Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar [302678]

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași

Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației

Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator:

Conf. Univ. Dr. Emanuela Ilie

Absolvent: [anonimizat], 2019

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași

Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației

Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar

LUCRARE DE LICENȚĂ

VALENȚE TERAPEUTICE

ALE LITERATURII PENTRU COPIII

DIN CICLUL PREȘCOLAR

Coordonator:

Conf. Univ. Dr. Emanuela Ilie

Absolvent: [anonimizat], 2019

CUPRINS

Capitolul I -SPECIFICUL LITERATURII PENTRU COPIII PREȘCOLARI…………………………….5

1.1 Conceptul de literatură pentru copii…………………………………………………………………….5

1.2 Genurile și speciile literare accesibile copiilor de vârstă preșcolară………………………..7

1.3 Povestea ca opera literară…………………………………………………………………………………..9

[anonimizat]………………………………………………………………………………………………………………..15

2.1 Povestea ca element terapeutic…………………………………………………………………………15

2.2 Algoritmul poveștilor terapeutice……………………………………………………………………..19

2.3 Specificul poveștii terapeutice pentru copii………………………………………………………..21

2.4 Exercițiul premergător poveștii terapeutice………………………………………………………..25

[anonimizat] A LIMBAJULUI…………………………………………………………………………………………….26

3.1 Activitățile de educare a limbajului-prezentare generală………………………………………26

3.2 Metode și procedee valorificabile în abordarea poveștilor terapeutice…………………..27

3.3 Forme de organizare a activităților centrate pe abordarea poveștilor terapeutice în ciclul preșcolar……………………………………………………………………………………………………………….33

3.4 Mijloace de învățământ utilizabile în abordarea poveștilor terapeutice………………….33

Anexa 1- Ghid pentru profesori și părinți- „Din tainele poveștilor care vindecă”……………………37

[anonimizat]-i [anonimizat]-[anonimizat].

[anonimizat] a-i [anonimizat].

Prezenta lucrare este structurată în trei capitole. [anonimizat]. [anonimizat] preșcolară și povestea ca operă literară am oferit exemple de bună practică.

Al doilea capitol conține date despre specificul literaturii terapeutice, aspecte importante despre povestea ca element terapeutic, algoritmul și „ingredientele” acesteia, specificul poveștii terapeutice și nu în ultimul rând, cum putem construi povești care vindecă.

Ultimul capitol prezintă abordarea optimă a poveștilor terapeutice în cadrul activităților de educare a limbajului, însumând metodele și procedeele valorificabile, mijloacele de învățământ și formele de organizare centrate pe abordarea poveștilor cu valențe terapeutice.

În ce-a de-a doua parte a lucrării, propunem un ghid destinat cadrelor didactice și părinților ce conține fragmente de opere terapeutice ce pot fi valorificate pe parsul preșcolarității. Pe baza acestor texte propunem o serie de interpretări ghidate de profesor sau părinte prin adresarea unor întrebări și organizarea unor diferite activități de identificare și rezolvare a problemelor interioare. Tot în ghidul Din tainele poveștilor care vindecă vom regăsi și o serie de indrumări care să-i ajute pe profesori sau părinți în alegerea poveștilor potrivite, în funcție de necesitățile copiilor.

CAPITOLUL I

SPECIFICUL LITERATURII PENTRU COPIII PREȘCOLARI

Conceptul de literatură pentru copii

Literatura este o artă [arta cuvântului] și a luat naștere din dorința omului de a expune, într-un mod de comunicare inedit, gândurile și sentimentele trăite în diferite situații, toate acestea cu scopul de cunoaștere și de autocunoaștere. Actul comunicativ trebuie perceput ca fiind transmiterea unor comportamente și atitudini, prin cuvânt, prin tonalitate, mimică și gestică. Principala modalitate de tansmitere a acestora este dialogul, prin care oamenii ce cunosc și interacționează.

Astfel, literatura pentru copii este arta cuvântului prin care se transfigurează realitatea înconjurătoare prin toată complexitatea ei, stimulându-i copilului dorința de cunoaștere și având prilejul trăirii unor sentimente unice. Universul nestemat de gândire și emoții prezent în literatură pentru copii oferă acestora posibilitatea de a face distincția intre pozitiv și negativ, dintre real și ficțiune, având ca scop dezvoltarea liberă și armonioasă a creativității.

Conștiința umană presupune posibilitatea unei alte existențe pe plan ideatic, universul artistic, un univers creat prin artă și cunoscut prin artă.

În opinia specialiștilor, literatura pentru copii este o componentă importantă a literaturii naționale, care cuprinde totalitatea creațiilor care, prin tematica abordată și prin nivelul de accesibilitate specific vârstei, face atractivă interacțiunea dintre copil și mediu.

Angelica Hobjilă propune o serie de nuanțări posibile în conturarea notelor definitorii ale literaturii pentru copii:

Ca ansamblu de creații literare, literatura pentru copii reflectă trăsăturile literarității:

Pe de o parte, ea este rezultatul transfigurării realității obiective prin prisma subiectivității creatorului adult sau copil, reflectând, în ambele cazuri, o anumită viziune asupra lumii, asupra vieții, în condițiile în care „fondul etern (uman) va fi înfățișat copiilor într-o viziune specifică, cum e, de exemplu, aceea a basmului. Dar basmul interesează și pe omul matur” ; în plus, literatura pentru copii reflectă concepția societății despre copilărie ; pe de altă parte, creatorul folosește ca mijloc în codificarea și transmiterea către cititori a realității subiective rezultate elemente ale limbajului artistic, cu reale valențe estetice.

Raportarea literaturii pentru copii la planul literaturii orale și/ sau culte, române și/ sau universale implică o serie de precizări vizând originea literaturii pentru copii, respectiv sfera ei de cuprindere.

Într-o perspectivă sincronică, trebuie subliniat caracterul general valabil al valorilor vehiculate în/ prin literatura pentru copii, dincolo de limitările de ordin spațial, politic, etnic etc. Așadar, vorbim despre o literatură română pentru copii (cu elemente subsumate specificului spiritualității noastre ca popor/ comunitate de cultură, limbă etc.), dar plasată în universalitate.

Având ca public-țintă (direct, în cazul operelor literare create special pentru copii, sau implicit – în cazul operelor literare care nu au avut ca destinatari copiii, dar sunt citite de către acestea în cheia lor interpretativă, nuanțabilă în lecturile ulterioare, la alte vârste) copiii, textele incluse în literatura pentru copii trebuie să fie accesibile, prin conținut și formă.

În planul conținutului, accesibilitatea presupune abordarea anumitor teme în anumite grade de complexitate: vezi, de exemplu, teme precum copilăria, natura, istoria, viața socială etc., reflectate în pasteluri alcătuite dintr-un număr redus de strofe, în schițe, povestiri cu un singur fir narativ etc., dar și aspecte care trimit către condiția umană, către relația viață – moarte etc., transpuse artistic în basme, romane pentru copii, piese de teatru etc.

Tema în literatură reprezintă ideea centrală a operei literare în jurul căreia gravitează narațiunea și care susține structura acesteia. Tema, în literatura pentru copii, poate fi reprezentată de o schemă narativă recurentă (aventura, cunoașterea de sine), o imagine (imaginea copilăriei fericite), un concept (dreptatea, libertatea, războiul), chiar și un anume personaj regăsit în opera unui scriitor sau a mai multor scriitori (Pinocchio, Peter Pan, Soldatul de plumb, Harry Potter). Nu există aspect al realității care să nu-l intereseze pe cel mic, opera literară răspunde setei acestuia de cunoaștere, deoarece limitele încorsetează, duc la dulcegării, artificialitate, claustrare, privare, falsitate, banalitate. Cu alte cuvinte, și în cazul literaturii celor mici, lumea întreagă trebuie să fie o temă.

Cultivarea dragostei pentru lectură poate debuta chiar de la vărsta preșcolară, iar pentru aceasta sunt responsabili atât părinții, dar mai cu seamă educatoarea și învățătorul. Iubirea pentru literatură nu numai că îi introduce pe copii într-o lume a cunoașterii, ci poate avea efecte pozitive de lungă durată prin încurajarea exprimării unor emoții trăite de copii în diferite situații întâlnite de-a lungul vieții lor.

Putem aminti, pentru nivelul preșcolar, operele lui Hans Christian Andersen, Ion Creangă, Frații Grimm, Charles Perrault, La Fontaine și multe alte creații din care extragem o morală.

1.2 Genurile și speciile literare accesibile copiilor de vârstă preșcolară

Literatura pentru copii le conferă acestora un mod inedit de a pătrunde în lumea fascinantă a posibilului și a imposibilului, oferindu-le oportunități de cunoaștere prin asumarea diferitelor roluri: de investigator, de cercetător, de povestitor, de personaj care ia parte la acțiune etc. Aceste roluri satisfac curiozitatea specific vârstei, conducându-i spre cunoașterea lumii înconjurătoare.

Literatura pentru copii privită ca o varietate de genuri și specii literare, însumând operele literare ale poeților și prozatorilor naționali și universali, dispune de un nesecat izvor de exemple pe care le putem oferi copiilor în întreaga activitate din grădiniță, cu pondere mai mare în activități de dezvoltare a limbajului și a comunicării orale, în dorința de a-i face mai buni, mai drepți, mai comunicativi.

Literatura constituie una din cele mai atractive și mai prețioase auxiliare ale învățătorului care contribuie la formarea trăsăturilor morale ale copiilor. Aceasta contribuie la sistematizarea și lărgirea cunoașterii vieții (la nivelul copilului) și influențează nu numai conștiința, dar și sentimentele și viața afectivă deoarece dezvăluie lumea subiectivă a omului, sentimentele, gândurile, interesele, în general întregul său univers.

Un rol deosebit în dezvoltarea sensibilității copiilor și în formarea viitoarei personalități îl joacă operele lirice. Aceste creații dezvăluie prezența directă a eului liric, transmițând emoția artistică printr-un limbaj afectiv, ce implică o mare densitate de sugestii. Treptat, copiii vor ajunge să identifice „imaginile frumoase”, devenind sensibili la expresivitatea limbajului poetic, cultivarea acestei sensibilități este o sarcină permanentă a educatoarei și a învățătorului care trebuie să-i îndrume pe copii spre cunoașterea și evidențierea ideilor poetice, spre relevarea imaginilor artistice ale textului, reușind astfel să identifice mesajul operei lirice.

Se pot aminti, la nivel preșcolar, creații lirice precum: cântecul de leagăn, pastelul, colindul, poeziile despre natură, despre copilărie, poezii patriotice etc. Toate aceste creații pot fi abordate fără a folosi termini de specialitate din literatura noastră. Terminologiile vor fi învățate mai târziu, în timpul ciclului primar. Poeziile și celelalte creații lirice menționate trebuie să fie în strânsă legătură cu tema proiectului sau a săptămânii.

Spre exemplu, se poate prezenta sau propune spre memorizare poemul De pe-o bună dimineața de Otilia Cazimir doar dacă avem ca temă anotimpul de primăvară („- Preacinstită adunare,/Primăvara a sosit!”) sau flori și insecte din natură („A sărit un gândăcel/ Cu mustățile de ață” ; „ Iar pe-un fir de păpădie,/ Ce se-nalță, drept, din iarbă,/ Suie-un cărăbuș cu barbă,/ În hăinuță aurie.”)

Genul epic este, deseori, cel mai îndrăgit de către copii datorită poveștilor. Ei se simt atrași de peronajele prezente în diferite întâmplări și se regăsesc în conportamentele acestora. Mai mult decât atât, copiilor le place să-și aleagă modele.

Pentru copii este important contextual în care se introduce o poveste nouă, decorul și modul de expunere a acesteia. Spre exemplu, copiilor le place să asculte povești când se află într-o stare de relaxare, pe o pernuță, într-un loc mai retras din grupă, unde educatorul le prezintă imagini sugestive, care să ilustreze cât mai fidel întâmplările prezente în poveste. Tot aici, copiii pot pune în scenă secvența preferată, având la îndemână siluete ale personajelor, păpuși, marionete sau chiar costumații. Aceste tipuri de activități ajută atât la consolidarea anumitor cunoștințe, dar le oferă, în același timp, libertatea de exprimare și creativitate.

Tot aici putem aminti opere în care modul de expunere predominant este dialogul sau monologul ca fiind îndrăgite de copii. Teatrul pentru copii constituie un univers pus în scenă de actori care se transformă cu adevărat în personaje prezente în desene aminate, în cărți și enciclopedii. Acțiunea este simplă pentru a fi ușor de urmărit iar deznodământul ilustrează victoria binelui, a bunătății și a corectitudinii-toate acestea pentru a dezvolta spiritul civic încă de la vârste mici.

Preșcolarii au acces la piese de teatru la care participă ca simpli spectatori. Spre exemplu, trupele de teatru pentru copii care organizează în grădinițe diverse piese, adaptate particularităților de vârstă ale acestora, cu scopul de a oferi puneri în scenă a povestilor clasice (Capra cu trei iezi de Ion Creangă; Scufița Roșie de Charles Perrault; Cei trei purceluși de Serghei Mihailov etc.) sau de a crea noi context, prin opere reinventate, pentru a rezvolta gustul estetic și anumite laturi intelectuale- distincția dintre opozițiile negative-pozitiv, bine-rău etc.

