Specializarea: Profesor de arte vizuale [306645]
UNIVERSITATEA DIN ORADEA
Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic
Specializarea: [anonimizat] I
Conducator științific: Prof.univ.dr. VALENTIN COSMIN BLÂNDUL
Autor: Prof. [anonimizat]: CLUBUL COPIILOR ȘI ELEVILOR PETROȘANI
Localitatea: PETROȘANI
Județul: HUNEDOARA
ORADEA 2016
UNIVERSITATEA DIN ORADEA
Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic
Specializarea: Profesor de arte vizuale
LOCUL SI ROLUL MODELAJULUI ÎN
EDUCAȚIA NONFORMALĂ A ELEVILOR
Conducător ștințific: Prof.univ.dr. VALENTIN COSMIN BLÂNDUL
Autor: Prof. [anonimizat]: CLUBUL COPIILOR ȘI ELEVILOR PETROȘANI
Localitatea: PETROȘANI
Județul: HUNEDOARA
-ORADEA 2016-
LOCUL SI ROLUL MODELAJULUI IN EDUCAȚIA NONFORMALĂ A ELEVILOR
Cuprins
Cuvânt înainte…………………………………………………………………………………………..pag.
Cuprins…………………………………………………………………………………………………….pag.
Capitolul I – [anonimizat]-formale
I.1 Delimitări conceptuale
I.2 [anonimizat]
I.3 [anonimizat].
I.4 [anonimizat] – Importanța și rolul modelajului în procesul instructiv educativ……………………….pag.
II.1 Contribuția modelajului în formare și dezvoltarea personalității umane
II.2 Caracteristici ale activității de modelaj în cadrul școlii
II.3 Metode și mijloace necesare activității de modelaj în școală
II.4 [anonimizat]-formale
III.1 Argument
III.2 Problema cercetată
III.3 Studii dec caz
III.4 [anonimizat]-educativ a activităților vizual plastice precum si locul modelajului in cadrul educației nonformale. În același timp prezintă criteriile și principiile de bază în organizarea cercului de modelaj și anume; [anonimizat] , curiclum, [anonimizat] , [anonimizat].
Lucrarea de față mai arată tehnologia de lucru a modelajului și tehnologia turnărilor în ciment ( marmotec) [anonimizat]-am considerat necesare întrucât se pot realiza într-o [anonimizat] a li se mări motvația pentru studiul modelajului.
[anonimizat], folosind, forma, volumul, structura si factura materialului. În cazul acesta s-ar fi extins prea mult lucrarea.
CAPITOLUL I
[anonimizat]-FORMALE
Delimitări conceptuale.
Problematica educației non‑formale este una extrem de complexă,
iar incercarea de a o defini a suscitat interesul a numeroși cercetători.
În lucrarea „ Educația nonformală în dezvoltare O analiză conceptuală / Rune Patel, ( 1945 ) face o clasificare a influențelor educaționale și distinge trei tipuri de influențe sau trei tipurii de educații;
influenți formale,
influențe nonformale,
influențe informale
influentele nonformale, adică în afara școlii, formează educația nonformală care reprezintă ansamblul influențelor mai mult sau mai puțin planificate, organizate, care se exercită asupra indivizilor în diverse instituții altele decât școala și contribuie la dezvoltarea acestora.
Așa de exemplu, pentru Mariana Marinescu (2013, p. 29), conceptul „non‑formalis” care stă la baza termenului utilizat în zilele noastre se referă la ceva aflat în afara formelor organizate în mod oficial pentru un anumit gen de activitate. Cu referire la fenomenul educațional, autoarea face trimitere la acele activități educative care sunt proiectate și desfășurate în afara cadrului instituțional și care îmbracă, astfel, un caracter opțional sau facultativ. În condițiile în care asemenea activități nu sunt cuprinse în documentele normative și obligatorii ale instituției de învățământ, ele sunt mai puțin riguroase și oficiale, acestea putând fi denumite și „activități extrașcolare/extracurriculare”. La fel de adevărat este însă și faptul că activitățile specifice educației non‑formale mai pot fi organizate de către alte instituții, al căror scop principal nu este, în mod necesar, educația (de exemplu, biserica, mass‑media, asociațiile nonguvernamentale ș.a.m.d.).
Pe aceeași linie se inscrie și punctul de vedere al lui V. Guțu (2013, p. 101), potrivit căruia educația non‑formală desemnează o realitate educațională ce este mai puțin fundamentată și sistematizată, avand insă un caracter formativ deosebit. In plus, activitățile propuse in cadrul educației non‑formale se caracterizează prin diversitate și flexibilitate, răspunzand, in același timp, intereselor și opțiunilor elevilor. Așa cum am subliniat in preambul, intre cele două forme menționate
ale educației (la care se adaugă, evident și cea informală) se stabilește un raport de complementaritate și interdependență realizat prin intermediul activităților organizate in afara clasei (cercuri, concursuri, olimpiade, alte manifestări artistice, culturale, sportive etc.), respectiv al activităților organizate in afara școlii (vizite, excursii, tabere, expoziții,activităților organizate in afara școlii (vizite, excursii, tabere, expoziții,centre de creație etc.). Varietatea acestor activități este insă mult maimare, iar alegerea uneia sau alteia depinde de elevi, profesori, școală,context socio‑educațional ș.a.m.d.
Așadar, educația non‑formală (sau extrașcolară) completează activitatea școlară sau educația realizată in familie. Aceasta permite adancirea cunoștințelor și dezvoltarea competențelor in zonele de interes ale elevilor, respectiv cultivarea intereselor, inclinațiilor și a talentelor acestora pentru anumite domenii. Ea permite folosirea eficientă și plăcută a timpului liber al copiilor, dezvoltarea vieții asociative și a capacităților de cooperare in rezolvarea unor sarcini complexe, formarea trăsăturilor pozitive de personalitate etc. De asemenea, educația non‑formală permite implicarea elevilor in activități opționale intr‑o mai mare măsură decat ar permite activitățile curriculare.
Caracteristici generale ale educatii non-formale
Important!
Principalele caracteristici ale educației non‑formale sunt următoarele (Florica Orțan, 2003, C. Cucoș, 2006):
✦ educația non‑formală are un caracter facultativ sau opțional;
✦ acțiunile incluse în acest areal se caracterizează printr‑o mare flexibilitate,
oferind o mai bună posibilitate de pliere pe interesele și abilitățile elevilor;
✦ principalele activități ce pot fi incluse în educația non‑formală sunt cele
parașcolare (de perfecționare, reciclare etc.), respectiv perișcolare (vizite la
muzee, excursii, tabere școlare, participări la cluburi sau cercuri științifice, vizionări
de spectacole etc.);
✦ elevii sunt implicați în proiectarea, organizarea și realizarea acestor activități;
✦ evaluarea rezultatelor obținute în urma acestor activități nu este riguroasă
și nu se realizează prin note;
✦ educația non‑formală permite lărgirea orizontului cultural, îmbogățirea
cunoștințelor din anumite domenii, dezvoltarea unor aptitudini și interese
speciale;
✦ activitățile cuprinse în educația non‑formală pot fi finanțate prin diverse
surse și modalități;
✦ educația non‑formală se poate constitui intr‑un ajutor pentru cei cu nevoi
speciale de a accede la o școlarizare normală;
un excelent
✦ activitățile sunt organizate de specialiști/animatori care beneficiază de o
instruire adecvată acestui scop.
Se poate observa, din cele expuse, că analiza caracteristi educației non‑formale se realizează prin raportarea la cea formală, instituționalizată. Pe de o parte, educația non‑formală este mult mai flexibilă și mai deschisă in raport cu interesele și posibilitățile elevului, proiectarea pedagogică a activităților extracurriculare este mai puțin formalizată, orientată, mai degrabă, către interdisciplinaritate și educație permanentă, evaluarea didactică este neformalizată, ținand cont de ce anume poate să facă elevul cu cunoștințele dobandite, iar costurile necesare activităților extracurriculare sunt mai mari comparativ cu cele ale educației formale. Pe de altă parte insă, in pofida unei asemenea abordări antitetice, educația non‑formală și cea formală sunt interdependente, in sensul in care prima oferă actic de aplicare a cunoștințelor teoretice dobandite de elev in contextul activităților didactice formalizate oferite de școală. Educația non‑formală creează, astfel, elevilor o bună oportunitate de a‑și forma competențele de specialitate și transversale necesare vieții cotidiene
prin imbinarea optimă dintre cunoștințele, atitudinile și valorile dobandite in sala de curs, cu situațiile reale in care acestea trebuie aplicate. Iată doar cateva motive pentru care, deși mai puțin oficială,
educația non‑formală are un impact formativ deosebit asupra elevului și trebuie mereu promovată de către toți agenții cu responsabilități
educaționale (V. Guțu, 2013, p. 101)
Important!
Caracterizarea educației non‑formale se poate realiza și prin prisma analizei
avantajelor, respectiv a limitelor sale. Din prima categorie fac parte următoarele
(Mariana Marinescu, 2013, p. 29):
✦ spațiu instructiv‑educativ mult mai flexibil, comparativ cu cel școlar și cu
mai multă libertate de acțiune;
✦ conținut informațional mai bine selectat, abordat pluri‑ sau interdisciplinar;
✦ munca în echipă este încurajată;
✦ obiectivele urmărite au un pronunțat caracter formativ‑educativ.
De cealaltă parte, limitele educației non‑formale identificate de autoare (2013,
p. 30) sunt următoarele:
✦ absența unei evaluări didactice sistematice și obiective;
✦ riscul cultivării derizoriului în activitățile propuse și conținuturile studiate.
Așa cum am subliniat in paragrafele precedente, educația non‑formală se mai numește și extrașcolară sau extracurriculară, după tipul activităților pe care acestea le promovează. Pe de altă parte, problematica educației non‑formale a fost intens dezbătută in literatura de specialitate. Un aspect important reținut de aceasta vizează variabilele care influențează opțiunea elevilor pentru participarea la diversele activități extracurriculare propuse de școală sau de alte instituții cu rol educativ. Plecand de la premisa invățămantului centrat pe elev, o primă variabilă ar putea fi reprezentată de interesul elevilor față de subiectul propus. In acest sens. A.F. Camliguney et. al. (2012, pp. 4710–4711) observă faptul că foarte mulți elevi asociază activitățile extracurriculare cu sportul, considerand că acesta este, in primul rand, o formă de relaxare și abia apoi o modalitate de dezvoltare a calităților fizice și psihice personale.
Cu toate că interesele elevilor trebuie respectate, există unele situații in care aceștia ar trebui consiliați in alegerea activităților preferate, nu doar in funcție de satisfacțiile imediate, ci și de efectele pe termen lung in ceea ce privește propria lor formare. O a doua variabilă ce se impune a fi luată in considerare in alegerea activităților extracurriculare este reprezentată de oferta educațională a școlii. Astfel, potrivit unor studii realizate de E. Stearns and E.J. Glennie (2010, pp. 301–308) in mai
multe unități de invățămant din Carolina de Nord, SUA , oferta școlară de educație non‑formală este semnificativ influențată de dimensiunea și nivelul de organizare al școlii (in instituțiile mari, bine structurate, avand organizații ale elevilor puternic dezvoltate, activitățile extracurriculare sunt mai multe și variate, iar rata participării elevilor este proporțională), de resursele umane, educaționale și financiare angajate, de calitatea procesului instructiv-educativ (intre rezultatele academice ale elevilor și implicarea lor in activitățile extracurriculare existand o in conturarea unei personalități armonioase și echilibrate a elevilor, aceasta avand menirea de a asigura o susținere cat mai puternică
educației formale prin acțiunile sale complementare. Rezonanța educației non‑formale relație de directă proporționalitate) etc. Aprofundand cercetările, A.F. Feldman și J.L. Matjiasko (2007, pp. 314–324) au identificat următoarele domenii ale activităților extracurriculare ca fiind mai frecvent intalnite in școală: activități sportive, cursuri școlare opționale, arta spectacolului (muzică, teatru, dans, expoziții etc.), protecția mediului, activități interdisciplinare ș.a. In interiorul acestor domenii majore se incadrează o varietate mult mai largă de activități pe care școala le poate propune elevilor săi prin intermediul educației non‑formale.
In fine, un al treilea aspect important se referă la impactul pe care educația non‑formală il are asupra dezvoltării personalității elevilor. Punctele de vedere variază intre a considera educația non‑formală extrem de eficientă in realizarea unei invățări autentice și complete, respectiv a acuza lipsa de rigurozitate metodologică in implementarea activităților extracurriculare (Shulruf, Tummen și Tolley, 2008, pp. 425–427). Pe de altă parte, studiile au demonstrat că implicarea in activități extracurriculare este mai mare la elevii cu rezultate școlare pozitive, cu un temperament extravertit (Okamoto, Herda și Hartzog, 2013, p. 163), sunt dispuși să se implice in viața asociativă a școlii lor (Gerrard și Bilington, 2013, p. 402), respectiv manifestă diferite forme ale comportamentului deviant (Farineau și McWey, 2011, p. 165). La fel de adevărat este și faptul că efectele educației non‑formale sunt benefice asupra tuturor indicatorilor menționați, contribuind la optimizarea rezultatelor școlare, la creșterea gradului de implicare in organizațiile școlare ale elevilor ori a celor nonguvernamentale, precum și la diminuarea comportamentelor deviante produse in școală sau in afara ei (Farb și Matjiasko, 2012, p. 23). Se creează astfel un „cerc virtuos” in care elevii buni care participă la activități extracurriculare pot deveni și mai bine pregătiți din toate punctele de vedere.
In plus, Adela Bradea (2012) este de părere că se mai poate adăuga un factor față de cei deja invocați: experiența psihopedagogică a cadrelor didactice dată de nivelul lor de pregătire profesională. Astfel, profesorii cu mai multă vechime la catedră și bine pregătiți, dispun de o gamă mult mai variată de resurse pentru organizarea și gestionarea adecvată a unor activități extracurriculare ce le‑ar putea fi propuse elevilor lor in cadrul educației non‑formale. Aflați in fața unei oferte educaționale bogate, elevii se pot implica mult mai responsabil decat in situația in care activitățile propuse ar fi limitate doar la cateva opțiuni. Pe de altă parte, acumularea unei asemenea experiențe de către profesori se face atat prin intermediul activităților zilnice de la catedră, cat și prin formarea profesională continuă. Numeroase asemenea cursuri abordează doar tangențial problema educației non‑formale, ceea ce face ca, deseori, pregătirea psihopedagogică in domeniu să fie deficitară. Prin urmare, elaborarea unui program de formare profesională continuă a cadrelor didactice in domeniul educației non‑formale ar fi absolut necesară pentru optimizarea calității acestei forme educaționale cu impact major in dezvoltarea personalității elevilor. Rezumand, educației non‑formale ii revine un rol extrem de important asupra sferei psihointelectuale și psihoafective a elevilor depinde de maniera in care reușește să corespundă nevoilor și particularităților fiecărei persoane. Deoarece, prin insăși natura ei, educația non‑formală este extrem de flexibilă și adaptabilă, premisele sunt incurajatoare in acest sens (V. Blandul, 2008, p. 31).
Factori implicați în realizarea educației non-formale
1. Considerații preliminare
Problemele cu care se confruntă societatea contemporană reclamă soluții pentru a căror identificare este necesar un nivel cat mai ridicat de educație și instruire din partea membrilor săi. In aceste condiții este evident că școala, prin programele sale curriculare, nu mai poate satisface singură cererea de competență existentă pe piața forței de muncă. Se impune, așadar, găsirea de soluții educaționale alternative care să o completeze pe cea formală și să răspundă astfel nevoilor personale și profesionale ale oamenilor. Pe de altă parte, foarte multe persoane au fost, mai mult sau mai puțin conștient, beneficiarii educației non‑formale, fie in calitate de subiecți, fie ca formatori. Nu intotdeauna, educația primită astfel a fost certificată printr‑o diplomă, insă cu siguranță, competențele dobandite au putut fi extrem de utile in diverse situații de viață. In felul acesta se poate explica de ce educației non‑formale i se acordă o importanță din ce in ce mai mare in ultimii ani, școala, ca principală instituție de formare, avand un rol determinant in promovarea sa (Adela Bradea, 2012). 28 Valentin Cosmin Blândul
Cu toate acestea, școala nu este singurul furnizor al educației non‑formale. Plecand de la definiția pe care literatura de specialitate a propus‑o acestei forme educaționale și in baza căreia aceasta se realizează prin activități organizate in afara cadrului formal impus de curriculum‑ul școlar, vom ințelege de ce educația non‑formală face obiectul și al altor agenți/organizații care mai au și alte atribuții. Ne‑am putea referi aici, de exemplu, la mass‑media al cărei rol de bază il constituie difuzarea informațiilor la nivelul publicului larg, dar care, in paralel, răspunde și de educația celor pe care ii informează. Un alt exemplu ar putea fi reprezentat de biserică, avand rol in promovarea credinței, culturii, tradițiilor unui popor, dar și in realizarea educației moral‑creștine a cetățenilor. Organizațiile nonguvernamentale acționează in diverse domenii (social, mediul cultural, politic etc.), dar, in același timp, contribuie sub o formă sau alta la creșterea gradului de educație, atat a membrilor, cat și a beneficiarilor lor. Probabil că multă lume ar fi tentată să creadă că, inclusiv, familia ar fi un factor de bază al educației non‑formale. Intr‑adevăr, familia are și un rol educațional deosebit, dar care vizează mai curand sfera informală, neorganizată, nestructurată, fără un scop și metode bine elaborate, dar cu un impact deosebit in formarea personalității elevilor Așa cum am precizat, educația non-formală se desfășoară in afara campului riguros al sălii de clasă, dar in rest, respectă aceleași rigori didactice specifice oricăror activități educaționale. Astfel, deși pare mai facilă, educația non-formală trebuie realizată de structuri specializate, beneficiind de un personal calificat in domeniu și de o logistică adecvată scopului urmărit.
Rolul instituțiilor de învățământ în
realizarea educației non‑formale
Se poate observa că diferența cea mai semnificativă dintre educația formală și cea non‑formală este dată de caracterul oficial, instituționalizat și riguros al primei, respectiv flexibil și variat al celei de‑a doua. In rest, Bazele educației non-formale 29 factorii care le realizează sunt aceeași, diferind doar atribuțiile pe care le au de indeplinit. Astfel, școala – ca principal pion al educației formale, dar și non‑formale – are sarcini in realizarea activităților didactice (specifice primei forme amintite), precum și a celor extradidactice – parașcolare și perișcolare (specifice, așa cum am amintit, educației non‑formale).
(V. Blandul, 2008, pp. 31–34).
Principalele aspecte ce trebuie avute in vedere pentru coordonarea
activității cercurilor școlare sunt următoarele:
1. Precizarea modului de organizare și desfășurare a cercurilor școlare – proiectarea documentelor școlare, tematicii abordate, precum și a unor activități ce promovează diversitatea in cadrul fiecărui domeniu;
2. Identificarea bazei materiale necesare desfășurării activităților de cerc – spațiul fizic, materialele și mijloacele didactice;
3. Stabilirea modului de înscriere al elevilor la cerc – popularizarea activităților de cerc in randul elevilor, precizarea criteriilor de alcătuire al grupului de elevi admiși la cerc;
4. Organizarea grupului de elevi – in funcție de varstă, interese, deprinderi și priceperi etc.;
5. Stabilirea calendarului activităților de cerc – orarul ar trebui fixat impreună cu elevii, avand un caracter flexibil și adaptat posibilităților tuturor persoanelor implicate. Cele mai importante aspecte care trebuie avute in vedere in organizarea unei serbări școlare sunt următoarele:
1. Stabilirea tematicii serbării școlare – in funcție de momentul ce urmează să fie marcat;
2. Identificarea activităților ce vor avea loc în cadrul serbărilor școlare – scenete, dramatizări, recitări, interpretări corale/instrumentale, dansuri moderne/populare, gimnastică ritmică cu obiecte, momente vesele;
3. Organizarea propriu‑zisă a serbării școlare – fixarea datei, culegerea materialelor necesare, proiectarea scenariului evenimentului, distribuirea rolurilor pentru fiecare elev, procurarea costumelor și a decorurilor, organizarea repetițiilor, realizarea serbării propriu‑zise;
4. Evaluarea serbării școlare – in baza feedback‑ului din partea spectatorilor, a modului de interpretare a momentelor serbării, respectiv a autoevaluării profesorului organizator. Literatura de specialitate (V. Mellado et. al., 1999, M. Berthold et. al., 2012, Mariana Marinescu, 2013, N. Matsuda et. al., 2014 ș.a.), rezultatele Bazele educației non-formale 37 unor cercetări proprii, dar și simțul comun ne arată că, cel mai frecvent, cadrele didactice din invățămantul preuniversitar optează in cadrul programelor de educație non‑formală pentru vizite, excursii, respectiv activități cu caracter artistic. Motivația pare destul de simplă și este legată de tradiția care s-a constituit in jurul preferințelor pentru aceste activități extracurriculare, precum și de costurile relativ accesibile pe care le presupun asemenea evenimente. Pe de altă parte dacă resursele le-ar permite, numeroși profesori și-ar diversifica opțiunile privind organizarea diferitelor activități extracurriculare, incluzand aici, alături de consacratele vizite și excursii, activități tehnico-științifice, cercuri de lectură și de creație literară, autocunoaștere și dezvoltare personală, elemente de teatru și film etc. Cu certitudine că organizarea unor asemenea activități este mult mai complexă și implică un efort mult mai mare din partea cadrelor didactice, dar și efectele sunt extrem de importante pentru elevi, contribuind la dezvoltarea proceselor cognitive și afectiv-volitive, a simțului estetic, a capacității de a interacționa in mod pozitiv, a increderii in forțele proprii, la descoperirea talentelor ș.a.m.d. (Liliana Ezechil și colab. 2012, p. 75). In aceste condiții, suntem de părere că este necesară crearea unui cadru legislativ care să incurajeze profesorii să organizeze cat mai multe și cat mai diverse activități extracurriculare, contribuind astfel la creșterea randamentului școlar și a eficienței personale a elevilor. Un alt aspect pus in discuție vizează factorii ce pot influența rata participării elevilor la activitățile extracurriculare. Literatura de specialitate (A.F. Feldman și J.L. Matjiasko 2007, E. Stearns și E.J. Glennie 2010 ș.a.)
menționează o parte dintre aceștia, cum ar fi: rezultatele școlare ale elevilor obținute la cursurile obligatorii, dimensiunea, gradul de organizare și poziția școlii in cadrul rețelei de invățămant, mediul de rezidență al elevilor, trăsăturile lor de personalitate etc. Rata de participare a elevilor la educația non-formală este mare atunci cand aceștia beneficiază de suportul familiei, au rezultate academice pozitive, acceptă provocările noului, invață intr-o școală cu renume și bine organizată, sunt implicați
in viața asociativă a comunității etc. Considerăm că la toți aceștia se mai poate adăuga un factor semnificativ: experiența psihopedagogică a cadrelor didactice dată de nivelul lor de pregătire profesională. Astfel, profesorii cu mai multă vechime la catedră și bine pregătiți, dispun de gamă mult mai variată de resurse pentru organizarea și gestionarea adecvată a unor activități extracurriculare ce le-ar putea fi propuse elevilor lor. Aflai in fața unei oferte educaționale bogate, elevii se pot implica mult mai responsabil decat in situația in care activitățile propuse ar fi limitate doar la cateva opțiuni. Pe de altă parte, acumularea unei asemenea experiențe de către profesori se face atat prin intermediul activităților zilnice de la catedră, cat și prin formarea profesională continuă. Numeroase asemenea cursuri abordează doar tangențial problema educației non-formale, ceea ce face ca deseori, pregătirea psihopedagogică in domeniu să fie deficitară. Prin urmare, elaborarea unui program de formare profesională continuă a cadrelor didactice in domeniul educației non-formale ar fi absolut necesară pentru optimizarea calității acestei forme educaționale cu impact major in dezvoltarea personalității elevilor.
