SPECIALIZAREA: PLANIFICARE ȘI DEZVOLTARE REGIONALĂ [303826]

[anonimizat], CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE GEOGRAFIE
SPECIALIZAREA: [anonimizat], Absolvent: [anonimizat], 2017

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………………..1

RAPORTUL CONCEPTUAL ȘI EPISTEMIOLOGIC ÎNTRE PEISAJUL GEOGRAFIC ȘI PEISAJUL CULTURAL……………………………………………………………3

Peisajul geografic………………………………………………………………………………………3

[anonimizat], semnificație……………………………………..3

Peisajul cultural…………………………………………………………………………………………6

[anonimizat], semnificație………………………….6

Peisajul cultural ca entitate geografică……………………………………………8

Structura peisajului cultural…………………………………………………………..9

Dinamica peisajului cultural………………………………………………………..11

Funcțiile complementare ale peisajului cultural……………………………..12

Tipologia peisajului cultural………………………………………………………..14

Valorificarea peisajului cultural……………………………………………………17

METODOLOGIA DE CERCETARE………………………………………………………………….18

2.1. Metode de cercetare…………………………………………………………………………………..19

2.2. Metode particulare utilizate în cercetarea peisajului cultural……………………………22

2.3. Mijloace utilizate în cercetarea peisajului cultural………………………………………….25

PEISAJE CULTURALE DIN COMUNA BARU………………………………………………….26

3.1. Încadrarea comunei Baru în context administrativ și în sistemul peisagistic regional…………………………………………………………………………………………………………………….26

3.2. Componentele peisajului cultural al comunei Baru……………………………………28

3.3. Componente naturale……………………………………………………………………………….28

3.3.1. Roca……………………………………………………………………………………………28

3.3.2. Relieful……………………………………………………………………………………….29

3.3.3. Condiționările climatice………………………………………………………………..31

3.3.4. Apele…………………………………………………………………………………………..32

3.3.5. Solurile……………………………………………………………………………………….33

3.3.6. Vegetația și Fauna………………………………………………………………………..34

3.4. Componente antropice……………………………………………………………………………..36

3.4.1. Populația……………………………………………………………………………………..36

3.4.2. Așezările umane…………………………………………………………………………..38

3.4.3. Profilul economic…………………………………………………………………………44

TIPOLOGIA PEISAJULUI DIN COMUNA BARU……………………………………………..52

Peisajul locativ și de gospodărire…………………………………………………………………53

Peisaj cultural agricol…………………………………………………………………………………55

Peisaj cultural forestier……………………………………………………………………………….61

Peisaj cultural industrial……………………………………………………………………………..63

Peisaj cultural de tranzit (al transporturilor)………………………………………………….64

Peisaj cultural turistic și de agrement…………………………………………………………..68

Peisaj cultural sacral (religios)…………………………………………………………………….75

ANALIZA S.W.O.T. A PEISAJULUI CULTURAL DIN COMUNA BARU………….77

CONCLUZII……………………………………………………………………………………………………….82

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………84

GLOSAR…………………………………………………………………………………………………………….86

INTRODUCERE

‘’ Aș da toate peisajele din lume pe cel al copilăriei mele’’.

Emil Cioran

Fig. 1. Drumul național 66. Fig. 2. Primăria Comunei Baru.

Prezentul studiu reprezintă rezultatul cercetărilor întreprinse în cadrul proiectului cu titlul ’’Peisaje culturale din comuna Baru. Studiu geografic’’, care vizează localitățile aparținătoare comunei Baru (Baru Mare, Livadia, Petros și Valea Lupului).

Lucrarea este redactată în șase capitole și prezintă analiza peisajelor culturale supuse unor schimbări permanente, fie datorită factorului uman care intervine, fie datorită naturii care își ‘’spune cuvântul’’. De asemenea, lucrarea dorește a servi la o mai bună cunoaștere a potențialului turistic al zonei studiate care încă mai păstrează amprentele unui peisaj vechi, pe care dorim să le conservăm din dorința de a păstra încă vie amintirea peisajului de altă dată.

Capitolul I al lucrării este intitulat RAPORTUL CONCEPTUAL ȘI EPISTEMIOLOGIC ÎNTRE PEISAJUL GEOGRAFIC ȘI PEISAJUL CULTURAL și vizează în esență, o succintă prezentare a peisajului geografic în raport cu peisajul cultural, tratând în cele două subcapitole semnificația conceptului de peisaj, structura, dinamica, evoluția, tipologia și funcțiile acestuia.

În cadrul celui de-al doilea capitol am realizat o analiză a metodelor și mijloacelor utilizate în cercetarea peisajului cultural.

Capitolul trei vizează peisajele culturale specifice comunei Baru, reliefând încadrarea comunei în context administrativ și în sistemul peisagistic regional, apoi am redat o retrospectivă a componentelor peisajului cultural (componenta umană și componenta naturală), utilizând date din teren și date peisagistice.

În cel de-al patrulea capitol intitulat TIPOLOGIA PEISAJULUI DIN COMUNA BARU, am scos în evidență multiplele tipuri de peisaje culturale pe care le deține spațiul studiat.

Ultimul capitol prezintă o analiză SWOT a peisajului cultural în cadrul comunei Baru, o incursiune bazată pe culegerea de informații și cercetări efectuate pe teren referitoare la punctele forte și punctele slabe ale peisajului cultural din comuna Baru.

Studiul a fost realizat în perioada 11.09.2016 – 03.04.2017, constând în deplasarea în teren, vizând localitățile aparținând comunei Baru (Baru Mare, Petros, Valea Lupului și Livadia), folosindu-mă de vizualizarea și fotografierea celor mai reprezentative peisaje, imortalizând diverse tipuri de peisaje surprinse în perioade și habitate diferite, dar și prin studiul datelor bibliografice, ca în final să realizez o analiză clară a arealului vizat.

Nu în ultimul rând, cercetarea își propune să pună în evidență două aspecte majore referitoare la peisaj. În primul rând, peisajul trebuie identificat și evaluat la adevărata lui valoare după o metodologie clară și coerentă.

În al doilea rând, trebuie avut în vedere că scopul final al analizelor efectuate este gestionarea în sens durabil a peisajului, ce constă în păstrarea identității acestuia și în valorificarea patrimoniului peisagistic.

CAPITOLUL 1 RAPORTUL CONCEPTUAL ȘI EPISTEMIOLOGIC ÎNTRE PEISAJUL GEOGRAFIC ȘI PEISAJUL CULTURAL

‘’ În orice călătorie, mai important decât toate priveliștile, peisajele și minunile naturii rămâne omul’’

Liviu Rebreanu

Fig. 3. Gopodărie tradițională din satul Petros. Fig. 4. Panorama satelor Baru și Petros.

1.1. Peisajul Geografic

1.1.1. Noțiunea de peisaj – definiție, semnificație

În ceea ce privește definirea acestui concept există multiple definiții și opinii, neexistând o definiție unanim recunoscută de către specialiști. Desigur, definirea conceptului nu poate fi realizată fără înțelegerea termenului de peisaj.

Noțiunea de peisaj a fost definită în cadrul Legii nr 451 din 8 iulie 2002 pentru ratificarea Convenției Europene a peisajului, adoptată la Florența la 20 octombrie 2000: ‘’Peisajul desemnează o parte din teritoriu perceput ca atare de către populație, al cărui caracter este rezultatul acțiunii și interacțiunii factorilor naturali și/sau umani’’.

De-a lungul timpului, peisajul a fost definit de către numeroși autori, astfel într-o primă opinie: ‘’peisajul reprezintă latura exterioară, fizionomică, percepută prin senzorii direcți, a suprafeței terestre; porțiune dintr-un teritoriu definită de omogenitatea trăsăturilor natural și antropice’’ (P. Cocean 2010).

Într-o altă opinie, peisajul reprezintă o structură spațială exprimată printr-o fizionomie proprie, individualizată ca urmare a interacțiunii factorilor abiotici, biotic și antropici, care este valorificată în mod diferențiat, în funcție de modul în care este percepută. (L. Drăguț, 2000).

Potrivit lui Emmanuel Reynard (2004), termenul de peisaj îl regăsim pentru prima oară în vocabularul renascentist italian începând cu secolul XVI și reprezintă ‘’un teritoriu ce putea fi îmbrățișat dintr-o singură privire’’.

De asemenea, conform altor opinii, ‘’peisajul este o reflectare duală, obiectivă și subiectivă, a unor combinații de elemente… Inițial peisajul a fost unul natural, adică nemodificat de om. Odată cu apariția omului și dezvotarea omenirii, peisajele naturale au fost tot mai mult influențate și transformate de om’’. (Stoica Flavia, Schreiber W, 2008).

Înțelesul termenului de peisaj este necesar să fie expus într-un context cultural (sau socioistoric), cultura, în geografie, fiind percepută ca: „totalitatea eforturilor umane, care includecredințe și valori, acțiuni ce rezultă din aceste concepții, precum și produsele fizice ale activității umane” (M. Jones,1991).

Una dintre cele mai scurte și cuprinzătoare definiții ale peisajului este dată de instituția britanică a patrimoniului, English Heritage: ‘’… peisajul este peste tot și este multiplu prin felul în care este perceput. El poate fi la fel de bine urban sau rural, obișnuit sau special, marin sau terestru, cultural sau natural.’’

În pofida aparențelor concepul de peisaj cultural nu este un concept arbitrar, o invenție dogmatică ori o plăsmuire umanistă. Acesta servește la elaborarea unei taxonomii a existenței umane judecată prin prisma calității cadrului de viață. El este determinat de configurația naturală a terenului, de componenta culturală și de memoria, proiecțiile și aspirațiile comunităților. Așadar, putem afirma că există o legătură inextricabilă între calitatatea vieții și noțiunea de peisaj, izvorâtă din evoluția și interacțiunea continuă dintre om și mediu. Cu alte cuvinte peisajul cultural descrie, nici mai mult, nici mai puțin decât chipul unei comunități. El este imaginea sintetică a acesteia, o formează și întruchipează fiind în egală măsură definit și influnețat de ea.

Una din caracteristicile peisajelor culturale, constă în abordarea lor pe diferite niveluri de observare și complexitate. Burggraaff și Kleefeld (1998), propun o abordare multi-variabilă a peisajului cultural, care include: peisaje culturale, areale ale peisajului cultural, părți ale peisajului, sectoare ale peisajului cultural, precum și elemente ale peisajului cultural.

Prin urmare, peisajul cultural reprezintǎ întotdeauna o oglindǎ a societǎții, care este adaptatǎ funcțiilor pe care trebuie sǎ le îndeplineascǎ pentru societate (Catrin Schmidt, 2006).

Pornind de la scopul funcțional al peisajului, în acesta se reflectǎ pânǎ în prezent, conform Catrin Schmidt, anumite funcții de bazǎ ale societǎții. Unele dintre ele au influențat în mod decisiv aspectul peisajului, trecând în prezent pe un loc secundar, în timp ce altele vor avea de aici încolo, se pare, influențe și mai mari asupra peisajului transformat de mâna omului: funcția de locuire presupune apariția concomitentă a altor funcții (de obținere a apei, agricolă etc.) care, la rândul lor s-au dezvoltat, ducând la apariția altor funcții precum cele industriale, comerciale, militare. Necesitățile spirituale au dus la apariția funcțiilor religioasă, culturală și la cea de recreere, toate putând forma funcția estetică a peisajului. Omul a valorificat peisajul, astfel că produsele finale și resursele trebuie transportate apărând funcția de transport etc.

În continuare, voi prezenta câteva dintre definițiile date noțiunii de peisaj:

‘’Peisajul consistă într-o porțiune de spațiu situată la interfața dintre natură și societate. Dispoziția spațială a componentelor acestui spațiu furnizează o infinitate de imagini potențiale oferite vederii. Printre acestea din urmă, singurele care sunt percepute de un observator sunt considerate ca peisaje efective. Acestea nu există decât în intervalul unei scări date, delimitată prin specificitatea viziunii umane. Cunoscute ca un mediator între oameni și mediul lor de viață, pesajele reprezintă un factor de identitate primordială. Această proprietate, asociată faptului că ele evoluează și că ele joacă un rol de arhivă (palimpsest) se află la originea valorii peisajelor ca patrimoniu natural și cultural’’ (Grandgirard V. 1997).

‘’ Peisajul este o categorie majoră a geografiei’’. (Brunet R., Ferras R., Thery H., 1993).

‘’Peisajul este o porțiune dintr-un spațiu, este o rezultantă a intercțiunii în timp între mediul fizic inițial, exploatarea biologică și acțiunea umană.’’(Pătroiescu Maria și colaboratorii, 2000).

‘’ Peisajul este un ansamblu de elemente stabile și permanente unde se produc mecanismele ciclice și finalizante ale ecosistemului. Peisajul este structura ecosistemului și nu funcționarea lui.’’ (Richard J. F., 1975).

În limba franceză apare termenul pays – Paysage, cu evidență conotație teritorială și cu o puternică referire la spațiul rural. În discționarele de limbă franceză din secolele XVII-XIX, peisajul era definitca fiind ‘’o întindere care se vede dintr-un singur aspect – rural, amplu , variat, dominat sau dominant’’ (conform F. P.Tourneux, 1985).

Totodată termenul land – Landscape din limba engleză a influențat termenul german Landschaft. În școala germană s-au adus cele mai multe dezvoltări teoretice și practice peisajului.

‘’Peisajele, prin caracteristicile și calitatea lor, participă la conturarea imaginii unei regiuni, la evidențierea acelor elemente unice prin care se diferențiază de altele, devenind un cadru dinamic al existenței umane’’.(www.unibuc.ro)’’.

‘’Peisajul reprezintă produsul interacțiunii dintre un subiect uman cu un obiect material. În același timp, peisajul poate fi considerat un fel istoric de a experimenta lumea care se dezvoltă prin și cu contribuția grupurilor sociale.’’(Voiculescu Sorina, 2005).

În opinia mea, peisajul cultural se află într-un proces continuu și permanent de schimbare, datorat influențelor atât a factorului uman, cât și a celui natural.

Totodată, în tratatul Peisaje culturale, autorii precizează în majoritatea definițiilor că, ‘’peisajul este considerat ca un fragment de spațiu, de teritoriu, cu valențe tridimensionale, în care elementele naturale se îmbracă organic cu cele antropice generând o enitate environmentală inedită din punct de vedere fizionomic și funcțional. Observăm, prin decantarea temporală a opiniilor formulate, trecerea de la percepția exclusiv naturalistă, proprie etapei de început a preocupărilor, la cea complexă, când omul și realizările sale devin elemente constituente fundamentale ale majorității absolute a peisajelor analizate.’’ (Pompei Cocean, Nicoleta David, 2014, op. cit., pag 11).

1.2. Peisajul cultural ca entitate geografică

1.2.1. Noțiunea de peisaj cultural – definiție, semnificație

Peisajul cultural apare în urma interacțiunii omului cu mediul natural, ceea ce conduce la transformarea acestuia.

În ceea ce privește termenul de peisaj cultural, acesta este unul relativ nou, iar definirea lui nu este deloc ușoară, datorită conotațiilor pe care le poate avea. Putem spune că, un peisaj cultural cuprinde tot ceea ce percepem și apreciem ca fiind specific unei zone și poate fi cunosut prin intermediul simțurilor, dar și prin prisma subiectivității, a emoțiilor, și a capacității noastre de a o înțelege.

Cu titlu de exemplu, un peisaj cultural poate fi așadar un colț de natură sălbatică, un cartier medieval, un peisaj agricol, arc de triumf, freamătul unui oraș, farmecul medieval al unei localități, etc.

Din peisajul cultural fac parte calități senzoriale – imagini tipice, mirosuri specifice, conformații speciale ale terenurilor, arome unice, sunete distincte – precum și calități ca tradițiile, istoria, obiceiurile, mentalitățile.

Ca exemplu, din perspectiva călătorului, al celui care le întâlnește, fie că o face conștient sau mai puțin conștient, peisajul cultural este suma unor experiențelor anticipate.

Înainte de a defini peisajul cultural trebuie să avem în vedere semnificația cuvântului cultură ‘’totalitatea valorilor materiale și spirirtuale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori ’’ (www.dex.ro).

Pentru a putea observa cum percep unii autori peisajul cultural și a clarifica problematica acestei noțiuni, vom reda în cele ce urmează câteva definiții ale acesteia:

-‘’ Peisajul cultural reprezintă locul geografic ale cărui caracteristici reflectă valorile unei societăți, valori rezultate în urma interacțiunii umane cu mediul.’’ (*conf. dr. arh. Cătălin Sârbu, note de curs UAUIM – Facultatea de Urbanism).

-‘’ Peisajul trebuie judecat ca un loc de trai și muncă prin prisma celor care chiar trăiesc și muncesc acolo. Toate peisajele sunt simbolice, ele exprimă o dorință persistentă de a transforma imaginea pământului în imaginea unui rai și se supun unor schimbări pentru că ele sunt expresia socității care și ea devine istorie de-a lungul timpului’’. (Cosgrove D. E., 1984).

