Specializarea: Psihologie [629750]

1
Universitatea „Ovidius” din Constanța
Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației
Specializarea: Psihologie

PSIHOLOGIA EDUCAȚIEI
REFERAT : „Momente semnificative ale
dezvoltării conștiinței de sine pentru procesul de
desăvârșire a personalității ”

Coordonator,
Lect. univ. dr. Mihaela Vărășteanu
Student: [anonimizat], grupa I

Constanța
2019

2
Cuprins :

I. Fundamente teoretice ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 3
II. Particularități ale dezvoltării conștiinței de sine în plan ontogenetic ………………………….. ……… 6
II.1. Particularități ale dezvoltării conștiinței de sine în primul an de viață ………………………….. ….. 6
II.2. Particularități ale dezvoltării conștiinței de sine în perioada antepreșcolară ……………………… 7
II.3. Particularități ale dezvoltării conștiinței de sine în perioada preșcolară ………………………….. … 9
II.4. Particularități ale dezvoltării conștiinței de sine în perioada școlară mică ……………………….. 11
II.5. Particularități ale dezvoltării conștiinței de sine în perioada preadolescenței …………………… 13
II.6. Particularități ale dezvoltării conștiinței de sine în perioada adolescenței ………………………… 14
III. Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 17
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 21

3
I. Fundamente teoretice

Cele două compartimente din care constă sistemul conștient sunt conștiința despre lume și
conștiința de sine, puternic legate una de cealaltă. Astfel, omul este conștient în măsura în care are
o conștiință despre lume și o conștiință de sine, despre propria sa persoană. Conștiința de sine mai
este numită și autoconștiință și „ rezultă, în cea mai largă măsură, din recurențele mediului social
și um an asupra individului ” (Popescu -Neveanu, 1978, p. 141) . Aceasta, spre deosebire de
conștiința despre lume, care se bazează pe „ modele sau imagini ale realității obiective ” (Popescu –
Neveanu, 1 978, p. 141) se întemeiază pe „ modelul eului și pe trăsăturile personale ” (Popescu –
Neveanu, 1978, p. 141) . Unanim acceptată ca fiind o metodă de cunoaștere, conștiința de sine
exprimă modalitatea de autocunoaștere specifică fiecărui individ uman. Pierre Janet era de părere
că „a fi conștient înseamnă a te înscrie în povestea propriei tale experiențe ”, iar Rubinstein
considera că „ în realitate, conștiința este un proces de reflectare cognitivă de către om a lumii și
a lui însuși ” (Popescu -Neveanu, 1978, p. 140) .
Prin conștiință de sine se înțelege felul în care persoana judecă și apreciază modul său de
existență. Acest proces de conștientizare a propriului sine, perceperea sa ca individualitate, începe
să se formeze încă din primul an de viață și încheie această formare la vârsta adolescenței
(Cosmovici, 1996) . Conștiința de sine mai e ste numită și autoconcentrare psihică, prin ea având
loc autoanalizarea, investigarea propriilor sentimente și atitudini interioare, meditarea asupra
propriei identități din partea individului (Maicher, 2019) .
Literatura de spec ialitate relevă faptul că conștiința de sine este un proces de
„conștientizare a personalității în mulțimea particularităților individuale, conștientizare a esenței
proprii și poziției pe care o ocupă personalitatea în mulțimea relațiilor sociale, atitudine a
personalității față de laturile, structurile lumii interioare proprii de care ea este conștientă ”.
Aceasta reprezintă un întreg sistem de valori care „ își construiește treptat propriile componente,
controlează, introduce ordine, se integrează ș i se implică în formarea traiectoriei axiologice a
persoanei ” (Paladi, 2012) .
Formarea conștiinței de sine implică existența unui „eu”, pe care omul îl conștientizează
încă de la vârsta copilăriei mici, când începe să folosească pronumele personal de persoana I pentru
a se delimita de celelalte individualități și pentru a se diferenția de acestea. Eul poate fi înțeles ca

4
un ansamblu de însușiri proprii personalității și este definit de către William James ca desemnând
„tot ceea c e un om recunoaște ca fiind al său, nu numai corpul și facultățile psihice, ci și
îmbrăcămintea, familia, prietenii, operele de artă, toate aceste obiecte dându -i aceleași emoții ”
(James apud. Zlate, 2000 , p. 87 ). Eul este analizat de către James după următoarea schemă: Eul
material, Eul social și Eul spiritual.
Prin Eul material sau Eul corporal sunt desemnate însușirile corporale care se identifică cu
schema corporală. James a inclus în Eul material pe Eul fizic și tot ce ține de materialitatea
persoanei. Prin Eul social înțelegem raporturile dintre individ și societate, relațiile sale
interpersonale și gradul său de implicare în viața socială (Zlate, 2000, p. 116) . Eul social cu prinde
trei laturi: cognitivă – concepția de sine; afectivă – stima de sine; comportamentală –
autoreprezentarea (Tănase, 2018) . Eul spiritual, numit și eu psihic, se referă la „ valori, dorințe,
aspirații, însușiri caracteriale și temperamentale, aptitudini și talente, atitudini și concepții ”
(Tănase, 2018) .
Conștiința de sine sau sentimentul de sine se dezvoltă pe parcursul ontogenezei prin prisma
acestor trei componente ale eului, fiecare având o pondere diferită în intensitatea cu care se
manifestă pe parcursul stadiilor de dezvoltare.
În concepția despre sine a persoanei intră imaginea de sine, care poate fi descrisă ca
„unificarea într -o totalitate a rezultatelor autocunoașterii, a relaționării cu alții și a trăirii
evenimentelor autobiografice semnificative care au relevat calitățile și defectele pe care are
fiecare cu privire la Eul fizic sau material, Eul spiritual și cel social” (Tănase, 2018) . Imaginea
de sine poate fi una corectă sau eronată, în funcție de experiențele de viață ale individului, dar și
de transformările prin care acesta trece pe parcursul dezvoltării.
O altă componentă a concepției despre sine este constituită de partea autoeva luativă a
acesteia – stima de sine. Aceasta reprezintă judecata de valoare pe care și -o atribuie o persoană și
poate fi definită ca „ trăsătura de personalitate în raport cu valoarea pe care un individ o atribuie
persoanei sale ” (Leca, 2015) . Stima de sine este influențată de imaginea pe care un individ și -o
formează în legătură cu propria persoană și la rândul ei, influențează concepția pe care un individ
o are despre sine.