Important!
Alături de școală, alte instituții importante care se ocupă cu implementarea educației non‑formale sunt palatele/cluburile copiilor. Acestea au drept misiune realizarea unei educații formative centrată pe elev, înglobând cele mai noi idei și practici pedagogice, punând accent pe managementul cercurilor de specialitate din perspectiva fiecărui cadru didactic coordonator. Principalele obiective ale palatelor/cluburilor copiilor sunt următoarele (Florica Orțan, 2003, pp. 83–84):
1. pregătirea copilului, în parteneriat cu școala și familia, pentru formarea unei personalități armonioase și creatoare;
2. aprofundarea, completarea și valorificarea cunoștințelor dobândite în urma procesului de predare‑invățare, potrivit vocației fiecărui copil, prin activități complementare celor din școală;
3. stimularea spiritului inovativ, creator, de cooperare și altruismului;
4. formarea și dezvoltarea capacităților intelectuale, a disponibilităților afective și abilităților practice în vederea afirmării talentelor și inițiativei individuale;
5. intensificarea activităților de educație patriotică, civică, ecologică, pentru sănătate etc;
6. extinderea și diversificarea activităților de vacanță cu efecte educative corespunzătoare care să atragă cât mai mulți copii.
De menționat că aceste instituții nu acționează izolat, ci in stransă interdependență cu școala, familia și cu alte organizații de profil din comunitate. Cu toate acestea, privirile intregii societăți se indreaptă către instituțiile de invățămant, deoarece acestea sunt cele investite cu autoritate și competență in implementarea tuturor formelor educației. De aceea, ele trebuie să devină conștiente de responsabilitatea ce le revine și să depună toate eforturile pentru a se ridica la inălțimea așteptărilor
comunități educației non‑formale sunt palatele/cluburile copiilor. Acestea au drept misiune realizarea unei educații formative centrată pe elev, înglobând cele mai noi idei și practici pedagogice, punând accent pe managementul cercurilor de specialitate din perspectiva fiecărui cadru didactic coordonator. Principalele obiective ale palatelor/cluburilor copiilor sunt următoarele (Florica Orțan,
2003, pp. 83–84):
1. pregătirea copilului, în parteneriat cu școala și familia, pentru formarea unei personalități armonioase și creatoare;
2. aprofundarea, completarea și valorificarea cunoștințelor dobândite în urma procesului de predare‑invățare, potrivit vocației fiecărui copil, prin activități complementare celor din școală;
3. stimularea spiritului inovativ, creator, de cooperare și altruismului;
4. formarea și dezvoltarea capacităților intelectuale, a disponibilităților afective și abilităților practice în vederea afirmării talentelor și inițiativei individuale;
5. intensificarea activităților de educație patriotică, civică, ecologică, pentru sănătate etc;
6. extinderea și diversificarea activităților de vacanță cu efecte educative corespunzătoare care să atragă cât mai mulți copii.
De menționat că aceste instituții nu acționează izolat, ci in stransă interdependență cu școala, familia și cu alte organizații de profil din comunitate. Cu toate acestea, privirile intregii societăți se indreaptă către instituțiile de invățămant, deoarece acestea sunt cele investite cu autoritate și competență in implementarea tuturor formelor educației. De aceea, ele trebuie să devină conștiente de responsabilitatea ce le revine și să depună toate eforturile pentru a se ridica la inălțimea așteptărilor
comunității.
Importanța activitățiilor de modelaj în educația non-formală
Sunt mai multe aspecte esențiale ce trebuie reținute în primul rând. Unul dintre acestea ar fi faptul că activitatea non-formală nu este condiționată de conțintul programei școlare fiind totuși o concordanță între acestea două prin aceea că activitatea non-formală completează și ajută activitatea instructiv-educativă de la lecțiile de clasă. În cazul cercului de modelaj acest lucru este pus în evidență la modul cel mai înalt. În primul rând de faptul că orele de modelaj prevăzute în programă pentru clasele I, II, III și IV (în total 24 – 32 de ore) sunt cu totul insuficente pentru a se atinge niște etape avansate.
Nu ne referim la aspectele care țin de ordin tehnic în lucrările copiilor, ci în mod special la importanța activitățiilor de modelaj în educația non-formală, care ajută procesele intelectuale să înregistreze un grad de abstractizare și de interpretare.
Necesitaea unei baze teoretice, ștințifice a activitățiilor non-formale rezidă și din existența unor anumitor cerințe metodice ce trebuie respectate.
În cadrul cercului de modelaj, pe lângă faptul că selecționarea elevilor trebuie făcută după o prealabilă investigație și cunoaștere a acestora, activitatea cercului trebuie să se deosebească de activitatea de clasă atât prin forma de organizare cât și prin conținut pentru că elevii să aibă posibilitatea în mod deosebit să desfășoare o activite independentă să–și manifeste ințiativa și capacitatea de a crea.
O altă cerință care asigură suportul valorificării înclinațiilor și interesilor elevilor din cerc este desfășurarea activității continuu, în ritm suținut și nu în salturi, elevii fiind permanent îndrumați să se organizeze și să se conducă singuri. Nu putem neglija aspectul desfășurării oreleor de cerc altfel decât orele de clasă sub aspectul timpului. O ședință de cerc a modelajului poate fi mai lungă decât o oră de clasă, ea presupunând, datorită preferinței ridicate a copilului pentru această activitate, posibilitatea unei odihne active, a unei reconfortări prin muncă.
Cercul de modelaj se poate realiza in cadrul fiecărei instituții de învățământ dar cu un efort mai mare îtrucât necesită personal calificat și un ateler amenajat și dotat cu materiale și mijloace necesare. Dar cu mult succes se pot construi și înfăptui în educaația non-formală în cluburile și palatele copiilor. Cercurile de modelaj la ora actulă ,într-o oareacare măsură, există în cluburile copiilor si în palatele copiilor și care se bucură de o frecvenă deosebită.
Bunul simț ne ajută să observăm că formarea personalități nu este în totalitate produdul școlii. Școala este o instituție anume pentru educare dar în societate coexistă foarte multe instituții care printre alte atribuți își asumă și scopuri educative. De exemplu: biserca, cluburile, netul, mass-media, muzeele, tabere atiristice, tabere sportive, excursiile etc. Aceste influențe, contribuie la formarea personalității umane.
CAPITOLUL II
IMPORTANȚA ȘI ROLUL MODELAJULUI ÎN
PROCESUL INSTRUCTIV-EDUCATIV
Modelajul este domeniul artelor plastice, cel mai accesibil copiilor, pentru înțelegerea formeleor a desfășurării lor în spațiu.
Modelajul oferă posibilitatea cunoașterii mai profundă a vieții, a mediului ei de manifestare, raporturile dintre relațiile și formale pe care le stabilesc copiii în procesul creației, constituie reflectarea propriului univers sufletesc, metafora vieții trăite și create de ei. Plăcerea copilului de a se juca cu lutul, cu plastelina, pornește de la nevoia de percepere a realității, de asociere sensibilă cu tot ceea ce înconjoară ființa umană.
Modelajul constituie un mod de exprimare a realității în volume plastice, artistice cu material ușor de prelucrat ( lutul, argila) accesibil tuturor categoriilor de vârstă.
Contribuția modelajului în formarea și dezvoltarea personalității umane
Din punct de vedere psihic , modelajul pune în activitate (în valoare) toate procesele psihice precum și dimensiunile (particularitățile) psihice ale personalității, putem deduce că acesta ajută la formarea și dezvoltarea personalității umane. Beja Marian afirmă în cartea sa: „Psihologia educației și deyvoltării” că „ realizarea conduitei inteligente presupune convergența proceselor, a funcțiilor psihice – spiritul de observație, memoria, atenția, imaginația, gândirea –care se pot îmbina într-un mod variat, formând astfel un o structură cognitivă unitară dinamică și particulară.” *
Procesele psihice
Procesele psihice prin intermediul cărora se realizează reflectarea lumii se mai numesc și procese de cunoaștere. Acestea se pot clasifica în felul următor :
Senzoriale – senzațiile, percepțiile, reprezentările.
Cognitive – memoria, imaginația, gândirea.
Afective – dispoziții, emoții, sentimente, pasiuni.
Conative – voința.
Modelajul este o activitate, care combinată cu desenul și coloarea contribuie foarte mult în dezvoltarea proceselor psihice amintite anterior. Astfel, acesta ajuta la:
Dezvoltarea senzațiilor
Este bine cunoscut faptul că, un ochi educat și bine format distinge diferențele între culori, simte și distinge proporțiile volumelor, formelor totodată, se știe clar că un ochi educat și care a făcut modelaj distinge mult mai bine elementele din spațiu , distanțele și relațiile dintre volume.
Copilul modelând plastelina sau lutul își formează și dezvoltă nu numai vederea ci și simțurile cutanate ale pipăitulul- iată că în același timp se dezvoltă și conlucrarea dintre mână și ochi. Prin modelaj se cultivă senzațiile vizuale și cutanate.
Dezvoltarea percepție
La preșcolari motivele învățării nu sunt încă dezvoltate, de aceea orice sarcină trebuie prezentată sub formă de joc pentru perceperea lumii exterioare, la un nivel cât mai accesibil vârstei. Desenul și modelajul sunt activități care sub îndrumarea profesorului devin mult mai clare, mai ușor de stăpânit și accesibile în formarea percepției copiilor.
Copilul nu reușește să desprindă amănuntele. Această caracteristică a percepției se manifestă din cauza unei analize și sinteze care se manifestă primitiv. Trecerea de la percepția nediferențiată spre percepția organizată și orientată spre un scop nu se face spontan ci in urma unei activități adecvate. Percepția formei, a mărimii, se formează in cursul experenței individuale a copilului, unde modelajul poate juca un rol însemnat, precum și percepția spațiului unde modelajul are același rol. Elevi care au practicat modelajul au o percepție tridimensională mult mai bună asupra formelor, volumelor și obiectelor, pot înțelege mult mai ușor geometria descriptivă sau perspectiva atât în clasele mici, gimanziu, liceu cît și în facultate.
Dezvoltarea reprezentărilor
Acest proces de formare a unor imagini intuitive ale obiectelor, pe care l-au perceput cândava ( sau l-au modelat cândva ) este mult mai clar și mai puternic elevilor sau oamenilor care au practicat modelajul. Elevi care au făcut modelaj, pot reconstrui mintal mult mai bine imaginile mentale și pot să facă trecerea de la imaginea reala la cele mentale cu mai multă ușurință. Copilul în timpul modelajului vede și simte cum se construiește imaginea tridimensional.
Reprezentarea este un proces reconstructiv, în care se implică operații mentale, reconstrucția structuri imagini se face fie prin dominante perceptive, fie prin ceea ce copilul știe despre acel obiect.
Reprezentarea are un caracter concret, intuitiv, reprezentările sunt foarte aproape de percepție iar caracterul lor schematizant, abstractizat ajută la formarea și dezvoltarea gândirii și limbajului.
Dezvoltarea gândirii
Atât copilul cît și adultul atunci cînd modelează și doresc să reprezinte un anumit lucru prin modelaj pun în valoare toate operatiile gândirii și anume:
analiza – formelor, volumelor, proporțiilor, structurilor facturilor, lumină, umbră etc.
sinteza,
comparația,
abstractizarea,
generalizarea,
interprentarea formelor.
Calitățile gîndirii apar și se manifestă în procesul rezolvării problemelor, iar realizarea unui modelaj pune atât copilul cât și adultul în situația de a rezolva diferite tipuri de probleme și anume: probleme reproductive, probleme explicative, etc. Și culminând cu probleme inventativ-creative de proiectare a unor forme sau compoziții plastice.
Dezvoltarea limbajului
Modelajul îi ajută în mod special pe copii la dezvoltarea limbajului interior. Limbajul interior este deosebit de important, acesta fiind prezent în actele gândirii. În timp ce modelează, copilul vorbește cu piesa pe care o realizează și cu ajutorul limbajului interior reprezintă formele pe care le percepe și le înțelege, în operațiile ce se desfășoară pe plan mental sporind capacitatea de planificare mentală a activităților, contribuind la dezvoltarea intelectuală omului. Limbajul interior constituie mecanismul interior al gândirii.
Dezvoltarea imaginației
Imaginația copilului se dezvoltă în urma dezvoltării limbajului. Această dezvoltare transpare în produsele activității copilului – desen, modelaj. Copii care au posibilitatea să desenezee mult, să modeleze mult , să se joace și să povestească au o imaginație mult mai bogată. Prin modelaj imaginația nu se dezvoltă doar la grădiniță și la clasele primare I –IV ci și la clasele mari V –VIII și de liceu.
Dezvoltarea atenției
În jurul vârstei de 5-6 ani, desenul si modelajul în special sunt activitățile preferate ale preșcolarilor. Modelajul fiind un produs al activității copilului , se dezvăluie o serie de particularități legate de această vârstă.
Primul lucru care se observă este imprecizia contururilor. Mai ales la început linia este tremurată, contururile sunt imprecise, acest lucru este cauzat de slaba dezvoltare a mușchilor mici ai degetelor. Dificultățile sunt înregistrate și în coordeonarea oculomotorie , care este atât de necesară în efecutarea unui modelaj. Datorită faptului că, atât plastelina cât și lutul cer multă îndemânare și precizie elevul este pus în situația de a depune tot efortul pentru concentrarea atenției.
Dezvoltarea memoriei
Datorită memoriei, o formă care a fost percepută și reprezentată prin modelaj atât copilul cât și adultul o uită foarte greu, deoarece a forma respectivă a fost realizată practic.
De exemplu: un copil care a reușit să facă un modelaj „un nas” sau „un ochi” acesta îl poate reprezent prin desen sau descrie oricând. Un alt exemplu ar fi faptul că, elevii care au realizat un capitel doric, ionic sau corintic prin modelaj nu îl mai pot uita, putându-l descrie oricând. Nu în ultimul rând, elevii de liceu care au realizat prin modelaj „Ecroșeul lui Brâncuși” mult timp vor cunoaște anatomia omului, putând să o reprezinte cu detalii.
Modelajul este o activitate care contribuie la dezvoltarea memoriei vizuale și a imaginației creatoare. În această activitate, care presupune o posibilitate de manifestarea a creativiatății, se dezvoltă, prin exercițiu, spiritual de invenție cu care, copilul odată înzestrat , chiar dacă nu va deveni artist, va putea să dea rezultate excelente în orice domeniu de activitae.
Dezvoltarea creativității
Creativitatea, este o capacitate complexă a spiritului uman de a realiza idei, forme, obiecte noi, originale, valoroase și utile. Totodată, este capacitatea unei persoane de a rezolva o problemă sau o situație în stilul său caracteristic.
Atât procesele psihice implicate în actul creativ, cât și trăsăturile de personalitate se exprimă printr-un comportament creativ care caracterizează personalitatea creatoare
Prin activitățile vizual–plastice de modelaj, dascălul poate depista cu multă ușurință atitudinea creativă a elevului. Vârstele faragede ale copilăriei oferă un potențial creativ , fiind spontan și non-conformist iar spiritul lor creativ se poate materializa cu multă ușurință în activitățile de modelaj. Modelajul în comparație cu alte activităti plastice le oferă posibilitatea de a trece cu ușurință de la o formă la alta, de la o idée la alta pe când desenul sau culoarea nu-i oferă atâta posibilitate de creație , deoarece schimbarea formei sau ideii impică ștergerea sau schimbrea planșei de lucru. Așa că în activitățile de modelaj elevul se simte mult mai liber și satisfacția că din mâna lui se naște ceva nou și frumos este mult mai mare.
În timpul activității de modelaj , elevul este tot timpul pus în situația de a crea și a descoperi forme tridimensionale iar această experanță îl ajută mult în formarea și dezvoltarea creativității.
Dezvoltarea proceselor afective
Modelajul contribuie și la formarea și dezvoltarea proceselor afective ale elevilor. Copilulul la vârstă fragedă este tentat să personifice și să însuflețească obiectele materiale. Când modelează un cioban, și-l imaginează cum paște oile, dacă modelează un câine, îl aude cum latră, dacă construieste o casă se crede el însuși un adevărat zidar sau dulgher și treptat pune tot mai mult suflet în lucrarea lui.
Mulți copii, atunci când un alt coleg le turtește lucrarea chiar plâng și nu sunt de acord ca la sfârșitul orei să-și ducă lucrarea la lada cu lut chiar și în situația în care lucrarea este mai puțin reușită – (aici depinde mult de măiestria dascălului pentru al convinge pe elev și a-l face să înțeleagă că nu toate lucrările din lut se pot turna și păstra, această problemă pe care dascălul trebuie să o resolve este foarte importantă).
În timpul modelajului putem spune că elevul trece prin toate procesele afective, are și emoții, dispoziții, sentimente și chiar uneori și pasiuni iar toate aceste stări afective sunt materializate în lucraea realizată de către elev.
Elevi au diferite emoții și sentimente și față de tema cerută de către professor.
De aceea profesorul trebuie să prezinte tema în așa manieră încât să trezească elevilor sentimentul de interes și dragoste pentru tema respectivă, aceste sentimente sunt imediat materializate în lucrări iar totodată depinde mult și de dispoziția elevilor, la care bine înțeles tot dascălul trebuie să facă atmosferă, să creeze condiții pentru o bună dispoziție de lucru a elevilor. Din nou și această dispoziție este materializată în lucrările lor.
De aici ies în relief funcțiile affective, funcția de comunicare, funcția de influențare, funcția energizantă. Unul dintre procesele afective, care se formează și se dezvoltă prin activitățile vizual– plastice este sentimentul estetic, foarte important pentru construirea personalității umane în mod axiologic.
Sentimentul estetic
Aici se dezvoltă atitudinea față de valorile estetice, și se dezvoltă judecata de valoare, gustul estetic, gustul frumosului față de lucrările de artă, edificiile arhitecturale monumentele și relicvele istorice, sentimentul de dragoste și prețuire față de frumusețile naturii etc.
Personalitatea
În cadrul personalității intră motivația, aptitudinile și caracterul la care contribuie activitatea de modelaj în formarea și dezvoltarea lor.
Motivația
În cadrul activităților școlare, activitățile vizual–plastice au o motvație specială pentru că elevul este mulțumit și interesat să vadă că din mâna lui se naște ceva nou, ceva deosebit. Încă de la grădiniță și până în clasele mari majoritatea elevilor așteaptă și se bucură la sosirea orelor de educație plastică. Mulți elevi după ce le trece teama de a nu se murdării cu lut preferă modelajul înaintea altor activități plastice, deoarece aici au libertatea de exprimare mai mare pe care ei o consideră o libertate de joacă mai extinsă, fără a avea teama că greșesc și nu mai pot șterge sau teama că murdăresc, pătează hârtia și strică desenul.
Aptitudinile
Aptitudinea este o însușire sau un complex de însușiri fizice și psihice care ajută la obținerea succesului într-o activitate.