– ‘’În prezent s-a formulat distincția: peisaj natural (cu prezența nesemnificativă a amprentei activităților umane) – peisaj cultural (în care domnină amprenta activităților umane), indiferent că este vorba de căi de comunicații, construcții, canale, câmpuri cultivate, etc)’’. (Doina Cristea, 2008 ).

– ‘’Multitudinea de definiții ale peisajului cultural își are punctul de plecare în numeroase semnificații atribuite cuvântului ,,cultură’’, de la o componentă fundamentală, spirituală, a existenței ființei umane la practica prozaică a unor activități agricole, de la instituțiile menite a promova valorile culturale la mașinile implicate în scormonirea solului, etc.’’(Pompei Cocean, Nicoleta David, 2014).

-‘’Peisajul cultural include toate schimbările identificabile induse de om asupra mediului natural, implicând suprafața (terestră n.n.), cât și biosfera’’. (Blij H.S., 1993) Trebuie însă făcută observația că ,, Analiza critică a definiției conduce la sesizarea lipsei din aceasta a modificărilor din subteran (galerii de mină, saline, buncăre, catacombe, peșteri amenajate). Interesantă este însă sesizarea de către autor, pe lângă o componentă materială a a peisajului natural și a unuia de sorginte senzorială, dată de mirosuri și de sunete, specifică marilor aglomerații umane, dar unor medii insalubre.’’ (Pompei Cocean, Nicoleta David, 2014).

– ‘’Peisajul reunește multe dimensiuni culturale…peisajul este locul unde trăim și muncim, unde mâncăm și dormim, locul unde ni găsim sensul existenței de fiecare zi’’. (Arnold van der Valk, 2009).

-‘’Discuția trebuie începută de la ceea ce , cu untimp în urmă, constituia doar o antiteză între natură, ca mediu în afara intervenției umane, și cultură ca produs al intervenției umane… Dacă până de curând ideea de peisaj era legată de prezența naturii ca formă vie, (chiar dacă este vorba de una prelucrată)…se vorbește în ultimul timp de peisajul cultural – peisajul care se constituie din intervenția omului, un peisaj construit total sau parțial, în plan fizic și spiritual, cu componente de imagine, comportament, tradiție, mentalitate, etc…Cred că aici trebuie luat în considerație, în încărcătura semantică, componenta mentală și de suflet, pe care intervenția umană o reprezintă.’’(Alexandru M. Sandu, 2008).

1.2.2. Peisajul cultural ca entitate geografică

Având în vedere că peisajul cultural este un mediu vital în sensul în care conține un mediu de viață, pot spune că importanța lui este direct legată de perspectivele și calitatea vieții în general și oriunde aceasta există.

De asemenea, mai fac precizarea că peisajul are un rol important în domenii de interes public, cultural, ecologic, de mediu și social și constituie o resursă importantă în activitățile economice și poate contribui la crearea locurilor de muncă.

Ținând cont de dispozițiile cuprinse în Convenția Europeană a peisajului, putem reda următoarele valori ale peisajului:

calitățile estetice ale peisajului au o implicare fundamentală în calitatea vieții, contribuind la bunăstarea fizică și mentală a oamenilor;

diveristatea peisajelor reflectă locuri, configurații și activități umane din trecut și prezent, ca și relațiile dintre ele. Peisajul face parte din sensul existenței umane, exprimă și mediază cunoașterea identității locurilor și a oamenilor;

peisajul are capacitatea de a releva cultura unei societăți (modul de folosire și tehnicile pe care societatea le-a aplicat asupra naturii);

valoarea economică rezultă din contribuția calității peisajului la crearea unor activități economice (turism, recreere), la creșterea eficienței acestor activități economice. La nivel local, calitatea peisajului poate deveni factor de competitivitate.

valoarea științifică a peisajului are două sensuri: peisajul – cîmp de cercetare a relațiilor societate-natură, – câmp de cercetare și aplicare practică referitoare la resursele naturale și la ideea de management al teritoriului;

prin faptul că peisajul poartă amprenta istoriei locale, a tradițiilor și obiceiurilor unei comunități, el capătă valori de simbol;

Din nenumăratele definiții care au fost date peisajului cultural, mi-a atras atenția opinia pe care o regăsim în tratatul ,,Peisaje culturale’’ (Pompei Cocean, Nicoleta David, 2014), potrivit căreia: ‘’peisajul cultural este un produs elaborat, decantat și distilat uneori milenar, al interrelației omului cu mediul său de viață, cu natura spațiului său mental, ce înmagazinează deopotrivă în structura sa intimă nevoie, soluții, viziuni și destine’’.

În concluzie, peisajul cultural este un factor de împlinire spirituală prin calitatea sa de martor al istoriei, tradițiilor, obiceiurilor și al identității comunităților. De asemenea, peisajul cultural contribuie la bunăstarea fizică și morală a oamenilor prin calitatea sa estetică și prin oportunitățile de dezvoltare durabilă pe care le oferă.

1.2.3. Structura peisajului cultural

Structura clasică a peisajului cultural (Bertrand G., 1968), are în componență trei categorii de elemente:

Potențialul ecologic: este rezultatul combinărilor dintre relief (procese geomorfologice), climă (temperatură, precipitații, umiditate) și hidrografie (distribuția în timp și spațiu, chimismul apei). Geologia și relieful pot asigura o stabilitate pe termen lung a peisajului, exprimând fizionomia proprie a acestuia. Potențialul ecologic susține exploatarea biologică și exploatarea antropică.

Exploatarea biologică: este constituită din asociațiile biogeografice și solurile aferente; este influențată de potențialul ecologic (relații de echilibru = stare de climax; relații de dezechilibru=stare de subclimax).

Activitatea antropică: cea mai nouă și mai agresivă formă de modificare a peisajului (peisajul urban, peisajul industrial); omul participă și la îmbogățirea structurii peisajului.

Elementele abiotice, ca părți componente ale peisajului geografic, ‘’Ele devin părți constituente doar în contextul înzestrării lor cu atribute simbolice, a amenajării și transformării lor de către om, prin culturalizare. Asocierea râului Iordan cu Botezul lui Iisus Hristos, a Olimpului cu mitologia greacă, a Muntelui Găina cu tradițiile ancestrale ale moților din Munții Apuseni trasformă părți constituente ale peisajului natural în elemente culturalizate.’’ (Pompei Cocean, Nicoleta David, 2014)

Astfel, așa cum am precizat, peisajul cultural apare în urma interacțiunii omului cu mediul natural și este limpede că interacțiunea a omului cu mediul promovează transformarea acestuia.

În fiecare peisaj cultural putem distinge următoarele elemente:

substratul natural (orografia, sol, floră, apă, munte) – patrimoniu natural;

acțiunea umană: modificarea și/sau alterarea elementelor naturale și construirea cu un final specific – patrimoniul antropic material;

activități dezvoltate (funcționează în relație cu economia, stilul de viață, credințe) – patrimoniu antropic imaterial.

În cadru notelor de curs ‘’Peisaj Cultural și Teritoriu – Istorie și Semnificație ’’ (anul V- Facultatea de urbanism), D-l Conf. arh. Cătălin Sârbu identifică o triplă dimensiune a peisajului:

culturală: este definit și se caracterizează în procesul de observare de către individ sau un grup social al unui teritoriu dat;

aduce mărturie asupra relațiilor trecute și prezente ale indivizilor cu mediul lor;

concură la elaborarea de culturi, sensibilități, practici, credințe și tradiții locale.

În concluzie, peisajul cultural este alcătuit din elemente antropice, elemente naturale și elemente derivate din interrelaționarea omului cu natura. Toate aceste elemente compun schema de reprezentare a peisajului cultural, raportat la sfera-filozofică culturală, fiind în relație cu comunitatea, care de fapt reprezintă esența antropologiei, și anume cunoașterea omului.

1.2.4. Dinamica peisajului cultural

În ceea ce privește dinamica peisajului există o părere general acceptată, aceea că există niște tipuri dinamice înscrise pe un ecart temporal.

Dinamica peisajului cultural este una extrem de perceptibilă sau una subtilă, poate fi

constatată calitativ și cantitativ, vizual dar și statistic. Ea rezultă din relațiile și corelațiile stabilite între componentele peisajului, fie că este vorba de subsistemul producător, fie că ne referim la cel vizibil.

De asemenea, există patru tipuri dinamice:

dinamica diurnă, care resimte variația lumini și o transmite organismelor. Influențează procesele fiziologice ale vegetației și bioritmul animal și uman;

dinamica sezonieră, deosebit de evidentă la latitudini temperate; fizionomia vegetației și caracteristicile spațiului geografic sunt afectate (stratul de zăpadă; practic, același peisaj de pădure se prezintă ca patru peisaje distincte, ordonate de schimbările sezoniere). Activarea sau reactivarea proceselor geomorfologice sau pedologice – alunecări de teren, creeping, ravenări sau torenți – sunt datorate dinamicii sezoniere;

dinamica seculară; atât procesele antropice, cât și cele geomorfologice se supun acestui tip de dinamică: defrișări, schimbări fizionomice urbane, infrastructura de transport și, respectiv, eroziunea fluvială, bad-lands, alunecări de teren;

dinamica milenară dictată de modificări la nivelul factorilor principali de structurare, geologie/relief și climă: falieri, glaciațiuni, erupții vulcanice, retragerea pădurii, înaintarea deșertului.

Cele trei stări reprezentative ale dinamicii peisajului (progresivă, staționară și regresivă), pot fi receptate prin numeroase aspecte de detaliu, care poti fi observate cu destulă ușurință la o analiză profesionistă. Ne vom referi la situația peisajului industrial unde reconversia marii industrii socialiste a însemnat, în majoritatea cazurilor, suprimarea activității și apariția brown-fieldurilor la Hunedoara, Călan, Galați, Reșița, Nădrag, Baia-Mare, Zdlana, Copșa Mică (Filip S., Cocean P. 2012).

În ultimele două decenii de tranziție de la economia planificată la cea de piață liberă, ‘’majoritatea peisajelor culturale generate de activitățile de producție, cu excepția celui determinat de comerț și servicii, prezintă o dinamică regresivă vizibilă, pe care nicio afinitatea ideologivă nu o poate masca și motiva convingător.’’( Cocean P, Nicoleta David, 2014).

1.2.5. Funcțiile complementare ale peisajului cultural

În cadrul Convenției Europene a peisajului regăsim următoarele atribuții ale peisajului cultural: ‘’peisajul participă într-o manieră importantă la interesul general, în ceea ce privește domeniile cultural, ecologic, environmental și social…peisajul contribuie la formarea culturilor locale fiind o componentă de bază a patrimoniului natural și cultural european…peisajul este o parte importantă a calității vieții,…un element esențial al bunăstării sociale și individuale’’.

Peisajul cultural mai are și alte funcții complementare pe lângă funcțiile elementare; pentru o mai bună înțelegere voi da următorul exemplu: o biserică este construită pentru a satisface nevoia practicării unui cult religios, însă are și un element de referință în turism (complementar – prin însușirile sale arhitecturale), exemplu: Mănăstirea Prislop.

Așadar, peisajul cultural are următoarele funcții complementare:

funcția estetică

funcția economică

funcția socială

funcția environmentală

funcția de planificare și amenajare spațială

peisajul cultural ca brand ( Pompei Cocean, Nicoleta David, 2014 )

a) Funcția estetică – peisajul cultural are în structura sa o componentă estetică, indiferent dacă avem în vedere frumosul sau urâtul, fiind produsul creativității umane.

Deosebim următoarele caracteristici estetice ale peisajului cultural:

-‘’ordonarea elementelor ce tinde spre simetria și armonia absolută, exprimată prin forme geometrice sau negeometrice, etc.;

– diversitatea elementelor și combinarea lor ce generează mozaicul perceput pozitiv de privitor;

– unicitatea cu efect psihologic imediat;

– ineditul menit a surprinde observatorul;

– cromatica impusă prin materialul folosit (marmura divers colorată, cărămidă, etc);

– localizarea geografică poate contribui uneori decisiv la amplificarea funcției estetice’’. (Cocean P, 2014).

b) Funcția economică – Convenția Europeană a peisajului (Florența, 2000) subliniază că peisajul economic constituie o veritabilă resursă economică; funcția economică putând fi oricând asimilată unei funcții de producție de valori materiale și spirituale, de aici rezultând caracterul eminamente utilitar al peisajului cultural. ( Ileana – Pătru Stupariu, 2011).

Un astfel de caracter economic îl regăsim în cadrul peisajelor agricole, forestiere, tehnogene, turistice, comerciale și de servicii.

De exemplu, peisajul forestier oferă numeroase posibilități de agrement în aer liber datorită aerului curat și ozonificat al pădurilor, dar și prin practicarea turismului cinegetic.

c) Funcția socială – toate tipurile de peisaj conțin o componentă socială inclusiv cele degradate. Peisajele habitaționale au o încărcătură socială pronunțată, având în vedere că omul își construiește adăpostul și își satisface nevoile necesare traiului; o funcție socială o regăsim și la peisajele cu rol economic care asigură omului sursa de hrană.

d) Funcția environmentală –,, înainte de a fi peisaj propriu-zis, el pleacă de la statutul de spațiu geografic limitat, cu o serie de componente (factori de mediu…), pe care le multiplică și le potențează prin evoluție…’’ (Dincă I, 2005).

Funcția environmentală a peisajului cultural este ilustrată în următoarele exemple: în cadrul acțiunii omului asupra habitatelor umane, rurale sau urbane acesta este nevoit să înlăture, prin lucrări ameliorative sau de artă, anumite vulnerabilități sau riscuri ale terenurilor în cauză (eroziune, torențialitate, inundații, supra-umectare), astfel îmbunătățind calitatea unor componente ale acestora. Astfel, putem spune că peisajul cultural este însuși un component fundamental al mediului geografic cu care se identifică.

Totodată, prin intermediul amenajărilor turistice, realizate pe principiul dezvoltării durabile, aduc de asemenea o contribuție semnificativă îmbunătățirii condițiilor de mediu, inclusiv la ridicarea cotei estetice a peisajului în ansamblul său.

e) Funcția de planificare și amenajare spațială – începând cu secolul XX, peisajul în ansamblul său a încetat să mai fie un domeniu al interfațării științei și al confruntărilor savante; astfel prin intermediul modificării paradigmei se ia în primul rând în considerare viziunea utilitaristă dar și a satisfacerii nevoilor umane. Ca urmare, abordările cu scop practic se înmulțesc, evaluarea cantitativă și calitativă a peisajului își intră în rol, cu scopul de a pune la dispoziția întreprinzătorilor care intenționează să valorifice social și economic patrimoniul peisagistic, informațiile strict necesare demarării unor inițiative cu finalitate predictiv pozitivă.

În concluzie, peisajul devine o miză și un instrument al amenajării teritoriului (Dubois Catherine, 2009), operațiune derulată la toate scările de reprezentare, în cele mai diverse moduri care implică categorii variate de actori și promotori ai exploatării ei.

f) Peisajul cultural ca brand (Pompei Cocean, Nicoleta David,2014) – funcțiile peisajului în ansamblul său, cât și cele ale peisajului cultural scot în evidență în cele mai multe cazuri o gamă variată de atribute ale elementelor componente; între acestea, cu o semnificație reală fiind cel de brand, care deține elemente strict individualizate, unice și inedite atât prin însușirile lor arhitecturale, funcționale cât și cele dimensionale.

Ca exemplu, posibilele branduri sunt ușor de găsit, satele românești, dar și cele din alte țări, înnobilând cu un astfel de atribut edificiile de cult (bisericile); în orașele mici și mijlocii acestora li se adaugă edificii culturale (muzee) sau cu funcții administrative în vreme ce marile orașe etalează catedrale, palate, monumente diverse (Tour Eiffel este brandul simbolic al Parisului).

1.2.6. Tipologia peisajului cultural

Tipologia peisajelor culturale se confruntă cu multe probleme, având în vedere dinamica accelerată, uneori imprevizibilă a diverselor fenomene și procese ale domeniului în cauză.

În opinia lui Brabyn L.’’clasificarea peisajelor este complicată de faptul că ea reunește percepția umană și realitatea fizică…’’ (Brabyn L, 2009).

Comitetul Patrimoniului Mondial a definit în anul 1992 trei tipuri de peisaje culturale (Bandarin F., 2007) și anume: peisajele asociative rezultate prin atribuirea unor elemente naturale de valențe simbolice religioase, artistice sau culturale; peisaje evolutive ce au la origine condiționări de ordin economic, social sau spiritual; peisaje concepute și create intenționat de om.

