuri autoritare, pe baza conflictelor predominant tribale din
Africa70. Conflictele sociale prelungite se caracterizează prin trăsături durabile, precum
subdezvoltarea economică sau tehnologică, și sisteme sociale și politice neintegrate. În opinia
lui E. Azar, sursa conflictului social prelungit ar putea fi negarea securității, a identității
distinctive, a recunoașterii sociale a identității, întrucât aceste a constituie elemente care
necesită respectare obligatorie71.
Conflictele etnice au existat întotdeauna, acestea fiind generate de o luptă pentru
autodeterminarea grupurilor umane care aveau origine, limbă și tradiții comune. În timpul
Războiului Rece, ace st timp de conflict a fost controlat de către cele două superputeri,
respectiv Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică, fiecare în propria sferă de
influență72. Conflictele etnice sunt similare cu conflictele rasiale, diferențiindu -se, totuși, prin
faptul că diversitatea rasială atrage mai multe controverse decât cea etnică. Astfel, vorbim
despre rasism, care a fost definit ca „o doctrină care pretinde să vadă în caracterele
intelectuale și morale atribuite unui ansamblu de indivizi, oricum ar fi def init acesta, efectul
necesar al unui patrimoniu genetic comun”73. Mai târziu, această definiție a avut parte de
câteva îmbunătățiri, respectiv clarificarea faptului că rasismul este o doctină precisă, care
poate fi rezumată în patru puncte:

69 Vali Minca , Comunicare și Conflict: Două Concepte Cheie în Desfășurarea Activității Instituțiilor Publice ,
Editura Sitech, Craiova, 2014 , p. 35
70 Călin Sinescu, Teoria conflictelor politice , Editura Pro Universitaria, București, 2008, p. 91.
71 Idem, p. 92
72 Mihail Orzeață, Securitatea și continua transformare în secolul XXI , Editura Mi litară, București, 2004, p. 159
73 Dragoș Hotea, Conflicte rasiale , Editura T op Form, București, 2007, p. 46; cit. din Claude Levi -Strauss, la
începutul anilor 1980

1. Există o corelaț ie între patrimoniul genetic, pe de o parte, aptitudinile intelectuale și
dispozițiile morale, de cealaltă parte;
2. Acest patrimoniu, de care depind aceste aptitudini și dispoziții, este comun tuturor
membrilor anumitor grupuri umane;
3. Aceste grupuri, denumit e rase, pot fi ierarhizate în funcție de calitatea patrimoniului
lor genetic;
4. Aceste diferențe autorizează rasele, numite superioare, să le comande, să le exploateze
pe celelalte, eventual să le distrugă74.
În România și în societățile post -comuniste în ge neral, conflictele etnice au un caracter
categoric având un potențial autodistructiv care pune la îndoială orice soluție posibilă. La
rădăcina acestor conflicte de natură etnică se află discriminarea, care reprezintă privarea de
drepturi fundamentale ale u nei minorități. Principalele forme de marginalizare și discriminare
identificate sunt de natură socio -economică, culturală și educațională.
Din punct de vedere socio -economic au fost evidențiate tratamente inegale față de
reprezentanții anumitor etnii. Pentru a exemplifica acest conflict, avem cazul rușilor lipoveni
care au primit tratament inegal din partea primarului din Iași, prin prisma faptului că spațiul
pentru sediul lor era considerat prea mic. De asemenea, Delta Dunării a rămas în urmă din
punct de vedere al dezvoltării socio -economice , deoarece a fost observată o tendință de
formare a unor „cartiere” locuite de populație cu nivel socio -economic scăzut, supuse riscului
unor fenomene de violență. Populația din aceste „cartiere” care este supusă cel ui mai mare
risc în ceea ce privește această formă de marginalizare aparține etniei rome. Cu toate că
această formă de marginalizare poate afecta în egală măsură toate comunitățile etnice, cea mai
vulnerabilă este populația de etnie romă din aceste zone75.
Din perspectiva culturală, remarcăm un conflict dintre Guvern și instituții culturale
profesioniste, ce aparțin minorităților etnice, întrucât Guvernul nu oferă suficientă finanțare a
acestor instituții, în special instituțiilor cu un număr redus de membr ii, precum ucrainenii.
Insuficienta finanțare în ceea ce privește publicarea unor cărți în limbile comunităților etnice,
dar și despre aceste comunități, atrage după sine riscul insuficientei cunoașteri a culturii pe
care o reprezintă acea etnie76. Un alt c onflict de natură culturală a fost declanșat de prețul

