SPECIALIZAREA: PEDAGOGIA ARTELOR PLASTICE ȘI DECORATIVE [305094]

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATE DE ARTE

SPECIALIZAREA: [anonimizat]. UNIV. DR. GHEORGHE CARUȚIU

ABSOLVENT: [anonimizat] 2017-

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATE DE ARTE

SPECIALIZAREA: [anonimizat]. UNIV. DR. GHEORGHE CARUȚIU

ABSOLVENT: [anonimizat]2017-

CUPRINS

Rezumat/Abstract …………………………………………………………………………………………………………5

Concepte cheie. [anonimizat], metamorfoză

Introducere…………………………………………………………………………………………………………….6

Capitolul I: Structuri vegetale……………………………………………………………………………………9

I.1. Structuri vegetale în istoria artelor

I.2. Motivul vegetal în istoria artei

Capitolul II

Motivul vegetal în pictura ………………………………………….;………………………………………13

II.1 Barocul

II.2. Motivul vegetal in pictura olandeza

II.3. Natura moarta si maestrii olandezi

II.4 Simbolistica si limbajul structurilor vegetale

CAPITOLUL III

Elemente de limbaj plastic……………………………………………………………51

3.1. Punctul plastic

3.2. Linia ca element plastic

3.3. Forma

3.4 Culoarea

3.5 Nonculorile

3.6 Pata de culoare

Capitolul IV CARACTERIZAREA LUCRARILOR PRACTICE…………………………………..62

VI1. Compozitia; Cromatica

IV.2. Procesul creativ și etapele realizării lucrărilor practice

IV.3 Tehnica de lucru

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………….69

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………..72

Anexe…………………………………………………………………………………………………………………………75

-Lucrarile de pictura personale prezentate in fotografii

REZUMAT

Această lucrare abordează tematica structurilor și a [anonimizat]. [anonimizat]-a [anonimizat], abstractă.

Cuvinte cheie: [anonimizat], metamorfoză.

[anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat].

Words Key: [anonimizat], metamorphosis.

INTRODUCERE

“Nimic nu se pierde … totul se transforma “ – “Rien ne se perd … tout se transforme”

Lavoisier

Subiectul ales, “Structuri vegetale”, este o tematică pe care am decis să o tratez în această lucrare de față, datorită atracției mele față de natură și vegetație. Asemeni mie, acest subiect a fost o sursă de inspirație, o muză, pentru artiștii din întreaga lume, de-a lungul secolelor, dovadă fiind multiplele opere de artă, ce tratează acest motiv. Precum marii artiști, motivul vegetal, împreună cu ideea metamorfozării cât și paradoxul clasic-modern, static-dinamic, transparent- opac, spațial- temporal, ordonat-aleatoriu, mic-mare, interior-exterior, lumină- întuneric, artă-viață, viață- moarte, au constituit baza în alegerea formelor, culorilor și expresiilor din cele opt lucrări, realizate de mine, pentru această lucrare de licență.

Lucrarea de față și subiectul ales vor fi împărțite în patru capitole, principale.În primul capitol voi prezenta un scurt istoric al motivelor vegetale de-a lungul istoriei artei. Voi vorbi despre motivul pentru care oamenii au fost atrași de acest subiect, simbolistica motivelor vegetale cât și despre influența acestora asupra ideii artistice, exemplificând prin curentele artistice create de oameni, atât în domeniul artei plastice cât și a celei decorative. În această primă parte este reprezentată și documentația fotografică, motivul vegetal fiind transpus cu ușoare tente decorative, dar evoluând spre abstractizarea subiectului vegetal.

În capitolul doi, voi trata motivul vegetal în pictură, mai exact voi vorbi despre naturile statice cu flori, și felul în care pictorii au decis sa portretizeze acest subiect, din punct de vedere compozițional, coloristic.

În capitolul trei, voi analiza elementele de limbaj plastic iar in capitolul patru voi sustine din punct de vedere tehnico-plastic, lucrările realizate pentu proba practica a lucrarii de licența. Voi trata etapele de creație parcuse de mine, pentru realizarea celor opt lucrări ale probei practice: documentare, schițe, analiza și cautarea celor mai potrivite contraste cromatice, abstractizarea motivelor alese de mine, felul în care am gîndit compoziția,de la primul stadiu de colorare, cel al eboșelor, până la etapele finale, cu explicații obiective aduse elementelor de limbaj plastic cât și a tehnicilor aferente, utilizate în lucrările proprii de pictură.

După o mai veche cercetare, atât teoretică cât și practică, am ales acest subiect pentru lucrarea de licență, compusă dintr-o selecție de opt pânze, executate în acrilic pe pânză, sub îndrumarea conf. univ. dr. Gheorghe Caruțiu.

Prin tot ceea ce am realizat mi-am relatat propria mea viziune artistică și mi-am creat propriul stil de exprimare artistic-pictural.

Pentru o mai bună înțelegere a demersului, voi propune o schemă de construcție,pentru o mai mare eficiență a structurii compoziționale de mai jos:

– Factorii obiectivi: Structurile compoziționale ale lucrărilor, principiile compoziției plastice și limbajul plastic.

-Factorii subiectivi: Personalitatea creatoare și posibilitățile interpretative.

Privim acești factori, clasificați din punctul de vedere al logicii de lucru în artele vizuale, ca fiind un principiu pentru organizarea compozițională a spațiului plastic. Dinamica ansamblului de relații alcătuiește între diferitele stadii ale construcției și alte principii generale caracteristice compoziției, o coerență între idee și formă. Pentru început se formează structurile compoziționale. În aceste condiții obiective, ca imagini stabile prin diverse structuri de rețele, opera de artă vizuală capată un arsenal cuantificat. În această grupă, actuala structură compozițională se supune în mod deosebit acestui factor important în spiritul arhitectonic al operei vizuale, în care condiția esențială oferă procedee creative și de comunicare.

Se cere să amintim în lucrarea actuală, analiza prioritară și eficace în tratarea esențială a compoziției, care relevă metodologia în plan didactic precum și în practica de atelier.

În ceea ce privește artele vizuale, spațiul și timpul plastic, se găsesc într-o stabilitate definitorie, întrucât timpul plastic în esența reală cât și cea virtuală este expus spațiului plastic, deoarece susține suportul care cuprinde tot relieful complementar, după ce timpul plastic în ultim rezumat pastrează și imortalizează faza operei.

Descoperirea reperelor sigure cât și găsirea unor moduri reale de realizare a unei armonii, cerințele artiștilor din toate timpurile nu s-au schimbat, deoarece arta oglindește adevărul în forma sa subiectivă. Modul prin care tratăm ideea ca aceste completări sunt necesare perceperii universului, exterior cât și interior, poate fi și fiindcă “forma artistică s-a dovedit a fi în egală masură indispensabilă cunoașterii umane, așa cum sunt problematica artei și, într-adevăr, investigațiile intelectuale ale filozofiei și stiinței “

Cutuma clasicizantă a picturii de șevalet s-a marcat prin noile abordări în arta secolului al XX-lea, astfel înțelegem punctul de vedere al pictorului Wassily Kandinski: “Ne apropiem […] de vremurile compoziției conștiente, raționale, […] operele fiind constructive, […] acest concept al picturii este […] sufletul unei epoci a înaltei spiritualități “ .

Conform altor opinii noi, “ pusă în ordine de mijloace plastice, compoziția stabilește raporturile fundamentale ale operei, acelea care au legătura cu repartiția de la suprafață, cu dispunerea formelor, a proporțiilor “, redă o “ modalitate specifică de structurare a elementelor unei opere de artă astfel încât sa formeze un ansamblu omogen, echilibrat, indestructibil, capabil să transmită provitorului ideea și emoția artistului “

Începutul este originea naturii obiectului. Tema sursei operei de artă este propusă când ne referim la originea naturii ei.