De asemenea, ținând cont de opiniile exprimate până în prezent, rezultă o tipologie expresivă și compexă a peisajelor culturale după următoarele criterii:

I. Criteriul genetic este indispensabil în orice încercare de clasificare a peisajelor de care ne ocupăm. Este cunoscut faptul că orice acțiune umană conștientă are un scop bine definit care urmărește să rezolve o necesitate a vieții de zi cu zi a individului sau comunității, criteriul generic va surprinde destinația produsului cultural rezultat.

Datorită intervenției umane, peisajele culturale se pot clasifica în următoarele grupe și subgrupe:

peisaje culturale rezultate în urma activităților productive – pesajul agricol, peisajul forestier, peisajul comercial și de servicii, peisajul tehnogen, peisajul turistic;

peisaje habitaționale;

peisaje sacrale (ritualic și sepulcral);

peisaje culturale comemorative;

peisaje simbolice;

peisaje istorice;

peisaje heteroclite;

peisaje reziduale.

II. Criteriul evolutiv – prezintă cele trei faze definite de Bertrand G. ( 1968): climax, parastazie și rhezistazie, peisajele culturale sunt entități spațiale dedublate, în oglindă, stadiul de rhezistazie al peisajului natural coincide cu cel de climax al peisajului cultural; astfel vom întâni trei tipuri majore de peisaje:

peisajul cultural incipient;

peisajul devălmaș;

peisajul cultural dominant.

III. Criteriul funcțional – se aplică pornind de la trăsăturile fiecărui peisaj în parte care se va răsfrânge asupra funcției îndeplinită de teritoriu în integralitatea sa.

În opinia lui P. Cocean (2014), prin prisma funcționării sistemului spațial rezultă trei tipuri de peisaje culturale, respectiv:

peisaje efervescente;

peisaje staționare;

peisaje în derivă.

IV. Criteriul structural – este indispensabil oricărei acțiuni de clasificare a peisajelor culturale.

În opinia autoarei Gavra Camelia (2012), în cadrul criteriului structural, peisajele culturale se grupează astfel:

peisajele omogene (unistructurate);

peisajele heterogene (puzzle).

V. Criteriul temporal – este caracterizat prin două atribute, respectiv cea de durată și cea aferentă unei perioade anume; surprinde evoluția în timp a peisajului, și având în vedere trecerea inexorabilă a timpului este relevantă surprinderea durabilității unui peisaj și fixarea sa temporală într-o perioadă anume.

Astfel, sub aspectul duratei se evidențiază trei tipuri de peisaje culturale, respectiv:

peisajul peren;

peisajul temporar (anual sau sezonier);

peisajul efemer (diurn, nocturn, cotidian).

VI. Criteriul gradului de vulnerabilitate – încearcă să surpindă starea fizică a unui peisaj cultural privit ca sistem spațial funcțional.

Potrivit opiniei autoarei Camelia Gavra (2012), întâlnim trei ipostaze ale entităților studiate:

peisaje durabile;

peisaje stabile;

peisaje critice (vulnerabile).

VII. Criteriul gradului de atractivitate: – exprimă o valență valorică și calitativă având și o conotație perceptuală (formulată preponderent la nivel mental), rezultând subiectivismul și relativitatea care intervin în aplicarea lui.

În opinia lui Pompei Cocean (2014), în cadrul acestui criteriu tipurile de peisaj cultural se împart în:

peisaje atractive (estetice);

peisaje anodine (banale);

peisaje repulsive.

De menționat este faptul că mai pot exista și alte clasificări ale tipurilor de peisaj, însă criteriile analizate mai sus sunt cele mai importante atât în opinia mea, cât mai ales în opinia lui Cocean Pompei (2014).

Nu în ultimul rând, în cele ce urmează, voi reda principalele tipuri de peisaje culturale pe care le-am evidențiat cu ajutorul suportului de curs ‘’Peisaje culturale’’ (Nicoleta David, Pompei Cocean, 2014).

Astfel, vom întâlni următoarele tipuri de peisaj:

a) Peisaje culturale habitaționale: peisajul urban, peisajul rural și peisajul unității elementare de habitat;

b) Peisaje culturale rezultate în urma activităților productive: peisajele agricole, peisaje tehnogene, peisaje turistice, peisaje forestiere, peisajele activităților comerciale și de servicii;

c) Peisaje sacrale: peisajul ritualic, peisajul sepulcral, peisajele sacrale temporale și orașele sacre;

d) Peisaje culturale istorice: siturile arheologice, castele, cetățile, castrele romane, forurile, fortificațiile și palatele;

e) Peisaje comemorative: plăcile comemorative, arcurile de triumf, statuile, obeliscurile și columnele, grupurile statutare, mausoleele, complexele memoriale;

f) Peisaje simbolice: pietrele de hotar, parcurile artistice, megaliții, elemente de simbolistică geografică, elemente de simbolistică etno-culturală;

g) Peisaje culturale heteroclite: peisajul agro-forestier, peisajul agro-turistic, peisajul de interfață forestier-turistic, peisajul limitelor de proprietate;

h) Peisaje degradate (repulsive).

1.2.7. Valorificarea peisajului cultural

Valorificarea peisajului cultural se realizează în special prin intervenția umană, încă din antichitate peisajul fiind valorificat prin intermediul gradinilor, amenajate în principal prin intermediul civilizației, culturii și al religiei.

De asemenea, un factor important l-a avut și apariția procesului de industrializare care a facilitat decisiv valorificarea peisajului.

Prima formă de valorificare a apărut în secolul XIX, odată cu amenajarea orașelor grădină ( Garden City) din Marea Britanie.

Totodată, dezvoltarea economică și socială a condus la o necesitate în ceea ce privește prezența spațiilor antistres, a spațiilor de confort.

O importanță majoră în valorificarea peisajului cultural o constituie amenajarea estetică a peisajelor, respectiv parcurile naționale.

De exemplu, în Germania construirea și amenajarea autostrăzilor au condus la o diversificare a peisajului în special în zonele cu relief mai slab pronunțat.

În țara noastră sunt prezente numeroase palate și castele încă din perioada Evului Mediu, fapt ce a condus la amenajarea unor gradini și parcuri (Castelul de la Criș, Castelul de la Gheorgheni). În ceea ce privește protejarea peisajului în România, s-au înființat diverse parcuri naturale și rezervații (Parcul Național Retezat, Rezervația Pietrosu din Munții Rodnei, Defileul Jiului).

În concluzie, există diferite forme de amenajare a peisajului, cum ar fi parcurile, grădinile, scuarurile, pădurile de recreație, etc., care dau un plus valoare oricărui tip de peisaj cultural.

CAPITOLUL 2 METODOLOGIA DE CERCETARE

‘’Timpul este numai în aparență un fluviu. Mai curând este un vast peisaj, ochiul privitorului fiind acela care se mișcă. Privește împrejur și în toate direcțiile. înalță-te mai sus, tot mai sus, și vei vedea coline după coline, șesuri și râuri’’

Thornton Wilder

Fig. 5. Satul Livadia. Fig. 6. Căpițe cu fân din Petros.

Conceptul de metodologie derivă de la termenul metodă.

Metoda (methodos): cale, traseu, drum de urmat, de mers – este elementul teoretic care recomandă calea dobândirii de cunoștințe noi. Totodată, metoda reprezintă elementul teoretic cel mai activ al științei.

Metodologie (methodos + logos) = știința metodelor / ansamblul metodelor cu care operează o știință.

Metodologia reprezintă un ansamblu de procedee și mijloace, principii și metode cu care operează o știință în scopul de a obține cunoștințe despre realitatea studiată.

În prezent, specificul metodologiei științelor s-a redus foarte mult, metodele din categoria celor generale fiind utilizate în cadrul mai multor științe sau ramuri (de exemplu metoda cartografică fiind utilizată în urbanism, sociologie, politică, etc.). (Note de curs, Filip Ipatiov, 2013-2014).

2.1. Metode de cercetare

De-a lungul timpului, unii autori au încercat să facă o analiză a metodologiei la care apelează geografia, având în vedere caracterul complex al acestei științe, cu intenția de a o evidenția prin intermediul unei metode.

Astfel, această idee o regăsim la mai mulți autori:

Donisă (1987): ’’putem admite că s-a conturat într-adevăr o metodă geografică…abordarea aspectelor spațiale prin precizarea așezării geografice, a întinderii și formei arealului și a raporturilor spațiale cu alte fapte geografice’’. (pag. 114);

de Martonne – geografia se definește prin metoda proprie de cercetare, ce are la bază trei principii generale. (extensiunii, geografiei generale și cauzalității). (Donisă, 1977);

F. Richthofen – geografia se distinge printr-un anumit punct de vedere și metodă, nu prin obiect propriu.

Metodele de cercetare utilizate în geografie sunt:

a) Metodele generale ale cercetării:

– metoda dialectică: permite descifrarea corectă a relațiilor dintre părțile componente ale sistemelor geografice și înțelegerea modului de dezvoltare a sociogeosistemului ca urmare a interacțiunilor care au loc în sistem;

– metoda inductivă: are în vedere abordarea realității prin studiul cazurilor concrete, a singularului și particularului, urmând să se ajungă la general, la esență care să conducă la formularea unor legități;

– metoda deductivă: urmează calea inversă metodei inductive, plecându-se de la premisele generalului pentru a se ajunge la cunoașterea particularului;

– metoda analizei: constă în descompunerea complexelor, a întregului în părțile sale componente, pentru cunoașterea caracteristicilor fiecărui element și a locului său în întreg;

– metoda istorică: cercetarea realității geografice prin urmărirea în timp a evoluției fenomenelor sau faptelor, cunoscându-se faptul că orice sistem în dezvoltare se desfășoară într-un spațiu dat și într-o perioadă de timp determinată;

– metoda sintezei: reprezintă integrarea informațiilor parțiale într-o reprezentare unitară a sistemului studiat;

– metoda experimentală: reproducerea unor procese sau fenomene în diverse condiții controlabile (în laborator sau în teren);

– metoda anchetei: specifică științelor socioumane prin culegerea informației din sfera realității sociale, prin intermediul comunicării dintre cercetător și indivizii umani.

b) Metode de reprezentare și investigații:

– metoda cartografică: constă în reprezentarea cartografică la o scară redusă a fenomenelor, proceselor geografice de la suprafața terestră sau proiectate pe această suprafață (fenomenele atmosferice);

– metoda modelării: constă în elaborarea unei reprezentări simplificate, care păstrează doar trăsături esențiale ale realității pentru a descoperi comportamentul sistemului real.

c) Metode de sistematizare a cunoștințelor:

– reprezintă un rol deosebit în organizarea informațiilor pe baza unor criterii logice într-un sistem conceptual structurat, compatibl cu cerințele procesului de investigație.

În cadrul acestei categorii, cele mai importante sunt metoda clasificării și metoda regionării. Dacă prima se utilizează în toate științele, cea de-a doua este specifică și de mare semnificație geografiei în sine.

d) Procedee și mijloace de cercetare:

– observația geografică este un procedeu de bază pentru orice disciplină științifică fiind și cea mai veche;

– prelucrarea statistico-matematică are în vedere prelucrarea datelor obținute folosind metodele statistico-matematice pentru a evidenția aspecte cantitative, corelative sau relaționale ale proceselor și fenomenelor studiate.

e) Mijloace de redare a rezultatelor:

– descrierea geografică constă în consemnarea rezultatelor observației și a celor obținute prin alte căi pentru a reda o imagine a obiectului, teritoriului sau procesului studiat;

– limbajul geografic este un mijloc de exprimare a rezultatelor cercetării utilizat în descrierea geografică.

Peisajul inițial, nemodifcat de om, a suferit multiple modificări și transformări cauzate de factori naturali, sociali și economici, factori care alcătuiesc peisajul cultural din comuna Baru. Cu dezvoltarea omenirii, intervențiile antropice (apariția așezărilor, extinderea și dezvoltarea acestora și a căilor de comunicații prin activități construcționale, procesul de utilizare agricolă a terenurilor, defrișările) asupra elementelor naturale au condus la schimbări fizionomice, funcționale și structurale ale peisajului natural, conducând la formarea peisajului cultural.

Astfel, prin complexitatea și varietatea factorilor prezentate anterior, devine necesară utilizarea unei metodologii de cercetare, care să evidențieze schimbările în peisaj influențate de activitatea umană, evidențiind și clasificând tipurile de peisaje culturale apărute în urma acestora.

Metodele pot fi definite ca “suma ideilor directive care ajută la adunarea materialului, explică gruparea lui, înlesnește aflarea legăturilor cauzale dintre fapte și, în cele din urmă, sprijină întreaga arhitectură a sistemului respectiv” (Mehedinți, S., citat de I. Muntele, 2009), totodată reprezentând “căi raționale care permit cunoașterea sau demonstrarea unui adevăr științific” (Mac, I., 2003, p. 64 ).

Fig. 7. Metode și mijloace de cercetare geografică a peisajelor culturale.

În cadrul acestui studiu au fost folosite metode și mijloace de cercetare tradiționale și moderne. Ca metode folosite, putem aminti: observația, metoda inductivă, metoda deductivă, metoda analizei, metoda sintezei, metodologia GIS, metoda statistică și documentarea bibliografică. Ca mijloace utilizate, putem menționa: clasificarea, ierarhizarea, comparația și descrierile geografice (fig. 7).

2.2. Metode particulare utilizate în cercetarea peisajului cultural

Cea mai veche și cea mai răspândită metodă de cercetare de bază este observația geografică. Această metodă poate fi efectuată direct asupra faptelor geografice sau indirect, prin intermediul reprezentărilor ale acestor fapte. (Donisă, I., 1982). Totodată, am efectuat atât observații directe, cât și observații indirecte asupra arealului studiat.

Observațiile directe au fost realizate prin deplasări periodice pe anumite locuri și trasee reprezentative, identificând cât mai precis și minuțios caracteristicile, dinamica și legăturile dintre anumite componente ale peisajului. În cadrul deplasării și cercetării în teren au fost realizate mai multe fotografii, pentru a stabili tipul și caracteristicile diferitelor peisaje culturale, dar și pentru a face comparații între diferitele elemente componente ale acestora.

Observațiile indirecte au fost realizate prin intermediul fotografiilor, ortofotoplanurilor și diferitelor tipuri de hărți, deoarece dimesniunea și accesibilitatea suprafeței studiate impune anumite restricții de cercetare în teren.

De asemenea, s-a recurs la consultarea documentelor strategice existente în cadrul primăriei Baru. Documentele consultate au fost: Strategia de Dezvoltare a comunei Baru (2014-2020), Planul Urbanistic General din anul 1996 (piesele scrise si piesele desenate), Harta Cadastrală a comunei precum și alte documente cu rol de anexă: Registrul Agricol, respectiv Fișa localității.

Metoda inductivă a fost realizată prin cercetarea și studiul elementelor și fenomenelor componente în cadrul peisajului cultural pornind de la trăsături singulare primind caracteristici generale. Astfel, a fost eliminat tot ceea ce a fost particular, reținând numai trăsăturile generale și descoperind legi și legături cauzale în intermediul peisajului cultural.

Metoda deductivă reprezintă exact opusul celei inductive. Prin intermediul acestei metode, am putut identifica și stabili calitățile elementelor și fenomenelor componente ale sistemului.

Metoda analizei constă în studiul și cercetarea elementelor sistemului de peisaj cultural prin descompunerea întregului și determinarea părților componente, ajungând la cunoașterea funcțiilor și caracteristicilor fiecăreia. (Donisă, I., 1982).

Informațiile din cadrul analizei au fost obținute prin metode directe și indirecte: analiza și culegerea datelor cantitative și calitative din teren au fost prelucrate și descompuse ulterior în laborator sau în bibliotecă, folosind materiale cartografice, în vederea identificării repartiției spațiale ale componentelor sistemului. Așadar, au fost prelucrate date cu privire la determinarea tipurilor de așezări, a utilizării terenurilor, a populației, a economiei, a fenomenelor naturale întălnite pe teritoriul studiat, în vederea obținerii unor informații despre structura și funcția acestora.

Folosind metoda sintezei, a fost realizată reconstrucția sistemului descompus prin analiză, astfel putând determina o imagine de ansamblu a structurii spațiale a elementelor componente și a legilor care determină dinamismul sistemului de peisaj cultural.

Prin metoda statistică putem analiza și verifica datele obținute cu ajutorul celorlalte metode, astfel probleme teoretice întălnite putând fi ilustrate, oferind plasticitate variată a lucrării respective.

Utilizarea metodologiei GIS este un fenomen recent și este alcătuită dintr-un set de echipamente, programe și date geografice cu ajutorul cărora putem stoca, integra, manipula, analiza și vizualiza date cu referință spațială. (Imbroane, Moore, 1999).

Datele utilizate pentru studiul peisajului cultural sunt următoarele: hărți topografice, hărți geologice și pedologice, imagini aeriene și hărți ale modului de utilizare a terenului. Aceste hărți au constituit baza hărților digitale și a anumitor calcule realizate pentru a studia, stabili procese și legături dintre elementele componenete ale peisajului cultural al comunei Baru.