5
Conștiința de sine se formează și apoi dezvoltă pe măsură ce are lo c dezvoltarea eului
corporal, social și spiritual, precum și cea a imaginii de sine și a stimei de sine, contribuind astfel
la desăvârșirea personalității.

6
II. Particularități ale dezvoltării conștiinței de sine în
plan ontogenetic

II.1. Particularități ale dezvoltării conștiinței de sine în primul an de viață

Premisele apariției conștiinței de sine în primul an de viață sunt constituite de experiențele
alăptării, prin care sugarii încep să extragă tipare prin care își alcătuiesc un tipar rudimentar de
„sine” și un tipar rudimentar de „celălalt”, diferențiindu -se pe sine de persoana care îl alăptează.
Odată cu dobândirea permanenței obiectelor, începe formarea propriu -zisă a conștiinței de sine a
sugarului. Fără a fi mai întâi conștient de continuitatea obiectelor ce -l înconjoară, copilul nu ar fi
capabil să dezvolte conștiința propriei sale existențe continue (Golu, 2015) .
Între 4 -10 luni, sugarul se confruntă cu un sentiment al „puterii personale” prin care
înțelege că poate declanșa și controla evenimente din exterior, odată ce învață să întindă mâna
după obiecte și să le apuce. În aceeași perioadă apare și coerența de sin e, prin care copilul are
sentimentul de a fi o individualitate, un întreg fizic, separat de restul lumii. Jocurile de tip „cucu –
bau” contribuie în foarte mare măsură la diferențierea dintre propria persoană și celălalt.
Începând cu vârsta de 3 luni, sugari i acordă atenție propriei imagini în oglindă , iar la
sfârșitul primului an de viață are loc „ recunoașterea de sine” în oglindă , nu înainte ca atenția lor
să treacă de la propria imagine la imaginile altor persoane. Astfel, la finalul „stadiului oglinzii”,
copilul va recunoaște că în fața oglinzii se află chiar el însuși. Acest lucru se întâmplă atunci când
copilul înțelege că imaginea din oglindă este propriul său chip. Atitudinea sa față de imaginea din
oglindă este una dinamică: mai întâi are loc o cercet are minuțioasă a imaginii, după care copilul
răspunde printr -o explozie de energie. În următorul stadiu de vârstă, între 18 -24 de luni, copilul
manifestă o stare de perplexitate în fața imaginii speculare, însoțită în unele momente de bucurie,
iar în altel e de teamă sau evitare (Golu, 2015) . Odată cu recunoașterea propriei imagini în oglindă
se conturează eul corporal al copilului, întrucât de formarea sa depinde procesul de recunoaștere.
Nu putem vorbi, însă , despre o coeziune în ceea ce privește cele trei componente ale sinelui, eul
corporal fiind principala dimensiune a conștiinței de sine care se manifestă în acest stadiu de
vârstă, întrucât copilul este centrat pe corpul său , analizându -și propriile mișcări și astfel
descope rindu -se pe sine.

7
Un alt moment -cheie în formarea concepției despre sine în primul an de viață îl constituie
achiziția limbajului , datorită căreia copiii îndeplinesc o serie de pași în conturarea sentimentului
de sine, proces care continuă și se intensifică în stadiul următor.
II.2. Particularități ale dezvoltării conștiinței de sine în perioada antepreșcolară

Condițiile de bază în formarea conștiinței de sine sunt apariția gândirii simbolice și
preconceptuale, achiziția limbajului și construirea mecanismelor verbale . Acestea servesc
drept puncte de plecare și pentru dezvoltarea conștiinței despre lume.
Odată cu achiziția limbajului, copilul este capabil să denumească obiectele și persoanele din
jurul său și să înțeleagă că acestea posedă anumite caracteristici care le definesc. Deși știe că
fiecare obiect are un nume, copilul nu se va identifica cu acest ea, conștientizând că el este diferit
(Verza & Verza, 2000) . Datorită achiziției limbajului, conștiința de sine se concretizează în
următoarele moduri:
• 20-24 luni: folosirea pronumele personal de persoana I
• 19-30 luni: folosirea termenilor descriptivi pentru propria persoană („ mare ”, „mic”) și
termeni evaluativi („ bun”, „frumos ”). Odată cu dezvoltarea limbajului copiii asimilează
informații despre propria persoană, vorbesc despre aceasta și încorporează în propria
imagin e de sine descrierile care vin din partea părinților „ ce băiat mare! ” (Papalia, Olds,
& Feldman, 2010) .
Conștiința de sine este însușită în mai multe etape:
1. În primă fază are loc separarea acțiunii de obiecte , prin care copilul reușește aplicarea
aceleiași mișcări la mai multe obiecte.
2. Separarea acțiunii de propria persoană , prin care copilul se percepe ca fiind cel care
îndeplinește diferite acțiuni, odată cu achiziția limbajului fiind capabil să verbalizeze acest
lucru: „bebe papa”, „bebe nani” etc.
3. Folosirea prenumelui „eu” , prin care copilul se diferențiază de ceilalți.
4. Recunoașterea în oglindă , prin care copilul se diferențiază de ceilalți și își percepe propria
înfățișare (Crețu, Învățământ primar: P sihologia copilului, 2005) .