La naștere omul dispune de o ereditate care primește anumite predilecții. Pentu ca potențialul ereditar să fie valorificat și dezvoltat ca un sistem operațional, educarea și învățarea prin care sistemele operaționale se organizează progresiv și se construiesc la diferite niveluri calitative, au un rol important.
La baza dezvoltării aptitudinilor stau anumite însușiri înnăscute;
calitatea analizatorilor;
dispoziții preoperaționale, aptitudinile, fiind un aliaj între ereditar și ceea ce dobândește grație exercițiului. Nu putem surprinde o componentă nativă pusă înainte de orice experiență. Prin experiență și exercițiu activitățile de modelaj în procesul instructiv– educativ, elevul își formează și dezvotă mai multe aptitudini;
își fomează și dezvoltă reflexele de a executa activități folosind în egală masută amble mâini;
își formează și dezvoltă vederea în spațiu;
își dezvoltă capacitatea de percepere a spțiului și de orientare în acesta;
își formează și dezvoltă acuitatea tactilă;
își dezvoltă gândirea;
își dezvoltă imaginația;
își dezvoltă spiritul de observație:
Pentru elevii cu virtuți artistice, modelajul are un rol foarte important pentru valorificarea aptitudinilor speciale și chiar a talentelor, în vederea formării artiștilor plastici.
Caracterul
În sistemul de personalitate, caracterul reprezintă latura relețională și valorică, fiind, în principiu, un ansamblu de atitudini valorice. Caraterul este o formațiune superioară la structurareacarca căruia contribuie trebuințele umane, motivele, sentimentele superioae, convingerile morale, aspirațiile și idealurile. În ultimă instață concepția despre lume și viață. Din punct de vedere axiologic, activitățile artistice, activitățile vizual–plastice sau altfel spus educația plastică precum și activitățile de modelaj, influențează în mod pozitv sentimentele estetice, precum și atitudinea față de valorile artistice atât diacronic cât și sincronic. Sunt influențate nu numai atitudinile față de volorile artistice ci și față de natură, față de edificiile și relicvele istorice și chiar față de oameni.
Modelajul, dezvoltând o serie de aptitudini precum și cunoștințele în domeniul artelor plastice, influențează direct, în mod pozitiv, atitudinea față de muncă iar orele conduse bine de către profesor formează și dezvoltă trăsături pozitive în atitudinea față de alții (ca umanismul, sinceritatea, cinstea, ajutorul dezinteresat, spiritul de răspundere) precum si atitudinea față de sine (ca originalitatea, spiritul autocritic, încrederea în sine, demnitatea, etc. ).
Concluzii
După cum se vede, modelajul, formează și dezvoltă acuitatea tactilică, vederea în spațiu, reflexele, percepția formelor a volumelor și a spațiului, reprezentările, gândirea, limbajul, memoria, imaginația, creativitatea atenția și caracterul.
Altfel spus modelajul formează și dezvoltă procesele psihice precum și dimensiunile (particularitățile) psihice ale personalității.
Într-un cuvânt spunem că, modelajul influențează pozitiv sitemul psihic uman.
Concluzia personală este că, copiii care nu practică modelajul, au de pierdut.
Caracteristici ale acțiunii de modelaj în cadrul școlii
Iată un raport ce nu poate fi omis din din atenția profesorului conducător de cerc, raport ce exprimă punerea de acord a mijloacelor și procedeelor folosite în modelaj și particularitățile de vârstă, de înțelegere ale copilului, în special când el este de vârstă mică. Așa cum am mai arătat, activitatea de cerc în sine ajuntă la percepera realității înconjurătoare. Copilul modelează ceea ce a perceput, a gândit și a imaginat. Prin modelaj copii reușesc uneori uimitor de bine să rețină ceea ce este expresiv. În plus dobândesc noi cunoștințe și deprinderi durabile, practice, productive și creatoere. Materialul cu care se lucrează este cunoscut de ei prin senzații tactilice, care ajută la dezvoltarea priceperii de a cunoaște și deosebi alte materiale cu caracteristici deosebite.
Modelând la început bastonașe prin mișcarea de translație, sfere mici de lut prin mișcări ritmice circulare, mâinile copilului capătă o anumită agerime, devenind o expresie a inteligenței lor practice care transformă și crează pe măsura achizițiilor făcute. Se dezvoltă astfel nu numai mușchii (în special mușchi mici ai degetelor) ci și coordonarea lor armonioasă a activității lor cu gândirea, voința și afectivitatea. Deci se realizează o coordonare motrică a palmelor și degetelor cu gândirea elevilor.
De aceea în însușirea tehnicii modelajului trebuie să se plece progresiv (ca de altfel și la înțelegerea elementelor de limbaj) de la simplu la complex. Se începe cu exereciții de frământare a lutului între palme sau între palme și masă și se continuă cu exerciții de aplatizare prin care apoi se modelează prin adâncire (amprentă) lovire sau zgrafitare. Copii vor realiza la început lucrării care să reprezinte (mai mult sau mai puțin reușite) obiecte simple, fructe, legume și flori.
Pe parcursul sarcinilor, li se impun să crească progresiv. Vor cunoaște, prin demonstrația profesorului, diverse procedee folosite în modelj, rotunjirea, subțierea, alungirea împletirea, torsiunea și altele cărora li se vor alătura procedeele de adăugare sau scoatere de materiral.
Într-o etapă mai avansată copii sunt inițiați și în folosirea altor procedee cum ar fii compresia , eliminarea, decuparea, crestarea, încrustarea etc. Este necesat să ne concetrăm atenția în direcția inițierii copiilor în aceste tehnici nu doar în exerciții sterile ci în lucrări care să aibă o tematică, astfel riscăm să apară plictiseala. Pe de altă parte trebuie profitat de faptul că copii știu să se joace și noțiunile tehnice pot fi integrate pe neobservate în jocul lor. În aceasta ar conta caracterul oarecum spontan al lecției de cerc față de lecția de clasă, caracter care înseamănă de fapt organizarea lecției în funcție de particularitățile noi apărute.
Limbajul plastic al corpului
Calitatea expresiei și niveleul tehnic al lucrărilor realizate la modelaj ale elevilor din ciclul primar se surprind adesea, deoarece lucrările copiilor sunt deosebit de încărcate afectiv și operează cu imagini de valoare simbolică ușor inteligibile. Afirmația că la calitatea deosebită a conținutului emoțional al lucrărilor, ar contribui doar la spontanieitatea copilului, particularitățile sale psihice și intelectuale. Acestea pot fii valorificate în condițiile unor puternice stimulări, iar această stimulare o relizează și caracterul inedit al activității de modelaj. Primul contact cu atelierul de lucru și cu materialul de lucru –lutul– aduce aduce o notă totală de inedit care va declanșa un entuziasm ce trebuie doar întreținut de profesor. Se crează un raport între neobișnuit și obișnuit, înre nou și frecvent. Datele receptate frecvent pe cale optică se intipăresc bine în memorie, dar cu timpul își pierd din forța de impresionare. Obiectele noi, formele noi, în schimb sunt receptate amplificat dobândind o importanță deosebită față de celelalte, ca să nu mai vorbim de faptul că la clasele I–IV ele apar supradimensionate, răsturnându-se raportul cu formele din realitate. Se ptoduce pe lângă amplificarea lutului și o minmalizare a frecventului sau mai bine zis o reluare la o altă scară a acestuia. Nu putem spune că se produce o îndepărtare de la realitate ci că se produce o redare a acesteia de către copil cu mijloacele lui de expresie. Copilul redă cu stsfacție ceea ce este nou, dar cu cu măestrie mai scăzută, nu putem cere copiilor să facă aceiași temă de multe ori chiar dacă ar crește calitatea și măestria de realizare în modelaj ca de altfel în artă, temele și subiectele nu oferă o gamă infinită decât în direcția formelor de interpentare. Se modelază portrete, animale și mici compoziții. În fiecare portret însă, este transmis o stare nouă, o viziune și o interpretare proprie. Un portret de bărbat este redus prin sinteză la două-trei elemente foarte semnificative și care îl afectează și impresonează pe copil: ochii, gura, pălăria, acesta uită că omul are gât, nu redă forma specifică a capului, a feței iar o figură animalieră întrunește trăsături esențiale de la om sau de la mai multe animale.
Deosebit de importantă în activitatea cercului, pentru menținerea unui interes sporint din partea elevilor, este pricepera profesorului în găsirea formelor de realizare a notei de inedit în tot ceea ce se face, de sugerare a unor teme, subiecte, moduri de abordare, tehnici de lucru cu un pronunțat caracter de „noutate”.
Limbajul plastic al copilului nu își are originea doar în climatul inedit al activităților de cerc, acestea fiind de fapt doar cadrul în care elementele de limbaj plastic se însușesc pe fundalul unor particlarități psihice, intelectuale și afective dintre care amintim în principal: posibilitățile de analiză și sinteză, aspectele și limitele fanteziei reproductive și creatoare, bagajul și tipul de informații pe care îl posedeă copilul, dominantele creative, amplitudinea memoriei figurative etc.
În cadrul cercului de modelaj, unde grupele de copii au un caracter eterogen, se poate constata că în parcurgerea etapelor plasticității de către copil, criteriu vârstei este relativ, explicația constând tocmai în aceste particularități psihice, intelectuale și afective. Constatarea nu este surprinzătoare dar sprijină ideea necesitatea și valoarea organizarea unui sistem mai amplu și mai riguros ștințific de educație artistico–plastică, precum și a intervenției educaționale timpurii.
Prin modelaj copilul transmite impresiile sale despre realitatea înconjurătoate. Și deși forma obiectului prezentată este denaturată (fapt de care copilul din clasele I–IV nu se simte jenat), nu se poate vorbi că nu există vreun moment preocuparea de a reprezenta obiectul sau fenomenul realității îmtr-o formă cât mai asemănătoare cu modelul original, asemănarea fiind perfectă pe planul proceselor sale intelectuale (este ușor de dedus aceasta din satisfacția pe care o au copii după termiarea lucrărilor, precum și din analiza pe care acestea pot să o facă verbal). Așa par explicabile unele combinații bizare pe care le fac copii în lucrările lor, cum este imaginea din figurile alăturate.
Tocmai pentru această notă aparte pe care o are limbajul plastic al elevilor, se impune concluzia că întreaga activitate plastică trebuie dirijată cu tact, lăsându-i copilului sentimentul deplinei libertăți. Funcția profesorului trebuie să se exercite individualizat, grija căzând pe stimularea la fiecare copil a resurseleor proprii, a unei activități cât mai diverse și mai bogate în care fiecare să-și găsească propria lume și să dscopere lumea întreagă cu preocupările ei.
Expresivitatea
Expresivtatea forlmelor, este un alt element ce caracterizează activitatea plastică, în cazul operelor fiind principala cale de transmitere a mesajului spiritual și afectiv de la creator la receptor. Se poate vorbi în lucrările modeleate de copii de expresivitatea plinulrilor și golurilor pe care, bineînțeles, ei nu le pot explica verbal. În modelarea unui portret, important este pentru copii expresia și nu modalitatea prin care se obține aceasta. Poate există tentația pentru observatorul din afară să găsească o asemănare între lucrările realizate de omul primitiv și cele relalizate de copii. Aceste similitudini într-adevăr sunt surprinzătoare dacă ne gândim că în joca lor copiii însuflețesc obiectele așa cum în antichitate făceau cu elementele naturii pe care le zeifica. Expresia provoacă la copii anumite sentimente, determinând atitudini pe care se soldează cu atribuirea unor obiecte a unor îmsușiri, sensuri semnificații cu efecte spontane care adesea depind în mare măsură de angajamentul și însuflețirea caracteristice vârstei. Lucrările copiilor sunt expresive în plinuri și goluri, în raporturile mare-mic, curb-drept, în modularea suprafețelor și în liniile zgrafiate, ca în imaginile alăturate.
Unitatea și echilibru lucrărilor de modelaj realizate de copii din clasele I–IV se datorează capacității lor de a determina însușirile expresive ale obiectelor și de a le materializa imediat. Această capacitate se obține prin diferite forme de educație artistico–plastică, rezultatele optime obținându-se în cea mai mare măsură în cadrul activității plastico–creative care este în primul rând, în cercul de modelaj, confruntarea cu materia.
O figură modelată de copil conține pe lângă investițiile afective o cantitate de deprinderi și cunoștințe ce aparțin nu numai experențeleor însușite la cercul de modelaj, ci și experenței anterioare veniri la cercul de modelaj și experenței din alte domenii de activitate, cum ar fi obiectele de studiu școlare. În cazul modelajului realitările copilului se integrează într-un ansamblu de cunoștințe și deprinderi. Unele cunoștințe dobândite la obiectele de studiu sunt transferate spre activitatea plastică, cum de asemenea unele cunoștințe câștigate în activitatea plastică vor fii transferate spre alte obiecte de studiu.
Transferul experențelor plastice se face doar într-o mică măsură de la sine, în rest fiind deosebit de importantă contribuția profesorului.
Tematica activității din atelierele de modelaj
Date fiind caracteristicile ce țin de vârsta copiilor din clasele I–IV, este ușor de înțeles de ce în programele școlare se păstrează constant, noțiunea de exercițiu-joc. La copil jocul este o activitate serioasă care nu poate fi confundată cu divertismentul. Prin joc se completează și se pricizează cunoștințele despre obiecte. Calea cea mai bună de acces a adultului spre copil este tocmai jocul. Orice altă cale pe care se încearcă pătrunderea forțată în lumea copilului, este lipsită de perspective deosebite, putând în timp să genereze traume psihice și intelectuale greu de vindecat. În clasele I–IV, prin modelaj, la observațiile vizuale asupra relității se adaugă și percepția motrică a formelor, a constructiilor și a proporțiilor obiectelor. Primele obiecte pe care le va modela copilul vor fii obiectele simple care pot fii intuite cu ușurință (bastonașe sfere și care adesea le interpretează ca fiind fructe sau alte obiecte care se aseamănă cu forma generală). La nivelul claselor I–II, elevilor le place să deseneze automobile, tractoare, palate. Uneori reprezentarea acestora îmbracă forme deosebite care sunt departe de motivul inițial dar care pentru copii păstrează prima semnificație. Apare o nepotrivire între vederile adultului și cele ale copilului, însă datoria de a-l înțelege pe celălalt revine însă adultului în primul rând.
O etapă importantă în modelajul copiilor, mai avansată, este desigur aceea în care el începe să reprezinte animale și apoi figura umană. Un plus de avans apare în lucrările în care copilul îl reprezintă pe om, restrângând sfera la redarea chipului , a portretului, atât de semnificativ. Mai greu au acces la elevii copiile după ornamente în basorelief. Acestea, ca și alte subiecte, aparțin, vârstei claselor V – VIII când se poate pune mai mare accent pe studiu după model (de preferat modelul viu ), pe elemente de înțelegere a volumului ca și a desenului ca mijloc de figurare a spațialității cu ajutorul imaginilor plane.
Un loc aparte îl reprezintă în cadrul orelor din cerdul de modelaj cu elevi cin clasele I – IV, acele lucrări realizate după model viu. Nu poate fii vorba de „studiu”în adevăratul sens , ci mai degrabă de motiv de inspirație dar care duce la rezolvări surprinzătoare. În imaginile următore sunt prezentate lucrări de modelaj realizate după model viu. Folosirea unui model este o dale de stimulare a gândirii creatoare a acestora, îi ajută la găsire unui surplus de sens în ceea ce fac și este un prim pas în studiile ce vor urma în ani următori când acestea vor ocupa un spațiu mai bine pecizat în tematica cercului de modelaj.
De altfel în cele prezentate până acum despre tematică, nu s-a arătat decât observații criterii , elemente care să ajute profesorul conducător de cerc la întocmira unei planificări calendaristice. Stabilirea tematicii tine încă în mare măsură de profesor. În plus se adaugă observația că activitatea într-un asemenea cerc este la început o experență care comportă riscul dar care-și găsește justificarea în cerința actuală de realizarea în plan cât mai lung a educației artistico – plastice în măsura în care sunt condiții de la vârste cât mai mici.
O problemă obligatorie în stabilirea tematicii este aceea a figurativului și nonfigurativului. Reprezentările figurative operează cu convenții pe dare copilul și le însușește în experența sa de viață și în mod special în procesul instructiv – educativ , vom arăta că putem descoperi la copii posibilități de a opera cu scheme logice. Există trei varietăți fundamentale de cunoștințe figurative:
percepția – copia unui obiect realizat în prszența acestuia
imitația – reproducerea motorie afectivă în prezența sau absența obiectului;
imaginea mintală – reproducerea, imitarea obiectului, interiorizată și producându-se în absența acestuia.
Se înțelege că la copil în modelaj ponderea mare o menține imitația care impune mai puțin prezența expusă a obiecutului prezentat, o astfel de situație creând posibilitatea ca un copil pe un fond afectiv să opereze cu simboluri uneori strict personale. Așadar profesorul poate insista pe reproducerea de către copil a obiectului sau îl poate înpinge pe acesta spre o imagine mintală abstractă. Aici apare dilema. A fi partizanul vehement a unei sau celelalte poziții este o notă de forțare a lucrurilor. O idee abstractă pusă pe o formă prin excelență concretă și imitativă este ca o notă muzicală pusă pe un portativ. La copii de vârstă mai mare operațiile cu noțiuni abstracte se fac mai ușor. De aceea se consideră că pe baza experenței proprii a modului personal de înțelegere a formelor , pe baza gândirii sale și pe baza caracteristiciloor grupei de copii, profesorul interesat va știi cu precizie să stabilească un raport just între temele care solicită o tratare figurativă și cele care se pot rezolva printr-un fegurativ mai puțin concret și intuitiv. Copii realizează lucrări abstractizate; medalii, embleme, sigle etc. Fără să se întrevadă mari dificultăți în execuție. Pe de altă parte însă, mai aproape de sufletul de capacitatea lor de înțelegere este imaginea figurativă ca formă de exprimare a realității pe care o cunoaște în procesul execuției și care ne obligă să descoperim elementele de limbaj foarte concret , figurativ, chiar în reprezentările nefigurative.
Transmiterea cunoștiințelor despre artele plastice
Transmiterea cunoștințelor, ocupă un loc important în cadrul activității din cercurile artistico–plastece. Formele prin care se relaizează transmiterea cunoștințelor despre artă, în afară de activitatea practică de cerc, sunt variate și pot fi folosite diferite variante. Putem enumera în principal următoarele metode: prezentarea și discutarea reproducerilor de artă, folosirea filmului dedactic, vizite în muzee, vizite la expoziții, vizite la atelerele artișitilor platici, întâlniri cu artișiti profesioniști, participări la tabere artistice, organizări de expoziții plastice, participări la concursuri de arte plastice ect. Important este să înțeleagă copii semnificațiile operelor de artă plastică sub raportul conținutului și al măestriei artistice. La nivelul copiilor înțelegerea și receptarea operelor de artă se face cu savoare datorită principalelor căi prin care se asigură accesul operei de artă către copil. Pentru cultura artistecă a copilului din cercul de modelaj nu este suficentă cunoașterea lucrărilor ce se realizează nâ cadrul atelierului. În schimb cunoașerea unor valoroase opere ale artiștilor din prezent și trecut oferă posibilitatea copiilor să-și raporteze propriile lucrări la marea creație artiatică. Contactul cu opera artistică trebuie dirijat de către profesor în așa fel încât eficența orelor de cunoștință despre artă să vizeze creșterea la elevi a capacității de a simții și a aprecia frumosul, familiarizarea lor cu limbajul artelor plastice, formarea priceperii de a analiza opera de artă însușirea unui vocabular adecvat și acumulare de cunoștințe.
Transmiterea cunoștințelor despre artele plastice se paote face la un nivel avansat numai dacă orele au o strictură și metodică aparte. În primul rând la elevi în ciclul primar transmiterea noțiunilor capătă un caracter special datorită cunoștințelor reduse de istorie și al limbajului sărac. În predarea noțiunilor de istorie a artelor la copii de vârstă școlară mică este suficent să creezi un climat de participare a acestora la explicarea operelor de artă, ei reușind să ofere pistele și căile pe care profesorul să le transmită informația. Pe măsură însă ce profesorul reușește să cunoască cele mai eficente căi și procedee prin care copii pot să devină receptori ai operelor de artă, poate să-și exercite măestria didactică. Cunoștințele despre artă pot fii transmise în cadrul unor ore de sine stătătoare. Aceste ore nu trebuie să se desfășoare în ședințe de obostor de lungi ( la copii de vârstă școlară mică fiind suficente ședințe de cca. 30 de minute). În întreaga oră trebuie să fie urmărite una cel mult două idei, care să fie clare și reprezentate printr-un material didactic foarte sugestiv și de bună calitate. Cantitativ materialul didactic nu trebuie să devină obositor, stufos, să nu altereze comentariile cu care de fapt trebuie să alterneze. În timpul orelor se va ține legătura permanentă cu lucrările realizate de copii în cadrul cercului prin prezența acestora în discuții. În ora de cunoștințe despre artă e necesar să se opereze cu noțiuni și un limbaj propriu artei dar integrat într-un sistem de cultură generală.
