Specializarea : Profesor de Educație fizică și sport [310712]
Universitatea din Oradea
Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic
Specializarea : [anonimizat]: Prof. univ. dr. FLORICA ORȚAN
Autor: GOMAN FLORIN
Unitatea de învățământ: Școala
Gimnazială ”Înv. Gâlgău Iosif” Păgaia
Localitatea: Boianu Mare
Județul: Bihor
Oradea 2017
CUPRINS
Introducere. Motivarea alegerii temei și gradul de actualitate…………………………….4
Capitolul I: Importanța educației fizice și sportului……………………………………………..7
Delimitări conceptuale…………………………………………………………………8
Istoricul activităților sportive în școală și mediul nonformal…………….9
Începuturile educației fizice în școală…………………………….10
Importanță educației fizice în școală………………………………14
Importanță educației fizice în mediul nonformal……………..18
Capitolul II: [anonimizat]……………………………………………….23
2.1. Planul de învățământ………………………………………………………………………24
2.2. Programa școlară……………………………………………………………………………26
2.2.1. Caracteristicile programei școlare………………………………………27
2.2.2. Conținutul și structura programei școlare…………………………….31
2.2.3. Programa școlară actualizată……………………………………………..32
2.3. Tipuri de activități în cadrul lecțiilor de educație fizică……………………….35
2.3.1. Mijloacele educației fizice…………………………………………………35
2.3.2. Tipuri de activități pentru dezvoltarea calităților motrice……..37
2.3.3. Mijloace de învățământ în cadrul orelor de educație
fizică……………………………………………………………………………….44
2.4. Particularitățile de vârstă la nivelul copiilor incluși în studiu:
6 – 10 ani…………………………………………………………………………45
2.4.1. Motricitatea la vârsta școlară mică: 6-10 ani…………………………45
2.4.2. Particularități fiziologice ale perioadei antepubertare:
6-10 ani……………………………………………………………………………47
2.4.3. Particularități psihice ale perioadei antepubertare: 6-10 ani…….48
2.5. Jocuri de mișcare la orele de educație fizică………………………………………51
2.5.1. [anonimizat]……………………….51
2.5.2. Jocuri dinamice la ora de sport……………………………………………52
2.5.3. Jocul – componentă de bază în viață copiilor………………….54
Capitolul III: Organizarea, desfășurarea și rezultatele cercetării………….………56
3.1. Scopul, obiectivele și ipoteza cercetării……………………………..…….57
3.1.1. Scopul cercetării……………………………..…………………..57
3.1.2. Obiectivele cercetării……………………..……………………..57
3.1.3. Premisele și ipotezele cercetării…………………………………58
3.2. Sarcinile cercetării………………………………………………………….60
3.3. Materiale și metode de realizare…………………………………………….61
3.4. Organizarea grulelor de lucru………………………………………………64
3.5. Desfățurarea cercetării…………………………………………………..….66
3.5.1. Grupa experimental…………………………………………..….66
3.5.2. Grupa de control………………………………………………….71
3.6. Rezultatele cercetării………………………………………………………..75
3.6.1. Prelucrarea și reprezentarea grafică a răspunsurilor la
chestionar………………………………………………………..75
3.6.2. Analiza și interpretarea rezultatelor cercetării……………………85
Concluzii și propuneri……………………………………………………………………………………..86
Anexe………………………………………………………………………………………………………………88
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………..94
Declarație…………………………………………………………………………………………………………96
INTRODUCERE
MOTIVAREA ALEGERII TEMEI ȘI GRADUL DE ACTUALITATE
Motivul pentru care am ales această temă este datorat transformărilor sociale și economice, proceselor de urbanizare și dezvoltarii tehnologice, „tentațiile” tot mai irezistibile pe zi ce trece, fapt ce impune măsuri în vederea educării tinerei generații în sensul creării obișnuinței de a practica exerciții fizice; deasemenea datorită contextului socio-economic actual din țara noastră, mediul rural oferă tot mai puține alternative de petrecere a timpului liber; creșterea alarmantă a obezității în rândul copiilor și tinerilor – îndepărtarea tot mai accentuată a omului de natură, de mișcare, de idealul antic de dezvoltare fizică.
Tema, prin aspectul ei, pare la prima vedere, că poate fi realizată cu ușurință, dar întocmirea lucrării necesită o implicare activă din partea mea și de aceea, această activitate constituie, pentru mine, o provocare.
Învățământul primar reprezintă o etapă foarte importantă în pregătirea elevilor, și totodată în dezvoltarea bio-psiho-motrică a ființei umane. Mai concret, copilul, pe linia educației fizice și sportului trebuie să dispună de o capacitate motrică generală, să-și stimuleze interesul pentru practicarea independentă a exercițiilor fizice și sportului, să-și dezvolte spiritul de echipă și cel competitiv. Toate acestea cu scopul de a-și organiza independent activitatea sa de destindere, compensare și preîntâmpinare a efectelor dăunătoare cauzate de activitățile sedentare și unilaterale specifice societății. El va trebui să fie convins de necesitatea și utilitatea, dar mai ales obișnuința de a acționa în sensul dorit. Prin natura sa, exercitiul fizic ar putea exercita o influență pozitivă asupra oricărui copil. Este cunoscut faptul că majoritatea copiilor și tinerilor simt o mare nevoie de consum de energie, o nevoie de exprimare, de afirmare, iar în anumite cazuri unii simt nevoia să facă parte dintr-un grup, nevoia de integrare, de colaborare cu alți copii sau persoane. Remarcăm și nevoia de întrecere, de competiție, de creativitate, iar sportul poate fi o ocazie de a ieși din mediul din care fac parte (nu prea potrivit pentru ei în unele cazuri).
Educația fizică este „singura disciplină din programa școlară care urmărește pregătirea copiilor pentru un stil de viață sănătos și care transmite valori sociale importante ca autodisciplina, solidaritatea, spiritul de echipă, toleranța și sportivitatea”. Este citat din raportul d-nei Frederique Ries (Belgia – 01.02.2007) privind prevenirea excesului de greutate și combaterea obezității, raport adoptat de Parlamentul European în anul 2007.
Încă din primele clase primare elevul este bombardat cu informații din toate direcțiile (școală, familie, media, internet…), despre cum ar trebui să fie ca individ, ce trebuie să facă, ce trebuie să știe sau ce este mai important pentru el ca om. Uneori în școală nu se insistă asupra informațiilor care să arate copiilor importanța exercițiului fizic asupra dezvoltării lor, asupra potențialului biologic sau a influenței efortului fizic și a jocurilor în dezvoltarea psihomotrică și biologică normală. Toate aceste aspecte trebuie să ne preocupe pentru a dezvolta la elevi gândirea, simțul practic, responsabilitatea, sociabilitatea, comunicarea, calitățile de voință, curajul și perseverența, corectitudinea și respectul, estetica corporală și ținuta morală.
Fiecare elev trebuie să conștientizeze modalitățile prin care educația fizică va contribui la întărirea sănătății și la formarea personalității lui. Disponibilitățile de forță, de rezistență, de viteză de reacție și de execuție, capacitățile coordonative, adaptabilitatea și rezolvarea eficientă a unor situații motrice variabile și neprevăzute, atracția pentru activitatea în condiții de concurență, spiritul competitiv, manifestarea ca lider, capacitatea de cooperare și autoorganizare, predilecția pentru lucrul în echipă, inițiativa și creativitatea, atenția concentrată sau distributivă, simțul chinestezic deosebit, curajul, dârzenia, perseverența, altruismul, atitudinea de fair-play etc., sunt, deasemenea, caracteristici care, valorizate de elev cu ajutorul profesorului, îl pot orienta spre o viață de calitate în care starea de sănătate este o prioritate.
Calitatea actului didactic este condiționată de aplicarea într-o formă științifică modernă, atractivă, motivată, actuală și uzuală a tuturor cunoștințelor și deprinderilor profesionale, „transferul” de informație făcându-se la nivelul lecției de educație fizică prin metodologia aplicată de profesor.
Creșterea eficienței lecției este problema care preocupă cel mai mult specialiștii domeniului nostru și nu numai, deoarece în condițiile practicării tot mai scăzute a exercițiilor fizice la nivelul copiilor, lecția de educație fizică rămâne principala „sursă” de practicare cu regularitate și în mod sistematic a diferitelor forme de manifestare a exercițiului fizic.
În fața noilor tehnologii (telefon, tabletă, internet, jocuri, etc.) și a statisticilor tot mai îngrijorătoare privind starea de sănătate a populației școlare, profesorul care predă această disciplină rămâne un pilon important care trebuie să asigure echilibru și mai ales alternative atractive și eficiente pentru combaterea sedentarismului cronic, prevenirea îmbolnăvirilor copiilor (boli cardio-pulmonare, boli de nutritie, inclusiv obezitate, boli ale aparatului locomotor, etc.), combaterea efectelor negative bio-psiho-motrice induse de noile tehnologii și alimentația nesănătoasă.
CAPITOLUL I
IMPORTANȚA EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI
MOTTO:
“PENTRU A ATINGE PERFECȚIUNEA NU ESTE NECESAR SĂ FACI LUCRURI EXTRAORDINARE, CI SĂ FACI EXTRAORDINAR DE BINE ORICE LUCRU MIC PE CARE ÎL FACI.”
1.1. Delimitări conceptuale
Motto: „Sportul dă zile vieții și viață zilelor.”
„Dacă dorești să ai un copil inteligent, dotat, trebuie să-i dezvolți forța pe care inteligența i-o va cultiva, să-l faci sănătos și robust pentru a-l face înțelept și cu judecată … lasă-l să lucreze, obișnuiește-l să activeze. Să ai grijă să se miște mult. Să fie un om puternic trupește, în curând va deveni puternic și intelectual”, spunea J.J. Rousseau.
Cuvântul sport are o lungă istorie, avându-și originea în cuvântul latin deportare, care printre sensurile sale primordiale, însemna a ieși afară pe poartă adică a ieși în afara zidurilor orașului pentru a se dedica la activități sportive. Tot din acest termen, își au originea în provensalul deportar, spaniolul deportar și francezul despoter (divertisment, distracție); de la acest cuvânt francez a luat, în engleza din secolul XIV, termenul disport, ce în preajma secolului XVI, s-a transformat în sport.
Studiul dezvoltării sportului în istoria umană, poate arăta schimbări sociale semnificative survenite de-a lungul secolelor, în diferite culturi. Conceptul de sport ca o activitate ce implică abilitățile umane de bază, fizice și mentale, urmărește îmbunătățirea acestor abilități pentru a fi utilizate mai eficient și sugerează faptul că sportul este probabil la fel de vechi ca dezvoltarea inteligenței umane. Pentru omul primitiv, activitatea fizică a fost doar un mod de a-și îmbunătăți cunoștințele despre natură și, în aceeași măsură, un mod de a stăpâni mediul din jurul lui.
În timpul secolului al XIX-lea, s-au descoperit numeroase obiecte de artă preistorică în Franța (la Lascaux), în Africa și în Australia, care arată cum în timpuri preistorice, s-au efectuat ceremonii ritualice în care era implicată o activitate fizică pentru participanți. Unele din aceste descoperiri au fost stabilite ca având cel puțin 30.000 de ani.
Sportul, prin însuși natura sa, încurajează diversitatea într-o lume culturală. Pe măsură ce țările și națiunile se apropie tot mai mult unele de altele, dar totuși își păstrează identitatea culturală, sportul este un domeniu în care se învață că diferențele culturale, nu numai că trebuie acceptate, dar reprezintă o bogăție ce trebuie cultivată și prețuită. Conceptul sportiv poate deveni un "indicator de schimbare" a societății globale, de anticipare, evoluții și schimbări prin deschiderea simbolică a relațiilor interstatale. Sportul devine și trebuie considerat, astfel, ca o oglindă a culturii și a societății, căci el reprezintă speranțele și perspectivele viitorului (Pedagogia sportului, autori: prof. Anton Muraru, Antrenor Emerit, 2005).
Educația fizică este o componentă importantă a formării personaliățtii, care urmărește să asigure dezvoltarea armonioasă și sănătoasă a organismului.
Maxima latină (Juvcnal) „mens sana in corpore sano" (minte sanatoasă în corp sănătos) exprimă pe deplin importanța educației fizice. Numeroși oameni luminați ai timpului, din Antichitate și până în zilele noastre, au susținut importanța educației fizice și sportului în școală și în viața omului – Fr. Rabelais, M. Montaigne, J. A. Comenius-Komensky, J. Locke, J. J. Rousseau, I. Creanga, M. Eminescu etc. In conformitate cu condițiile social-istorice, educației fizice i s-a dat o mai mare sau mai mică importanță. În Antichitate și în Evul Mediu, educația fizică a avut un loc important în dezvoltarea personalității umane. Deși s-a menținut locul educației fizice, mai ales a sportului profesionist, educația fizică a fost uneori considerată în școală mai mult o dexteritate. În etapa contemporană, se încearcă să se acorde educației fizice un loc corespunzător în școală. Desigur, importanța ei va depinde de modul cum se reflectă în planurile de învățaământ, de atenția care i se va acorda de factorii de decizie. Dacă dorim să formăm oameni sănătoși, rezistenți, cu capacitate de munca eficientă și creativă, cu o viață îndelungată, atunci educației fizice și sportului trebuie să li se asigure un loc asemănător cu a celorlalte discipline și activități instructiv-educative, care iși aduc contribuția la formarea personalității.
Istoricul activităților sportive în școală și mediul nonformal
“NU CUNOAȘTEM COMPLET O ȘTIINȚĂ ATÂT TIMP CÂT NU-I ȘTIM ISTORIA”
August Comte – Filozof
ISTORIA: este știinta care studiază dezvoltarea societății omenești în diversitatea și complexitatea ei, precum și legile care guvernează această dezvoltare. Deasemenea istoria consemneaza personalitățile din toate domeniile, care au influenșat derularea evenimentelor, atât în bine cât și în rău.
EDUCAȚIA: este un ansamblu de măsuri pedagogice, morale, igienice, științifice aplicate în mod sistematic, în vederea formării omului, a dezvoltării sale morale, intelectuale și fizice, cu scopul formării personalității individuale, urmărind includerea sa în societatea civilizată.
EDUCAȚIA FIZICĂ: are ca scop dezvoltarea armonioasă a corpului, menținerea și intărirea sanătații, formarea si perfecționarea abilităților, priceperilor și deprinderilor de mișcare, a calităților motrice de bază (viteza, forța, rezistența și îndemânare). Prin educația fizică se urmărește: armonia corpului, formarea de priceperi, obișnuințe și deprinderi.
SPORTUL: este o activitate cu specific de întrecere, de valorificare a practicării exercițiilor fizice, individuale sau colective, sau competitive prin care se urmărește depășirea adversarului, a unui record sau o autodepășire.
Începuturile educației fizice în școală
Prima atestare documentară aparține domnitorului fanariot Alexandru Ipsilante. Acesta a emis in anul 1776, în Muntenia un hristov prin care a adus reglementări importante privind învățarea. Se impune ca:
• după dejun, elevii fiecărei clase, cu supraveghetorul său, pedagogul lor, să facă gimnastică timp de o oră in fiecare dimineață.
• “duminica, in zilele de sărbătoare și în zilele săptămânii, elevii să iasă o dată pe săptămână sau de doua ori, cu supraveghetorul lor si profesorul, in unele locuri din apropiere, pentru exerciții corporale”.
GHEORGHE MOCEANU (1831-1909) este considerat părintele educației fizice școlare din țara noastră, a fost un militant activ pentru introducerea educației fizice în școli. Timp de mai bine de treizeci de ani și-a dedicat energia organizării și conducerii activității de educație fizică din sistemul școlar și militar, dar și în înființarea unor societăți sportive și în formarea instructorilor și profesorilor de specialitate.
SPIRU HARET (1851-1912) poate fi considerat principalul organizator al educației fizice școlare. În cei aproape zece ani (1879-1899, 1901-1904, 1907-1910) cât a funcționat ca ministru al Instrucțiunii Publice, a reorganizat tot sistemul de învățământ, acordând o mare atenție îmbunătățirii conținutului predării gimnasticii. A oficializat obligativitatea acesteia în școală, cu o ora pe săptămână pentru fiecare clasă și a separat educația fizică de instrucția militară. Odata cu instalarea sa la conducerea ministerului, a stabilit comisii speciale pentru realizarea programelor de gimnastică în școlile primare, secundare si normale.
Referindu-ne la societatea sclavagistă în domeniul educației fizice, lumina proiectată de cultura greacă este atât de vie, încât lasă în umbră pe aceea a altor popoare (Kirițescu, C., 1964, Palestrica, ed. Uniunii de Cultură Fizică și Sport, București, p. 61-65).
La popoarele egiptene exercițiile fizice erau practicate chiar în școală în timpul lui Ramses, însă într-o măsură moderată, idealul familiilor egiptene din clasele dominante fiind de a pregăti copiii lor pentru cariera de scrib. În timpul regelui Ramses al II-lea exercițiile fizice se făceau în comun și erau controlate cu severitate, așa de pildă, principele și tovarășii săi nu primeau nicio hrană până când nu alergau aproximativ 35 de kilometri. În acest fel se antrenau pentru a fi puternici și rezistenți, educându-și în egală măsură fizicul și psihicul. Egiptenii iubeau foarte mult dansul și muzica. Dansurile erau sacre, elemente ajutătoare ale cultului și profane.
În China Antică educația era un privilegiu al clasei aristocrate. În ceea ce privește conținutul, ea era o educație integrală, morală, intelectual și fizică. De la 15-19 ani adolescentul învăța să tragă cu arcul, conducerea carului și scrima.
Exercițiile fizice în Grecia preelenică – Era natural ca un popor care a dezvoltat o cultură atât de înfloritoare în toate ramurile de activitate ale inteligenței omenești să ne lase și urme bogate ale acestei activități. Izvoarele sunt foarte variate: din literatură, din scrieri științifice și tehnice, din documente arheologice, din opere de artă etc. Aceste izvoare ne permit să ne facem o idee suficient de clară asupra concepției educației fizice și a țelurilor acesteia, asupra naturii exercițiilor și a tehnicii lor. Epopeele lui Homer cuprind două pasaje importante referitoare la practicarea exercițiilor fizice la grecii vechi. În Grecia clasică numai aristocrații și cetățenii liberi practicau exercițiile fizice, deoarece aveau destul timp disponibil, munca fiind executată de sclavi. Totodată simțeau nevoia să fie puternici pentru a consolida statul, exercițiile fizice având un caracter de duritate, în special în Sparta. Una dintre preocupările importante era îngrijirea corpului și a minții. O dogmă fundamentală în concepția grecească era aceea după care un corp sănătos este condiția indispensabilă a unei libere și prospere funcții intelectuale.
Exercițiile fizice la romani erau privilegiul oamenilor liberi. Sclavii nu erau excluși complet de la activitățile sportive, ei practicau anumite exerciții cu caracter spectaculos pentru înveselirea celorlalte grupuri sociale. Dacă examinăm de aproape exercițiile fizice la romani, atât sub raport tehnic cât și organizatoric, trebuie să constatăm că romanii nu au posedat, ca și grecii, un sistem de educație fizică întemeiat pe o concepție clară și bine precizată, care să alcătuiască un program metodic și să fie aplicat cu grijă și consecvență tineretului. Ei s-au mărginit să-l împrumute de la greci crescându-i caracterul militar (Kirițescu, C., 1964, Palestrica, ed. Uniunii de Cultură Fizică și Sport, București, p. 125).
Fenomenul renașterii și al umanismului s-a manifestat pentru prima oară în Italia de Nord. Nicolo Machiavelli vedea în Roma veche prototipul unui sistem de gimnastica belica (gimnastica de război), organizată de stat. Recomanda ca exercițiile de alergare, luptă, săritură, pugilat, tragere cu arcul, aruncarea suliței, aruncare cu piatra, scrimă și călărie, trebuie negreșit deprinse de tineri, ele alcătuind un program inspirat de exercițiile antichității grecești și de exercițiile populare ale timpului (Kirițescu, C., 1964, Palestrica, ed. Uniunii de Cultură Fizică și Sport, București, p. 202).
Educația fizică în capitalism a însemnat, prin contribuția pedagogilor, introducerea exercițiilor în sistemul de educație fizică școlară. Astfel Basedow, Salzmann au reușit să ridice educația fizică școlară la înălțimea unui factor educativ egal cu educația intelectuală și morală, asigurându-i locul corespunzător în programul de funcționare al școlilor (Kirițescu, C., 1964, Palestrica, ed. Uniunii de Cultură Fizică și Sport, București, p. 249-270).