Prin ce se caracterizează și cum începe artistul să fie el însuși? Artistul se expune lumii prin opera sa, cu ajutorul mijoacelor artistice, lucrarea finală rezultată, la rândul ei, lucrează asupra artistului. Creatorul este începutul realizării pe când opera este începutul creatorului, astfel nu ar există unul fără altul și ne referim concret la cei doi termeni. Prin relația dintre operă și artist apare al treilea termen, care se referă la termenul de artă.

În capitolele care urmează, sunt analizate într-un mod sintetic structurile geometrice și plastice împreună cu alte structuri importante spațiului plastic ce accentuează deosebit construcția spațiului pictural. În cele din urmă , urmează să observăm ce se întâmplă în fiecare lucrare și caracterizarea ei din punct de vedere al istoriei artelor cât și a perspectivei personale.

CAPITOLUL I

STRUCTURI VEGETALE ÎN ISTORIA ARTELOR

Geometria de-a lungul istoriei civilizatiei umane, se cuvine sa fie gandita ca prima disciplina stintifiica strans legata de artele vizuale ce s-a intersectat cu ele. A fost de-asemenea inventata de anticii prin filozofii greci, acestia fiind Thales, Pitagora si in mod special Euclid care in cartea sa supranumita Elemente a recapitulat cugetarile matematice ale perioadei, felul cum opera prezinta un prim model de geometrie ce a existat doua milenii si sutinut repere necesare mai tarziu ale geomtriilor.

Modalitatile de reprezentare, proprii conceptelor vizuale ale geometriei si diverselor forme de vizualizare specific artelor vizuale, s-au intalnit si s-au combinat deseori pe parcursul istoriei artelor. De la primele forme de reprezentari ale picturii decorative a Paleoliticului superior la perspectiva liniara a Renasterii si conceptele spatiale ale unor stiluri moderniste precum cubismul, constructivismul sau ale curentului Op art, viziunea geometrica si cea artistica s-au suprapus adesea, aducand de fiecare data solutii plastice noi si originale.

Ștefan Luchian. Creația artistului

Luchian a absolvit în 1889 Școala de Belle Arte din București, după a continuat cu Academia de Arte Frumoase de la Munchen avându-i ca profesori pe Johann Kaspar Herterich și Ludwig Herterich ce făceau parte din academismul neoclassicist. În locul picturii academiste care era una rigidă avea ca exemple modelele din muzeele preferate de acesta. În 1891 Luchian și-a urmat la Paris studiile vizitând des atelierul lui William- Adolphe Bouguereau de la Academia Julian fiind preocupat în special de expozițiile cât și muzeele de artă.

Încă de pe atunci Luchian a studiat mai mult din creația lui Nicolae Grigorescu ce se află la începutul activității ,din anii de studiu din 1885 și 1889 la Școala de Arte din București, pe când de la profesorii săi cum sunt Aman, Tăttărescu ori Stăncescu care îi dădeau modele pentru pictat nu era atît de interesat. Deoarece caracterul lui era similar cu temperamentul lui Grigorescu, învăța-se repede și gândea în felul maestrului său. Datorită acestuia a putut să observe aspectele realității în mod direct și să aducă la cunoștiință natura în măsura și în baza ei pentru a fi unul cu natura.

Relația dintre pictor și natură

Ștefan Luchian aduce modernitatea în pictura romanească unde se surprinde relația dar și înțelegerea dintre pictor și natură.Pentru artist a face o pictură nu înseamnă a imita natura ci semnifică dezvoltarea cunoașterii cît și autocunoașterii acestuia.

Luchian se manifestă prin caracterul lui liric așa cum își exprimă calitățile lui prin culoare. Creația sa cu tematica florilor este cel mai vast capitol al operei sale, datorită măiestriei acestuia. Tema florilor este dezvoltat și transformat în pictura romanească având un stil ce nu depindea de nimeni.

Capitolul cel mai important din opera lui Luchian îi sunt mai ales florile, chiar dacă a pictat peisaje , îi plăcea natura întrucât contempla prin natură în timp ce picta și observa natura. Singurul model care îl îndrăgea foarte mult erau florile, ce admira natura în perfecțiunea ei, care era menirea lui ca artist. Florile îl ajutau în plan sufletesc să se exprime, chiar dacă erau triste sau vesele, optimiste ori când avea o situație neplacută, pentru artist erau ca niște ființe.

Luchian avea această credință de a umaniza florile, a preluat această credință animistă de la școala simbolistă unde a fost contemporan: “(…) pentru Luchian, copacul, frunza și floarea sunt ființe cu care comunică, sunt frați și surori cărora le marturisește sentimentele și gândurile. (…) La Luchian, și peisajul și florile le simți contopindu-se cu ființa lui și purtându-i graiul”.

Când ceilalți poeți simboliști erau ocupați cu descoperirea străfundurilor sufletului, cu tristețea și cu negativismul, Ștefan Luchian avea înclinația către simplitate și seninătate deaceea era preocupat cu contemplarea bucuriei vieții și lucrurile în pictură.

Artistul și florile

Petru Comanernescu spunea în scriierile lui despre Luchian că avea o atracție și sensibilitate către natură înca din copilărie. S-a nascut în satul Ștefăneștilor aproape de Lunca Prutului în Nordul Moldovei trăindu-și copilăria, de acolo întelegea că natura era în armonie cu viața de zi cu zi a oamenilor. La sfarșitul secolului al XIX-lea împreună cu familia sa s-a mutat în București.

Concertul floral în creația lui Luchian

Luchian este unul din artiștii români care a pictat mai mult decât alții subiectul floarea, pentru că era inspirat de coloritul viu, de finețea și de fragilitatea lor. Era atât de atent cu florile încât le aranja și le studia pentru mult timp, printre aceastea se enumeră macii, garoafele, trandafirii, albăstrelele, anemonele, gura leului, crăițele , nalbele, dumitrițele, crizantemele, toate formează o varietate impresionantă de legatură între culoare, ritm și formă.

Într-o perioadă de timp Luchian practica muzică și pictură, avea un talent deosebit cât și un simț al armoniei dar și al acordurilor eufonice. Simțul lui caracteristic era combinația între aceste două muzica și pictura, încât se observă orchestra gamelor cromatice, de parcă ar fi dirijorul propriei picturi totul datorită florilor. Lumina, culoarea, umbra, forma ce artistul le punea în valoare cu ajutorul penelului, acestea pentru artist erau instrumentele pe care le dirija ca și cum aveau o rezonanță muzicală.

Florile pictate sunt gândite tocmai pentru a emite emoții, armonii cu ritm în care pictorul decodifică esența spirituală a florilor.

Din 1903 a inceput sa se preocupe intens de studiul florilor pana in anul 1907 cand tematica acestei picturi devine influentata si reprodusa cromatic.

Pasta este suprapusa cu straturi unul dupa altul. In prima perioada a vietii intalnim des armoniile din picturile sale cu flori, frecvent este obtinut violetul apoi verdele, insa mai mult este pus accentul pe rosu cand foloseste la corole si in fundal. In continuare, urmeaza perioada vietii infloritoare plina de stralucire, in care foloseste cele trei forte cromatice adica rosul profund apoi verdele si violetul imbinand si celelalte griuri colorate.

Din 1910 Luchian incepe sa se indrepte catre simplitate si sinteza, in pictura sa se evidentiaza conturul negru dand un strat fin si uniform de culoare unde revine cu accente puternice pentru a preciza accentul pus pe contur.