74 Collete Guillaumin, în Michel Wieviorka, Spațiul Rasismului , Editura Humanitas, București, 1994, p. 25.
75 Vasile Miftode, Daniela Nacu, Dezvoltarea comunități lor etno -culturale. Integrare europeană și
interculturalitate , Editura Lumen, Iași, 2008, p. 64
76 Idem, p. 65

foarte ridicat al manualelor în limbile etniilor, astfel, fiind redus accesul elevilor din etniile
respective la cunoaștere.
Conflictele etnice reprezintă de fapt un element declanșator al unor evenim ente de mai
mare amploare, precum războaie civile. Aceste conflicte se manifestă în fază incipientă la
nivel local, ulterior fiind baza unei mișcări de revoltă împotriva statului.
III.1.2 Conflicte de gen
Feminismul
Feminismul a luat naștere ca o conseci nță a discriminării femeilor din punct de vedere
uman și social. A apărut ca o revoltă contra inferiorității care caracteriza percepția asupra
femeii în societatea patriarhală. Feminismul nu este o noțiune st atică, întrucât evoluează
împreună cu noi pe toa tă durata vieții noastre și este modelat de diverse optici pe care le
dezvoltăm pentru a vedea lumea în general și, cel mai important, pe noi înșine.
O caracterizare adecvată a feminismului ar trebui să îndeplinească patru condiții. În
primul rând, ar tre bui să fie acceptabil pe ntru cei care se numesc feminișt i și în concordanță
cu înțelegerea feminismului deținut de simpat izanții din afară . În al doilea rând, ar trebui să
interpreteze feminismul, care se prezintă ca o critică a unora dintre cele mai largi trăsături ale
societății, atât de cuprinzătoare și sistematice. În al treilea rând, ar trebui să înțeleagă
feminismul mai mult decât o ficțiune pe care nici o persoană rezonabilă nu o va contesta, dar
care nu are consecințe practice. În al patrulea rând, ar trebui să înțeleagă feminismul ca pe o
viziune luată în serios de un număr semnificativ de oameni. A treia și a patra condiție prezintă
anumite dificultăți. Interzicerea trivialității exclude definițiile cel mai frecvent oferite de
feminism, cum ar fi j ustiția pentru femei și opoziția față de sexism , în măsura în care pe
termenul crucial , sexismul este, l a rândul său, definit ca fiind nerespectarea egalității pe bază
de sex. Principiul pur al justiției, că asemenea cazuri trebuie tratate în mod similar, este goală
și tautologică, înțelesul său fiind complet dependent de criteriul folosit pentru a determina
asemănarea dintre cazuri și dovezile considerate relevante dacă bărbații și femeile satisfac
criteriul ales77. Astfel, trebuie să se stabilească empiric dacă bărbații și femeile sunt egale în
sensul specificat.

77 Mary Kassian, The feminist mistake , Editura Crossway Books, SUA, 2005, pp. 159 -161

Odată ce toate diferențele de sex nonanatomice sunt considerate a fi de origine socială,
o analogie între femei și minorități rasiale este inevitabilă. Presupusa lipsă de putere,
confesiune și săr ăcie a femeilor și prevalența convingerilor stereotipe despre ele trebuie să fie
cauzate în mare măsură de poziția socială inferioară a negrilor americani.
De la începutul mișcării de după Primul Război Mondial privind drepturile omului,
femeile au fost i ncluse în mod oficial ca deținători ai drepturilor omului. Declarația
Universală a Drepturilor Omului din 1948 și multe declarații ulterioare, inclusiv cele două
convenții internaționale ale Națiunilor Unite, proclamă drepturile egale ale ființelor umane
indiferent de sexul lor. În practică, totuși, femeile sunt discriminate împotriva tuturor țărilor
lumii, atât în moduri diferite, cât și în moduri similare, și într -o măsură foarte largă. Într –
adevăr, discriminarea pe motive de sex, este adesea justificată în conformitate cu normele
multora dintre culturi – inclusiv aspectele religioase ale acestor culturi practicate astăzi .
Filosofia feminismului face parte din cutremurul postmodern. Feminismul propune ca
femeile să găsească fericire și înțeles prin urmăr irea autorității personale, autonomiei și
libertății. Această agitație a societății a avut loc aproximativ în decursul celor treizeci de ani
din anii 1960 până în 1990.
Din 1960, rata divorțului a crescut mai mult de 100 la sută, în timp ce rata căsătorie i a
scăzut. Începând cu anul 1960, rata căsătoriei între vârsta de 15 -14 ani a scăzut cu 41 la sută.
În 1960, conviețuirea era numită „viață în păcat”. Comportamentul era considerat rușinos și
deviant cultural. Atât de puține cupluri au trăit împreună înai nte de căsătorie încât statisticile
nici nu au fost înregistrate. Acum, 41 la sută dintre femeile americane cu vârste cuprinse între
15 și 44 au coabitat78.
În România, feminismul s -a manifestat constant, dar cu intensități diferite,deoarece au
apărut schi mbări în ceea ce privește forma de guvernământ.
Emanciparea femeii, ieșirea ei din cadrul îngust și fără orizont al preocupărilor strict
casnice erau condiționate, înainte de toate, de reducerea decalajului față de nivelul atins de
țările occidentale, pri n înlăturarea proprietății latifundiare, prin înzestrarea corespunzătoare
din punct de vedere tehnic a industriei și a agriculturii, prin crearea și consolidarea instituțiilor
statului de drept în sensul modern al cuvântului79 .