Guts Muts, profesor de gimnastică, prin lucrarea sa „Gymnastik fur die jungend”, reliefează importanța practicării exercițiilor fizice de către copii, considerând că gimnastica este un sistem de exerciții corporale ce au ca scop perfecționarea organismului.
Gerhard Vieth, pedagog german, director de școală, a publicat și o operă „Încercare de enciclopedie a exercițiilor fizice”, unde pune la baza practicării exercițiilor fizice anatomia și fiziologia umană.
Pestalozzi, pedagog elvețian, propune practicarea exercițiilor fizice în colectiv, cu toți copiii odată, acestea realizându-se totodată și metodic. Se propunea ca în urma practicării exercițiilor fizice copilul să capete iscusință, să fie activ în toate situațiile și împrejurările.
Exercițiile fizice în România
Unele exerciții fizice ale dacilor din spațiul carpato-dunărean aveau un pronunțat caracter militar. Așa cum atestă documentele epigrafice la Histria existau școli speciale pentru pregătirea tinerilor numite „Efebii”. La baza unei asemenea pregătiri se afla preocuparea constantă pentru dezvoltarea forței, rezistenței și îndemânării. La loc de cinste se aflau și exercițiile de călărie, așa cum rezultă din basorelieful „călăreț trac”. Despre educația fizică în epoca contemporană se vorbește în anul 1802 într-un proces verbal al consiliului profesoral al liceului din Sighetul Marmației, unde se menționează exercițiile fizice și jocurile pe care elevii aveau voie să le practice( jocuri cu mingea, oina, de-a prinselea), dar și cele interzise(capra, popicele și trânta).
Nicolae Bălcescu, figura centrală a revoluție de la 1848, a susținut ideea necesității introducerii educației fizice în planul de organizare a școlii românești. Un moment de referință pentru istoria educației fizice și sportului l-a constituit anul 1862, când la București a venit profesorul Gheorghe Moceanu, originar din Ardeal, absolvent al Seminarului din Blaj, apoi profesor la liceele confesionale din Cluj. Simion Bărnuțiu, profesor la Universitatea din Iași, a militat pentru introducerea educației fizice în învățământul universitar. În anul 1879 s-a decretat introducerea gimnasticii în școală, elaborându-se și un regulament privind numirea profesorilor de gimnastică (Albu, V., 1996, Istoria Educației fizice și sportului, ed. Ex ponto, Constanță, p. 130).
Legea învățământului secundar, emisă în anul 1928, a schimbat denumirea de gimnastică în educație fizică.
Importanța educației fizice în școală
Dascălul ce ia in primire copiii, are nobila misiune de a face tot ce-i stă în putință pentru a supraveghea și dirija ținuta fizică a elevilor săi. În ansamblul măsurilor și posibilităților ce le are la dispoziție – educația fizică, prin conținut și metodologie, coordoneaza prin mișcare armonia structurii biologice. Alături de celelalte discipline din planul de învățământ, pe care le dinamizează și revitalizează, educația fizică contribuie la integrarea socio-profesională cât mai rapidă a tineretului. În acest context, școala, principal factor de educare și formare a tinerei generații, trăiește o serie de perfecționări menite să-i sporească rolul formativ, să o adapteze și mai mult la cerințele dezvoltării societății noastre.
Educația fizică și sportul reprezintă activități de interes național, cu rol crescut în: întărirea sănătății, dezvoltarea fizică armonioasă, dezvoltarea calităților motrice, intelectuale si morale ale întregului nostru popor și, în mod deosebit, a tinerei generații. Integrată într-o educație generală cu profund caracter prospectiv, educația fizică contribuie, prin conținutul lui specific, la realizarea idealului educațional și a celui social, de formare a unei personalități care să întruchipeze participantul competent și activ la rezolvarea problemelor societății și la modelarea propriei persoane.
Copilul de azi trebuie pregătit pentru o societate dinamică, în continuă evoluție, societate care cere o anumită configurație fizică, intelectuală, morală, civilă, un anumit profil care să îmbine în mod armonios, laturile personălității sale: un individ sănătos, armonios dezvoltat fizic, cu o înaltă calificare, un om cu o gândire creativă, rapidă, cu spirit de initiativă, cu capacitate de a selecta, sistematiza și reorganiza informațiile, de a alege cele mai bune soluții și de a decide rapid aplicarea lor în practică.
Alături de celelalte discipline din planul de învățământ, educația fizică contribuie la integrarea profesională și socială cât mai rapidă și mai deplină a tineretului. În asemenea context se evidențiază funcția formativă a educației fizice, care în această ipostază, trebuie să conducă la dezvoltarea acelor insușiri și capacități, să-i permită tânărului să-și însușească cât mai bine și mai repede meseria aleasă, să o practice cu un randament sporit, să se poată angaja cu succes in activitățile sociale de interes obștesc și să poată acționa în mod independent și creator asupra mediului și asupra propiei persoane.
Datorită caracterului practic-aplicativ educația fizică se înscrie printre disciplinele cu mari posibilități de realizare a obiectivelor generale ale învățământului. În acest sens, ea contribuie la creșterea capacității de muncă, înzestrarea elevilor cu priceperi, deprinderi și obișnuințe transferabile în activitatea productivă, dezvoltarea acelor calități motrice solicitate în aceste activități, obișnuirea cu spiritul de echipă, cu activitatea în grup, cu disciplina, ordinea, exsigența.
Dintre funcțiile educației fizice și sportului, acționează în mod deosebit funcția de întărire a sănătății și de creștere a capacității generale de muncă a organismului, funcția de perfecționare a dezvoltării fizice, funcția de perfecționare a capacității motrice, funcția de emulație și cea recreativă.
Educația fizică la clasele I-IV are un rol însemnat atât în ceea ce privește influența ei favorabilă asupra procesului de dezvoltare și fortificare fizică a organismului, cât și ca instrument didactic menit să favorizeze cunoașterea copiilor, adaptarea lor mai rapidă la noile cerințe școlare, închegarea colectivelor claselor și formarea unui climat activ de muncă, de bună întelegere și întrajutătoare.
Interesul copiilor pentru mișcare și exercițiu fizic este foarte mare în perioada ciclului primar. Dorința lor de exersare și efort fizic are la bază cauze de ordin fiziologic, motiv pentru care orice diminuare sau limitare a activitaților motrice are repercursiuni asupra funcțiilor vitale ale organismului. Cunoscând toate acestea, profesorii sunt chemați să asigure condții tot mai bune desfășurării lecțiilor de educație fizică, să valorifice din plin influențele pozitive pe care exercițiile fizice practicate în conformitate cu cerințele stabilite prin programele școlare, le au asupra organismului copiilor.
Prezenta lucrare oferă o culegere de exerciții și de jocuri diferite, menite să amplifice efectele pozitive ale exercițiilor și să sporească interesul copiilor față de practicarea acestora. Aceste exerciții și jocuri folosite în lecțiile de educație fizică cu copiii urmăresc intărirea sanătații, dezvoltarea armonioasă a tuturor grupelor musculare, prevenirea localizarii unor atitudini vicioase, creșterea capacității fizice, a indicilor morfofuncționali și a motricității generale.
Lecția de educație fizică trebuie să se desfășoare într-un climat favorabil pentru ca personalitatea lor psihică și biologică să se manifeste in mod natural. Acest climat elimină în mare parte timiditatea, stângăcia și teama unor copii față de unele exerciții din lecție.
Personalitatea, priceperea, și tactul celui care este chemat să predea exercițiile fizice la cei mici sunt determinate în trezirea interesului și a dragostei față de mișcare, față de sport.
Educația fizică din școală contribuie nu numai la buna condiție fizică și sănătate a elevilor, dar, de asemenea, ajută tinerii să facă și să înțeleagă mai bine activitatea fizică, cu repercusiuni pozitive pentru întreaga lor viață. Cu atât mai mult, educația fizică din școală determină transferul unor cunoștințe și deprinderi ca spiritul de echipă și fair-play-ul, cultivă respectul, conștientizarea socială și asupra propriului corp, oferă o înțelegere generală a 'regulilor jocului', noțiuni pe care elevii le pot folosi ulterior mai prompt la alte discipline școlare sau în situații de viață.
Ȋn contextul actual, când se acordă o importanță deosebită educației pentru toți, când societatea românească tinde spre a deveni o societate educațională, ȋnvățământul românesc parcurge o perioadă de revalorizare și de compatibilitate cu trepte similare din alte țări, ȋndeosebi din spațiul european.
Educația fizică– latură importanta a procesului instructiv-educativ al tineretului, are o contribuție majoră ȋn realizarea unor obiective de maximă importanță socială.
Aria curriculară “Educația fizică și sport” are contribuții specifice la toate competențele – cheie specifice ȋnvățământului obligatoriu din Europa și, implicit din Romania și conduce la redefinirea modelului disciplinei.
Educația fizică este prezentă la toate nivelurile de ȋnvățământ, aducandu-și contribuția alături de celelalte discipline din Planul de ȋnvățământ, la instruirea și educarea copiilor corespunzător exigențele sociale actuale.
Prin educația fizică din școală, se asigură formarea de cunoștințe, deprinderi practice și intelectuale, precum și însușirea de valori etice, care contribuie la dezvoltarea capacității de integrare socială a individului.
Specificul calitativ al educației fizice nu constă în faptul că se depune un efort fizic, ci în obiectivele urmărite, în modul în care această activitate se desfășoară și în accentul pus pe valoarea formativă a conținutului instruirii. Astfel, subiectul care participă la lecția de educație fizică reacționează printr-o conduită complexă, care înglobează deprinderile motrice, condiția fizică, cunoașterea și plăcerea pentru mișcare. De asemenea, se evidențiază faptul că educația fizică și sportul în școală nu reprezintă scopuri în sine, ci contribuie la realizarea finalităților generale ale educației, alături de celelalte discipline din curriculum-ul școlar.
În același timp, trebuie să existe preocuparea permanentă a profesorilor de educație fizică de a asigura un conținut atractiv pentru lecțiile organizate, astfel încât educația fizică școlară să pună bazele educației fizice permanente, care înseamnă un stil de viață, un mod de a gândi și de a acționa în beneficiul propriu și în interesul societății.
Educația permanentă reprezintă continuarea fără întrerupere a procesului instructiv-educativ, cu scopul de a satisface exigențele desăvârșirii personalității umane în raport cu exigențele fiecărui stadiu de dezvoltare, răspunzând în același timp cerințelor unei lumi în transformare. În perspectiva educației permanente, activitățile corporale trebuie integrate pe tot parcursul vieții și concepute în legătură nemijlocită cu funcția lor formativă și cu sarcinile grădiniței în această direcție.
Educația fizică a tinerei generații constituie unul din elementele de bază a sistemului educațional al copiilor. Ea contribuie la pregătirea unui tineret capabil, sănătos și puternic pentru a se integra în societatea modernă.
Sănătatea, dezvoltarea fizică armonioasă constituie premise importante ale calităților, capacităților și trăsăturilor de caracter ale copiilor. Influențarea favorabilă a stării de sănătate, sporirea capacității de efort a organismului prin exersarea funcțiilor vitale și de adaptare la mediul înconjurător, precum și formarea deprinderi lor de igienă individuală și colectivă, constituie motivele fundamentale ale societății și valorii educației fizice. Educația fizică are și sarcina de a contribui la dezvoltarea și formarea acelorași trăsături și componente ale personalității pe care le vizează și procesul de pregătire intelectuală și sistemul general de instrucție și educație.
Dezvoltarea acuității și preciziei simțurilor, a capacității de percepere a spațiului și timpului, favorizarea dezvoltării spiritului de observație, a inițiativei și imaginației alături de stimularea dezvoltării noilor relații sociale ale copilului în condițiile create de învățământul de masă și influențarea trăsăturilor de caracter, sunt sarcini educative de mare însemnătate prin intermediul cărora se realizează integrarea educației fizice în procesul complex al educației și instrucției școlare, interferența și cu celelalte obiecte de învățământ.
Pentru realizarea obiectivelor educației fizice se utilizează un sistem specific de mijloace al cărui conținut este determinat de particularitățile de vârstă ale copilului, nivelul de pregatire al acestora și condițiile concrete de lucru.
Realizarea optima a sarcinilor care revin educației fizice ȋn școală este condiționată de cunoașterea și respectarea particularităților de vârstă ale elevului, de alegerea unei tematici corespunzătoare lui, de aplicarea celor mai potrivite mijloace, metode și procedee de lucru.
Ȋnsușirea temeinică și conștientă a indicațiilor tehnice referitoare la executarea corectă a conținutului activității de educație fizică este condiția primordială atât pentru o predare corectă, cât și pentru o competență observare a muncii elevilor.
De asemenea, cunoașterea și aplicarea indicațiilor metodice experimentale ȋn conducerea activității de educație fizică dau posibilitatea de a se ajunge treptat și cu ușurință la ȋndeplinirea cu succes a sarcinilor educației fizice. Dimensiunea temporală a educației fizice și sportului impune reconsiderarea acestora ca activități, în sensul prelungirii lor de la etapele școlarității la celelalte etape de dezvoltare, astfel încât ele să devină un continuum care însoțește individul din primii ani ai vieții până la senescență.
Educația fizică reprezintă o componentă a educației, exprimată printr-un tip de activitate motrică ce dispune de forme de organizare și reguli de desfășurare, care urmărește optimizarea potențialului biomotric și psihic al individului, în vederea creșterii calității vieții. Sportul este o activitate de întrecere, constituită din ansamblul ramurilor de sport, care are drept obiectiv dezvoltarea condiției fizice și psihice a individului, pentru obținerea de performanțe în competițiile de toate nivelurile.
Educația fizică și sportul dezvoltă o arie complexă de interese, trebuințe, motivații. Educă ambiția, curajul, emulația, atenția distributivă, hotărârea, fermitatea, perseverența, calmul, modestia, onestitatea, multiple trăsături de voință și caracter. Calitățile intelectuale, calitățile fizice și calitățile morale se conturează cu maximum de durabilitate și eficiență în activitățile corporale.
Pretutindeni în țările civilizate educația rămâne tributară idealului antic “Mens sana in corpore sano” (o minte sănătoasă într-un corp sănătos). Prezența orelor de educație fizică și sport în școală este absolut necesară pentru a stimula mișcarea în rândul elevilor și chiar performanța sportivă. Fiecare copil are dreptul la o educație armonioasă care să îi ofere atât accesul la cunoștințe de natură să îl ajute să cunoască și să înțeleagă mai bine lumea în care trăim, să își dezvolte potențialul și gândirea autonomă, dar și la practicarea mișcării și a sportului.
Importanța educației fizice în mediul nonformal
Educația nonformală a fost definită de către J. Kleis drept “orice activitate educațională, intenționată și sistematică, desfășurată de obicei în afara școlii tradiționale, al carei conținut este adaptat nevoilor individului și situațiilor speciale, în scopul maximalizării învățării și cunoașterii și al minimalizării problemelor cu care se confruntă acesta în sistemul formal (stresul notării în catalog, disciplina impusă, efectuarea temelor)”.
Din punct de vedere etimologic, termenul de educație nonformala îsi are originea în latinescul “nonformalis”, preluat cu sensul “în afara unor forme special/oficial organizate pentru un anume gen de activitate”. Nonformal nu e sinonim cu needucativ, ci desemneaza o realitate educațională mai putin formalizată sau neformalizată, dar întotdeauna cu efecte formativ-educative. Din punct de vedere conceptual, educația nonformală cuprinde ansamblul activităților și al acțiunilor care se desfășoară într-un cadru instituționalizat, în mod organizat, dar în afara sistemului școlar, constituindu-se ca “o punte între cunoștințele asimilate la lecții și informațiile acumulate informal” (G. Văideanu, 1988, p. 232). Educația non –formală vine în completarea educației formale, fiind constituită dintr-o gamă extrem de largă de activități flexibile, adaptate într-o mare măsură nevoilor și intereselor persoanei. (Blândul V., coord., 2008, p. 21).
În funcție de nivelul de organizare și de oficializare a formelor de educație, se delimitează trei categorii: la nivel instituțional avem educația formală (oficială) și nonformală (extrașcolară), iar la nivel noninstituțional educația informală (spontană).
Fiecare dintre ele poate contribui în mod specific la formarea personalității tinerilor, educația nonformală „constituind o punte între cunoștințele asimilate în lecții și informațiile asimilate informal”. Cercetări pedagogice au relevat faptul că ceea ce câștigă tinerii prin activitățile formale în plan cognitiv și atitudinal se repercutează asupra vieții din afara mediului școlar, în sensul că unele „interese deșteptate de procesul de învățământ își găsesc satisfacția în cadrul extrașcolar” (Ștefan, p. 25). Împărtășim afirmația pedagogului Stanciu Stoian, care aprecia că „instituția școlii și mediul extrașcolar trebuie să fie încontinuu privite în interdependența dintre ele” (apud M. Ștefan, p. 25). Deși educația formală este și va rămâne fundamentală pentru formarea și dezvoltarea personalității tinerilor, ea nu epuizează sfera achizițiilor formative. Asupra lor acționează și alte influențe educative, nonformale/informale concordante sau discordante cu cele primite în școală. Unele dintre acestea provin din mediul social și cadrul de viață în care se dezvoltă tinerii, iar altele sunt exercitate de anumite categorii de instituții social-educative, precum mass-media, internetul ș.a.
Educația fizică a tinerei generații constituie unul din elementele de bază ale sistemului educațional. Ea contribuie la pregătirea unui tineret capabil, sănătos și puternic pentru a se integra în societate, pentru a se adapta și a se readapta la schimbările continue ale acesteia. În școală tinerii trebuie să dobândească deprinderi de practicare a exercițiilor fizice, să-și formeze atitudini pozitive față de activitatea fizică, să înțeleagă importanța activităților motrice pentru sănătate, pentru dezvoltarea fizică și a personalității și necesitatea practicării lor pe toată durata vieții.
Fenomenul de practicare a exercițiilor fizice în regim nonformal se prezintă ca un complex de activități foarte variate și „aparent eterogene”. În acest sens, putem vorbi despre activități practicate în ansambluri și cercuri sportive, sub forma sporturilor individuale sau de echipă, a excursiilor, taberelor, desfășurarea unor activități ludice și agonistice cu caracter recreativ în cadrul timpului liber, gimnastica de întreținere și terapeutică, sportul pentru toți.
Toate activitățile desfășurate de instituții educative, cum ar fi: școala, mass-media, alte grupuri comunitare, organizații guvernamentale, altele decât școala, organizații nonguvernamentale de instruire și de petrecere a timpului liber (sportive, artistice, de agrement), alte instituții care au ca misiune conexă educația și cultura se reunesc în sintagma activități nonformale. În cadrul instituțiilor de învățământ acestea sunt activități extradidactice, opționale sau facultative și sunt conduse de cadre didactice. În organizațiile independente de sistemul de învățământ, dar ale căror obiective educaționale coincid cu cele ale școlii/ universității, activitățile sunt dirijate de personal calificat în diferite domenii de activitate, uneori având și pregătire didactică.
Activitățile de educație fizică nonformale sunt importante prin obiectivele ce trebuie îndeplinite, prin modul în care se desfășoară și prin accentul pus pe valoarea formativă a conținutului instruirii. Acest tip de activitate educativă reprezintă un spațiu formativ aplicativ care permite transferul și aplicabilitatea competențelor – cunoștințe și abilități, valori și atitudini dobândite prin educație formală. Prin formele lor specifice, aceste activități dezvoltă gândirea critică, stimulează implicarea tinerei generații în respectarea și asumarea responsabilităților sociale, realizându-se astfel o simbioză lucrativă între componenta cognitivă socioemoțională, motivațională intrinsecă și cea comportamentală.
Trăsăturile specifice și funcțiile activităților nonformale de educație fizică după M. Ștefan sunt următoarele:
Trăsăturile specifice pot avea un caracter preferențial, opțional, facultative; sunt mai puțin reglementate; fac apel la spontaneitatea și inițiativa practicanților; asigură o învățare implicit, practică, transdisciplinară; au caracterul unor activități de grup; au un grad mai ridicat de autenticitate decât cele formale.
Funcțiile pot fi de loisir, social-integrativă, formativă, vocațională și recuperatorie.