1.3. Povestea ca opera literară

„A fost odată…” sunt cuvintele pline de mister, care, odată rostite, cu o forță magică ne poartă către o altă lume, către un tărâm fantastic, într-un timp și un spațiu în care totul e posibil. „A fost odată…” este formula de început a unei povești, formulă ce asemenea unei baghete magice ne teleportează într-un spațiu fantastic pentru a lua parte alături de prinți și prințese la peripeții pline de suspans și tensiune. Pentru copil „a fost odată…” reprezintă o poartă care se deschide și dezvăluie lucruri nebănuite, o portă spre cunoaștere și dezvoltare.

Înainte de a primi conotații terapeutice și a deveni mijloc de rezolvare a unei situații, povestea pornește de la definirea sa, așa cum, orice manual de școală o face cunoscută celor care, întrețin și din instinct o îndrăgesc atât de mult copiii și nu numai.

Astfel, povestirea sau narațiunea este acea operă literară în care sunt prezentate întâmplări (fapte) într-o anumită ordine. Succesiunea sau curgerea logică a narațiunii pornește de la:

a)-povestitor (narator)

b)-personaje (participanți la acțiune)

c)-acțiune (desfășurarea întâmplărilor într-o anumită ordine), rezultând întregul, ceea ce determină ca mesajul să fie transmis și repetat de grupul țintă.

Poveștile sunt o parte integrată a vieții. De-a lungul timpului, ele au fost o parte inseparabilă a culturii, învățării și valorilor umane. Indiferent de limba, religia, rasă, sexul sau vârsta noastră, poveștile au fost și vor rămâne un element esential al vieților noastre. Ele ne pot indeplini visurile; și, într-adevăr, visurile noastre au forma unor povești. Ele ne însoțesc pe tot parcursul existenței noastre, de la naștere și până la finalul vieții. Așa cum spunea unul din personajele lui Salman Rushdie în Ultimul suspin al Maurului: „Când murim, tot ce rămâne sunt poveștile”. Dacă viața și poveștile sunt așa de strâns înrudite, atunci adaptarea lor pentru consiliere și terapie e o extensie atât de logică, dar și practică a unui mediu de comunicare înrădăcinat și eficient.

În această situație, relația ce se stabilește între povestitor și ascultător este cea de feed-back, făcând ca verbul „a implica” ca și „a povesti” să se conjuge astfel, ajungând astfel la marii povestitori ai literaturii române-Ion Creangă și Mihail Sadoveanu, fiecare făcând „firul povestii” depănat ca nimeni altul.

Prin intermediul poveștilor, procesul didactic se realizează într-o manieră atractivă și relaxantă, manieră în care copiii află despre lumea reală și cea fantastică, în care fac cunoștință cu personaje, urmând ca mai apoi să descopere personajul preferat -care va devein un model demn de urmat în viziunea lui.

Din povești, copiii află care sunt consecințele defectelor și calităților umane, care sunt efectele faptelor bune și rele. Antitezele atotprezente în basme îi ajută să facă diferența între bine și rău, între minciună și adevăr, între lașitate și curaj, îi invață care sunt calitățile pozitive și care sunt defectele cele mai comune ale oamenilor. Trăind alături de personajul preferat, copilul învată despre lumea din jur, fără să fie el însuși pus în situații periculoase sau dificile. Un alt avantaj major al poveștilor este acela că stimulează imaginația și fantezia copilului. Povestitorul folosește cuvinte pentru a descrie imagini pe care copilul nu le vede. De aici începe să funcționeze imaginația celui mic care este nevoit să construiască în minte peisaje, chipuri, situații.

Spre exemplu, copiilor de vârstă mica li se spune deseori să acorde o atenție sporită persoanelor cu care vorbesc sau chiar să nu intrețină discuții cu persoane necunoscute. Această situație este prezentă chiar în cea mai cunoscută poveste a copilăriei- Scufița Roșie. Ei bine, prin intermediul acestei povești, copiii înțeleg consecințele unui astfel de conportament, chiar dacă povestea nu este în totalitate verosimilă- se poate conștientiza în jurul vârstei de 5-6 ani ce fapte fac parte din viața reală sau fictivă.

Un exercițiu foarte bun pentru dezvoltarea imaginației și a creativității este lectura educatoarei, cu sau fără imagini suport. Deși în procesul instructive-educativ, fie că este vorba despre povestire cu toate formele sale, fie că este vorba de lectura educatoarei, imaginile fac parte din materialele didactice suport elementare- fapt cu care sunt de acord și nu tocmai.

Consider că la grupa mica, unde copiii au vârsta de 3-4 ani, imaginile suport sunt aproape indispensabile datorită capacitații scăzute de reprezentare a unor obiecte, de imaginare a unor tablouri vizuale . Copilul nu va putea să-și imagineze tabloul complet, cu toate elementele prezente în pasajul descriptive, ce ilustrează drumul parcurs prin pădure de către Scufița Roșie pentru a ajunge la bunica. În această situație, prezența imaginilor este importantă deoarece, prin intermediul lor, copilul va putea, mai târziu, să vizualizeze acțiunea de parcă totul s-ar petrece doar în minte lor.

La grupele mari, însă, lucrurile par să se schimbe puțin. Sunt de acord cu folosirea tablourilor și imaginilor ce ilustrează secvențe din diferite opera literare si nu numai, însă consider că sunt benefice si activitățile de povestire și lectură, având ca „material didactic” propria lor imaginație. Este un exercițiu prin care sunt puse în valoare mai multe procese, fapt ce conduce la o dezvoltare psiho-socio-afectivă.

Poveștile pot pătrunde în inima problemei printr-un dialog bazat pe culoare, imagini, acțiune, fantezie, metafore, într-o manieră ce nu este amenințătoare.

Importanța poveștilor și a povestitului au fost înțelese și s-a lucrat asupra lor din vremuri străvechi. Marii învățători spirituali și religioși au folosit poveștile ca o modalitate de trecere la adevărul spiritual. Când a fost întrebat de ce vorbește oamenilor în parabole, Iisus a răspuns că aceasta este calea prin care misterele raiului pot fi cunoscute.

Specialiștii au observat importanța și popularitatea poveștilor în fiecare cultură. Joseph Campbell, într-un studiul despre mitologia lumii, este de părere că miturile culturale „lucrează asupra noastră, conștient sau inconștient, ca un eliberator de energie, agent motivator(…) de fiecare dată când omul a căutat ceva solid în care să își regăsească viețile, ei au ales nu faptele de care lumea abundă, ci mituri ale unei imaginații străvechi.”

Se pot distinge mai multe funcții pe care le îndeplinesc poveștile. Printre acestea se numără:

Poveștile informează – poveștile sunt parte integrantă din procesul de implicare a copiilor în înțelegerea informațiilor: „Departe de sala de curs și de tabla de scris, copiii răspund cu entuziasm interpretărilor creative ale naturii și problemelor ecologice, și oportunității de a rămâne implicați în povești magice, cu zâne, în jocuri de rol antrentante și amuzante”. Lalak și-a sprijinit abordarea pe vorbele pline de întelepciune ale lui Confucius:

„Învată-mă și voi uita,

Arată-mi și voi ține minte

Implică-mă și voi întelege.”

Poveștile educă abilități – La ora de matematică, copiii sunt învățați adunarea primară: 1+1= 2. Acum, să ne imaginăm urmatoarea abordare: Maria s-a întors acasă după prima ei săptămână de școala. Îi era foame și era obosită, dar imediat cum a pus piciorul în casă a simțit mirosul ademenitor de prăjituri proaspăt scoase din cuptor. Mama ei o întreabă: „Vrei o prăjitură?”. Maria mănâncă o prăjitură cu poftă și după ce termină, întreabă: „Pot să mai mănânc una?”. Mama îi răspunde: „Ai mâncat deja una, și dacă mai mănânci una, înseamnă că vei fi mâncat deja două prăjituri”. Este un exemplu clasic care ilustrează felul în care crearea unei povești, bazate pe o situație cotidiana, poate duce la însușirea unor aptitudini matematice.

Poveștile transmit valori – în povești se poate vorbi fie despre beneficiile respectării normelor și valorilor morale, sănătoase, fie despre urmările negative ale încâlcarii lor.

Poveștile disciplinează – în legătură cu această funcție există controverse. Dacă unii părinți își disciplinează copiii folosind povești cu fantome, Bau-Bau sau Baba Cotoroanța, unii sunt de părere că acestea sunt abuzive și nesănătoase pentru psihicul copilului. Această situație, dincolo de dilema etică pe care o conține, ilustrează doua aspecte: – există moduri diferite în care poveștile sunt folosite în culturi diferite; – poveștile au o mare putere de control asupra comportamentului, iar acest aspect este foarte relevant pentru funcția lor terapeutică.

Poveștile îmbogățesc experiența – Unul dintre aspectele ce diferențiază copiii de adulți este acela al experienței de viață limitate. Poveștile oferă copiilor posibilitatea de a-și îmbogăți experiența. Ne putem folosi de povești pentru a-i ajuta pe copii să facă față unei situații dureroase prin care în acel moment trec (respingerea, abandonul, furia) sau îi pregătesc pentru a înfrunta situații negative viitoare (decesul unui membru al familiei, plecarea părinților, etc.), cu care copilul nu s-a mai confruntat. Explorând aceste situații în manieră securizantă pe care o oferă poveștile, pe de o parte, copiii pot învăța să își accepte sentimentele de tristețe sau supărare, să și le conștientizeze și, pe de altă parte, pot învăța că și în aceste întâmplări dramatice există posibilitatea supraviețuirii.

Poveștile facilitează rezolvarea de probleme – Dezvoltând copilului abilitatea de a gândi metaforic, facilităm dezvoltarea capacităților de gestionare a problemelor.

Poveștile vindecă – metafora are puterea de a comunica oamenilor lucruri pe care altfel poate nu le-ar accepta. Ea creează o punte de legătură între experiențe diferite, momente dificile din viață, împrumută din înțelepciunea ei și din speranța pe care uneori o conține. Metafora conține capacitatea de transformare a fiecăruia dintre noi și însăși dorința de a schimba lucrurile sau de a le vedea din altă perspectivă. Povestea vindecă deoarece ne pune în contact cu nevoile, dorințele noastre profunde, cu resursele și cu obstacolele pe care credem că trebuie să le depășim.

CAPITOLUL II-

SPECIFICUL LITERATURII TERAPEUTICE PENTRU COPIII PREȘCOLARI

2.1 Povestea ca element terapeutic

Poveștile terapeutice ajută copiii să înțeleagă sentimente abstracte în moduri concrete. Poveștile îi pot ajuta pe copii și în problemele sociale, îi pot învăța cum să își controleze emoțiile, cum să se comporte pozitiv, cum să organizeze evenimentele dureroase cu care iau contact.

Dacă basmul terapeutic surprins punctual, bine documentat și cu largă paletă de exemplificări în Basme terapeutice pentru copii și părinți-S. Filipoi, demonstrează faptul că „indiferent de vârstă, avantajele folosirii conștiente, intenționate a basmului ca mesaj terapeutic sunt aceleași necesitând totodată compartimentarea sa, amintind că:

Basmul iluminează – se adresează intuiției și fanteziei și nu rațiunii sau logicii. Comparativ cu realitatea, basmul reprezintă o lecție de viață care sparge vechile tipare ale conflictului insurmontabil cu care era familiarizat pacientul. Prin intermediul mesajului terapeutic, cele mai amare lecții de viață sunt îndulcite afectiv.

Adaosul de fantezie, de intuiție, permite descoperirea și rezolvarea unor conflicte, din cauză că basmul cu mesaj terapeutic este un vehicol foarte potrivit pentru modele comportamentale și valori morale. Pacientul absoarbe mesajul terapeutic, îl incorporează propriilor sale gânduri, în timp ce comprehensiunea este alimentată de imaginea verbal, de narațiunea propriu-zisă. Scimbarea de poziție îi este doar sugerată și are mai mult un caracter de joc.

Mesajul terapeutic nu este impus printr-o concluzie morală finală ci ajunge să fie identificat de pacient și rămâne ancorat în conștiința lui, poate undeva la limita cu subconștientul. Pentru că nu este direct legat de experința vieții reale, mesajul terapeutic este preluat la fel ca mesajul unui vis.

Nu are loc o confruntare directă cu profesorul, el contribuie la dezvoltarea unei noi atitudini față de starea patogenă.

Basmul aduce soluții cu totul neașteptate, cu efect emoțional pozitiv.

Copilul are posibilitatea să lărgească sensul original al mesajului terapeutic. În cazuri diferite, mesajul este interpretat diferit, în funcție de situația copilului, pentru că basmul transmite un anumit tip de creativitate.

Mesajul terapeutic se tezaurizează. El poate fi imediat aparent, deghizat sau ascuns. Informația din narațiune este plasată de cele mai multe ori într-o formă ambiguă într-un context care oscilează de la ceva familiar la ceva cu totul neașteptat. Acest lucru face ca mesajul terapeutic să poată fi reactivat în alte situații.

Basmul terapeurtic poate fi folosit în combinație cu alte tehnici și la orice nivel al procesului terapeutic. Trebuie privit ca un instrument de comunicare, pentru că el creează copilului o bază de identificare, protejându-l; îl învață să se autoînțeleagă, să se aprecieze pozitiv, să-și descopere propria putere interioară de a se „autovindeca”.