“Flori de primavara”

In aceasta compozitie a lui Luchian observam simfonia florala ce are loc in care se compun “ adevaratele poeme cromatice”. Vasile Dragut istoricul de arta observa infinita diversificare a tablourilor in care chiar modul de alcatuire a florilor sunt mereu aceleasi, deoarece comunicarea dintre culori si constructia ritmurilor prin linie il ajuta sa aibe starea de spirit necesara pentru pictat. La ultima expozitie a lui Luchian , Virgil Cioflec afirma despre artist: “ Proaspete, muiate in soare, cu feeria lor de culori, de o inimitabila compozitie, florile lui nu sunt doua la fel”.

Pictura sa se remarca prin aranjamentul floral din care reies isisii,zambilele, narcisele albe si galbene si allele intr-un bol brun.

Flori de primavara

Ulei pe panza lipita pe carton, 37x 56 cm, semnat stanga jos, cu negru, Luchian

CAPITOLUL II MOTIVUL VEGETAL IN PICTURA

II.1 BAROCUL

Arta cea mai grea este aceea a carei cunoastere temeinica dureaza cel mai mult si aceasta este pictura. Astfel pictorul, dupa cum spune Delacroix, trebuie sa fie invatat sa devina compozitor care sa stie sa execute ca un violinist.

Imprejurarile care favorizeaza aparitia barocului apartin la trei categorii diferite. Unele de oridin istoric, altele de ordin psihologic si cele de al treilea de ordin estetic.
In prima jumatate a secolului al XVI-lea are loc Reforma, care are consecinte imense in toate domeniile spirituale. Una din cauzele care au provocat-o a fost paganizarea oamenilor, insotita de o relaxare a moravurilor si o slabire a credintei adevarate. Dusmanii catolicismului promovau desfraul si senzualitatea. Existenta bisericii romane se gasea in mare primejdie. Papii, cardinalii, marii demnitari se vad siliti sa reactioneze, determinand convocarea consiliului de la Trento (1545-1563), menit sa fixeze normele sanatoase si morale ale catolicismului. Rezultatele sunt vizible in miscarea numita Contrareforma. Se interzicea artistilor si clientilor lor apartinand lumii religioase introducerea unei idolatrii pagane, inadmisibile, in lacasul lui Dumnezeu, a unui desfrau de imaginative. Consiliul decreteaza deci alungarea din tablourile si compozitiile destinate clerului a tot ce putea destepta ganduri profane si rascoli patimi in privitor.

In operele de arta intalnim adesea nevoia adanca si chinuitoare de a se imagina aievea tot ce constituie viata martirilor, o predilectie pentru formele de autochinuire ascetica, pentru renuntare la placerile lumesti. Regulile ordinului iezuit, iesit ca o alta consecinta a consiliului, influienteaza in acelasi sens arta vremii. “Stilul iezuit” va fi astfel una din formele curente ale artei barocului.

Cauza de ordin esteti se refera la faptul ca dupa formele armonioase ale Renasterii, sa asistam la transformarea lor in elemente exagerate de care se va servi adesea barocul.

Barocul se naste in Italia si se raspandeste in restul Europei. Arhitectura devine din nou arta dominant. Monumentele de forme grandioase apar ca un simbol al fortei dominatoare a papilor sau a suveranilor cu o putere absoluta.

Numele de baroc i s-a dat abia in secolul al XVIII-lea, cand se merge ape stilul clasic si e de origine spaniola, iberica sau portugheza. Cuvantul desemneaza o perla imperfecta, asimetrica, la fel fiind si liniile stilului baroc. La inceput denumirea avea un sens peiorativ, asa cum s-a intamplat si cu cea de gotic.

Sculptura si pictura ajung arte ajutatoare arhitecturii, coboarte la rolul de arte decorative. Tendinta de a crea iluzii, de a mistifica pe privitor, devine o norma generala.

Subiectele tratate de artisti sunt cele in care sentimentul de patos, de credinta suprema domina. Gesticulare exagerata, poze si atitudini violent-excentrice, ori teatral-dramatice, langoare, contrasteaza cu linistea nobila din operele Renasterii.

Irealismul se opune in baroc traditionalismului si naturalismului Renasterii.
In pictura, curentele care domina sfarsitul sec. al XVI-lea si inceputul sec. al XVII-lea sunt manierismul, adica exagerarea pana la absurd a anumitor trasaturi si eclectismul, adica contopirea calitatilor, uneori greu de impreunat, de la operele fruntasilor artei. Temele vor fi varitate, mergandu-se pe mitologie, alegorie, apoteoze de sfinti sau subiecte in care intrau mari m Acum apar Academiile, una dintre ele fiind cea fundata de familia Carracci la Bologna.ultimi de personaje.

Original cuvant portughez care inseamna "forma iregulara", "Barocul" a intrat in lumea artei pe poarta pescarilor de perle. Barocul s-a nascut in Roma la inceputul secolului XVII, in parte ca si reactie la Manerismul secolului XVI. Noul stil artistic era fidel emotiilor, dinamismului vietii si detaliilor. Drama umana era un element vital in pictura baroca iar gesturile teatrale si emotiile intense de pe chipurile protagonistilor erau luminate cu chiaroscuro si pictate in culori vi.

In timpurile Renasterii, lumea artistica a fost dominata de Florenta si Venetia, dar in perioada baroca Roma a devenit cel mai important centru artistic, fiind vizitata de catre artisti din toata Europa. In Italia si Spania (vezi "Las Meninas" de Diego Velazquez), biserica catolica care a supravietuit Reformei protestante, a dus campanii Contra-Reformiste, renascand mai viguroasa ca niciodata si a pus presiune asupra artistilor pentru a cauta realismul cel mai convingator, o forma de a face din Scriptura o realitate palpabila pentru credinciosi. In nordul protestant, Rembrandt si Vermeer, fiecare in felul sau, au dus realismul si drama vietii la extreme. Pictura religioasa si cea istorica are putina trecere aici, in favoarea unor noi genuri precum natura moarta, scenele din viata de zi cu zi si a peisajelor.

Noul stil artistic nu a primit numele de Baroc pana in secolul XIX. Pentru 200 de ani a fost vazut ca si un simplu Clasicism Post-Renascentist. Pionierii Barocului au fost Caravaggio, marele foto-realist, care lucra in Roma si Annibale Carracci, fundatorul peisajelor din traditia clasica, in Bologna.

Inocenta si pudica "Lautareasa" a lui Orazio Gentileschi este profund diferita de "Laurarul" lui Caravaggio a carui buze se intredeschid in chemari provocatoare si a carui farmec inspaimanta prin decaderea placerii oferite spre vanzare, o tinerete menita sa se ofileasca precum florile din pictura. Orazio Gentileschi a fost un splendid artist, sensibil dar cu un caracter puternic.

Artemisia Gentileschi, fica lui Orazio Gentileschi, a fost una dintre primele femei artiste importante. Cum in acea vreme femeile erau excluse de la lectiile de pictura cu modele nud care au stat la bazele pregatirii academice traditionale, erau intr-un dezavantaj vadit. Artemisia Gentileschi a fost o artista foarte talentata, aproape la fel de pasionala si puternica ca si tatal sau dar mai apropiata in natura de Caravaggio. Ca si oricare alta femeie artist din epoca sa, Artemisia s-a luptat cu cultura in care traia si care vedea femeia inferioara barbatului. Tablouri precum "Autoportret ca si Alegoria Picturii" ne fac sa vedem o alta latura a ei, feminina si suava, diferita de cea caravaggiala, intensa si pasionala. Alte femei artiste din perioada baroca au fost Rachel Ruysch (1664 – 1750), renumita pentru buchetele sale si Judith Leyster (1609 – 1660).