8
În perioada antepreșcolarității putem vorbi despre organizarea schemei corporale , prin care
copilul este capabil să cunoască și să indice anumite părți ale corpului , fiind astfel conștient
de propriul său corp și de caracte risticile fizice care îl deosebesc de cei din jur. Și în acest stadiu
de vârstă, sinele este exprimat prin eul corporal . Începând cu vârsta de 4 ani, copilul este capabil
să își recunoască propria imagine în fotografii, un alt lucru prin care sinele corporal este
conștientizat.
Pe lângă capacitatea de a se recunoaște pe sine, copilul antepreșcolar dezvoltă autocontrolul ,
o altă componentă care contribuie la formarea sinelui. Odată cu descoperirirea propriului eu,
copilul intră într -o perioadă de criz ă, care se manifestă în perioada dintre 2 ani și jumătate și 3 ani
și se numește „ criza afectivă de la 2 ani și jumătate și 3 ani ”. Criza este declanșată de „ tendința
copilului de a se manifesta autonom când se lovește de interdicțiile și acțiunile protect oare ale
părinților ” (Crețu, Învățământ primar: Psihologia copilului, 2005, p. 69) .
Această perioadă corespunde perioadei a doua de formare a personalității descrisă de Erikson,
în care are loc conflictul „ autonomie vs. în doială ”, al cărui scop este trecerea de la controlul
exterior al adulților aupra comportamentului la autocontrol din partea copilului. Reacțiile
manifestate de copilul care trece prin această criză sunt: plânsul puternic, agitația motorie,
agresivitatea f ață de adult. Acestea apar atunci când copilul nu este lăsat să -și manifeste autonomia
și reprezintă moduri prin care el se opune adultului care îi limitează puterile. Totuși, odată cu
sfârșitul acestei crize copilul își poate manifesta eul, dobândind, tot odată, „ experiența de
subordonare la cerințele adultului ” (Crețu, Învățământ primar: Psihologia copilului, 2005, p. 70) .
Regăsim prin aceste noi achiziții componente ale autocontrolului, și anume complianța, care indică
„capacitatea copiilor de a se conforma cererilor sau de a adopta standardele de comportament
impuse de simboluri ale autorității ” (Sălceanu, 2015, p. 163) .
Autocontrolul este dobândit și prin procesele de amânare a recompensei și internalizare a
standardelor ce vin din partea părinților . Odată cu internalizarea are loc debutul formării
conștiinței morale prin „ interiorizarea primelor interdicții și a primelor norme de comportament ”
(Sălc eanu, 2015, p. 163) .
Identitatea de sine este conștientizată de antepreșcolar prin faptul că acesta își cunoaște
numele , spunând totodată despre sine că este al mamei sau al tatălui ; cunoaște numele
părinților; este capabil să indice unde locuiește, u nde se află camera sa și hainele sau jucăriile

9
(Sălceanu, 2015, p. 164) . De asemenea, este vizibilă o conștiință de bază a identității sexuale, prin
care copilul este capabil să își identifice propriul sex, spunând despre el că este „băiețel” sau
„fetiță”.
După părerea lui Wolf, întreg stadiul de vârstă reprezintă o „căutare de sine” pe care
antepreșcolarul o întreprinde și prin care, pe măsură ce își extinde contactele cu lumea exterioară,
materială, unde este supus succeselor și eșecurilor, își descoperă puterea pe care o are asupra
lucrurilor și asupra oamenilor (Golu, 2015) .
II.3. Particularități ale dezvoltării conștiinței de sine în perioada preșcolară

Perioada preșcolarității este marcată de o „ intensificare a conștiinței de sine și cristalizare a
imaginii de sine ” (Crețu, Învățământ primar: Psihologia copilului, 2005, p. 98) , care are loc spre
sfârșitul stadiului de vârstă. Procesul de autodefinire suferă modificări în această perioadă, trecând
printr -o transformare ale cărei etape sunt:
1. Etapa reprezentărilor singulare , în care gândirea copilului despre propria persoană este
de tipul „ totul sau nimic ”, întrucât acesta nu se poate gândi la două aspecte ce vizează
propria persoană în mod simultan („ nu se poate să fii fericit și speriat ”). Copilul nu este
capabil să înțeleagă că există o diferență între eul său real și cel ideal, în termenii
căruia se descrie.
2. Etapa hărți lor reprezentaționale , în care imaginea despre propria persoană este
exprimată în termeni complet pozitivi , prin care copilul nu înțelege că poate fi bun la
anumite lucruri, dar nu și la altele.
3. A treia etapă a autodefinirii este etapa sistemelor reprezen taționale care survine mai
târziu în dezvoltare, în copilăria mijlocie. Prin aceasta, gândirea despre sine de tipul „totul
sau nimic” va fi înlocuită de o concepție realistă despre propria persoană.
Astfel, la începutul acestui stadiu, copiii vorbesc despre propria persoană prin prisma
comportamentelor observabile și a caracteristicilor externe care includ date despre trăsăturile
fizice, preferințe, posesiuni și membri ai familiei. Copiii sunt capabil i să identifice abilități
concrete, dar nu și generale (ex: alergatul, dar nu și firea sportivă). De asemenea, imaginea
despre sine este descrisă în termeni extrem de pozitivi (Papalia, Olds, & Feldman, 2010, pp.