Povestea terapeutică e prezentă prin mesajul său specific ținând cont de particularitățile de vârstă a celui căruia i se adresează, copil sau/și adult, făcându-l a înțelege modul în care, receptarea dureri, bolii și chiar a speranței pot echilibra, metaforic vorbind, acceptarea, resemnarea și în final, starea de fapt creată.

Scopul poveștii terapeutice se îndreaptă, în principal, spre depășirea suferinței și a durerii de către cei ce sunt în cauză, urmată de crearea unor texte ce valorifică stări positive, pornind de la elemente precum: bucuria, invingerea temerilor, speranța, șansa, acceptarea, dorința de schimbare etc.

Cuvântul este elemental magic al acestei metode de vindecare. Acesta are o putere uriașă și poate avea efecte positive imediate dacă este rostit unde, când și de cine trebuie.

Povestea terapeutică, prin nararea faptelor, „comprimă” la maxim experiențe de viață, menite a semnala o stare de fapt și a atenua criza ce, inevitabil apare la un moment dat, declanșată, precum, filosofic vorbind, de neînțelesuri ale înțelesului, știutelor și neștiutelor. Trăind în simbioză cu cel suferind, povestea terapeutică își are legile nescrise ale vulnerabilității sale, ceea ce face ca simpla virgulă, să mai acorde o șansă, iar punctul, o certitudine și o reușită.

Este indicat ca o poveste cu valențe terapeutice să fie povestită și nu citită. Ea trebuie să fie transmisă cu sufletul, să existe o conexiune între gând, gestică, mimică, trăiri și exprimare artistică. Copiii, pentru că despre ei vorbim în prezenta lucrare, simt când educatoarea sau terapeutul povestește cu tot sufletul, prin mimică și gestică, se regăsesc în personajele prezente în poveste care trec prin diferite dificultăți și se identifică cu problemele întâmpinate, învățând să le gestioneze așa cum o face actorul principal din textul prezentat.

Pornind de la un caz real sau fantastic, povestea terapeutică își îndeplinește menirea de mediator a durerii și suferinței, aducând mult mai aproape pe cel aflat într-un impas, de lumea în care legile care guvernează pot declanșa apariția unor resurse vitale de a învinge: frica, teama, neliniștea, neputința, nesiguranța și a descoperi speranța și șansa, conjugând verbele „a vrea”, „a putea” și „a dori”, la timpul prezent. În acel moment, povestea terapeutică își dovedește utilitatea, făcând prin puterea cuvântului ca lumea pentru cel în suferință, „să se miște altfel”, să fie percepută prin prisma noilor conotații cognitive ale elementelor de identitate personală , dând unicitate clipei trăite.

Poveștile terapeutice sunt unele din mijloacele cele mai elegante pentru transformare existente, pentru asistarea oamenilor la transformarea personală, vindecare și creștere. Ele sunt metafore mai mult sau mai puțin complexe, și care se apropie ori se identifică cu ceea ce retorica numește „alegorie”, „fabula” și „parabolă”. De cele mai multe ori, termenul de „metaforă terapeutică” și „poveste terapeutică” pot fi considerați echivalenți.

M. Erickson este cel care a utilizat în mod inovator metafora. Schimbarea terapeutică are loc într-un ritm propriu fiecărui client prin generarea unui proces circular autogenerativ: mesajul metaforic activează asociațiile inconștiente ce întrerup vechiul răspuns comportamental prin generarea de noi înțelesuri care, la rândul lor, produc noi răspunsuri comportamentale. Apelul la metafore este determinat de rezistențele copilului.

Folosirea în tot mai multe sisteme terapeutice a metaforei se explică prin funcțiile pe care acestea le îndeplinesc, în percepția lui Dafinoiu:

Declanșează căutarea transderivațională: crearea unei punți între lumea metaforei și universul individual;

Funcția de mediator: povestea terapeutică creează o realitate psihologică ce se interpune între client și terapeut, evitându-se astfel confruntarea directă dintre aceștia;

Funcția regresivă: poveștile deschid ușa spre fantezie, spre gândirea metaforică, spre o reacție lipsită de teamă față de conținuturile fantastice, spre mitul venerației și al minunii.

Funcția de „oglindă”: povestea terapeutică favorizează distanțarea pacientului de propriul conflict, externalizarea lui.

Funcția de model: poveștile furnizează situașii test, în care pacientul poate încerca soluții, răspunsuri neobișnuite în raport cu gândurile și sentimentele lui de până atunci, și apoi să le aplice la propriile conflicte, într-o manieră experimentală.

Funcția de resemnificare: orice poveste schimbă perspectiva și cadrele de referință, dezvăluind noi semnificații, oferind o imagine mai completă asupra problemelor noastre.

Aspectul propriu-zis terapeutic al poveștilor constă în capacitatea acestora de restructurare personală și familială. Copilul, neavând bagajul verbal, capacitățile de exprimare ale unui adult, folosește modalități simbolice de a-și exprima emoțiile și dorințele: expresivitatea corporală, desenul, jocul, povestea. Povestea, prin caracterul imaginar al său, este un spațiu securizant pentru copil. Aici el poate da viață tuturor fricilor, dorințelor, emoțiilor, fără teama de a i se întâmpla ceva negativ. Personajul principal este cel care se luptă cu obstacolelor, iar victoria acestuia îi poate da încredere copilului în acțiunile sale din realitate. Pe părinți îi ajută să comunice cu copilul pe propria lui limbă, prin simbol și metaforă, facilitând trecerea de la un limbaj rațional la un limbaj afectiv, al imaginarului/al inconștientului, depășind astfel rezistențele personale și permițând membrilor familiei să reia o cale naturală de comunicare părinte-copil. În această dinamică sunt foarte importante funcțiile de mediere și de modelare ale poveștii terapeutice: capacitatea acesteia de a media transferul unor trăsături și emoții ale ascultătorului către personaje și de a oferi libertatea găsirii de soluții noi.

Interesant este faptul că poveștile terapeutice fac parte din viața noastră de zi cu zi, ne exprimăm în metafore. Avem nevoie de ele indiferent de vârstă. Un răspuns care să sintetizeze cele prezentate mai sus poate fi faptul că poveștile terapeutice reprezintă o posibilitate de cunoaștere și de creștere personală. Alături de multe altele, ne poate ajuta să devenim eroul propriei vieți.

Spre exemplu, în cadrul activităților instructiv-educative de la grupa mare, desfășurate pe parcursul unei săptămâni, educatoarea identifică unul sau mai mulți copii care nu reușesc să se încadreze în timp în rezolvarea sarcinilor de lucru. Acest lucru îi face pe aceștia să-și piardă încrederea în sine și în capacitățile lor întelectuale. Educatoarea le explică copiilor că ar fi bine să se încadreze în timpul alocat, dar dacă nu reușesc, nu va conta prea mult pentru că important este să ne propunem să reușim, chiar dacă nu se va întâmpla astfel. Acesta este un bun prilej de a le prezenta copiilor o poveste terapeutică care are ca scop înlăturarea fricii de eșec și redarea încrederii.

2.2 Algoritmul și „ingredientele” poveștilor terapeutice

În psihoterapie, trebuie folosite anumite narațiuni modelatoare pe care specialiștii le definesc ca pe niște istorii reale sau fictive, având ca scop:

– informarea;

– educarea;

– vindecarea individului;

– dezvoltarea;

Obiectivul poveștilor este să „păcălească” subiectul prin blocarea mecanismelor sale de apărare și intrarea în contact cu inconștienul și multitudinea de soluții depozitate în acesta.

Conținutul alegoriilor nu e necesar să și placă sub aspectul estetic, dar dacă ele întrunesc și calitatea de: plăcut, acceptat și accesibil, reușita în timpul terapeutic de aplicare a lor, este meritoriu. În acest sens, din istorioara metaforică, subiectul va percepe, prea puțin conștient și cu mult mai mult , inconștient, legăturile dintre poveste și propriile sale probleme. Ca o certitudine, subiectul va avea mult mai târziu o revelație cu privire la mesajul poveștii și cu siguranță că acest moment temporal va coincide cu începutul vindecării, a rezolvării într-o manieră nouă a impasului său existențial, dat într-o stare de fapt.

Lankton atrage atenția, atunci când dorim să construim o metaforă, asupra importanței captării atenției copilului prin caracteristicile scenariului și să se axeze pe experiențe necesare, utile activității în care se prezintă povestea. Câteva cerințe importante ce trebuie respectate, sunt:

• Definirea scopului înaintea construirii metaforei și găsire un context metaforic pentru acest scop, răspunzând la întrebarea „Cu ce poate fi asemănat/comparat acest scop? ”

• Crearea unei imagini de referință ce conține contextul pentru rememorarea experiențelor prin care să putem atinge scopul;

• Oferirea unei încheieri a poveștii;

• Verificarea dacă scopul poate fi atins prin detalierea ideii centrale, a imaginilor sau simbolurilor din povestea pe care vrem să o prezintăm;

• Adaugarea de elementele necesare sau eliminarea celor inutile, pentru a menține interesul;

• Observarea și includerea răspunsurilor ideomotorii pe parcursul povestirii.

• Pentru a face povestea cât mai atractivă, se recomandă următoarele „ingrediente”: mister, pentru a menține interesul, suspans, pentru a păstra emoția, surpriză, pentru a capta atenția și nu în ultimul rând, umorul.

Avantajele poveștii terapeutice, în accepțiunea lui Jeffrey Zeig sunt:

Cu efecte pozitive;

Captivante;

Nu oferă soluții în mod direct, ci antrenează copilul în gândire, făcând asocieri cu viața de zi cu zi, sprijiniți atât de cadrul didactic, cât și de părinți;

Poate fi utilizată atât pentru eliminarea comportamentelor de eșec cât și pentru optimizarea performanțelor;

Algoritmul unei povești terapeutice trebuie să reprezinte suma (S) unor termeni pozitivi (T.P.) și ai situației, eliminând printr-o simplă scădere, nesiguranța, incertitudinea și nereușita, adică termenii negativiști ( T.S), rezultanta (R) fiind :reușita, rezolvarea problemei, găsirea soluției rezonabile, repunând astfel pe linia de încredere și certitudine, copilulul supus activității realizată pe baza poveștii terapeutice.

2.3 Specificul poveștii terapeutice pentru copii

Copiilor le plac poveștile, chiar dacă uneori nu sunt prezente personaje cu puteri supranaturale, prințese și regine, în schimb pot avea animale din lumea pădurii, personaje de vârsta lor care au aceleeași preocupări. Tot decorul îl ajută pe copil să se regăsească pe sine, întârindu-și EU-L.

Copilul are nevoie de o modalitate prin care să se înțeleagă pe sine în lumea complexă în care trăiește. De obicei copilul găsește înțelesuri în basme. Basmele comunică cu copilul la mai multe niveluri. Conform modelului psihanalitic al personalității umane, basmele poartă mesaje importante la nivel conștient, subconștient și inconștient.

Copiii, indiferent de nivelul lor intelectual și de vârsta pe care o au, par să prefere basmele populare oricăror alte povești. Aceste basme fac referire la presiunile interne pe care copilul le înțelege automat în mod inconștient și oferă soluții temporare și permanente la problemele sale.

O poveste nu trebuie să fie neapărat terapeutică pentru a avea rol de mediere și rezolvare a unor probleme pe care copilul le are. Se pot extrage morale și învățături și din clasicile povești abordate în cadrul activităților de educare a limbajului, însă este adevărat că impactul unei opere cu valențe terapeutice este mult mai mare.

Redăm în continuare un exemplu activ de poveste din literatura pentru copii abordată în cadrul activității de limbă și comunicare în care s-ar putea valorifica crearea unei imagini de sine pozitive a copilului neîncrezător în forțele proprii.

Rățușca cea urâtă este o operă care poate fi de mare ajutor pentru copiii care se confruntă cu o stimă de sine scăzută, cu neîncrederea în ceea ce pot realiza și care poate avea ca rezultat găsirea soluției, rezolvarea problemei, încrederea în sine și acceptarea a ceea ce este.

În aceste situații și nu numai, povestea terapeutică trebuie să fie un izvor atât de energie, cu precădere pozitivă, cât și unul de bucurie în care evenimentele vieții să fie o cascadă de culori benefice celui în suferință.

În utilizarea basmului terapeutic, educatorul trebuie să evite orice interpretare a metaforelor utilizate de copil în comunicarea evenimentelor din viața sa.

De exemplu, dacă un copil povestește în cadrul activităților de educare a limbajului sau în orice altă activitate despre un grup de copii, educatorul va evita să sugereze că acel grup de prieteni este chiar grupul din care face parte, iar întrebările sale vor face referire la grupul respectiv și nicidecum la cel de care aparține copilul.

Copiii utilizează metafora, în general, pentru a discuta despre subiecte sau probleme din viața lor pe care nu le-ar putea discuta așa cum se prezintă ele în realitate, nu s-ar simți confortabil să o facă. Oprindu-se din a interpreta metafora copilului, educatorul dovedește respect pentru copil și situația acestuia precum și dorința de a comunica într-un format natural și confortabil pentru copil.

Există două tipuri principale de metafore terapeutice pentru copii: cele desemnate să ajute copiii în exprimarea emoțiilor și rezolvarea problemelor emoționale pe de o parte, și cele destinate schimbării comportamentului copiilor pe de altă parte. Înaintea schițării unei metafore terapeutice pentru un anumit copil, educatorul trebuie sa decidă dacă să se focalizeze pe exprimarea emoțiilor sau pe evoluția comportamentului. În situația în care e nevoie să se lucreze atât pe emoții, cât și pe comportamente, acesta poate alege să combine elemente din cele două tipuri de protocoale.