Baroc (in italiana si portugheza Barocco, in franceza si engleza Baroque) desemneaza simultan o perioada in istoria europeana dar si un curent artistic care a fost generat in Roma, Italia, in jurul anilor 1600, migrand si fiind relativ rapid asimilat in celelalte tari si culturi europene, de unde a migrat apoi si in cele doua Americi dar si in alte parti ale lumii. Stilul baroc se regaseste clar reprezentat in arhitectura, dans, filozofie, mobilier, muzica, literatura, pictura, sculptura si teatru. Barocul, ca modalitate artistica, a excelat in arhitectura intre 1600 si 1780 in intreaga Europa, avand o revitalizare ulterioara in decursul secolului al 19-lea care s-a extins uneori (spre exemplu, in Romania, a reinflorit pana in ani premergatori Primului razboi mondial) pana in deceniile 1901 – 1910 si 1911 – 1920; de asemenea a fost "exportat" in cele doua Americi, dar si pe alte continente; in mobilier se regaseste in special in Franta, in perioada Regelui Soare (Ludovic al XIV-lea); in pictura a fost adoptat de catre toate marile scoli de pictura europene; in sculptura a fost prezent in special in Italia, Germania, Austria, Anglia si Cehia de azi, dar si in alte culturi; in muzica s-au creat compozitii de catre toate marile scoli muzicale ale Europei, italiana, austriaca si germana, inventandu-se chiar un nou gen muzical, opera.

ndiferent de domeniul in care se regaseste, stilul baroc se caracterizeaza prin utilizarea exagerata a miscarii si a claritatii, respectiv a bogatiei folosirii detaliilor ce simbolizeaza lucruri ce se pot interpreta cu usurinta si lipsa de ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de catre artistii genului baroc pentru a produce momente de tensiune, drama, exuberanta si grandoare in privitor, ascultator si/sau participant la actul de cultura. Capela familiei Cornaro a bisericii Santa Maria della Vittoria, Roma, realizata intre anii 1645 – 1652, este un superb exemplu de lucrare complexa baroc. Cuvantul care se foloseste astazi pentru a desemna barocul in toate limbile este de origine portugheza ("barocco"), trecut prin filiera limbii franceze ("baroque"). in ambele limbi, sensul initial al cuvantului era un substantiv ce desemna o perla de forma neregulata. Ca adjectiv desemneaza ceva migalos si realizat in cele mai mici detalii, uneori realizat cu un exces de zel, posibil superfluu. Atat Biserica Catolica cat si aristocratia seculara au aderat rapid la valorile barocului, ba chiar mai mult, l-au imbratisat si incurajat pentru ca vedeau in el diferite modalitati de a-si extinde controlul asupra societatii. Biserica catolica vedea modul in care dramatismul stilului ar putea atrage oamenii spre religie iar burghezia considera barocul arhitectural si artistic ca un mod de atrage clienti si de a face concurenta economica. Nu intamplator, cladirile baroc, atat cele subventionate de biserica cat si cele subventionate de aristocratie au fost construite in spatii largi, publice sau private, avand prin conceptie si structura o succesiune de intrari, holuri, incaperi, coridoare, scari interioare si exterioare, sali de receptie, crescand progresiv in volum, grandoare si opulenta. Pictura, sculptura, mobilierul si arhitectura barocului, pe de o parte, muzica, dansul, literatura, filozofia, opera si teatrul baroc, pe de alta parte, nu au facut decat sa se inspire una de la alta si sa se sustina armonios si interdependent.

Nasterea barocului este categoric legata de decizia Conciliului de la Trient (Concilio di Trento) din anii 1545 – 1563 privind modul in care Biserica Romano-Catolica vedea evolutia picturii si sculpturii bisericesti. Ideea era ca artistii sa realizeze opere vizuale care sa se adreseze tuturora, dar mai cu seama celor multi si needucati, decat grupului extrem de restrans, pe vremea aceea, a celor avizati. Astfel manierismului intelectual si rafinat al intregului secol al XVI-lea i se "opunea" prin deschidere, claritate si lipsa de ambiguitate o reprezentare umana deschisa larg tuturor simturilor. Oricum, a fost necesara aproximativ o generatie pana cand aceste comandamente sa poata fi realmente puse in practica prin nasterea si cristalizarea stilului cunoscut mai tarziu sub numele de baroc. in ciuda existentei acestui hiatus in timp, exista o parere destul de larg raspandita printre unii istorici de arta, dar contestata de altii, ca importantele inovatii artistice ale marilor artisti ai artei figurative inceputului anilor 1600 (Caravaggio, Fratii Carracci, etc.) s-ar datora mai degraba functiei artei ecleziastice cu destinatie clara decat maiestriei artistice a artistilor insisi. Comparativ cu manierismul elevat ce se adresa elitelor si care era aproape obscur celor mai multi dintre privitori, stilul baroc angaja privitorul intr-o "aventura" a intelegerii care era simpla, evidenta, directa si usor de "decodificat." Artisti ca Annibale Caracci, Caravaggio, Correggio si Federico Barocci sunt printre cei care au marcat semnificativ desprinderea de manierism si transformarea artei timpului in baroc. Nu intamplator, acestia sunt adeseori numiti precursori ai barocului sau artisti proto-baroc. Desi singular, prin viziunea si realizarile sale geniale in arhitectura, pictura si sculptura, formand o clasa aparte, Michelangelo poate fi considerat printre cei care prezinta in arta sa elemente ale viitorului stil baroc.

Termenul de muzica baroc defineste o schimbare in muzica timpului, care din polifonica devine "baroc" prin utilizarea lungimilor contrastante a diferitelor fraze muzicale, a folosirii contrapunctului si a armoniei. Nasterea operei ca gen muzical aparte s-a produs la inceputul barocului prin fuziunea dintre muzica si poezie, fiind mai apoi dezvoltata si evoluand la genul muzical consacrat de astazi in timpul perioadei rococo.

In literatura, atractia exercitata de simplitate, forta, dramatism si claritate conduc la aparitia ritmurilor sincopate pe o scala larga, ca fiind total opuse temelor sofisticate, metafizice, indelung elaborate. De la scrierile lui John Donne la opera de capatai a lui John Milton, Paradisul pierdut, drumul este din nou unul de la un manierism ajuns la apogeu la un baroc epic. Evolutia barocului
Barocul a continuat sa se propage dinspre Italia inspre vestul Europei mai ales de-a lungul primei jumatati a secolului al XVII-lea, iar ulterior inspre centrul, nordul si estul Europei in cea de-a doua jumatate a aceluiasi secol si la inceputul secolului urmator. "Unda de soc" a barocului s-a propagat initial cu precadere in tarile unde Biserica Catolica era influenta sau dominanta, dar mai tarziu a aparut si in tarile si culturile in care protestantismul sau chiar ortodoxismul erau "variante locale" ale crestinismului. La un moment dat, stilul baroc in arhitectura, sculptura si pictura a devenit puternic inradacinat in diferite tari, in diferite variante locale, precum ar fi barocul german, cel olandez, cel polonez sau cel francez, producand cladiri publice, palate, resedinte princiare sau private de o valoare estetica si artistica exceptionala, care au devenit, la randul lor, modele "propagabile" de cultura, arta si stil baroc. Spre exemplu, barocul in Romania, mai exact in Transilvania, este o "reverberatie" putin mai tarzie, e drept, a barocului austriac trecut prin filiera Ungariei, avand si multiple influente ale barocului italian sau ale barocului ceh.