10
252-253). Către vârsta de 6 ani, imaginea de sine este descrisă prin prisma celor trei componente
principale: eul fizic, eul spiritual și eu social.
În perioada preșcolarității, stima de sine a copiilor este una bazată pe principiul „totul sau
nimic” prin care un copil se va evalua ca fiind „bun” sau „rău”. Înainte de transformarea specifică
acestui stadiu, stima de sine nu se bazează pe realitate, pe felul în care copilul este de fapt, ci pe
evaluările adulților, care deseori le supraapreciază capacitățile. O percepție concretă și adecvată
asupra stimei de sine apare abia în jurul vârstei de 8 ani, chiar dacă în perioada preșcolarității copiii
arată că o au.
Un moment important în dezvoltarea concepției despre sin e este constituit de înțelegerea și
reglarea emoțiilor , fie că acestea sunt conflictuale sau îndreptate către propria persoană. Odată
cu înțelegerea propriilor emoții: bucurie, tristețe, furie, rușine etc, copilul va avea posibilitatea de
a le controla și de a acorda atenția cuvenită persoanelor din jur, manifestând sensibilitate față de
acestea. La vârsta preșcolarității, copiii „ nu înțeleg cu privire la sentimentele lor că pot să aibă
simultan reacții afective contrare ” (Papa lia, Olds, & Feldman, 2010, p. 255) , manifestând
dificultăți în înțelegerea emoțiilor conflictuale. În ceea ce privește emoțiile orientate spre propria
persoană, acestea apar spre sfârșitul vârstei de 3 ani și la fel ca și în cazul emoțiilor conflictu ale,
copiilor le este greu să le înțeleagă.
În această perioadă se dezvoltă identitatea de gen , prin care copiii dezvoltă conștiința
apartenenței la un sex, fie feminin, fie masculin. Aceștia se vor identifica cu părintele de același
sex, adoptând prin im itație de la aceștia comportamente specifice genului căruia aparțin.
Spre vârsta de 4 ani se atinge stabilitatea genului , prin care copiii înțeleg faptul că genul este
o caracteristică permanentă a unei persoane. Ulterior, la vârsta de 5 -6 ani, copiii pot înțelege că
genul unei persoane nu se schimbă chiar dacă schimbarea vestimentației sau alte modificări la
nivel fizic pot da această impresie. Astfel se atinge constanța genului , proces prin care copiii vor
înțelege că deși băieții își lasă părul lung, ace știa nu devin fete (Sălceanu, 2015, p. 199) . Diferențele
și stereotipurile de gen sunt dezvoltate de preșcolari după vârsta de 3 ani și apar sub influența
culturii în care aceștia trăiesc. Stereotipurile de gen se amplifi că în perioada preșcolarității și ating
apogeul în jurul vârstei de 5 ani, fiind constructe sociale pe care copiii le preiau din mediul în care
se dezvoltă. Pe baza acestora, copiii de sex feminin își vor petrece timpul jucându -se în grupuri de

11
fete cu juc ării specifice fetelor, în timp ce copiii de sex masculin vor face opusul (Sălceanu, 2015,
p. 201) .
Multitudinea experiențelor perceptive ce survin ca rezultat al interacțiunii cu lumea îi oferă
eului corporal un suport bogat, cu ajutorul căruia acesta se dezvoltă tot mai mult. Eul spiritual
al preșcolarului se bazează pe afirmațiile legate de propria persoană care vin din partea adulților,
iar eul social este vizibil în măsura în care copilul își cunoaște pozi ția pe care o are în cadrul
familiei, precum și rolul său de fiu sau de fiică. Odată cu intrarea în grădiniță, eul social va
cunoaște transformări, întrucât copilul devine membru al unui nou mediu, poziția în cadrul
acestuia , însă, nu îi stârnește interesu l (Zamfir, 2019) .
Conștiința morală a preșcolarului este întemeiată pe respectul față de adult, vizând
respectarea regulilor care vin din partea acestuia, perceput de copil ca autoritate. Preșcolarul are o
morală primară, bazat ă pe interiorizarea normelor și cerințelor care vin din partea părinților și
societății. Începând cu vârsta de 4 ani, minciuna nu mai este neintenționată, ci folosită de copil cu
scopul de a evita pedeapsa în urma nerespectării normelor morale.
II.4. Parti cularități ale dezvoltării conștiinței de sine în perioada școlară mică

În perioada școlarității mici, crește interesul pentru viața interioară proprie din partea
școlarului, manifestându -se o dorință de exprimare a trăirilor personale (Crețu, Învățământ primar:
Psihologia copilului, 2005, p. 122) . Are loc a treia etapă a dezvoltării sinelui, și anume etapa
sistemelor r eprezentaționale, prin care copiii depășesc concepția conform căreia propria persoană
putea fi descrisă în termeni de „totul sau nimic” și ajung să își formeze o concepție realistă despre
sine, putând să facă diferența dintre eul real și cel ideal , comparâ nd aceste instanțe. De
asemenea, preșcolarul va renunța la imaginea pozitivă despre sine și propriile capacități,
conștientizând că este bun la anumite lucruri și stângaci la altele. La acest lucru contribuie
dezvoltarea cognitivă și afectivă, dar și influ ența pe care o exercită mediul școlar asupra copiilor,
unde își pot evalua competențele pornind de la rezultatele școlare.
Evaluarea pe care școlarul mic o poate face în privința propriei persoane contribuie la
dezvoltarea stimei de sine, care este determi nată în cea mai mare parte de modul în care copiii
trec de criza „hărnicie vs. inferioritate” specifică acestei vârste.