Problemele cu care copiii se confruntă sunt multiple: dezamăgiri, dileme, rivalități între frați, achiziționarea unei valori proprii, realizarea existenței sinelui, depășirea dependențelor, timiditate, slaba integrare în grup, izolare.

Copilul nu poate înțelege mediul său în mod rațional, ci prin intermediul viselor cu ochii dechiși, fanteziei și jocului. Astfel, conținutul inconștient este încorporat în fanteziile conștiente. Basmele oferă noi dimensiuni imaginației copilului, pe care probabil i-ar fi dificil să le descopere de unul singur. Mai important chiar, forma și structura basmelor sugerează copilului imagini prin intermediul cărora își poate structura fanteziile și își poate găsi un drum în viață.

Poveștile nu au pretenția să descrie lumea așa cum este, și nici nu ne dau sfaturi referitoare la ceea ce ar trebui să facem. De obicei, povestea nu are nimic de-a face cu viața exterioară a copilului, ci cu problemele sale interioare. Natura nerealistă a poveștii este foarte importantă pentru că devine clar că ea nu conține informații despre lumea externă, ci despre procesele interne.

Kellmer Pringle M surprinde în cele zece comandamente legate de educarea unui copil, comportamente pozitive atunci când beneficiază de dragoste și securitate, de experiențe noi, de apreciere și stimă, de responsabilitate și autonomie:

-oferiți copilului o mare parte din timpul și înțelegerea dumneavoastră, jocul cu copilul, lectura sunt mult mai importante decât un menaj bine făcut;

-copilul are nevoie de experiențe noi și de comunicare permanentă, ceea ce-i asigură dezvoltarea spirituală;

-oferiți copilului îngrijiri permanente, coerentă iubitoare ceea ce este de o importanță fundamentală pentru sănătatea spirituală, la fel cum alimentația corectă este esențială pentru sănătatea corpului;

-copilul va fi stimulat să se joace singur sau cu alți copii, ceea ce permite explorarea, imitația, construcția și creația;

-atunci când eforturile copilului sunt încununate de succes, el trebuie felicitat, apreciat;

-părinții trebuie să-i dea copilului responsabilități din ce în ce mai mari, deoarece simțul responsabilității se dezvoltă prin activități practice;

-fiecare copil este unic în felul său, astfel că părintele trebuie să-și adapteze comportamentul la caracteristicile acestuia;

atunci când nu suntem de acord cu comportamentul copilului, manifestarea dezaprobării trebuie să țina cont de temperament, vârstă și capacitate de întelegere a copilului;

copilul nu trebuie amenințat cu pierderea dragostei sau abandonului; părinții pot respinge comportamentul copilului dar nu-și pot respinge propriul copil;

părinții nu trebuie să aștepte recunoștință, deoarece copilul nu și-a solicita nașterea;

Dacă analizăm cele menționate mai sus, vom observa, în cazul nostru, că el, copilul, pentru a avea cât mai mult timp o stare de bine fizică și psihică, e absolut necesar a fi cunoscut, apreciat, înțeles, acceptat și crescut, în așa fel încat, atunci când suferința și boala îi produc supărări, amelioarea și în cele din nurmă vindecarea sa poata veni și din implicarea într-un tratament medicamentos și nu numai a psihoterapiei, în speță a terapiei prin poveste, ținând cont de unicitatea celui în cauză sub toate aspectele dezvoltării sale bio-psiho-sociale.

2.4. Exercițiul premergător poveștilor terapeutice

Adresându-se copilului, acesta fiind ascultătorul, pentru atingerea scopului propus, povestea terapeutică are nevoie de un preambul (exercițiu pregătitor), ce se bazează atât pe particularitățile de vârstă ale celor în cauză cât și pe dorința lor de implicare în actul didactic.

Exercițiul va urmări obișnuirea copilului atât cu elemente de creativitate, de vizualizare, cât și de implicarea amintirii pe baza stimulării senzoriale. De menționat că, exercițiile ce vor urma, pot fi folosite cu bune rezultate la copii, important este de a ține cont de obiectivul și sarcina de lucru pe care o indică acțiunea în fapt.

În acest caz, de un real folos ne este faptul că nu separăm cele doua elemente: creativitatea și vizualizarea, ci le surprindem importanța în comun, asa cum Day J. dădea câștig de cauză, spunând: „Vizualizarea creativă reprezintă utilizarea deliberată a imaginației creatoare, aplicată activ în viața cotidiană în scopul atingerii obiectivelor, al depășirii obstacolelor, al sporirii conștiinței de sine și creșterii în general a calității vieții.”

Vizualizarea creativă ajută la depașirea unor situații problemă ivite cât și a unor stări de hiperactivitate, hipersensibilitate și incapacitate de concentrare, făcându-l mai ales pe copil să crească și să evolueza frumos și armonios, indeplinindu-și potențialurile individuale.

Desenul/pictatul ca activitate creatoare îi va face bine copilului și se poate realiza în aer liber, atunci când timpul permite. Important este (dacă activitatea se desfăsoară în aer liber) să deseneze/picteze tot ce vede, adăugând apoi, dacă dorește, ceea ce a apărut în timpul vizualizării creative. Pozitiv este faptul că, în felul acesta, desenul final devine o intrepătrundere de realitate și imaginar, putând fi un exercițiu important în dobândirea echilibrului.

CAPITOLUL III

ABORDAREA POVEȘTILOR TERAPEUTICE ÎN CADRUL ACTIVITĂȚILOR DE EDUCARE A LIMBAJULUI

3.1 Activitățile de educare a limbajului- prezentare generală

Sensul etimologic al conceptului comunicare ( în latină comunicare înseamnă a se asocia), implică, în general, prezența unei relații, respectiv, stabilirea unor legaturi între două sau mai multe entități. În mod curent, limbajul este definit ca un instrument de comunicare interumană .Vorbirea poate fi asemuită cu o „unealtă” care i-a dat omului posibilitatea să acumuleze și să stocheze cunoștinte.

Obiectivul major al comunicării educaționale realizate în procesul de învățământ este formarea și dezvoltarea capacitaților generale de comunicare, de relaționare cu semenii și cu mediul din care fac parte.

Se apreciază că prin ascultare și exprimare în situații de grup, preșcolarii devin capabili să exploreze experiențele altor persoane și să-și extindă astfel propriul repertoriu de experiențe semnificative. Se urmărește ca aceștia să vorbească cu încredere, clar și fluent, utilizând modalități de exprimare adecvate pentru diferite categorii de auditoriu.

Se recomandă ca toate instituțiile de învățământ preșcolar să furnizeze contexte în care preșcolarii să se poată exprima și să utilizeze activ mijloacele de comunicare. Din această perspectivă, se apreciază că studiul operelor literare specifice vârstei rafinează gândirea și limbajul acestora, extinde capacitatea lor de a înțelege situații interpersonale complexe și aduce o contribuție importantă la dezvoltarea capacităților de evaluare.

Copiii trebuie să dobândească încă de la vârsta preșcolară capacitatea de a comunica cu cei din jur, de a-și exprima în mod liber impresiile, gândurile, ideile, ceea ce va constitui o bază în activitatea și viața socială de mai târziu.

La vârstă preșcolară mică, în activitățile de educarea limbajului și comunicării, ponderea o au activitățile de povestire a educatoarei și de repovestire a copiilor, în care se folosesc planșe, cărți ilustrare, jetoane ori cuburi cu imagini din povești pentru a respectă caracterul situativ al prescolarului și caracterul concret al operațiilor sale mentale.

În anii următori, sub influență  exercițiilor impuse de activitățile desfășurate, are loc o asimilare rapidă a acțiunilor concrete și fixarea în plan mental a unor scheme de operare ce permit renunțare la suportul material. În procesul de comunicare cu ceilalți, copilul transmite ceea ce a văzut și auzit, ceea ce a trăit, a făcut și a gândit. Astfel se constituie limbajul contextual, care este mai închegat și mai coerent.

3.2 Metode și procedee valorificabile în abordarea poveștilor terapeutice

Metoda didactică.

Etimologia termenului „metodă” derivă din combinația a două cuvinte grecești (odos= drum, cale și metha= spre, către ) și are sensul de „drum către…” sau „cale spre…”. Cu alte cuvinte metoda este drumul către atingerea obiectivelor, îndeplinind astfel un rol polifuncțional (poate simultan sau succesiv să atingă mai multe obiective). Pe baza metodei se prezintă și vehiculează conținuturi informaționale. În baza funcțiilor specifice pe care le îndeplinește la nivel cognitiv, formativ-educativ, motivațional, instrumental și normativ, ea se corelează cu celelalte componente ale instruirii devenind, astfel, o cale eficientă de desfășurare a procesului de predare învățare-evaluare.

Procedeul didactic are o arie mai limitată de acțiune, reprezintă un detaliu sau o componentă a metodei. Procedeul didactic arată modul de aplicare a metodelor pe secvențe, altfel spus desemnează operațiile subordonate acțiunii declanșate la nivelul metodei didactice. Dacă strategia didactică se adresează unei activități, iar metoda unei acțiuni a acesteia, atunci procedeul vizează o operație a acțiunii respective. De exemplu, explicația poate fi doar un procedeu în cadrul metodei exercițiului sau demonstrația poate fi un procedeu în cadrul metodei explicației. În funcție de exigențele exterioare, pot interveni mutații între metode și procedee, încât uneori metoda poate deveni procedeu și invers. Eficiența unei metode este dată de capacitatea de selectare și adecvare, nivelul de calitate, gradul de îmbinare și ordonare a procedeelor specifice operațiilor predării, învățării și evaluării.

Funcțiile metodelor didactice vizează realizarea integrală a obiectivelor proiectate la nivelul procesului de învățământ:

funcția normativă – vizează dimensiunea axiologică a activității didactice, stabilirea modului în care trebuie realizat procesul instructiv educativ (modul cum anume trebuie să se procedeze, cum să se predea, cum să se învețe, cum să învățăm pe alții);

funcția cognitivă – vizează performanțele-competențele, prioritar cognitive, ale activității didactice;

funcția formativă – vizează dezvoltarea personalității elevilor, a trăsăturilor afectiv-motivaționale, a modurilor de conduită morală, socială etc.;

funcția operațională – vizează realizarea obiectivelor concrete ale activității didactice.

Prin realizarea acestor funcții, metodele devin elementele cele mai dinamice ale activității didactice care permit profesorului adaptări creative multiple – strategice, operaționale – asupra obiectivelor, conținutului și evaluării activității didactice.

În cele ce urmează, vom reda câteva dintre metodele valorificabile în activitățile desfășurate cu preșcolarii în care s-ar putea aborda poveștile terapeutice.

Metode tradiționale

Expunerea- constă în prezentarea de către profesor a unor cunoștințe noi, pe cale orală, în structuri bine închegate, ceea ce garantează o eficiență sporită, prin transmiterea unui volum mare de informații într-o unitate de timp determinată.

În funcție de vârsta elevilor și de experiența lor de viață, poate îmbrăca mai multe variante: povestirea didactică, descrierea, explicația.

Povestirea constă în nararea unor fapte/fenomene/evenimente respectând ordonarea în timp sau în spațiu, fără explicarea cauzelor. Este utilizată ca una din metodele de bază de instruire din învățământul preșcolar. C. Moise motivează această pondere semnificativă:

(a) volumul încă insuficient de reprezentări pe care copilul le posedă la această vârstă;

(b) tendința specifică vârstei școlare mici – aceea de cunoaștere a tabloului faptic; concret, al lumii, deoarece nu are încă suficient dezvoltată gândirea abstractă, care să-l ajute a înregistra faptele prin intermediul explicației științifice autentice;

(c) povestirea este forma de exprimare în care educatorul poate uza de o anume "încărcătură afectivă" a faptelor prezentate și a limbajului utilizat.

Pentru o valorificare concretă a acestei metode într-o activitate metodică la grupa mare, putem aborda povestea cu valențe terapeutice- Povestea unui băiat scund, care poate veni în ajutorul copilului ce suferă de neacceptarea sinelui. După povestirea propriu-zisă, educatoarea poate continua activitatea didactică împreună cu preșcolarii prin adresarea unor seturi de întrebări ce au în vedere întelegerea textului și reflecția acestuia.

Descrierea este forma de expunere care evidențiază aspectele fizice ale unui obiect sau proces, prin prezentarea trăsăturilor și detaliilor exterioare. În scopul dezvoltării spiritului de observație, se pot utiliza planșe, fotografii mărite, scheme explicative, machete.

Această metodă poate fi valorificată în activitățile de educare a limbajului, prin descrierea trăsăturilor fizice și de comportament a personajelor prezente în diverse povești (cum era îmbrăcat, ce culoare aveau ochii, cum se comportă cu familia, cu prietenii, cu persoanele din jurul său etc);

Explicația este forma expunerii care constă în precizarea și clarificarea conceptelor, structurilor și mecanismelor de funcționare a unui produs/proces/fenomen. Aceste procese cognitive nu s-ar forma dacă explicația nu ar fi un proces de argumentare și susținere pe baze logice a unor date de cunoaștere. Devine evident că pentru atingerea scopului acestei metode – înțelegerea/decodificarea informațiilor – este antrenată întreaga operativitate a gândirii.