Un cadru aparte în care pot fii transmise cunoștințe despre artă îl constituie ședințele de lucru din atelierul de modelaj. La un moment dat profesorul se poate hotărâ să poarte o discuție de câteva minute (5–10 minute maxim) pe teme de artă, descuții bine înțeles însoțite de imagini dintr-un album de artă sau de proiecția unor diapozitve și de ce nu chear direct pe net pe compiuter sau telefon. Efectul tonifiant al acestor momente este imedieat. Alteori o discuție scurtă, pe probleme de artă poate să proceadă sau să încheie o ședință de atelier. Când acest lucru se petrece la începutul ședinței de cerc se produce o întârziere cu efecte dintre cele mai spectaculoase în timpul lucrului. Când acest lucru se face după ședința de cerc se înlătură ușoara notă de „oboseală” ce poate să apară, crează sentimentul satisfacției și pregătește terenul pentru ședința următoare.
Fără să neg importanța lecțiilor de sine stătătoare de cunoștințe despre artă, insist asupra valorii de excepție a micilor și deselor momente de cultură artistică pe care profesorul poate să le realizeze înainte, în timpul sau la sfârșitul ședinței de cerc
Metode și procedee folosite în activitățiile plastice de modelaj
prezentarea noțiunii de metodă și procedură;
concept despre metode:
învățarea prin descoperire,delimitări terminologice;
legătura dintre descoperire și problematizare;
etapele metodice ale învățării prin descoperire;
tipuri de descoperiri utilizate în practiaca instruirii;
principalele avantaje ale învățării prin descoperire;
Actiunea instructiv–educativă se desfășoară în conformitate cu anumite finalități și compentențe bine precizate, derivate din idealul educațional și din scopurile educaționale. Modificările de natură cognitivă, afectivă, motivațională și comportamentală la elevi, nu se pot produce automat, ca urmare a acțiunii directe, nemijlocite a cadrului didactic. Atingerea finalităților propuse de natură formativă și informativă presupune proiectarea și utilizarea unor strategii de instruire adecvate. Una din componentele strategiilor de instruire cu importanță specială datorită dinamismului și operaționalității sale este metodologia didactică.
Etimologia
Etimologia cuvântului ”metodă” , aflată în grecescul ”methodos” (”metha”- către, spre iar” odos” – cale, drum), îi dă sensul, inițial, de cale. Astfel că metoda didactică ar fi calea pe care o parcurge profesorul în procesul transmiterii cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor intelectuale și practice.
Procedeul didactic
Procedeul didactic prezintă o componentă a metodei didactice el constând într-un sistem de operații intelectuale și / sau practice ale binomului educațional care transpune planul / modalitatea de acțiune a metodelor, contribuind la eficentizarea acestuia
Relația dintre procedeu și metodă este foarte dinamică și flexibilă : o metodă poate deveni procedeu și un procedeu poate fi transformat în metodă în funcție de caracteristicile stuației de instruire.
Epistemologia
Epistemologia ne spune că metodica este o modalitate de cunoaștere, raportată la procesul didactic metoda devine o cale de descoperire dirijată. Grație ei, elevii descoperă noi adevăruri. Metoda trebuie astfel structurată încât să stimuleze căutarea și să-l înarmeze pe elev cu armele căutării.
Câteva concepte despre metodele didacatice:
În didactica tradițională metodele constituie mijloace de transmitere a cunoștințelor gata elaborate de către profesor și memorate de elevi. Didactica tradițională se folosește mai mult de metodele expozitive (pasive) și anume: povestirea, expunerea, prelegerea, explicația, conversația.
Didactica modernă înțelege metoda de învățământ ca un sistem omogen de procedee, acțiuni și operații, structurate într-un grup de activități bine-coreleate, în funcție de o serie de factori reali. Metodele constitutuie modalitatea de organizare și îndrumarea a activității cognitive de activezare și mobilizare a elevilor. Didactica modernă propune folosirea metodelor (active) experimentul, problematizarea, modelarea, descoperirea dirijată, algoritmizarea, învățarea cu ajutorul simulatoarelor didactice, „active” și „pasive” ceea ce poate fi prost înțeles că didactica modernă ar solicita dascălilor să introducă metodele active și să renunțe la metodele pasive. Dimpotrivă didactica modernă solicită toate metodele și diversificarea lor.
Jean Piaget consideră că este artificială această clasificare (metode active și pasive). El mai consideră că și metodele expozitive pot deveni foarte active în măsura în care îl stimulează pe elev la evaluare iar metodele pretinse active pot induce și ele pasivitate.
Abordarea euristică
Euristica (în greacă „heuriskein” înseamnă – a afla, a găsi, a descoperi) reprezintă o orientare modernă în metodologia didactică, ce recomandă folosirea în procesul de învățământ a unor strategii de exploarare, grație cărora elevii descoperă singuri noul, refăcând drumul elaborării cunoștințelor prin activitate proprie, independent. Forma primară a euristică este metoda mautică (socratică) utilizată în filsofia antică, grecească, sub forma unui dialog în care profesorul îi determină pe elevi să găsească rezultatul dorit, soluția, printr-o serie de întrebări puse cu abilitate, fiecare întrebre corespunzând unei etape sau unui segment din descoperirea finală.
Dat fiind că în activitatea unei ore de modelaj fiecare copil are o sarcină aparte de împlinit și că nivelul realizării ei este diferit de la un nivel la altul, o conversție bună este aceea care prin întrebările puse sugerează răspunsuri sub aspect recapitulativ și deductiv. Există mai multe aspecte legate de metoda conversației. Unul ar fi faptul că întrebările și răspunsurile se pot întrepătrunde pe două axe: pe verticală între profesor – elev și pe orizontală între elevii însăși. Alt aspect ar fi acela al întrebărilor închise care presupun alegerea unuia din cele două variante (răspuns de tip da sau nu, mic sau mare etc.) și al întrebărilor deschise în care elevii au posibilitatea să aleagă din mai multe variante sau să formuleze raspunsuri pe baza cunoștințelor ce le posedă. Rezultatele interesante se obțin printr-o conversație dinamică în cadrul orelor de cunoștințe despre artă. Se constată în general fiind prezentate opere de artă, copiii știu să selecteze valoarea cea mai mare, știu uneori de ce. Un aspect înnoitor al metodei conversației este metoda dialogului dirijat care presupune în primul rând o prezentare a problemei în discuție, astfel să fie stimulată curiozitatea, interesul și gândirea elevilor.
Demersuri euristice vor presupune momente de incertitudine, de întrebări, de căutări și tatonări, dar și de selecție a unor variante din mai multe posbile, de alegere a modalităților optime de soluționare a problemelor. Practic cei care învață se angajează în sarcinile de instruire /cunoaștere, cu o experiență cognitivă insuficentă, cu un volum de informații incomplete, pentru un moment; astfel procesul de învățare se derulează grație inițierii și desfășurării unei „cercetări” personale.
Problematizarea
„În viziunea didacticii moderne, problematizarea nu reprezinată o simplă metodă didactică ci o orientare didactică, principiu metodologic fundamental care direcționează atât predarea cât și învățarea dinamizând elevii în procesul de învățământ”
Ideea transpunerii principiului problmatizării din psihologia gândirii, în psihologia învățării s-a conturat ca urmare a indentificării unor analogii între procesul inductiv educativ și demersul cetcetării ștințifice.
Aplicarea problematizării presupune cererea și formularea de probleme sau situații problemă pe care elevii le analizeză și le rezolvă (găsesc soluții acestora), avansând astfel în procesul de învățământ.
Problema sau situația– problemă reprezintă o interacțiune cognitivă între subiectul cunoscător și obiectul cunoașterii.
Pentru rezolvarea situațiilor problemă, elevii parcurgând următoarele etape fundamentale:
Perceperea problemei;
înțelegerea problemei;
căutarea soluțiilor posibile;
descoperirea unor adevăruri;
obținerea rezultatelor;
validarea soluției;
Problematizarea, metodă înrudită cu conversația euristică la prima vedere se crede că nu s-ar preta activităților artistice – plastice. Se știe însă că întrebările problematice provoacă unele situații conflictuale în gândirea elevilor. Folosirea metodei presupune obligatoriu rezolvarea acestei situații și nu transformarea ei într-un blocaj cu urmări greu de înlăturat. O formă pe care o îmbracă metoda problematizării este procesul brainstorming (asaltul de idei) tehnica gândirii creatoare. Procesul constă în crearea unei situații – problemă care permit elevilor să facă mai multe propuneri de idei de la care se exclude orice formă de critică.
Exemplul creării unei situații problemă:
Să realizăm o compoziție dinamică cu personaje umane pe o structură piramidală.
Se cere elevilor să interpreteze o formă naturală într-o formă plastică care să poată constitui un modul decorativ, ornamental, pentru decorarea unui antablament. Prin intermediul problematizării în cercul de modelaj elevii învață să-și pună ei însăși problema, dezvoltându-și simțul responsabilității, să analizeze multiplele fațete ale unei sarcini ce trebuie rezolvată să găsească soluții și să le confrunte pentru validare.
Câteva din avantajele problematizării sunt următoarele:
contribuie la dezvoltarea gândirii independente, divergente și productive a elevilor și a inteligenței acestora;
antrenează aptitudinile creatoare ale elevilor;
asigură motivația intrinsecă a învățării (este prin ea însăși sursă de motivație).
Metoda observației
Își are justificare în faptul că procesul formativ al copilului, acumulare de cunoștințe se face în contextul observării de către aceasta a fenomenelor din natură și societate. Față de observarea dirijată în care se exercită masiv funcția profesorului și care apelează în primul rând la o atitudine receptivă din partea copilului, observarea independentă îl solicită pe acesta la o atitudine preponderent activă. În general se vorbește de observarea liberă pe care o adoptă în toate momentele activității sale orice individ și observația independentă ca posibilitate de însușire a cunoștințelor. Printr-o acțiune mai intensă din partea profesorului care oferă sugestii, puncte de sprijin, observația independentă trebuie să-și găsească un mare spațiu în activitatea unui cerc artistico – plastic, aceasta pentru că trebuie lasată o anumită libertate a copilului, că el trebuie să-și însușească un bagaj de cunoștințe tehnice, de limbaj artistic – plastic, de terminologie plastică. Prin observarea lucrărilor colegilor din atelier, a materialului didactic existent, a modelelor vii folosite, a naturii în general, copilul realizează idei și combinații de idei pe care le transmite cu ajutorul conversațiilor plastic.
Pentru a reuși să modeleze, să sculpteze, elevii trebuie să știe să observe natura, modelele, iar observarea se perfecționează în urma unor exerciții îndelungate. Elevi trebuie de asemenea să știe să se documenteze pentru activitatea plastică în special pe masură ce vârsta lor crește.
Metoda exercițiului
Este o metoda de acțiune reala bazată pe acțiunea practică, folosită frecvent în fixarea cunoștințelor. Este o metodă activă care folosește activitatea ca mijloc de instruire și formare a elevilor.
Există un tip de exerciții de factură imitativă de genul „meseria se fură”. Acest tip de exerciții generează o serie de neajunsuri, cum ar fi formarea unei deprinderi gresite, posibilitatea alegerii unui model de valoare scăzută, lipsa posibilităților însușirii modelelor compexe în special activitatean artistico-plastică. Aceste motive pledează pentru necesitatea îndrumării exercițiului de catre profesor.
În activitatea de modelaj timpul afectat acțiuniiv practice este mare. Deci, este limpede câtă importanță trebuie să acordam exercițiului. Exercițiile sunt de mai multe feluri. Ele pot fi: de antrenament (primele exerciții făcute de elevi pentru a se familiarize cu lutul), de bază pentru formarea îndemânării și a deprinderii de a stăpânii uneltele și modelajul lutului, deprinderii noi, exerciții de consolidare a cunoștințelor și deprinderilor formate anterior.
Algoritmizare
Este metoda de învățământ care presupune efectuarea unui lanț de exerciții dirijate,intergrate la nivelul unei scheme de acțiune didactică, ce urmarește îndeplinirea sarcinii de instruire conform demersului proiectat de profesor în sens univoc.
Algoritmul reprezintă o serie de indicații, prescripții, reguli și raționamente care conduc la rezolvarea unei sarcini de predare –învățare și care se caracterizează prin trei note definitorii:
1 – succesiunea univoc determinatăvă a etapelor;
2 – valabiliatea sa pentru un anumit tip sau clasă de probleme;
3 – Atingerea cu certitudine a finalității (rezolvarea sarcinii propuse).
Principalele avantaje ale algoritmizării
– dezvoltă gândirea sistematică și convergentă a elevilor;
– permite rezolvarea operativă a sarcinilor de învățare;
– înzestrează elevii cu cunostințe și abilități care aplicate și exersate în cadrul unor exerciții ,problem sau activități plastice, se transformă în priceperi și deprinderi intelectuale.
Principalele dezavantaje ale algoritmizării
Solicit mult gândirea reproductivă a elevilor;
Nu fac suficient apel la gândirea logică și la judecata rațională a elevilor;
Folosirea lor excesivă poate duce la mecanizarea gândirii.
Demonstrația
Metodă care însă în activitatea cercului artistico–plastic la orele de modelaj deține un rol de seamă, este aceea a demonstrării practice făcute de către profesor. Acesta metodă simbolizează pentru elevi solidaritatea dintre elev și profesor,siguranța în învingerea unor dificultăți ce pot apărea și modelul ce trebuie urmat. Demonstrația se însoțește frecvent de explicații. O variantă euristică a demostrării este metoda jocurilor.
Metoda jocurilor
Prin joc atenția copilului este absorbită și captivată el fiind angajat pe deplin în activitatea ce o desfășoară. În special pentru copilul ciclul primar și preșcolar, jocul este cadrul liber în care se desfăsoară energiile creatoare. Formele de educație artistico-plastică permite prin excelența copiilor să se exprime firesc. Acest aspect trebuie nu numai reținut dar și valorificat printr-o atitudine care nu exclude măiestria didactică.
Expunerea
În acctivitatea modelajului povestirea se poate folosi des datorită posibilităților și valențelor emoționale ale acesteia în special când se povestește tema.
Exemplu se povestește o povestire despre Scufița roșie care copiilor le provoacă o puternică emoție.
Explicația urmărește înțelegerea de către elevi a ideilor ce li se comunică, dezvăluirea de către profesor a esențialului unor probleme noi. Trebuie avut în vedere că printr-un vocabular adecvat vârstei copilului trebuie să i se transmită cu succes o cantitate de noțiuni plastice, dificile uneori și pentru adulți ca: volum plastic, mișcare plastică, spațiu plastic etc. Explicația se face de cele mai multe ori în prezența și pe baza unui material didactic.
Se impune o înlănțuire logică în idei, o expunere sistematică, clariatate și expresivitate.
Învățarea prin descoperire
Este una din metodele de instruire și autoinstruire.
Predarea prin descoperire reprezintă un ansamblu de activități desfășurate de profesor, care vizează punerea elevilor în situația de a redescoperii,de a-și însuși cunoștințele prin efort propriu.
Învățarea prin descoperire este o strategie euristică o modalitate de participare activă a elevilor în procesul didactic, prin efectuarea de activități și investigații proprii, independente, cu scopul de reconstrui și redescoperi adevarurile ștințifice.
Paralelă la abordarea euristică și legăturile dintre învățarea prin descoperire și învățarea euristică
Abordarea euristică este cel mai des întâlnită și folosită de toti dascălii atât la clasă cât și la meditații. Elementele euristicii s-au găsit încă în trecutul îndepărtat a filozofiei antice, grecești, în metodica socratica (maieutică). În didactica modernă euristica depășește statutul de metodă didactică și îl câștigă pe cel de idee/orientare directoare, de principiul didactic director în întreaga metodologie didactică. Acest principiu recomandă ca elevii să descopere adevărul, refăcând drumul elaborării cunoștințelor prin acctivitate proprie, independent.
Din punct de vedere metodologic ,abordările euristice presupun momente de incertitudine , căutări ,chiar tatonări, dar și selecția posibilităților de alegere a căilor cu cele mai mari șanse de rezolvare a problemei sau a întrebării central,în conditii optime.
Aceata abordare euristică în procesul învățării stă foarte aproape la îndemâna dascălului. Dar procesul de elaborare a cunostințelor, respectiv de găsire a soluției la problemă s-au la întrebarea centrală formulată , presupune angajarea elevului într-o sarcină de cunoaștere, pentru care deține o experiență cognitivă insuficientă (punând elevul, uneori în situații dificile). Procesul de învățare avansează pe parcursul unei „cercetări” proprii personale. La această metodă dascălul trebuie să fie foarte atent cum o folosește și cu ce lucrează elevii.
De asemenea ca la abordarea euristică, învățarea prin descoperire este legată de contextual mai larg al euristicii și situează elevul în postura de subiect cunoscător, care relaboreaza cunoștințele, însușindu-și metodologia de studiere a știnței ca proces și nu ca produs. În literatura pedegogică, descoperirea este considerată un principiu director în metodologia didactică.
Legătura dintre descoperire și problematizare
Activitatea de cercetare al elevului finalizată cu actul descoperirii, are sens numai în măsură în care este determinată prin punerea unei probleme. Acesta face ca între problematizare și descoperire să se stabilească o legătură foarte strânsă, chiar indesctructibilă: descoperirea este dependent de existența unei probleme, se desfășoară într-un cadru problematizat, iar rezolvarea unei probleme implică investigare și descoperire. Problema se constituie, deci, ca un proiect de acțiune sau un program de operație, pe care subiectul le va aplica în activitatea de investigație pentru a găsi soluția.
Etapele metodice ale învățării prin descoperire
În învățarea prin descoperire elevul parcurge următoarele etape metodice :
Confruntarea cu situația problemă;
Actul descoperirii;
Verbalizarea generalizărilor;
Exersarea în ceea ce s-a descoperit;
Desigur, cercetarea proprie a elevilor poate avea loc numai daca sunt întrunite condițile pshiologice, pedagogice și materiale ale activităților didactice. Condițile pshiologice se referă la faptul că problema pusă trebuie să fie adecvată sistemului de operații mentale și practice de care dispune elevul.
În activitatea de descoperire, elevul face apel mult la experiența proprie, utilizând mult pricipiul „încercării și erorii” și raționamentul prin analogie. Pentru realizarea bunei descoperiri, elevul trebuie să efectueze trei operații premergătoare.
1- să perceapă și să memoreze unele date , fapte,informații etc.
2- să proceseze și să asimileze rațional materialul faptic și informațional adunat;
3- să formuleze generalizări(pe baza operațiilor anterioare)pe care să le integreze în sisteme de idei, în ipoteze operatorii.
Tipuri de descoperiri utilizate în practica instruirii
Cel mai des utilizate taxonomie a descoperirii de tip didactic are drept criteriu tipul de raționament folosit și demersul /mișcarea gândirii și distruge următoarele categorii:
Descoperiri inductive;
Descoperiri deductive;
Descoperiri transductive;
Descoperiri analogice
Principalele avantaje ale învățării prin descoperire:
Permite menținerea sub control a progresiei învățării, întrucât fluxurile informaționale inverse (de la elev la profesor) sunt bogate;
Are capacitate dinamogenă și activizatoare intensă;
Rezultatele descoperirilor se structurează în achiziții trainice;
Cultivă motivația intrisecă a învățării;
Sprijină însușirea unor metode euristice de descoperire.
Criterii în alegerea metodelor și procedeelor didactice
Factori obiectivi
Competențe generale
Competențe specific
Competențe de referință
Sistemul principiilor didactice generale și sistemul principiilor didactice specific disciplinei de studio.
Analiza sistemică a conținutului ștințiific
Unitatea dintre conținutul instruirii și metodele de învățământ în contextual unei strategii didactice coerente
Logica internă a știnței
Legitățile procesului învățării
Factori subiectivi
Resursele pshiologice ale elevilor
Caracteristicile clasei de elevi
Personalitatea și competența profesorului
Contextul uman și social al aplicării metodei
Succesul școlar în activitatea de modelaj
Specifică pentru activitatea de învățare este motivația cognitivă. Ea este de natura intrisecă, alimentându-se din efectele nemijlocite ale acctivității intelectuale. Se consideră în acest sens că orce „progress cognitive are implicații emoționale și orce emoție nouă se leagă de un conținut cognitive” Dintre aceste motive cognitive putem menționa trebuința de informație , de performanță, de auto-realizare ,curiozitate , perceptivă, curiozitate epistemică.
Aceste motive pot fi integrate cu o suită de alte motive,cum ar fi :dorința de competiție, trebuința de a evita eșecul sau pedeapsa, nivelul de aspirație. Lupta dintre ele, conflictul care apare cu acest prilej depinde atat de împrejurările externe, cât și de trăsăturile de personalitate. Depășirea conflictului motivațional, prin impunerea motivelor pozitive.
Motivația este intrisecă atunci când însuși efectuarea activității generează satisfacțiile. Ne punem acum întrebarea: cum apare motivele intrinsece ale activității școlare și care sunt factorii favorizanți ai constituririi lor? Pornind de la trebuința de explorare și de activitate –motive evidente ale activității ludice ale copilului mic se formeaza treptat la elevi motivele activității școlare.
La școlarul de clasa I-a motivul central al învățării constă ;mai ales în placerea de a îndeplinii orce sarcină școlară, în absența oricăror interese față de conținutul acestora. În clasele III – IV se observă deja așa cum arată A.N. Leontiev,o diferență a interesului față de conținutul activităților școlare. Intrăm astfel în sfera motivației extrinseci laude și dojana, adică recompense și pedeapsa. In cazul motivației extrinseci, elevii desfăsoară acțiunea nu pentru placerea pe care le-o provoacă însăși acțiunea, ci pentru anumite consecințe pe crea le doresc, dar să nu uităm că modelajul face parte din activitățile pe care copii le desfășoară cu multă plăcere.