Activitățile de educație fizică desfășurate în context nonformal au drept note definitorii spontaneitatea, atractivitatea, libertatea, constituind o modalitate plăcută de relaxare și divertisment pentru practicanți. Ele căștigă noi valențe în sensul combaterii efectelor nedorite ale vieții moderne, precum sedentarismul, stresul, supraalimentația și surmenajul. Valorificarea exercițiului fizic într-un cadru educațional nonformal, sub formă de activități sportive practicate sistematic și regulat, își propune să satisfacă atât nevoia dezvoltării psihofizice, a întreținerii corporale, cât și pe cea de relaxare, odihnă și varietate.
Cu privire la obiectivele pe care le îndeplinesc aceste activități nonformale, reținem prin importanța lor următoarele: crearea situațiilor de odihnă activă, recreere, susținerea motivației pentru mișcare, controlul emoțiilor, reducerea stresului, planificarea și organizarea activităților profesionale și a timpului liber, eficiența învățării, stimularea creativității, dar și a interesului pentru practicarea în mod sistematic și regulat a exercițiului fizic, creșterea încrederii în forțele proprii.
În sinteză, putem afirma că activitățile de educație fizică desfășurate într-un cadru nonformal oferă un set de experiențe sociale necesare, utile pentru fiecare copil, tânăr, adult. Practicanții vor avea capacitatea să cunoască și să recunoască valorile stabile ale societății, modelele de comportare și, pe baza acestora, să se integreze în normele/cerințele acesteia, să-și dezvolte structurile volitive ale personalității prin exerciții de voință în condiții de competitivitate, să-și manifeste spiritul de fair-play în relații interpersonale, în instituțiile și organismele societății civile. Ei trebuie să devină capabili să identifice și să-și dezvolte propriile atitudini și valori asociate unei vieți sănătoase.
Concluzionând, putem afirma că prin educație fizică putem să contribuim la cunoașterea și însușirea unor modalități diverse de organizare și petrecere a timpului liber; la identificarea și cultivarea în rândul tinerilor a unor corespondențe optime între interese, aptitudini, talente, dar și la găsirea posibilităților de exersare și dezvoltare a acestora.
Tinerii și nu numai trebuie motivați să practice diferite forme de activități sportive în timpul liber, în concordanță cu necesitățile sau motivația fiecăruia. După cum am mai spus, scopul acestor activități practicate personalizat, dar sistematic este de a mări în principal potențialul biologic, determinant pentru asigurarea unei stări optime de sănătate, de a obține satisfacții de moment ce se vor împleti armonios cu beneficiile pe termen lung.
CAPITOLUL II
EDUCAȚIA FIZICĂ – DISCIPLINĂ SPORTIVĂ
„AMINTEȘTE-ȚI CĂ ÎNAINTE DE A ÎNDRĂZNI SĂ ÎNCEPI FORMAREA UNUI OM TREBUIE SĂ GĂSEȘTI ÎN TINE EXEMPLUL PE CARE VREI SĂ-L DAI.”
= J.J. Rousseau =
2.1. Planul de învățământ
Planul de învățământ este un document școlar emis de o instituție de învățământ, având funcția de a orienta procesele instructiv – educative. În cazul instituțiilor școlare de stat, planul de învățământ are un caracter unitar și obligatoriu pentru toate unitățiile de același grad sau tip. Un plan de învățământ stabilește următoarele elemente:
disciplinele școlare care urmează a fi studiate și succesiunea acestora pe anii școlari;
numărul săptămânal și anual de ore pentru fiecare obiect, la fiecare an de studiu;
structura anului școlar, adică succesiunea intervalelor de timp afectate studiilor, vacanțelor, exsamenelor.
Structura unui plan de învățământ ridică o serie de dificultăți pedegogice, cu ar fi: ce obiecte de învățământ trebuie alese și propuse elevilor la un momen dat, care trebuie să fie ponderea disciplinelor opționale și facultative în planurile școlare, care este succesiunea optimă a obiectelor de învățământ, când și dacă este bine ca profesorul să intervină în aplicarea planului de învățământ,știut fiind că, deocamdată, acesta este obligatorie, ce instanțe trebuie să fie solicitateîn elaborarea unui plan de învățământ (Constantin Cucoș, 2006, pag.240)
Planul precizează activitătile de învățământ și numărul de ore săptămânale afectate acestora. Pentru educație fizică planurile de învățământ prevăd ore la fiecare ciclu de învățământ, la fiecare clasă, cu câte două ore săptămânal (obligatoriu) și orele de cerc sportiv (cu ramură sportivă la alegere, aprobate de inspectoratele școlare).
Ținând seama de faptul că planul de învățământ este o componentă reglatoare esențială a curiculumului national, se are în vedere necesitatea de a accelera reforma reală a învățământului preuniversitar din România, pentru a asigura calitatea acțiunilor educative în sistemul de învățământ românesc. Învățământul din România trebuie să contribuie la formarea la elevi a unei personalități active, motivate și creative, capabile de opțiune și de decizie.
Planul cadru de învățământ pentru clasele I-VIII prevede între 2-3 ore de educație fizică pe săptămână (la clasele I-VII) și 1-2 ore pe săptămână la clasa a VIII-a.
Pregătirea sportivă se organizează după cum urmează:
A. Cu întreaga clasă deodată, aceasta considerându-se o singură grupă. Această formă de organizare a activității se aplică la clasele I – a V-a numai în situațiile când elevii respectivi nu au practicat ramura de sport respectivă, în mod organizat în învățământul preșcolar sau primar. Activitatea cu întreaga clasă poate fi adoptată și la celelalte clase, la unele ramuri de sport (jocuri sportive, atletism etc.) dacă valoarea sportivă a elevilor din clasa respectivă nu justifică organizarea instruirii sportive pe grupe sau grupe valorice.
B. Pe grupe de sex sau de aparatură la aceeași ramură de sport – cu 2 grupe la o clasă fiecare cuprinzând minimum 12 elevi, respectiv:
o grupă de fete și una de băieți la aceeași ramură de sport;
o grupă de fete și una de băieți la ramuri de sport diferite;
o grupă de fete sau de băieți la o ramură de sport și o grupă mixtă la o altă ramură de sport dintre cele individuale.
C. Pe grupe valorice:
două grupe cu nivel valoric diferit, la o clasă care practică aceeași ramură de sport;
pe grupe valorice de niveluri diferite alcătuite din toți elevii a două sau mai multe clase la ramurile de sport pentru care au fost constituite clasele. În această situație, numărul grupelor constituite nu poate depăși numărul claselor cu program sportiv din care au fost formate grupele valorice, înmulțit cu 2.
La grupele de avansați și de performanță, pentru pregătirea sportivă se va acorda numărul maxim de ore prevăzut prin planul de învățământ.
Criteriile de constituire a grupelor pe niveluri de pregătire și ramuri de sport precum și numărul de elevi în grupele valorice vor fi stabilite de către Ministerul Educației și Cercetării.
La gimnastică artistică sportivă fete, la o grupă de avansați sau de performanță vor fi normate două cadre didactice, respectiv un bărbat și o femeie.
Aceste reglementări se aplică și la învățământul integrat sportiv cu predare în limba minorităților naționale.
Numărul de ore acordat fiecărei grupe/clase se realizează prin lecții de antrenament sportiv cu o durată de două ore (100 minute). La clasele a V-a – a VIII-a, cea de a noua oră prevăzută în planul de învățământ se va utiliza pentru pregătirea fizică sau pregătire individualizată prin lecții cu o durată de 50 de minute.
Numărul de ore prevăzut în planul-cadru de învățământ la aria curriculară Educație fizică și sport se acordă pentru fiecare grupă.
2.2. Programa școlară
Programa școlară este un document care configurează conținutul procesului instructiv-educativ la o disciplină de învățământ. Programa indică obiectivele, temele la fiecare disciplină , timpul afectat pentru fiecare din acestea. Pentru profesor, programa școlară este principalul ghid în proiectarea și desfășurarea activităților. La educație fizică și sport, programa suplinește lipsa unui manual. Deasemenea, programa școlară este cea de la care se pornește în realizarea proiectării didactice. Poate că în perspectivă, programa școlară ar trebui să devină mai maleabilă la circumstanțele învățării, permițând profesorului să propună unele temenoi, în conformitate cu nevoile și posibilitățile concrete ale elevilor. (Constantin Cucoș, 2006, pag. 243)
Programa școlară este materializarea și finalizarea unei activități de „programare” în educația fizică și sportivă școlară realizată de Ministerul Învățământului, în colaborare cu Academia Națională de Educație Fizică și Sport (A.N.E.F.S.), inspectoratele școlare,cadre didactice cu pregătire metodică și o experiență didactică, profesională deosebită.
Ce se înțelege prin „programare” ?
În Dicționarul de economie politică, 1974, programarea este definită ca fiind „acțiunea de a stabili programe, în care sunt fixate, în ordinea desfăsurării lor, etapele unei activnități pentru o o anumită perioadă de timp, astfel încât, dintre toate variantele elaborate să se poată alege cea care satisface „principiul eficienței: fie maximizarea efectului la un nivel dat al efortului, fie minimizarea efectului la un nivel dat al efectelor”.
În alte surse de informație, programarea este definită ca: „acțiunea de a programa și rezultatul ei”.
Programarea după uni specialiști, constă în elaborarea obiectivelor generale ale unui proces și a formelor prin care se realizează procesul respectiv, precum și stabilirea mijloacelor și modalităților de verificare și apreciere.
Programele sunt rezultatul programării. Ele se stabilesc în funcție de „modelele” fixate în raport cu comanda socială și cuprind acțiuniile – pe termen lung sau termen scurt – menite să conducă la îndeplinirea obiectivelor propuse.
În educația fizică școlară programarea este o acțiune care se realizează de factorii amintiți mai sus, sub egida Ministerului Învățământului la nivel național. Ea presupune stabilirea obiectivelor generale ale educației fizice sportive școlare și de defalcarea a acestora pe cicluri de învățământ, stabilirea conținutului instruirii pe componentele structurale ale modelului de educție fizică și sportivă școlară, eșalonarea acestora pe clase și cicluri de învățământ și precizarea modalităților de evaluare a randamentului elevilor. (Maria Brata, 2003, pag.120)
Programele de specialitate sunt de fapt rezultatul unui activități de programare pe termen lung, ele fiind valabile cel puțin pentru o perioada de patru ani, durată egală cu cea a unui ciclu de învățământ.
Părerea unor specialiști este că o programare făcută corect,fundamentată stiințific, ar tebui concretizată într-o programă școlară de specialitate pe o durată de doisprăzece ani, atât cât durează la ora actuală învățământul preuniversitar.
Programa de educație fizică precizează pentru fiecare an de studiu, conținutul educație fizice, ca obiect al panului de învățământ, respectiv acele cunoștințe, priceperi, deprinderi și calități motrice, care trebuie însușite, dezvoltate și formate la elevi. Programele de educație au un conținut diferențiat in funcție de ciclul de învățământ, tipul de școală, ceea ce asigură accesibilitatea și un mai pronunțatcaracter formativ al procesului instructiv-educativ. Conținutul de bază al programelor devine obligatoriu pentru toate cadrele didactice, asigurând în felul acesta o pregătire unitară a tineretului școlar.
2.2.1. Caracteristicile programei școlare
1. Asigurarea unei baze unitare și continuu ascendente de dezvoltare fizică și perfecționare motrică a elevilor
Sistemul obiectivelor și al cerințelor concretizate în probe și norme de control, diferențiate pe vârste și sex, ca și pe principalele structuri necesare îndeplinirii lor, sunt obligatorii pentru toți copiii sănătoși și normal dezvoltați, indiferent de condițiile climatice, geografice sau materiale. Obligatorii sunt cerințele referitoare la:
formarea capacității de organizare;
dezvoltarea fizică;
dezvoltarea calităților motrice;
dezvoltarea deprinderilor motrice de bază și cu caracter utilitar – aplicativ;
dezvoltarea deprinderilor motrice specificeunor ramuri de sport:
probe atletice: alergarea de viteză și de rezistență, săritura în lungime și în înălțime, aruncarea mingii de oină, impingerea greutăți;
elemente de gimnastică acrobatică, ritmică, sărituri peste aparate.
Acestea asigură o bază temeinică, unitară a dezvoltări fizice și a perfecționării capacității motrice în mod ascendent, de la un an de studiu la altul. Deci, programa prevede un conținut de bază care poate fi însușit cu ușurință de toți elevii sănătoși, dar crează în același timp premisele tratării diferențiate a elevilor cu posibilități motrice crescute, cuprinzând în această idee elemente facultative.
Caracterul de sistem continuu, gradat, al educației fizice școlare, determină conținutul de tip concentric al programelor, care asigură reluarea unor teme în cicluri consecutive, dar la un nivel superior de exigență (indici superiori ai calităților motrice ceea ce determină performanțe superioare în diferite probe tehnico – tactice.
2. Diferențiere unor elemente de conținut în funcție de condițiile climatice, materiale si tradiții locale
Având în vedere condițiile geografice, climatice, diversificate din țara noastră, precum și condițiile materiale inegale din școlile noastre, se impune o diferențiere a cerințelor și a o particularitate a conținutului educației fizice, în funcție de aceste condiții.
Programare școlară, ține cont de aceste particularități și prevede, pe lângă cerințele obligatorii, cerințe specifice, pentru activități care se desfășoară în condiți specilale, cum ar fi:înotul, schiul, patinajul. Școlile din zonele montane, care beneficiază de zăpadă timp mai îndelungat, vor include în conținutul instruirii elevilor, în sezonul de iarnă activități ca: săniuș, schi: școlile care posedă, sau sunt situate în apropierea bazinelor de înot, vor cuprinde în instruire copiilor învățarea înotului. Aceste diferențieri pe care programa le prevede și care permite adaptarea conținutului acesteia în funcție de condițiile mai sus amintite, nu trebuie însă să prejudicieze îndeplinirea tuturor obiectivelor educației fizice cât mai aproape de parametrii prevăzuți.
3. Asigurarea premiselor diferențieri conținutului educației fizice pentru elevi și eleve
Una din trăsăturile caracteristice ale procesului de instruire în educație fizică, constă în tratarea diferențiată în funcție de vârstă, grad de pregătire, sex. Diferențierile pe planul dezvoltări fizice și a capacității motrice dintre băieți și fete, se accentuează pe măsura înaintări în vârstă. Acesta impune o serie de diferențieri între băieți și fete, de la obiective, la cerințe și conținut metodologic. În acest sens programa cuprinde unele obiective instructiv – educative diferențiate pentru fete, cum ar fi: educarea mișcări estetice, a grației, expresivități, inițierea în gimnastică ritmică, unele unele elemente de gimnastică acrobatică, si unele elemente sau ramuri sportive diferențiate pentru băieți: rugby, trântă. Diferențierea conținutului educației fizice pentru elevi și eleve este subliniată și de S.U.V.A.D., prin cerințe și stabilirea diferențiată a efortului.
4. Asigurarea priorității și ponderii funcției formative – prin sporirea influenței educației fizice asupra dezvoltării indicilor morfologici și funcționali ai organismului și ai celor de motricitate generală.
Conținutul programei trebuie să asigure realizarea unor indici superiori morfofuncționali, o atitudine corporală corectă, prevenirea și corectarea viciilor de postură și a celor de deficiențelor fizice.
În acest scop, programa prevede mijloace cu caracter profilactic și corectiv, respectiv: exerciții de dezvoltare fizică, generală, complexe de dezvoltare fizică armonioasă, exerciții cu caracter corectiv, exerciții de gimnastică medicală.
Totodată se pune accent pe perfecționarea dezvoltării calităților motrice, a formării și perfecționării deprinderilor motrice cu un grad de aplicabilitate în activitatea practică și în viață.
5. asigurarea inițieri elevilor în conținutul de bază al unor ramuri sportive, în scopul practicării lor simultan cu ridicarea nivelului motricității generale.
Având în vedere rolul deosebit pe care-l are sportul în pregătirea tinerei generații, ca miljoc fundamental al educației fizice – precum și motivația puternică a elevilor pentru sport, programa de specialitate include elemente de baza din diferite ramuri de sport ca: atletism, gimnastică, jocuri sportive (baschet, handbal,volei, fotbal, rugby) sporturi de sezon ( schi, patinaj, înot), precum și unele sporturi cu tradiție în țara noastră oină, trântă. În alegerea acestora s-a ținut seama, în primul rând de rolul lor în realizarea obiectivelor educației fizice școlare, de influențele exercitate asupra organismului copiilor, de unele tradiții, precum și inițierea cu prioritate, de la cele mai fragede vârste , în sporturile olimpice.
6. Înărirea caracterului educativ al instruirii
Un criteriu important în stabilirea conținutului programelor îl constitue și cuprinderea acelor forme și mijloace de practicare a exercițiilor fizice, cu rol crescut în dezvoltarea trăsăturilor pozitive de caracter, a unor calități moral – volitive, etică și estetică, cum ar fi: spiritul de colectiv, disciplina, corectitudinea, spiritul de abnegație, relațiile de cooperare, spiritul de echipă, cinstea. Jocurile, întrecerile, activitățile pe grupe și echipe, constituie câteva din cele mai des folosite mijloace în această direcție.
7. Întărirea rolului verificării și aprecierii
Verificarea – element fundamental al procesului instructiv – educativ – este prezentă în programa școlară sub forma probelor de control, însoțite de norme și de sistemul de cerințe specifice S.U V.A.D. (ca probe obligatorii) și probe de control, stabilite de profesor, în special după un ciclu de lecție și se referă la gradul de însușire a unor deprinderi motrice. Aceasta orienteaza pregătirea elevilor pe coordonate precise și permite în același timp și verificarea gradului de realizare a programei școlare în funcție de obiectivele și modelul fiecărui an de studiu.
Este obligatoriu ca profesorul să verifice nivelul de dezvoltare a calităților motrice, a gradului de însușire a elementelor și procedeelor cuprinse în programă, capacitatea elevilor de a opera în condiții variate cu cunoștințele, priceperile și deprinderile motrice însușite.
Verificarea se face în mod curent la începutul anului școlar și la sârșitul fiecărui trimestru. Pentru probele tehnice din atletism, gimnastică sau sporturile de sezon, verificările se vor fixa la sfârșitul perioadei (ciclu, sisteme de lecții) când se realizeazăteme sau desciplina respectivă.
8.Formarea capacității de practicare independentă a exercițiilor fizice
Conținutul formativ al educației fizice rezultă și din contribuția procesului instructiv – educativ la formarea capacității de muncă independentă.
Programa cuprinde în conținutul ei, mijloace cu largă aplicativitate în viața cotidiană, unele procedee metodice și indicații cu caracter metodico – organizatoric, necesare folosirii lor în activitatea independentă a elevului, pentru dezvoltarea capactății sale de autoconducere și autoorganizare. (Maria Brata, 2003, pag.126)
2.2.2. Conținutul și structura programei școlare
Conținutul programei de specialitate este sistematizat într-un mod funcțional, pe obiective, evidențiind astfel relația obiectiv – conținut.
Se disting următoarele capitole:
Formarea capacității de organizare.
Dezvoltarea fizică armonioasă (optimizarea dezvoltării fizice)
Dezvoltarea (educare) calităților motrice.
Formarea și perfecționarea priceperilor și deprinderiilor motrice de bază și utilitar aplicative.
Inițierea în practicarea unor ramuri sportive: atletism,gimnastică (acrobatică,ritmică, dansuri populare) jocuri sportive: (baschet, fotbal, handbal, volei, rugby, oină),trântă, sporturi de sezon: schi, înot, patinaj, sanie.
Sistemul de verificare și apreciere.
Cunoștințr referitoare laefectuarea exercițiilor fizice.
Fiecare capitol la rândul lui cuprinde:
obiective instructiv – educative;
conținut (tehnologia acționării);
Verificarea și aprecierea realizării obiectivelor.
Prin întregul ei conținut programa trebuie să demonstreze caracterul ei elastic, adaptibilitatea la diferite conditii și exigențe. Ea este perfectibilă, atât pe linia structuri cât și al conținutului.
Moderniarea didacticii educației fizice școlare impune în primul rând modernizarea programei, ca document ce stabilește conținutul de învățământ pe o anumită etapă, pe o anumită perioadă de timp. Orice modificare asupra sistemului obiectivelor educației fizice, determină și modificarea programelor, perfecționarea lor în direcția dorită.