Într-o activitate de educare a limbajului, explicația poate fi valorificată prin sarcini didactice de exprimare a propriilor păreri, urmate de argumente: Un copil este numit să-și exprime punctul de vedere cu privire la cât de bine a procedar un anumit personaj din povestea prezentată anterior. Preșcolarul este încurajat să argumenteze de ce crede că a procedat corect sau greșit repectivul personaj. Acesta poate completa explicația răspunzând la întrebarea „Cum ai fi procedat tu în această situație?”

Conversația didactică, întâlnită în lucrările de pedagogie și sub denumirea de metodă interogativă, convorbire, discuție sau dialog didactic, este o metodă care valorifică dialogul, prin întrebări, în vederea însușirii de noi cunoștințe sau în vederea fixării, aprofundării, sistematizării și verificării acestora.

După funcția didactică vizată cu prioritate, se desprind următoarele forme principale ale conversației:

– conversația euristică în scopul însușirii de noi cunoștințe, în care întrebările sunt de tip productiv, solicitând cu prioritate gândirea în prelucrarea și sistematizarea datelor cunoscute în vederea unor comparări, interpretări sau exprimări de opinii personale.

– conversația de consolidare prin care se urmărește repetarea, fixarea și sistematizarea cunoștințelor.

– conversația de verificare (catehetică), în care întrebările sunt de tip reproductiv, vizând cunoștințe predate și învățate și solicitând cu prioritate memoria;

După realizarea povestirii unui text, educatoarea adresează întrebări de înțelegere, interpretare a textului și de reflecție pe marginea textului. Se va urmări ca răspunsurile primite să fie corecte din punct de vedere științific, stilistic, gramatical, justificate și argumentate.

Jocul poate deveni un adevărat instrument educativ și didactic, o bază a metodelor de instruire și educație. Din perspectiva unor pedagogi și didacticieni reputați, jocul didactic este chiar una dintre cele mai eficiente metode de învățământ.

Jocul didactic implică următoarele procese psihice:

Gândirea cu operațiile ei: analiza, sinteza, comparația, generalizarea;

Memoria;

Atenția și spiritul de observație;

Voința;

Imaginația;

Limbajul;

Jocul de rol- Constă în provocarea unei discuții plecând de la un joc dinamic pe o problemă cu incidență asupra unui subiect ales. Subiectul „de jucat” trebuie să fie familiar copiilor, să fie extras din viața lor curentă sau din textele lecturate/povestite. Se cer unor membri ai grupei să joace rolurile respective, improvizând o scenă de conflict, iar membrii grupului vor „interveni” pentru atenuarea sau stingerea „conflictului”. Trebuie precizat că scenariul va fi spontan și nu premeditat, creând premisa unei exprimări sincere, deschise, naturale a copiilor cu privire la problema atinsă.

Redăm în continuare un exemplu de activitate din cadrul domeniului Limbă și Comunicare în care s-ar putea valorifica jocul de rol. După verificarea înțelegerii textului, educatoarea numește 3-4 copii ce vor avea ca sarcină didactică să interpreteze un anumit personaj din textul povestit. Este recomandat să existe la dispoziția lor costume specifice personajelor pe care le interpretează. Educatoarea și ceilalți copii au rolul de a media conflictul.

Metode moderne

Schimbă perechea (Share-pair circles) este o metodă de lucru pe perechi. Strategia didactică proiectată determină următoarele etape de derulare:

1. Etapa organizării colectivului în două grupe egale. Fiecare preșcolar ocupă un scaun, fie în cercul din interior, fie în cercul exterior. Se formează două cercuri concentrice, preșcolarii fiind față în față pe perechi.

2. Etapa prezentării și explicării problemei. Cadrul didactic oferă cazurile pentru studiu, problemele de rezolvat sau situațiile didactice și explică importanța soluționării.

3. Etapa de lucru în perechi. Fiecare pereche discută și apoi comunică ideile. Cercul din exterior se rotește în sensul acelor de ceasornic, realizându-se astfel schimbarea partenerilor în pereche. Se continuă până când se ajunge la partenerii inițiali sau se termină întrebările. Preșcolarii au posibilitatea de a discuta și soluționa problema cu fiecare membru al grupei. Fiecare se implică în activitate și își aduce contribuția la rezolvarea sarcinii.

4. Etapa analizei ideilor și a elaborării concluziilor. În acest moment, grupa se regrupează și se analizează ideile emise. Cadrul didactic realizează împreună cu preșcolarii un desen a concluziilor obținute.

Spre exemplu, copiii sunt organizați în două cercuri concentrice, față în față. Preșcolarilor li se cere să discute și în final, să găsească cea mai bună variantă pentru ca băiatul cel furios din povestea prezentată să treacă peste momentele în care își manifestă nervozitatea într-un mod neplăcut și uneori, chiar dureros. Cercul exterior se va roti și astfel, copiii vor comunica cu toți colegii din cercul respectiv, până ajung la partenerul inițial. La final se analizează ideile emise și se realizează un desen ilustrativ care să sugereze modalitatea de rezolvare a problemei.

Brainstorming-ul. Nu este practic o metodă didactică, ci o metodă de stimulare a creativității ce se poate insinua în discuții, dezbateri și-în general- atunci când se urmărește formarea la preșcolari a unor calități imaginative, creative și chiar a unor trăsături de personalitate(spontaneitate, altruism). Metoda asaltului de idei are drept caracteristică separarea procesului de producere a ideilor de procesul de valorizare, de evaluarea acestora. Scopul central îl reprezintă enunțarea a cât mai multe puncte de vedere, căci nu calitatea contează, ci cantitatea. De aceea, se admit și ideile așa-zis bizare, nonstandard.

Brainstorming-ul poate fi folosit chiar la începutul unei activități didactice, adresându-se copiilor întrebări despre ce sugerează titlul poveștii ce urmează a fi expusă. Copii, despre ce credeți că va fi vorba în povestea „Matt cel furios”?

3.3 Forme de organizare a activităților centrate pe abordarea poveștilor terapeutice în ciclul preșcolar

Majoritatea specialiștilor domeniului structurează modurile de organizare a procesului de instruire sub trei forme:

1. organizare frontală: utilizează strategiile axate pe metodele expunerii și conversației, iar suportul de inițiere, instrumentele, sarcinile de lucru și timpul sunt comune pentru toți elevii;

2. organizare grupală: presupune organizarea elevilor (de la doi la mai mulți elevi) pe echipe, în funcție de anumite criterii; astfel, rezultă: grupare omogenă (elevii au aceleași interese, capacități și abilități, rezultate școlare comune și dispun de sarcini de instruire distribuite diferențiat; timp neuniform de rezolvare a sarcinilor și de îndrumarea permanentă a cadrului didactic) și grupare eterogenă (elevii manifestă interese, capacități și abilități variate, au rezultate școlare diverse și sarcini de instruire comune sau diferențiate ca dificultate și conținut);

3. organizare individuală: se elaborează sarcini de instruire în concordanță cu nevoile și posibilitățile fiecărui elev .

3.4. Mijloace de învățământ utilizabile în abordare poveștilor terapeutice

Mijloacele de învățământ reprezintă un element al strategiei didactice, adaptat și selecționat în conformitate cu unele criterii psihopedagogice în scopul realizării cu succes a obiectivelor instructiv educative ale procesului de învățământ. Concret, mijloacele de învățământ desemnează ansamblul de instrumente materiale ce facilitează transmiterea de cunoștințe, formarea de priceperi, deprinderi și competențe, evaluarea unor achiziții și valorizează aplicațiile practice din cadrul procesului didactic.

În dicționarul de pedagogie, mijloacele de învățământ sunt definite ca fiind "ansamblul materialelor utilizate în procesul de învățământ și care, prin valorificarea potențialului lor pedagogic, sprijină realizarea obiectivelor educației."

Miron Ionescu prezintă în „Lecția între proiect și realizare” trei funcții specifice ale mijloacelor de învățământ:

1) funcția de sprijin în realizarea integrală a obiectivelor educaționale:

a) cognitive:

– în plan informativ: înlesnirea achiziției informației;

– în plan formativ: sprijină și stimulează, prin exercițiu, dezvoltarea percepției, gândirii, imaginației educatului;

b) afective:

– în plan motivațional: "deschiderea" multiplă oferită elevului către universul adevărului îi va fortifica și nuanța acestuia motivele învățării;

– în plan estetic: concepute după canoane estetice;

c) psihomotorii: prin elaborarea, conștientizarea și efectuarea exercițiului de mânuire a instrumentelor, aparatelor, mașinilor;

2) funcția de a contribui (alături de alți factori) la independența didactică a educatului față de educator, prin ele educatul învățând treptat învățarea;

3) funcția de îmbunătățire organizatorică a sistemului de învățământ prin "școlarizare substitutivă": învățământul la distanță/on-line (în pregătirea inițială/continuă), programele de radio-școală, televiziune școlară, soft educațional.

În desfășurearea activităților de Educare a Limbajului, mijloacele didactice cele mai importante pot fi:

imagini cu tablouri reprezentative din poveștile terapeutice prezentate;

siluete ale personajelor:

costume pentru dramatizări;

jetoane;

panoul și cubul emoțiilor;

scaunul povestitotului etc.

Ghidul „Din tainele poveștilor care vindecă” vine în sprijinul profesorilor și părinților care doresc să creeze o punte afectivă între el și copil, pentru a dezbate o temă de interes în dezvoltarea copilului.

Lucrarea de față abordează literatura terapeutică și vine în ajutorul profesorilor și părinților prin infomații generale ce răspund la întrebări precum: Ce sunt poveștile terapeutice? și Cum se spune o poveste terapeutică?

În continuarea acestor date teoretice, abordăm o serie de probleme des întâlnite la copiii preșcolari, precum: acceptarea sinelui- prin creația Povestea unui băiat scund, gestionarea furiei-prin creația Matt cel furios și conștientizarea propriilor aptitudini și abilități- prin creația Soarele, Ploaia și Vântul. La finalul fiecărei povești, propunem o serie de întrebări ce au ca scop atât întelegerea și interpretarea textului, cât și reflecția asupra acestuia, urmată de o secvență care ghidează părintele și profesorul în extragerea învățămintelor abordate prin intermediul poveștilor.

Prezentul ghid se finalizează prin abordarea credințelor raționale vs. iraționale, o serie de convingeri iraționale ale copiilor, sfaturi și propunerea unor activități pe care le putem desfășura împreună cu preșcolarii.

CONCLUZII

Am realizat lucrarea Valențe terapeutice ale literaturii pentru copiii din ciclul preșcolar din dorința de a pune în evidență aspectele teoretice, metodologice și practice prin care preșcolarii pot fi ajutați în rezolvarea unor conflicte interne, ajutându-i să fie mai deschiși, să-și exprime grijile și nevoile, temerile și interesele.

Toate aceste aspecte metodologice au pus în evidență importanța literaturii terapeutice în învățământul preșcolar. Activitățile dedicate poveștilor terapeutice au fost prezentate structurat, pentru fiecare secvență a lecțiilor exemplificând modalități de desfășurare în activitatea didactică.

Metodele de învățământ pe care le-am selectat sunt printre cele mai utilizate în activitățile de educare a imbajului. Metodele și procedeele prezentate au rolul de a simula creativitatea și pun accentul pe implicarea activă a copilului în procesul instructiv-educativ.

Prin poveștile propuse, am urmărit realizarea unui ghid care vine în ajutorul profesorilor și părinților. Pe baza acestor texte, am propus o serie de interpretări adresate acestora, dar și o serie de întrebări adresate copiilor ce vizează evaluarea capacităților de ințelegere și interpretare a textului.

Consider că lucrarea are ca finalitate rezolvarea conflictelor întâlnite în perioada preșcolarității.

CUPRINS

1.Ce sunt poveștile terapeutice?………………………………………………………….40

2. Cum se spune o poveste terapeutică?……………………………………………….41

3. PENTRU ACCEPTAREA DE SINE- Povestea unui băiat scund………..42

4. PENTRU GESTIONAREA FURIEI- Matt cel furios………………………..49

5. PENTRU CONȘTIENTIZAREA PROPRIILOR APTITUDINI ȘI ABILITĂȚI- Soarele, ploaia și vântul…………………………………………………55

6. Credință rațională sau irațională?……………………………………………………..61

7. Convingerile iraționale ale copiilor…………………………………………………..62

7. Sfaturi utile……………………………………………………………………………………63

8. Exerciții practice pentru copii………………………………………………………….64

CUVÂNT ÎNAINTE

Stimate cadre didactice, dragi părinți,

Ce poate fi mai frumos decât această perioadă a copilăriei în care abundă jocul, poveștile, prinții și prințesele?! Din păcate aceste lucruri minunate încep să fie umbrite și, încet-încet, înlocuite de jocuri pe calculator, monștri, arme și „lupte pentru supraviețuire”. Lucrarea pe care tocmai o țineți în mână se dorește a constitui o strategie prin care dorim să readucem lumea poveștilor în sufletul copiilor noștri. Poveștile și metaforele utilizate în cadrul biblioterapiei reprezintă instrumentele asupra cărora ne-am oprit, realizând o scurtă analiză a modalităților în care acestea ar trebui să fie utilizate pentru a-și demonstra eficiența.