78 Susan Moller Okin, Feminism, Women ’s Human Rights, and Cu ltural Differences , 1991, pp. 1 -3
79 Ștefania Mihăilescu, Studii de gen , Editura Polirom, Iași, 2002, p. 13

Postfeminismul
Postfeminis mul este un concept plin de contradicții. Blamat de unii și celebrat de
alții, a apărut la sfârșitul secolului al XX -lea într -o serie de contexte culturale, academice și
politice, de la jurnalismul popular și media până la analizele feministe, teoriile pos tmoderne și
retorica neoliberală. Criticii au revendicat și au însușit termenul pentru o varietate de definiții,
de la o reacție conservatoare, Girl Power, al treilea val al feminismului și feminism ul
postmoder n. În cultura populară, ea a fost adesea asoci ată cu personaje feminine, cum ar fi
Spice Girls, care a fost îmbrățișată sau criticată și utilizată ca imagine pentru un poster
dedicat postfeminismului. În scrierile academice, ea se situează alături de alte post -discursuri,
inclusiv p ostmodernism și po stcolonialism, aici, referindu -se la o schimbare în înțelegerea și
construirea de identitate și categorii de gen80.
Nu există nici un postfeminism original sau autentic care să dețină cheia definiției
sale. De asemenea, nu există o origine sigură și unită din care să poată fi construit acest
postfeminism autentic. În schimb, înțelegem postfeminismul în termenii unei rețele de
posibile relații care permite o varietate de permutări și citiri. În special, susținem că
postfeminismul este specific contextului și trebuie evaluat dinamic în relațiile și tensiunile
dintre diferitele sale manifestări și contexte81.
Diseminarea postmodernă a subiectului a fost întărită de cercetătorii feminini,
deoarece această noțiune deconstructivă pare să -și continue eforturile de a deschide categoria
de subiect pentru femei. Mișcarea feministă contemporană este informată prin interogarea
postmodernismului cu privire la principiile majore ale epistemologiei moderne a subiectului,
pe măsură ce își dă seama de potențialul său de a pro mova o politică culturală a diversității .
Feminiștii resping noțiunea filosofică a unui subiect transcendent, un subiect tematic ca
universal și liber de orice eventualitate de diferendă. Critica feministă se bazează pe o
neîncredere față de teoria și pol itica modernă, care, după cum se susține, a devalorizat
pozițiile femeilor și le -a neglijat preocupările lor vitale. Feministele au fost pe bună dreptate
suspicioase față de modernitate, deoarece oprimarea femeilor a fost susținută și legitimată prin
bazel e filosofice ale teoriei moderne și ale esențialismului, fundament alismului și
universalismului. Argumentul principal al argumentului feminist este că subiectul a fost
conceput ca fiind inerent masculin și, prin urmare, a fost un factor important în mențin erea
statutului inferior al femeilor. În conceptualizarea gendered a categoriei subiectului, discursul

80 Stephanie Genz, Benjamin A. Brabon, Postfeminism , Edinburgh University Press, 2009, p. 2
81 Idem, p. 5

umanist al omului susține și justifică în mod ascuns dominația masculină a femeilor pe
măsură ce construiește o opoziție binară între sexe, exemplificată de două seturi antitetice de
caracteristici care poziționează pe om ca vocea motiv și obiec tivitate, în timp ce introduce
femeia în activitățile interne și o exclude din viața publică. În acest fel, există asemănări
profunde între un fenomen și atacurile postmoderne și feministe asupra universalismului,
fundamentalismului și gândirii dihotomice, iar la acest nivel teoria postmodernă este
folositoare feminismului și altor mișcări sociale, oferind un nou suport filosofic și muniție
pentru c ritica feministă ș i programele82.
Postfeminismul nu înseamnă că feminismul s -a încheiat. Aceasta reprezintă o
schimbare în teoria feministă. Feminismul este identificat cu dorința de egalitate a genurilor
într-o lungă luptă istorică care a promovat schimbarea prin acțiuni p olitice. Feminismul atrage
atenția asupra diferențierii lingvistice asociate în limba engleză cu cele două adjective pentru
termenii feme ie și om. O derivare adjectivală feminină si masculină este folosită de feminiș ti
pentru a se referi la construcț ii soc iale, c ulturale si psihice. Celălalt, feminin și masculin,
reprezintă aspectele biologice ale identităților de gen. Această distincție lingvistică a fost în
mare măsură înțeleasă ca o ideologie pe care postf eminiști i o adoptă .
Anii 1990 au văzut o reacție puternică împotriva feminismului. Femeile au început să
se simtă înstrăinate de ceea ce au văzut în legătură cu politicile sexualității lor. În timp ce
generațiile anterioare au îmbrățișat emanciparea feministă, femeile mai tinere s -au prefăcut că
sunt re stricționate de ceea ce consideră a fi atitudini prescriptive privind modul în care
femeile ar trebui să -și cunoască identitatea sexuală. Feminismul a devenit identificat în mod
reductiv cu corectitudinea politică și cu politica victimelor . Și totuși, în m od paradoxal,
aceleași femei caută o ideologie pentru a -și exprima identitatea sexuală . Postfeminismul a
apărut ca răspuns la această nevoie, păstrând o dorință de împuternicire fără a le spune
femeilor cum să -și trăiască sexualitatea. Prin celebrarea dife renței, postfeminismul invită
femeile să exploreze complexitatea înscrisă în construcția subiectului sexual83.
În cele din urmă, feminismul și postfeminismul nu vor sta ca niște ideologii distincte,
ci vor fi văzute ca elemente ce caracteriz ează evoluția unui di scurs pluralist care a căutat și va
continua să caute împuternicirea femeilor.