12
Imaginea de sine se dezvoltă în toate cele trei planuri ale sale : eul fizic, eul spiritual și eul
social.
1. Eul fizic se dezvoltă prin c onsolidarea schemei corporale și conștiința identității de gen.
Prin raportarea la propria schemă corporală școlarul mic poate sesiza diferențele și
asemănările dintre el și ceilalți. Spre sfârșitul stadiului, școlarul mic manifestă preocupare
pentru eul s ău fizic, dorind din ce în ce mai mult să fie mai îngrijit și să se asemene cu cei
asemeni lui prin vestimentație.
2. Eul spiritual se constituie în urma experiențelor școlare, unde copilul are parte atât de
confruntări cu colegii, cât și de aprecieri din par tea profesorilor. Acesta manifestă o mare
sensibilitate față de evaluările profesorilor și ale colegilor, dezvoltându -și imaginea despre
sine în funcție de reușitele pe care le obține în acest sens. O imagine de sine satisfăcătoare
este rezultatul unor reu șite, în timp ce o imagine de sine nesatisfăcătoare este rezultatul
unor insuccese. Majoritatea calităților pe care le atribuie propriei persoane provin din
mediul școlar și cel familial, în urma evaluărilor făcute de profesori și părinți.
3. Eul social se de zvoltă în urma interacțiunii cu grupul din care face parte, apartenență care
îi oferă un nou statut, acela de elev. Astfel, școlarul mic dezvoltă conștiința apartenenței la
grup și în funcție de rezultatele școlare este apreciat sau nu de membrii acestuia (Sălceanu,
2015, p. 239) .
Învățătoarea îndeplinește un rol important în conturarea și dezvoltarea unei imagini de sine
pozitive, întrucât aceasta este o nouă figură evaluativă a capacităților copilului și în funcție de
evaluarea sa acesta va avea parte de reușite școlare. Totuși, stima de sine a copilului nu trebuie
condiționată de reușita școlară, deoarece la orice confruntare cu un eșec școlar imaginea
propriei persoane va fi devalorizată.
În perioada școlarității mici stereotipurile de gen promovate de manualele școlare
constituie o influență în formarea de astfel de stereotipuri în rândul școlarilor și preluarea lor
„sub forma valorilor morale pe care aceștia le învață în școală” (Sălceanu, 2015, p. 239) .
Conștiința morală cunoaște o perioadă de modificare, având loc trecerea la supunerea în
fața regulilor ce vin din partea adultului la o autonomie morală prin care copilul „ dobândește
experiența elaborării de norme, a controlului îndeplinirii lor, a reciprocității în fața
exigențelor etc ” în viața pe care o trăiește în cadrul unui grup.

13
II.5. Particularități ale dezvoltării conștiinței de sine în perioada preadolescenței

Trecerea conștiinței morale la autonomia morală se clarifică prin convingerile morale ce
stau la baza comportamentului preadolescentului, acesta orientându -se în funcție de propriile
convingeri și nu în funcție de criteriile morale ale familiei. Conform te oriei lui Kohlberg,
preadolescentul se află în stadiul moralității convenționale , în care respectarea regulilor
sociale devine importantă (Sălceanu, 2015, p. 261) .
În această perioadă se intensifică cunoașterea de sine , întrucât preadolescentul manifestă
un interes puternic față de cunoașterea propriei persoane, care poate fi desprins din acțiunile
sale și care este cunoscută sub numele de narcisim puberal :
1. Momentele în care își analizează propriul comportament sunt tot ma i frecvente
2. Preocuparea pentru impresia pe care propriul comportament o lasă în rândul celorlalți
3. Tendința de a se compara cu ceilalți
4. Tendința de a își încerca și exersa capacitățile
5. Dorința de a își cunoaște propriul corp și interesul pentru acesta
În ce ea ce privește componentele sinelui, preadolescentul este preocupat de eul fizic ,
având grijă de corpul său și fiind atent la nevoile acestuia. Preadolescentul, însă, poate suferi
complexe de inferioritate în cazul în care transformările specifice vârstei îl dezamăgesc. Eul
social primește la fel de multă atenție, întrucât viața de grup a preadolescentului ocupă un rol
important în această perioadă. Eul spiritual se află în dezvoltare, însă preocuparea
preadolescentului față de acesta nu este la fel de int ensă.
Un moment definitoriu pentru această perioadă îl constituie modul de percepere al
propriului corp în urma transformărilor biologice care au loc, poziția pe care ocupă sinele
corporal fiind una centrală. Imaginea despre sine suferă astfel schimbări , atât la fete, cât și
la băieți, putând ajunge la deformări în viziunea ambelor sexe.
Dezvoltarea bruscă a caracterelor sexuale secundare și creșterea în greutate pot da naștere
unor păreri negative despre propria persoană, mulți preadolescenți simțindu -se stânjeniți de
aspectul lor fizic din cauza semnelor care indică maturizarea. Preadole scența este numită și
„vârsta oglinzii”, perioadă în care aceștia vor încerca să coincidă cu sine și să se autoajusteze

14
(Golu, 2015) . Ei se pot considera urâți, grași, slabi și vor încerca să schimbe aceste aspecte
pentru a nu fi respinși de persoanele de aceeași vârstă cu care interacționează. Imaginea de sine
este, astfel, într -o continuă transformare, efectele sale fiind vizibile în adolescență.
Întrucât maturizarea nu este numai de natură biologică, ci și neurofuncțională, are loc un
amplu proces de dezvoltare a aptitudinilor, lucru care favorizează apariția identității
vocaționale , care se va dezvolta în celelalte stadii de vârstă. Identitatea vocațională rezultă
din interesul preadolescentului pentru viitor, orientarea faț ă de acesta permițând și apariția
idealului de viață, prin prisma căruia preadolescentul își alege preocupările.
II.6. Particularități ale dezvoltării conștiinței de sine în perioada adolescenței