Cunoscând aceste modalități, noi – cadrele didactice și părinții – vom reuși să educăm și să vindecăm prin… povești.

Pe parcursul acestei lucrări veți descoperi subiecte des intâlnite la copiii de 3-6/7 ani și nu numai. Vom aborda divere frici, neliniști, neacceptarea sinelui, urmate de întrebări de înțelegere și interpretare a textului și de interiorizare, sfaturi, convingeri iraționale ale copiilor și exerciții practice pentru copiii dumneavoastră.

Datorită poveștilor, copilul se poate exterioriza mai ușor, iar acest lucru poate pune în lumină diverse emoții, frici, frământări, invidii, întrebări la care încă nu au găsit răspuns și frustrări. Povestea, prin caracterul său indirect, poate ajuta la gestionarea și rezolvarea situațiilor dificile pe care le întâmpină copiii la orice vârstă.

CE SUNT POVEȘTILE TERAPEUTICE?

Povestea terapeutică sau biblioterapia este o tehnică terapeutică creativă prin care se urmărește acordarea problemelor pe care copilul, adolescentul sau adultul le întâlnește într-o anumită etapă a existenței lui. Povestea transmite, pe baza celor relatate, o experiență de viață, o situație-problemă. Altfel, povestea- prin puterea magică a cuvintelor, aduce alinare și vindecare, dacă este spusă unde, de cine și cum trebuie, și-l face pe cel care o ascultă să-și spună, la un moment dat, propria poveste, ca un început de descoperiri personale și de rezolvare a problemelor care îl preocup.

Această lucrare vine în sprijinul oricărui părinte sau dascăl care dorește să creeze o punte afectivă între el și copil, pentru a dezbate o temă de interes în dezvoltarea copilului. Prin folosirea metaforelor și a întâmplărilor puse pe seama personajelor de poveste, fiecărui copil îi va fi mai ușor să-și exprime grijile și nevoile, temerile și interesele întru un mod oarecare indirect.

Pentru a vă convinge că puterea poveștilor educă, vă vom da un exemplu clar.

Imaginați-vă pentru un moment o situație de învățare. Copilul dumneavostră este în grupa mare iar activitățile de matematică devin din ce în ce mai plictisitoare. Educatoareale explică operațiile de adunare și scădere, însă preșcolarul nu le poate înțelege și gata. „Unu plus unu egal doi”, scriind în acest timp pe tablă simboluri doar de ea știute. Supărat, copilul ajunge acasă și după masa de prânz, acesta preferă să servească o brioșă. O mănâncă în grabă și se întinde către a doua, însă mama îl surprinde, spunându-i: „Dacă mai servești una, înseamnă că ai mâncat două brioșe. O brioșă plus încă o brioșă înseamnă două brioșe.”

Poveștile terapeutice motivează, educă, cultivă valori, disciplinează, aduce un plus de experiență pentru copii, facilitează rezolvarea de probleme, facilitează schimbarea și înlesnește vindecarea.

CUM SE SPUNE O POVESTE TERAPEUTICĂ?

Ca în orice altă activitate, povestea terapeutică trebuie să țină seama de câteva aspecte pe care cadrul didactic, părintele sau oricine dorește să lectureze o poveste terapeutică trebuie să le creeze. De aceea, este indicat să anunțăm copilul că urmează o poveste și nu este neapărat necesară folosirea cuvintelor, ci o putem face prin crearea unui ambiant, a unui cadru și decor care să inspire și să favorizeze primirea mesajului din poveste (perdele trase, o trăistuță din care să „iasă” mereu câte o poveste, un colț al clasei-la bibliotecă-în care să se regăsească câteva pernuțe pe care copiii se pot așeza, siluete ale personajelor etc.).

Înainte de a ne asigura că povestea a fost transmisă clar, iar copiii au înțeles firul narativ, trebuie să creăm un moment de tăcere, moment în care copiii reflectează și pun întrebări, scoțând astfel la iveală nelămuririle, mirarea, fascinarea, tristețea sau orice emoție îi trezește acea operă literară.

PENTRU ACCEPTAREA DE SINE

„Povestea unui băiat scund” are ca temă psihologică crearea deprindeilor de rezolvare de probleme. Pentru a avea o viață reușită de adult, un copil trebuie să învețe cum să rezolve probleme în mod eficient. Copiii trebuie să învețe aptitudinile care să-i ajute să facă față provocărilor neașteptate ale vieții adulte.

Aptitudinile de rezolvare eficientă a problemelor sunt esențiale pentru a trăi o copilărie fără griji și o viață de adult responsabilă și mai fericită.

Persoanele care rezolvă probleme cu succes vorbesc despre sentimente mai depline de fericire și de bine, în timp ce acelea care nu sunt atât de abile în rezlvarea problemelor, au mai puține alegeri la îndemână, au un sentiment al autocontrolului mai scăzut și sunt mai dispuse la anxietate și depresie. Modelarea aptitutdinilor corecte de rezolvare a problemelor previne tulburările afective și comportamentele neadaptate, fapt care conduce la îmbunătățirea calității vieții.

Această poveste explorează modurile în care putem gestiona problemele și construi procesele cognitive care oferă flexibilitate. Ea ne vorbește despre cumpănirea atentă asupra problemelor, în loc să ne bazăm pe soluții nerealiste, magice. Abordează acceptarea, negocierea rezultatelor, importanța colaborării în rezolvarea problemelor și multe alte modalități prin care problemele pot fi soluționate.

POVESTEA UNUI BĂIAT SCUND

A fost odată un băiat foarte scund-atât de scund, de fapt, încât de multe ori fusese actor, jucându-l pe unul dintre piticii din „ Albă ca Zăpada și cei șapte pitici”. Problema nu era că era scund, ci că asta îl făcea nefericit. Câteodată, unora dintre oameni nu le place să fie diferiți față de ceilalți.

A început să se gândească ce ar fi putut face pentru a deveni mai înalt. Poate că trebuia să facă lucrurile pe care le făcea cineva mai înalt, așa că a mers la Zoo și a întrebat-o pe doamna Struț, cea mai înaltă pasăre din lume:

-Ce faci ca să fii înaltă?

-Păi, a spus doamna Struț, nu m-am gândit niciodată cu adevărat la asta, dar cred că este din cauza faptului că îmi întind gâtul foarte mult până la pâmănt pentru a mânca porumb sau pentru a-mi scufunda capul în nisip.

Băiatul a încercat și el. A început să ciugulească și el boabe de pe pămân, dar i s-a părut extrem de dificil să se aplece asemenea unui struț, iar semințele îi provocau greață. Și-a pus o mască pe față pentru a putea respira și și-a îngropat capul în nisip, dar, din fericire, și-a dat seama că era periculos și a renunțat….și după toate astea, nu a crescut nici cu un centimetru mai înalt.

„Trebuie să existe o cale mai bună”, s-a gândit, așa că l-a întrebat pe cel m ai înalt animal:

-Spune-mi, Doamnă Girafă, ce faci pentru a fi așa de înaltă?

-Poate e din cauza faptului că mă întind pentru a mânca frunzele fragede din vârful copacilor cei mai subțiri, a răspuns doamna Girafă. Băiatul cel scund, încercând să imite girafa, s-a ridicat pe vârful de la picioare și s-a întins. Cum nu avea nicio șansă să ajungă până în vârful coapcului subțire, a decis să se cațere până la frunzele fragede din vârf. Crengile ascuțite îl zgâriau, a început să sângereze și, când a ajuns în vârf, a descoperit că funzele aveau un gust și mai rău decât semințele. Nu crescuse niciun centimetru în înălțime. Ba chiar îi era și foarte rău.

-Dacă doamnele Struț și Girafă nu mă pot ajuta, s-a gândit nefricit băiatul, poate că trebuie să găsesc o persoană cu adevărat înaltă și să aflu ce face.

După ce a căutat puțin, l-a găsit pe domnul Baschet. Ajungându-i până la genunghi când stătea lână el, a întrebat:

-Ce faci pentru a fi așa înalt?

-Lucrez mult la sală, alerg în jurul terenului de baschet și arunc mingi, a răspuns domnul Baschet. Așa că baitul cel scund și-a dedicat câteva luni de zile la sală, alergând în jurul terenului de bascht și aruncării la coș. Voia să-i iasă foarte bine, dar, din nou, nu a crescut deloc.

Pentru că ființele înalte nu-l ajutaseră, a decis că avea nevoie de cineva înțelep, așa ă a vizitat-o pe bătrâna Bufniță.

-Îmi poți spune cum pot să fiu înalt? A întrebat.

-Spune-mi, l-a întrebat doamna Bufniță, de ce vrei să fii mai înalt decât ești?

-Păi, cred că aș putea să căștig o luptă dacă aș intra în ea.

–

Cât de des te lupți? l-a întrebat Bufnița

-O, nu foarte des, a spus băiatul mititel. De fapt, nu îmi amintesc să mă fi bătut vreodată. Dar poate, dacă aș fi mai mare, oamenii m-ar respecta mai mult.

-Oamenii nu te respectă acum?

-Nu, nu chiar.

-E ceva ce ai putea face dacă ai fi înalt și nu poți face fiind scund? A continuat bufnița.

-Nu știu, a răspuns băiatul scund, pus pe gânduri. Știu sigur că nu vrea să ciugulesc boabe de pe pământ, nu vreau să mănânc frunze din vârful copacilor și nici să arunc la coș la nesfârșit. Am încercat toate astea și nu sunt pentru mine.

-Deci, ce poți face acum și nu ai putea dacă ai fi înalt?

-Ei bine, a spus băiatul cel scund, pot juca unul din piticii din „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici” și îi pot face pe spectatori să râdă și să fie fericiți. Pot să vorbesc cu prietenii mei de la nivelul lor și mă pot distra la fel de bine cu ei ca și până acum.

A văzut un zâmbet în colțurile ciocului doamnei Bufnițe și a schițat un surâs și pe fața lui bucuroasă și rotunjoară în timp ce vorbeau.

SĂ INTRĂM ÎN LUMEA TEXTULUI!

Întrebări de înțelegere și interpretare a textului

Ce îl deranja pe băiat?

Ce a făcut acesta pentru a rezolva problema?

Au dat roade activitățile lui pentru a deveni mai înalt?

Când și-a dat seama băiatul că nu îi este de folos să fie mai înalt?

Cine l-a ajutat pe băiat să devină pozitiv?

Cum crezi că s-a simțit băiatul?

SĂ TRECEM DINCOLO DE TEXT!

Întrebări de reflecție

Ți se întâmplă să te simți neacceptat de cei din jur? În ce situații?

Ce faci atunci?

Cum reacționează cei din jurul tău când te simți respins?

S-a întâmplat să te simți marginalizat și exclus din grupul de prieteni? În ce situații?

La ce te gândești când se întâmplă asta? Dă exemple.

Ce putem face când simțim că nu suntem acceptați?

Ce putem să ne spunem în minte?

CE AM ÎNVĂȚAT?

Emoțiile și comportamentele noastre sunt determinate de modul în care noi percepem, gândim și acționăm cu privire la situația respectivă. Dacă noi nu ne simțim confortabil cu ceea ce suntem, ceilați vor simți această atitudine de neacceptare a sinelui și se vor comporta în consecință. În schimb, dacă gândirea este una pozitivă și acceptarea defectelor este reflectată prin acțiunile și atitudinile noastre, oamenii din jurul nostru nu vor mai simți nesiguranță și se vor bucura de celelalte calități ce au fost umbrite de gândirea negativă.

Obiectivul major al acestei povești este cel de autoacceptare, de abilitatea de a schimba atitudini, de a conștientiza și a ne bucura de propriile calități; de a fi fericiți cu ceea ce suntem.

PENTRU GESTIONAREA FURIEI

„Emoțiile pozitive au un efect de dizolvare a emoțiilor negative”, afirmă Fredrickson, adăugând că sentimentele dorite, ca bucuria, interesul și mulțumirea lărgesc repertoriul gândire-acțiune al unei persoane, care la rândul lui construiește resurse durabile pentru supraviețuire și bună stare.

Profesorii și părinții au înteles că pentru ca preșcolarii să depășească starea de furie și de anxietatea trebuie să descopere și să trăiască potențialul de a crea fericire și stare de bine.

Povestea cu valențe terapeutice „Matt cel furios” vine în ajutorul cadrelor didactice și a părinților care se confruntă cu copii anxioși și furiosi, care nu reușesc să treacă de episoadele în care nervii pun stăpânire pe întreaga lor personalitate. Devin violenți și recalcitranți, respingători și, deseori, pot degenera insulte și jigniri la adresa persoanelor dragi.

Această operă are scopul de a-i ajuta pe copii să construiască emoții și gânduri pozitive, inlăturând gândurile negative care pun stăpânire pe cei ce se află în situații neplăcute.

Problemele pe care le abordează această poveste sunt, așa cum sugerează și titlul textului, sentimentele de furie, crizele de nervi, comportamentele necontrolate ale personajului principal și, nu în ultimul rând, sentimentele de neputință în a schimba ceva.

MATT CEL FURIOS

Matt era un băiat destul debun. Îi plăceau prietenii și familia lui și, în general, și ei îl păceau pe el. Spun „în general” pentru că uneori Matt se infuria foarte tare. Dacă lucrurile nu mergeau cum voiau el, începea să țipe la oamnei. Trântea ușile, îi împingea pe ceilați copii sau arunca toate lucrurile pe care punea mâna. Mama și tatăl lui îi spunea deseori că „Ar fi bine să înveți să-și controleze nervii, sau într-o zi o să dai de bucluc.”