82 Ibidem, p. 106
83 Sophia Phoca, Rebecca Wri ght, Introducing postfeminism , Editura Icon Books, UK, 1999, pp. 160 -170

III.2 Politici publice
Politicile publice constituie un element esențial al democrațiilor moderne, deoarece ele
oferă călăuzire funcționarilor guvernamentali și, simu ltan, oferă cetățenilor posibilitatea de a –
și exercita controlul asupra acestor funcționari. O politică publică este acea direcție de acțiune
sau de lipsă a acțiunii aleasă de autoritățile publice ca răspuns la o anumită problemă sau la un
set de probleme interconectate84. Domeniul politicilor publice este american ca origine
intelectuală, acest lucru fiind important pentru a -i înțelege traiectoria și contribuțiile . Politicile
publice reprezintă o „abordare a studiului politicii care analizează procesul guve rnării în
lumina problemelor publice majore”85.
Termenul de „politică pu blică” a pătruns în studiile de specialitate și în limbajul cure nt
din România destul de târziu, mai exact la sfârșitul anilor ’90 și există în continuare
numeroase ambiguități în ceea ce privește aria pe care o acoperă această noțiune . O posibilă
explicație ar putea fi aceea că termenul a fost împrumutat din limba engleză „ policy ” , dar nu
există o tradu cere specifică în limba română, alta decât aceea de politică. „O politică publică
este o rețea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor și a
resurselor alocate pentru atingerea lor în situații specifice”86.
Politicile publice sunt de mai multe tipuri, purtând denumiri ale unor domenii de
activitate, prec um politici economice, sociale ale unui guvern, politici ca propuneri specifice,
politici ca programe, politici ca rezultate, ș.a. Unul dintre aspectele pe care trebuie să le
înțelegem despre procesul de elaborare a politicii (policy making) este faptul că el poate fi
văzut atât ca un p roces analitic, cât și ca un proces politic . Mai mult decât abordarea anal itică
a procesului de elaborare a politicii este important setul de activități și abordări , mai exact
„rationality project”87, care în Statele Unite ale Americii, dar și în alte state, a constituit un
proces lung de raționalizare a politicilor publi ce, prin maximizarea realizării obiectivelor
publice.

84 Alina Mungiu -Pippidi, Sorin Ioniță, Politici publice , Editura Polirom, Iași, 2002, pp. 20 -21
85 Lawrence Mead , Public policy: vision, potential, limits , Policy Currents, pp. 1 -4
86 Adrian Miroiu, Introducere în analiza politicilor publice , Editura Paideia, București, 2001, p. 9
87 Deborah Stone, Policy Paradox: The Art of Political Decision Making , New York, 2002 , p. 73

Istoria domeniului politicilor publice reprezintă mai mult istoria unui discurs decât a
unei disci pline sau a unui domeniu convențional format din idei, instituții, reviste și control al
resurselor -cheie88.
În ceea ce privește clasificarea, l iteratura de specialitat e sugerează o varietate mare de
clasificări posibile. Astfel, politicil e publice pot fi caracterizate în funcție de criterii formale
sau inst ituționale: politici naționale, politici locale și poli tici interguvernamentale sau în
funcție de grupurile de ce tățeni cărora le sunt adresate. Tipologiile utilizate cel mai fr ecvent
sunt cele care cla sifică acțiunea publică în funcție de t eoria schimbării sociale pe care o
structurează.
III.2.1. Ciclul politicilor publice
Capacitatea de a face politi ci publice (policymaking) poate aparține mai multor
categorii de actori din sfera publică sau privată c are trebuie să dezvolte o serie de aptitudini
specifice în sensul acesta.
Un specialist în domeniul politicilor publice trebuie s ă aibă capacitatea de a propune
soluții viabile la probleme r eale din societate, urmărind în egală măsură ca aceste sol uții s ă fie
puse în aplicare și măsurând efectele pe care măsura/măsurile propuse îl au la nivelul
societăț ii/segmentului social, economic, ș.a . asupra căruia acționează89.
Ciclul politicilor publi ce reprezintă de fapt un proces logic deductiv, unde actorul deciz ional
urmărește un parcurs etapizat pentru a găsi soluția la o problemă reală din societate.
Pentru a putea înțelege mai bine ciclul politicilor publice vom evidenția mai multe
etape, care servesc la buna și corecta examinare a politicilor. Astfel, putem distinge
următoarele stadii:
1. Formularea agendei
2. Formularea politicilor
3. Luarea unei decizii
4. Implementarea politicii publice
5. Evaluarea politicii aplicate

88 Robert E. Goodin, Hans -Dieter Klingemann, Manual de știință polit ică, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 485
89 Marius Constantin Profiroiu, Elena Iorga, Manual de politici publice , Institutul pentru Politici Publice,
București, 2009, p. 41