Concluzionând, putem spune că programa școlară are un caracter:
unitar;
obligatoriu;
concentric
elastic;
adaptabil;
dinamic, acesta din urmă neinfluențând stabilitatea și continuitatea învățământului în educația fizică. (Maria Brata, 2003, pag. 127)
2.2.3. Programa școlară actualizată
Actuala programă școlară a fost elaborată din perspectiva trecerii de la modelul de proiectare curriculară centrat pe obiective – elaborat și implementat în sistemul românesc de învățământ – la modelul centrat pe competențe. Adoptarea noului model de proiectare curriculară este determinată, pe de o parte, de nevoia de a realiza actualizarea formatului și unitate concepției programelor școlare la nivelul ciclurilor de învățământ primar, gimnazial și liceal. Pe de altă parte, acest demers asigură acordarea la dezvoltările curriculare actuale, centrate pe rezultate explicite și evaluabile ale învățării.
Pornind de la ideea că un demers de proiectare curriculare trebuie să acorde conceptului de competență semnificația unui ”organizator” în relație cu care sunt stabilite finalitățile învățării, sunt selectate conținuturile specifice și sunt organizate strategiile de predare-învățare-evaluare. Actuala programă școlară a urmărit valorizarea cadrului european al competențelor cheie la următoarele niveluri: formularea competențelor generale și selectarea seturilor de valori și atitudini; organizarea elementelor de conținut și corelarea acestora cu competențele specifice; elaborarea sugestiilor metodologice.
Programa școlară pentru disciplina educație fizică vizează cu prioritate valorizarea competențelor cheie care se adresează direct domeniului specific de cunoaștere academică (Comunicare în limba maternă, Competență digitală, Competențe sociale și civice, Spirit de inițiativă și antreprenoriat, A învăță să înveți, Sensibilizare și exprimare culturală), precum și asigurare a transferabilității tuturor celorlalte competențe cheie, prin deschiderea către abordări inter- și transdisciplinare în interiorul ariei curriculare educație fizică și sport și cu celelalte discipline de studiu.
Curriculum-ul școlar de Educație fizică pentru învățământul primar reflectă concepția care stă la baza reformei sistemului românesc de învățământ, urmărind realizarea finalitaților prezentate în Legea Învățământului, referitoare la dezvoltarea complexă a personalității copiilor. Prin obiectivele specifice stabilite, sunt urmărite cu precădere: întărirea stării de sănătate a copiilor, dezvoltarea fizică armonioasa a acestora, dezvoltarea capacităților psiho-motrice și educarea unor trăsături de comportament favorabile activităților desfășurate în echipe.
De asemenea, prin educația fizică se realizează echilibrarea solicitărilor de natură intelectuală cu cele psiho-motrice si ludice, aspect deosebit de important pentru organizarea activităților didactice cu elevii cu vârste cuprinse între 6-10 ani.
Din conținutul programei școlare sunt obligatorii obiectivele cadru, obiectivele de referință si standardele curriculare de performanță. Conținuturile învățării prezentate asigură realizarea tuturor obiectivelor, solicitând cadrului didactic să le selecteze pe acelea care pot fi utilizate în condițiile concrete în care își desășsoară activitatea. Aceste conținuturi oferă posibilitatea de a proiecta trasee individuale de instruire, concordante cu opțiunile și cu posibilitățile elevilor.
Activitățile de învățare pot fi înlocuite, completate sau diversificate, potrivit condițiilor concrete, experienței cadrului didactic si potențialului elevilor.
Curriculum-ul de Educație fizică se adresează cadrelor didactice (învățători, institutori, profesori de specialitate), directorilor de școli, elevilor, părinților, specialiștilor în evaluarea performanțelor elevilor, precum si autorităților locale interesate de procesul educațional.
Disciplina Educație fizică, la clasele V-VIII este prevăzută, conform planului de învățământ, în aria curriculară Educație fizică și sport și are menirea să-și aducă contribuția specifică la realizarea dezvoltării complexe a personalității autonome și creative a elevilor – finalitate prevăzută în Legea învățământului.
În afara orelor prevăzute pe săptămână, pentru educație fizică, în trunchiul comun, există posibilitatea alocării a inca unei ore destinate extinderii/aprofundării conținuturilor din prezenta programă sau predării unei discipline sportive opțional.
Pentru a putea asigura un proces didactic modern, bazat pe o ofertă educațională optimă, cât și pe instruirea diferențiată a elevilor, pe baza unor trasee particulare de învățare, individuale sau de grup, este necesar, corespunzător realității practice, ca în clasele V-VIII să se asigure dobândirea de către elevi a cunoștințelor necesare acționării asupra dezvoltării fizice și a calităților motrice, cât și inițierea – consolidarea în practicarea unor discipline – probe sportive, astfel:
în clasa a V-a:
– trei probe atletice, de preferat din grupe diferite
– elemente acrobatice statice și dinamice din gimnastica acrobatică, prevăzute în programă
– săritura la aparatul de gimnastică
– un joc sportiv.
în clasa a VI-a:
– trei probe atletice, cele predate în clasa a V-a
– elemente acrobatice statice și dinamice din gimnastica acrobatică, prevăzute în programă
– săritura la aparatul de gimnastică, prevăzută în programa școlară
– două jocuri sportive, dintre care unul este cel predat în clasa a V-a.
în clasa a VII-a:
– două-trei probe atletice, dintre cele predate în clasa a VI-a
– elemente acrobatice statice și dinamice din gimnastica acrobatică, prevăzute în programă
– săriturile la aparatele de gimnastică, prevăzute în programa școlară
– un joc sportiv (cel în care elevii au fost inițiați în clasa a VI-a)
în clasa a VIII-a:
– una-două probe atletice, la alegere dintre cele predate în anii anteriori
– elemente acrobatice statice și dinamice din gimnastica acrobatică
– una dintre săriturile la aparatele de gimnastică, la alegere
– un joc sportiv, opțional, dintre cele predate în anii anteriori.
Disciplinele sportive alternative sunt predate, cu aprobarea directorului unității de învățământ, pe perioade precizate, numai în situații speciale determinate de factorii de mediu și de baza tehnico-materială, cu condiția existenței materialelor didactice necesare pentru toți elevii clasei și abilitarea profesională a cadrului didactic în disciplina sportivă respectivă. Conținuturile și criteriile de evaluare aferente fiecărei discipline sportive alternative se elaborează de către profesorul clasei și se avizează de către inspectorul școlar de specialitate.
Programa de educație fizică, document reglator al procesului de învățământ, stabilește și permite fiecărui cadru didactic formarea la elevi a competențelor specifice, utilizând, ca mijloace, categoriile de conținuturi pe care le consideră eficiente, corespunzător particularităților clasei și condițiilor concrete de activitate. Ea are un caracter concentric, în sensul reluării conținuturilor pentru consolidarea deprinderilor și pentru a favoriza fenomenul de transfer în învățarea noilor deprinderi și dezvoltarea capacităților fizice și psihice. Ca urmare, conținuturile predate într-un an de studiu vor fi reluate în anul de studiu ulterior, ca elemente de bază în predarea noilor conținuturi.
Forma actuală a programei școlare pentru disciplina educație fizică reprezintă o etapă tranzitorie către un demers viitor de proiectare unitară și coerentă pe parcursul întregului învățământ preuniversitar, care va avea la bază definirea profilului de afirmare al absolventului și elaborarea unui nou cadru de referință unitar al currciculum-ului școlar românesc.
2.3. Tipuri de activități în cadrul lecțiilor de educație fizică
2.3.1. Mijloacele educației fizice
Realizarea obiectivelor educației fizice școlare impică utilizarea unui ansamblu de mijloace. Teoria educației fizice include în cadrul mijloacelor sale exercițiul fizic – ca mijloc specific al domeniului – și un număr de mijloace asociate din care se detașează :
-factorii naturali (apa, aerul, soarele) și factorii igienici, legați de locul practicării exercițiilor fizice (săli, terenuri, bazine) ;
-raportul dintre muncă și odihnă (recreere, efort, somn) ;
-unele mijloace proprii educației intelectuale, morale și estetice (folosite particularizat la specificul educației fizice ).
Exercițiul fizic reprezintă mijlocul fundamental al educației fizice. El are însemnătate igienică, instructivă și educativă. Exercițiile fizice contribuie la dezvoltarea funcțională și morfologică a organismului, influențează în mod pozitiv, dezvoltarea aparatului locomotor, a organelor interne, a sistemulul nervos central; ele favorizează dezvoltarea și perfecționarea calităților motrice : viteză, rezistență, forță, îndemânare.
Pentru ca exercițiul fizic să-și atingă scopul urmărit, este necesar ca – în practica predării – învățătorii să respecte anumite cerințe fără de care nu se poate asigura eficiența exercițiilor fizice :
-respectarea particularităților individuale, morfologice, funcționale și psihice proprii elevilor de vârstă școlară mică ;
-organizarea activităților practice, ținându-se seama de particularitățile locului de desfășurare, precum și de condițiile atmosferice și igienice ;
-programarea exercițiilor fizice în concordanță cu materialul didactic existent ;
-selecționarea și predarea exercițiilor fizice în funcție de obiectivele cadru, de referință urmărite ;
-programarea exercițiilor fizice luându-se în considerare numărul de copii ;
-stabilirea duratei desfășurării activității respective .
Formele de bază ale practicării educației fizice sunt :
1.gimnastica – are sarcină fundamentală asigurarea dezvoltării armonioase a organismului, formarea unei ținute corecte și îmbunătățirea activității marilor funcțiuni ale organismului. În cadrul gimnasticii au luat naștere mai multe ramuri :
gimnastica de bază ;
gimnastica igienică ;
gimnastica sportivă ;
gimnastica ajutătoare .
2.jocul – reprezintă o formă tipică de activitate creată de om, fiind un fenomen social. Corespunzător scopurilor urmărite, precum și particularităților organizării lor, jocurile se împart în trei grupe :
-jocuri de mișcare (dinamice),
-jocuri pregătitoare și ajutătoare (pentru însușirea sau perfecționarea unor deprinderi de mișcare specifice anumitor ramuri de sport);
-jocuri sportive.
3.sportul – definește activitatea care, incluzând un număr limitat de structuri motrice, se desfășoară pe baza unor regulamente precise și unice și urmărește disputarea întâietății între mai mulți participanți.
4.turismul- ca activitate a educației fizice, are o sferă mai restrânsă decât turismul în general, vizând cu precădere modul de deplasare a copiilor și tinerilor dintr-un loc într-altul, efectuat ca urmare a eforturilor lor proprii. Turismul se practică sub următoarele forme :
-plimbările – pentru recreere, deconectare, refacere, odihnă activă, întărirea sănătății ;
-excursiile – pe lângă cunoașterea și vizitarea unor obiective turistice, istorice, au și o valoare igienică, de călire a organismului ;
-drumețiile – sunt activități turistice complexe, în care participanții trebuie să învingă anumite greutăți; din această cauză se impune respectarea anumitor reguli, cum ar fi : alegerea și folosirea încălțămintei, îmbrăcămintei, alimentației potrivite, respectarea modului de mișcare în grup în raport cu itinerariul ales, alegerea adecvată a locurilor de popas, măsuri pentru organizarea taberelor etc.
Mijloacele asociate ale exercițiului fizic sunt factorii naturali de călire a organismului și condițiile igienice. Copiii trebuie obișnuiți cu folosirea rațională a influenței aerului, soarelui și apei în vederea fortificării generale a organismului. Sălile în care se desfășoară lecțiile de educație fizică trebuie să fie curate și aerisite, accesul elevilor permițându-se numai cu echipament adecvat. Factorii de igienă – măsurile de igienă personală și socială – respectați în mod consecvent, reprezintă o condiție esențială pentru realizarea cu succes a obiectivelor educației fizice.
2.3.2. Tipuri de activități pentru dezvoltarea calităților motrice
În cadrul procesului instructiv educativ, dezvoltarea calităților motrice trebuie să ocupe un loc prioritar deoarece:
calitățile motrice condiționează și determină în mare măsură formarea și în special consolidarea deprinderilor motrice;
dezvoltarea calităților motrice favorizează creșterea capacității de efort a organismului;
dezvoltarea calităților motrice se poate realiza și în condiții materiale simple;
dezvoltarea calităților motrice se poate face și în cadrul activității independente a elevilor.
Sistematizarea (clasificarea) calităților motrice:
Calități motrice de bază:
Viteza
Îndemânarea
Rezistența
Forța
I.a. Calități motrice: – condiționale: Viteza, Forța, Rezistența
– coordinative: Îndemânarea
– intermediare: Mobilitatea și Suplețea
Calități motrice utilitar aplicative: a) (nespecifice)
– Mersul
– Alergările
– Săriturile
– Aruncările
II. Calități motrice utilitar aplicative: b) (specifice)
-Echilibrul
– Târârea
– Cățărarea și escaladarea
-Ridicarea și transportarea de greutăți
– Tracțiuni și împingeri
Locul calităților motrice în lecția de educație fizică:
Alături de deprinderile motrice, calitățile motrice sunt obiective primordiale ale conținutului lecției de educație fizică. Indiferent de condiții materiale (sală, aparaturi, materiale) sau atmosferice (ploaie, zăpadă, ceață, frig), educarea calităților motrice este primordială, esențială.
Este indicat ca în lecția de educație fizică, calitățile motrice să nu fie așezate la întâmplare. Locul acțiunilor pentru dezvoltarea calităților motrice în lecția de educație fizică trebuie stabilit în funcție de natura efortului respectiv pentru a putea asigura un volum sau o intensitate optimă și asigurarea revenirii organismului.
Dezvoltarea Vitezei și Îndemânării se va plasa după veriga a III-a a lecției (influențarea selectivă a aparatului locomotor), iar forța și rezistența se vor situa înaintea verigii de revenire a organismului după efort.
Privind vârsta optimă de influențare favorabilă a dezvoltării calităților motrice menționăm că viteza poate fi dezvoltată cu rezultate foarte bune la vârsta 10-12 ani dar activitatea de educare a vitezei sub diferitele ei forme poate începe la 5-6 ani. Îndemânarea se dezvoltă bine între aceeași limită de vârstă ca și viteza. Forța și rezistența, calități motrice mai ușor perfectibile se pot educa sistematic de la 9-10 ani având o evoluție ascendentă și posibilitate maximă de perfecționare.
În planificarea dezvoltării calități motrice trebuie să ținem cont de:
necesitatea acționării continue asupra dezvoltării calităților motrice pe durata întregului an școlar și în mod prioritar în anumite perioade;
îndemânarea este calitatea motrică asupra căreia se poate acționa în amândouă semestrele;
forța, viteza și rezistența vor fi dezvoltate prioritar în anumite etape ale anului fără a fi neglijate nici celelalte calități.
Iar pentru dezvoltarea mobilității este indicat să se lucreze pe tot parcursul lecției chiar și în veriga a trei-a sub forma exercițiilor de Streaching sau exerciții articulare cu și fără rezistență, efectuată individual și cu partener.
Viteza
Capacitatea omului de a executa o mișcare cu rapiditate și frecvență mare.
Viteza este o calitate motrică foarte importantă, prezentă mai mult sau mai puțin în toate actele motrice, mai ales a celora cu caracter sportiv. Viteza mai mare sau mai mică a unui individ depinde în cea mai mare măsură de „zestrea ereditară” de care acesta dispune. Această calitate motrică poate fi totuși dezvoltată deși chiar dacă într-o măsură mai mică, printr-o pregătire sistematică, începând chiar de la 7-8 ani, dar o atenție majoră dezvoltării acestei calități i se acordă în jurul vârstei de 11-14 ani, considerată a fi vârsta optimă de realizare a celor mai importante progrese de ordin calitativ. Începând cu vârsta de 13 ani exercițiile de viteză vor fi combinate din ce în ce mai mult cu exercițiile de forță iar de la 14 ani la acestea se vor adăuga și exerciții de viteză-rezistență. Creșterea vitezei mișcărilor se realizează în principal datorită lucrului în viteză maximă și a exersărilor în regim de viteză-forță elementul de progresie fiind dat de creșterea intensității efortului prin mărirea frecvenței mișcărilor.
Pentru asigurarea eficienței dorite este necesar ca exercițiile de viteză să se efectueze în prima parte a lecției, imediat după ce organismul elevilor a fost bine pregătit pentru efort. În aceste condiții este posibilă prelungirea solicitării la efort cu intensitate maximă. Profesorul trebuie să cunoască că însumarea eforturilor scurte (de viteză) de mare intensitate, repetate prea des pot determina apariția oboselii premature. În aceste condiții exercițiile se pot continua numai în concordanță cu capacitatea de rezistență a elevilor respectivi apărând necesitatea lucrului diferențiat pe grupe omogene și asigurându-se intervale de odihnă corespunzătoare.
Viteza poate prezenta mai multe forme de manifestare:
Viteza de reacție – capacitatea cu care organismul răspunde la anumite semnale; timpul scurs de la apariția stimulului (vizual, auditiv) până la declanșarea reacției de răspuns.
Viteza de execuție – iuțeala cu care se execută o acțiune motrică singulară, unitară ca structură motrică.
Viteza de repetiție – iuțeala cu care se repetă mișcările într-o anumită unitate de timp
Viteza de deplasare – este dată de succesiunea unor mișcări ciclice efectuate în mod constant
Mijloace pentru dezvoltarea vitezei:
Exerciții cu influență selectivă efectuate în tempo rapid (5-10 sec);
Exerciții din grupa exercițiilor de front și formație;
Ștafete și jocuri de mișcare care solicită atenție și reacții prompte la diferite semnale dinainte stabilite sau date prin surprindere;
Exerciții și jocuri cu mingea;
Starturi din diferite poziții;
Sărituri variate cu bătaie pe 1 sau 2 picioare;
Exerciții din școala alergării implicate în alergare de viteză;
Exerciții și acțiuni din jocuri sportive;
Jocuri sportive bilaterale realizate în condiții de viteză;
Unele exerciții de forță.
Indicații metodice pentru educarea vitezei:
La clasele mici se va acționa în cadrul vitezei de reacție (1 minut în cadrul fiecărei lecții, în orice temă) și asupra celei de execuție, iar la clasele VIII-XIII în contul vitezei de repetiție și a celei de execuție în ambele cazuri acționând asupra acelor factori care dezvoltă viteza pe seama forței și a rezistenței și pe seama mecanismelor și surselor energetice specifice vitezei.
Activitatea pentru dezvoltarea vitezei trebuie plasată imediat după veriga influențării selective a aparatului locomotor înaintea oricărei teme sau activități.
Respectând principiul accesibilității (de la simplu la complex) în educația vitezei de reacție se va merge pe calea creșterii și complicării treptate a numărului de schimbări posibile ale situației cunoscând că timpul necesar reacției de răspuns este direct cu gradul de incertitudine. Viteza de execuție sau frecvența mișcărilor singulare se manifestă în toate cazurile combinată cu celelalte forme ale vitezei sau cu forța.
Pentru dezvoltarea vitezei de deplasare este necesară o cantitate mică / distanță maxim 20-30m – și pauză până la revenire.
Îndemânarea
Capacitatea de a atinge și a executa mișcări necesare corect, rapid și adaptate situației.
Îndemânarea este o calitate motrică cu o largă aplicativitate atât în activitatea zilnică, cât și în cea sportivă. Deși este o calitate nativă, îndemânarea, este perfectibilă dacă se acționează asupra ei selectiv, continuu și cât mai de timpuriu posibil.
Îndemânarea reprezintă un cumul de calități, ea este o calitate motrică complexă, care se interferează cu toate celelalte calități.
La baza acestei calități motrice stă coordonarea, proces important al activității organismului îndeplinit de S.N.C. și Kinestezic.
Dacă până la 12-14 ani nu dă dovadă de o anumită îndemânare pentru o activitate motrică, este greu de presupus că o va dobândi ulterior.
Forme de manifestare:
– poate fi: – generală: – capacitatea de a efectua general și creator diverse acțiuni motrice
– specifică: – specifică ramurilor și probelor sportive
– din punct de vedere al formelor de manifestare, îndemânarea poate fi:
în regim de viteză, forță, rezistență
în funcție de gradul de dificultate: – simetrică,
– asimetrică,
– simultană,
– succesivă.