Matt observa că unii dintre prietenii lui de la școală tindeau să îl evite din ce în ce mai mult. Cu cât se înfuria mai mult, cu atât mai puțin voiau să stea cu el.

Asta îl îngrijoră pe Matt. Îi plăceau prietenii lui. Nu voia să-i piardă, dar nu știa ce să facă în privința asta. El dintotdeauna fusese așa. Oricât s-ar fi străduit, uneori lucrurile se acumulau ca într-un vulcan care era gata, gata să erupă. Matt simțea că nu era în stare să controleze asta. Ce putea să facă?

Într-o sâmbătăt dimineața, tatăl lui s-a întors acasă de la magazinul cu materiale de construcții și a spus:

-Matt, am un cadou pentru tine!

A scos dintr-una din sacoșele de cumpărături un ciocan nou-nouț și o pungă cu niște cuie stălucitoare. A luat o cratiță veche și a pus cuiele în ea. Întinzându-i lui Matt ciocanul nou-nouț și cratița cu cuie, a spus:

-De fiecare dată când te infurii, du-te afară și bate un cui în cardul de lemn de lângă casă.

La început, lui Matt nu-i venea să creadă, i se părea ceva ciudat. Matt a răspuns la asta cu o ridicare din umeri, dar a acceptat propunerea tatălui. Până la urmă, încercase toate metodele, de ce să nu o încerce și pe acesta?! Poate că va fi cu noroc.

De fiecare dată când se înfuria acasă, se ducea și bătea un cui în gard. Dacă se înfuria la școală, își amintea de câte ori își pierduse cumpătul și imediat ce ajungea acasă, se ducea și bătea numărul de cuie în gard.

Curând, lui Matt i se păru plictisitor să bată cuie. Nu-i plăcea să contabilizeze de câte ori își pierdea cumpătul și apoi să meargă la magazie, să ia ciocanul și cuiele, să meargă până la gard și să bată câteva cuie în plus, în special când era frig și ploua.

Surprinzător, Matt a observat că se înfuria din ce în ce mai puțin. De fapt, era mai ușor să-și controleze temperamentul decât să-și amintească de câte ori nu o făcuse și să meargă să bată cuie în gard.

După o săptămână în care nu fusese nevoie să se confrunte cu gardul, nici măcar o dată, s-a dus mândru să-i spună asta tatălui său.

-Tată, am o mare realizare. Săptămâna aceasta nu am fost nevoit să bat nici măcar un cui pentru că mi-am stăpânit momentele de furie.

-Bine, a răspuns tatăl său. Sunt mulțumit să aud asta. Acum, pentru fiecare zi pe care o petreci fără să te enervezi, vreau să te duci și să scoți unul din cuiele pe care le-ai bătut în gard.

Zilele treceau și cuiele dispăreau unul câte unul, dar, undeva, în timpul sarcinii de a le scoate, Matt a descoperit că rămâneau găuri în locul lor. Lemnul se umfla în jurul unora, astupându-le puțin, în timp ce unele rămâneau cât grosimea cuiului. Matt a început să fie preocupat de găurile care se păstrau, chiar și după ce scosese cuiele.

Când i-a spus tatălui său, acesta a zis:

-Asta seamănă puțin cu ceea ce se întâmplă când ne enervăm. Mânia poate răni și uneori lasă o rană sau o cicatrice pe care oamenii o pot ține minte mult timp după ce mânia a trecut.

În următoarele zile, Matt s-a gândit la cuvintele tatălui său. Nu-i plăcea faptul că făcuse găuri în gard. De fiecare dată când trecea pe acolo, vedea rănile provocate de acțiunile lui.

În weekendul următor, i-a cerut tatălui său niște clei și a umplut găurile din gard, dar acestea tot rămâneau vizibile. Matt voia să repare ceea ce provocase, așa că l-a întrebat pe tatăl său dacă putea vopsi gardul cât de curând.

-Ce culoare ai vrea să folosești? l-a întrebat tatăl său.

Matt avea câtev idei. Putea vopsi gardul într-o singură culoare, putea vopsi fiecare scândură într-o culoare diferită sau putea crea o pictură manuală pe întreg gardul. Ar fi putut să organizeze o petrecere de vopsire a gardului, invitându-și prietenii să-l ajute.

În timp ce se gândea la asta, a descoperit că erau multe lucruri pe care le putea face pentru a schimba ceea ce-i pricinuise.

Asta, se gândea Matt, e mult mai distractiv decât să bați cuie.

SĂ INTRĂM ÎN LUMEA TEXTULUI!

Întrebări de înțelegere și interpretare a textului

Când se înfuria Matt?

Ce făceau colegii lui în momentele în care Matt era nervos?

Cu ce propunere a venit tatăl său?

Ce a făcut Matt pentru fiecare moment de furie în care s-a exteriorizat?

Când și-a dat seama Matt că episoadele sale de furie au lăsat răni adânci în sufletul colegilor, prietenilor sau chiar membrilor din familie?

SĂ TRECEM DINCOLO DE TEXT!

Întrebări de reflecție

Ți se întâmplă să te simți furios? În ce situații?

Ce faci atunci?

Cum reacționează cei din jurul tău când te simți nervos?

S-a întâmplat să te simți marginalizat și exclus din grupul de prieteni? În ce situații?

La ce te gândești când se întâmplă asta? Dă exemple.

Ce putem face când simțim că furia pune stăpânire pe noi?

CE AM ÎNVĂȚAT?

Sentimentele nostre trebuie exteriorizate și este important să spunem ceea ce simțim, dar mai important este în ce manieră alegem să prezentăm ceea ce noi credem sau gândim. Comportamentul este cel care exteriorizează gândurile ce ne trec prin minte, de aceea este bine să ne controlăm unele sentimente negative ce pun stăpânire pe noi în momentele de furie.

Resursele pe care dorim să le dezoltăm la copii sunt: acceptarea consecințelor comportamentului, a învăța despre impactul acțiunii, asumarea responsabilității, explorarea de noi posibilități și crearea de alternative pozitive.

Prin această poveste, copiii învață cum să-și gestioneze furia, exersează abilitățile de a căuta soluții și de a-și folosi energia într-un mod creativ, benefic și relaxant.

PENTRU CONȘTIENTIZAREA

PROPRIILOR APTITUDINI ȘI ABILITĂȚI

Povestea „Soarele, Ploaia și Vântul” este despre conștientizarea propriilor priceperi cu care fiecare copil este înzestrat, despre ce înseamnă să oferi posibilitatea copilului să se schimbe în bine, despre dezvoltarea atitudinilor pozitive față de circumstanțele vieții și despre cum pot ei învăța să aibă mai multă încredere în ei.

Este povestea despre cum poate folosi un copil aptitudinile, resursele și abilitățile pe care le are la dispoziție, ca și despre cum poate să abordeze realist fericirea.

Copiii care-și acceptă aptitudinile sunt mai pozitivi și mai conștienți de propriile limite.

Este necesar ca în perioada preșcolarității să le sădim copiilor în inimă acceptarea a ceea ce ei sunt, fără a fi indignați că nu sunt „capabili” să realizeze anumite lucruri. Fiecare dintre noi are un scop pe parcursul vieții.

Așa cum Soarele încălzește planeta, Ploaia le oferă plantelor umiditate, iar Vântul le ajută să le înmulțească- prin purtarea semințelor prin văzduh- și nici una nu poate face ce face cealaltă, așa și copiii reușesc să realizeze anumite sarcini- bine și mai puțin bine.

Important este ca noi să-i încurajăm în încercările lor și să-i ajutăm în descoperirea propriilor abilități.

SOARELE, PLOAIA ȘI VÂNTUL

Povesteam deunăzi cu o veche prietenă, când am fost surprins să aflu un lucru de care habar n-aveam. Pe când era copil, mama ei stătea la marginea patului și îi spunea tot soiul de povești. Pe multe și le mai amintește și azi și le spune mai departe copiilor ei. Nu știe de unde le aflase mama ei, dar bănuiește că le auzise de la bunica sau străbunica sa.

În timp ce vorbeam de unele, de altele, mi-a povestit și câteva dintre istoriile auzite pe când era copil. I-au rămas vii întipărite în memorie, chiar dacă au trecut mulți ani de când le-a auzit. Una dintre povești era despre vânt, ploaie și soare.

Într-o zi, Vântul, Ploaia și Soarele se întrebau cum ar putea convinge pe cineva să facă altceva decât vrea să facă. Uneori poate fi extrem de problematic să faci ceea ce nu dorești ori să faci lucruri care nu sunt de niciun ajutor nici pentru tine, nici pentru ceilalți.

-Hai să facem un joc, spuse Soarele! Îl vedeți pe puștiul acela care poartă o jachetă? Ia să vedem care din noi îl poate convinge să și-o dea jos.

-Lăsați-mă pe mine să îmi încerc puterea, spuse Vântul cu nerăbdare, după care începu să sufle pe lândă urechile băiețandrului, soptindu-i mai întâi cu blândețe:

-Dă-ți jos geaca, te rog, dă-ți-o jos!

Cum bâiatul nu dădea semne că ar vrea să se dezbrace, Vântul suflă ceva mai tare și repetă aceleași vorbe cu o voce mai puternică, însă cu cât bătea mai tare, cu atât mai frig se făcea și cu atât mai tare se ghemuia băiatul în jacheta sa. Vântul începu să șuiere cu toată forța pe lângă urechile puștiului. Acum nu se mai rugă de el, ci urla din toate puterile.

-Dă-ți jos geaca aia odată!

Și cu cât mai nepăsător părea băiatul, cu atât zbiera mai tare Vântul. Bâiatul nici nu-l băgă în seamă. Vântul pufnea din toți rărunchii, urlând și șuierând, dar băiatul se înfășură și mai stâns în geaca sa, ținând-o strâns pe corp.

-Ei, acum e rândul meu, spuse Ploaia. E clar ca lumina zilei că n-o să reușești în veci cu băiatul acesta. Degeaba urli la el, pentru că, pe măsură ce te înverșunezi, o să-și strângă și mai tare jacheta pe trup.

Ploaia începu apoi să facă ce știa el cel mai bine. Începu să picure mărunțel, foșnind pe la urechia băiatului:

-Hai, dă-ți jos geaca! Dă-o jos!

În loc s-o asculte, băiatul își trage gluga pe cap și se încheie la fermoar pentru a nu se lăsa udat. Necăjită, Ploaia n-avea e gând să se dea bătută. Păru să uite de sfatul pe care tocmai i-l dăduse Vântului:

-Dacă nu ia seama la mine, o să-l spăl până-i smulg geaca de pe piele! Se răsti Ploaia și dădu drumul furtunii.

-Dă-ți jos geaca, haide, dă-o jos!

Dar parcă băiatul nici n-auzea. Ploaia îl înmuia până la os și îi zbieră încă odată să se lepede de haină. Însă puștiul nu făcea decât să încerce șă-și acopere cu jacheta sa o parte cât mai mare din corpul său, căutând din priviri un adăpost unde să se refugieze.

-Ei, acum e rândul meu, spuse Soarele pe un ton atât de calm.

Fără să scoată un cuvințel, începu să-și trimită razele spre băiat, uscându-i hainele și trupul. Îl învălui într-o căldură plăcută și ridică ușor temperatura, dar fără să o facă prea arzătoare. La început, băiatul își dădu jos gluga. Pe măsură ce Soarele continuă să-l mângâie cu razele sale, bâiatul descheie fermoarul hainei.

Cu grijă, Soarele ridică temperatura cu una-două grade, provocând o căldură plăcută pe corpul copilului. În scurt timp, băiețelul își dădu jos jacheta și se bucură de căldura agreabilă ce-l învăluia.

SĂ INTRĂM ÎN LUMEA TEXTULUI!

Întrebări de înțelegere și interpretare a textului

Ce voia să facă Soarele, Vântul și Ploaia?

Ce a făcut fiecare pentru a-și îndeplini scopul?

Care a fost atitudinea Vântului și a Ploii când au simțit că vor eșua?

Ce făcea copilul în timpul ploii?Dar în timp ce vântul sufla cu putere?

Când și-a dat seama Ploaia și Vântul că fiecare are un scop bine determinat?

SĂ TRECEM DINCOLO DE TEXT!

Întrebări de reflecție

Ți se întâmplă să te simți neputincios? În ce situații?

Ce faci atunci?

Cum reacționează cei din jurul tău când te simți neputincios?

S-a întâmplat să te simți marginalizat și exclus din grupul de prieteni? În ce situații?

La ce te gândești când se întâmplă asta? Dă exemple.

Ce putem face când simțim că neputința pune stăpânire pe noi?

CE AM ÎNVĂȚAT?

Sentimentele nostre trebuie exteriorizate și este important să spunem ceea ce simțim, dar mai important este în ce manieră alegem să prezentăm ceea ce noi credem sau gândim.

Resursele pe care dorim să le dezoltăm la copii sunt: acceptarea abilităților și conștientizarea incapacităților, explorarea de noi posibilități și crearea de alternative pozitive.

Prin această poveste, copiii învață cum să-și descopere propriile aptitudini, exersează abilitățile de a căuta soluții și de a-și folosi energia într-un mod creativ, benefic și relaxant, fără a scote în evidentă tragicul ilustrat în neputința de a realiza anumite lucruri.