Ideea de bază a primei etape este procesul prin care problemele ajung în atenția
guvernanților. De asem enea, procesul prin care sunt formulate variantele de politici publice
poartă denumirea de „formulare politică”. După identificarea problemelor, membrii
Guvernului stabilesc modalitatea de acțiune pentru a rezolva problema . Aplicarea sau
implementarea polit icilor publice reprezintă cea mai grea etapă din întreg ciclul , întrucât,
există întotdeauna o doză de îndoială în ceea ce privește orice hotărâre și nu există garanția că
politica respectivă va fi acceptată. Din punctul meu de vedere, de fapt ultima etapă este cea
mai problematică pentru că trebuie evaluată fiecare parte din politica aplicată pentru a stabili
dacă este benefică cetățenilor90.
Procesul politicii pu blice reprezintă un ciclu mai mult sau mai puțin închis. Evaluarea
rezultatelor, oricare ar fi form a acesteia, constituie etapa a cărei efectuări se realizează
înaintea fazei de rezolvare a problemei , cu toate acestea, și sfârșitul poate fi un început. Etapa
de evaluare, poate declanșa o în toarcere în cazul în care problema este considerată nerezol vată
și se fac ajustări prin retroacțiune, fie printr -o nouă formulare a problemei in ițiale, fie printr -o
gestionare mai satisfăcătoare a fazei de implementare a programului. Procesul este deschis
oricăror tipuri de retroacțiune . De asemenea, ordinea etape lor se poate modifica în funcție de
natura procesului ce se află în desfășurare, fazele se pot intercala, iar ordinea cronologică
poate fi inversată sau există posibilitatea ca anumite activități funcționale să nu mai apară
deloc în cadrul procesului. După cum putem observa, procesul este caracterizat de fenomene
care au diferite sensuri spre care se îndreaptă. O activitate care din punct de vedere logic este
anterioară o cond iționează pe următoarea, o fază care, din punct de vedere logic este
posterioară , condiționează și precede o fază care , în mod normal , ar trebui să fie anterioară. Se
poate chiar să nu existe relații semnificative între diversele faze care se succed, ceea ce se
întâmplă la un moment dat, neavâ nd nicio legătură cu ceea ce se petrece la u n alt moment.

90 Idem, p. 45

CONCLUZII
Prin prezenta lucrare am demonstrat faptul că minoritățile etnice sunt importante în
stat. Problema minorităților poate fi înțeleasă, abordată și rezolvată doar în cadrul unui stat
național democratic. Un stat totalitar poate practica un discurs naționalist și poate avea o
politică națională, subordonată obiectivelor sale, dar nu poate acorda decât pe hârtie drepturi
minorităților, din moment ce guvernanții nu sunt dispuși nici să permită participarea real ă a
guvernaților la conducere și nici să se supună unor reguli constituționale prestabilite.
Societatea civilă trebuie să opereze dintr -o poziție în care puterea de stat este
existentă. Din punct de vedere istoric, societatea civilă a trebuit să recupereze puterea din
state, o luptă care, atunci când a avut succes, a fost exprimată sub forma drepturilor care
garantează libertățile și limitează puterea de stat. Cu toate acestea, drepturi le sunt doar punctul
final al unei lupte care a început prin a pune la îndoială legitimitatea statului, ceea ce
înseamnă în mod efi cient că drepturile reprezintă îndepărtarea sau deplasarea suspiciunilor de
ilegitimitate departe de ți ntă. Drepturile sunt atribuite de către state ca și când statul însuși
operează deasupra luptelor pe care le generează aceste suspiciuni de nelegitimitate, când, de
fapt, este obiectul lor original. Prin urmare, ei distrug sarcina probei legitime în direcția
greșită, de la stat la societatea civilă și nu de la societatea civilă la stat .
Definirea unei minorități este o chestiune complicată. Multe aspecte sunt încă neclare,
deși nu mulți dintre ei se tem de drepturile minorităț ilor. Este dificil să distingem termenii
naționali, etnici, lingviști și religioși unul de celălalt. Cel mai adesea, minoritatea în cauză
prezintă câteva caracteristici diferite. Există cu siguranță un avantaj foarte mare atunci când
minoritățile nu sunt d efinite prea îndeaproape: mecanismele de monitorizare a diferitelor
tratate au o mare marjă de apreciere atunci când detectează minoritățile. Pe de altă parte, acest
lucru poate lăsa un grup într -o poziție neclară în ceea ce privește calificarea sau nu a
drepturilor minorităților.
În ceea ce privește drepturile minorităților,u nele încălcări ale drepturilor omului
recunoscute în general , au o legătură specifică , forme care nu au fost, de obicei, recunoscute
drept abuzuri c u privire la drepturile omului. Frecvent, aceste abuzuri sunt comise de m embri
ai familiei mai puternici împotriva celor mai puțin puternice. De exemplu, sclavia e ste în
general recunoscută ca a încălcarea fundamentală a drepturi lor omului.