Comportamentul copiilor (elevului) în sitoațiile școlare depinde, pe lângă nivelul său intelectual, curajul lui de a face față sarcinilor școlare. Nivelul de aspirație ridicat îl poate angaja însă pe elevi în situații din care uneori se allege cu insucces. Repetarea acestui gen de situații poate duce la reacții de timiditate, anxietate, deoarece eșecul este resimțit cu atât mai puternic cu cât aspirațiile sunt mai ridicate.
Există deci o relație de interacțiune între succesul școlar și nivelul de aspirație al elevului. De exemplu, insuccesul poate să reducă nivelul de aspirație, iar nivelul de aspirație scăzut reduce în general,dar nu în toate cazurile, performanța școlară a elevului .
Principalele orientări în raport cu care se stabilesc competențele profesiei de cadru didactic pentru învățământul primar.
În învățământul primar succesul școlar al elevului depinde foarte mult de competențele dascălului, pe urmă treptat depinde succesul elevului în funcție de calitățile, virtuțile, aptitudinile și talentul lui pentru activitățile artistico-plastice. Așa că arăt principalele orientări în raport cu care se stabilesc competențele profesiei de cadrul didactic doar pentru învățământul primar. În actuala conjunctură sunt:1
Deplasarea accentului pe informativ, pe formarea capacităților de autoformare/ autoeducare;
Promovarea strategiilor care favorizează activiatea elevilor (a capacităților operatorii), problematizarea, dezbaterea, descoperirea experimentală, învățarea prin descoperire, învățarea prin cercetare în,scopul formării pentru știință;
Reconsiderearea ponderii și rolul celor trei procese fundamentale ale demersului didactic cu centrarea pe învățare; – predarea ca organizare a învățării acțiunilor evaluative a primelor doua procese cu scopul reglării proceselor de predare învățare; – cultivarea creativității; – realizarea unui echilibru între solicitări cognitive, afective și acționale în funcția educaționa
Strategiile de proiectare, organizare și realizare a activităților didactice în școala au rolul cel mai important în promovarea reușitei școlare și înlăturarea insucceselor.
Precizarea obiectivelor generale și operaționale,competențele specifice și de referintă la fiecare capitol, lecție de către cadrul didactic, folosirea metodelor activ- participative, organizarea pe baze moderne a procesului de predare- învățare, interesul profesorului pentru randamentul școlar al elevilor, stilul didactic, înlăturarea factorilor stresanți, studierea permanentă a cauzelor neîndeplinirii cerințelor școlare de către elevi și colaborarea cu elevii, sunt doar câteva din modalitățile de creștere a procesului de predare învățare.
Pe primul plan al activității la clasele I – IV, este obligatoriu să se manifeste o atitudine atentă, plină de grijă fața de copii, să se promoveze tratarea diferențiată a fiecărui elev în parte, corespunzător particularităților grupei sale de vârstă și celor individuale, să se creeze un climat relațional și afectiv favorabil, o atmosferă stenică și optimistă care să cultive motivația elevilor față de condiția lor școlară și să asigure cadrul cel mai bun cel mai potrivit educării morale și obținerii unor performanțe ridicate în pregătire. (Georgescu Elisabet-1,2/1997)
Învățătorul rezolvă operativ și cu maximă eficiență numeroase probleme de strategie didactică. Câteva dintre acestea sunt:
Cunoașterea temeinică a profilului psiologic al clasei cu care lucrează, al elevilor până la cunoașterea individualității fiecăruia;
Proiectarea atentă a activității de învățare pe termen lung și scurt;
Pregătirea fiecărei lecții și activități în ideea de a face din ele autentice acte de creație;
Desfășuarea sistemică a lecților și activităților prograte, cu respectarea orientataivă și creativă a anticipațiilor preliminare;
Îmbinarea armonioasă în timpul desfășurării lecților și activității frontale cu cea individuală sau grupuri mici de copii;
Folosirea atentă atât a evaluării continue ( formative) cât și a evaluării sumative ( periodice) în toate evenimentele lecției;
Conceperea lecților și a activităților în spiritul orientărilor metodice și metodologice aflate azi în circulație inclusiv în spiritul jocului;
Activizarea atentă, după posibilități a fiecărui elev pe tot parcursul instruirii cu respectarea strictă a densității vehiculării informațiilor. Fără stres și fără abuz de didacticizm s.a.m.d.
Învățătorul care dispune de resurse spirituale deosebite, care stăpânește bine arta și știința instruirii, găsește totdeauna căi subtile, ingenioase de rezolvare a problemelor cu care urmează să se confrunte în munca sa. În această privintă el pornește de la convingerea devenită crez că rolul său este de a lucra nu numai cu elevii etichetați ca „elevi buni” ci și cu elevii „ mai puțini buni”.
În cazul în care apare o diferență mare între elevi ca nivel intelectual, una din metode este lucarea diferențiată. În această situație învățătorul se ocupă mai intens de elevii slabi ajutându-i să-și îndeplinească noțiunile prevăzute de program. Trebuie avut în vedere că pentru acestă muncă învățătorul trebuie să formeze la elevi capaciatatea de apreciere obiectivă a activității și al ajuta însușii să folosească criterii ștințifice în aprecierea activității elevilor, pentru a nu apărea fenomene negative în cadrul colectivului de elev, plasarea într-o grupă inferioară putând să formeze complexe de inferioritate sau să producă rivalități. Stimularea elevilor vine din înțelegerea corectă a motivului pentru care se procesează așa și faptul că se poate trece dintr-o grupă în alta pe măsură ce și-au însușiit anumite capacități. Lucrarea diferențiată și departajare a grupurilor se face cu o artă psiho-didactică deosebită din partea cadrului didactic.
Organizarea pe grupe miste poate fi utilizată cu foarte bune rezultate atunci când se urmarește învățarea prin descoperire,rezolvarea unor situații problemă, integrarea și valorificarea creatoare a cunoștințelor, fiecare membru posedând câte ceva din cunoștințele și priceperile cerute de rezolvarea corectă a temei. În cadrul acestor grupuri se stabilesc relațiib de cooperare, de ajutor. Se va urmări ca toți membrii grupului să fie angajați în mod efectiv la rezolvarea temei. Această muncă în grup îmbogățește experiența socială a copiilor îi învață să gândească prin reciprocetate, să țină seama de punctul de vedere a celorlalți. Pentru elevii slabi această muncă este pozitivă deoarece sunt ajutați și instruiți de colegii buni să rezolve anumite probleme, să-și însușieacă tema să știe să o prezinte clasei. Aceasta organizare stimulează atenția, spiritul critic și îmbogățește performanțele individuale.
Crearea unei atmosfere permisive
Caracteristica relației profesor elev sau profesor grup este faptul că elevul sau grupul au puncte de vedere proprii și că profesorul trebuie să țină seama de acestea. Profesorul trebuie să acorde elevului sau grupului libertate și inițiativă. El nu este decât un faciliator, crează condiții favorabile de muncă pentru elevi îi încurajeză și stimulează, le vine în ajutor când este solicitat.
Dacă atitudinea profesorului este deschisă și permisivă, elevul descoperă, explorează, experimentează, face aplicații practice, are o atitudine pozitivă față de școală, învață mai repede, își folosește mai eficient resursele sale intelectuale pentru studiu. Când însă comportamentul profesoprului este „închis” când el conduce, ordonă, apreciază fără apel activitatea elevului, blamează, disprețuiește, atunci comportamentul elevului tinde să fie „neproductiv” :memoreză, reproduce, redă ceea ce a văzut și auzit de la profesor.
„procesul de învățare prin cooperare( și comunicare) este chiar mai important decât conținutul de predare și învățare”.
O altă emisiune importantă cei revine dascălului este depistarea elevilor cu aptitudini și virtuți deosebite în domeniul artelor plastice care trebuie încurajați și cărora trebuie să li se dea de lucru în mod sistematic pentru valorificarea aptitudinilor cu care sunt dotați. Pentru dezvoltarea și valorificarea acestor aptitudini este necesar ca dascălul să folosească metodele și procedeele cu foarte multă grijă și finețe, să aibă o atitudine deosebită, atentă pentru că acești elevi (copii) de regulă sunt foarte sensibili și se pot pierde forte ușor dacă dascălul sau colectivul are o atitudine neadecvată față de ei. (Georgescu Elisabeta-1,2/1997)
STIMULAREA CREATIVITĂȚII ELEVILOR
Numărul metodelor practicate astăzi în lume în scopul educării creativității elevilor, studenților și al educării creativității adulților este de ordinul zecelor sau sutelor.
Printre aceste mai cunoscută este metoda brainstorming pe care o utilizăm esența ei cunoscând în separarea intenționată a actului imaginației de faza gândirii critice. Două sinonime sunt frecvente pentru brainstorming: asalt de idei și evaluare amânată.
Se pleacă de la studierea unei structuri naturale împărțite în trei parți. Bazându-se pe contrastul sau analogia între structuri, prin modificarea uneia dintre părțile componente ale structurii inițiale se ajunge la o nouă structură. După realizarea primei structuri, pe baza discuțiilor colective se analizează de către întreaga clasă posibilitățile de combinare / modificare a elementelor. În discuție precizăm regulile în baza cărora se poate aprecia acestor transformări ale structurii inițiale și anume:
1 – aprecierile critice sunt interzise;
2 – imaginația să fie total liberă;
3 – se cere cantitate;
4 – sunt încurajate asociațile neobișnuite de idei.
Amintim reacții verbale interzise în aplicarea acestei metode (expresii „ucigașe” ) după Gheorhge Clar.
N-am mai făcut ;
Nu merge;
Am mai încercat asta;
O să discutăm despre asta altă dată;
S-o vedem pe hârtie;
Nu văd cum ar arăta raportul;
Cere multă bătaie de cap;
Da,dar;
Va șoca.
Încurajăm elevii să combine, să inventeze elemente arătându-le că cea mai mică modificare poate uneori să transforme radical un lucru sau o idee.
Rezultatul este un act creativ, iar profesorul trebuie ca la fiecare temă plastică să creeze posibilitatea elevilor de a -și folosi la maxim imaginația.
Este cunoscut faptul că exprimarea plastică a copiilor este foarte bogată dar ea nu trebuie influențată de o anumită manieră de lucru ce aparține în deopște profesorului, în același timp nu trebuie neglijată intervenția activă a profesorului în direcția canalizării forțelor artistice a stăpânirii mijloacelor prin care își conturează modul de exprimare artistică
Activitățile plastice și creativitatea
La școală elevul acumulează informații, își formeză și dezvoltă diferite priceperi și deprinderi, învață, exersează diferite operații (materiale exterioare) sau mentale (pe plan mintal), acumulează, exersează, înțelege și învață diverse strategii (algoritmul,euristica) analiza unei anumite opere ține de o anumită strategie. Elevul înțelege și-și însușește încet câteva paradigme vizual plastice.
Paradigmă
Schema mintală pe care ajungi să ți-o însușișeti și chiar s-o aplici MIMESIS –asemănare. Arta figurativă – arta nonfigurativă.
Imaginea este judecată și în funcție de paradigme în care găsim, vedem și acceptăm domeniul vizual. Elementele de paradigmă se conștientizează la clasele mai mari a VIII-IX – a. Se mai alege și cu anumite valori și atitudini.
Atitudinea
Respingerea operei sau indiferență față de ceva. Ne interesează atitudinea activă, creativă față de activitățile plastice.
Studiul
Observare, analiză, constatare, măsurare, înțelegerea studiului, înțelegerea lumii reale vizibile cu ochiul sau cu diferite obiecte. În esență, studiul se referă la ceea ce există,ceea ce este dat. Lumea nu se rezumă la ceea ce este dat la studiu pentru a putea înțelege ceea ce este dat, elevii își pun la lucru nu numai gândirea, inteligența ci și simțurile, sensibilitate.
Creația
Omul nu se mulțumște numai cu ceea ce este dat, vrea sa modifice, să schimbe, pentru a putea fi mai fericit. Libertatea interioară, curiozitatea de a vedea ce n-a mai văzut. Creației îi atașăm și ideea de joc,de ludic, ne referim la modificare combinată,tehnici diferite dar și paradigme diferite.
Studiul structurilor naturii și transformarea lor în structuri artistico-plastice
Creația artistică poate să pornească și de structurile naturale (minerale, vegetale, animale create de om).
Ideea că orce activitate plastică pornește de la ceva, provine de la studiul lucrărilor plastice.se poate porn și de la imaginar, funcția creeierului, reverie, toate operațiile de artă existente. Acestă temă înceacă să cupleze lumea reală cu realul subit.
Studierea structurilor naturii
Lumea minerală (roci, apă,gaz,);
Regnul vegetal și animal (insecte, păsări);
Structura vizuală;
Lumea – lichidelor vâscoase ( linii curbe, spirale), – solidelor( linii drepte).
După ce copii fac schițe, ei le folosec, le studiază și se pot face combinații de frunze, scoarțe de copaci, rădăcini etc. Așa vor înțelege valorile și calitățile expresive.
textura struxcturală
Structuri în care avem elemente în care se repetă (lamele, foi, goluri, plinuri etc.). De aici rezultând compoziții abstracte în care elevul modelează structuri reprezentând structurile naturii. Artiștii s-au jucat cu structuri (texturi). Se pornește de la ceea ce există, se analizează, se scot din ceea ce sunt, sunt așezate compozițional pe linii și structuri compoziționale și se ajunge la creația plastică.
Copilul își folosește sensibilitatea adăugând ceva nou, modificând forme grupându-se simetric, asimetric sau spontan. Copilul face combinații între animale și plante, între plante și mașini, între oamnei și plante, între oameni și mașini, între oameni și animale, așa reies noi forme plastice. Evoluția stilurilor artistice din istoria artei pot fi valorificate în creațiile copiilor prin studierea caracteristiciile lor. Copii urmăresc expresivitatea formelor și a volumelor, formelor tridimensionale, rutunde, unghiulare,netede,vibrate, dăltuite, gradinate, șpițuite sau formele neregulate rezultate din capițator.Exemplu lucrările neterminate ale lui Michelangelo, stilul de lucru a lui Rodain, foarte bine șlefuite și lustruite cu efect de oglindire ale lui Brâncuși.
După reproducerile din istoria artelor copii pot urmări formele simple, complexe,forme geometrice și organice. Mai pot urmări și observa echilibrul, armonia formelor, ritmul volumelor a plinului si a golurilor, greu – ușor, concav – convex. Efectele de:duritate, plasticitate, moale – tare, static – dinamic, concentrate – dispersate,radiale, spirale etc. Tot odată mai pot observa relația formelor cu spațiu care pot fi: greoaie, se înalță, se înșurubează, se contorsionează, sau pot fi curgătoare, statice, rigide, dinamice etc. Relația cu lumina care poate fi transparent, translucid, opac, lucios.
Structurile compoziționale
Organizarea formelor în compozițile plastice și decorative, linile de forță – vectorii, centrul de interes, ritmul compozițional, organizarea spațială, efectul volumelor în funcție de mișcarea primitorului sau mișcarea umbrelor și a luminilor pe structura compoziției.
Reguli și principii de organizre a compoziției plastice și decorative, figurative și nonfigurative, dinamice – statice, închise – deschise.
Etapele de realizare a formelor folosite în compozițile plastice pleacă de la formele geometrice mari spre cele mici.
Stadiile exprimării plastice la copii
Stadiul petelor
Copilul „pătează” și face mâzgăleli reale, murdărire (contactul cu materia fluiă, vâscoasă).îi place să se joace și să simtă lutul cum se mulează între degete.
Stadiul mâzgălelilor
De la un an creionul devine prelungirea mânii, liniile în relația cu „E” – ul copilului. Copilului îi place să traseze linii fără să ridice creiunul, iar cu lutul îi place să vadă că face forme cu proriile mâini, face mișcări expresive.
Stadiul II al mâzgălelilor
Copilul imită desenul sau scrisul relativ. Dacă a ratat două – trei stadii, trasează bucle închegate pentru a imimta scrisul părinților. În lut face forme de sfere nergulate și bastonașe încearcă să denumească ceea ce realizează.
Stadiul omulețului mormoloc
Sensul reprezentării sale pe la trei ani se face simțită funcția semiotică. Relația dintre semnificație (cercul reprezintă corpul și capul) când lucră cu lut sfera rprezintă corpul și capul, deja începe să observe volumul chear că nu-l poate defini. Odată cu vârsta se tot adaugă detalii noi, de la indefinit la definit ( 3, 4, 5, ani). La capul omului apare ochi și gura , la început faără nas apoi apare și nasul. La cinci – șase ani corpul uman îi apare un al II-lea cerc. Detaliile omulețului căzut se însuflețesc odată cu înaintarea vârstei mintale. Când copilul desenează un omuleț se desenează pe sine așa cum se percepe. Când avem conștința corpului ca un întreg? Acesta se construiește în timp. Copilul se desenează și se modelează atunci când are conștiința propriului său căorp (întreg). Deja face corpul omului ca un ovoid alungit, capulul o sferă mai mică, picioarele și mâinile sub formă de bastonașe deja știe să le monteze la lucul lor, apar detalii de îmbrăcăminte (pălărie, cisme, etc.)
Transparența
Copilul desenează modelează și ce este în interiorul unor unor obiecte (este alcătuit de la 7 -9 ani). Modelează ceea ce știe despre obiecte, exemplu copacii de multe ori apar cu rădăcină chear dacă ei nu au văzut-o decât în carte. Când modelează un vas se străduiește să reprezinte și interiorul.
Rabaterea
Pe la 5 – 7 ani în majoritatea cazurilor la copii se poate constata;
1 – absența perspectivei;
1 – neconcordanța planurilor;
1 – disproporția obiectelor reprezentate (culcarea verticalelor pe orizontală).
La vârsta rabaterii și a transparenței copilul desenează ceea ce știe și cunoaște și înțelege lumea din afara lui (realism intelectua – ideoplastie). Începe după aceasta faza realismului vizual (fizio – plastie). Copilul se străcuiește să modeleze ceea ce vede și cum vede dinru-un anumit unghi. Pe la 7 ani apariția profilului (corpul mai ales). După 12 ani stadiul reprezentării în spațiu.
Până la vârsta de 12 – 13 ani copilul în general poate percepe și realiza perspectiva afectivă (perspectva psihologică) unde elementele și personajele sunt mai mari sau mai mici, în funcție de importanța lor, sau în funcție de afecțiunea pe care copilul o are fașă de ele.
După clasa a V–VI-a în juurul vârstei de 12 ani, copilul începe să perceapă și să înțeleagă perspectiva aeriană. Astfel în redarea spațiului poate să observe modificarea nu numai mărimea și forma obiecteleor, ci și modificarea culorilor, valorilr în adâncime și claritătii lor în adâncime (depărtare). Culorile cu cât se îndepărtează devin mai reci, mai rupte (grizate) , mai deschis și mai enstopate mai pierdute treptat. Acest lucru se simte și în timpul modelajului când li se cere să lucrez un bazorelief.
După clasa a VII-a copilul reușește să înțeleagă și să învețe perspectiva liniară, bazată pe proiecția centrlă (conică), proiectare în epură, perspectiva axonometrică și chear cea artistică. Reușesc copii să perceapă linia de orizobt adică linia de nivel al ochilor și cum se văd obiectele și natura față de nivelul ochilor de unde privesc.
Metode de bună practică ale utilizării tehnicii modelajului în școală
Posibilități de realizare a tehnicii de modelaj în sălile de clasă
Pentru realizarea activității de modelaj în sălile de clasă este necesară respectarea următoarelor norme de lucru;
în primul rând lutul trebuie să fie de bună calitate, bine frământat, omogen de care trebuie să se ocupe direct învățătorul sau profesorul. La fel păstrarea și înreținerea lutului intră tot în misiunea dascălului. Este total greșit ca dascălul să le ceară elevilor să aducă lut la școală;
elevi nu au voie să pună apă în lut sau să folosească apa în timpul modelajului, decât cu permisiunea dascălului;
elevii trebuie să fiie obișnuiți să lucreze numai pe planșete ( acestea trebuie să aibă dimensiunile unor foi de hârtie A4 sau A3 ) ele se pot executa din lemn, plastic, linoreu sau nailoane groase;
dascălul la începutul orei împarte lutul în cantități egale la fiecare elev. După oră trebuie să urmăreasacă frământarea și adunarea acestuia, după care să se ocupe cu conservarea lui.
Posibilități de realizare a tehnicii de modelaj în ateliere special amenajate
Un bun atelier de lucru este un spațiu corespunzător ca dimensiune (lățime, lungime, înălțime) adică trebuie să asigure suficent spațiu liber în afara meselor de lucru, a lăzii în care ține lutul a dulapurilor cu diverse scule și materiale. De asemenea, trebuie să existe suficent loc pentru expunerea celor mai reprezentative lucrări realizate de elevi pentru expunere diferitelor reproduceri și modele de studiu. Șitim că în atelier nu se poate vorbi de o curățenie a meselor de lucru de tipul celei din farmacie. Se lucrează, așadar dar se produce murdăarie. Acest aspect trebuie contracarat prin aranjamentul general al cameri și prin decorația pereților care trebuie să fie un spectacol pentru privire atunci când ridică elevul ochiul deasupra mesei de lucru, spectacol care nu numai că reconfortează ochiul, dar imprimă și o notă de ordine pe care elevul o va păstra și la locul săi de muncă. Este de preferat ca pereții să aibă și suprafețe mari albe pe care privirea să se poată odihni.