Metode și mijloace pentru dezvoltarea îndemânării:
Fiind o calitate complexă prezentă în toate exercițiile deprinderi motrice, procedeele tehnice – tactice, îndemânarea nu are metode, procedee metodice și exerciții speciale proprii la fel ca celelalte calități. Orice procedeu utilizat pentru exersare constituie sistem de acționare pentru dezvoltarea îndemânării.
Căi și mijloace de dezvoltare a îndemânării:
Pentru dezvoltarea îndemânării vom ține cont la clasele mici de componentele spațio-temporale și structurile mișcării acționând la început cu un singur segment în condiții de simetrie apoi cu două. Treptat se complică exercițiile din punct de vedere al coordonării introducând exerciții asimetrice pentru 2 segmente sau în cadrul aceluiași segment. Se va pune accent pe încadrarea mișcărilor în timp.
Elemente cu care se poate interveni pentru dezvoltarea îndemânării:
– modificarea poziției inițiale;
– legarea exercițiului;
– adăugarea obiectelor;
– exerciții tehnice cu adversar.
3. Forța
Capacitatea aparatului neuromuscular de a învinge o rezistență prin mișcare pe baza contracției musculare.
Este una din calitățile motrice mult solicitate în activitatea fizică. Ea stă la baza celor mai simple deprinderi și importanța ei crește în raport direct cu scopul urmărit în procesul de formare și perfecționare a deprinderilor motrice de bază sau a acelor specifice diferitelor ramuri de sport. Calitatea forței sporește relativ repede, dar lipsa de preocupare pentru dezvoltare și menținerea ei duce în scurt timp la scăderea parametrilor obținuți în procesul de pregătire. Dezvoltarea forței poate începe chiar de la vârsta de 10 ani, dacă manifestăm grijă deosebită în ceea ce privește gradarea exercițiilor. Pentru elevii din clasele mai mici în procesul de dezvoltare a forței se recomandă să se folosească exerciții de cățărare și tracțiune prin care se învinge greutatea propriului corp, treptat introducându-se lucrul cu obiecte de diferite mărimi, precum și exerciții cu partener.
Dozarea exercițiilor pentru dezvoltarea forței se face de către profesor în funcție de vârsta și gradul de pregătire al elevilor. Înaintea începerii exercițiilor de forță profesorul va asigura o bună prelucrare analitică a articulațiilor și principalele grupe musculare ce vor fi angrenate în execuție.
Forme de manifestare:
Forța generală – capacitatea organismului de a învinge o rezistență pe baza principalelor grupe musculare;
Forța specifică – forța anumitor grupe musculare specificate de specificul unei activități profesionale sau sportive;
Forța absolută (maximă) – forța cea mai mare pe care sistemul neuromuscular o poate dezvolta în situația contracției maxime voluntare;
Forța explozivă – capacitatea de a manifesta valori mari de forță în cea mai mică unitate de timp (Joselini)
Forța în regim de rezistență – capacitatea organismului de a efectua contracții musculare în cadrul unor eforturi de lungă durată;
Forța dinamică – se referă la manifestarea forței
Mijloace pentru dezvoltarea forței:
Exerciții cu îngreuieri: (greutatea propriului corp) – sunt recomandate la începutul activității de dezvoltare a forței și la vârste mici și mijlocii.
Exerciții cu rezistență externă:
– greutatea obiectelor cu care se efectuează exercițiile,
– rezistența unui partener,
– rezistența mediului extern.
Efectuarea exercițiilor de forță presupune în prealabil pregătirea aparatului locomotor. Exercițiile de forță vor fi alternate cu acțiuni care să dezvolte suplețea, îndemânarea, viteza. Pentru dezvoltarea forței vom selecționa numai acele exerciții care pot fi executate corect de către elev. Stabilirea grupelor musculare cărora dorim să ne adresăm să fie în conformitate cu ideea dezvoltării forței generale a organismului. Fixarea rațională a încărcăturii și creșterea lor progresivă se va face în funcție de vârsta și nivelul de pregătire a elevilor. Cele mai bune rezultate se obțin cu o încărcătură de 50-70%. Exercițiile de forță vor fi urmate de pauze care permit refacerea capacității de efort a organismului.
4. Rezistența
Capacitatea organismului de a efectua timp îndelungat o anumită activitate fără a scădea eficacitatea ei.
Rezistența este o calitate motrică ușor perfectibilă, ca urmare a efectuării continue și sistematice a unor exerciții specifice și se poate păstra la valoarea atinsă o perioadă lungă de timp.
Forme de manifestare:
Rezistența generală: capacitatea organismului de a executa timp îndelungat acțiuni motrice care angajează 70% din grupele musculare și impune solicitarea marilor sisteme: S.N.C., cardiovascular și respirator. Este vorba de un efort predominant aerob.
Rezistența specifică: aspectele particulare ale rezistenței necesare în anumite ramuri de sport
Forme de manifestare a rezistenței:
– rezistența de lungă durată (8-10’)
– rezistența de durată medie (între 2’)
– rezistența de durată scurtă (45’’ – 2’)
– rezistența în regim de viteză (eforturi foarte scurte și rapide)
Rezistența este calitatea motrică perfectibilă care se păstrează timp îndelungat. Pentru aceasta se respectă câteva cerințe de bază: continuitatea – regulă de mare importanță care presupune planificarea pe semestru, an școlar a acțiunilor ce pot contribui la dezvoltarea rezistenței. Creșterea continuă a duratei sau distanței și aprecierea continuă a progreselor.
2.3.3. Mijloace de învățământ în cadrul orelor de educație fizică
Realizarea obiectivelor cadru și de referință specifice acestei discipline necesită existența unor materiale didactice și spații amenajate care să permită desfășurarea procesului didactic atât în are liber, pe timp favorabil, cât și în interior, pe timp nefavorabil.
Orice învățător/profesor își poate amenaja – ajutat de conducerea școlii, de părinți un spațiu în curtea școlii care să cuprindă :
-groapă pentru sărituri ;
-terenuri trasate, culoare de alergare, marcaje pentru aruncări ;
-porți pentru minihandbal și minifotbal, panouri pentru minibaschet ;
-bârnă pentru echilibru .
Cu sprijinul părinților se pot procura mingii, cercuri, bastoane, corzi, saltele, stegulețe. De asemenea, putem folosi materiale simple, existente la îndemâna oricui:
-sfori – folosite la sărituri în înălțime, la mers în echilibru, la aruncarea mingii lansate etc ;
-sticle de plastic pot deveni jaloane, obstacole;
-sârme oțelite pot deveni cercuri ;
-ambalaje din material plastic pot deveni repere, obiecte de transport, ținte, obstacole la care și cu care se pot exersa o multitudine de deprinderi.
Important este să avem pasiune și creativitate și să credem în faptul că orele de educație fizică sunt cele mai importante pentru menținerea stării de sănătate a copiilor noștri, pentru formarea deprinderilor igienico – sanitare.
Particularitățile de vârstă la nivelul copiilor incluși în studiu: 6 – 10 ani
2.4.1. Motricitatea la vârstă școlară mică: 6-10 ani
Perioada antepubertară este influențată de integrarea în mediul școlar, cu rezonanțe largi în plan psihic, de personalitate și afectiv. Școlarul mic este supus unor solicitări net crescute, resimțite diferit, în funcție de dezvoltarea sa biologică. În această perioadă, creșterea și dezvoltarea morfo-funcțională a școlarilor sunt mai rapide și, în general, mai uniforme decât în etapele anterioare. Masa musculară se dezvoltă relativ lent, tonusul muscular – stare permanentă de ușoară tensiune a mușchilor unui organism sănătos – are valori mai reduse, ceea ce favorizează efectuarea unor mișcări cu amplitudine, în diverse articulații. Forța musculară este relativ redusă, iar menținerea echilibrului necesită un efort suplimentar. Activitățile cognitive – referitor la cunoaștere, la capacitățile și mecanismele învățării și accederii la cunoștințe – favorizează o dezvoltare intelectuală evidentă, influențată și de o plasticitate deosebită a sistemului nervos – avantaj funcțional – ce conferă copilului o mare receptivitate în comparație cu adulții. De mare utilitate, la această vârstă, este prezentarea noțiunilor noi, inclusiv a structurilor motrice prin intermediul ambelor sisteme de semnalizare. Predominanța excitației corticale – scoarța/invelișul exterior al unui organ – face ca stimulii externi să producă reacții motrice exagerate, insuficient coordonate, explicabile și printr-o slabă inhibiție de diferențiere. Motricitatea în această perioadă este debordantă, capacitatea de invățare motrică remarcabilă, dar posibilitățile de fixare a mișcărilor noi sunt reduse. În consecință, doar repetarea sistematică integrează și stabilizează structura nouă în repertoriul motric al copilului. Deprinderile motrice fundamentale se supun unui proces de consolidare–perfecționare. Alergarea are un aspect apropiat de cel optim; odată cu creșterea și cu îmbunătățirea repartiției de forțe, deplasarea verticală a centrului general de greutate crește, ceea ce corespunde unei mai mari extensii a piciorului de impulsie. De asemenea, piciorul liber are o cursă mai amplă, cu ridicarea mai accentuată a genunchiului. Prinderea mingii se caracterizează printr-o poziție de așteptare mai suplă, brațele sunt semi-flectate, iar picioarele depărtate. La începutul perioadei (6 ani), copilul are dificultăți de plasare în spațiu în raport de traiectoria mingii. La 9-10 ani, deplasările la minge sunt mai sigure și se caracterizează prin menținerea stabilității posturale verticale. Aruncarea mingii, în această etapă, cunoaște o fază pregătitoare în care piciorul opus brațului de aruncare avansează, brațul liber este ridicat pentru a echilibra rotația trunchiului, ce are drept consecință un recul – retragere – al acestui braț și o flexie – îndoire – lejeră laterală și antero-posterioară a trunchiului. Această deprindere motrică, fundamentală, se realizează printr-o acțiune pluri-articulară (scapulo-humerală, coxo-femurală). Săritura în lungime – una dintre cele mai utilizate deprinderi (ce face parte, de altfel, și din conținutul instructiv al programei de educație fizică și sport) implică o acțiune concentrată a diferitelor segmente corporale – brațe, membre inferioare, trunchi, cap – în funcție de orientarea lor în spațiu și de amplitudinea mișcării fiecăruia dintre acestea.
Copilul care a căpătat un plus de forță față de etapa de vârstă anterioară, este capabil să realizeze o impulsie puternică a piciorului de bătaie, o relativă bună ”cooperare” a forțelor orizontale și verticale, o acțiune coordonată a brațelor, o extensie completă a piciorului de impulsie în timpul zborului, elemente importante în executarea deprinderilor motrice de bază. Desfrancois, 1988, studiază evoluția reglării elanului în săritura în lungime la copiii de 6-10 ani. Dezvoltarea acestei capacități a fost determinată prin observarea fazelor de accelerare și decelerare a vitezei în elan și prin măsurarea amplitudinii fuleurilor. La 6 ani, se manifestă tendința de modificare a ritmului, insuficient structurată însă. La 9 ani, copilul începe să conștientizeze necesitatea ruperilor de ritm, variind accelerarea cu decelerarea. La 10 ani, se atinge o formă eficientă, în sensul realizării unei curse uniform accelerate și anticipării reglării fuleului înainte de prag (din timp și în mod precis). Caracteristicile psiho-fizice, extrem de favorabile achiziționării de structuri motrice, trebuie exploatate în mod just, în vederea învățării tehnicilor fundamentale coordonate grosier la început, dar consolidate ulterior. În probele sportive, ce necesită o însușire precoce a tehnicii (înot, gimnastică), copiii își perfecționează chiar repertoriul gestual specific. Dozarea corectă a efortului la copiii antepubertari, cu evitarea suprasolicitării sau subsolicitării, trebuie să asigure o valorificare completă a capacității reale de efort și posibilității crescute de progres.
2.4.2. Particularități fiziologice ale perioadei antepubertare: 6-10 ani
A. Demeter, efectuând o sinteză a clasificărilor etapelor de dezvoltare ale copiilor și luând în considerare capacitatea reală de efort și adaptabilitatea organismului la cerințele complexe ale efortului din lecția de educație fizică și sport și în cadrul activității sportive, are în vedere, nu atât vârsta cronologică, cât pe cea fiziologică. Copiii de vârsta 6-10 ani nu prezintă diferențe esențiale, în funcție de sex, în ce privește talia, greutatea, dezvoltarea sistemului nervos și neuro-muscular și a sferei vegetative. Până la începutul pubertății, băieții și fetele au masa musculară aproximativ asemănătoare. Talia crește cu aproximativ 5cm anual, iar greutatea cu 2,3-3,5 kg. În ce privește musculatura, structura este similară adultului, diferă însă proporția fibrelor musculare și anume: la copiii de 6 ani, fibrele lente (roșii) ST sunt în proporție de 55,6 la fete și de 62,1 la băieți, iar capacitatea glicolitică a fibrelor musculare rapide este semnificativ superioară la băieți în raport cu fetele. În general, capacitatea glicolitică anaerobă este redusă la copii și aceasta este compensată de capacitatea mărită de a utiliza sistemul energetic aerob. În această etapă, musculatura dispune de enzimele oxidative necesare, care permit utilizarea acizilor grași liberi, chiar mai rapid decât adultul, economisind astfel rezervele de glucoză. Comparativ cu sistemul osos, musculatura copiilor de 6-10 ani este slab dezvoltată. Mușchii flexori – mușchii care ajută la îndoirea unor membre – sunt mai bine reprezentați decât extensorii – mușchii care ajută la întinderea unor membre – fapt ce trebuie avut în vedere de către profesorul de educație fizică care, prin exerciții de fortificare a mușchilor antigravitaționali, va preîntâmpina instalarea deficiențelor de ținută sau căderea umerilor – din cauză că predomină mușchii flexori, umerii copiilor se lasă în jos – . Tonusul muscular – stare permanentă de ușoară tensiune a mușchilor unui organism sănătos – este mai scăzut și permite efectuarea mai amplă a mișcărilor, dar este defavorabil mișcărilor fine și precise. Creierul copiilor de 8 ani atinge dimensiunea adultului – 1100-1200 grame la vârsta de 6 ani – 10 ani. Din punct de vedere funcțional, fenomenul esențial este predominanta excitației și slaba dezvoltare a inhibiției de diferențiere, fapt ce determină instabilitatea relativă a concentrării și dificultatea menținerii atenției timp mai îndelungat. Plasticitatea deosebită a sistemului nervos favorizează receptionarea unui număr crescut de noțiuni, mișcări, cuvinte, iar slaba dezvoltare a inhibiției de diferențiere îngreunează fixarea notiunilor noi. Această neconcordanță se rezolvă printr-un număr mare de repetări a noțiunilor sau a actelor motrice, astfel, copilul antepubertar fiind capabil să-și însușească, într-un ritm crescut, un volum mai mare de cunoștințe noi decât adultul. Caracteristicile psiho-fizice trebuie să fie exploatate de către profesorul de educație fizică și sport și antrenor, pentru învățarea unui număr mare de tehnici fundamentale, iar entuziasmul copiilor trebuie valorificat prin procedee stimulative care să le creeze atitudini și obiceiuri de lucru asiduu, care se păstrează toată viața.
2.4.3. Particularități psihice ale perioadei antepubertare: 6-10 ani
Perioada școlară mică (antepubertară) prezintă caracteristici importante și progrese în dezvoltarea psihică, din cauza că procesul învățării se conștientizează ca atare. Învățarea devine tipul fundamental de activitate, mai ales datorită modificărilor, oarecum radicale, de condiționare a dezvoltării psihice în ansamblul său, pe care le provoacă și, ca urmare, a dificultăților pe care copilul le poate întâmpina și depăși în mod independent. Realizând o educație instituționalizată și obligatorie, școala egalează social accesul la cultură. Fără îndoială, școala oferă copilului cunoștințe pe care el nu ar putea să și le dobândească singur, deoarece interesele, trebuințele și curiozitățile lui nu le solicită atât de intens încât să fie contracarat – împiedicat – efortul implicat în această înzestrare. În această perioadă, transformările se fac totuși – în mod aparent – lent, nespectacular. Deși interesul pentru joc foarte puternic, încep să devină tot mai dese la 8-9 ani, atitudinile de supărare și indispoziție atunci când copilul este trimis să se joace în timp ce citește. Interesul pentru film, cinematografie, televiziune devine mai clar. O altă caracteristică pregnantă a acestei perioade este aceea a unei mai mari atenții acordate jocului cu reguli în colectiv. Regula devine fenomen cultural, un fel de certitudine ce-1 ajută în adaptare și pe care o consideră reper ca atare. Antrenată continuu în activitatea școlară, activitatea intelectuală se resimte după 6 ani ca direcție datorită acestei influențe la majoritatea copiilor. Primul aspect al modificărilor mai semnificative pe planul acesteia se exprimă în schimbări ale caracterului investigativ și comprehensiv al percepției și observației ca instrumente ale cognitiei. Școlarul utilizează adesea acest model de percepere în care elementele de interpretare sunt indicii auditive, verbale, odorifice, etc. Antrenate și exercitate, capacitățile senzorial-perceptive și interpretative (sau comprehensive) ale percepției devin mai acute și eficiente. Sensibilitatea discriminativă (cantitatea minimă de excitant ce produce o modificare a senzațiilor și percepțiilor) și pragurile perceptive absolute (maximum și minimum de intensitate ce provoacă senzații) se dezvoltă și ele. De asemenea, vederea și auzul ating performanțe importante spre 9-10 ani, acuitatea acestor forme de sensibilitate devenind foarte bună. Scrierea și cititul pun probleme de logică spațială de percepere a mărimii, a proporțiilor literelor. Procesul acesta se realizează treptat și angajează afară de percepțiile vizuale, auditive și kinestezice și modificări ale expectației. În această evoluție se delimitează trei etape mai semnificative: A) identificarea sunetelor (literelor) ca elemente componente ale cuvintelor, proces realizat prin acțiunea de despărțire a cuvintelor în silabe; B) în a doua etapă, încep să fie diferențiate sunete și corespondențele grafice ale acestora și să fie asociate mintal – cu aceasta începe alfabetizarea activă (etapa devine abecedară) – ; C) consolidarea capacităților de însușire a simbolisticii implicate în alfabet și în scrierea și citirea cifrelor, caracteristică fiind creșterea eficienței expectației în citire, care devine treptat fluentă și expresivă.