Problema cu care se confruntă feministele este într -adevăr descurajantă ș i chiar poate
fi insolubilă. Este imposibil să analizăm evoluția mișcării femeilor fără a ajunge la aceeași
concluzie la care au ajuns teoreticienii de gen, că femeile nu își pot schimba situația fără o
schimbare fundamentală a bărbaților. Deși, din perspe ctiva sistemelor existente, situația
femeilor seamănă cu cea a altor grupuri externe, iar dilemele feminismului pot fi comparate
cu cele ale altor mișcări sociale, aceasta este doar jumătate din imagine. Femeile nu sunt doar
una dintre numeroasele grupuri în aceste sisteme, ci și ele în afara lor, iar societatea,
economia și politica nu sunt doar dominate de bărbați , ci sunt produsul rolului și valorilor de
gen masculin. Orice feminism care nu recunoaște aceste fapte și încearcă să integreze femeile
și inter esele lor în structurile și ideologiile concepute de bărbați va fi prins în aspirații și
identități de gen conflictua le. Femeile , în general, presupuș ii beneficiari, vor ajunge de unde
au început.
Organizarea femeilor nu are loc în vid. Mediile politice internaționale, naționale și
locale, precum și natura schimbătoare a statului în contexte specifice au un impact important
asupra modului în care oamenii organizează, a tipurilor de probleme pe care le articulează și a
discursurilor pe care le folosesc.
Contextul internațional poate, de asemenea, să manifeste un rol important în anumite
momente istorice în ceea ce privește organizațiile și actorii societății civile. În multe țări din
Africa Subsahariană, schimbarea regimului democratic a adus cu ea o influență a agențiilor
internaționale de dezvoltar e, a consultanților străini și a consultanților internaționali, toți
înarmați cu diagnoze le lor particul are de „probleme” și propriile lor remedii. În multe țări
african e subsahariene , China, Chile și Europa Centrală și de Est, agențiile internaționale de
donatori au jucat un rol -cheie în promovarea dezvoltării ONG -urilor locale și promovarea
agendelor de gen. După cum subliniază Marcela Ríos -Tobar , un astfel de intervenționism
poate avea efecte ambigue, ceea ce conduce, pe de o parte, la promovarea problemelor de gen
de către organizații mai profesioniste și mai experimentale și indivizi și, pe de altă parte, la
slăbirea activismului feminist și aut onomie.
Femeile care se luptă împotriva încălcărilor sancționate di n punct de vedere cultural
sau religios, spun cel mai adesea că au nevoi e, mai presus de toate, de trei lucruri. Unul care
este esențial e să fii atent ascul tat, pentru a avea oportunități să se angajeze în deliberare care
poate duc e la recun oașterea nevoilor nesatisfăcute , drepturile nerecunoscute și dezvoltarea
strategiilor de schimbare . Popoarele reprezintă un caz cu totul diferit. Ace stea au cele mai

importante drepturi în ceea ce privește autonomia , deoarece au un drept clar articulat la auto –
determinare. Acesta es te un adevărat grup de drept, deoarece dreptul la auto -determinare nu
poate fi folosit decât de un grup. Pe de altă parte, popoarele nu se ocupă de beneficiile unor
drepturi detaliate, cum ar fi dreptul de a administra școlile proprii în tratatele internaț ionale.
A deveni femeile în stat și în politică este un punct de plecare de bază pentru
generarea politicilor de stat. Cu toate acestea, prezența polit icienilor și a birocraților feminini
nu garantează că interesele variate ale femeilor vor fi urmărite pe coridoarele puterii. Nu toți
politicienii și birocrații feminini sunt feminisți, liberali, socialiști sau radicali . Organizația
Națiunilor Unite a susținut o masă critică minimă de 30% pentru politicienii și birocrații de
sex feminin, pentru ca femeile să facă schimbări în politică și politică. Studiile din acest
volum indică cel puțin alți trei factori care pot influența dacă femeile pot sau n u influența
statul asupra genului. Acestea sunt, respectiv, alianțe ale statului -societate civilă, cicluri
electorale și legislative și natura organizației femeilor.
În comparație cu alte grupuri ale societății civile, organizațiile femeilor pot să -și
valorifice rolurile atribuite ca mame și îngrijitori ca resurse politice și morale cru ciale Femeile
au desfășurat „ maternitatea ”ca pe un dispozitiv strategic pentru a obține simpatie publică,
pentru a -și articula cerințele și pentru a menține spațiile deschise. În Indonezia, femeile au
oferit pachete de alimente pentru a prot esta alături de studenți și au demonstrat că prețurile la
alimente erau prea mari și nu și le puteau permite .
Astfel, femeile au manipulat acceptabilitatea și autoritatea morală a rolurilor lor ca
mame și îngrijitori în scopul disidenței. În mod similar, în China, Jude Howell susține că
organizațiile de femei, inclusiv Federația Femeilor AllChin a, au reușit să împingă mai violent
chestiunile legate de drepturile femeilor decât, de exemplu, activiștii pe probleme de muncă
din cauza construcției de stat a femeii ca fiind sexul mai slab nevoie de protecție.
Cu toate acestea, noțiunile de „maternitate” și „sex mai slab” sunt dispozitive
discursive și simbolice care pot fi alocate în diferi te agende ideologice, atât progresive în
termeni feministici, cât și conservatoare. Dat fiind faptul că femeil e devin purtătoare
simbolică a „națiunii” și a culturii sale, în special în momentele crizei naționale, orice efort de
a rezista limitelor indepen denței lor este deseori condamnat prin manipularea semnelor
culturii și națiunii.