Hărțile realizate pentru acest studiu au fost întocmite cu ajutorul programului ArcMap 10.2.2 prin georeferențierea și digitizarea foilor de hărți topografice la scara 1:25.000, și geologice la scara 1:100.000, a P.U.G-ului, verificate ulterior cu ajutorul imaginilor satelitare de pe Google Earth. Prin digitizarea curbelor de nivel am putut realiza, prin interpolare (comanda Topo to Raster din ArcToolbox), un DEM (digital elevation model), pentru o mai bună reprezentare a reliefului. Pentru realizarea hărții cu tipurile de utilizare a terenurilor am folosit Corine Land Cover 2012.

Următorul tabel conține baza de date folosită pentru realizarea hărților:

Tabelul 1. Baza de date folosită.

Documentarea bibliografică reprezintă o metodă necesară și constă în culegerea informațiilor, în legătură cu anumite aspecte a teritoriului studiat, într-un mod indirect, atunci când acestea nu au putut fi colectate în cadrul deplasării și cercetării în teren.

Așadar, în cadrul cercetării documentare au fost folosite diferite surse bibliografice sub formă de arhivă, lucrări de specialitate, cărți de specialitate, documente și baze de date cartografice și documente oficiale.

2.3. Mijloace utilizate în cercetarea peisajului cultural

Descrierea geografică stă în strânsă legătură cu observația, deoarece tot ceea ce a observat cercetătorul trebuie să fie descris, direct sau indirect, astfel redând trăsăturile cantitative și calitative relevante ale elementelor peisajului cultural, într-un mod exact și explicit.

Comparația, ca și mijloc de cercetare, a fost folosită pe parcursul întregii lucrări, pentru a scoate în evidență asemănările și deosebirile dintre diferite componente, astfel putând identifica tipurile de peisaje culturale găsite în arealul de studiu.

Clasificarea a fost folosită ca și mijloc de ordonare a informațiilor obținute pe baza metodelor și mijloacelor utilizate în acest studiu. (Gavra Camelia Ina, 2012).

Ierarhizarea reprezintă un mijloc de ordonare ierarhică sub aspect structural, funcțional și fizionomic a tuturor elementelor componente al peisajului cultural.

Fig. 8. Peisaj cultural montan (pastoral) din Munții Retezat.

CAPITOLUL 3 PEISAJE CULTURALE DIN COMUNA BARU

‘’Orice peisaj este o stare a sufletului.’’

Henri-Friederic

Fig. 9. Centrul comunei Baru. Fig. 10. Peisajul montan forestier.

3.1. Încadrarea comunei Baru în context administrativ și în sistemul peisagistic regional

Baru este o comună situată în partea sudică a județului Hunedoara (fig. 11), ocupând o suprafață de 146 km2. De asemenea, comuna este formată din patru sate: Baru (reședința), Livadia, Petros și Valea Lupului. Comuna este situată în partea est-sud-est a depresiunii Hațegului la o distanță de 70 km de municipiului Deva, la 23 km de Petroșani și la 26 km față de Hațeg (Planul urbanistic general al comunei Baru).

Satele componente, Petros și Valea Lupului, sunt situate față de reședința comunei la distanța de 1 km, repsectiv 4 km. Centrul comunei, Baru, s-a format prin contopirea a două sate, Baru Mare și Baru Mic. La fel, și satul Livadia este rezultatul contopirii satelor Livadia de Câmp și Livadia de Coastă (Strategia de dezvoltare a comunei Baru).

Odată cu apariția omului, peisajul natural al arealului studiat a fost supus mai multor modificări, astfel transformându-l pe acesta într-un peisaj cultural, prin: apariția, extinderea și dezvoltarea așezărilor din cadrul comunei Baru; defrișările pentru a extinde suprafața terenurilor agricole în Depresiunea Hațegului; procesul de utilizare agricolă a terenurilor; deținerea și creșterea animalelor; restrângerea anumitor specii din cauza exploatării lemnului și a activităților construcționale și extinderea căii de comunicații, așadar asigurând subzistența.

Astfel, atât procesele și elementele naturale, cât și cele antropice, definesc peisajul cultural din comuna Baru, care a devenit vizibil predispus schimbării, menținând anumite elemente și componente autentice.

Fig. 11. Încadrarea Comunei Baru în teritoriu.

3.2. Componentele peisajului cultural al comunei Baru

Peisajul cultural este alcătuit din elemente naturale, elemente antropice și elemente derivate “din interrelaționarea omului cu natura locului” (Cocean, P., 2014, p. 35 ). Dintre aceste elemente există diferite relații spațiale, temporare, cauzale, funcționale și dinamice, determinând caracteristicile definitorii ale peisajului cultural a comunei Baru. Totodată, prin intermediul acestor relații, peisajele culturale din comună se află sub transformare și dezvoltare continuă.

Componentele naturale se află în strânsă legătură cu cele antropice specifice comunei Baru, deoarece elementele naturale definesc activitățile economice dominante, comportamentul demografic al populației locale, totodată determinând tipurile de așezări întălnite în acest teritoriu administrativ.

3.3. Componente naturale

3.3.1. Roca

Roca reprezintă un element natural abiotic, care prin componență și prin trăsăturile sale fizice determină forma și tipul reliefului, solul, vegetația și hidrografia, definind dezvoltarea economico-socială a comunei.

Munții care se află în partea sudică a teritoriului administrativ al comunei aparțin tipului morfogenetic carpato-hercinic regenerat (Posea, G., 2004). Aceștia sunt reprezentați de masive izolate, alcătuiți în cea mai mare parte din roci tari, șisturi cuarțitice, micașisturi filitoase, șisturi cloritoase-amfibolitic, granidiorite și apar alocuri calcare (Parichi, M., Stănilă Anca-Luiza, Cruceru, N., 2006 ).

Partea centrală a teritoriului administrativ este reprezentată de un piemont depresionar foarte extins și bine păstrat cu caracter de grabene (sau semigrabene) (Posea, G., Geomorfologia României, 2005) având origine tectonică.

În partea nordică a teritoriului se află un podiș carstic, cu multe chei și peșteri (Posea, G., 2004).

Figura 12 reprezintă alcătuirea geologică a teritoriului studiat.

Fig. 12. Alcătuirea geologică a comunei Baru.

3.3.2. Relieful

Relieful este o componentă naturală abiotică, reprezentând baza mediului natural. Relieful influențează peisajul cultural prin: altitudine – determinând condițiile de viață; dimensiunea pantei – panta cu dimensiune redusă are avantaj față de cea cu o valoare ridicată a înclinației; fragmentarea reliefului – dacă are valori înalte, devine nefavorabil pentru dezvoltarea așezărilor și prin expunerea suprafeței la radiații solare – reprezentând o sursă energetică valoroasă, totodată determinând diferențe mari de temperatură.

Relieful teritoriului studiat este alcătuit din următoarele unități: în partea sudică a teritoriului se află Masivul Tulișa, partea centrală este reprezentată de Depresiunea Hațegului, iar în partea nordică se află Podișul Dacic.

Munții care înconjoară partea sudică a teritoriul administrativ al comunei au înălțimea medie de 1600-1800m, deasupra cărora se ridică masivele Retezatului. Dintre masivele Retezatului, o parte din Masivul Tulișa se află pe teritoriul studiat. Masivul aparține subunității cristalino-mezozoice, fără cuvertură sedimentară (Posea, G., 2004).

În altitudinile mai mari ne întălnim cu forme glaciare pleistocene și actuale, adică cu forme rezultate prin dezagregare și prin depozit glaciar, reprezentate prin grohotișuri și prin pături de alterare (Posea, G., 2004).

Relieful granitic prezintă caracteristici petrografice deosebite, deoarece are înălțimi mai mari față de rocile din jur și este reprezentat de masive bine individualizate caracterizate prin simple măguri și mamelone (Posea, G., 2005 ).

Depresiunea Hațegului are origine tectonică și se prezintă ca o câmpie întinsă, cu soluri fertile (Geografia Regională a României) reprezentând un golf depresionar.

Podișul Dacic este reprezentat prin relief carstic, cu versanți abrupți din calcare albe sau cenușii, cu chei și peșteri spectaculoase.

Figura 13 reprezintă principalele unități de relief ale teritoriului.

Fig. 13. Harta fizico-geografică a comunei Baru.

3.3.3. Condiționările climatice

Clima unui teritoriu influențează în mod deosebit peisajul și condițiile de habitat. Suprafața Pământului este predispusă radiației solare (acesta fiind o sursă energetică) în mod diferit în funcție de latitudine și relief, iar în funcție de acest fapt s-au format peisaje cu diferite condiții climatice și de sol, determinând condițiile de viață.

Temperaturile medii determină condițiile favorabile de locuire, sau exact opusul acestora, influențând economia. Precipitația determină umiditatea solului și resursele de apă, influențând activitățile de agricultură.

Poziția geografică și relieful teritoriului determină un climat cu caracter temperat continental moderat cu specific submontan, cu o amplitudine termică moderată. Totodată, teritoriul studiat este supus influenței circulației vestice, dar și celei polare (valori scăzute de temperatură și valori înalte de precipitație în timpul iernii; îngheț primăvara) cu ușoare influențe submediteraneene (valori ridicate ale temperaturii și zăpadă puțină în timpul iernii).

Trăsăturile climatului sunt determinate de condițiile orografice, depresiunile și culoarele de vale, determinând un climat de podiș cu temperaturi medii anuale 7-10 C0 și precipitații de 700-800 mm anual (Cocean, P., Filip, S., 2008), fiind valori caracteristice zonelor submontane.

Arealele montane respectă legea zonalității verticale caracterizată prin creșterea precipitațiilor și scăderea temperaturii cu altitudinea.

Direcția vânturilor dominante pe teritoriul studiat este cea vestică, nord-vestică și mai rar nord-estică. Vânturile vestice aduc precipitații abundente. Putem totodată constata vânturi locale, precum: briza de vale (având mișcare ascendentă în perioada diurnă) și de munte (având mișcare descendentă în timpul nopții) datorită configurației, orientării și altitudinii reliefului; în foarte mică măsură putem vorbi și despre vântul föehn, care determină creșterea temperaturii aerului și când bate mai multe zile în șir, cauzează topirea și evaporarea rapidă a zăpezii. Föehnul are consecințe importante asupra depresiunilor intramontane, aceste regiuni fiind în general mai secetoase, decât cele situate în afara lanțului montan (Pop, Gh., 1988).

Un fenomen des întălnit iarna este inversiunea termică, generată de cantonarea aerului rece în vatra depresiunilor. (Cocean, P., Filip, S., 2008)

Un alt fenomen des întălnit în arealele montane este ceața de versant, care se dezvoltă în timpul mișcării ascendente mai lente a maselor de aer umede care se răcesc. Tipic zonelor de depresiuni, culoare și vale este ceața de radiație care apare ca urmare a răcirii radiative a suprafeței terestre și a stratului de aer cu care intră în contact (Pop, Gh., 1988).

Astfel, numeroasele observații efectuate pe teren au condus la determinarea a mai multor tipuri de topoclimat, determinate de relief, hidrografie, orientarea versanților, geodeclivitate, tipuri de sol și vegetație. Așadar, putem vorbi despre topoclimatul: de culoar (culoarul Streiului), caracterizat prin influențe vestice; de depresiune, caracterizat prin inversiuni termice (Depresiunea Hațegului); de versanți de expunere nordică și sudică; și de culme montană, caracterizată prin precipitații ridicate și amplitudini termice moderate.

3.3.4. Apele

Apa reprezintă un element necesar pentru asigurarea existenței formelor de viață pe Terra, fiind și un factor modelator de peisaj. Totodată, reprezintă un ”factor principal de vehiculare a materiei, energiei și informației” (Oncu, M., 2000) în arealul studiat. Putem observa faptul că concentrarea maximă a populației se regăsește în zona resurselor de apă, astfel peisajul inițial devenind intens antropizat. Așadar, există o strânsă legătură între potențialul hidrografic și dezvoltarea peisajului cultural.

Resursele de apă din arealul studiat sunt bogate (fig. 14). Principalul râu care traversează teritoriul este Streiul, care “străbate axial regiunea, fiind unul dintre cele mai intens amenajate râuri interioare din țară”, fiind construite pe el șapte hidrocentrale. (Cocean, P., Filip, S., 2008).

Râul Strei este afluent al râului Mureș, se formează ca prin unirea a trei pâraie: Pârâul Cald, Rovinei și Gruișoara; iar cursul superior este denumit și ca Râul Petros. Streiul colectează toate apele din Depresiunea Hațegului, iar la Simeria Veche se unește cu râul Mureș. Cei mai importanți afluenți ai râului Strei sunt: Bărișorul, Muncelul, Râu Bărbat, Râu Alb, Rușor, Paroș și Sălaș (afluenți din stânga); Pârâul Cald, Crivadia, Ohaba, (afluenți din dreapta).

Resursele hidrice sunt completate de acvifere carstice în zona Munțiilor Șureanu (Cocean, P., Filip, S., 2008).

Fig. 14. Rețeaua hidrografică a comunei Baru.

3.3.5. Solurile

Gradul de concentrație a humusului determină fertilitatea solului, astfel eficiența agriculturii și a silviculturii are o strânsă legătură cu aceasta. Solul este acel component abiotic care este influențat de toate celelalte componente ale mediului.

Așadar, învelișul de soluri analizat este determinat de acțiunile factorilor naturali (rocă, relief, climă, altitudine, ape, organisme vii) și a celor de factori antropici.

În arealul studiat putem observa următoarele clase de soluri: luvisoluri și districambisoluri (fig. 15).

Solul este caracterizat printr-o fertilitate redusă, astfel pe teritoriile ocupate de acest tip de sol putem vorbi despre următoarele structuri de utilizarea a terenurilor: păduri de fag, pajiști montane și fânețe.

Fig. 15. Tipurile de sol – comuna Baru.

Districambisolul (solul brun acid) face parte din clasa cambisolurilor, și sunt tipice arealelor înalte, pornind de la altitudini de 600-800 m, până la 1000-1200 m. S-au format sub o vegetație de pădure de fag, sau de amestec.

Luvisolurile (sau argiluvisolurile) sunt caracteristice zonelor deluroase și de podiș, reprezentând soluri slab fertile, dar pot fi utilizate pentru culturi tehnice.

Putem observa așadar că solul condiționează puternic agricultura locală, impunând restricții de cultivare a anumitor plante.

3.3.6. Vegetația și fauna

Vegetația reprezintă un element direct implicat în definirea fizionomiei peisajului cultural (Cocean, P., Filip, S., 2008). Vegetația este specific montană, caracterizată prin etajare altitudinală în funcție de condițiile locale.

Zonele cu declivități mai pronunțate, la altitudinea de aproximativ 600 m, sunt acoperite de gorunete și goruno-făgete (Cocean, P., Filip, S., 2008), marcând trecerea spre etajul făgetelor. Figura 16 reprezintă principalele tipuri de utilizare ale terenului.

Etajul pădurilor de fag urcă până la altitudinea de 1000-1100 m, având o răspândire mai largă, cuprinzând fagul, carpenul, frasinul și alunul.

Etajul pădurilor de amestec reprezintă trecerea graduală spre etajul de conifere, putând aminti următoarele specii: molidul, bradul, fagul, carpenul, feriga.

Peste etajul pădurilor de foioase se găsește etajul rășinoaselor, între 1000-1600 m și sunt prezente pe suprafețe restrânse, cu următoarele specii: molid, brad, feriga și asociații de mușchi de pământ.

Pășunile secundare, între 500-750 m, s-au format pe locul suprafețelor ocupate în trecut cu păduri de foioase.

Fig. 16. Fondul funciar.

Pajiștile și vegetația subalpină se extinde la peste 1300 m, cu elemente termofile și calcifile. Pe calcare apar endemisme submediteraneene, precum pinul negru, liliacul, alunul turcesc (Cocean, P., Filip, S., 2008).

Compoziția faunei este tipic regiunilor montane. Apare o etajare a biotopurilor în cele două tipuri de pădure, de foioase și de conifere. Putem aminti că apare și fauna specifică subalpină, șoarecele alpin, fluturi viu colorați, tritonul, vipera.

Pe suprafața celor două tipuri de păduri apar mamifere, precum: ursul, lupul, cerbul, căpriorul, mistrețul; iar printre păsări putem aminti: pițigoiul de munte, ciocănitoarea de munte, cucul.

3.4. Componente antropice

3.4.1. Populația

Odată cu apariția omului au început și modificările și transformările peisajului geografic. Creșterea și dezvoltarea populației (având un rol dinamizator), practicarea agriculturii (încă din epoca de bronz) și a diverselor tradiții și meșteșuguri (legate de exploatarea lemnului) au fost principalii factori care au indus schimbări majore privind extinderea teritorială a așezărilor, a economiei și industriei locale. Astfel, există o strânsă legătură între dinamica populației și modificarea peisajului geografic, contribuind la formarea peisajului cultural. Așadar, este necesară studierea și analiza evoluției populației arealului analizat.