Idealul pentru pentru un atelier de modelaj este bineînțeles acela de a avea o multiplă funcționalitate adică să aibă și un cuptor pentru ardere, să se poată lucra și cu alte materiale decât lutul (lemn, piatră, metal, etc) și să se adapteze la fel de bine atât unui număr mic cât și unui număr mare de elevii (cu această ocazie poate fi făcută constatarea că rezultatele cele mai bune se obțin în grupe mici cu efectiv de până la 10 elevii).
Modelajul a constituit mijlocul de exprimare a realității obiective și subiective pentru mulți artiști plastici, care a fost materializat prin forme și volume din diferite materiale (lemn, piatră, metal, ipsos, ceară, ciment, ceramică sau lut). Modelajul, în afară de a fi un mijloc de exprimare artistic, încă mai joacă rolul de mijloc decorativ în arta decorativă și arhitectură. Pentru copii, modelajul constituie o joacă frumoasă care pleacă de la nevoia de percepere a realității și a mișcării motorice. Modul de exprimare prin volume de diferite materiale este accesibil tuturor categoriilor de vârstă. Iată de ce prezentarea unor tehnici de lucru ale sculpturii specifice modelajului sunt necesare în procesul educației artistice.
Lutul
În modelaj, materia primă și cea mai importantă, folosită încă de acum 7000 de ani î.e.n., a rămas până în zilele noastre lutul.
Acest material plastic care oferă posibilitatea omului de a-și exprima atât gândurile cât și sentimentele, poate fi găsit pretutindeni, în toate zonele de câmpie, deal și munte.
Argila sau lutul este o rocă sedimentară, alcătuită dintr-un amestec de silicați, totodată este considerată ca liant mineral nehidraulic natural. Argilele, s-au format prin degradarea feldspațiilor. Compozițiile mineorologice principale sunt:
Hidroalumosilicați- cu formula generală –
m SiO2 Al2O3 n H2O
Diferitele categorii se deosebesc în funcție de bază.
Argile caolinitice – componenta principală este caolinul-
2 SiO2 Al2O3 2 H2O
Se caracterizează prin plasticitate și contracție mică indicată pentru lucrările de ceramică.
Argile montmorillonitice –are în compoziție montmorillonitul-
4 SiO2 Al2O3 H2O
Plasticitate ridocată, contracție la uscare pronunțată, sunt mkai active, fiind indicate ca liant și materie primă la fabricarea cimentului. În natură se găsesc amestecate între ele și impurificate cu quarț, oxizi de fier, carbonați și feldspații.
Proprietăți generale
Argilele au o structură stratificată, formată din lamele cu grosimi de ordinul micronilor.
Particulele lamelare de argilă au la suprafață anioni care le imprimă un caracter electro-negativ și hidrofil, absorbind puternic apa și diferiți ioni din mediul înconjurător. Absorția ionilor este relativă și se poate exprima prin seria:
Mg2+ > Ca2 > NH4+ > Na+
Ionii cu capacitate de absorbșie mare, pot sa îi înlocuiască pe cei cu capacitate de absorție mică.
Datorită tendinței de hidratare, în contact cu apa lamele de argilă absorb foarte puternic primul strat de apă de hidroscopicitate, urmând apoi straturi peliculare mai slab reșinute, iar la distanțe mai mari apa este liberă.
Peliculele de apă absorbită care îmbracă lamelele fine de argilă, eliminp frecările dintre ele și măresc mobilitatea sub acțiunea de afară, păstrând coeziunea și oferind plasticitate pastelor de argilă. Prin absorție se umflă, iar prin evaporare scade 6-12%, producând fisurare și deformare.
Metode de stabilizare a argilelor împotriva crăpăturilor
Stabilizarea mecanică;
Se amestecă cu materiale anorganice, cum ar fi: nisip fin, zgură metalurgică, cenușă de termocentrală sau se amestecă cu materiale organice, câlți, paie tocate, fân.
Stabilizarea prin hidrofobizare;
Se folosesc soluții de gudoane, bitumuri- evită atât contracția la uscare cât și îmbibarea cu apă.
Stabilizarea fizico-chimică prin schimb catonic;
Prin tratarea argilei cu substanțe donatoare de catoni de Ca2+
De exemplu, CaCl2, caSO4 2H2O (gipsul), Ca(OH)2 (varul)- conțin ioni de hidroniu care sunt schimbați cu ioni de Ca2+. Aceștia au tendința de a reține apa, astfel, reacțiile înlocuiesc golurile și formează structura de rezistență în locul apei.
Stabilizare de ciment;
Stabilizare prin silicatizare și alte metode.
Argilele plastice se modelează mai ușor, dar au indicele de contracție mai mare. Invers, argilele mai puțin plastice, cu conținut ridicat de degresant (nisip, fân) au indicele de contracție mai scăzut. Astfel, pentru lucrări mari se recomandă un lut mai puțin plastic, iar pentru lucrări foarte mari mari, dacă este cazul, se pot folosi și unele stabilizatoare. Pentru lucrări mici și cu detalii fine se folosește un lut cu o plasticitate ridicată.
Pregătirea lutului
Dacă procurăm lutul de la o fabrică de cărămidă sau de la un olar, acesta va fi apt pentru prelucare, urmând doar să-l ambalăm în pungi de nailon sau bidoane de material plastic pentru a-l menține umed.
Pentru o cantitate mai mare de lut, ne putem confecționa lăzi căptușite cu tablă zincată, cu posibilități bune de inchidere.
În cazul în care lutul se găsește în starea în din care a fost scos din pământ, trebuie să-l curățăm de impurități (rădăcini, pietricele, etc.).
În acest caz, mărunțim lutul și-l introducem într-un butoi cu apă, amestecându-l bine. Amestecul obținut îl trecem printr-o sită în alt recipiet, în care lăsăm să se decanteze pământul, iar apa strânsă la suprafață o îndepărtăm. Pasta nouă obținută, o uscăm pe plăci de ipsos, până ce primește consistența dorită. Pasta obținută o frământăm bine, precum ar fi un aluat, până la omogenizare. Argila aftfel obținută este bună pentru modelat.
Unelte de lucru în tehnica prelucrării lutului
În primul rând, lutul se modelează pentru început cu mâinile iar uneltele utilizate sunt relativ simple, sin os sau lemn de esență tare, poate chiar și din plastic.
eboșare;
crațere;
ciocane;
maiuri;
cuțitul cu lamă de metal și mâner de lemn;
șpacluri;
mistrii și mistrioare;
sârmă subțire din lamă pentru tăierea lutului;
sucitoare;
metrul;
dreptorul;
vinclu;
pieptene;
burete natural sau artificial;
lațuri de diferie dimensiuni;
pensule;
drișca și mălăuța:
piele moale pentru netezire;
masă pentru frământatul și prelucratul lutului;
selă rotativă (stativ cu ax), de diferite dimensiuni pe care se așează lucrarea;
planșetă cu diferie dimensiuni;
armături de diferite dimensiuni;
vase de ipsos usat pentru extragerea operei de lut;
ladă pentru păstrarea și conservarea lutului.
Sisteme de armare pentru lucrarile de modelaj
Datorită faptului că lutul este foarte slab și la compresiune și la întindere în momentul lucrului, la lucrarea în ronde- basse este strict necesar confecționarea unei armături care să preia forțele de greutate, atât de comprimare, întindere cât și de contorsionare, încovoiere, forfecare, flambare și solicitări compuse.
Atâta timp cât se execută, lucrări de dimensiuni mici, nu se ridică dimensiuni majore, dar în cazul în care se lucrează la dimensiuni mari, de ordinul tonelor, atunciapar probleme destul de complicate în confecționarea armăturilor, deoarece acestea trebuiesc bine-gândite și calculate în funcție de rezistența materialelor care se folosesc.
Cel care execută o armătură pe care se încarcă tone de lut, trebuie să se informeze și să cunoscă bine rezistența materialelor din care se confecționează armătura, să știe cum se comportă la întindere, comprimare etc. În plus, trebuie să cunoască și să stăpânească fizica mecanică (noțiunile de cinematică, dinamică și mai ales cele de statică), deoarece trebuie să știe și să cunoscă clar cum se descarcă greutatea lutului în armătură și cum preia armătura efortul și greutatea lutului, să-și dea seama de pârghile folosite și de forțele care se nasc în armatură.
Lucrarea de față, în acest domeniu, nu îmi permiteo prezentare aprofundată, de aceea o să prezint doar câteva noțiuni generale de bază, legate de ”statistica” și rezistența materialelor.
Noțiuni generale de statică în confecționarea armăturilor pentru modelaj
Compunerea forțelor situate pe aceeași direcție
Dacă forțele se găsesc pe aceeași direcție, ele se compun în mod identic prin adunare.
R=F1 + F2 R= rezultantă, F= forța componentă
Dacă asupra unui corp acționează pe aceeași direcție dar în sens diferit (contrar) rezultanta va avea valoarea diferenței celor două forțe.
R = F1 – F2 R= rezultantă, F= foarța componentă
Compunerea forțelor care creează un unghi între ele, se pot compune după regula paralelogramului.
Aceste forțe nu pot fi echilibrate decât dacă intervine o a III-a forță, F3 egală și de sens contrat cu rezultanta.
Descompunerea unei forțe în două forțe componente în direcții cunoscute.
Descompunerea forțelor este operația inversă compunerii lor.
Compunerea forțelor paralele.
Apar două cazuri:
compunerea a două sau mai multe forțe paralele de același sens;
compunerea a două forțe paralele de sens contrar.
În ambele cazuri, între mărimea forțelor și distanța de la punctul de aplicație al acestora la punctul de aplicație al rezultantei există urmatoarea relație:
R = F1 + F2 R = F1 – F2
Momentul unei forțe
Se numește momentul unei forțe în raport cu un punct fix, produsul dintre forță și lungimea perpendicularei dusă din punctul fix pe direcția forței.
M = F x d
Pârghi
Prin pârghie se înțelege un corp rigid care poate să se rotească în jurul unui punct de sprijin.
La orice pârghie se întâlnesc următoarele elemente caracteristice:
punctul de sprijin- O;
forța activă- F, care tinde să rotească pârghia în jurul punctului de sprijin;
forșa rezistentă sau rezistența- R, care se opune rotirii pârghiei;
brațul forței- OA, adică distanța de la punctul de aplicație al forței A la punctul de sprijin O;
brațul rezistenței- OB, adică distanța de la punctul de aplicație al rezistenței B la punctul de sprijin O.
=
Adică în caz de echilibru, raportul dintre forța activă și rezistență este egal cu raportul dintre brațul rezistenței și brațul forței. După poziția pe care o au puctele de aplicașie ale forței A și rezistența B față de punctul de sprijin O există mai multe genuri de pârghii, și anume:
Rangă folosită ca pârghie de genul I (a) și de genul II (b)
Noțiuni generale de bază privind rezistența materialelor folosite în strucura armăturilor de susținere în lucrările de modelaj
Corpurile opun o anumită rezistență forțelor exterioare. Aceasta este determinata de forțele interioare care iau naștere datorită coeziunii și care se opun deformării. În mod curent, forțele interioare se mai numesc și eforturi.
Se consideră o bară supusă la întindere de către forța P. Selecționând bara cu planul S pe suprafața selecționată A apare un efort N. Acest efort ia naștere datorită forței de întindere P și se opuneacesteia. Efortul N se descompune după două direcții: după direcția perpendiculară de suprafața N1 și după direcția tangentă la susuprafață, N2.
Acest efort se referă la întreaga suprafață a secțiunii A. Pentru calcule, în rezistența materialelor se folosește însă noțiunea de efort unitar (tensiune), care reprezintă efortul raportat la unitatea de suprafață, de exemplu, pe cm2. Ca atare, efortul unitar se măsoară în kgf/cm2 sau kgf/mm2.
Eforul unitar se descompune și el într-o componentă perpendiculară pe supărafața secțiunii, componentă notată cu litera grecească σ (sigma) și una tangentă la secțiune, notată cu litera τ (tau). Valorile acestor eforturi pot fi calculate cu relașiile:
; τ =
Dacă valoarea acestor eforturi, care apar în bară. depășește o anumită limită, numită rezistență de rupere- σr respectiv τr – bara se rupe. Efortul maxim până la care materialul rezistă fără să se rupă, se numește rezistență admisibilă și se notează cu oa, respectiv ta. Rezistența admisibilă este întotdeauna mai mică decât rezistența de rupere. Pentru calculul lor se folosesc formulele:
σa = ; τa =
în care c este un coeficient de siguranță, ce depinde de natura materialului, felul solicitării etc. De exemplu, pentru oțel c are valori cuprinde între 2,5 și 4, pentru fontă, între 6 și 8, pentru lemn între 8 și 10.
Deci, dacă se cunosc rezistențele admisibile, forța maximă până la care rezistă materialul se poate calcula cu fomulele:
Pmax = σa x A ; Pmax = τa x A
Confecționarea armăturilor pentru suținerea lucrărilor de modelaj în ronde-basse
Armăturile ridică destule probleme pentru confecționarea lor mai ales atunci când lucrarea de modelaj urmează să fie turnată.
Armătura trebuie să îndeplinească următoarele criterii și condiții:
să poată suporta greutatea lutului cu care urmează să fie încărcată, fără a ceda sau a se lăsa în jos sau într-o parte;
să fie elastică în momentul în care se doresc anumite modificări de forme sau mișcare în timpul execuției;
să nu apară pericolul de a ieși armătura în afara lucrării care se modelează;
să fie de așa natură confecționată încât după ce se toarnă negativul pe modelaj să poată fi extrasă și îndepărtată armătura cu ușurință fără a pune lucrarea în pericol.
Tipuri de armătură
Armăturile se confecționează în funcție de lucrarea plastică de modelaj, care urmează sa fie realizată. Lucrările plastice sunt foarte variate de la nonfigurative până la forme figurative, de la cele mai simple fosrme până la cele mai complexe, de la cele mai mici de ordinul centimetrilor și până la dimensiuni foarte mari, de zeci de metrii. Așa că armăturile au forme foarte variate și depind de imagiația și creația artistului. Cu toate acestea armăturile pot fi clasificate în:
rigide și fixe;
elastice și mobile.
Armăturile rigide trebuiesc bine gândite și concepute de la început, adică sculptorul trebuie să aibă ideea din înainte bine stabilită și care să nu o mai schimbe pe parcursul lucrării, în cazul acesta armătura este mai ușor de executat.
Armăturile elastice cu un grad mai mare de mobilitate, acestea oferind posibilitatea artistului de a-și modifica mișcarea și formele modelajului în schimb armătura este mult mai greu de realizat.
Armatura de susținere a unei lucări de lodelaj pentru corpul omenesc
Armătură cu articulații mobile
Armătura de susținere a unei lucrări de modelaj pentru corpul omenesc
Armătură cu articulații mobile- vedere profil
Materiale necesare pentru confecționarea armăturilor de modelaj
Materialul de bază folosit la armăturile pentru susținerea lutului este lemnul pentru că pe acesta se lipește foarte bine lutul, astfel lucrând foarte bine împreună.
Pe fier este imposibil de lipit lutul. Din lemn avem:
stâlpi;
grinzi;
dulapi;
scânduri;
lațuti;
șipci;
așchi.
Întrucât în lucrările artistice de multe ori formele sunt complexe lemnul nu poate satisface toate necesitățiile, așa că este strict necesar și fierul. Din metal avem:
sârmă de diferite grosimi;
fier beton diferite grosimi;
țevi;
profile – cornier;
profile – T-uri;
profile – I-uri;
șuruburi de diferite tipuri (de lemn și de fier);
piulițe;
șuruburi cu piuliță;
coliere;
cuie, piroane, scoabe.
Unelte necesare pentru realizarea arăturilor
aparat de sudură;
flex;
mașină de găurit;
clești de diferite tipuri;
ciocane de diferite dimensiuni;
chei mobile;
chei fixe;
șurubelnițe;
metru;
vinclu
Utilaje
macara;
motostivuitor;
mașini și utilaje (depinde de complexitatea lucrării).
Metode de prindere a lemnului pe metal, pe armăturile de modelaj
Armătura, în general partea de rezistență se contruiește din metal iar pe metal se prinde lemn, pentru a se putea prinde lutul. Lemnul trebuie prins de așsa natură pe metal, încât să se poată desface cu ușurință și de pe o singură parte, pentru ca după turnarea negativului acesta trebuie demontată și scoasă afară din negativ. Metodele de prindere sunt:
legare cu sârmă – pentru a nu se roti în jurul barei, se poate confecționa pe bara de armare opriori sau ghinuturi. La demontare, dacă este cazul, sârmele se taie cu un clește de tăiat.
legarea cu colier- aici trebuie avut grijă cu șuruburile, să cadă în locuri unde nu deranjează și să fie pe partea pe care se decupează negativul pentru a putea fi demontat cu ușutință
legarea lemnului de armătura metalică prin șuruburi (buloane), se folosește numai la dimensiuni mari, iar piulițele de demontare trebuiesc puse obligatoriu pe partea pe care se decupează.
de ramătura metalică se pot face multe asamblări de lemn, toate depinzând de cerințele lucrării.
Fluturele
Fluturele este un element des întâlnit în armăturile de modelaj, el preluând greutatea lutului atunci când armăturade rezistență nu se poate confecționa la baza lutului decât în partea de sus și greutatea rămâne în consolă. La demontare, când este cazul, cel mai convenabil, legăturile se vor tăia. (fig. 7, diferiți fluturi)
Articulații mobile folosite în sistemul de susținere a lutului
Articulațiile mobile oferă posibilitatea modelatorului (sculptorului) de a modifica, mișcarea pe parcursul execușiei lucrării. Aceste articulații, atunci când este vorba de construcția corpului uman trebuie să semene cu articulațiile anatomice ale omului și totodată, să ofere și posibilitatea de blocare într-o anumită poziție și posibilitatea de a se putea demonta ușor și scoate din nebativ.
Fig. 8 – Tipuri de articulații mobile pentru umăr
Fig. 9 – Tipuri de articulații mobile pentru cot
După cum se vede și din imagini, articulațiile mobile pot fi foarte simple, fiind oferite doar prin flexibilitatea unei sârme mai groase atunci când lucrarea este mică și ușoară iar în situația în care lucrarea este mare este nevoie de modalități pe baza lagărelor.
Tip de articulație mobilă pentru coloana vertebrală (secșiune)
Noduri și îmbinări
Îmbinarea este o asamblare rigidă a două sau mai multe elemente componente solide ale unui sistem tehnic, care nu permite nici o deplasare relativă a elementelor îmbinate.
Detalii noduri metalice
Planșeta pentru lucrările în basorelief
Planșeta pentru lucrările mici în basorelief este o planșetă normașă pe care se poate pune direct, lutul, și modela, pe orizontală sau semiverticală, iar îndepărtarea lutului se face printr-o simplă tăiere cu ajutorul unei sârme subțiri- după care se poate începe procesul de turnare. Ipsosul nu se leagă de planșetă deaorece înainte de turnare se izolează iar lutul, mulajul este tăiat de pe planșetă.
Planșeta pentru lucrările mari trebuie să fie rezistentă, să poată susține greutatea lutului cât și a negativului, iar acestea se construiesc de regulă pe verticală. Aceste planșe sunt compuse dintr-un schelet de rezistență pe care se montează scândurile sau foastenele (dulapii) cu șipcile. Planșeta trebuie făcută de așa manieră încât să se poată demonta ușor structura de rezistență după care să se poată scoate scândurile sau dulapii, pe rând, după care se scoate lutul de pe negativ.
Planșetă demontabilă cu structură de rezistență și cu dulapi pentru lucrări în bazorelief cu dimensiuni mari, partea de jos reprezintă fazele de turnare a negativului și demontare a planșetei
Dacă planșeta nu se poate demonta, pentru un negativ de peste 3m2 este aproape imposibil de îndepărtat planșeta de negativ sau de lut.
Punerea lutului pe armătură
Armătura sau planșeta se udă bine cu apă sau se poate da cu barbotină, până nu se usucă, se lipește treptat lutul pe partea lemnoasă, după care se încearcă și se dă forma volumelor mari a lucrării.
Modelare
Modelarea se realizează în primul rând cu mâna și apoi cu ajutorul celorlalte unelte.
Modelajul depinde de talentul, îndemânarea și cunoștiințele pe care le posedă cel care modelează (sculptorul, elevul, profesorul). Pentru modelarea unui corp omenesc, cel care modelează trebuie să stăpânească cunoștiințe despre corpul uman, anatomia artistică, mișcare, expresivitate, echilubru și armonia volumelor, structurilor etc.
Turnarea lucrărilor de modelaj care se pot realiza cu elevii
Lutul, este un material foarte plastic și foarte ușor de modelat, în schimb după ce se usucă și se degradează este foarte greu de întreținut. Adeseori, crapă dacă are și armătură în el, datorită faptului că posedă o cantitate foarte mare de apă, volumul lutului micșorându-se când aceasta se evaporă. Cu toate acestea de pe lucrările de modelaj (până nu apucă să se usuce, cu foarte multă precizie, ușurință și finețe) se pot transpune în alte materiale, cum ar fi: ceramică, bronz, aur, argint, fontă, ciment, ipsos, plastic etc. Aceste materiale rezistă foarte bine în timp și sunt foarte ușor de întreținut.
Această transpunere (trecere) a formei din lut în alt material, poartă denumirea de turnare, deoarece toate aceste materiale, la început, se află în stare lichidă iar trecerea se realizează prin turnarea materialului, acesta preluând forma dorită. Formele realizate din lut se pot transpune și în materiale ca marmură, piatră, lemn dar în cazul acesta, procesul transpunerii fiind cioplitul, o nouă artă ca și modelajul lutului.