Element ele de noutate din această lucrare le constituie drepturile minorităț ilor și
postfeminismul. Minoritățile etnice au reprezentanți în multe direcții de activare și par să fie
interesați din ce în ce mai mulți de drepturile lor. Ideea reprezentării de către o orga nizație
nonguvernamentală recunoscută la nivel internațional va aduce după sine beneficii pentru
minoritățile în cauză. De asemenea, postfeminismul are adepți în rândul organizațiilor.
În cazul în care toate tipurile de minorități ar forma un singur grup , nu ar mai exista
situații de discriminare sau de negl ijare din partea statului. Până în prezent, minoritățile erau
considerate inferioare deoarece nu aveau suficienți reprezentanți, însă, acum putem afirma că
aceste minori tăți pot fi o „voce” importantă în deciziile pe care le va lua statul, acest lucru
fiind posibil datorită organizațiilor nonguvernamentale și al altor tipuri de organizații care
militează pentru minorități.

BIBLIOGRAFIE
1. Arendt, Hannah, a rt. 12, „Tratatul M inorităților Poloneze (1919)”, British and
Foreign State Papers , Vol. CXII , 1919
2. Attila, Demeter Marton , Naționalism, multiculturalism, minorități naționale,
Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, Cluj –
Napoca, 2012
3. Azar, E. Eduard, The Management of Procrated Social Conflict. Thory and
Cases , Billing, Worcester, 1990
4. Badrus, Nadia, Societatea civilă în România după 1989. Geneză, Moduri de
acțiune, Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2001
5. Bako Rozalia Kl ara, Organizațiile neguvernamentale ca factori catalizatori ai
participării , Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2007
6. Balan, Marius , „Legea naționalității ca instrument al discriminării.Modificări și
inovații legislative în anii 1937 -1938”, în Cătăl in Turliuc și Mihai Ștefan
Ceaușu, Dilemele conviețuirii în procesul modernizării societății românești în
spațiul est -carpatic(secolele XIX -XX), Editura Junimea, Iași, 2011
7. Balan , Marius, Statutul minorităților naționale , Editura Universității
”Alexandru I oan Cuza” , Iași, 2013
8. Barber, Benjamin R., Jihad versus McWorld , Editura Antet, București, 2004 .
9. Barten, Urilke, Minorities, Minority Rights and International Self –
Determination , Editura Springer, Department of Law, University of Southern
Denmark, 2015
10. Bazac, Ana, Puterea societății civile , Editura Cartea Universitară, București,
2003
11. Bădescu, Ilie, Dungaciu, Dan, Sociologia și geopolitica frontierei , Editura
Floarea Albastră, București, 1995
12. Brătianu , Gheorghe I., Liberalism și Democrație , Editura Leopol d Geller,
București, 1935
13. Benveniste, Emil, Dictionary of Indo -European Concepts and Society ,1969
14. Cace, Sorin, Nicolăescu, Victor, Organizații neguvernamentale și economia
socială , Editura Expert, București, 2011

15. Călușer, Monica, Carta Europeană a Limbilo r Regionale sau Minoritare în
România , Editura Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj,
2009
16. Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Minorități în tranziție,
Raport privind politicile publice în domeniul minorităților naționa le și etnice
din România , 2005
17. Chifu, Iulian, Analiză de conflict , Editura Politeia -SNSPA, București, 2004 .
18. Cioabă , Aristide, Păvălan Lorena și Pogoceanu Rozmari , Societatea civilă și
drepturile omului , Editura Institutului de Teorie Socială, București, 1 997
19. Colas, Dominique, Genealogia fanatismului și a societății civile , Editura
Nemira, București, 1998
20. Diderot , Denis, Jean Le Rond d’Alembert, Enciclopedia, sau D icționarul
sistematic al științelor, al artelor și al meseriilor , Paris, 1772
21. Fink, C., The mi norities question at the Paris peace conference: the Polish
Minority Treaty , Cambridge University Press, Washington , 1998
22. Frunda, Gyorgy, Drept minoritar. Spaime naționale , Edit ura Kriterion,
București, 1997
23. Genz, Stephanie , Benjamin A. Brabon, Postfeminis m, Edinburgh University
Press, 2009
24. Goodin, Robert E., Klingemann, Hans -Dieter , Manual de știință politică ,
Editura Polirom, Iași, 2005
25. Guillaumin, Collete, în Michel Wieviorka, Spațiul Rasismului , Editura
Humanitas, București, 1994
26. Hobbes , Thomas, Leviath an.Tratat despre Materia, Forma și Puterea
Republicii ecleziastice și civile, 1651
27. Hotea, Dragoș, Conflicte rasiale , Editura Top Form, București, 2007 .
28. Irimia, Ion, Studii Europene , Editura Academiei de Înalte Studii Militare,
București, 2002
29. Jura, Cristia n, Rolul organizațiilor nonguvernamentale pe plan international ,
Editura All Beck, București, 2003
30. Kymlicka, Will, Drepturile minorităților culturale , Editura Oxford University,
1995
31. Manent, Pierre, Istoria intelectuală a liberalismului , Editura Humanita s,
București, 2013