Evoluția numerică a populației

Dinamica numărului de locuitori din comuna Baru Mare este un fenomen urmărit începând cu anul 1850. La nivelul comunei putem distinge două etape majore: prima etapă, între anii 1850 și 1966, cu ușoare fluctuații, dar catacterizată cu o tendință de creștere a populației totale, cu 1431 de persoane; a două etapă, între anii 1966 și 2011, revelând tendința de declin al numărului locuitorilor comunei, cu un număr de 1192 persoane.

Așadar, scăderea populației după anul 1992 este cauzată de migrația rural-urbană, spre orașele cu mari unități industriale ale județului, afectând mai ales populația tânără și matură, astfel contribuind la decăderea economiei locale.

Potrivit recensământului efectuat în anul 2011, populația comunei Baru înregistra un număr de 2.696 locuitori, față de recensământul din 2002, când se înregistraseră 3.044 de locuitori.

De asemenea, scăderea populației a continuat si după anul 2011. Așadar, în următorul tabel am analizat evoluția populației stabile începând cu anul 2007.

Tabelul 2. Evoluția populației stabile în comuna Baru între anii 2007-2016.

Sursa: Strategia de Dezvoltare a comunei Baru, 2014-2020.

Conform graficului, în cadrul comunei Baru, se poate observa o tendință descrescătoare în ceea ce privește populația stabilă, gradul de scădere fiind de 5 %.

Fig. 17. Populația stabilă – grafic comparativ pentru fiecare an 2007 – 2016.

Conform recensământului efectuat în 2011, în ceea ce privește etnia populației, se poate remarca că majoritatea locuitorilor comunei Baru sunt de etnie română, cu un număr de 2729 locuitori, în aceeași comunitate regăsindu-se romi 86 și maghiari 57.

Tabelul 3. Populația stabilă după etnie la nivelul comunei Baru, 2011.

Sursa: Strategia de Dezvoltare a Comunei Baru, 2014-2020.

Astfel, în următorul grafic se poate observa ponderea populației după etnie.

Fig. 18. Populația stabilă după etnie la nivelul comunei Baru.

3.4.2. Așezările umane

Pentru a înțelege evoluția peisajului cultural în teritoriul studiat, trebuie să analizăm toate momentele evoluției istorice, care au lăsat urme vizibile asupra teritoriului studiat. Așezările din comuna Baru au avut o dezvoltare specific zonei deluroase, determinată de condițiile morfologice, hidrologice, de resursele solului și a subsolului (Gavra Camelia Ina, 2012).

Teritoriul este locuit încă din prima epocă a fierului, dovedită de descoperirea tezaurului hallstattian în peștera Cioclovina (Cocean, P., Filip, S., 2008). Pe teritoriul comunei Baru, la Piatra Fânului, s-au descoperit fragmente ceramice din epoca bronzului și câteva unelte din aceeași epocă (Strategia de dezvoltare a comunei Baru). În această vreme, omaneii se ocupeau cu agricultura și creșterea animalelor, cu meșteșuguri casnice. Astfel, putem afirma faptul că peisajul geografic a început să capete valențe culturale începând cu această perioadă (Crăciun Ileana Cristina, 2012).

La începutul celui de-al doilea mileniu, Țara Hațegului cuprindea obștile sătești aflate pe văile râurilor și în depresiuni.

Importante cnezate au fost prezente în această zonă, între secolele XIII și XIV, fiind construite și biserici din piatră. În anul 1418, Baru Mare, constituie o devălmășie de stăpâni ai cnezatului. Astfel, pe baza acestui context politico-social, în documentele medievale este atestată apariția satelor componente actuale a comunei. (Identificarea valorilor tradiționale în vederea transmiterii acestora și a păstrării identității culturale locale, ș.a.). Satele componente ale comunei Baru au fost întemeiate prin intermediul fenomenului de roire a populației unui sat și înființarea unor noi așezări.

Fig.19. Harta Iosefină. Comuna Baru (1769-1773).

Sursa: http://img-cdn.romania-tourist.info/right250pxthumbalba-iulia-in-harta-iosefina-a-tran-svm94317–rezolutie-maxima

În perioada consolidării statalității de tip feudal au avut loc mai multe schimbări în ceea ce privește tradiția agricolă și introducerea unor tehnologii moderne de prelucrare.

Între secolele XVI și XVII, comuna Baru era reprezentată și pe hărțile Iosefine, relevând faptul că satele componente și-au păstrat structura risipită.

În perioada modernă, între secolele XVIII și XIX, prin acordarea dreptului de proprietate țăranilor, s-au impus mai multe schimbări asupra peisajului rural. Au fost introduse noi metode agrotehnice pentru a îmbunătăți randamentul cultivării terenurilor arabile.

În anul 1896 a fost înființată, la Baru Mare, fabrica de cărămizi, astfel dezvoltând potențialul industrial al comunei și întemeiând noi locuri de muncă, conducând la creșterea populației comunei. Cosntruirea căii ferate Simeria – Petroșani în anul 1870 și dezvoltarea mineritului în Valea Jiului a condus la apariția industriei de exploatare a lemnului, conducând la dezvoltarea economică a zonei. (Strategia de dezvoltare a comunei Baru).

Putem vorbi despre o continuă dezvoltare a agriculturii și industriei a acestei zone până la căderea regimului comunist, deoarece C.A.P.-urile și combinatele s-au desființat, iar foști membri a C.A.P.-urilor s-au transformat în producători individuali (K. Korleski, 2000). După această perioadă, putem observa declinul populației și economiei, din cauza migrației rural-urbane, în scopul căutării unor noi locuri de muncă. Așadar, putem observa fenomenul de dezindustrializare a teritoriului studiat.

Caracteristica satelor hațegene este situarea lor la distanțe de 2-3 km, fiind despărțite de un curs de apă. Același caz este caracteristic satelor Baru Mare și Livadia, fiind despărțite de cursurile Bărișorului și al Streiului. (Identificarea valorilor tradiționale în vederea transmiterii acestora și a păstrării identității culturale locale, s.a.)

Pe teritoriul studiat nu regăsim nici o așezare urbană, fiind prezente numai cele rurale: reședința comunei – Baru Mare, Livadia, Petros și Valea Lupului.

Analizând structura celor patru sate, putem diferenția două tipuri de așezări: cele răsfirate și cele liniare.

A. Așezările rurale cu structură răsfirată (fig. 20) s-au dezvoltat în zonele deluroase ale teritoriului, la contactul depresiunilor cu spațiul montan. În acest caz, de-a lungul vetrei, care are o formă neregulată și cuprinde o rețea de străzi cu textură diferită (Gavra Camelia Ina, 2012), sunt amplasate gospodăriile, care sunt situate la distanțe mici unul față de celălalt, iar o parte din livezile și grădinile de legume sunt cuprinse în vatra satului (satul Baru Mare, Livadia și Valea Lupului).

Factorii principali care au condus la apariția structurii răsfirate a așezărilor rurale sunt: factori naturali (relieful de deal și de munte fragmentat de mai multe văi, altitudinea, zonele ocupate de păduri, suprafețe de teren agricol relativ reduse, climatul temperat continental, resursele de apă care sunt indispensabile activităților antropice) și factori antropici (dezvoltarea profilului economic, cultivarea terenurilor agricole, creșterea animalelor) (Gavra Camelia Ina, 2012).

Fig. 20. Sat cu structură răsfirată – Baru Mare.

B. Așezările cu structură liniară (fig. 21) reprezintă o categorie a structurii adunate.

Satele cu structura liniară se găsesc, de obicei, în vetrele depresionare intramontane, formate de-a lungul unei străzi sau văi. Așezările cu structură adunată apar în depresiuni, cu o vatră bine definită, unde factorii care au indus apariția acestei structuri sunt următorii: climatul favorabil, suprafețe de terenuri agricole mai extinse cu sol fertil (Gavra Camelia Ina, 2012), și creșterea numărului locuitorilor care favorizează dezvoltarea așezării prin activități construcționale. Singurul sat din comună, care are structură liniară, este satul Petros, fiind dezvoltat de-a lungul râului Petros (Valea Streiului) și fiind condiționat morfologic de acesta.

Fig.21. Sat cu structură liniară – Petros.

C. Arhitectura tradițională

Gospodăriile tradiționale (Fig. 22) sunt caracterizate de ocoale întărite, care au fost construite ca niște mici cetăți (Identificarea valorilor tradiționale în vederea transmiterii acestora și a păstrării identității culturale locale, s.a.).

Primele ocoale au fost construite din lemn și piatră, dar cele recente sunt deja construite din zid, și după cum am putut observa pe teren, au păstrat aceeași formă tradițională, a gospodăriilor cu ocol închis.

Fig. 22. Arhitectura tradițională.

Putem observa că accesul în gospodărie se face printr-o poartă altcătuită din poarta mare pentru intrarea vehiculelor și poarta pentru circulația oamenilor. Cele două porți, pot fi înscrise în forma unui singur gol sau pot fi două goluri diferite. La gospodăriile mai vechi poarta este cu boltă sau porumbar.

Materialele care predomină sunt din piatră naturală și cărămida plină țesută, dând naștere unor zidării compacte care mai apoi au fost tencuite și văruite.

Lemnul este des întâlnit la construcția anexelor (colnă, șură, grajd), a acoperișurilor, precum și la elementele de tâmplărie (porți, tâmplării de geamuri și obloane). Elementele de tâmplărie sunt realizate în întregime din lemn (fig. 23).

Fig. 23. Ferestrele și geamurile construite din lemn.

Decorațiunile nu sunt foarte punctuale, de cele mai multe ori rezumându-se doar la antablamentul de la partea superioară a zidurilor, și la câteva ancadramente care însoțesc golurile geamurilor sau porților. Cromatica, este ușor pastelată.

De asemenea, putem remarca faptul că, piatra naturală și cărămida plină țesută sunt elementele tradiționale predominante în cadrul comunei Baru. Aceste materiale au dat naștere unor zidării compacte care mai apoi au fost tencuite și văruite.

Lemnul este des întâlnit la construcția anexelor (colnă, șură, grajd), a acoperișurilor, precum și la elementele de tâmplărie (porți, tâmplării de geamuri și obloane). Elementele de tâmplărie variază de la o gospodărie la alta. Aici sunt realizate în întregime din metal.

Decorațiunile nu sunt foarte punctuale, de cele mai multe ori rezumându-se doar la antablamentul de la partea superioară a zidurilor, și la câteva ancadramente care însoțesc golurile geamurilor sau porților. Cromatica, poate fi și crudă, fiind prezentă la clădirile cu zugrăveala originală.

Fig. 24. Tipuri de decorații, materiale și cromatică.

3.4.3. Profilul economic

Economia comunei Baru este direcționată de mai mulți factori: constrângerile orografice, clima și caracteristicile solului au condus la un potențial agricol limitat (Cocean, P., Filip, S., 2008); fondul forestier bogat are un efect poztiv asupra silviculturii; valoarea mare a geodeclivității a defavorizat dezvoltarea comunităților umane; există o suprafață redusă pretabilă pășunatului favorizând creșterea animalelor; se valorifică mai intens obiectivele antropice. Așadar, acești factori determină formarea peisajului cultural din comuna Baru, influențând dezvoltarea satelor componente.

Evoluția demografică și dezvoltarea economiei arealului studiat a contribuit la modelarea peisajului cultural, fiind afectată de următoarele componente: apariția și dezvoltarea așezărilor, activitățile agricole, exploatarea lemnului și a argilei și activitățile industriale. (Crăciun Ileana Cristina, 2012).

În ultimii ani, creșterea economică a fost o realitate pentru comuna Baru, realizându-se mai multe investiții în acest domeniu, ca urmare a integrării României în Uniunea Europeană.

O componentă particulară a vieții economice este infrastructura. Cea mai mare parte a zonei are drumuri de acces nou renovate.

Dezvoltarea economico-socială este influențată de o serie de factori-amplasarea în rețeaua de localități a județului, relief, existența, exploatarea resurselor naturale, potențial industrial și agricol.

Amplasarea localităților comunei în zona de deal este în relație directă cu creșterea animalelor, activitatea preponderentă a locuitorilor din aceste zone.

Din păcate infrastructura nedezvoltată suficient – căi de comunicație modernizate, rețele edilitare-limitează confortul locuirii în mediul rural, constituind uneori și un impediment pentru dezvoltarea unor activități economice noi.

Profilul economic al comunei este preponderent agricol (agricultură, zootehnie, pomicultură, sivicultură), practicându-se în prezent agricultura în gospodăriile individuale.

Activitățile economice ale localității Baru sunt acum mai complexe: s-au constituit noi unități comerciale și de prestări servicii atât pentru populația comunei, cât și pentru circulația de tranzit.

O altă activitate cu tendințe de dezvoltare este ramura de turism și agrement, de sfârșit de săptămână. Este necesară modernizarea căilor de acces carosabil și acolo unde este posibil prevederea sau extinderea rețelelor edilitare.

Actuala perioadă este favorabilă inițiativei private, apărând numeroase societăți comerciale majoritatea având profil comercial sau de alimentație publică. În Comuna Baru s-au înființat noi societăți comerciale cu activitate de producție pe diverse profile.

De asemenea, conform recensământului efectuat în anul 2011 (fig.25), remarcăm faptul că principala sursă de venit a comunei Baru este industria (42%), urmată de construcții (26%), agricultură (18%) și comerț (10%).

Fig. 25. Dinamica economiei la nivelul comunei Baru.

A. Agricultura

Zona de producție agricolă este prezentă în toate localitățile comunei, cu mențiunea că unele unități agricole au fost între timp desfințate, iar altele au fost privatizate și transformate în unități de industrie mică.

Fig. 26. Peisaj cultural agricol – comuna Baru.

Comuna Baru fiind situată într-o zonă montană, terenul cultivat nu permite obținerea unor producții mari, astfel putându-se cultiva mai mult culturile de bază, care sunt utilizate mai mult în gospodăriile proprii, ca hrană pentru cetățeni și animale.

Din cauza condițiilor naturale s-a dezvoltat tipul agriculturii extensive, aceasta reprezentând o ocupație de bază în comună, a influențat cel mai mult modelarea peisajului cultural, și într-o valoare mai redusă a contribuit la schimbări în ceea ce privește industria și silvicultura.

Fondul funciar al comunei Baru este format din terenuri cu folosință agricolă, forestieră și terenuri neagricole, precum așezările, căile de comunicații.

Bilanțul teritorial al categoriei de folosință a terenurilor (tabelul 4) arată că teritoriul este dominat de suprafețe neagricole (73%), ceea ce explică slaba dezvoltare a agriculturii teritoriului studiat.

Suprafața agricolă reprezintă 25% din teritoriul analizat, din care arabil 38%, pășuni 26% și fânețe 36% (fig. 27).

Fig. 27. Modul de folosință al terenurilor agricole.

Structura terenurilor agricole cuprinde: terenuri arabile, pășuni, fânețe. Livezile ocupă o suprafață foarte redusă din cauza condițiilor specifice zonelor montane, deoarece terenul nu permite obținerea unei cantități de producții mai mari.

Terenurile arabile sunt cultivate cu cereale, porumb, legume și plante tehnice, iar furajele și pajiștile naturale asigură baza hrănirii animalelor (ovine, bovine, porcine, capre).

Creșterea animalelor, principala ocupație a locuitorilor până în secolul XIX, reprezintă o ramură importantă a agriculturii. Densitatea porcinelor este redusă din cauza deficitului cerealier, dar putem să vorbim despre o densitate ridicată a porcinelor în Depresiunea Hațegului, și a ovinelor și caprelor în zona montană.

Modul în care locuitorii comunei prelucrează pământul stă în strânsă legătură cu natura, totodată modificând imaginea peisajului cultural, construit din mai multe elemente componente: livezile, pășunile, fânețele, tipurile de păstorit, ogoarele.

Tabelul 4. Categorii de folosință a terenurilor, 2012.

Sursa: Strategia de Dezvoltare a Comunei Baru, 2014-2020.

B. Industria

Prin modificarea folosinței terenurilor (defrișări) și prin activitățile construcționale, omul a lăsat amprenta pe peisajul natural, transformându-l într-un peisaj cultural, construit din mai multe elemente: fabrici, uzine, suprafețe construite.

De asemenea, prin înființarea fabricii de cărămidă „Refraceram” din Baru Mare s-a dezvoltat potențialul industrial al comunei și a întemeiat noi locuri de muncă, conducând la creșterea populației comunei. Totodată, prin dezvoltarea mineritului în Valea Jiului a apărut industria de exploatare a lemnului. După revoluție, exploatarea lemnului este caracterizată de un regres continuu.