Dezvoltarea, propagarea si evolutia barocului, sub diferitele sale aspecte si variatiuni locale, nu au fost sincrone. Ba chiar mai mult, in timp ce in unele tari si culturi, barocul ajunsese la apogeu, in altele era in plina floare, iar in altele era intr-o faza incipienta. in timp ce in Franta, incepand cu anii 1720, se remarca o saturare de realizari in stil baroc si un avant puternic al stilului Rococo (evident in special dupa anii 1740), mai ales in arte decorative, pictura si interioare, in Anglia, Germania, Austria sau Cehia barocul este puternic prezent, iar in Principatul Transilvaniei, sau in Rusia barocul isi are primele manifestari de amploare, marcand un drum artistic de aproape inca 200 de ani. Barocul a continuat sa se propage si peste oceanul Atlantic. intreaga America Latina, adica toate tarile aflate la sud de Statele Unite ale Americii, de la Mexico la Brazilia si Argentina, tari de limba spaniola si portugheza au fost puternic influentate de stilul baroc, trecut desigur prin filiera barocului spaniol si a celui portughez. Foarte multe biserici catolice, dar si cladiri publice, resedinte oficiale si resedinte private, construite in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea sunt de sorginte clara baroc. Imperiul Britanic, imperiul cu cea mai mare intindere globala din istoria omenirii, a facut pretutindeni unde avea o colonie ceea ce au facut, la randul lor Spania si Portugalia in America latina, a exportat mai intai limba cuceritorilor, dar mai ales organizarea, structura si stilul de viata al britanicilor. Printre acestea, deloc surprinzator, se regaseste si barocul, sub varianta sa insulara. Drumul triumfal al barocului in timp, spatiu si constiinta umana a continuat adanc pana in secolul al XX-lea. Planificarea stradala radiala, influentata de modul de organizare al gradinilor baroc se regaseste in arhitectura a numeroase orase raspandite pretutindeni in lume. Faptul ca structura stradala conceputa intentionat radial, adica baroc, se regaseste in Arcul de Triumf din Bucuresti, respectiv in Arcul de Triumf din Paris este una dintre cele mai clare dovezi de triumf universal uman al barocului peste orice limite sau in ciuda oricaror incercari de a folosi miscarea sa artistica in interes strict religios, precum Biserica Catolica, sau strict comercial si secular pragmatic, precum burghezia. Pictura baroc a fost in floare in multe culturi europene intre sfarsitul secolului al XVI-lea si prima jumatate a secolului al XVIII-lea, o perioada din istoria europeana caracterizata de bogatie, stralucire si fast. Pictorii care au excelat in folosirea elementelor stilului baroc in pictura au folosit in mod accentuat figuri umane surprinse in decursul miscarii, puternice contraste de lumina si intuneric (acea tehnica cunoscuta sub numele generic de clarobscur), culori puternice, saturate si un echilibru compozitional mai degraba dinamic decat static, considerat de multe ori chiar dezechilibru compozitional. De asemenea, folosirea liniilor de compozitie de forme curbate, asemanatoare unor litere S multiple, a diagonalelor repetate de tip ascendent si descendent comparativ cu liniile drepte, orizontale si/sau verticale, folosite preponderent anterior, sunt alte elemente tipice ale barocului de tip vizual. Tintoretto (pe numele sau real Jacopo Robusti) a fost unul dintre cei mai mari pictori ai scolii venetiene, probabil ultimul mare pictor al Renasterii italiene si fara indoiala unul din primii pictori folosind o maniera baroc in pictura. in Cina cea de taina, folosirea accentuata a clar-obscurului, a diagonalei ascendente in jurul careia graviteaza intrega compozitie, a dramatismului momentului surprins in punctul sau critic si redat ne-echivoc cu maiestrie, precum si a culorilor saturate, ce umplu cadrul picturii, reprezinta tot atatea elemente baroc. In Eneas scapa din Troia in flacari, prezentat aici, Federico Barocci face dovada insusirii si aplicarii cu brio a elementelor definitorii ale stilului baroc in pictura. in anul 1598, anul realizarii picturii, acestea erau deja clar cristalizate si "standardizate," cel putin in Italia.

Peter Paul Rubens, considerat de multi specialisti cel mai mare pictor european, maestru incontestabil al barocului pictural, a folosit compozitii complexe cu personaje multiple, pictate din unghiuri diferite, efectuand sincron diferite lucruri slujind unui scop comun. Spre exemplu, in Vanatoarea de lei, artistul flamand a folosit la refuz spatiul existent, grupand sapte vanatori, dintre care trei pe cai, inarmati cu 5 sulite, 2 sabii si multiple pumnale in jurul a doi lei, care urmeaza a fi strapunsi fiecare de mai multe arme simultan.

Desi este considerat, de catre cei mai multi, un pictor reprezentativ al scolii spaniole, de catre altii un pictor manierist, El Greco, pictor care a excelat in a prezenta in pictura sa scene biblice si, mai ales, mistice, a pictat si sub influenta barocului. Mai exact, tehnica sa de a picta are multiple elemente baroc, si, aidoma lui Rubens, artistul spaniol de origine greaca foloseste culori saturate aplicate cu tusa groasa, de multe ori delimitand clar, dar alteori nedelimitand limpede, aidoma artistilor ce foloseau tehnica numita sfumato, liniile de contur dintre personaje sau dintre personaje si fondul picturii. Pictorii francezi ai genului baroc, precum Nicolas Poussin si Claude Lorrain, nu au facut altceva decat sa continue traditia clasica a personajelor ce umplu cadrul picturii avand atitudini fie statuare, fie dinamice, dar intotdeauna dramatice, si gasindu-se in mijlocul unor peisaje usor ireale ce amintesc mai degraba de parcuri (desigur, baroc) decat de un peisaj real.

In timp ce Rembrandt si alti maestri olandezi ai barocului s-au aplecat in compozitiile lor mai ales asupra scenelor cotidiene, spaniolul Diego Velázquez, artist neafiliat vreunei scoli, dar puternic individualizat ca pictor baroc, desi a realizat si picturi inspirate din cotidian, mai ales in perioada italiana, este cunoscut indeobste pentru realizarea de portrete minunate ale membrilor Curtii Regale a Spaniei, compozitii pline de culoare, viata, exuberanta si realism.

Baroc (în italiană și portugheză Barocco, în franceză și engleză Baroque) desemnează simultan o perioadă în istoria europeană dar și un curent artistic care a fost generat în Roma, Italia, în jurul anilor 1600, migrând și fiind relativ rapid asimilat în celelalte țări și culturi europene, de unde a migrat apoi și în cele două Americi dar și în alte părți ale lumii. Stilul baroc se regăsește clar reprezentat în arhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică, literatură, pictură, sculptură și teatru.

Barocul, ca modalitate artistică, a excelat în arhitectură între 1600 și 1780 în întreaga Europă, având o revitalizare ulterioară în decursulsecolului al 19-lea care s-a extins uneori (spre exemplu, în România, a reînflorit până în ani premergători Primului război mondial) până în deceniile 1901 – 1910 și 1911 – 1920; de asemenea a fost "exportat" în cele două Americi, dar și pe alte continente; în mobilier se regăsește în special în Franța, în perioada Regelui Soare (Ludovic al XIV-lea); în pictură a fost adoptat de către toate marile școli de pictură europene; în sculptură a fost prezent în special în Italia, Germania, Austria, Anglia și Cehia de azi, dar și în alte culturi; în muzică s-au creat compoziții de către toate marile școli muzicale ale Europei, italiană, austriacă și germană, inventându-se chiar un nou gen muzical, opera.

Indiferent de domeniul în care se regăsește, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea exagerată a mișcării și a clarității, respectiv a bogăției folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu ușurință și lipsă de ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de către artiștii genului baroc pentru a produce momente de tensiune, drama, exuberanță și grandoare în privitor, ascultător și/sau participant la actul de cultură.

Cuvântul care se folosește astăzi pentru a desemna barocul în toate limbile este de origine portugheză ("barocco"), trecut prin filiera limbii franceze ("baroque"). În ambele limbi, sensul inițial al cuvântului era un substantiv ce desemna o perlă de formă neregulată. Ca adjectiv desemnează ceva migălos și realizat în cele mai mici detalii, uneori realizat cu un exces de zel, posibil superfluu.