Adolescența este marcată de „ stabilirea unui sentiment clar al identității ” care este vizibil
în cele două dimensiuni prin care se cristalizează: imaginea de sine și stima de sine.
Adolescența reflectă unicitatea fiecărei persoane , pe care acestea o manifestă prin modul de
gândire, comportament și pr in înfățișare . Preocuparea pentru unicitate reflectă dorința
adolescenților de a fi diferiți.
Imaginea de sine cuprinde credințele despre propria persoană, rolurile îndeplinite,
scopurile și interesele urmărite, valorile la care aderă, precum și credințele de orice tip pe care
le urmează. În încercarea de identificare cu anumite principii și valori, adolescentul va
experimenta lucrurile cu care crede că rezonează. Totodată, imaginea de sine se sprijină pe
modul în care adolescentul își percepe propriul corp , care ajunge la maturitatea sexuală și care
suferă transformări prin care aspectul său este unul diferit. Eul său fizic este plasat în centrul
autocunoașterii și este valorizat de către adolescent prin atenția sa sporită față de siluetă, prin
preocuparea față de modă. În încercarea de a -și „optimiza” eul corporal, adolescentul „ se
folosește de vestimentație, de accesorii, de fardul discret, de aranjarea coafurii, tatuaj e”
(Crețu, 2009) tinzând spre a fi încadrat în tiparele generației din care face parte, dar și spre a
își păstrat originalitatea.
Stima de sine se dezvoltă în funcție de modul în care fiecare adolescent își construiește
imaginea de sine: dacă aceasta va suferi deformări, stima de sine va fi una scăzută și viceversa.
Stima de sine depinde într -o mare măsură de iubirea de sine a adolescentului, de concepția pe

15
care acesta o are despre propria persoană și de încrederea pe care o acordă propriei sale
persoane.
Capacitatea de identificare, recunoaștere și mai ales reglare a emoțiilor crește și perm ite
dezvoltarea inteligenței emoționale , prin care adolescenții învață să se raporteze la
interacțiunile intra și interpersonale . Eul spiritual cunoaște cea mai intensă dezvoltare,
adolescenții dând dovadă de interes față de propriile calități și aptitudin i, preocupându -se de
dezvoltarea la un nivel cât mai înalt a capacităților pe care le au în diverse domenii, cu
precădere în învățarea școlară. Datorită inteligenței emoționale, pe lângă cunoașterea propriilor
emoții, aceștia sunt atenți la nevoile celor d in jur, ținând cont de trăirile fiecăruia. Adolescentul
manifestă o atracție puternică față de ideal, alegându -și modele de comportament, de gândire
și de înfățișare spre a -și concretiza propria sa identitate, prin prisma trăsăturilor pe care dorește
să le preia de la modelele sale.
Eul social cunoaște o puternică consolidare datorită interacținilor bogate din viața de grup
a adolescentului, formate încă din preadolescență, iar un nou tip de interacțiune interpersonală
se stabilește între adolescenți prin apariția relațiilor romantice . Identitatea sexuală se
concretizează în această perioadă și implică recunoașterea propriei orientări sexuale,
acceptarea impulsurilor sexuale și legarea de atașamente romantice. Adolescența este vârsta la
care orientarea sexu ală se accentuează, determinând tipul de atracție sexuală a persoanei. De
conștientizarea propriei sexualități depinde procesul de formare a identității, a imaginii de sine
și a relațiilor interpersonale.
În adolescență se dezvoltă și o conștiință a aparte nenței la generație , prin care
adolescentul simte că aparține unei comunități cu care împărtășește caracteristici
asemănătoare. Acest tip de apartentență generează diferența puternică dintre generații resimțită
în acest stadiu de vârstă, prin care adolesce nții adoptă o poziție critică față de generațiile
superioare, intrând în conflict cu adulții, mai ales cu părinții lor. Un alt timp de conștiință pe
care îl dezvoltă adolescentul este conștiința religioasă , prin care acesta aderă la un sistem de
valori pe care alege să îl urmeze și cu care se identifică.
Conștiința morală este bazată pe respectarea valorilor și a drepturilor celorlalți,
adolescentul devenind preocupat de dreptate și bunăstare. Aceștia sunt capabili să judece
asupra valorilor morale internalizate datorită stadiului cognitiv în care se află, cel al operațiil or

16
formale. Adolescenții dezvoltă un sentiment pozitiv în ceea ce privește respectarea valorilor și
unul de culpă pentru nerespectarea lor. Adolescenții conștientizează că regulile există pentru a
echilibra viața în societate și că nerespectarea anumitor r eguli care nu corespund sistemului
propriu de valori nu este blamabilă.