Din punct de vedere al creativității, după 8-9 ani se formează treptat capacitatea de a compune, crește capacitatea de a povesti și de a crea povestiri, se creează în povestiri intriga de acțiune, culoarea locală, abilitatea de a folosi elemente descriptive literare. Subiectul capătă consistență în desene și în compoziții, începând să se manifeste stilurile și aptitudinile creatoare pe aceste planuri. Un alt teren de dezvoltare a acesteia este dictat de activitățile practice, de activitățile din cercuri, etc. Copilul este dornic și capabil să-și construiască mici ambarcațiuni cu motoare sau cu vele, planoare, elicoptere, etc (după 9 ani). De altfel, jocul devine încărcat de atributele revoluției tehnico-industriale și de cerința crescândă de explorare de terenuri noi, de jocuri de echipă, nu numai de tip fotbal, ci și de tip ”de-a indienii”. Oricum, jocurile încorporează forme noi de fantezii și incită la creativitatea instrumentală pentru joc. În timpul pauzelor, la școală, jocurile devin un fel de revărsare de energii motrice. Copiii se joacă în pauze cu vehemență, fugind, strigând, ca un fel de eliberare de sedentarismul lecțiilor. Un aspect de mare importanță, în perioada antepubertară, îl reprezintă capacitatea de învățare. Aceasta din urmă, este de maximă implicație în procesul dezvoltării psihice. Bazându-se pe înțelegere, învățarea se dezvoltă ea însăși, antrenată nu numai prin utilizarea intensivă a percepției observative și a memoriei, ci și a strategiilor diverse de învățare și de exercitare a acestora în situații foarte diverse, care fac să capete consistența planul intelectual. Memorarea cunoaște, în această perioadă, o importantă dezvoltare, ea conștientizându-se ca activitate intelectuală, fundamentală în învățare, repetiția devenind suportul ei de bază. Nu se poate neglija funcția de întreținere emergentă a învățării, pe de-o parte, de către cunoștințele deja stocate, iar pe de altă parte, de nivelul mediului de cultură care vehiculează numeroase evenimente culturale și științifice, care circulă liber în societate (mai ales televiziunea și radioul au aceste funcții). Aceste tipuri de cunoștințe acționează asupra volumului de cunoștințe ale copilului, consolidându-l și îmbogățându-l latent. Învățarea, capacitate legată de satisfacerea trebuințelor de dezvoltarea autonomiei în copilăria timpurie, devine, în perioada antepubertară, antrenată intensiv în planul achiziției de cunoștințe. Deoarece, acest plan este relativ diferit de cel primar al copilăriei anterioare, baza lui de întreținere se lărgește suplimentar cu interese și cu elemente de motivație ce decurg din acestea (unii au ori vorbesc de două tipuri de motivații; motivație intrinsecă, internă și motivație extrinsecă, externă). Cerința de a învăța pentru a satisface un fel de sentiment de identitate personală sau a familiei și de a păstra afecțiunea părinților și respectul celorlalți, rămâne o structură motivațională de bază la copii și este, în genere, mai tensională decât învățarea motivată prin celelalte categorii de mobiluri. În ceea ce privește limbajul, există diferențe relativ importante ale gradului său de dezvoltare la copii, în perioada antepubertății. Aceste diferențe privesc nivelul exprimării, latura fonetică a vorbirii orale, nivelul exprimării gramaticale și literare. La acestea se adaugă neînțelegeri parțiale sau totale ale sensului cuvintelor (expresiilor), nesesizarea sensului figurat al cuvintelor, necunoașterea termenilor tehnici și științifici, tendința de a crea cuvinte noi pentru noțiuni ale căror denumiri nu se cunosc ori nu au fost reținute. Competența lingvistică este, în genere, mai dezvoltată decât performanța verbală. Vocabularul total (activ și pasiv) cuprinde cam 1500-2500 cuvinte la intrarea copilului în școală. În masa vocabularului ce va fi însușită până la sfârșitul clasei a IV-a există cuvinte, denumiri, cuvinte auxiliare. La sfârșitul perioadei școlare mici, vocabularul activ va ajunge la aproximativ 1500-1600 cuvinte și un vocabular total de 4000-4500 cuvinte. Debitul verbal oral se modifică, de asemenea, crescând de la circa 80 cuvinte/minut la nivelul clasei întâi, la aproximativ 105 cuvinte/minut la nivelul clasei a IV-a, iar debitul verbal scris crește de la circa 3 cuvinte/minut la nivelul clasei întâi, la aproape 4 cuvinte/minut în medie.
În legătură cu integrarea socială a micului școlar există trei probleme la care trebuie făcută referire. Prima privește integrarea copilului în viața școlară și obiectivele care oferă acestuia un teren vast de învățare, de conduite sociale, dar și un mod de a gândi și înțelege lumea și viața din jur. Copilul școlar realizează, în acest context, pe de o parte, o identificare cu clasa din care face parte, iar pe de altă, o identificare social-culturală cu școala sa și o apropiere de judecăți valorice elementare, comparative cu ale acesteia. O a doua problemă legată de integrarea copilului în viața socială, este aceea a adaptării la dimensiunile economice ale vieții. Dependența economică a copilului de familie și relativ restrânsele ocazii ale acestuia de a mânui sume de bani în perioada antepubertară creează o redusă imagine privind caracteristicile vieții economice și a cunoașterii prețurilor și mecanismelor care acționează și reglementează conduitele și relațiile sociale implicate în mânuirea banilor. A treia problemă privește orientarea școlară și cunoașterea lumii profesiunilor. Orientarea școlară este o latură importantă a OSP, latură ce exprimă preparația multilaterală de cunoștințe (inclusiv economice), deprinderi, aptitudini intelectuale și practice, atitudini, spirit de inițiativă și hărnicie, trăsături și caracteristici prin care se garantează o bună antrenare viitoare a tânărului în viața profesională. Alături de această cuprindere largă de obiective (de învățare în primul rând) există un aspect mai direcționat al ei spre cunoașterea profesiunilor din viața socială, în vederea focalizării treptate a intereselor spre acele direcții de cunoștințe și activități ce sunt mai solicitate social, antrenându-se maximal și aptitudinile corespunzătoare.
2.5. Jocuri de mișcare la orele de educație fizică
„Cine spune joc spune, totodată, efort și libertate, și o educație prin joc trebuie să fie o surpriză atât de efort fizic, cât și de bucurie morală.”
2.5.1. Cooperarea profesor-elev în jocul de mișcare
Eficiența jocurilor de mișcare fiind condiționată de modul în care sunt organizate, de cerințele pedagogico-metodice, ridică unele probleme în legătură cu rolul profesorului, cu relația profesor-elev.
Spre deosebire de pedagogia tradițională, care consideră relația profesor-elev o relație de transmitere și preluare, în concepția nouă, trăsătura ei esențială este cooperarea în vederea învățării. Subiect al procesului instructiv-educativ, elevul, înarmat cu instrumentele de lucru necesare desfășurării unei activități independente, depune un efort de dobândire a cunoștințelor.
Ca îndrumător al activității, profesorul planifică și organizează activitatea, observă, ajută, controlează, coordonează. Un astfe de mod de conlucrare profesor-elev prezintă avantajul însușirii temeinice și durabile, al pregătirii tinerei generații pentru autoinstruire și autoeducare. (Chiriță Georgeta, 1983, pag. 204)
În structura personalității profesorului de sport un loc important îl ocupă calitățile profesionale care influențează nemijlocit eficiența activității instructiv-educative cu elevii. (Kramer Mihai, 1997, pag. 165)
Învățământul modern îi pretinde profesorului să se preocupe de asigurarea randamentului școlar și să-i inițieze pe elevi în practica unor releții de muncă pe care le vor stabili și în alte grupuri sociale. Noua relație educațională lărgește sfera drepturilor elevului privind participarea la actul de formare integrală a propriei personalități.
„Tendința de a dialoga, necesitatea schimbului și comunicării de idei apar ca una din valorile – cheie ale mentalității moderne.” (Hamelin et Dardelin, 1967, pag. 61)
2.5.2. Jocuri dinamice la ora de sport
Să ne apropiem puțin de splendida și mirifca moștenire pe care ne-a lăsat-o „homo ludens”. Activitățile care definesc ființa umană sunt: jocul, învățatul, munca, lupta, creația și conducerea. Ele se desfășoară în interdependență, condiționându-se reciproc.
„În orice există instinctul de activitate care la un copil se manifestă sub forma jocului. Jocul poate îndeplini un mare rol dacă este bine practicat, el deschide copilului perspectivauniversului spre care-l educăm și spre care el se dezvoltă.” ( Fr. Frobel)
Jocul, ca mijloc al educației fizice, își găsește o largă întrebuințare în toate ciclurile învățământului și în toate verigile lecției. Jocurile trebuie alese în funcție de particularitățile de sex, vârstă, sănătate, grad de pregătire. Acestea pot fi practicate liber sau organizat, în tabere, parcuri, la școală.
În cadrul lecției de educație fizică pot fi folosite toate grupele de jocuri cunoscute: elementare, pregătitoare, sportive. Ele se pot organiza atât în aer liber, cât și în clasă sau în sala de sport.
Jocurile de mișcare au un rol important în dezvoltarea fizică multilaterală a elevilor, în întărirea și menținerea sănătății, în crearea unei bune dispoziții, de aceea ele se pot desfășura și în lecțiile care se desfășoară în clasă. Bine alese și organizate judicios, ele pot avea un profund efect emoțional, creând întotdeauna un sentiment de satisfacție pentru cei ce participă la desfășurarea lor. ( Guțiu Dan, 1977, pag. 64)
Iată câteva dintre jocurile de mișcare pe care le aplic în clasă: Mingea în cerc, Lupta cocoșilor în pziția ghemuit, Cine scrie mai repede la tablă, Sărituri în cercuri, Cine revine mai repede, Ștafeta cu sărituri din cerc în cerc, Mingea prin tunel, Observă și reține cât mai mult, Cursa într-un picior, etc. Majoritatea acestor jocuri se desfășoară pe câte două sau trei echipe, ori în perechi. Întotdeauna elevii desfășoară aceste jocuri cu mare plăcere. Aplic aceste jocuri pe lângă gimnastica obișnuită și alte activități fizice, deoarece nici ora de educație fizică desfășurată în sala de clasă nu trebuie să fie una plictisitoare și monotonă.
Exercițiile ce se desfășoară în aer liber la orele de educație fizică sunt mult mai numeroase și mai diversificate, având o mai mare libertate de mișcare decât în clasă.
În mare parte aceste exerciții sunt pentru întărirea și fortificarea organismului, perfecționarea deprinderilor de mișcare și dezvoltarea calităților motrice de bază. (Tatu Titus și Ursac Mircea, 1975, pag. 3)
Complexele de exerciții desfășurate în aer liber pentru elevii din ciclul gimnazial vizează în primul rând dezvoltarea rezistenței, dezvoltarea vitezei, dezvoltarea detentei și dezvoltarea îndemânării. Dozarea efortului în toate exercițiile fizice se face în raport cu vârstele (clasele) și cu nivelul de pregătire fizică specifică vârstei elevilor.
În ceea ce privește desfășurarea lecției de educație fizică, la începutul lecției de obicei folosesc jocurile de atenție pentru buna dispoziție a elevilor. Acestea sunt jocuri cunoscute sau noi, cu reguli puține și simple (ex.: De-a prinsele).
În partea fundamentală obișnuiesc să predau jocuri noi și repetăm acele jocuri, prin care se aplică și se consolidează deprinderile de mișcare predate în lecția respectivă. Aceste jocuri sunt plasate la sfârșitul părții fundamentale pentru că necesită un efort intens din partea elevilor.
În partea de încheiere a lecției pot fi incluse jocuri care cer efot moderat și contribuie la liniștea organismului. În general aceste jocuri pot fi individuale.
În tabere și excursii jocurile nu pot lipsi: se vor efectua mai cu seamă jocuri cu caracter aplicativ, jocuri de iarnă, de apă, de cabană, etc. (Cristea Dana, 2002, pag. 23)
2.5.3. Jocul – componentă de bază în viața copiilor
În limba română cuvântul “joc” are mai mult de 7-8 semnificații, începând de la “activitate distractivă practicată din plăcere mai ales de către copii” până la “teoria jocurilor” – teoria matematică a situațiilor conflictuale în care două sau mai multe păreri, au scopuri, tendințe contrarii” (DEX, 1972). Fiind legată în principal de vârsta copilăriei, jocul este definit ca “tip de activitate caracterizat printr-o structură în care motivul este inclus în însuși procesul activității, stă la baza înțelegerii conștiente de către copil a obiectelor umane și care determină și conținutul jocului” (Leontiev, I., 1964 citat de Bonchiș, E., 2004, p. 567). Printre cele mai influente teorii din secolul XX se numără teoria “exersării sau autoeducării” dezvoltată de Gross care rezolvă problema jocului din punct de vedere biologic oferind și o înțelegere mai profundă a activităților mintale. Alți autori susțin că particularitățile jocului sunt puse în legătură cu dinamica comportamentului copilului dar și cu relațiile acestuia, cu mediul înconjurător. Este important să înțelegem în ce măsură are loc microdezvoltarea jocului în perioada pubertății pentru a scoate în evidență modul în care se desfășoară diferitele jocuri alături de rolul și locul pe care îl capătă. La această vârstă predomină jocurile de agilitate, jocurile de rezistență, în general jocurile în care este implicată alergarea. Jocurile competiționale cu reguli fixe și organizate pe cicluri de învățământ ca: fotbal, volei, baschet, handbal constituie o mare atractivitate și angrenare pentru puberi. Aceste tipuri de jocuri reunesc echipe cu structuri complexe care pot dura zile întregi, cu episoade ce se repetă și cu multe elemente de creație și improvizație.
Jocurile de mișcare reprezintă o variantă a activității ludice în care rolul mișcărilor este clar exprimat. Baza jocului este constituită din diferite acțiuni motrice care sunt efectuate de către subiect și care sunt îngrădite parțial de anumite reguli. Conținutul se stabilește în funcție de scop și determină forma jocului (Stănescu, M., colab., 2004 – Jocul de mișcare – Metodă și mijloc de instruire în educație fizică și sport, Editura Cartea Universitară, București, p. 15). Jocului îi este specifică activitatea în colectiv, ceea ce impune relații de cooperare între partenerii de joc, de armonizare a intereselor, a motivelor acțiunii și a eforturilor personale cu cele ale colectivului, încadrarea în colectiv, acceptarea și recunoașterea liderului, asumarea unor responsabilități, atitudine critică și autocritică. Coeziunea, unitatea în acțiuni și efortul conjugat al tuturor componenților echipei contribuie la reușita acțiunilor (Stănescu, M., colab., 2004 – Jocul de mișcare – Metodă și mijloc de instruire în educație fizică și sport, Editura Cartea Universitară, București, p. 15). Fiecare joc are potențialitatea lui educativă contribuind astfel la dezvoltarea personalității tânărului. Baden Powel sintetizează următoarele caracteristici ale jocului (Baden P., 1997, Lo Scoutismo per I Ragazzi, ed. Salani, p. 229):
– jocul are un caracter fizic și moral; referitor la finalitățile sale educative, jocul scout este creat în așa fel încât premiile materiale contează mai puțin, important fiind stilul și calitatea jocului;
– jocul să fie în așa fel organizat încât să participe toți copiii; principiul aplicat fiind: toți să participe și nici unul să nu rămână spectator permanent;
– jocul să nu-i marginalizeze pe cei mai puțin dotați, ci, dimpotrivă să dea ocazia să exerseze mai mult;
– copiii / tinerii nu joacă pentru gloria proprie, ci pentru a-și ajuta echipa; există competiție între echipe nu între persoane.
CAPITOLUL III
ORGANIZAREA, DESFAȘURAREA ȘI REZULTATELE CERCETĂRII
„SINGURUL MOD REZONABIL DE A EDUCA ESTE ACELA DE A FI O PILDĂ DE URMAT.”
= Einstein =
3.1. Scopul, obietivele și ipoteza cercetării
3.1.1. Scopul cercetării
Cercetarea are ca scop determinarea prin care exercițiile fizice practicate în cadrul cercetării la clasele din învățământul primar, 6-10 ani, sunt cele mai eficiente și care i-au satisfăcut din punct de vedere fizic și moral.
Activitățile din cadrul orelor de educație fizică la clasele primare cuprind o paletă întinsă de exerciții fizice, activități motrice și jocuri sportive.
Practicarea exercițiilor fizice din școală nu se referă strict la dezvoltarea capacității motrice, care pot fi executate cu întreg corpul uman sau numai cu anumite segmente ale corpului. Din acest punct de vedere se poate spune că activitățile de manualitate dezvoltă capacitățile coordonative – îndemânarea.
Dezvoltarea deprinderilor și capacităților motrice se condiționează una pe alta, la unele discipline fiind factor determinant calitățile motrice.
Jocurile din cadrul orelor de educație fizică le dezvoltă pe ambele componente fără a ajunge la un rang de performanță.
Educarea vitezei, îndemânării, rezistenței și forței cu toți factorii ei sunt aspecte evidențiate prin testele care sunt aplicate în cercetare, pentru a dobândi competențe motrice generale.
3.1.2. Obiectivele cercetării
„Obiectivele constituie, în esența lor, finalități ale activităților desfășurate în anumite condiții, cu anumite scopuri și cu participarea unor categorii sociale.” (Rață, G., 2008, p.33).
Obiectivele cercetării sunt următoarele:
Să se demonstreze că elevii din învățământul primar practică exerciții fizice în mod organizat și în scop recreativ;
Să se arate că există influențe pozitive în dezvoltarea psiho-motrică a elevilor din ciclul primar care practică exerciții fizice în cadrul orelor de educație fizică și sport;
Să se arate că prin practicarea exercițiilor fizice în școală se contribuie la formarea personalității și stilului de viață sănătos al elevului;
Să se demonstreze că orele de educație fizică ajută la combaterea sedentarismului și a efectelor negative produse de noile tehnologii (telefon, tabletă, laptop, internet, etc.), dar și de alimentația nesănătoasă;
Să se demonstreze care sunt cele mai eficiente și atractive jocuri sportive aplicate elevilor din învățământul primar, 6-10 ani, din cadrul cercetării.
3.1.3. Premisele și ipotezele cercetării
Evoluția tehnico-științifică din zilele noastre, pe lângă aspectele pozitive legate de producție, are și un mare efect negativ asupra noastră și anume eliminarea efortului fizic și înlocuirea lui cu solicitarea neuropsihică. În timp ce stresul, sedentarismul juvenil se manifestă tot mai evident în viața de zi cu zi, tot mai mulți oameni înțeleg că este necesară intervenția activă a adulților pentru asigurarea necesarului de mișcare a copiilor. Mediul și modul de viață actual au condus treptat din ce în ce mai mult la efectuarea a cât mai puține mișcări naturale și spontane, copilul trăind o bună parte din timpul său închis in camere mici, lipsit de spații corespunzătoare de joacă.
În această etapă, la nivel mondial se caută variante prin care omul să fie pus în fața necesității de mișcare, pe cât posibil în aer liber;
Plecându-se de la marile sisteme europene de educație fizică și sport – suedez, rusesc, german, englez, francez, astăzi, știința educației fizice și sportului încearcă să găsească soluții adaptabile condițiilor vieții, recomandând ca în timpul liber – anual, săptămânal, zilnic, omul să petreacă cât mai mult timp posibil în mediul natural, folosind factorii naturali de călire, ionizarea atmosferică, factorii climato-terapeutici etc. Guvernul României a lansat un program național „Mișcare pentru sănătate” în anul 2003, care prevedea implicarea unui număr cât mai mare de indivizi, de vârste diferite si sexe, în practicarea exercițiilor fizice (zilnic 30 minute), prin asigurarea bazei materiale;
Dezvoltarea inițiativei, si a creativității elevilor sunt cerințe care se regăsesc în programa actuală școlară, și care presupun o anumită libertate, fluiditate în gândirea copiilor;
Varietatea de petrecere a timpului liber concretizată în participarea la activități sportive (fotbal, handbal, volei, jocuri dinamice, etc.), influențează stilul de viață al copiilor cuprinși în categoria 6-10 ani, asimilând un bagaj de valori, deprinderi motrice și psiho-sociale, ajutând astfel la dezvoltarea lor din punct de vedere bio-psiho-social.
Ipoteze
Pentru realizarea cercetării specifice unei astfel de etape de perfecționare, am pornit de la următoarele ipoteze:
Participarea la activități fizice promovează un stil de viață sănătos, influențând pozitiv comportamentul motric, potențialul pentru mișcare al copiilor (6-10 ani), consolidând educația pentru mișcare, pentru exerciții fizice;
Considerăm că elevii din ciclu primar (6-10 ani) din mediul rural, practică exercițiile fizice în scop recreativ, în mod organizat;
Aplicarea anchetei pe bază de chestionar la nivelul subiecților cuprinși în cercetare (6-10 ani) va evidenția modul prin care subiecții sunt satisfăcuți din punct de vedere fizic, moral și care sunt cele mai eficiente activități sportive din cadrul orelor de educație fizică și sport;
Evaluările aplicate în urmărirea practicării exercițiilor fizice în cercetare, pot scoate în evidență eficiența practicării acestora și implicit formarea competențelor în practicarea exercițiilor fizice în cadrul orelor de educație fixică și sport la copiii de 6-10 ani;
Activitățile din cadrul cercetării stimulează și îmbunătățește creativitatea motrică (segmentară, manualitate) specifică copiilor de 6-10 ani;
Participarea la activități sportive determină consolidarea relațiilor interpersonale din cadrul clasei;
Îmbunătățirea bazei materiale avute la dispoziție ar favoriza practicarea unui număr cât mai mare de elevi la practicarea jocurilor sportive atât in timpul liber cât și în cadrul orelor de educație fizică și sport.
3.2. Sarcinile cercetării
Sarcinile cercetării, propuse pentru realizarea și verificarea ipotezei formulate, au luat în considerare următoarele aspecte :
realizarea fundamentării științifice a activității desfășurate;
verificarea ipotezei cercetării prin metodele de cercetare științifice folosite;
valorificarea datelor obținute în urma activității de cercetare.