Atât Biserica Catolică cât și aristocrația seculară au aderat rapid la valorile barocului, ba chiar mai mult, l-au îmbrățișat și încurajat pentru că vedeau în el diferite modalități de a-și extinde controlul asupra societății.

Biserica catolică vedea modul în care dramatismul stilului ar putea atrage oamenii spre religie iar burghezia considera barocul arhitectural și artistic ca un mod de atrage clienți și de a face concurență economică. Nu întâmplător, clădirile baroc, atât cele subvenționate de biserică cât și cele subvenționate de aristocrație au fost construite în spații largi, publice sau private, având prin concepție și structură o succesiune de intrări, holuri, încăperi, coridoare, scări interioare și exterioare, săli de recepție, crescând progresiv în volum, grandoare și opulență.

Pictura, sculptura, mobilierul și arhitectura barocului, pe de o parte, muzica, dansul, literatura, filozofia, opera și teatrul baroc, pe de altă parte, nu au făcut decât să se inspire una de la alta și să se susțină armonios și interdependent.

Nașterea barocului este categoric legată de decizia Conciliului de la Trient (Concilio di Trento) din anii 1545 – 1563 privind modul în care Biserica Romano-Catolică vedea evoluția picturii și sculpturii bisericești. Ideea era ca artiștii să realizeze opere vizuale care să se adreseze tuturora, dar mai cu seamă celor mulți și needucați, decât grupului extrem de restrâns, pe vremea aceea, a celor avizați. Astfel manierismului intelectual și rafinat al întregului secol al XVI-lea i se "opunea" prin deschidere, claritate și lipsă de ambiguitate o reprezentare umană deschisă larg tuturor simțurilor.

Oricum, a fost necesară aproximativ o generație până când aceste comandamente să poată fi realmente puse în practică prin nașterea și cristalizarea stilului cunoscut mai târziu sub numele de baroc.

II.2 MOTIVUL VEGETAL IN PICTURA OLANDEZA

Giuseppe Arcimboldo

1527- 1593. Milano

S-a nascut in 1527. Pe cand era la catedra din Milano, atunci si-a inceput cariera de pictor impreuna cu tatal sau, unde era ucenicul lui. Era foarte talentat datorita faptului ca facea picturi pe langa vitralii, din aceasta cauza a fost numit pictorul curtii imperiale de la Praga. Pe langa ca era foarte activ, era responsabil cu diverse sarcini cum ar fi costumier, se ocupa de scenografie, cauta oameni talentati pentru imparat, se ocupa cu decorarea curtii si printre altele a creat tratatul de pictura.

A fost un pictor original, intrucat observam combinatia intre fructe cu flori si cu animale dar si cu obiecte ce vedem in fiecare zi, aceasta combinatie fiind mai exact un portret ce poate fi recognoscibil.

In acea epoca stilul lui era ceva neobisnuit dar si absurd si ne referim la ceea ce se simtea in vremea respectiva. Ceea ce ar trebui sa intelegem concret din tablourile lui Arcimboldo este faptul ca se creeaza o alegorie ce simbolizeaza cele patru anotimpuri si reprezentarea muncii sale particulare.

Tablourile lui Arcimboldo au fost foarte mult timp cerute doar in perioada vietii lui asa ca familia regelui facea cadouri adica picturile sale curtilor europene.

Este unul dintre cei mai neobisnuiti artisti ai Manierismului European, datorita portretelor sale fiind create din punct de vedere compozitional avand ca motive flori, fructe si animale.

Arcimboldo ocupa un loc important si unic in istoria artelor fiind considerat un artist prin excelenta.

Lucreaza serii de picturi, se bucura de popularitate mai ales in timpul vietii.

Moare in 1593 in Milano, acesta fiind uitat , iar majoritatea lucrarilor sunt des copiate.

Tabloul este unul dintre seriile a celor patru anotimpuri. In pictura realizata observam profilul ce este realizat din frunze si flori. Artistul curtii imparatului Ferdinand I reda in tablou alegoria primaverii.

Avem portretul imparatului Rudolf al II-lea, ce apare in chip de zeul roman Vertumnus al metamorfozei si al vegetalului . Caracteristic tabloului sunt fructele , legumele si florile ce reproduce vizual jocul incarcat de umor ce ii faceau pe printii din acea epoca sa fie interesati atat de natura cat si de arta.

Jan Davidszoon de Heem

1606. Utrecht- 1683/ 1684. Anvers

Este unul dintre cei mai semnificativi creatori olandezi de naturi moarte. Se naste in 1606 in Utrecht si este ucenicul pictorului lui Balthasar van der Ast. Provine dintr-o familie de pictori care faceau naturi moarte.

In secolul al XVII-lea tipul acesta de naturi moarte a evoluat in Olanda pentru ca a fost considerat ceva deosebit la acea vreme.

Denota maiestrie in redarea detaliilor, combina precis stilul semnificativ al naturii moarte din nordul Olandei cu redarea luminii in pictura flamanda. Stilul sau a fost profund schimbat datorita intoarcerii sale la Anvers. Ceea ce l-a inspirat foarte mult au fost naturile moarte flamande in picturile lui Daniel Seghers si Frans Snyders, in care aranjamentul lor erau viu colorate compuse din flori, fructe alimente dar si felul cum erau ornamentate vazele.

De Heem era foarte atent in detaliile tipice olandeze ce a reusit sa formeze un pod de legatura dintre cele doua traditii.

Vedem incarcatura de crustacee, de tacamuri, de fructe pe fundalul ce este intunecat chiar daca elementele din natura dau luminozitate, ne da impresia ca pictura este suprarealista. Racul este elementul ce da iluzia ca parca doreste sa iasa din spatiul pictural, astfel de elemente iluzorice sunt definitorii naturilor moarte clasice. Elementele cum sunt strugurii, coaja piersicii, vasele si celelalte fructe exotice accentueaza puternic reprezentarea lor printr-o executie cu o precizie ce nu sa mai vazut. Ceea ce vedem in aceasta scena , este viata de lux ce nu si-o pot permite nici macar cei mai bogati olandezi.

Jan van Huysum sau Huijum s-a nascut pe 15 aprilie 1682 in Amsterdam si a murit la 8 februarie 1749 In Amsterdam.

Este un pictor olandez, acesta este fiul lui Justus van Huysum, artistul care picta flori. Majoritatea picturilor lui sunt aflate in marile galerii. Acesta picteaza peisaje, porturi cu ruine, are numeroase lucrari cu fructe si flori.

Majoritatea picturilor sale care se afla in marile galerii, unele dintre acestea fiind peisaje, observam porturile cu ruine dar cladiri reprezentative, peisaje cu paduri ce par lipsite de viata. Celelalte faimoase picturi cu flori si fructe se afla in colectiile private din Anglia dar mai ales din galeria ducelui de Ellesmere din 1723 si colectiile Hope si Ashburton din 1730 si 1732. Insa exemplarele cele mai frumoase se afla si in ziua de azi la Londra in 1736 si 1737 in National Gallery.

Rachel Ruysch ( Haga, 3 Iunie, 1664- Amsterdam, 12 August, 1750)

A studiat anatomia si botanica impreuna cu tatal ei. Colectiona si studia smecimene rare. S-a facut remarcata din cauza picturilor cu flori. Impreuna cu pictorul Willem van Aels, a studiat pictura.

La Curtea din Desseldorf a fost invitata sa picteze , astfel ramane o perioada de timp acolo.

Aceasta femeie a lasat pentru artisti aproximativ o suta de lucrari. In natura statica cu flori viu colorate cat si diversificate, observam fundalul inchis, in centrul tabloului lumina da senzatia de parca ar fi vie, vazele de sticla sunt redate intr-un mod realist.