Fabrica de Refractare Baru (fig. 28) era una dintre cele mai reprezentative din domeniu (anii 1970), au fost alocate mari investiții pentru creșterea randamentlui producției, dar după revoluție s-a constatat o scădere a gradului de utilizare a capacităților (Strategia de Dezvoltare a comunei Baru).

Fig. 28. Fabrica de Refractare din comuna Baru.

Creșterea animaelor și cultivarea cerealelor reprezintă baza subramurilor industriale alimentare de produse lactate, de carne și de băuturi alcoolice. În satul Baru Mare a fost înființată (anul 2002) o fabrică de lapte de către S.C. Ted Internațional.

În 1985 s-a înființat Ocolul Silvic Baru, având ca obiect de activitate paza și administrarea pădurilor în limită cu Ocoalele Silvice Petroșani, Petrila, Grădiște, Cugir, Pui și Lupeni. În noua structură Ocolul Silvic Baru asigură paza și administrarea pădurilor proprietate de stat, iar pentru celelalte forme de proprietate asigură asistență tehnică și pază prin contract. Se valorifică produsele accesorii ale pădurii: fructe de pădure (afine, fragi, zmeură, mure); ciuperci; produse de vânătoare; pomi de iarnă.

C. Ocupații tradiționale

Terenul agricol este prelucrat în mod dominant prin metode tradiționale, prin arături (fig. 29) folosind rotația simplă și cea clasică.

Fig. 29. Agricultura tradițională.

Culturile principale sunt: porumbul, grâul, secara și legumele. Unele unelte folosite pentru cultivarea pământului și-au păstrat forma, altele au fost îmbunătățite. Cea mai răspăndită unealtă care se folosește și în prezent este plugul și grapa de fier. Furajele sunt conservate în aer liber, formând căpițe de fân, reprezentând un element dominant al peisajului cultural.

Tradiția de creștere a animalelor s-a manifestat în toate cele 4 sate ale comunei, aproape toate gospodăriile având în componența lor șuri, grajduri, numai că numărul și ponderea animalelor a fluctuat de la o etapă la alta în funcție de condițiile social-economice și politice. Există comunități care păstrează tradiția de creștere a animalelor și astăzi.

Mulți dintre locuitorii comunei Baru speră că Uniunea Europeană să le deschidă porțile spre o șansă la o viață mai bună, la condiții decente de trai, la o dezvoltare armonioasă și durabilă.

Pășunile sunt foarte importante pentru practicarea păstoritului, astfel creșterea animalelor reprezintă baza altor ocupații tradiționale, precum afumatul cărnii și obținerea produselor lactate. Afumarea cărnii reprezintă un procedeu de conservare a produselor din carne obținute în gospodărie. (Gavra Camelia Ina, 2012).

Obținerea diverselor produse lactate (fig. 30) este o activitate de bază casnică uzuală tradițională, iar prin folosirea anumitor unelte, se obțin din lapte diverse produse alimentare.

Fig. 30. Obținerea produselor lactate.

Prelucrarea și exploatarea lemnului a avut un rol important în viața locuitorilor. Este folosită pentru arhitectura tradițională, construcția ocoalelor, grajdurilor și a elementelor de tâmplărie.

Morăritul a jucat un rol important în prelucrarea tradițională cerealelor pentru uzul gospodăresc. Din cauza dezvoltării industriei, amploarea acestui meșteșug s-a diminuat considerabil (Gavra Camelia Ina, 2012). În sec. XIX au fost identificate 49 de mori, dar numărul acestora s-a redus la 10. Totodată, au fost propuse câteva recomandări pentru conservarea instalațiilor hidraulice tradiționale încă existente în vederea dezvoltării activităților tradiționale (Gh. Hognogi, 2015).

Totodată, putem aminti următoarele obiceiuri tradiționale: prelucrarea pietrei, prelucrarea lemnului, prelucrarea lutului și prelucrarea metalelor.

Astfel, putem observa faptul că omul trăiește în strânsă comuniune cu natura, deoarece componentele naturale definesc activitățile economice dominante și comportamentul demografic al populației locale, determinând diferite activități antropice, care modifică peisajul geografic.

CAPITOLUL 4 TIPOLOGIA PEISAJULUI DIN COMUNA BARU

,,Peisaj de basm. Există stânci mărețe, puternice, inaccesibile, care se pot totuși prăbuși de-un simplu ecou: în peisajul sufletului.’’

Lucian Blaga

Fig. 31. Peisaj cultural la poalele Munților Retezat. Fig. 32. Port tradițional.

Tipologia peisajului cultural are la bază identificarea tipului de peisaj (peisaj urban, peisaj rural). Totodată, tipologia peisajului are la bază caracterul specific al peisajului concretizat prin criteriile de delimitare a tipurilor de peisaje și factorii determinanți (peisaje naturale și peisaje antropice).

În componența peisajului cultural se evidențiază două tipuri de peisaje: antropizat (parțial transformate de om ) și antropic (total transformate de om).

Potrivit UNESCO au fost stabilite trei categorii de peisaje culturale:

a) peisajul conceput și creat intenționat de om (au fost realizate în scopuri estetice, cum ar fi: grădini, parcuri, monumente);

b) peisajul dezvoltat organic (este rezultat prin asocierea cu mediul înconjurător natural);

c) peisaj cultural asociativ (este rezultat prin asocierea elementelor naturale cu elemente religioase, culturale sau artistice).

În ceea ce privește peisajul cultural din comuna Baru, putem remarca trei tipuri clasice de peisaj: natural, antropic, antropizat.

În cadrul arealului studiat, putem deosebi următoarele tipuri de peisaje culturale: peisajul locativ și de gospodărire, peisajul agricol, peisajul cultural forestier, peisajul cultural industrializat, peisajul turistic și de agrement, peisajul de tranzit și peisajul sacral (religios).

4.1. Peisajul locativ și de gospodărire

Necesitatea satisfacerii nevoilor umane fundamentale, existențiale și de adăpostire a condus la apariția habitatului uman care este caracterizat prin diferite elemente culturale. La baza apariției habitatelor umane au stat anumiți factori care au acționat restrictiv sau dimpotrivă: trăsături complexe naturale ale locului, puterea economică, moștenirea culturală și cadrul legislativ (Gavra Camelia Ina, 2012).

Fig. 33. Peisaj locativ – gospodărie din satul Livadia.

Peisajul rural, în ansamblul său, este produsul direct al relației permanente dintre om și natură, desfășurată într-un anumit timp sub sceptrul unei reziliențe guvernată pentru fiecare din cei doi factori de legități specifice. De regulă, peisajul rural este asociat, și chiar confundat cu peisajul agricol, fapt explicabil prin dominanța unei funcții cu profil economic al așezărilor umane specifice mediului rural, adică satelor (Nicoleta David, 2014).

Potrivit opiniei lui Vert C. (2002) peisajul rural ocupă segmentul holarhic al unei triade ce are în cuprinsul său spațiul și habitatul rural, acesta din urmă având ca nucleu fundamental satul.

Astfel, apariția peisajului cultural locativ presupune modificarea condițiilor naturale ale peisajului inițial, transformând acesta într-un mediu artificial, de locuire, muncă și cultură, care a devenit în timp “o entitate de maximă complexitate” deoarece funcția de adăpost a devenit asociată cu “un număr în creștere de alte atribute născute din nevoia de împlinire a altor nevoi și deziderate existențiale, începând cu activitățile de factură economică și continuând cu cele sociale, culturale, spirituale, agrementale” (Cocean, P., 2014, p. 104).

În cadrul teritoriului analizat putem deosebi numai un singur tip de peisaj locativ, cel al peisajul așezărilor rurale.

După formă, putem deosebi două tipuri de sate: cu structură de tip răsfirat (Baru, Livadia și Valea Lupului) și cu structură liniară (Petros), tratate în capitolul 3.

Fig. 34. Satul de tip răsfirat – Baru Mare. Fig. 35. Satul de tip liniar – Petros.

Satele cu structură răsfirată constituie un tip de peisaj complex, funcțional și structural, având infrastrura tehnică, socială și administrativă diversificată, iar Biserica, primăria, școala și magazinul alimentar sunt repere spre care gravitează preocupările și activitățile oamenilor.

Satul cu structură liniară este un sat de tip adunat, care se întinde de-a lungul unei singure șosele principale, având vatra bine conturată, gospodăriile fiind, de regulă, lipite unele de altele, iar terenurile agricole desfășurându-se în exteriorul vetrei.

După mărimea așezărilor putem deosebi tipul satelor mici și mijlocii.

Din categoria satelor mici (având un număr de locuitori sub 500) face parte localitatea Valea Lupului.

Satele mijlocii sunt caracterizate cu un număr de locuitori între 500-1500, și în cadrul acestui grup putem aminti următoarele așezări: Baru, Petros și Livadia.

Totodată, ca elemente specifice ale acestui peisaj putem aminti arhitectura și gospodăria tradițională, elemente de tâmplărie făcute din lemn.

4.2. Peisajul cultural agricol

Peisajul cultural agricol, se instituie ca vechime, în primele forme de transformare a peisajului natural în peisaj cultural, ce au apărut odată cu revoluția agricolă din preistorie.

De asemenea, se înțelege de la sine că activitățile agricole practicate mii de ani în toate regiunile locuite ale Terrei, menite a asigura nu numai subzistența speciei umane, ci și progresul ei, au generat și generează o gamă nelimitată de peisaje culturale, dar și de elemente aparținând acestora (Pompei Cocean, Nicoleta David, pag. 42, 2014).

Activitatea economică de bază într-un mediu rural este reprezentată de agricultură și a unor meșteșuguri tradiționale, precum: cultivarea terenului arabil, creșterea animalelor, exploatarea și prelucrarea lemnului, apicultura, fiind determinate de condițiile climatice și de relief.

În strânsă legătură cu cele două ramuri majore ale agriculturii, putem deosebi peisaje agricole generate de activitățile culturii plantelor și peisaje generate de creșterea animalelor (sau peisaj zootehnic) (Cocean, P., 2014).

A. Peisajul culturilor de plante

Cultura plantelor a devenit indispensabilă existenței umane. Peisajul cultural de plante (fig. 36) este influențat de un factor foarte important, relieful. În funcție de tipul reliefului (câmpie, luncă, versant, etc.) sunt cultivate anumite plante și sunt implicate anumite tehnologii (Cocean, P., 2014).

Fig. 36. Peisaj cultural de plante.

Astfel, în comuna Baru, putem deosebi: pesiajul culturilor cerealiere, peisajul livezilor, peisajul legumicol și peisajul agricol mixt.

a) Peisajul culturilor cerealiere, legumelor și al plantelor tehnice

În cadrul acestui tip de peisaj sunt cultivate plante anuale, tehnice și legume, caracterizate printr-un aspect vizual de monotonie. Plantele tehnice asigură baza furajeră a creșterii animalelor.

Peisajul culturilor de legume se extinde pe suprafețele luncilor fertile sau pe solurile aluvionale. Acestea sunt elemente nelipsite din gospodăria tradițională, practicate lângă casă, în grădină (Cocean, P., 2014).

Astfel, în cadrul comunei Baru, aproape în fiecare gospodărie, regăsim câte o suprafață restrânsă de teren, parcelată în straturi cultivate cu cele necesare gospodinelor în prepararea hranei zilnice (ceapă, usturoi, varză, pătrunjel, mărar, roșii, castraveți, etc.).

De asemenea, în cadrul acestui peisaj apar și solariile și serele, având rolul de obținere timpurie a diverselor culturi de plante și menținere a ciclului de producție a legumelor sau florilor și în perioadele reci ale anului.

În ceea ce privește productivitatea agricolă cel mai mare procent îl reprezintă producția de cartofi, urmată de cea de porumb boabe și legume, astfel cum se poate observa în următorul tabel.

Tabelul 5. Analiză comparativă a producției agricole la nivelul comunei Baru, 2002-2011.

Sursă: Strategia de Dezvoltare a Comunei Baru, 2014-2020.

Astfel, în graficul următor se poate observa că în anul 2011 producția de cartofi și legume este în creștere față de anul 2002, însă producția de cereale și fructe este mai mică.

Fig. 37. Productivitatea agricolă în comuna Baru.

b) Peisajul livezilor

Cultura pomilor fructiferi își are originile încă din preistorie, omul fiind preocupat de selecția și concentrarea acestora într-un anumit teritoriu, având drept scop culegerea fructelor pentru uzul propriu.

Varietatea peisagistică este dată și de speciile cultivate, înălțimea, conformația și cromatica frunzișului, introducând diferențieri remarcate de orice privitor (Pompei Cocean, Nicoleta David, pag. 48, 2014).

Livezile reprezintă suprafețe care sunt plantate de pomi și arbuști fructiferi (fig. 38). Tipul pomilor și arbuștilor este determinat de condițiile de climă, astfel cei mai frecvenți pomi fructiferi cultivați în cadrul comunei Baru sunt mărul și prunul.

Fig. 38. Livadă cu pruni – Livadia.

B. Peisaj zootehnic

Putem deosebi, în cadrul arealului studiat, peisajul propriu-zis și peisajul fânețelor (Fig.39).

Fig. 39. Peisaj zootehnic

a) Peisaj pastoral propriu-zis

Acest peisaj cuprinde pajiștile naturale de munte, deal sau câmpie folosite pentru pășunat. Elementele specifice ale acestui tip de peisaj sunt stânele, grajdurile și fântânile (Cocean, P., 2104).

Acest tip de peisaj se remarcă printr-o serie de infrastructuri aparte, printre care saivanele, stânele, grajdurile, poiețile, vălaiele, fântânile se instituie în elemente peisagistice de notorietate absolută.

În opinila lui Tiberiu Morariu (1937) peisajul pastoral românesc, cu o mare tradiție în Carpați are drept nucleu de maximă reverberație stâna, alcătuită din colibă (căsoiul) pentru adăpostul ciobanilor, staulul (cu strunga pentru muls oile) și comarnicul (pentru uscatul cașului și susținerea inventarului de ustensile păstorești).

Stâna reprezintă adăpostul pentru cioban, iar acest element se regăsește și pe teritorul studiat, creșterea ovinelor și bovinelor fiind ocupațiile tradiționale ale acestei zone. (fig.40)

Fig. 40. Stâna Bărșurenilor – Munții Retezat. Fig. 41. Cașul pus la scurs.

b) Peisajul fânețelor

Peisajul fânețelor este de origine vegetală, având ca funcție exclusivă activitatea de creștere a animalelor, nutrețul astfel obținut fiind utilizat în alimentația animalelor domestice (bovine, ovine, caprine, cabaline, bubaline). Una din primele ipostaze ale percepției vizuale este acoperită de o vegetație ierboasă, polifloră (fânețele naturale), iar la polul opus se situează peisajul aferent terenurilor cultivate cu plante de nutreț (trifoi, lucernă, ghizdei) a căror valență este mult mai redusă în comparație cu a fânețelor naturală (Pompei Cocean, Nicoleta David, 2014).

Elementele specifice a acestui tip de peisaj sunt legate de activitatea de producere a fânului, cele mai reprezentative fiind căpițele (clăile).

Fig. 42. Căpițe din satul Livadia.

4.3. Peisajul cultural forestier

Acest tip de peisaj cultural (fig.43) se află în strânsă legătură cu cel agricol, deoarece majoritatea terenurilor agricole provin din defrișări și din schimbările modului de utilizare a terenului (Cocean, P., 2014).

Conform opiniei lui Arnould P. (citat de Christine Partoune, 2004) poziționează peisajul forestier la intersecția a șase mari sisteme: ecosistemul, geosistemul, psihosistemul, sistemul politico-juridic, sociosistemul și sistemul tehnico-economic.

Totodată, pădurea reprezintă o sursă de materii prime pentru locuitorii comunei Baru, contribuind la industria exploatării și prelucrării lemnului.

În sensul Codului Silvic, sunt considerate păduri și sunt incluse în fondul forestier național suprafețele acoperite cu vegetație forestieră cu o suprafață mai mare de 0,25 ha (Legea Codului Silvic 26/1996).

Fig. 43. Peisaj forestier

Acțiunea antropică de modelare a peisajului forestier poate îmbrăca un caracter voit, voluntar, când este preconcepută și are drept scop exploatarea în anumite modalități a acestei resurse naturale de reală importanță economică. În acest caz pădurea devine obiectul principal al transformării și culturalizării, asupra ei se exercită intervenția umană, ea devine suportul peisajului rezultat (Pompei Cocean, Nicoleta David, 2014).

Ariile de păduri ocupă totalitatea suprafeței terenurilor neagricole, având o pondere de 73% (Strategia de Dezvoltare a Comunei Baru, 2014-2020).

Pădurile pot fi împărțite în două categorii: păduri naturale și păduri comerciale.

Pădurile naturale, care sunt bine reprezentate în arealul studiat, sunt cele de foioase, conifere și de amestec.