Cioplitorul, modelează piatra sau lemnul, la fel ca pe lut, aceste materiale dure devenind în mâna sa materiale plastice.
Tehnologia turnării diverselor materiale
Pentru orice turnare indiferent de material, trebuie realizat negativul, care copiază modelajul din lut și apoi în acest negativ se toarnă pozitivul în materialul dorit care prezintă lucrarea finală.
Sistemul de turnare pentru fiecare material în care se dorește a fi turnată lucrarea necesită o tehnologie specială cu particularități, metode caracteristice fiecărui material în parte.
Pentru ceramică materialul se poate face cu foarte multă ușurință, din ipsos dar grosimea negativului trebuie sa fie pe cât posibil egală pentru a absoarbe apa din barbotină în mod egal. Apoi, după realizarea negativului, se toarnă în acesta barbotina și se lasă până se întărește lutul pe pereții negativului, după care se evacuează barbotina, rămânând stratul necesar pozitivului.
Urnează desfacerea negativului la momentul potrivit, procesul de uscare, de încălzire treptată și de ardere în cuproare speciale.
Pentru turnările aluminiului, cuprului, brozului, aurului ș.a.m.d. în negativ nu se mai poate realiza din ipsos, acesta având nevoie și de miez pentru a rămâne gol în interior, iar topirea metalului se face în cuptoare speciale sau în locuri special amenajate.
Pentru a turna în metal, prima dată se face negativul după model, se întoarce negativul cu capul în jos, pe pereții interiori ai negativului se aplică un strat de ceară, aproximativ la grosimea la care se dorește să fie tunată lucrarea, în care se plică pastile din metalul folosit la turnare iar în golul rămas se toarnă miezul. Lucrarea se întoarce în picioare, ceara topindu-se și curgând afară, rămânând golul în care a stat.
Se întoarce din nou lucrarea cu capul în jos iar în golul unde a fost ceara se toarnă metalul, apoi se desface negativul și miezul.
Tehnica turnării în ciment
Atelierul care este cel mai ușor de amenajat și cu cele mai puține pretenții care se pot realiza cu ușutință se poate constitui în cadrul unui club al elevilor sau în cadrul unei școli.
După cum am arătat, procesul de turnare este complicat și necesită ateliere bine dotate, cu materiale și utilaje. Turnarea cu succes, se poate realiza în interprinderi unde se lucrează materialul respectiv sau în ateliere special amenajate.
Atelierul este cel mai ușor de amenajat și cu cele mai puține pretenții. Acesta poate fi amenajat chiar și în cadrul unei școli.
Turnările în ciment, indiferent de agregatul care se folosește (praf de marmură, de piatră, nisip sau balast), se pot realiza cu succes în negativ de ipsos.
Lutul, ipsosul, cimentul, pfaful de marmură sau de piatră, dunt materiale ușor de obținut. Lutul fiind mai mare decât ipsosul și ipsosul mai slab decât cimentul, procesul tehnologic de turnaredevine ușor și cu puține pericole de nereușită- de aceea acest proces tehnologic se poate realiza și de către copii.
Unelte
Se folosesc cele de la modelaj la care se adaugă uneltele de mai jos:
dălți de diferite dimensiuni;
gradine de diferite dimensiuni;
șpițuri;
scapițator;
ciocan pleumatic și electric.
Materiale
Ipsosul
Este un liant hidraulic artificial, fabricat din ghips (CaSO4 – 2H2O), prin procesul de dezhidratare și disociere termică, sub efectul temperaturii de ardere. Materia primă fiind măcinată și supusă la încălzire preogresivă, prezintă următoarele transformări.
CaSO4 CaSO4 – H2O CaSO4 CaSO4 CaSO4 + CaO + SO3 CaSO4
CaSO4 – 2H2O – dihidrat
CaSO4 – H2O – semihidrat
CaSO4 – anhidrid solubil
CaSO4 – anhidrid insolubil
CaSO4 + CaO + SO3 – ipsos de pardoseală
CaSO4 – anhidrid inert
În funcție de temperatură, durată și condițiile de ardere, de calitatea materiei prime, se obțin diferiți lianți:
ipsos pentru construcții;
ipsos pentru modelaj;
ipsos pentru mare rezistență etc.
Ipsosul pentru modelaj este la fel cu cel de construcții dar este mai alb și mai fin măcinat. Se obține prin deshidratarea parțială a gipsului la temperaturi de 200 C, componentul de bază fiind semihidratul sulfatului de calciu CaSO4 – 1⁄2H2O și cantitități parțiale de anhidrid solubil CaSO4.
Priza și întărirea
Aceasta se datorează proceselor fizico-chimice de dizolvare în apă a semihidratului și a anidritului solubil, rehidratarea lor trecând în CaSO4 – 2H2O.
2 CaSO4 2 CaSO4 – H2O 2 ( CaSO4-2H2O)
Fiindcă dihidratul care se formează are o solubilitate redusă (2 gr./1) soluția devine suprasaturată și dihidratul începe să se cristalizeze. Când cristalele de sulfat de calciu dihidrat ajunge la mărimea de (10-7 – 10-9) și sunt înconjurate de pelicule de apă, pasta capătă o bună plasticitate.
această durată este scurtă, datorită creșterii cantitățiilor de cristale și dizolvarea lor până la formarea unei împletituri de cristale aciculare și ca urmare pasta își pierde treptat plasticitatea devenind rigidă (sfârșit de priză).
Perioada de întărire
Se evaporă excesul de apă folosită în amestecare și cristalizarea sulfatului de calciu dihidratat care mai există în soluție, contribuind la sudarea cristalelor între ele. perioada de întărire durează cca. 7 zile.
Procesul fizico-chimic din timpul prizei și întăririi sunt exoterme, în timpul întăririi crește volumul cu 1%.
Proprietățiile ipsosului întărit
densitatea 1000 kg./m3;
porozitatea 50-60%;
rezistența la acțiunea focului;
rezistența fizică este variabilă la compresiune între 80-120 daN/cm2, tracțiune 18-20 daN/cm2.
Rezistența necesară scade foarte mult în condiții de umiditate, cca. 50%.
Cimentul
Cimentul este scump pentru că necesită o cantitate mare de energie pentru fabricare.
Obținere
Măcinarea clincherului de ciment se face cu adaos de gips, obligatoriu, în procent strict necesar de 3-5% calculat în SO3, deoarece, astfel s-ar întări în 3-5 minute. Gipsul are rolul de încetinitor de priză. Clincherul de ciment este materialul obținut prin încălzirea materialelor prime în cuptoare rotative la temperaturi de 1450-1500 C. Încălzirea este de topire parțială, clinchezarea care duce prin răcire bruscă la formarea unui material compact, dur, ce este clinchetul de ciment.
materia primă pentru clincher
Calcarul- CaCO3 – 75-77%
Argila- mSiO2 – Al2O3 – pH2O impregnat cu Fe2O3 (oxid de fier) până la 23-25%
Etape tehnologice
extragerea materiei prime;
măcinarea;
dozarea;
arderea;
răcirea;
măcinarea cu adaos de gips;
Reacții chimice
Sunt deosebit de complexe.
Reacțiile au loc în cuproare rotative cu diametru de 4-6 m, lungime de 250 m cu înclinare și cu o viteză de rotație de 1,5 rot./min.
Materiile prime se deplasează în contracurent cu gazele de ardere (gaz metan, cărbune pulbere, ce ard direct în cuptor)
Etapele:
disocierea CaCO3 ––> CaO (oxid bazic +CO2 care părăsește cuptorul)
argila se descompune în: SiO, Al2O3 și Fe2O3 (cu caracter acid în prezența caO și H2O sub formă de vapori care părăsesc cuptorul)
Până la 1250-1300 C reacțiile decurg numai în sisteme eterogene, solid-solid. La această temperatură apare și topirea, clincherizarea.
Se topesc unii aluminați CaO – Al2O3 și feriți CaO – Fe2O3.
Topirea este doar parțială.
Reacțiile continuă până la 1500 C în prezența topirii care complică reacțiile dar favorizează formarea celui mai valoros compus: silcatul tricalcit 3CaO – SiO2.
Priza și întărirea
Au la bază reacții de hidratare și hidroliză.
În piatra de ciment rămâne întotdeauna o cantitate nreacționată, de aceea produce o creștere permanentă a rezistenței mecanice, în timp.
Schema reacșiei cimentului cu apa.
hidratere
hidroliză
3CaO – SiO2 + H2O–––––->CaO – SiO2 pH2O + Ca(OH)2
C3S -alit Hidrosilicat oxid de calciu – cristale geliforme-
2CaO – SiO2 + H2O –––––-> CaO – SiO2 pH2O + Ca(OH)2
C2S- belit Hidrosilcat exid de calciu
CaO – Al2O3 + H2O––––––>3CaO – Al2O3 – 6H2O
C3A Hexahidroaluminat tricalcic cristalin
4Cao – Al2O3 – Fe2O3 + H2O––->3CaO – Al2O3 – 6H2O + CaO – Fe2O3 – 6H2O
C3AF Hexahidroaluminat tricalcic cristalin
Hexaferit oxid de calciu
În final amestec de cristale foarte slabe.
C3(AF)H2
Compoziția mineralogică se comportă diferit în timp, datorită vitezei de hidratare hidroliză a celor doi silicați.
Agregatele
praf de marmură;
praf de piatră;
nisip;
balast;
clei de oase;
plastizol;
decofrol;
aracet;
câlți;
bare de fier pentru armătură;
sârmă;
plasă de rabiț.
Confecționarea negativului
Negativul se poate confecționa din: ipsos, clei de oase, plastizol, plastic sau cauciuc.
Dacă se dorește să se obțină un produs de serie, atunci negativul este mai complicat de realizat iar pentru o singură piesă ”unicat” este mai simplu.
Negativul pentru turnarea lucrărilor unicat
Acesta depinde de gradul de complexitate a lucrării și de dimesiunea ei.
Pentru turnarea unei lucrări de dimensiuni mici, în basorelief, se procedează în felul următor: dacă mulajul este realizat dintr-un lut care nu este suficient de gras, atunci prima dată se unge mulajul cu motorină sau ulei fin 5005 de ”transformator”, după care se pregătește pasta de ipsos.
Prepararea compoziției de ipsos
Ipsosul se toarnă întotdeauna în apă și niciodată apa în ipsos. Se pune ipsosul presărat și fără cocoloașe în apă până când compoziția nu mai primește ipsos, după care se amestecă puțin sau chiar deloc.
Compoziția gata preparată în stare lichidă se toarnă peste mulajul de lut, treptat.
Dacă basorelieful este de dimensiuni mari, atunci materialul trebuie făcut de mai multe ori și în cazul acesta trebuie să se aibă grijă să nu rămână suprafețe lucioase, deoarece peste suprafețele lucioase a doua compiziție de ipsos nu se mai leagă bine. În cazul lucrărilor mari, este necesar ca negativul să se armeze cu bare de fier.
Pentru turnarea unui negativ în ronde-basse se toarnă partea din față. Prima dată se lasă unul sau mai multe goluri în partea din spate, de așa natură încât pe acele goluri să se poată extrage lutul și armătura. după care se poate spăla și curăța negativul foarte bine.
Marginea golurilor realizate din ipsos trebuie să fie netedă și să aibă conicitate pentru ca știclul (capacul) să se poată scoate cu ușurință. După ce se realizează marginile, se ung cu decofol (ulei, stearină, detergent). Apoi golul se acoperă cu un strat gros de ipsos suficient de rezistent ca la margine să nu se rupă.
Stratul de ipsos care acoperă lucrarea trebuie să aibă o gosime adecvată în funcție de dimensiunea lucrării- dacă este prea subțire se rupe la scoaterea lutului sau nu rezistă la forțele de împingere în exterior a materialului de turnat iar dacă este prea gros este greu de decofrat.
În situația în care negativul este prea mare, este nevoie să fie armat cu fier.
Negativul pentru turnarea mai multor lucrări de același fel
Negativul, se poate face cu ipsos când lucrarea este basorelief și formele au multă conicitate.
Dacă lucrarea are forme mai complexe sau este ronde-basse se poate turna cu negativ de ipsos dar în cazul acesta este nevoie de mai multe sticluri dar și în cazul acesta formele trebuie să aibă conicitate.
Când formele nu au conicitate atunci nu se poate turna decât un negativ elastic și acesta mai modern se face din plasizol dar metoda tradițională este cu geletină formată din clei de oase.
Cu negativ din clei de oase se toarnă în felul următor:
se fierbe bine cleiul de oase ca să nu se ardă, se pune un vas mai mare cu apă în care se introduce un vas mai mic cu compoziție de celi de oase și apă.
peste model sau mulaj se face o carcasă de ipsos (ex.: dacă modelul este din ipsos se acoperă cu lut și peste lut se toarnă ipsos după care se scoate lutul afară). Se realizează carcasa iar la acrcasă se lasă sau se dau găuri de turnare a gelatinei și de verificare.
se unge atât modelul cât și carcasa cu decofrol după care se montează modelul și carcasa în poziția de turnare.
se toarnă gelatină pe găurile lăsate din carcasă (fig.1)
fig. 1
model de copiat, 2-gelatină, 3- carcasă, 4- material petru turnarea lucrării în serie (ciment amestecat cu praf de piatră)
după răcirea compoziției se poate demonta și se poate obține negativul capabil să se toarne în el, în serie, mai multe lucrări.
Turnarea pozitivului
La lucrările în basorelief se pregătește negativul, se curăță, se spală, se îndepărtează tot lutul cu grijă pentru a nu zgâria negativul.
se pune negativul cu fața în sus și în poziție perfect orizontală;
se face compoziția de ciment agregat și apă;
se unde negativul cu decofrol;
se toarnă materialul pentru pozitiv- primul strat subțire;
se pune armătura de metal și dacă e cazul, plasă de rabiț;
se toarnă tot materialul pentru pozitiv;
se vibrează.
La lucrările în basorelief se procedează în felul următor:
se curăță bine negativul;
se unge cu decofrol;
se introduce armătura și se fixează de așa natură încât să nu se atingă de negativ;
se montează știclurile și se leagă cu u cablu sau cu sârmă;
se toarnă materialul;
se vibrează.
Turnarea pozitivului în negativ de plastizol sau clei de oase
se să carcasa cu pudră de talc;
se așează gelatina în carcasă;
se unge gelatina cu decofrol;
se așează armătura;
se toarnă primul strat de material peste gelatină;
se toarnă compoziția pozitivului;
se vibrează;
se pune negativul cu fața în sus și în pozișie perfect orijontală.
1-model de copiat, 2-gelatină, 3- carcasă, 4- material petru turnarea lucrării în serie (ciment amestecat cu praf de piatră)
Armătura
Și la turnările în ciment ne întâlnim, ca și la lut, ca urmare a evaporării apei, cu scăderea volumului apărând crăpături în pozitiv datorită faptului că negativul rămâne neschimbat. Din această cauză pozitivul (lucrarea finită) din ciment trebuie, în mod obligatoriu, armat. Totodată, armătura este necesară pentru preluarea forțelor de întindere din lucrare.
Decofrarea
La lucrările unicat cu negativ de ipsos și pozitiv de ciment,decofrarea este foarte ușoară, datorită faptului că, compozițiile bazate pe ciment sunt mult mai dure decât negativul de ipsos iar între ipsos și materialul pozitivului se află un strat izolator care nu le lasă să se lipească.
În acest caz se ia spițul sau dalta și ciocanul și se sparge negativul cu grijă, fără să se lovească pozitivul.
Metoda este valabilă atât la basorelief cât și la ronde-basse.
Decofrarea lucrărilor cu negativ de clei
se întoarce lucrarea cu carcasa în sus;
se ridică și se îndepărtează carcasa;
se îndepărtează gelatina cu grijă să nu se rupă și se așează în carcasă.
Dacă s-a lucrat corespunzător instrucțiunilor, pozitivul trebuie să fie pe măsură.
Finisarea lucrărilor de ciment
se curăță cu o perie și cu o daltă, dacă este cazul;
se spală;
se repară cu ciment;
se dă un strat de ciment cu aracet sau se șlefuiește.
A modela înseamnă a observa, a descopeii, a inventa, a crea, modelajul făcut de copii nu trebuie privit ca un mijloc de imitație ci ca un mod de exprimare personal, ca o manifestare a facultăților creatoare.
Copilul să fie pus direct în contact cu natura, asupra căreia să oserve corect și atent, cu
răbdare, apoi so redea cu sinceritate.
Am organizat cu elevii diferite expoziții cu desene și cu lucrări de modelaj care au pus în v
edere spiritul inventiv, exprorare în mod creator a realităților, formelor și culorilor, obiectelor și alte aspecte ale mediului înconjurător.
CAPITOLUL III
DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII ELEVILOR PRIN INTERMEDIUL ACTIVITĂȚIILOR DE MODELAJ ÎN EDUCAȚIA NON-FORMALĂ
Argument
Educația plastică în general, arta este unul din cele mai eficiente mijloace pentru cunoașterea și înțelegerea psihologiei elevilor. Prin desen se dezvoltă inițiativa creatoare individuală a elevilor. Desenul și modelajul din imaginație și memorie dezvoltă cel mai mult capaciatatea elevilor. Acest modelaj antrenează și dezvoltă gândirea elevilor.
Prin modelaj se dezvoltă observația prin care se obțin imagini vizuale, se promovează educația estetică, mărește bucuria de a trai. Modelajul concentrează atenția și înlesnește observația asupra faptelor, formelor și structurilor. Modelajul este un limbaj, un mod de a exprima idei și simțăminte dezvoltând imaginația și gândirea acestora este un limbaj al artelor.
Prin modelaj se face o observare corectă și aceasta duce implicit la o cunoaștere aprofundată, moedelajul reflectă procesul revoluției sufletești și structuralizarea obiectivelor personalității elevilor. Modelajul redă elementele mediului de viață care acțonează modificator și dau conținut structurilor native, modelajul face selecția pe care individualitatea o face în mediul potrivit obiectivelor sale intime și profunde cav și procesul de adaptare sub acțiunea modificatoare a mediului asupra individualității. Prin modelaj se poate studia nivelul de inteligență și capacitatea de creație a elevilor. Elevul bun la modelaj este cel care a ajuns să aibă o anumită dexteritate motrică. Când ne referim la inteligență ne gândim la aspectul creator, la îmbinarea inteligentă sau nu a celor mai expresive elemente și nu la un anumit modelaj executat sub aspectul preciziei și siguranței liniei, dar care poate fi lipsit denjurător.
Experiența școlară a demonstrat că lucrările fundamentate teoretic privitoare la cultură aristică–plastică a elevilor, provoacă preocupări și deschis perspective activităților creatoare ce se desfășoară în școli. Ele contribuie la crearea climatului pshiolog, petagogic și estetic al culturii artistic- plastice pentru toți elevii ce trec prin școliile gimnaziale, fertilizând terenul activității creatoare.
Lucrările plastice ale elevilor ne arată cum și cât au explorat ei din universul înconjurător prin succesiunea în care ei modelează diferite imagini și prin ritmul îmbogățirii formelor și volumelor, ele ne arată modul în care se ierharizează interesele copiilor și cum se lărgește sfera cuprinderii lor, cum caută să pătrundă în esența lucrurilor, cum ei sesizează logica internă a acestora și nu aparențele cu transformările lor perspective.
Găsind mijloace proprii de expresie cum ar fi perspectiva afectivă înlănțuirea scenelor sub forma unor frize elevii „diseacă” realitatea înfățișând în desenele lor „ descoperilile ” făcute de ei într-o realitate care pentru ei este plină de mistere, de neprevăzut și de surprize în care faptele concrete se împletesc cu lumea fabulosului, în care datele simțurilor se prelungesc în lumea imagintivului. Desenele copiilor ne arată că pe măsura dezvoltării lor psihice și pe măsura înbogățirii experienței lor de viață se perfecționeză și universul gândirii lor și puterea de exprimare plastică, se lărgește orizontul lor de cunoastere, acest orizont este foarte dezvoltat la copii de azi datorită dezvotării științei și tehnicii.
Elevii mamifestă o nouă dragoste față de culoare care afectează în diferite feluri psihicul și stările emoționale ale lor, trăiri sufletești.
Dacă procesele cognitive ale elevilor se caraterizează prin tendința de cunoaștere mai profundă a realitații înconjurătoare, creația lor artistică plastică trebuie să meargă în direcția unui realism mai puternic și în activitatea desfășurarată la lecțile de desen și modelaj.
Lecțile de modelaj trebuie să ofere elevilor material de studiu și interpretare stimulându-le sensibilitatea, imaginația și spiritul creator. Trăsăturile caracteristice ale creației plastice ale elevilor în ciclul gimnazial nu apar dintr-o dată, ele fiind într-o continuă dezvoltare și modernizare. Creația plastică se caractrizează printr-un anumit realism dovedind acest lucru prin lucrările execute de ei la orele de desen. Astfel în comparație cu perioada subiectivă conținutul plastic este mult mai amplu și mult mai bogat. Se observă la acești elevi o orientare spre formele concrete asa cum le văd ei, adică a realității. Percepția formelor, volumelor, structurilor și culorilor devine din ce în ce mai acută, acestea devenind simbolul trăsăturilor emoționale ale tinerilor creatori, se simte și tendința de obținere a efectelor decorative.
Sensibilitatea la forme și culori și dispunerea lor în scopul exprimării anumitor stări sufletești se manifestă într-un grad mult mai accentuat la elevii din clasele gimnaziale mai mari.