La inceputul secolului XVII, Olanda a experimentat ceea ce a ramas in istorie sub numele de "tulipmania". (Tulipmania a fost o perioada din Varsta de Aur a Olandei in care bulbii de lalele (floare recent introdusa in Europa de catre Imperiul Otoman) au atins preturi exorbitante si apoi au scazut brusc, tragand dupa sine pierderi financiare enorme.) In tot cazul, tulipmania a fost bobocul iubirii olandezilor pentru flori. Comerciant de flori, botanist si pictor de natura moarta au devenit ocupatii foarte la moda in Olanda acelor vremuri. In pictura un exponent al acestei perioade a fost Rachel Ruysch, a carei cariera, chiar daca a inceput dupa tulipmania, nu a facut decat sa reflecte maturizarea unui stil de pictura in continua evolutie iar tablourile sale scufundate pana in cele mai adanci detalii ale florei nordice, o fotografie a devenirii buchetelor olandeze, de la simetria statica din operele lui Ambrosius Bosschaert (1573-1621), la armonia nascuta din naturalete.

Intr-o lume a barbatilor, Rachel Ruysch (Haga, 3 Iunie, 1664 — Amsterdam, 12 August, 1750) a trimfat datorita florilor. Fiica de anatomist si botanist, Rachel Ruysch a avut privilegiul de a putea studia pe langa tatal sau impresionanta colectie de specimene rare pe care acesta o adunase. Rachel a studiat pictura cu Willem van Aelst, pictor din Delft renumit pentru tablourile sale cu flori. In 1693, pictorita s-a casatorit cu un portretist cu care a avut zece copii. Cumnatul ei picta deasemenea flori. Rachel a fost invitata sa picteze la Curtea din Düsseldorf unde a ramas cativa ani. In 1723 a castigat la loterie dar a continuat sa picteze frumoasele tablouri cu flori pana aproape de sfarsitul vietii. In prezent se cunosc aproximativ o suta de picturi de-ale ei. Fundalul inchis la culoare, lumina care cade in centrul picturii dandu-i viata, vazele de sticla atat de realiste, florile variate si multicolor sunt mostenirea pe care aceasta femeia a lasat-o posteritatii.

Rachel Ruysch

Natuta moarta cu flori, 1716

(Bouquet of roses, poppies, irises, carnation and convolvulus)

Ulei pe panza, 48,5x 39.5 cm

III.3 NATURA MOARTA SI MAESTRII OLANDEZI

Natura moarta s-a gasit a fi la sine acasa in Olanda protestanta a secolului XVII. Recent iesita de sub dominatia spaniola, Olanda isi intarea noua religie, care prin opozitie cu vechiul catolicism, interzicea adorarea de icoane. Astfel, artistii locului, care dintotdeauna isi castigasera painea pictand in mare parte doar scene religioase, au dintr-o data putine oportunitati de a-si mai vinde tablourile. Si ce faci cand Domnul Zeitgeist iti sta in spate? Te adaptezi si te reorientezi. Si asta au facut si pictorii olandezi. Au luat cu ei in desaga pe acest drum al victoriei inca nemirosite ceea ce aveau si ei in ograda: minutiozitatea detaliului, realist pana la sange si simbolurile ascunse ale limbajului secret al artistilor, elemente ce s-au dovedit a fi foarte pe gustul noii burghezii care de acum incolo avea sa dicteze soarta picturii olandeze. La aceste schimbari politice si economice a mai contribuit si tulipmania, noul hobby al olandezului secolului XVII aflat pentru prima data fata in fata cu laleaua de care avea sa se indragosteasca iremediabil si complet. Iar odata cu laleaua, horticultura insasi avea sa capete un nou inteles.

"Masa bogata cu papagal" (1655) de Jan Davidsz de Heem (Utrecht, 1606 – Antwerp, 1684)
The John and Marble Ringling Museum, Sarasota

Natura moarta ca si celelalte genuri de pictura se obisnuia sa se vanda in piata. "Da-mi si mie un Rembrandt, da, da, si un Ruben! Ah, mi-a mai ramas niste maruntis! Tine aici si vezi daca imi ajunge si de un Jan Davidsz de Heem. Ala e bine!" Rareori se faceau comisioane. Astfel, artistul putea alege dupa bunul sau plac subiectul si compozitia. Cu putin noroc, dadea la targ peste un burghez de prima generatie imbogatit pe mare sau din bulbi de lalele caruia pictura sa ii faca cu ochiul.

"Natura moarta" (1658) de Willem Kalf

(Rotterdam, 1622 – Amsterdam, 1693)
Muzeul Thyssen-Bornemisza, Madrid

Intre 1650 si 1660 cand Amsterdamul a devenit capitala sociala, politica si financiara a Olandei, pictorii de natura moarta precum Willem Kalf si Abraham Van Beyeren au produs scene impunatoare care depictau fructe exotice importate si scumpe obiecte din portelan chinezesc, sticla venetiana, potire si tavi de argint, lucind int-o atmosfera feerica care reorienta atentia pe functia estetrica si decorativa a artei.

"Natura moarta de banchet cu soarece" de Abraham Van Beyeren

(Haga, 1620 – Rotterdam, 1690), County Museum of Art, LA

Natura moarta prin definitie este un gen de pictura care trateaza in mare parte cu obiecte inanimate naturale precum mancare, flori, plante, pietre, scoici sau facute de om: pahare, farfurii, carti, bijuterii, pipe, monezi, intr-o combinatie artificiala. Artistii olandezi din Epoca de Aur au ridicat pe culmile gloriei scenele cu mese imbelsugate de banchete, bucatarii si bunatati servite la micul dejun. Aceste delicatese sunt atat o reprezentare literala a pranzurilor burgheze cat si un semn de exclamare care aminteste de evitarea exceselor.

Anexa – Capitol II

In secolul al XVI-lea

Giuseppe Arcimboldo

Primavara, 1573, ulei pe lemn, 76x 63, 5 cm, Muzeul Luvru, Paris

Giuseppe Arcimboldo

Rudolf II ca Vertumnus, 1591, ulei pe lemn, 70, 5 x 57,5 cm,

Colectia baronului R. von Essen, Skoklosters Slott, Balsta

In secolul al XVII-lea

Jan Davidszoon de Heem

Natura moarta cu rac si fructe, cca 1648-1649, ulei pe panza, 95x 120 cm, Muzeul de Stat, Berlin

Rachel Ruysch

"Natura moarta", Jan Davidsz de Heem (1606-1684)
Muzeul Louvre, Paris

"Natura moarta", Jan Davidsz de Heem

"Natura moarta cu banchet si peisaj", Jan Davidsz de Heem
Musée des Beaux-Arts, Montréal

Naturile moarte cu flori sunt clasificate intr-un mod separat odata cu anul 1600. Din 1600 picturile cu flori devin o categorie separata a naturii moarte. Simbolismul florilor a evoluat inca din leaganul crestinatatii. Trandafirul o simbolizeaza pe Fecioara Maria, transcendenta, pe Venus, iubirea; crinul pe Fecioara Maria, virginitatea, sanul femeii, puritatea mintii si dreptatea; laleaua simbolizeaza nobletea; floarea soarelui – iubirea divina, credinta; violeta simbolizeaza modestia si umilinta; macul – puterea, somnul, moartea. Si insectele sunt litere ale acestui alfabet ascuns sub straturi de pictura: fluturele reprezinta transformarea si invierea, libelula – transcendenta si furnica intruchipeaza munca si grija pentru recolta.