17
III. Concluzii

Eul corporal, spiritual și cel social pot fi încadrate în dimensiunea eului real, prin intermediul
căruia individul este cunoscut de ceilalți. De o bună dezvoltare a acestor componente ale eului
depinde dezvoltarea unei personalități sănătoase și funcționale. Pe parcursul ontogenezei, datorită
schimbărilor continue, imaginea de sine a individului și stima de sine pot suferi transformări care
pot duce spre patologii.
Din sfera patologiilor care af ectează personalitatea, pornind de la componentele acesteia, dintre
care amintim imaginea de sine alături de stima de sine, fac parte afecțiuni precum anorexia
nervoasă, bulimia nervoasă, tulburare a de personalitate narcisică, precum și anumite
comportame nte de tip depresiv sau complexe de inferioritate.
Anorexia nervoasă este o tulburare de comportament alimentar, caracterizată prin „ reducerea
aportului caloric sub nivelul necesar, având drept consecință o greutate corporală semnificativ
scăzută în raport cu vârsta, sexul, nivelul de dezvoltare și sănătatea fizică ” (American Psychiatric
Association, 2016) . Această tulburare apare la vârsta adolescenței și implică o percepție și
semnificație a greutății corporale deformată, pri n care adolescenții se simt supraponderali la
nivelul întregului corp. Există și adolescenți care conștientizează că sunt slabi, însă manifestă
îngrijorare față de anumite părți ale corpului precum abdomenul, fesele și coapsele, pe care le
consideră a fi „prea grase”. Această percepție deformată a greutății corporale se datorează unei
imagini de sine deformate care survine odată cu maturizarea biologică, proces prin care corpul
adolescentului este transformat într -o foarte mare măsură. Anorexia nervoasă poate fi însoțită de
o dispoziție depresivă, ambele rezultând din nemulțumirea pe c are propriul corp o produce
adolescentului. Această tulburare este întâlnită la adolescenții de ambele sexe, însă este prevalentă
în rândurile persoanelor de sex feminin, fiind influențată de factori de mediu. În multe societăți
există ocupații și activită ți care încurajează slăbitul și care consideră că a avea un corp suplu este
un deziderat. Astfel, modelele multor adolescenți le pot insufla acestora dorința de a avea un corp
cât mai slab. Imaginea de sine nu mai face referire, astfel, la eul real al pers oanei, ci la un eu ideal,
spre care adolescentul aspiră.
O altă tulburare de comportament alimentar descrisă de DSM -5 este bulimia nervoasă, care
implică „ episoade recurente de alimentație compulsivă ” și își are debutul în perioada adolescenței,

18
la persoan e cu o greutate normală sau supraponderale, în timpul sau după o dietă prin care se
dorește scăderea în greutate. Sentimentele negative legate de greutatea corporală pot declanșa
comportamentele specifice acestei tulburări, când adolescentul găsește confor t în actul de a mânca,
compensând prin consumul de alimente lipsurile din viața afectivă și socială cauzate de aspectul
său fizic sau manifestând acest comportament pentru a face față situațiilor stresante. Printre
consecințele bulimiei nervoase se numără scăderea respectului pentru propria persoană și
simptome depresive. Această tulburare este mult mai întâlnită la persoanele de sex feminin decât
la cele de sex masculin, aflându -se într -un raport de 10:1, conform DSM -5.
Tulburarea de personalitate narcis ică este caracterizată printr -un „tipar excesiv de grandoare,
nevoia intensă de a fi admirat și lipsă de empatie ” (American Psychiatric Association, 2016) . Și
în cazul acestei tulburări, imaginea de sine a persoanei este una distorsionată. Rădăcinile acestei
tulburări sunt prezente în copilărie, unde stima de sine a copilului nu a fost dezvoltată în mod
adecvat și s -a format un sine „fals” al acestuia, în care a fost orientat egocentrismul copilului.
Această tulburare poate fi asociată cu un complex de superioritate, prin care narcisistul se plasează
deasupra tuturor. Stima sa de sine este una fragilă, întrucât narcisistul este afectat de critici, în
urma cărora poate simți umilință ce duce la retragere socială (Clinica de psihiatrie și psihoterapie
Color Mind, 2017) .
Imaginea despre sine proiectată de părinți și evaluările celor din jur asupra competențelor
copiilor și adolescenților modelează stima de sine pe care aceștia o dezvoltă. Imaginea de sin e
poate fi preluată de la părinți în urma descrierilor făcute de aceștia: dacă părinții își descriu copiii
în termeni pozitivi, imaginea pe care aceștia o vor interioriza despre propria persoană va fi una
pozitivă, autoapreciindu -se și valorizându -se și de zvoltând o stimă de sine crescută, în timp ce la
polul opus, unde imaginea de sine este proiectată de către părinți ca o imagine defavorabilă, copiii
vor interioriza o imagine devalorizată despre propria persoană, având descrieri nesatisfăcătoare
despre ei înșiși și o stimă de sine scăzută.
Stima de sine este influențată și de eul corporal, cu precădere la vârsta preadolescenței și
adolescenței, unde preocuparea pentru aspectul fizic crește și determină modul în care persoana va
stabili relații interperson ale. Odată cu intrarea în școlaritate, un factor determinant în dezvoltarea
optimă a stimei de sine este constituit de evaluările profesorilor și reușitele școlare. Dacă în

19
dezvoltarea sa, stima de sine va avea la bază succesul școlar , aceasta va fi fragi lă și mereu
amenințată d e orice eșec sau critică asupra capacităților copilului.

Identificarea acestor tulburări se poate face prin tipuri de testări care vizează acest nivel de
dezvoltare a vieții psihice , unde diverse baterii de teste psihometrice se dovedesc a fi eficiente.
Pentru a identifica modul de dezvoltare a conștiinței de sine la copil, este ut ilizată o tehnică
studiată și elaborată de către Philippe Rochat și apoi aplicată de psihologul Gordon Gallup. Numită
și testul oglinzii, tehnica presupune identificarea capacității de autorecunoaștere a copilului în
oglindă. Reacțiile înregistrate de copil sunt împărțite în 5 niveluri, care indică modul în care se
dezvoltă conștiința de sine până la vârsta preșcolarității. Reacțiile încep de la „confuz” – unde
copilului îi lipsește conștientizarea propriului sine, ajungând până la nivelul „conștiinței sau meta
conștiinței de sine” – unde copilul devine conștient de modul în care este văzut de alte persoane,
putând să se vizualizeze pe sine din perspectiva celorlalți (Lescău, 2014) .
Alte modalități de identificare a dimensiunilor conștiinței de sine sunt inventare ce vizează
cunoașterea și perceperea schemei corporale proprii (eul corporal), care se pot aplica de la vârste
mici, printre care se numără și „testul Omulețul ”, numit și „testul Goodenough ”, care pe lângă
nivelul inteligenței copiilor cuprinși între 3 și 13 ani, indică și modul în care aceștia percep și se
orienteaz ă în propria schemă corporală.
Modul în care este proiectată imaginea de sine poate fi desprins din metodica „Autoaprecierea
imaginii de sine” tradusă și adaptată de Ion Dafinoiu și prin care se obțin informații despre eul real
și eul ideal al persoanei și care oferă totodată informații relevante despre stima de sine, pe baza
autoaprecierii imaginii de sine. Stima de sine este evaluată prin mai multe scale, printre care se
numără „Scala Rosenberg” în varianta oferită de Cristophe Andre și Francois Lelord și „Inventarul
de stimă de sine socială” elaborat de Lawson, Marshall și McGrath, care măsoară dimensiunea
socială a stimei de sine, iar încrederea în sine a persoanei poate fi măsurată prin „Metodica de
studiere a încrederii în sine” a lui V.G. Romek și tehnica „Aveți încredere în forțele proprii?”
tradusă și adaptată de Jeni Sîntion și Filaret Sîntion. Majoritatea scalelor de măsurare a stimei de
sine și încrederii în sine pot fi aplicate începând cu vârsta preadolescenței, când sentimentul de
sine este con cretizat într -o mai mare măsură. Aceste modalități de testare au scopul de a stabili un