Pădurile de foioase domină pesiajul și este bine reprezentat de specii de fag, stejar, cer, totodată putând observa o alternanță de goruno-făgete.

Pădurile de conifere sunt reprezentate pe suprafețe restrânse, predominante fiind pădurile de brad (fig. 44), molid, asociații de mușchi de pământ.

Pădurile mixte sunt răspăndite pe suprafețe mici în cadrul arealului studiat.

Fig. 44. Pădure de brad din Munții Retezat.

Pădurile comerciale sunt păduri de exploatare, fiind intens valorificate de către om, prelucrarea lemnului fiind o tradiție în acest areal, folosite pentru activități meșteșugărești.

4.4. Peisajul cultural industrializat

În cazul peisajului cultural industrializat (fig.45), omul a folosit ”tezaurul natural numai ca materie primă a viitoarelor edificări” (Cocean, P., 2014).

Peisajul industrial debutează odată cu inventarea primei unelte sau instalație capabilă de funcționare independentă în scopul producerii de energie, bunuri sau produse utilizate, utilizate pentru varii trebuințe umane.

Potrivit opiniei lui Cocean P. (2014) ceea ce definește peisajul industrial și îi conferă o specificitate aparte este evoluția sa graduală de la simplu la complex, etapizarea afirmării sale, dar și coexistența în același timp și spațiu a anumitor elemente aferente unor etape diferite (morile de apă tradiționale cu morile acționate electric actuale).

În comuna Baru, activitățile industriale sunt reduse, condiționate de alcătuirea substratului, de hidrografie și de relief, dar putem remarca exploatarea și prelucrarea lemnului și unele ocupații tradiționale.

Elementele speicifice acestui tip de peisaj în arealul studiat sunt legate de industria prelucrătoare, precum morile de apă și fabrica de produse refractare.

Morile de apă erau folosite pentru prelucrarea cerealelor, dar din păcate numărul acestora s-a redus la zece, formând astfel relicte.

Fabrica de produse Refractare Baru era una din cele mai reprezentative din domeniu, dar începând cu anul 2000, producția a scăzut, iar numărul de angajați s-a înjumătățit (Strategia de dezvoltare a comunei Baru, 2014-2020).

Fig. 45. Peisaj industrializat.

4.5. Peisajul cultural de tranzit (al transporturilor)

Peisajul căilor și mijloacelor de transport este omniprezent, în care orice inițiativă de antropizare a unui teritoriu, de culturalizare a sa, presupune înainte de orice altă activitate, accesul la locul faptei. Pe măsură ce intervenția umană a luat amploare, căile de acces au transformat și în vectori de interrelaționare cu exteriorul, cu unitățile de habitat învecinate sau cu locul exploatării unor resurse complementare (Pompei Cocean, Nicoleta David, pag. 76, 2014).

Căile de comunicații, prin dispunerea și varietatea acestora, au funcții foarte importante de interconectare dintre diferite locuri sau unități, subunități teritoriale, reprezentând un ax de schimb și redistribuire a fluxurilor de energie, materie și informație, fiind esențiale organizării activităților economice și sociale.

Configurația infrastructurii de acces este determinată de condițiile orografice, de orientarea principalelor culoare morfologice. (Filip, S, 2007). Astfel, accesibilitatea locului unui fapt determină culturalizarea și antropizarea acestuia.

În teritoriul studiat putem deosebi trei tipuri de căi de comunicații: rutiere, feroviare și transport per pedes.

A. Peisajul căilor de comunicații rutiere

Peisajul căilor de transport rutier este ilustrat printr-o gamă variată de drumuri, a căror reper inferior este pista destinată bicicliștilor în mediul urban, iar cel superior este al sistemelor de autostrăzi ce brăzdează spre toate punctele cardinale, spațiile continentale sau americane. Vechimea acestui peisaj este milenară, având o prioritate absolută în raport cu toate celelalte căi și mijloace de transport existente. În funcție de particularitățile lor constructive, căile de transport rutier devin veritabile coloane vertebrale ale peisajului cultural, din care se ramifică linii secundare de penetrare sau scurtcircuitare de același rang sau de rang inferior (Pompei Cocean, Nicoleta David, pag. 77, 2014).

În cadrul comunei Baru, căile de comunicații rutiere sunt reprezentate de șosele asfaltate (fig. 46), drumurile pietruite și podurile. Șoselele asfaltate, precum și cele pietruite sunt folosite pentru transportul de mărfuri și persoane, fiind ierarhizate în funcție de gradul de amenajare: drumuri comunale, naționale și județene (Cocean, P., 2014).

Fig. 46. Peisajul căilor rutiere.

Circulația în comuna Baru este realizată prin intermediul drumului național DN 66 care străbate Livadia, Baru și o parte din Petros (Strategia de dezvoltare a comunei Baru), iar drumul comunal DC 70 străbate Valea Lupului, Livadia, Petros și Baru.

Reședința de comună Baru, este traversată în partea de nord, de la vest la est, de drumul național 66 Simeria – Petroșani – Tg. Jiu. Acest drum leagă localitatea Baru de satele aparținătoare Livadia și Petros, precum și de bazinul carbonifer Valea Jiului, de orașele Hațeg și Călan.

O parte din rețeaua rutieră este modernizată (în Valea Lupului, Livadia și Baru), iar celelalte străzi sunt nemodernizate încă.

B. Peisajul căilor de acces și transport per pedes: poteca, drumul de pământ

Se remarcă prin discreția etalării propriilor elemente, datorită dimensiunilor reduse și amenajărilor precare de circumstanță, care le caracterizează.

Elementele acestui peisaj sunt următoarele: poteca și drumurile de pământ (fig.47), care sunt folosite de locuitorii unui sat pentru accesul în diferitele locuri ale moșiei satului, aceasta fiind localizată într-o parte grea accesibilă a teritoriului (Cocean, P., 2014 ).

Fig. 47. Peisajul căilor de transport per pedes.

Potecile, reprezentând drumuri înguste, sunt folosite pentru mersul pe jos sau pentru transportul animalelor (Crăciun Cristiana Ileana, 2013), iar drumurile de pământ sunt utilizate pentru mersul mașinilor (Gavra Camelia Ina, 2012).

Podul este menit pentru traversarea unui curs de apă sau a unei văi, și este realizat din diferite materiale: lemn, beton, fier.

C. Peisajul căilor de comunicații feroviare

Acest peisaj apare pentru prima dată în Anglia în anul 1825, odată cu inaugurarea liniei ferate Stockton-Darlington, pe care circula locomotiva inventată de George Stephenson în anul 1814. Acest peisaj cultural este alcătuit din elemenete specifice, precum: terasamentul cu liniile de circulație, gările și depourile. Gările, fiind un element fundamental, sunt dimensionate în funcție de intensitatea traficului și a poziției ierarhice a nodului feroviar (Cocean, P., 2014).

Calea ferată Simeria – Subcetate – Petroșani – Tg. Jiu – Filiași – Craiova face posibilă legătura între comuna Baru și întreaga rețea de căi ferate din țară (fig. 48).

Fig. 48. Calea ferată din satul Livadia.

Prin localitatea Baru trece calea ferată Petroșani – Simeria, având stație CFR în Baru și halta Baru, mărimea gării fiind redusă (fig. 49).

Fig. 49. Peisajul căilor de comunicație feroviare – gara din Baru Mare.

4.6. Peisajul turistic și de agrement

Dacă ar fi să evaluăm peisajele culturale existente, indiferent de originea lor, după criteriul strict estetic, cele turistice ar ocupa, cu certitudine, poziția de vârf, preocuparea fundamentală a celor care le crează fiind asigurarea atractivității.

În altă ordine de idei turismul este beneficiarul direct sau indirect al elementelor și infrastructurilor altor domenii de activitate, precum celor agricole, industriale, forestiere, comerciale; ca urmare va încadra adesea în sfera sa anumite părți și trăsături ale acestora, inclusiv ale peisajelor specifice domeniilor respective. (Pompei Cocean, Nicoleta David, 2014).

Turismul, prin expansiunea sa continuă, a determinat modificarea peisajului natural prin diferite amenajări realizate pentru a satisface dorințele omului de recreere, astfel modificările induse au condus la apariția peisajului turistic și de agrement.

Pe teritoriul administrativ al comunei Baru putem identifica următoarele elemente reprezentative ale peisajului turistic: situri arheologice, edificii istorice, monumente, muzee, moteluri, diferite forme de relief.

De asemenea, comuna Baru se află într-un cadru natural de o frumusețe deosebită, cu oameni harnici și ospitalieri, care beneficiază din plin de avantajele economice ale agroturismului, turismului montan și a altor forme de turism.

De exemplu, întâlnim pe Valea Streiului, Muncelului, Bărișorului, Valea Lupului o diversitate de locuri cu o frumusețe inegalabilă, care ar putea constitui adevărate zone de agrement.

Datorită așezării ei, comuna Baru, beneficiază de foarte multe avantaje și posibilități de practicare a turismului, care sunt slab exploatate.

Edificiile istorice reprezintă construcții cu diverse funcții de apărare, locuire etc, care și-au pierdut rolul deținut inițial (Gavra Camelia Ina, 2012). Printre acestea putem aminti turnul de piatră medieval Baru Mare, castrul roman de la Baru și biserica “Pogorârea Sf. Duh”.

Siturile arheologice reprezintă un areal care cuprinde diferite vestigii arheologice.

În arealul studiat există mai multe situri arheologice, precum:

Locuirea de la Baru, Piatra Fânului, din epoca bronzului timpuriu;

Locuirea de la Baru, Bulzul Măgurii, din epoca bronzului timpuriu;

Turn de piatră medieval de la Baru (Cetatea Jidovilor);

Așezarea Coțofeni de la Baru (Biserică);

Așezarea Coțofeni de la Baru, Blidaru;

Așezarea în epoca bronzului de la Baru (Biserica Pârvuleștilor);

Castrul roman de la Baru, Jigorul Mare (fig. 50).

Fig. 50. Obiectivele turistice ale comunei Baru

Există și mai multe monumente, prin care devoalează anumite evenimente istorice legate de locul în care sunt așezate. Astfel de monumente sunt: Monumentul eroilor neamului, ridicat în fața primăriei în memoria eroilor căzuți pe câmpurile de luptă în cele două războaie mondiale; Monumentul eroilor Valea Lupului (Strategia de dezvoltare a comunei Baru).

De asemenea, turiștii pot beneficia de cazare în cadrul comunei Baru, la motelul ‘’Hanul Boleștilor’’, acesta fiind un motel restaurant, care oferă 25 de locuri de cazare.

Elemente naturale au rolul de a contribui la turismul de agrement. Cele mai importante elemente naturale ale arealului studiat sunt următoarele:

– Valea Streiului, cu posibilități de pescuit sportiv;

– Zonele carstice Calcarele Lola, aflate pe Valea Streiului la o distanță de 6-12 km, fiind alcătuite din pereți verticali de calcar de cca. 250 m de o parte și alta a apelor Streiului;

– Cascada Șipotului, reprezentată de căderi naturale de apă ce ies din carstul versantului stâng al Streiului (fig. 51);

– Cheile Barului;

– Fântâna Bulbucului, fiind un fenomen geologic, deoarece apare un „bulz” de calcar în șisturile muntelui (Strategia de dezvoltare).

Fig. 51. Cascada Șipotului.

Elemente turistice, istorice și culturale

A. Edificii religioase

Biserica „Pogorârea Sf. Duh” (Biserica Pârvuleștilor) – monument istoric construit în secolul al VIII-lea (fig. 52); legenda spune că biserica a fost construită de 7 haiduci care aveau gazdă familia Pârvu. Conține o inscripție datând din anul 1785. Se află în cătunul Bărișor la cca 1 km de centrul de comună.

Construcția s-a definitivat în două perioade: altarul și naosul într-o perioadă mai veche decât inscripția de pe zidul dinspre apus, apoi s-a adăugat pronaosul și probabil tot atunci s-a zidit și clopotnița.

În prezent, se află în lucru un proiect pentru renovare, reparare și punere în valoare, iar obținerea fondurilor necesare ar putea edifica aici un monument medieval de interes deosebit.

Fig. 52. Sit arheologic.

B. Edificii culturale

a) În comuna Baru, există un muzeu de artă populară ”Maria Hord Gârbea”, care conține peste 160 de exponate de port bărbătesc și femeiesc din comuna Baru, exponate de port femeiesc din alte părți ale țării și exponate de uz casnic (Strategia de dezvoltare a comunei Baru). Cele peste 160 de exemplare strânse cu dragostea și priceperea colecționarei Maria Hord Gârbea reprezintă o adevărată expoziție de etnografie care dau semnificație poveștii Barului și Petrosului (fig. 53 și fig 54).

Fig. 53. Unelte tradiționale. Fig. 54. Costume populare.

b) Monumentul eroilor neamului din centrul comunei Baru (fig. 55): este ridicat în fața primăriei la 06 iunie 1993 în memoria eroilor din Baru și Petros căzuți pe câmpurile de luptă în cele două războaie mondiale.

Fig. 55. Monumentul eroilor neamului – Baru Mare.

C. Manifestări populare tradiționale, nedei, festivaluri păstrate

Nedeile. Nedeile reprezintă festivitătile locale, organizate în fiecare sat în perioade stabilite. Băieti si fete participă, precum si tineri căsătoriti. Este o perioadă în care se merge în vizită la rude dar si de cinstire a bisericii. Ion Pop Reteganul, un profesor din Baru Mare din anii 1876-1878 scrie că nedeile ar fi „zilele solemne de bucurie ale vechilor romani în onoarea zeilor patroni” si că „nedeia e mai luată în seamă decât Crăciun, Paștile sau Anul Nou”. Nedeile din zona Baru urmează un calendar strict:

– Baru – Duminica Rusaliilor;

– Petros – la Înăltarea Domnului;

– Livadia de Câmp – a doua duminică după Paști;

– Baru Mic – Sfântul Ilie în Vf. Tulișa.

Legat de faza ocupației predominant pastorale a populației din satele comunei Baru, trebuie menționate nedeile de munte, care s-au menținut până în prezent. Nedeile reprezintă un fel de târguri de înălțime și în același timp un fel de sărbători cu prilejul cărora locuitorii comunei Baru se adună tocmai sus pe munte: în Jigor, în Jigorel, în Ponorâci, în Comarnic, la un fel de petrecere în natură și la schimbul de produse tradiționale.

„Târgul de Florii”. Plantarea cu flori a parcului central din Baru, vânzare de obiecte executate manual de întreprinzători locali și alți meșteri populari din alte zone, ediția I, finanțat de Primăria Baru – 2009.

„Strajerii muzicii" – proiect de promovarea tinerilor interpreți de muzică populară, cu finanțare de la Primăria Comunei Baru.

Măsuratul oilor. Un moment cu profunde semnificații în viața comunei Baru îl reprezintă obiceiul '' măsuratul oilor '', o adevărată sărbătoare locală, la care uneori participă și turiștii. Plecarea oilor la munte și măsuratul lor au loc începând cu luna mai, respectiv reîntoarcerea lor în 29 august. La poalele Munților Retezat, există un ținut de vis cu oameni primitori și tradiții străvechi care au supraviețuit timpului. După pădurile și dealurile care împânzesc zona comunei Baru, apare un loc mirific, cunoscut de localnici sub numele de Măgură. În prezența mai multor personalități locale, alături de preotul comunei, se slobod oile la munte și se sfințesc stânele. Toate aceste evenimente se petrec în prezența mai multor locuitori și împreună cu cântăreți din fluieră. Măsuratul oilor (fig. 56) constă propriu zis în măsurarea cantității de lapte pe care o dau oile în acea perioadă și se raportează fiecărui proprietar de turmă, această cantitate fiind etalonul din care va rezulta cantitatea de brânză pe care o vor lua de la stână. Întrucât pe perioada verii când temperatura depășește 25-30 de grade, laptele nu ar sta în stare normală, acesta se transformă în brânză ce este închegată, folosind cheag natural (Alicu Oana, Păstoritul în Munții Retezat. Studiu de caz – comuna Baru, 2015).

Fig. 56. Măsuratul oilor în satul Valea Lupului.

Răscucăitul oilor. De sute de ani, în comuna Baru, în satul Valea Lupului, există obiceiul ca în preajma sărbătorii de Sfântul Gheorghe, sătenii să facă un ceremonial deosebit ce urmează măsuratului oilor, precum și o ceremonie specială ce are ca scop aducerea prosperității și a belșugului în stânele sătenilor.

Odată cu lăsarea serii, gospodarii încarcă în căruțe sau tractoare bidoanele pentru lapte, alimente și băutură, după care, însoțiți de un adevărat alai, pleacă la stânele din jurul satului. Aici încep pregătirile pentru petrecerea ce urmează să fie, după care trec la alegerea celei mai bune mioare din turmă. Aceasta, obligatoriu, trebuie să fie cea mai mare, să aibă miei mulți în fiecare an și, musai, trebuie să dea cel mai mult lapte din turmă.