CREDINȚĂ RAȚIONALĂ SAU IRAȚIONALĂ?

Pentru a face față cu succes provocărilor, de la cele mai mici și până la cele mai mari, este foarte important modul în care gândim.

Copiii, prin aceste instrumente indirecte de a restabili echilibrul psihic, trebuie să învețe să gândească rațional, gândire ce-i ajută să-și rezolve problemele din prezent și viitor.

Gândurile iraționale nu ajută, nu sunt logice, deci nu se pot explica, sunt exagerate și ne împiedică să găsim soluții optime pentru problemele cu care ne confruntăm.

Pentru a crea o gândire sănătoasă a copiilor noștri, am selectat câteva credințe iraționale ce trebuie înlocuite cu cele raționale.

CONVINGERILE IRAȚIONALE ALE COPIILOR

Waters realizează o scurtă lista care include cele mai frecvente convingeri iraționale ale copiilor:

Este groaznic dacă ceilalți nu mă plac.

Sunt rău dacă fac o greșeală.

Toate trebuie să fie întotdeauna cum vreau eu.

Trebuie să primesc ce vreau.

Trebuie să primesc ce vreau fără efort.

Oamenii răi trebuie să fie pedepsiți.

Nu trebuie să-mi arăt sentimentele.

Adulții trebuie să fie perfecți.

Există un singur răspuns corect.

Trebuie să câștig.

Nu ar trebui să aștept pentru nimic.

SFATURI UTILE

Făceți-vă cunoscute sentimentele și exprimațile liber. Acest lucru îl va ajuta pe copil în identificarea trăirilor sale și în exprimarea lor.

Gestionați momentele în care aveți tendința de a învinovăți copilul. În loc să spuneți „Mă scoți din minți când faci lucrul ăsta”, spuneți „Nu mă face să mă simt deloc bine când văd că faci lucrul ăsta” sau puteți înlocui „Niciodată să nu mai faci asta” cu „M-ai face mult mai fericită dacă nu ai mai face asta”

Încurajați copiii să-și exprime emoțiile trăite într-un anumit moment. „Cum te-ai simțit atunci când…?” sau „La ce te-ai gândit când…?” Ce ți-a trecut prin minte când…?”

Lăsați-i pe copiii să își exprime și sentimentele negative, cum ar fi: furia, frica pentru a le experimenta și a înțelege cum trebuie gestionate. Ghidați copilul în realizarea de activități care să îi liniștească ( time-out, desen sau orice activitate făcută cu plăcere și prin care se reinstalează relaxarea și buna dispoziție).

Indicați-le că a folosi cuvântul „TREBUIE” este un lucru autodistructiv. Ajutați-i să învețe să evalueze realitatea cu mai multă precizie, atrăgându-le atenția în momentul în care exagerează sau gândesc în termeni de catastrofă.

Amintiți-le că este omenesc să greșească, dar nicidecum că este catastrofal, teribil, oribil sau dezastruos. Important este să gestioneze rațional problema și, dacă este nevoie, să ceară ajutorul adultului.

EXERCIȚII PRACTICE PENTRU COPII

Creați o situație relaxantă cu copiii de la clasă și căutați împreună exemple de gândire irațională prezente în mediul înconjurător: în familie, în parc cu prietenii, la emisiunile TV, desene animate- replicile personajelor ( „este oribil”, „groanzic” „nu supor” „mor dacă…”) Încurajați-vă colectivul să devină „detectivi raționali” și să transforme gândirea irațională într-una rațională, pozitivă și benefică stării lor de spirit.

Realizați activități de identificare de emoții- „Panoul emoțiilor” cu pozele copiilor. Sarcina copiilor este să lipească poza în dreptul emoticonului ce ilustrează cel mai bine starea lui de spirit ( bucuros, curajos, furios, temător, obosit, înfricoșat, emoționat etc). Copiii vor motiva sentimentele și trăirile lui.

Pentru a consolida folosirea unei gândiri raționale, se pot folosi următoarele materiale: două plării, una albă și una neagră, cea albă va fi cu gânduri bune- adică cu gândire rațională, iar cealaltă plărie va fi cu gânduri negative, adică cu gândire irațională. Copiii trebuie să transforme gândurile negative în gânduri pozitive, schimbând pălăria. Poate fi interpretat ca un joc de rol. Tot prin acest exercițiu se pot constientiza efectele pozitive/ negative a modului de gândirie.

Cubul emoțiilor este tot un instrument prin care gândurile negative vor fi transformate în gânduri pozitive. Pe cele 6 fețe ale lui se găsesc emoții precum: bucuros, curajos, furios, temător, obosit, înfricoșat. Un copil aruncă zarul/cubul emoțiilor și în funcție de emoția indicată, copilul trebuie să adopte o atitudine în care gândirea rațională să o inlocuiască pe cea irațională. Este indicat ca educatoarea să creeze o situație în care să se realizeze acest exercițiu tocmai pentru a veni în ajutorul copiilor.

BIBLIOGRAFIE:

SURSE LITERARE

Burns, George, 101 povești vindecătoare pentru copii și adolescenți. Folosirea metaforelor în terapie, Editura Trei, București, 2011.

Ioana, Omuț, Cherechianu, Colecția ABC-ul poveștilor terapeutice- Insula broscuțelor furioase, Editura Diana, Pitești,

SURSE CRITICE

Agavriloaei, Paula, Rolul poveștilor în dezvoltarea abilităților emoționale ale copiilor preșcolari- Lucrare de disertație, Universitatea „Ștefan Cel Mare”, Suceava, 2016.

Dafinoiu, Ion, Psihoterapii scurte, Editura Polirom, Iași, 2005.

Drugaș, Ioana, Bîrle, Delia, Educăm și vindecăm prin…povești, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2008.

Filipoi, Sempronia, Basme terapeutice pentru copii și părinți, Fundația Culturală Forum, Cluj-Napoca, 1998.

Hobjilă, Angelica , Literatura română și literatura pentru copii, în volumul pentru specializarea „Pedagogia învățământului primar și preșcolar”, curs ID, anul II, semestrul II, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.

Marusceac, Laurian, Simona, Valențe estetice și educative ale literaturii pentru copii, Editura Universitatății din Oradea, Oradea, 2010.

Norel, Mariana, Literatura română și literatura pentru copii, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2012.

Parfene, Constantin, Teorie și analiză literară, Editura Științifică, București, 1993.

Pașca, Maria, Dorina, Povestea terapeutică, Editura Ardealul, Mureș, 2004.

SURSE METODICE

Balint, Mihai, Metodica activităților de educare a limbajului în învățământul preșcolar Didactica limbii și literaturii române, Cluj, 2008.

Cerghit, Ioan, Metode de învățământ, Editura Polirom, Iași, 2006.

Cucoș, Constantin ,Pedagogie- Ediția a II-a revăzută și adăugită, Polirom, Iași, 2006.

Hobjilă, Angelica, Elemente de didactică a activităților de educare a limbajului (etapa preșcolarității), Editura Institutul European, 2008.

Ilie, Emanuela, Didactica limbii și literaturii române, Editura Polirom, Iași, 2014.

Ionescu, Miron, Lecția între proiect și realizare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982.

Massari, Ana-Massari, Seghedin, Elena ,Teoria și practica instruirii și a evaluării, Performantica, Iași, 2012.

Stan, Liliana, Pedagogia preșcolarității și școlarității mici, Editura Polirom, 2014.

IMAGINI DIN ARHIVA PROPRIE

WEBOGRAFIE

https://www.google.ro/search?q=ppanoul+emo%C8%9Biilor&tbm=isch&tbs=rimg:CQxodg_1W3yXNIjhz2GM3ecUSj-oarSTVahFcqN76_1JGZhGhmpOorSVRcYPRKIrRuFbL5plzDieX7zEsyzlHh5iBE6CoSCXPYYzd5xRKPERLpMjTkreeFKhIJ6hqtJNVqEVwREukyNOSt54UqEgmo3vr8kZmEaBES6TI05K3nhSoSCWak6itJVFxgEd6Tq631CwjjKhIJ9EoitG4VsvkREukyNOSt54UqEgmmXMOJ5fvMSxG2lL73UHwZ_1CoSCTLOUeHmIEToEbFXFTIJkgjV&tbo=u&sa=X&ved=2ahUKEwje_Ob0ttziAhXLZlAKHWJiCioQ9C96BAgBEBs&biw=1366&bih=586&dpr=1#imgrc=InYzCUxxciEuLM:, Accesat la data de 09.06.2019

https://www.google.ro/search?biw=1366&bih=586&tbm=isch&sa=1&ei=UP_8XLqqHbHJrgTDoovoDw&q=palarie+alba&oq=palarie+alba&gs_l=img.3..35i39l2j0l5j0i8i30j0i24.4754738.4758631..4759194…0.0..2.89.2323.29……0….1..gws-wiz-img…..0.G7rwB83UJUM#imgrc=qxzI0XPKbY58iM:, Accesat la data de 09.06.2019

https://www.google.ro/search?biw=1366&bih=586&tbm=isch&sa=1&ei=6BH9XJjPO4-0UqnJhYAC&q=palarie+neagra&oq=palarie+neagra&gs_l=img.3..35i39j0l6j0i8i30l2j0i24.26711.29187..29571…0.0..0.97.820.10……0….1..gws-wiz-img…….0i67.4ProN39Uch0#imgdii=zNFLS-S38DCSHM:&imgrc=mf4JzktOTDSWSM:, Accesat la data de 09.06.2019

https://www.google.ro/search?biw=1366&bih=586&tbm=isch&sa=1&ei=CBL9XK_xGOHUgweZoa7YBQ&q=cubul+emo%C8%9Biilor&oq=cubu&gs_l=img.3.0.35i39j0l9.152389.153577..155532…0.0..0.85.358.5……0….1..gws-wiz-img…..0..0i67.D9zy3d7KfaU#imgrc=reRI-Oiq6H7kyM:, Accesat la data de 09.06.2019

https://www.google.ro/search?q=panoul+emo%C8%9Biilor&tbm=isch&tbs=rimg:CQxodg_1W3yXNIjhz2GM3ecUSj-oarSTVahFcqN76_1JGZhGhmpOorSVRcYPRKIrRuFbL5plzDieX7zEsyzlHh5iBE6CoSCXPYYzd5xRKPERLpMjTkreeFKhIJ6hqtJNVqEVwREukyNOSt54UqEgmo3vr8kZmEaBES6TI05K3nhSoSCWak6itJVFxgEd6Tq631CwjjKhIJ9EoitG4VsvkREukyNOSt54UqEgmmXMOJ5fvMSxG2lL73UHwZ_1CoSCTLOUeHmIEToEbFXFTIJkgjV&tbo=u&sa=X&ved=2ahUKEwi__MnEydziAhXNI1AKHd2OCLwQ9C96BAgBEBs&biw=1366&bih=586&dpr=1#imgrc=InYzCUxxciEuLM:, Accesat la data de 09.06.2019

https://www.google.ro/search?biw=1366&bih=586&tbm=isch&sa=1&ei=1hL9XPy0M7aLjLsPsd68kAI&q=intrebari&oq=intrebari&gs_l=img.3..0l10.55892.57952..58255…0.0..0.100.758.9j1……0….1..gws-wiz-img…..0..35i39.RFEcVRp7rD0#imgrc=4Osqh4-C9b6xUM:, Accesat la data de 09.06.2019

https://www.google.ro/search?q=coltul+lecturii&tbm=isch&tbs=rimg:CTD_1NSl2vrbcIjjslIA8oZ6WKPAj_1_1AazcfJbbD65u8NCrxc8GyuYtq-tN4G1RDLeh418RgV1tIQMGLe4SiLJn2KdCoSCeyUgDyhnpYoEau4v_1aBZ8HzKhIJ8CP_18BrNx8kRRCQIYYJ1dAoqEgltsPrm7w0KvBEZzvcoVTYsKSoSCVzwbK5i2r60EagR9W-uDdh8KhIJ3gbVEMt6HjURpvFYa1LVQkgqEgnxGBXW0hAwYhEZzvcoVTYsKSoSCd7hKIsmfYp0EZn70lP9HhlE&tbo=u&sa=X&ved=2ahUKEwia3rDMytziAhWBJVAKHaOCDUAQ9C96BAgBEBs&biw=1366&bih=586&dpr=1#imgrc=uYVh6529ShwOzM:, Accesat la data de 09.06.2019

https://www.google.ro/search?sa=G&hl=ro&q=kids+imagination+cartoon&tbm=isch&tbs=simg:CAQSkwEJ1wnEtiGGQ6cahwELEKjU2AQaAAwLELCMpwgaYgpgCAMSKJwKpAmfCrIJ-ROiCasUoQqqFKwU-T38PZk19T3QJ5w1-D30Pfc9ujUaMCMjcgNMhY5QFLSG2-9AHAfrKE_1FfQMRZQgqN1CVJc1BIWRRs2HL2XfliP3tk7gWsCAEDAsQjq7-CBoKCggIARIEqvhVGAw&ved=0ahUKEwi2v43jzNziAhUCPewKHWfADB8Qwg4IKygA&biw=1366&bih=586#imgrc=G_-AyE5tdjqiYM:, Accesat la data de 09.06.2019

https://www.lankton.com/, Accesat la data de 12.06.2019