20
anumit nivel la care se află dezvoltarea anumitor dimensiuni ale conștiinței de sine, asupra căruia
se poate interveni prin alte tipuri de tehnici în vederea îmbunătăți rii acelor laturi care au suferit o
dezvoltare deformată.
O modalitate de remediere a unei imagini de sine eronate și a unei stime de sine scăzute este
consilierea psihoterapeutică, prin intermediul căreia persoana poate să ajungă la cunoașterea
cauzelor c are au dus la o astfel de conștiință a sinelui și prin care poate învăța moduri de a se
raporta la eul său real, acceptându -se pe sine și dezvoltând un sentiment sănătos al sinelui.
Imaginea de sine și stima de sine pot fi optimizate și aduse la un nivel r ealist dacă persoana va
avea conștiința unui sine real, conform caracteristicilor sale reale, și nu a celor ideale , pe care și
le-ar dori, sau conform evaluărilor celor din jur, care pot fi deseori eronate . Pentru aceasta este
importantă conștientizarea pr opriului eu fizic, spiritual și social, așadar, este importantă
autocunoașterea. Dacă persoana își cunoaște propriul corp, propriile valori și propriile capacități
de relaționare, precum și valoarea pe care o are ca și individ, imaginea de sine și stima de sine se
vor dezvolta firesc, fără a suferi deformări și fără a provoca daune la nivelul vieții psihice și sociale.

21

Bibliografie

American Psychiatric Association. (2016). DSM -5, Manual de Diagnostic și Clasificare
Statistică a Tulburărilor Mintale. București: Editura Medicală Callisto.
Asociația obștească „Sănătate pentru Tineri”. (2016, Aprilie 8). Teste diferite. Retrieved from
sspt.md: http://sspt.md/biblioteca/teste/
Clinica de psihiatrie și psihoterapie Color M ind. (2017, Mai 30). Tulburarea de personalitate
narcisică. Retrieved from color -mind.ro: http://color -mind.ro/tulburarea -de-personalitate –
narcisica/
Cosmovici, A. (1996). Psihologie Generală. Iași: Polirom.
Crețu, T. (2005). Învățământ primar: Psihologia copilului. București: Ministerul Educației și
Cercetării.
Crețu, T. (2009). Psihologia Vârstelor. Iași: Polirom.
Golu, F. (2015). Manual de psihologia dezvoltării: O abordare psihodinamică. Iași: Polirom.
Leca, R. (2015, Februarie 11). Stima de sine – definire și tipologie. Retrieved from
Ultrapsihologie.ro: https://ultrapsihologie.ro/2015/02/11/stima -de-sine-definire -si-
tipologie/
Lescău, T. (2014, Iunie 30). Testul oglinzii – evaluarea nivelului conștiinței de sine la copil.
Retrieved from cabinetpsiholog iesibiu.wordpress.com:
https://cabinetpsihologsibiu.wordpress.com/2014/06/30/testul -oglinzii -evaluarea –
nivelului -constiintei -de-sine-la-copil/
Maicher, H. (2019, Aprilie 14). Conceptul despre Sine. Retrieved from Scribd.com:
https://www.scribd.com/doc/7977 7253/Conceptul -Despre -Sine
Paladi, O. (2012, Aprilie 14). Particularități ale conștiinței de sine și ale congruenței de sine.
Univers Pedagogic , 46-50. Retrieved from Instrumentul Bibliometric Național:
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Par ticularitatile%20constiintei%20de%20s
ine%20si%20ale%20congruentei%20de%20sine%20la%20adolescenti.pdf
Papalia, D. E., Olds, S. W., & Feldman, R. D. (2010). Dezvoltarea umană. București: Editura
TREI.
Popescu -Neveanu, P. (1978). Dicționar de psihologie. Bucu rești: Editura Albatros.
Sălceanu, C. (2015). Psihologia dezvoltării umane. Craiova: Editura Sitech.
Tănase, N. S. (2018, Iunie 15). Eul, Imaginea de sine. Ploiești, Prahova, România.

22
Verza, E., & Verza, E. F. (2000). Psihologia Vârstelor. București: Editu ra Pro Humanitate.
Zamfir, M. E. (2019, Aprilie 13). Momente semnificative ale dezvoltării conștiinței de sine.
Retrieved from Scribd.com: https://www.scribd.com/document/66158779/Momente –
semnificative -ale-dezvoltarii -constiintei -de-sine
Zlate, M. (2000). Eul și personalitatea. București: Editura TREI.