Dupa ce oile au fost mulse, la sfârșit, este aleasă oaia fruntașă, căreia i se aplică un tratament special de ,, răscucăire” – adică i se face un descântec special, semn că este o oaie de mare preț. Mai mult, deasupra oii se rupe un colac făcut special pentru asta, care mai apoi este împărțit ciobanilor, oilor și câinilor de la stână.

Superstițiile păstorilor (Ioachim Lazăr, Ioan Pilu Tămaș, 2003, p.384). De viața pastorală și agricolă sunt legate o serie de superstiții:

Ziua Ursului, Ziua Lupului – dacă se lucrează în aceste zile v-a fi pagubă la animale;

Ziua Pietrei, Foca, Păila, Vermănul, Sf. Ilie – dacă se lucrează în aceste zile va fi pagubă în culturi;

Pantilimonul – dacă se lucrează în această zi bărbații se taie cu securea;

Anastasia – sărbătoare de primăvară în care după tradiție se spune că ’’nici pasărea nu-și face cuib’’.

4.7. Peisajul cultural sacral (religios)

Originea peisajelor sacrale se pierde în istoria îndepărtată a comunităților umane, a devenirii omului ca specie superioară, a spiritualității sale. Este evidentă directa conexiune dintre apariția sentimentului religios și formele sale de materializare spațială (Pompei Cocean, Nicoleta David, 2014).

Așa cum arată Mircea Eliade (1992) se poate vorbi de un peisaj sacral propriu-zis odată cu apariția primelor morminte (sepultura) datând din musterian (70 000 – 50 000 î.H.), respectiv a picturilor parietale aurignaciene din peșterile Munților Pirinei, menite a împodobi prototipul altarelor de cult mai târziu.

Fig. 57. Peisaje culturale sacrale – Bisericile din Livadia și Baru.

Peisajul cultural sacral a devenit fundamental așezărilor umane, rurale sau urbane, deoarece omul, în afara necesităților materiale a avut nevoie și de necesități spirituale.

Edificiile acestui peisaj au caracteristici particulare, oferind acestora o poziție dominantă.

Putem deosebi, pe teritoriul studiat, două tipuri de peisaj cultural sacral: peisaj ritualic și peisaj sepulcral.

Elementele peisajului cultural ritualic întălnite pe teritoriul studiat sunt: bisericile (fig. 57) și crucile. În toate centrele de comună există una sau mai multe biserici (Cocean, P., 2014 ). În aceeași localitate pot exista mai multe biserici diferite.

În cele mai multe cazuri, bisericile sunt împrejmuite cu cimitire, care sunt elemente ale peisajului sepulcral.

În fiecare sat component există câte o biserică ortodoxă. Trebuie menționat că Biserica “Sfântul Duh-Sfântul Ilie” din comuna Baru reprezintă un monument și sit arheologic.

Crucile, fiind dovada credinței creștine, sunt elemente punctiforme ale peisajului cultural sacral, având o mare diversitate de reprezentare și de obicei marchează un mormânt, dar le mai găsim și la răscrucea marilor drumuri (Cocean, P., 2014).

Fig. 58. Peisaj cultural ritualic – Troițe.

CAPITOLUL 5 ANALIZA S.W.O.T. A PEISAJULUI CULTURAL DIN COMUNA BARU

Analiza SWOT este un instrument de analiză audit a procesului de planning (Benedek, J., 2001), iar examinarea obiectivă a temei de cercetare include evaluarea aspectelor pozitive și negative ale mediului intern, respectiv ale celui extern (Benedek, J., 2001 ).

Trăsăturile pozitive evidențiază calitățile peisajului cultural, iar atributele negative scad valoarea acestuia (Gavra Camelia Ina, 2012). Caracteristicile interne ale mediului analizat sunt evidențiate prin punctele tari și cele slabe, iar trăsăturile externe ale arealului studiat sunt accentuate de oportunități și pericole (Bendek, J, 2001).

În ceea ce privește comuna Baru, planificarea strategică reprezintă un proces constituit din mai multe etape, prin care comunitățile pot să își creeze imaginea viitorului pornind de la condițiile prezente de potențial și resurse, urmând ca acestea să își traseze obiectivele de realizare a acelui viitor.

Pe baza profilului economico-social al zonei, Comitetul Strategic de Dezvoltare a sintetizat obiectivele strategiei de dezvoltare a Comunei Baru și a identificat direcțiile strategice și domeniile prioritare de acțiune.

Pentru a putea participa la realizarea obiectivelor cuprinse în programul național și regional de dezvoltare, Primăria comunei Baru își desfășoară activitatea în următoarele direcții:

– Identificarea programelor naționale și externe de finanțare și depunerea de proiecte în vederea atragerii de resurse financiare în zonă.

– Înființarea unor zone economice pentru crearea unor întreprinderi care să absoarbă forța de muncă existentă pe piață.

– Atragerea altor localități în programe de dezvoltare zonale cu beneficii pentru toți partenerii implicați.

– Investiții în infrastructură care să permită deschiderea zonei.

– Valorificarea resurselor naturale, a potențialului turistic cultural-istoric, a celui de agrement și utilizarea forței de muncă disponibile.

1. Accesibilitate, infrastructură și mediu

2. Agricultură, dezvoltare rurală și turism

3. Economia și mediul de afaceri

4. Educație, cultură și sport

CAPITOLUL 6. CONCLUZII

Peisajul cultural este alcătuit din elemente naturale, elemente antropice și elemente derivate “din interrelaționarea omului cu natura locului” (Cocean, P., 2014, p. 35 ). Dintre aceste elemente există diferite relații spațiale, temporare, cauzale, funcționale și dinamice, determinând caracteristicile definitorii ale peisajului cultural a comunei Baru. Totodată, prin intermediul acestor relații, peisajele culturale din comună se află sub transformare și dezvoltare continuă.

Componentele naturale se află în strânsă legătură cu cele antropice specifice comunei Baru, deoarece elementele naturale definesc activitățile economice dominante, comportamentul demografic al populației locale, totodată determinând tipurile de așezări întâlnite în acest teritoriu administrativ.

Odată cu apariția omului, peisajul natural al arealului studiat a fost supus mai multor modificări, astfel transformându-l pe acesta într-un peisaj cultural, prin: apariția, extinderea și dezvoltarea așezărilor din cadrul comunei Baru; defrișările pentru a extinde suprafața terenurilor agricole în Depresiunea Hațegului; procesul de utilizare agricolă a terenurilor; deținerea și creșterea animalelor; restrângerea anumitor specii din cauza exploatării lemnului și a activităților construcționale și extinderea căilor de comunicații, așadar asigurând subzistența.

Astfel, atât procesele și elementele naturale, cât și cele antropice, definesc peisajul cultural din comuna Baru, care a devenit vizibil predispus schimbării, menținând anumite elemente și componente autentice.

În cadrul comunei Baru putem distinge șapte categorii de peisaje culturale, respectiv: peisajul cultural locativ, peisajul agricol, peisajul industrializat, peisajul de agrement, peisajul forestier, peisajul de tranzit și peisajul sacral.

Analizând peisajul cultural și elementele specifice ale acestuia, putem concluziona că peisajul cultural al comunei Baru conține elemente istorice unice, deoarece această zonă este locuită încă din Epoca de bronz, iar păstrarea tradițiilor conferă un tipar unic al zonei.

Chiar și în prezent prelucrarea unor materii prime se desfășoară în condiții tradiționale, astfel că locuitorii comunei păstrează diverse unelte care și-au păstrat forma, iar altele au fost îmbunătățite. Astfel, cele mai răspândite unelte folosite în prezent sunt plugul și grapa de fier.

Subliniez faptul că peisajul turistic al comunei ar putea avea un potențial înalt prin promovarea peisajului cultural, dezvoltarea unor proiecte pentru conservarea peisajului și a tradițiilor, conștientizarea populației asupra protecției peisajelor și folosirea fondurilor europene pentru dezvoltarea peisajelor culturale.

Totuși, din cauza globalizării și lipsei de fonduri pentru promovarea peisajului cultural, apare declinul economiei locale, și în consecință, apare abandonul elementelor culturale industriale, conducând la degradarea vizuală a pesiajului cultural.

Peisajul cultural în sine reprezintă o valoare, care poate fi exploatată din punct de vedere a turismului și economiei, totodată păstrând elementele specifice ale acestei regiuni.

În partea sudică a teritoriului administrativ al comunei Baru se ridică masivele Retezatului a căror descriere geografică și istorică ne prezintă o regiune cu pășuni bogate, numeroase stâne așezate în golurile montane cu locuitori care stăpânesc aproape în devălmășie aceste meleaguri. Toate aceste aspecte ne vor convinge că Retezatul este o regiune prin excelență proprie dezvoltării turismului. Natura, cultura, tradițiile, oamenii și biodiversitatea fac din Munții Retezat să fie laboratorul perfect pentru demonstrarea relației organice dintre peisaj, om și animale.

Comuna Baru este un spațiu mirific, unde se mai păstrează vechile tradiții, acestea făcând parte din viața de zi cu zi a majorității locuitorilor. Printre acestea se numără: măsuratul oilor, pițărăii, nedeile, joi mari – strigarea, alergatul prescurii și altele.

În ceea ce privește planurile de viitor, locuitorii comunei se gândesc să se implice mai mult în activitățile ecoturistice. De exemplu, ei ar putea să ofere turiștilor, în continuare (poate chiar să extindă), posibilitatea de a degusta preparatele tradiționale specifice locului. Concentrându-se mai mult pe acest aspect turistic, prezența turiștilor i-ar ajuta să își promoveze modul tradițional de preparare a produselor din lapte și carne de oaie.

Astfel, comuna Baru este o regiune de o frumusețe impresionantă care se conturează atât prin păstrarea vechilor tradiții, potențialul turistic, diversitatea și complexitatea reliefului cât și prin ospitalitatea locuitorilor, devotamentul lor pentru agricultură și creșterea animalelor, în special al păstoritului.

Aceasta este cartea de vizită a comunei Baru care nu poate fi descrisă doar în câteva cuvinte, de aceea turiștii care au fost pe aceste meleaguri cu siguranță vor reveni cu plăcere, iar pe cei care nu au fost încă, îi îndemnăm să vină cu drag!

BIBLIOGRAFIE

Cocean, P., (2006), Turismul cultural, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Cocean, P., Filip, S., (2008), Geografia regională a României, editura Presa. Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Cocean, P., David Nicoleta Afrodita, (2014), Peisaje culturale, Edit. Risoprint, Cluj-Napoca.

Crăciun Ileana Cristina, (2012), Peisajele culturale din Dealurile Someșului Mare,Teza de doctorat, Facultatea de Geografie, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca.

Donisă, I. (1987), Bazele teoretice și metodologice ale geografiei.

Drăguț, L., (2000), Geografia peisajului, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Gavra Camelia Ina, (2012), Peisaje culturale în Munții Metaliferi, Teza dedoctorat, Facultatea de Geografie, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca.

Hognogi, Gh., (2015) Țara Hațegului. Studiu de geografie regională, Teză de doctorat, Facultatea de Geografie, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca.

I. Muntele (2009), în Metodologia cercetării geografice regionale – Note de curs, Universitatea ”Al. I. Cuza”, Iași.

Imbroane, A., Moore, D. (1999) Inițiere în GIS și teledetecție, editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

K. Korleski (2007), An outline of the evolution of rural cultural landscape in Poland, Romania of Regional Studies, volumul III, nr. 2, Editura Presa Universitară Clujeană.

Mac, I. (2003), Știința mediului, Editura Europontic, Cluj Napoca

Oncu, M., (2000), Culoarul Mureșului (sectorul Deva-Zam), Studiu Geologic, Editura Focul Viu, Cluj-Napoca.

Parichi, M., Stănilă Anca-Luiza, Cruceru, N., (2006) Solul principalelor unități de relief din România, Editura Fundației România de Mâine, București.

Pop, Gh., 1988, Introducere în meteorologie și climatologie, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Posea, G., (2004) Geografia Fizică a României, Editura Fundației ”România de Mâine”, București.

Posea, G. (2005), Geomorfologia României, Editura Fundației România de Mâine, București.

Roșu A., Ungureanu Irina, (1977), Geografia mediului înconjurător, Edit. Didactică și Pedagogică, București.

Schreiber, E.W., Drăguț, L., Man, T., (2003), Analiza peisajelor geografice din partea de vest a Câmpiei Transilvaniei, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Stoica Flavia, (2008), Peisaje culturale istorice, Edit. Argonaut, Cluj-Napoca.

*** (2007) Planul Urbanistic General al comunei Baru, Județul Hunedoara.

*** (2014) Strategia de dezvoltare a comunei Baru, Județul Hunedoara.

*** (2010) Planul de Amenjare a Teritoriului Județean Hunedoara.

*** (2012) Identificarea valorilor tradiționale în vederea transmiterii acestora și a păstrării identității culturale locale, s.a., Sergiu Mocan, Răzvan Tașnadi.

*** (2017) Harta Iosefină, comuna Baru (1769-1773) [http://img-cdn.romania-tourist.info/right250pxthumbalba-iulia-in-harta-iosefina-a-tran-svm94317–rezolutie-maxima – accesat: 10.03.2017]

GLOSAR

Epistemiologic: referitor la epistemologie, care aparține epistemologiei; adj. → logic.

Arbitrar: care pornește dintr-o hotărâre luată după propria apreciere, fără a ține seamă de părerea altuia, de adevăr etc.; abuziv; samavolnic.

Inextricabil: foarte încurcat și complicat; de neînțeles, de nelămurit.

Palimpsest: pergament sau papirus de pe care s-a șters sau s-a ras scrierea inițială pentru a se putea utiliza din nou și pe care se mai văd urmele vechiului text.

Heteroclit: alcătuit din elemente disparate, eterogene; neobișnuit, anormal, ciudat, bizar.

Sepulcral: care aparține mormântului, privitor la mormânt.

Rhexistazie: fază de mare activitate erozivă a solului, provocată de absența sau de raritatea covorului vegetal.

Devălmaș: persoană care stăpânea împreună cu alții o parte din hotarul satului; membru al unei devălmășii; persoană care ia parte la o acțiune comună; părtaș.

Inexorabil: care nu poate fi înduplecat, neînduplecat, implacabil.

Ocol: mișcare în jurul unui punct fix sau de jur-împrejurul unui loc; perimetru, circumferință; gard făcut în jurul unui loc; împrejmuire, îngrăditură; loc îngrădit (uneori acoperit), unde se închid vitele, oile etc.; obor, țarc; (Reg.) curte, ogradă.

Porumbar: arbust sălbatic din familia rozaceelor, cu ramuri spinoase, cu flori albe și cu fructe sferice de culoare neagră-vineție, cu gust acru, astringent; porumbel.

Văruit: a acoperi o suprafață tencuită, lipită etc. a unui element de construcție cu un strat subțire de lapte de var (cu unele adaosuri); a spoi.

Colnă: colibă sau casă (la vie); construcție (primitivă) servind, într-o gospodărie țărănească, la păstrarea uneltelor sau la adăpostirea vitelor.

Obloane: dispozitiv format dintr-unul sau mai multe panouri de metal, lemn sau material plastic, așezat în fața ori în spatele unei ferestre, al unei uși sau al unei deschideri și servind pentru protecție sau pentru reglarea luminii care pătrunde în camera respectivă.

Ancadrament:  chenar decorativ în relief care înconjoară o ușă, o fereastră etc.

Grapa: unealtă agricolă în formă de grătar cu dinți, cu discuri, cu roți stelate.

Reverberație: persistență a unui sunet într-o încăpere închisă, datorită reflexiei, după ce sursa sonoră și-a încetat emisia.

Colibă: casă mică și sărăcăcioasă; adăpost provizoriu pentru oameni și, uneori, pentru animale, făcut din bârne, din crengi etc. și acoperit cu paie, ramuri etc.

Strungă: loc îngrădit la stână, unde se mulg oile; deschizătură, portiță îngustă făcută în acest loc, prin care trec oile una câte una la muls.

Comarnic: colibă mică în care locuiesc ciobanii la stână; umbrar pentru ciobani sau un adăpost care servește la păstrarea și uscarea cașului.

Căpiță: grămadă conică (de mărime variabilă) de fân.

Relict: care s-a păstrat din trecut; soi, specie care a supraviețuit din epocile geologice; rămășiță, vestigiu.

Naos: partea principală a unei biserici ortodoxe, situată între altar și pronaos; navă.

Pronaos: parte a bisericilor creștine (situată la intrare) care precedă naosul; încăpere a unui templu grec, situată în fața sanctuarului și servind drept vestibul.

Străjer: persoană care avea obligația să păzească granițele (muntoase), în schimbul unor avantaje fiscale.

Slobod: a lăsa un animal în libertate; a permite cuiva să plece, a da voie să se depărteze.