Pentru realizarea acestora au fost parcurse următoarele etape:
formularea ipotezei de lucru a cercetării;
documentarea prin folosirea materialelor legate de tema propusă pentru cercetare existentă în literatura de specialitate;
formarea planului activităților și stabilirea etapelor de lucru;
stabilirea metodelor și mijloacelor pentru realizarea experimentelor;
planificarea activităților efectuate în cadrul cercetării;
înregistrarea rezultatelor obținute înaintea și după efectuarea cercetării;
prelucrarea statistico-matematică a rezultatelor obținute;
întocmirea graficelor și a tabelelor folosind valorile obținute;
analiza și interpretarea datelor obținute în urma desfășurării cercetării;
formularea propunerilor și a concluziilor;
redactarea, prezentarea și valorificarea lucrării.
Materiale și metode de realizare
În cercetare a fost cuprins un total de 30 de subiecți, în proporție de 35% fete și 65% băieți, cu vârste cuprinse între 6-10 ani, ciclul primar. Lotul experimental și de control a fost constituit din câte 30 subiecți la primul test, unde evaluarea s-a efectuat pe grupe (echipe), urmând ca la următoarul test să participe tot aceiași 30 subiecți, unde evaluarea s-a efectuat individual. Ambele teste s-au desfășurat în aer liber, respectiv terenul de sport.
Pentru realizarea lucrării am folosit metode ale cercetării generale și unele metode specifice educației fizice și sportului:
Metoda studiului biliografiei de specialitate
Prin aceasta metodă s-a realizat fundamentarea teoretică a prezentei lucrări, fiind studiate o serie de cărți, tratate, îndrumare, manuale, culegeri de lucrări științifice și site-uri web, care au legătură cu tema abordată în cercetare. Toate acestea constituie bibliografia selectivă a prezentei lucrări. De asemenea materialele studiate ajută la formularea unor idei cu ajutorul cărora am rezolvat problemele și incertitudinile apărute pe carcursul desfășurării și redactrea lucrării. Toate acestea constituie bibliografia selectiva a literaturii de specialitate a acestei lucrări.
Metoda observației pedagogică
„Ca metodă de cunoaștere și cercetare psihopedagogică, observația constă în urmărirea intenționată și înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale elevului (grupului) așa cum se prezintă ele în mod natural” după (Dumitriu D., 2002, p.69).
Observarea reprezintă o cale prin care elevii urmăresc activitatea de antrenament și joc. Se vor observa aspectele care vor determina randamentul în joc, tehnica unor jucători, mișcarea permanentă, viteza acțiunilor, răspunderea și seriozitatea. Observarea trebuie să aibă un caracter conștient și activ (Gheorghe Dumitrescu, 2001, pag. 25).
Metoda observației s-a folosit pe tot parcursul activității de cercetare atât prin observații intenționate cât și spontatane.
Toate evenimentele și acțiunile depistate au fost înregistrate în fișe care au fost utilizate în alcătuirea prezentei lucrări.
Aspectele acestei metode sunt următoarele:
– felul cum elevul abordează situația;
– felul cum își organizează acțiunile;
– cum stabilește contactul uman cu ceilalți subiecți;
– cum reacționează la sarcinile propuse;
– felul cum se exprimă.
Condițiile observației:
– caracterul fundamental metodologic și teoretic ;
– scopuri precis formulate;
– sarcini precis delimitate.
Înregistrarea observației:
– prin organe de auz și simt;
– prin intermediul aparaturii adecvate.
Metoda experimentului
Metoda experimentului a asigurat o bază obiectivă prin care s-au putut argumenta din punct de vedere științific și toate răspunsurile la ipotezele formulate în această lucrare.
Metoda chestionarului
După aprecierea lui A. Cosmovici (1996, p.34) „chestionarul este definit ca un sistem de întrebări elaborat în așa fel încât să obținem date cât mai exacte cu privire la o persoană sau un grup social”.
P., Pichot (1971, p.83) spune despre chestionare că „sunt teste compuse dintr-un număr mai mare sau mai mic de întrebări prezentate în scris subiecților și se referă la opiniile, preferințele, sentimentele, interesele și comportamentele lor în circumstanțe precise”.
S., Chelcea (2001, p.60) definește chestionarul ca fiind „o tehnică și, corespunzător, un instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise și, eventual, imagini grafice, ordonate logic și psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris”.
Principiul de bază în formarea unui chestionar se referă la modul de organizare a întrebărilor în așa fel încât să se îndeplinească în același timp două obiective: respondentul să parcurgă cu ușurință chestionarul, iar cercetătorul să afle cât mai multe informații importante, cu un grad ridicat de relevanță, pentru studiul său, fără a încărca chestionarul cu întrebări care nu au legătură directă cu scopul cercetării.
În cadrul cercetării metoda chestionarului a avut un rol foarte importan, el a fost aplicat tuturor subiecților incluși în cercetare atât la grupa experimentală cât și la grupa de control. Chestionarul a fost astfel conceput încât cuprinde 15 întrebări prin care am putut afla răspunsul la cercetarea efectuată „ Care ștafete – jocuri sportive din cadrul cercetării i-au stimulat din punct de vedere fizic – morl și care sunt cele mai eficiente?”
Metoda interviului
Interviul este o metodă psihologică de investigație verbală, care ne ajută să culegem date despre subiecții cercetați.
Interviul este „un procedeu de investigație științifică care utilizează procedeul comunicării verbale pentru a culege informații în scopul urmărit” (R. Pinto si M. Grawitz, 1964). În Dicționarul de sociologie (1998), interviul este prezentat ca o „tehnică de obținere prin întrebări și răspunsuri la informațiilor verbale de la indivizi și grupări umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socio-umane”.
În comparație cu interviul ziaristic, interviul sociologic presupune o bază teoretică și mai multă precizie tehnică, iar datele obținute în urma interviului urmează să fie valorificate potrivit unui sistem conceptual și a unui set de ipoteze, după ce aceste date au fost prelucrate prin procedee științifice, inclusiv statistico-matematice.
Avantajele metodei interviului sunt date de posibilitatea obținerii unor informații variate și numeroase, direct de la sursă, într-un timp relativ scurt, precum și faptul că nu necesită aparatură sau instalații speciale.
Această metodă a fost absolut necesară pentru a se putea stabili care sunt cele mai apreciate activități sportive practicate de subiecții cuprinși în cercetare din cadrul orelor de educație fizică și sport atât la grupa experimentală cât și la grupa de control.
Interviul a fost realizat individual, pe baza a 10 întrebări. În urma acestuia am alcătuit cele două eșantioane de lucru, pe baza informațiilor obținute de la subiecți putând să aleg locul de desfășurare, modul de desfășurare și jocuriile preferate ale subiecților din cadrul orelor de educație fizică și sport, dar și despre nivelul coeziunii grupului, care influențează întreaga activitate a echipei sau a întregului grup.
Metoda măsurătorilor antropometrice
Pentru aprecierea tipului morfologic și gradului de dezvoltare fizică al elevilor cuprinși în cercetare, am folosit măsurătorile antropometrice care s-au efectuat cu aparatură precum: taliometru și cântarul. Dintre măsurătorile somatometrice, le-am folosit pe cele mai reprezentative, și anume: înălțimea, greutatea, talia bustului.
Metoda statistico-matematică
Ca metodă de prelucrare și interpretare a datelor recoltate în cercetare, statistica s-a impus în ultimele decenii, cunoașterea ei fiind indispensabilă oricărui specialist. În lucrarea de față am utilizat calculul unor serii de indicatori statistici, dintre care amintim metoda statistico-matematică, prin folosirea statisticii descriptive (calculul medie, abaterilor standard, coeficientului de variabilitate), au permis analiza rezultatelor obținute pe parcursul desfășurării cercetării;
Metoda grafică și tabelară
Prezentarea datelor permite observarea rapidă și evidentă a diferențelor dintre rezultatele obținute de cele două grupe supuse cercetării.
3.4. Oganizarea, grupele de lucru, perioada cercetării
Cercetarea are loc in două etape:
Prima etapă s-a desfășurat în semestrul I al anului școlar 2016-2017 (12 septembrie 2016 – 3 februarie 2017), reprezentând grupa experimentală;
A doua etapă s-ă desfășurat în semestrul al II-lea al anului școlar 2016-2017 (13 februarie 2017 – 16 iunie 2017), reprezentând grupa de control.
La cele două grupe s-a aplicat un chestionar pentru toți subiectii implicați în cercetare pentru a determina modul prin care subiecții au fost satisfăcuți din punct de vedere fizic și moral în urma probelor la care au fost supuși.
Grupa experimentală
Experimentul a avut loc la Școala Gimnazială ,,înv. Gâlgău Iosif” Păgaia, structura Boianu Mare, care are un efectiv de 30 elevi, cuprinși în clasele primare 6-10 ani. Subiectii au fost împărțiți pe grupe de vârstă în număr egal, atât fete cât și băieți.
În cadrul grupei experimentale, sunt propuse ștafete, activități care sunt planificate cu multă atenție, pe lângă activitățile din cadrul orelor de educație fizică și sport.
La grupa experimentală sunt utilizate doar ștafete sub formă de concurs, deoarece în această formă sunt stimulative pentru copii, cu atât mai mult cu cât între echipe există o competiție sportivă, o provocare ce le aduce puncte (victoria) sau nu.
Grupa de control
Pentru a infirma sau confirma ipotezele lucrării am înregistrat aceleași date la o grupă de control. Numărul subiecților, locul de desfășurare și categoria de vârstă din grupa de control a fost identic cu cel al subiecților din grupa experimentală la toate probele la care au fost supuși.
La grupa de control sunt folosite doar jocuri dinamice în care sunt angrenați în efort toți subiecții în același timp, provocându-le acestora un efort continuu.
3.5. Desfășurarea cercetării
La începutul anului școlar 2016-2017 s-au efectuat măsurătorile antropometrice (înălțime, greutate) pentru stabilirea diferențelor de dezvoltare normală și cea anormală.
Pentru măsurătorile antropometrice am folosit următoarele teste:
– măsurarea înălțimii, în centimetri (talia): aceasta a fost efectuată cu taliometrul din poziția stând, călcâiele lipite, vârfurile ușor depărtate, spatele drept lipit de perete, privirea înainte, cursorul atinge creștetul și înregistrează înălțimea;
– măsurarea greutății corporale, în kilograme: s-a efectuat într-o ținută ușoară, folosindu-se cântarul;
– înălțimea bustului, în centimetri – s-a efectuat cu taliometrul, din poziția așezat pe scaun cu spatele și capul lipit de tija gradată, cifra „0” fiind la baza scaunului, iar cursorul atinge creștetul capului;
– indicele de corpolență (Bouchard) sau de nutriție (Quetelet) – G/T – se calculează împărțind greutatea în grame la talie, în centimetri;
– 400g/ pentru fiecare cm din înălțimea corpului – corpolență medie/ stare de nutriție bună;
– până la 500g/ pentru fiecare cm din înălțimea corpului – corpolență crescută/ stare de nutriție crescută;
– peste 500g/ pentru fiecare cm din înălțimea corpului – tendință de îngrășare;
– până la 300g/ pentru fiecare cm din înălțimea corpului – corpolență scăzută;
– sub 300g/ pentru fiecare cm din înălțimea corpului – stare de nutriție nesatisfăcătoare.
3.5.1. Grupa experimentală
Testul 1
Parcurs cu deprinderi motrice de bază și utilitar – aplicative desfășurat afară pe ternul de sport
Pentru a verifica ipoteza cercetării noastre s-a conceput un traseu cu deprinderi motrice de bază și utilitar-aplicative, compus din 10 acțiuni. Deprinderile motrice de bază și utilitar –aplicative sunt mișcări naturale, însușite cu ușurință încă din primii ani de viață (mers, alergare, cățărarea, târârea, escaladare) adaptată vârstei și gradului de pregătire al copiilor de 6-10 ani.
Obiective: dezvoltarea deprinderilor motrice de bază și utilitar-aplicative.
Modalități de desfășurare: colectivul grupei este împărțit in două echipe egale atât fete cât și băieți, sub formă de întrecere.
Loc de desfășurare: terenul de sport.
Descriere:
Traseul utilitar aplicativ are o lungime de 40 metri și cuprinde 10 elemente, în următoarea succesiune: – start din ghemuit, alergare 5 m, două rostogoliri inainte din ghemuit în ghemuit, mers in echilibru pe banca de gimnastica, două sărituri în lungime succesive de pe loc, escaladarea unui obstacol ladă de gimnastică, sărituri în spații marcate pe sol, târâre pe sub un obstacol, alergare șerpuită printre 5 jaloane. Cel care a terminat traseul atinge mâna colegului din echipă si pleacă următorul. Echipa care termină prima traseul câștiga.
Dozare: de două ori traseul.
Indicații metodice: este obligatoriu fiecare element din traseu.
Testul 2
Ștafetă: „Ștafeta cu mingea rostogolită printre jaloane”
Obiective: dezvoltarea îndemânarii, dezvoltarea îndemânarii în regim de viteză, dezvoltarea capacității coordonative.
Modalități de desfășurare: colectivul grupei este împărțit in două echipe egale, atât fete cât și băieți și se desfășoară sub formă de întrecere.
Loc de desfășurare: terenul de sport.
Resurse materiale: mingi baschet, jaloane.
Descriere: Traseul are o lungime de 15 metri, format din 6 jaloane cu o lungime de 1,5 metri distanță între ele. Se împarte colectivul în două echipe egale dispuse în coloană câte unul la linia de start. La semnal primul jucător din fiecare echipă conduce mingea cu mâna îndemânatică rostogolind-o printre jaloane până la ultimul jalon pe care-l ocolește și se întoarece înapoi rostogolind la fel mingea dar cu mâna neîndemânatică. Echipa care termină prima traseul câștigă.
Dozare: de două ori traseul.
Indicații metodice:
– ocolirea fiecăriu jalon este obligatoriu;
– transmiterea mingii la următorul din echipă să se facă în siguranță.
Testul 3
Ștafetă „Ștafeta cu cercuri”
Obiective: dezvoltarea vitezei, dezvoltarea îndemânarii în regim de viteză, dezvoltarea capacității coordonative a segmentelor corpului.
Modalități de desfășurare: colectivul grupei este împărțit in două echipe egale, atât fete cât și băieți și se desfășoară sub formă de întrecere.
Loc de desfășurare: terenul de sport.
Resurse materiale: 6 jaloane, 5 cercuri.
Descriere: Traseul are o lungime de 30 metri, pe lungimea aceasta sunt dispuse 6 jaloane cu o distanță de 2 metri înre ele. Se împarte colectivul în două echipe egale dispuse în coloană câte unul la linia de start. Primul jucător din fiecare echipă are cele 5 cercuri în mână, la semnal pornesc în alergare și introduc pe fiecare jalon câte un cerc, aleargă pâna la ultimul jalon și se întoarce înapoi culegând fiecare cerc, înmânând următorului coechipier. Jocul se termină când fiecare jucător a făcut traseul de două ori.
Dozare: de două ori traseul.
Indicații metodice:
să se introducă cercul pe fiecare jalon;
să se parcurgă traseul în viteză;
să nu se rateze nici un jalon;
înmânarea cercurilor la coleg să se facă cu precizie.
Testul 4
Ștafetă „Cursa pe numere”
Obiective: dezvoltarea vitezei; dezvoltarea vitezei de reacție; dezvoltarea spiritului competitiv.
Modalități de desfășurare: colectivul grupei este împărțit în două echipe egale atât fete cât și băieți și se desfășoară sub formă de întrecere.
Loc de desfășurare: terenul de sport.
Resurse materiale: două mingi de handbal.
Descriere: Se împarte colectivul în două echipe egale dispuse în coloană câte unul la linia de start, fiecare elev are un număr, respectiv primul are unu, al doilea are doi, al treilea are trei ș.a.m.d. până la ultimul; la fel procedăm și cu cealaltă echipă. La o distanță de 25 metri de la linia de start, profesorul ține în fiecare mână o minge pentru fiecare echipă.
Profesorul strigă un număr, iar elevii care își aud numărul aleargă spre profesor în dreptul mingii din partea sa, cel care ajunge primul la minge aduce un punct echipei sale și se întoarce înapoi la locul lui de unde a plecat, apoi profesorul strigă un alt număr ș.a.m.d. până când echipa care face prima 15 puncte câștigă.
Indicații metodice:
să fie atent la numărul strigat de profesor;
să manifeste spirit de echipă;
alergarea să se facă în viteză maximă.
3.5.2. Gupa de control
Testul 1
Joc sportiv „Lupul prinde oile ”
Obiective: dezvoltarea vitezei, dezvoltatrea orientării în spațiu delimitat; dezvoltarea vitezei de reacție.
Modalități de desfășurare: individual sub formă de întrecere.
Loc de desfășurare: terenul de sport.
Descriere: Suprafața terenului de sport este împărțită astfel încât se formează suprafață de joc, respectiv linia de miljoc și linia de poartă a terenului care vor fi casa oilor, iar lățimea este de 15 metri. Colectivul grupei de control se afla în spatele liniei lor, care este casa în ambele părti, se alege un lup care este la miljocul terenului și încearcă să prindă pe cei ce trec dintr-o casă în alta. Cel prins devine și el lup. Jocul se termină când rămâne o singură oaie, care devine apoi lup.
Dozare: în funcție de posibilitatea și capacitatea de angrenare în activitate.
Indicații metodice:
– să se profite de neatenția lupului;
– alergarea dintr-o casă în alta să se facă cu viteză maximă.
Testul 2
Joc sportiv „Ceasul”
Obiective: dezvoltatrea intuiției, dezvoltarea detentei prin acțiunile analizatorului vizual, dezvoltarea capacității coordonative.
Modalități de desfășurare: individual sub formă de întrecere.
Loc de desfășurare: terenul de sport.
Descriere: Pe suprafața terenului de sport se trasează un cerc, având diametru aproximativ de 5 metri, elevii sunt distribuiți pe circunferința cercului formând orele ceasului, distanța dintre elevi este de 1 metru, se alege un căpitan care este în miljocul cercului cu un recipient din plastic legat de capac cu o sfoară, el rotește sfoara formând acul ceasului, ceilalti elevi de pe circunferința cercului trebuie să sară când ajunge recipientul în dreptul lui, cel care este atins de recipient părăsește jocul. Câștigă ultimul care ramâne în joc și devine căpitan.
Dozare: în funcție de posibilitatea și capacitatea de angrenare în activitate.
Indicații metodice:
– săritura să fie executată cu desprindere de pe două picioare;
– recipientul să fie rotit la nivelul solului;
– celor aflați pe circunferință le este interzisă părăsirea circunferinței cercului.
Testul 3
Testul 3
Joc sportiv „Rațele și vânătorul”
Obiective: -dezvoltarea capacității de aruncare prin coordonarea acțiunilor analizatorului vizual cu brațul de aruncare;
-dezvoltarea/formarea deprinderii de aruncare – prindere a mingii și aruncare la țintă mobilă;
– dezvoltarea capacității intuitive.
Modalități de desfășurare: individual sub formă de întrecere.
Loc de desfășurare: terenul de sport.
Resurse materiale: mingi de handbal.
Descriere: Colectivul grupei de control se poziționează la centrul terenului,ei fiind rațele, se aleg doi vânători poziționați la o distanță de 10 metri de la centrul terenului, care vor încerca să vâneze rațele prin aruncare cu mingea de handbal, cel care este vânat părăsește jocul. Ultimii doi câștigă și devin vânători.
Dozare: în funcție de posibilitatea și capacitatea de angrenare în activitate.
Indicații metodice:
– aruncarea mingii se face cu o mână sau cu două mâini de la piept;
– cei care sunt rațele le este interzisă ieșirea din spațiul de joc;
– aruncările vor fi făcute pe cât posibil de la piept în jos pentru evitarea accidentărilor.
Testul 4
Joc sportiv „Lac – Mal”
Obiective: – dezvoltarea capacității de coordonare a acțiunilor analizatorului auditiv cu membrele inferioare;
– dezvoltarea capacității de reacție;
– dezvoltarea spiritului competitiv.
Modalități de desfășurare: individual sub formă de întrecere.
Loc de desfășurare: terenul de sport.
Resurse materiale: –
Descriere: Pe suprafața terenului de sport la linia de centru a terenului, subiecții sunt în linie pe un rând, cu vârfurile picioarelor la linia de miljoc, linia delimitează „ lacul” de „mal”. Profesorul spune ”lac” , iar elevii trebuie să sară de pe ”mal” în “lac” și invers. Profesorul mărește intensitatea cerințelor sau chiar spune aceeași cerință consecutiv, cel care greșește iese afară din joc.
Dozare: în funcție de posibilitatea și capacitatea de angrenare în activitate.