Modelajul creator, modelajul oglindă al mobilității spirituale care mărturisește spirit de observație, imaginație, sensibilitate și muncă bine organizată.
Lecțiile de modelaj trebuie să aibe un anumit specific care trebuie să corespundă particularităților de vârstă și individuale,incât să se evite situațiile de neîncredere în forțele proprii, lipsă de interes pentru lecție.
Lecțile de modelaj trebuie să aibă un accentuat caracter creator. În creația elevilor se manifestă o tendință generală spre elementele din ce ion ce mai sintetice, mai expresive și mai originale astfel că aceasta este o influență a perfecționării proceselor de gândire și reprezentare, a forării capacității de abstractizare și stăpânirii mai temeinice a deprinderilor tenhice de lucru.
La nivelul perioadei gimnaziale putem spune că ieste perioada cea mai propice pentru dezvoltarea sensibilității și receptivității elevilor față de fumosul din realitatea înconjurătoare. În cazul când lecțiile corespund particularităților de vârstă, iele stimulează tendințele lor creatoare și înlătură plictiseala „lipsa de interes” și fuga de creația plastică.
În concluzie se cere ca profesorul care conduce activitatea de creație plastică la elevi, să cunoască bine psihologia creației plastice a elevilor și să adapteze activitățile la particulatățile de vârstă și individuale.
Lucrarea de față are drept scop tocmai aspectele la care m-am referit anterior de a gândi, de a căuta mijloace și tehnici de acțiune, de a organiza meticulos, pedagogic si metodologic prin folosirea unor metode procedee adecvate pentru a forma și dezvolta la elevi capacitatea de creație în cadrul activităților desfășurate la orele de modelaj.
Creativitatea este cea care ajută la dezvoltarea personalității individului la o orientare corespunzătoare pentru a-i facilita integrarea în viața social-culturală dar si in mediul real de viață.
„Creativitatea la elevi asigură cunoașterea, dezvoltarea și evoluția pe scară valorilor umane.” (Petru Ioan pag. 17-18).
Ca formatori, noi, profesorii în general, cei care lucrază în comeniul educativ, trebuie să acționăm conștient, profesional, bine organizat în sensul formării și dezvoltării creaativității și îndemânării la elevii fară de care evoluția în sens pozitv ar fi cu neputință.
În lucrarea prezentă redau pentru exempificare lucrări ale elevilor în care se vede contribuția modelajului în mod deosebit in lucrările elevilor.
Motivația alegerii temei
Societatea omenească a fost și este în permanentă schimbare și transformare, se caută permanent noul, utilul și frumosul, eficentizarea tuturor componentelor ei în esnță progresul evolutiv.
Toate domeniile s-au metamorfozat și vorbim aici de artă și cultură, au avut loc schimbări semnificative în domeniul științei și tehnicii, în învățământ.
Dimensiunea cultural artistică a vieții sociale este necesar să fiie luată în calcul și în considerație de către toți educatorii, fiind că toți vehiculează valori și aspiră la condiția de indivizi cu o anumită pregătire artistică tematica lucrării prezente privind activitățile de modelaj la elevi prin predarea artelor plastice este o problemă de actualitate și care face arte din principalele sarcini care stau în fața oricărui educator, formator, care la rândul său trebuie să fie un creator.
Capacitatea de a modela se formeză la elevi și se dezvoltă treptat pe masura însușiri de noi cunoștințe, priceperi și deprinderi pe măsura urcării treptelor de cunoaștere, asimilare și capacitatea de a opera cu noi cunoștințe și deprinderi practice în noi contraste. Pentru a forma și dezvolta la elevi priceperea de a modela este nevoie ca în primul rând porofesorul care este formator să aibă o personalitate puternică bine conturată, să dea dovadă de profesionalism desăvârsit, să aibă un stil benefic in acest scop, putere de muncă, dragoste pentru munca cu elevi si să dea dovadaă de rabdare.
Fiecare elev ieste o individualitate fizică, genetică, psihologică, mod de gândire mod de manifestare astfel că având în vedere aceste aspecte trebuie să abordăm tratarea individulă sau eventual grupe omogene.
Importata modelajului pentru formarea individului în cocietate
Lucrări de cercetare privind tematica referitoare la fomarea si dezvoltarea modelajului la elevi pe diferte trepte de studiu au fost făcute în decursul timpului de catre pedagogi, psihologi, didactice etc. Tcmai pentru această problemă prezintă un interes deosebit în actul educațional de formare, pregatire al tinerilor pentru viață în general.
Educația plastică ieste un factor important al educației în general și pentru pregătirea în ansamblu al tinerilor o pregătire polivalentă pentru a face față situațiilor pe care elevul le va întâlni în viitor.
Am fost atras de o serie de aspecte privind pregătirea elevilor la orele de educație plastică, am avt multă satisfacție când am obținut rezultate deosebite cu elevi care mi-au permis stabilirea de noi obiective mai pretențioase cu un grad de dificultate mai mare cu elevii. Ma impresionat mult dorința și plăcerea elevilor de a lucra cu lut și de a modela. În unele cazuri elevii realizează modelaje după o temă dată, alte ori după texte literare, poezii sau studii după modele.
Am procedat și eu în acest mod și am ajuns la concluzia că ieste un argument puternic de a exprima astfele de metode cu elevii si printr-o bună pregătire a elevilor, dorinț de a obține, de a realiza lucrări din ce în ce mai orignale în care se observă capacitatea fiecărui elev de a se perfecționa de la o treaptă la alta.
Modelajul este de o importanță majoră in toate domeniil de activitate. Elevi care fac modelj sun buni în mai multe domenii îngeneral. Modelajul are la baza noul, care să fie eficent folositor plăcut durabil etc. În arta modelajului scoate în evidență personalitate individului.
Evoluția societății contemporane face apel permanent, constnt, la virtuțiile formative ale educației prin școală și artele vizuale prin ariile curiculare pentru formarea unor atitudini individuale în față unei opere de artă și în același timp formarea la elevi de priceperi și deprinderi pentru a avea capacitatea de exprimare prin limbajul plastic specific.
Obiectul de studiu educație plastică promovează cultivarea sensibilității creative individulae în vederea comunicării prin artă și creează premisele unui transfer către celelalte discipline în viața socială. În școală se eau in vedere prin cuprinsul ariilor curiculare și a planurilor caddru formare de competențe generale precum și valori în esență însoțite de atitudini.
Se urmărește dezvoltarea capacității de exprimare plastică, a sensibilități, imaginației și a creativității artistice. Cunoașterea și folosirea elementelor de limbaj plastic, formarea și dezvoltarea capacității de a recepta mesajul vizual- artistic să simtă, să trăiască, să aibă sentimentele în fața uei opere de artă pe care o înțelege. În ce privește valorile și atitudinile se poate spune că se poate merge până la nivelul de a interpreta și critica o operă de artă, capabil de evaluare și autoevaluare. Să formăm la elevi capacitatea de a produce opere de artă și de a le varorifica la un nivel superior dacă este posibil.
Problemă cercetată
Având în vedere tematica amplă și de importanță majoră în general pentru societate, indivizii și îndeosebi tinerii care se formează permanent „sub acțiunea unor multiplii factori educativi, am considerat să experimentez activitatea modelajului la nivelul unor grupe de elevi sau individual în cadrul Clubului elevilor din Vulcan, județul Hunedoara în care îmi desfășor activitatea”. Clubul are un număr mare de elevi, care participă la cercul de arte plastice astfel că am considerat să experimentez la niveluri diferite, grupe diferite și elevi cu înclinații și vocații în domenliul artelor plastice.
Educația plastică este mult agreată de elevi, există elevi care dovedesc vocație, având rezultate deosebite.
Așa cum am arătat în capitolele anterioare, modelajul este un fenomen deosebit de complex care este util și necesar pentru indivit și societate. Prin modelaj, individul progresează, se dezvoltă, prosperă. Am plecat în experimentele mele de la simplu spre complex, m-am sprijinit pe cunoștiințele, înclinațiile și pasiunile elevilor pentru a le ancora într-un context și cadru care este educația plastică. Am procedat în felul următor:
Le-am dat elevilor să realizeze o lucrare care să reprezinte zona în care trăiesc. Le-am explicat specificul zonei și i-am lăsat să observe liber și creativ și totodată să modeleze individual dar și în grupe de elevi, fiecare elev își alege modul în care dorește să se exprime plastic, lăsând partea creativă liberă .
Experimentul are la bază observația, memoria vizuală și imaginația creatoare. Elevii sunt puși în situația de a transpune prin modelaj, imaginile foarmate din memorie pe care ei le consideră specifice zonei în care trăiesc. Este de fapt imaginația reproductivă care este foarte importantă deoarece, elevii lucrând din memorie fără a avea în față materialele concrete, folosind doar memoria și imaginația creatoare, cea mai importantă în domeniul artistic.
Elevii sunt foarte atrași de această formă de activitate, sunt activi, curioși, se mobilizează, capătă multă încredere în proprile puteri, dând dovadă de mult interes pentru noutate, caută să realizeze obiectele cât mai aproape de realitate, ieșind în evidență gândirea, inteligența, afectivitatea, spiritul creator a personalității individuale.
În acest mod am reușit să dezvolt posibilitățiile de exprimare plastică prin modelaj, scoțând în evidență talentul, capacitățiile intelectuale și potențialul creativ.
Elevilor li se dau explicații în funcție de particularitățiile lor de vârstă și de specificul tradițional ednografic al zonei, lăsând libertatea de acțiune individuală a fiecărui elev. Fiecare elev își alege liber ce imagine specifică a zonei pe care vor să redea prin modelaj, având libertatea de a adăuga sau elimina anumite elemente pentru a fi cât mai original.
Experimentul se desfășoară pe parcursul a cinci ore din care patru ore pentru realizarea lucrărilor de modelaj, iar în ulima oră se face o evaluare a lucrărilor, remarcând aspectele pozitive, actul de creație și referiri la unele neajunsuri evidente în conținutul unor lucrări.
Se notează lucrările cu calificative de la nesatisfăcător la foarte bine, lucrările deosebite fiind selecționate pentru expoziții, concursuri etc.
În lucrările plastice realizate de elevi, la această tematică experimentală, au dat dovadă în general, de multă imaginație, inteligență, originalitate, memorie vizuală, spitir de observație, afecțiune față de zona natală cu toate componentele ei, capabili ca prin lucrările lor să transmită mesaje afective, sentimente și multă pasiune.
În unele lucrări au fost adăugate elemente noi, în alte cazuri s-au renunțat la câteva elemente, în funcție de gândirea și imaginația fiecăruia. O parte din ei s-au axat pe imaginile specifice ale orașului, cum ar fi: cele două sense giratorii care reprezintă „Calendarul Dacic” cu toate că elevii din clasele I-II nu înțeleg ce reprezintă cu adevărat acele imagini.
Copii mai mari, de clasele a III-IV-a au ales imagini legate de minerit și de construcții tradiționale specifice zonei.
Modelajul din imagine reprezintă o stână.
Modelajele de mai sus reprezintă un conac momârlănesc și o galerie de mină.
Tot copii de clasele I-IV au reprezentat prin modelaj peisaje montane din împrejurimile orașului.
Nu în ultimul rând elevii cunoscători a isoriei zonei au încercat să reprezinte și alte elemente specifice legate de minerit.
Elevii de clasele V-VIII au reflectat elemente decorative care au legătură cu trecutul istoric al orașului Vulcan, cum ar fi „ iia” momârlănească, portul momârlănesc.
Interesant este faptul că, eu am omis să explic de unde vine denumirea orașului Vulcan și elevii fără să mă întrebe și-au imaginat că noțiunea de “vulcan” vine de la un vulcan care a erupt în zonă și de aceea municiupiul poartă numele de “Vulcan”.
Din lucrările de mai sus reiese strucura psihica sufletească, comportamentul, structura individuală a fiecăriua. Pe aceste realități și constatări ne putem biziu pe formarea și dezvoltarea memoriei vizuale, spiritului de observație, creativității și a îndemânării motrice a elevilor. Pe aceste realități și constatări ne putem bizui în formarea și dezvoltarea abilității de modelaj a elevilor. O parte din elevi s-au axat pe prezentarea a elementelor specifice a arhitecturii orașului, iar o altă parte au reprezentat prin intermediul modelajului tradițiile și obiceiurile specifice orașului în care născut. Totodată, alți elevi au hotărât să reprezinte indeletnicirea localnicilor precum păstoritul și mineritul. Nu în ultimul rând, mulți elevi au reprezentat specificul peisajelor din zonă.
Totodată, din lucrările realize de grupele de copiii care au făcut parte din experiment s-au exprimat în două moduri: unii s-au exprimat doar prin forme și volume, fără să folosească deloc culoarea iar cealaltă parte au simțit nevoia neapărată a se exprima cu ajutorul culorii, folosind culori vii și armonioase cu o deosebită expresivitate cromatică.
Problema cercetată a avut ca obiectiv dezvoltarea imaginației, memoriei vizuale, dexterității, viziunii în spațiu, exprimarea cu ajutorul volumelor și formelor și creșterea capacității creatoare. În fiecare oră din cele cinci în care elevii execută lucrări de modelaj, aceștia trebuie îndrumați, lucru pe care l-am avut în vedere în ceea ce privește elementele compoziționale, legătura dintre ele, echilibru compozițional și echilibru cromatic. Totuși, nu am intervenit prea mult pentru a da libertatea elevilor să se exprime în sensul stimulării libertății de exprimare plastică. Au fost realizate lucrări foarte interesante, unde s-a scos în evidență personalitatea, precum și aptitudinile, vocația și predilecțile lor. La finalul fiecărei ore au fost făcute unele precizări referitoare la modul de lucru, observații și recomandări. Rezultatele au fost anunțate în ora următoare când s-a trecut la o nouă tematică, din cadrul tematicii generale. S-a continuat experimentul în acest mod și în cursul ultimei ore au fost prelucrate doate datele referitoare la rezultate, scoaterea în evidență a lucrărilor valoroase și a greșelilor comune.
Se prezintă grafice cu evoluția pe parcursul a celor patru ore, realizate în două ședințe de câte două ore și sunt selectate lucrări de modelaj care cor participa la concursuri expoziționale. Experimente asemănătoare vor continua, astfel că activitatea de creație în domeniul plastic al elevilor să devină atractivă, folositoare, cu implicații certe și în alte domenii de activitate. Un elev căruia ii place să modeleze, în mod cert va fi îndemânatic și creativ în alte domenii de activitate, lucru care asigură o educație si o pregătire polivalentă, obiectiv urmărit în cadrul învățământului modern.
Studiu de caz
Experimentul l-am desfășurat pe un număr de 20 de elevi, 5 fiind din clasele I-II, 5 din calsele III-IV, altii 5 din clasele V-IV și nu în ultimul rând, 5 din calsele VII-VIII, din cadrul Clubului Copiilor Vulcan, județul Hznedoara, pe o perioadă de 5 săptămîni, din care 4 săptămîni efectuarea lucrărilor de către elevii din cadrul experimentului și o săptămînă, analiza lucrărilor de lut, interpretarea datelor și desprinderea unor concluzii cu repere de respectat pe viitor.
În prima oră de experiment au realizat următoarele lucrări după fișele de lucru: F1.
La fiecare început de oră în timpul experimentului am făcut și o scurtă analiză a lucrărilor realizate la tematica din ora anterioară cu scoaterea în evidență a unor minusuri și plusuri privind folosirea compoziției, a plinurilor și a golurilor, a volumelor, a formelor, a culorilor, partea originală și modul cum și-a pus amprenta de realizare plastică și originalitatea fiecăruia.
Aprecierea a fost transpusă în note, grafice, tabele, au fost puse în evidență lucrările bune în acest sens, evoluție pozitivă a modului de exprimare plastică, fapt ce dovedește respectarea sugestilor și recomandărilor date de profesor. La început ascensiunea a fost mai timidă, ea a devenit mai evidentă pe parcursul desfășurării studiului de caz. Lucrările au fost comparate, fără a fi criticați elevii cu realizări mai modeste. Per ansamblu, se observă interesul elevilor, înclinația spre originalitate și dorința de afirmare.
În cuprinsul tematicii studiate au fost prezentate lucrările din lut ale copiilor, deci creații proprii, dând un exemplu bun și îndemn în actul prelucrării a lutului de către elevi.
Tema a fost aleasă cu scopul de a trezi interesul elevilor pentru prețiurea obiceiurilor ednografice tradiționale, pe care elevii le-au prezentat în mod diferit în funcție de nivelul de pregătire, puterea de imaginație și memorie, capacitatea creatoare, vocație și trăsături de caracter ale fiecăruia.
Discuții
Modelajul influențează mult imaginația creatoare și de redare a elementelor exprimate plastic, fie că sunt realizate prin desen, culoare sau alte tehnici. Se poate cunoaște după modul în care desenează sau picrează un elev sau chiar un artist dacă acesta are studii de modelaj sau nu.
Lucrări și desene relizate de elevi de diferite vârste care au practicat modelaj:
Lucrări și desene relizate de elevi de diferite vârste care nu au practicat modelaj:
Lucrări și desene realizate de elevi înainte de a face modelaj și după ce au studiat modelajul:
Capitolul IV
Concluzii generale
Modelajul se poate forma, se poate dezvolta și perfecționa la elevi permanent. Oamenii care au practicat modelaj sunt foarte folositori societății. Educația plastică, în general este un domeniu, unde elevii se pot exprima creativ în mai multe tehnici: pictură, modelaj, desen etc., doar că trebuie să fie lăsați mai liberi în acțiunea de gândire și exprimare creativă. În paralel, trebuie îndrumați, încurajați pentru a câștiga încredere în forțele proprii, că pot și singuri realiza ceva bun și folositor societății. Elevii se exprimă liber, încearcă să fie creativi, caută subiecte mai atractive, în cadrul orelor de modelaj. Pe zi ce trece, elevii dobândesc deprinderi, priceperi, devin mai siguri și mai stăpâni pe ei.
Modelajul este un factor important în dezvoltarea gândirii logice, a judecății de valoare, imaginației, inteligenței, determinând o dezvoltare corespunzătoare a personalității. Este foarte important ca profesorul să nu intervină prea des în sensul dirijării permanente, diminuând, astfel, actul creator al elevilor. Prin experimentarea la clasă, a diferitelor metode și procedee cu scopul impulsionării fenomenului creativ, elevii sunt mai bine cunoscuși de către profesor astfel, că se pot lua o serie de decizii privind acțiunile preconizate pentru viitor. Modelajul format și dezvoltat în scoală, într-un cadru organizat îi stimulează pe elevi în a realiza obiecte cu îndemânare și a rezolva problemele și în afara școlii într-o multitudine de domenii, astfel că acest fenomen al modelajului capătă noi valențe pe măsură ce se parcurg diferite nivele de pregătire școlară.
În cadrul studiului experimentat cu elevii, cu tematica zonei în care trăiesc, am încercat și am reușit în mare parte parte formarea și stimularea activității de modelaj, folosind imaginația creatoare, memoria vizuală, originalitatea, creativitatea și ca instrument de lucru, folosirea uneltelor si a tehnicii de prelucrare a lutului.
În esență, s-a observat o mare atractivitate și un interes al elevilor față de acest mod de lucru la orele de modelaj. După cum reiese din analiza rezultatelor, s-a făcut un salt calitativ de la o oră la alta, elevii căpătând dexteritate și devenind din ce în ce mai originali în lucrările lor și mai expresivi. Acest lucru reiese și din graficele prezentate anterior.
Referințe bibliografice:
Adriana Botez – 1994, 1997- Istotia artelor plastice, Vol. I și II, București, Editura Didactică și Pedagogică;
Adrian Bârsănescu – 1999- Educația Plastică, Manual CI. VIII. Editura Sigma;
Al. Tănase – 1979 – Artă și ideologie, Iași, Editura Junimea;
Bejan Marian – 1971 – Talent, Inteligență, Creativitate, București, Editura Științifică;
Bejan Marian – 1981 – Creativitate în știință tehnică și învățământ, București, Editura Didactică și Pedagogică;
Blându valentin Cosmin – 2015 – Bazele educației non-formale, Editura MEGA, Cluj-Napoca;
Dan Cruceru- 1981 – Funcția socială a artei, București, Editura Meridiane;
Dan Grigorescu- 1997- Istoria artelor americane, București, Editura Saeculum;
Georgescu Elisabeta – 1997 -Un model de formare a cadrelor didactice pentru învățământul primar ,Revista Învățământului Primar numarul Editura Discipol
Henri Delacroix- 1983- Traducere de Victor Ivanovici Psihologia artei, București, Editura Meridiane;
Miron Ionescu- 2001- Pedagogie, Cluj, Editura Presa Universității;
Nicolae Jurcău- 2000- Psihologia educațională, Cluj-Napoca, Editura U.T. PRES;
Nicola Ioan- 1996- Tratat de pedagogie școlară, București, Editura Didactică și Pedagogică;
Petre Botezatu- 1997- Introducere în logică, Iași, Politom;
Petru Ioan- Educație și Creație, București;
Vasile Florea- 1982- Arta romînească, Arad, Editura Concordia Arad;
Victor Dima-1996- Educație plastică, Manual cl. V, București, Editura Teora;
V. Iancu- 1975- Geometrie descriptivă și desen tehnic de construcții, București, Editura Didactică și Pedagogică.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Specializarea: Profesor de arte vizuale [306645] (ID: 306645)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.