32. Marin, Dinu , Economie contemporană. Ce este globalizarea? , Editura
Economică, București, 2000
33. Mead, Lawrence , Public policy: vision, potential, limits , Policy Currents
34. Miftode, Vasile, Nacu Daniela , Ștefan Cojocaru, Sandu Antonio, Dezvo ltarea
comunităților etno -culturale. Integrare europeană și interculturalitate , Editura
Lumen, Iași, 2008
35. Mihăilescu, Ș tefania, Studii de gen , Editura Polirom, Iași, 2002
36. Milcu, Marius, Conflicte în grupuri și organizații . Definiții, tipologii, surse ,
Editura Universității Lician Blaga, Sibiu, 2006
37. Minca, Vali, Comunicare și Conflict: Două Concepte Cheie în Desfășurarea
Activității Instituțiilor Publice , Editura Sitech, Craiova, 2014
38. Miroiu, Adrian, Introducere în analiza politicilor publice , Editura Paidei a,
București, 2001
39. Moller Okin, Susan, Feminism, Women ’s Human Rights, and Cultural
Differences, 1991
40. Mungiu -Pippidi , Alina, Ioniță Sorin, Politici Publice. Teorie și practică ,
Editura Polirom, Iași, 2002
41. Năstase, Adrian, Drepturile persoanelor aparținâ nd minorităților naționale ,
vol.3, Editura Asociația Română pentru Educație Democratică, Regia
Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1998
42. Nimu , Andrada, Pîrvulescu Cristian, Arpad Todor, Societate civilă,democrație
și construcție instituțională , Editura Polirom, Iași, 2016
43. Orzeață, Mihail, Securitatea și continua transformare în secolul XXI , Editura
Militară, București, 2004
44. Phoca, Sophia , Rebecca Wright, Introducing postfeminism, Editura Icon
Books, UK, 1999
45. Profiroiu , Marius Constantin , Iorga, Elena, Manual de politici publice,
Institutul pentru Politici Publice, București, 2009
46. Salat, Levente, Multiculturalismul liberal , Editura Polirom, Iași, 2001
47. Schaefer , Richard T. , Racial and Ethnic Groups , Fourth Edition, H arper
Collins Publishers, 1990
48. Sinescu, Călin , Teoria conflictelor politice , Editura Pro Universitaria,
București, 2008
49. Stănescu, Vasile, Societatea civilă , Editura Expert, București, 2001 .

50. Stoica -Constantin, Ana, Neculau, Adrian, Psihosociologia rezolvării
conflictului , Editura Polirom, Bucu rești, 1998
51. Stone, Deborah, Policy Paradox: The Art of Political Decision Making , New
York, 2002
52. Taylor, Charles , „The Politics of Recognition”, în Gutmann, Amy:
Multiculturalism, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1994
53. Trăistaru, Marin, Introducere în studiul societății civile , Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1998
54. Vlad, Monica, Dezvoltarea constitutională și situația minorităților din
România , Editura Anco, Sibiu, 2008
55. Weber, Max , „The Ethnic Group ”, în T. Parsons et al., Theori es of Society , vol.
1, Free Press of Glence, New York, 1961
Surse web:
1. Bancilă, Veronica, „Jean J.Rousseau – Contractul Social”
https://www.scribd.com/doc/78943519/Jean -J-Rousseau -Contractul -Social
accesat la data de 23.05. 2018
2. Cvetek, Nina, Qu’est -ce que la societe civile?, Antananarivo, 2009
http://library.fes.de/pdf -files/bueros/madagaskar/06 890.pdf accesat la data
de 23.05.2018
3. Marin, Constantin, SOCIETATEA CIVILĂ: între mit politic și pledoarie
socială, 2002,
http:// dspace.usm.md:8080/xmlui/bitstream/handle/123456789/1660/Societ
atea%20civila.pdf?sequence=1&isAllowed=y accesat la data de
24.05.2018
4. Rusu, Iulian, DOCUMENT DE POLITICI: Consolidarea rolului societății
civile în prevenirea și lupta contra corupției, Site-ul oficial al Institutului
pentru Politici Europene, http://ipre.md/2017/06/29/policy -paper –
strengthening -the-role-of-civil-society -in-prevention -and-fighting –
corruption -in-moldova/ accesat la data de 24.05.2018
5. Site-ul oficial al Fundației Naționale Pentru Dezvoltare Comunitară,
http://www.fndc.ro/comunita te/rolul_sc.html accesat la data de 23.05.2018
6. Site-ul oficial al Institutului de Statistică, http://www.insse.ro/cms/ accesat
la data de 25.05.2018

7. http://www.scritub.com/stiinta/stiinte -politice/SOCIETATE -CIVILA -SI-
DEMOCRATIZ11732.php accesat la data de 23.05.2018