Indicații metodice:
– săritura să fie executată cu desprindere de pe două picioare;
– atenție mare la cerințele profesorului.
Lac
Mal
3.6. Rezultatele cercetării
3.6.1 Prelucrarea și reprezantarea grafică a răspunsurilor la chestionar
Chestionarul din cadrul cercetării a fost aplicat tuturor celor 30 de subiecți. Chestionarul a cuprins un număr de 15 itemi, prin care s-a încercat să se afle dacă elevii cunosc beneficiile sportului asupra sănătății, își petrec timpul liber practicând un sport într-un mod mai mult sau mai puțin organizat, dacă există în comunitate condiții de practicare a unui sport, dacă există o deschidere față de sport la nivelul comunității locale, dar a cuprins și întrebări cheie prin care s-au aflat răspunsuri la obiectivele și ipotezele propuse în cercetare, etc.
La întrebarea „Ești o persoană activă?” majoritatea au confirmat că sunt, un procent foarte mic răspunzând negativ. Acest lucru corespunde cu realitatea din mediul rural, ținând cont că toți elevii provin din acest mediu și aici încă mai sunt cooptați la muncile gospodăriei, într-adevăr acest lucru se întâmplă tot mai puțin, în comparație cu anii trecuți (fig.4.1).
Fig .4.1
Întrebarea „Care este materia ta prefertă?” (fig4.2) este genul de întrebarea care în general la cei din învățământul primar o intâlnesc și acasă. Elevii sunt receptivi în a raspunde la această întrebare. Deoarece este vârsta la care predomină joaca, marea majoritate ă elevilor au același raspuns, educația fizică, în comparație cu celelalte materii.
Fig. 4.2
„Consideri că exercițiul fizic îți influențează starea de sănătate?” – la această întrebare marea majoritate a subiecților au considerat că se întâmplă acest lucru într-o mare măsură, în timp ce doar 5 nu au știut să răspundă. De la această întrebare se poate deduce că există o informare în rândul subiecților și un interes din partea acestora cu privire la beneficiile pe care le aduce practicarea exercițiului fizic și la influențele pe care acesta le are asupra organismului uman. Deasemenea se poate presupune că sunt receptivi la informațiile din familie, școală, media, comunitate etc., fiind conștienți de efectele pozitive ale sportului asupara metabolismului lor (fig.4.3).
Fig. 4.3
În ceea ce privește întrebarea „Practicați exerciții fizice în timpul liber?” la elevi, se poate observa că există o preocupare destul de importantă în acest sens, un procent însemnat practicând exercițiile fizice și în afara orarului școlar. Tot mai multe studii ne arată că suntem direct răspunzători de starea noastră de sănătate, de bine, că depinde de noi dacă alegem să trăim sănătos sau dimpotrivă. Ușor, populația devine conștientă că are puterea să aleagă modul în care trăiește, cu o alimentație sănătoasă și responsabilă, cu evitarea sedentarismului, cu încercări de combatere a stresului cotidian, toate acestea prin sport (fig.4.4).
FIG. 4.4
Surprinzător, aș putea spune, a fost să constat că „ petrecerea timpului liber” de către elevii din mediul rural, este dominată de activitățile sportive, într-o formă sau alta, în detrimentul tentațiilor actuale, care au acaparat chiar și tânăra generație de la țară: TV-ul, internetul și implicit calculatorul. Toate aestea datorându-se și faptului că foarte mulți părinți sunt plecați la muncă în stăinătate, și pentru a suplini lipsa acestora, le facilitează accesul la tot ce înseamnă noutate în materie de IT, telefonie, Tv, internet, etc., negândindu-se la „pericolele” ce se ascund în spatele acestora, faptul că în multe cazuri, din păcate, Pc-ul ia locul tatălui sau mamei, și izolează copilul într-o lume virtuală, desprinsă de realitățile vieții de zi cu zi. Dar se pare că, totuși, în mediul rural predomină încă mișcarea în aer liber în petrecerea timpului liber al elevilor (fig. 4.5).
Fig. 4.5
Un alt aspect urmărit în chestionar, a fost stabilirea posibilităților de practicare a exercițiilor fizice, dacă există o bază sportivă amenajată sau măcar improvizată și dacă autoritatea locală se implică în amenajarea și crearea posibilităților de petrecere a timpului liber de către tineri, și nu numai, prin sport, prin mișcare. Așa cum se poate observa în figura de mai jos (fig. 4.6), din păcate interesul autorităților locale este foarte scăzut, din acest punct de vedere, de vină fiind probabil și contextul economic actual, când cuvântul de ordine este lipsa fondurilor, etc.
Dar cu toate acestea, tinerii găsesc posibilitatea de a practica un sport, folosind de regulă baza sportivă a școlii din localitate, singura bază amenajată.
Fig. 4.6
Din punct de vedere al „timpului alocat de către elevi activităților sportive” se poate observa că procentul majoritar este cel între 4 și 6 ore pe săptămână alocat activităților sportive, în timp ce, la polul opus, numărul celor care nu practică deloc exerciții fizice într-o săptămână este foarte mic. Acest timp alocat sportului este influențat, de multe ori, de nevoia familiei de a fi ajutată la treburile gospodăriei sau la muncile câmpului (fig.4.7).
FIG .4.7
Ca și „preferințe de practicare” elevii se îndreaptă într-un procent majoritar, în special băieții, către fotbalul care se detașează clar față de celelale ramuri, lucru datorat, după părerea mea, și fenomenului care a devenit acesta la nivel mondial, având fiecare un idol, Ronaldo, Messi, etc. Această adevărată industrie naște dorințe, visuri, cu atât mai mult în mentalitatea elevilor supuși mediatizării fenomenului sportiv în general, și al fotbalului în particular.
FIG. 4.8
Deasemenea se poate vedea că „partenerii de mișcare” ai elevilor, (fig.4.9), sunt prietenii în primul rând, acest lucru dezvăluind încă o dată importanța pe care o are apartenența la un grup și influența pe care o are acesta asupra individului, la această vârstă. La aceasă vârstă joaca este cuvântul care îl găsești pe buzele tuturor copiilor.
FIG. 4.9
La întrebarea „Cum se simt după practicarea jocurilor sportive?” răspunsul, aproape la toți elevii a fost că se simt mai bine, mai revigorați sau cel puțin la fel ca înainte, după ce practică exerciții fizice și acest lucru se datorează și interrelaționării din teren, din joc (fig.4.10). Toate acestea depind și de modul în care profesorul dozează jocul.
FIG. 4.10
La întrebarea „Cât de atractive sunt lecțiile de educație fizică?” ce se desfășoară în școala în care studiați (fig.4.11), marea majoritate a elevilor au răspuns că orele sunt foarte atractive, în comparație cu cei care apreciază că orele nu sunt atractive. În urma acestei întrebări se poate observa modul cum profesorul se implică în cadrul orelor de educație fizică și modul cum elevii sunt captați, dar toate acestea depind și de următorii factori:
– cadrul didactic;
– baza sportivă;
– materialele didactice;
– implicarea conducerii școlii.
Fig. 4.11
La întrebarea „Care factor considerați că este mai important pentru ca lecțiile de educație fizică să fie mai atractive?”, este strâns legată direct de itemul precedent, marea majoritate dintre elevi consideră că atât condițiile materiale cât și cadrul didactic contribuie la perceperea orelor ca fiind atractive. Răspunsurile elevilor sunt vizualizate în fig. 4.12.
FIG.4.12
La întrbarea „Cum au fost jocurile din cadrul cercetării?” majoritatea au răspuns că i-au satisfăcut din punct de vedere fizic și moral, (fig.4.13), doar foarte puțini au răspuns că nu au fost satisfăcuți.
FIG.4.13
Întrebarea numărul 13 solicită (fig.4.14 ) un răspuns în ceea ce privește opțiunea lor pentru „ștafetele din cadrul cercetării și jocurile selecționate din cele individuale”. Mai mult de jumătate dintre elevii chestionați preferă jocurile individuale, câțiva dintre elevi consideră că ambele sunt importante și numai o mică parte dintre ei preferă să efectueze numai jocuri de ștafetă. Deoarece la vârsta aceasta, 6-10 ani, dorința de a câștiga este foarte mare și în cadrul ștafetelor dacă o echipă pierde tot timpul cineva este de vină și apar acele replici ,, din cauza ta am pierdut, tu ai fost de vină, etc.”, în schimb la jocurile individuale nu mai are nimeni pe cine să învinovățiască, findcă totul depinde de modul cum se descurcă elevul în acel joc.
FIG. 4.14
În chestionar am intodus o întrebare (fig.4.15) „Vrei să faci sport de performanță pe viitor?” pentru a vedea ce planuri sportive au elevii pe viitor. Majoritatea dintre cei chestionați au răspuns pozitiv, dorința de a face sport, mai ales la aceasta vârstă fragedă, este foarte mare, ei nefiind încă acaparați în totalitate de către ceea ce oferă noua tehnologie. Acesta este și scopul orelor de educație fizică de a-i face pe elevi să practice cât mai multă mișcare și sport.
FIG. 4.15
3.6.2. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR CERCETĂRII
Analiza rezultatelor obținute în urma desfășurării experimentului s-a efectuat separat, pentru fiecare subiect în parte. În acest scop s-au întocmit tabele în care au fost introduse datele cu rezultatele obținute.
În urma prelucrării rezultatelor obținute la chestionar am obținut o serie de informații referitoare la problematica propusă de noi. Astfel au răspuns chestionarelor un număr de 30 subiecți, fete și băieți, cu vârsta cuprinsă între 6 și 10 ani. Specificul activităților de educație fizică și sport determină asumarea responsabilităților, a sarcinilor de rezolvat, colaborare, organizare, muncă în echipă, coordonare etc., deprinderi care dezvoltă o capacitate mai mare de socializare, comunicare și integrare socială. Gradul de dificultate al acestor activități reprezintă pentru subiecți o provocare, fiind considerate că sunt interesante și stimulative și nu un obstacol sau chiar un motiv de renunțare.
Majoritatea dintre cei chestionați se consideră a fi o persoană activă, confirmând și rezultatele la întrebările ce țin de timpul alocat (4-6 ore) exercițiilor fizice. Influența grupului de prieteni are un impact considerabil la această vârstă, participarea la activitățile în timpul liber, 72%, este determinată și de experiența prietenilor. Materia preferată este educația fizică, 82% au confirmat acest lucru. Este îmbucurător faptul că elevii de la acestă vârstă conștientizează că exercițiile fizice influențează starea de sănătate în mare măsură.
După practicarea exercițiilor fizice, 20 din cei 30 chestionați se simt bine, revigorați; lecțiile de educație fizică sunt considerate atractive, 83% au răspuns pozitiv. La întrebarea prin care s-au putut trage concluziile acestei cercetări ”Ce jocuri preferați mai mult, jocurile cu ștafete sau jocurile individuale?”, 70% le consideră pe cele individuale mai atractive, în detrimentul celor cu ștafete. Din experiența la catedră ca profesor de sport am constatat că și generațiile anterioare de elevi, cu vârsta între 6 – 10 ani, au preferat jocurile individuale. Marea mojoritate a copiilor au fost satisfăcuți din punct de vedere fizic și moral. Ceea ce este îmbucurător este faptul că elevii se gândesc să practice sport și pe viitor.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
În elaborarea acestei lucrări am plecat de la premiza propusă spre verificare, că elevii cuprinși în cercetare practică exerciții fizice atât în cadrul orelor de educație fizică și sport cât și în timpul liber, în scop recreativ, în mod organizat și nu numai.
Pe baza chestionarului aplicat unui eșantion reprezentativ, consider că am reușit să evidențiez unele aspecte legate de modul de desfășurare a orelor de educeție fizică și sport. Ei au o viață activă, specifică în general traiului la țară, unde sunt cooptați de multe ori la muncile câmpului și gospodăriei, dar sunt și mari iubitori ai exercițiilor fizice. Un rol important în luarea deciziei de a practica exerciții fizice îl are grupul de prieteni, școala, datorită profesorului de educație fizică și sport și familia, în aceastră ordine.
În baza studierii materialului bibliografic, a organizării și interpretării rezultatelor obținute, am ajuns la concluzia că orele de educație fizică și sport sunt un mijloc potrivit de atragere a copiilor în vederea dezvoltării unor aptitudini specifice și a creativității deopotrivă. În urma rezultatului chestionarului, observăm că exercițiile fizice folosite de către grupa de control au fost mai îndrăgite decât cele din grupa experimentală.
Așadar, activitățile motrice selecționate și desfășurate în cadrul orelor de educație fizică și sport și-au adus contribuția la optimizarea practicării exercițiilor fizice la copiii de 6-10 ani. Organizarea parcursurilor aplicative determină un efort susținut din partea executanților, ceea ce duce în final la creșterea capacității de efort, la care dacă adăugăm și zona unde se petrec aceste activități, cu acțiunea factorilor naturali de călire, obținem premisele favorabile care ne pot dirija spre un randament crescut în efort alături de întărirea sănătății. În perspectiva cultivării și menținerii dorinței de practicare a exercițiilor fizice, ne propunem să organizăm competiții locale cu caracter tradițional.
Competiția este un mijloc de a pregăti omul (copilul) pentru viață. Elevii școlii noastre sunt implicați într-o serie de concursuri la toate obiectele de studiu, obținând rezultate bune și foarte bune nu doar pe plan local, ci și județean. Nu se întâmplă altfel nici la educație fizică.
Din păcate, în zilele noastre au apărut alte tentații în rândul tinerei generații, cum ar fi: calculatorul, telefonul, internetul, etc., care îi îndepărtează de sport. Ei uită de dictonul anticilor „Mens sana in corpore sano” („Minte sănătoasă în corp sănătos”) și nu mai sunt prea atrași de aceste tipuri de activități. Prin urmare, ne-am propus să organizăm lunar cel puțin câte o activitate sportivă, pentru a atrage cât mai mulți copii spre astfel de activități. Scopul este acela de a face mișcare pentru a avea un corp sănătos, dar și de dragul competițiilor și pentru a descoperi noi talente.
Iată câteva dintre competițiile și activitățile sportive la care au participat cu mult ineres elevii școlii noastre: ONSS – Atletism, proba Cros, faza zonală, locul I, faza județeană, locul III; Fotbal băieți – învățământ primar, faza sector Marghita, locul II. Alte activități școlare și extrașcolare s-au organizat cu ocazia Zilelor Școlii, în săptămâna ”Școala Altfel”, de Ziua Copilului, etc., cum ar fi: Concurs de biciclete, Concurs de role, Ștafete și jocuri sportive, etc.
Recompensarea celor mai buni participanți la aceste competiții sportive se face prin acordarea de diplome, medalii, cupe și, bineînțeles, aplauze. Toate aceste competiții vin în ajutorul sportului și totodată în ajutorul sănătății elevilor și în încercarea de a uita de problemele care apar din ce în ce mai mult în viața lor.
În contextul actual, această disciplină nu valorifică îndeajuns potențialul formativ și educativ al exercițiului fizic și nu dispune de o strategie națională sau regională aplicabilă și relevantă pentru realitatea din școli (ore insuficiente în trunchiul comun, baza materială învechită, incompletă sau nefuncțională, atitudinea elevilor și părinților protectivi, imposibilitatea alocării de ore C.D.S. cu conținut sportiv din cauza lipsei fondurilor, activități sportive extrașcolare pe cale de dispariție, inclusiv cele tradiționale, etc.), stare de fapt ce ar trebui schimbată imediat de forurile centrale cu putere de decizie.
Până atunci sperăm că fiecare profesor își va face cât mai bine treaba și va fi susținut de conducerea școlilor, de comunitatea locală și părinți, în toate demersurile de a face mai atractivă această disciplină, de a oferi alternative eficiente în ”lupta” cu noile tehnologii, tot mai prezente în viața copiilor.
ANEXE
JOCURI ȘI ACTIVITĂȚI SPORTIVE LA ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ÎNV. GÂLGĂU IOSOF” PĂGAIA
BIBLIOGRAFIE
Albu, Constantin – Educația fizică în liceu, Editura Sport-Turism, București, 1981
Albu, V. – Istoria educației fizice și sportului, Editura Ex Ponto, Constanța, 1996
Bâc, Octavian – Teoria și metodica antrenamentului sportiv, Universitatea din Oradea, 2003
Bocoș, Mușata și Jucan, Dana – Teoria și metodologia instruirii și Teoria și metodologia evaluării, Editura Pralela 45, 2007
Brata, Maria – Metodica educației fizice, Editura Universității din Oradea, 2003
Cârstea, G. – Teoria și metodica E.F.S., Editura Universul, București, 1993
Chiriță, Georgeta – Educație prin jocuri de mișcare, Editura Sport-Turism, București, 1983
Cristea, Dana; Sabău, Anca și Ille, Mihai – Jocuri dinamice, Editura Universității din Oradea, 2002
Cucoș, Constantin – Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 2006
Dragnea, A., – Educație fizică și sport, FEST, București, 2006
Dragomir, P., Scarlat, E. – Educația fizică școlară, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004
Dumitrescu, Gheorghe – Exerciții de atletism folosite în pregătirea jucătorilor de fotbal, Editura Universității din Oradea, 2005
Dumitrescu, Gh. – Fotbal, pregătire și joc, Ed. Univ. din Oradea, 2001
Dumitrescu, Gh. – Fotbal, tehnica jocului, Ed. Univ. din Oradea, 2006
Fekete Janos – Gimnastica de bază, acrobatică și sărituri, Editura Librăriile Crican, Oradea, 1996
Guțiu, Dan – Lecții de educație fizică în sala de clasă, Editura Sport-Turism, București, 1977
Kirițescu, C. – Palestrica, Editura Uniunii de Cultură Fizică și sport, București, 1964
Kramar, Mihai – Psihologia culturii fizice și a sporturilor, Editura Fundația „Vasile Goldiș”, Arad, 1997
Marcu, Vasile și Filimon, Letiția – Psihopedagogie pentru formarea profesorilor, Editura Universității din Oradea, 2006
Mogoș, Al. – Metodica educației fizice, Ed. Sport-Turism, București, 1975
Muraru, Anton, Antrenor Rmerit – Pedagogia sportului, 2005
Nicola, I., Pușcaș, P. Și Marcu, V. – Elemente de didactică, Universitatea din Oradea
Orțan, Florica – Comunicare interpersonală în mediile școlare, Editura Universității din Oradea, 2005
Scarlat, E., Scarlat, B. – Educație fizică și sport, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2002
Stănescu, M., colab. – Jocul de mișcare – Metodă de instruire în educație fizică și sport, Editura cartea Universitară, București, 2004
Ștefan, M. – Educația extracurriculară, Editura Prohumanitate, București, 2000
Tatu, Titus și Ursac, Mircea – Complexe de exerciții în aer liber, Editura Sport-Turism, București, 1975
Voinea, Maria – Psihologia familiei, Editura Universității București, 1996
Zapletal, M. – Mica enciclopedie a jocurilor, Editura Sport-Turism, București, 1980
DEX, 1972
Internet: site-uri ale Ministerului Educației și Cercetării, Ministerului Sănătății, ale Consiliului Europei, Parlamentului European, Asociației Europene de Educație Fizică – E.U.P.E.A., Federației Internaționale de Educație Fizică – F.I.E.P., Comitetului Internațional pentru Educație Fizică, Recreere și Sport.
DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE
A AUTORULUI
LUCRĂRII METODICO-ȘTIINȚIFICE PENTRU ACORDAREA GRADULUI DIDACTIC I
Titlul lucrării:
EDUCATIA FIZICĂ – DISCIPLINĂ SPORTIVĂ SAU CULTURĂ SPORTIVĂ ÎN CONTEXTUL NOULUI CURRICULUM ȘCOLAR
Autorul lucrării: GOMAN FLORIN
Instituția de învățământ superior: Universitatea din Oradea
Centrul de perfecționare: DPPPD Oradea
Prin prezenta, subsemnatul Goman Florin, declar pe proprie răspundere că această lucrare a fost elaborată de către mine, fără nici un ajutor neautorizat și că nici o parte a lucrării nu conține aplicații sau studii de caz publicate de alți autori.
Declar, de asemenea, că în lucrare nu există idei, tabele, grafice, hărți sau alte surse folosite fără respectarea legii române și a convențiilor internaționale privind drepturile de autor.
Data predării lucrării: Semnătura,
_________________ _______________
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Specializarea : Profesor de Educație fizică și sport [310712] (ID: 310712)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.