In secolele XVII- XVIII-lea

"Natura marta cu flori" (1723) de Jan van Huysum

(Amsterdam, 1682-Amsterdam, 1749), Rijksmuseum, Amsterdam

Contrar majoritatii, Jan van Huysum a tinut sa picteze in urma unui minutios studiu asupra naturii. Se spune ca o data chiar a scris o scrisoare unui client prin care ii comunica ca tabloul nu va fi gata pana peste un an datorita imposibilitatii de a gasi in acea epoca a anului un trandafir galben fara de care nu putea termina pictura. Jan van Huysum si-a castigat reputatia datorita buchetelor elegante si inovative care combinau flori din toate anotimpurile anului, in diferite stadii, de la boboc pana la floare ofilita. Prin tablourile sale a tinut nu doar sa incante privirea ci si sa ofere o lectie de botanica si sa cheme la credinta, fapt subliniat prin pictarea de versete din Biblie pe vazele cu flori.

"Vaza cu flori la marginea gradinii" (1730) de Jan van Huysum (1682-1749)
French & Company, Inc., New York

"Natura moarta cu flori si fructe" (cca. 1635) Jan Davidsz Heem (1606-1684)
Rijksmuseum, Amsterdam

Nacut in Utrecht (Olanda), Jan Davidsz Heem a studiat cu maestrii olandezi. In 1636 insa se muta in Antwerp (Belgia), unde avea sa ramana aproape toata viata. E aici unde scenele baroce de banchet burghezesc ating maturitatea. Opera sa a format o punte intre traditia olandeza si belga in domeniul naturii moarte si de aceea ambele scoli il accepta in sanul lor.

"Natura moarta cu flori" (cca. 1700) de Rachel Ruysch (Haga, 1664 – Amsterdam, 1750)

"Echipament de vanatoare" (1664) de Willem van Aelst (Delft, 1627 – Amsterdam, 1683), Nationalmuseum, Stockholm

Willem van Aelst, profesorul lui Rachel Ruysch, a fost un important pictor de flori si trofee de vanatoare. Aceste trofee cat si picturile in care apareau pasari si animale vii creau o atmosfera aristocratica a vietii din afara oraselor.

O alta forma de natura moarta era cea in care apareau obiectele caracteristice unei meserii. Un astfel de tablou asezat in holul de la intrare aducea prestigiu si era mandria posesorului.

O speciala atentie era acordata picturilor vanitas (gol) in care apareau carti, ceasuri, impresionate aranjamente florale, statui, vaze, monede, bijuterii, instrumente muzicale si stiintifice, obiecte din argin si sticla, etc. ce simbolizau trecerea timpului. Un cap de mort, un ceas de buzunar, o lumanare arzand sau o carte cu paginile deschise erau un mesaj moralizator la efemeritatea placerilor carnale. Uneori insasi fructele erau pictate stricate sau florile ofilite, in acelasi semn de prostest. Stridiile erau simbol al desfraului. Aceste picturi invitau la meditatie asupra efemeritatii vietii, a inutilitatii placerii, a iminentei mortii si incurajau la un punct de vedere sobru asupra lumii.

"Banchet cu placinta" (1635) de Willem Claesz Heda (Harleem, 1593/1594 – Harleem, 1680)

"Natura moarta vanitas cu instrumente" (cca. 1661) de Cornelis de Heem (Leiden, 1631 – Antwerp, 1695), Rijksmuseum, Amsterdam

Alegoria era si ea la moda in Olanda secolului XVII. Sub influenta olandeza, pictorii belgieni, la fel ca si cei nemti, francezi sau spanioli, s-au lasat luati de valul frumoaselor tablouri si au facut din ele o moda europeana. Cele cinci simturi, cele patru anotimpuri, continentele sau elementele esentiale, etaland o zeita sau o figura alegorica inconjurata de obiectele naturale sau facute de mana omului erau un deliciu pentru iubitorii de arta ai vremii asa cum continua sa fie si astazi. Dar lucrurile nu se opreau aici. Multi colectionari doreau sa aiba o pictura cu propria colectie. Aceste tablouri se numesc picturi-galerii si sunt adesea infrumusetate in mod exagerat. Multe dintre aceste galerii se pastreaza in ziua de azi in muzee.

"Portretul alegoric al unui artist" (cca. 1680-85) atribuit lui Michiel van Musscher (Rotterdam, 1645 – Amsterdam, 1715)

NATURA STATICĂ

Începuturile naturii statice flamande și olandeze se plasează în secolul XV când, în cadrul temelor religioase, încep a fi introduse obiecte cotidiene care făceau scena reprezentată mai atrăgătoare, mai familiară. În secolul XVI, ea devine subiect de sine stătător, iar în secolul XVII, în reprezentarea naturii statice, se continuă două mari tendințe: descriptivă și decorativă.
Alexander Adriaenssen (1587 – 1661) și Frans Ykens (1601 – 1693), reprezentanți ai tendinței descriptive, realizează compoziții simple, statice, fără efect decorativ în intenție; ei sunt preocupați de precizia redării formelor și de exactitatea materialității elementelor respective.
Frans Snyders (1579 – 1657) a colaborat cu Rubens, van Dyck, Jordaens și Cornelis de Vos. Asimilând influențele rubensiene, Snyders conferă naturii statice o structură barocă, decorativă. Lucrările de pe simeza galeriei Brukenthal, Bucătăreasă flamandă, Negustorul de vânat, confirmă cele afirmate. Considerat de istoricii de artă drept cel mai important pictor flamand de
naturi statice, influențat de Snyders în desăvârșirea structurilor Barocului, Jan Fyt (1611 – 1661), a reușit de multe ori să-și întreacă maestrul. Compozițiile sale sunt mult mai dinamice decât cele ale lui Snyders, iar măiestria lui răzbate prin rafinamentul cromatic și pensulație.

Joris van Son (1606 – 1684) Fructe pe masa

Mentorii lui Joris van Son (1606 – 1684) au fost Frans Snyders, Jan Fyt și Jan Davidsz de Heem. De la aceștia, el a învățat structura amplă, paleta cromatică luminoasă, deseori saturată. Tipologia Naturii statice cu coloană se întâlnește și la alte lucrări ale lui van Son de la Bruxelles,
Karlsruhe, Cambridge. Dar, în lucrarea Fructe pe un piedestal antic cu Sfânta Familie (fig. 16), Joris van Son preferă ghirlandele cu fructe în locul celor cu flori.
Cunoscut pictor de ghirlande și buchete de fori, Jan Van Huysum (1618 – 1780) a rămas apropiat stilului lui Seghers. În cazul lui, ghirlanda de flori trebuia să fie bogată, impresionantă, așezată de obicei pe un cadru de piatră, elementele ornamentului emblematic amplificând simbolismul floral. În acest fel, van Huysum a fost un practicant al retoricii baroc olandeze.

“Natura statica cu flori”, Jan Van Huysum, 1723

“Crini”, Jan Van Huysum, 1723

II.4 SIMBOLISTICA SI LIMBAJUL STRUCTURILOR VEGETALE

Florile au o semnificatie aparte pentru fiecare dintre noi. Acestea transmit o informatie clara despre senzatiile si sentimentele celui care le ofera fata de cel care le primeste. Florile ofera cea mai buna metoda de comunicare dintre oameni, fiind “un paravan”, mijlocul cel mai eficient si sincer pentru a exprima cuvintele care uneori sunt atat de greu de pronuntat.

E interesant să descoperi că, în diferite culturi, aceeași floare poate avea semnificații diferite.

Violeta  – era folosită în Antichitate ca protecție împotriva acțiunilor nocive ale alcoolului în timpul festivalurilor dionisiace. Oamenii se împodobeau cu violete pentru a alunga mahmureala. Apoi, ele au devenit simbolurile modestiei și fragilității feminine, pentru ca mai târziu Shakespeare în Hamlet să le asocieze cu Ofelia, simbolizând comemorarea și moartea.

Margareta – era considerată în cultura scandinavă floarea zeiței Freyja, care la rândul ei era asociată cu luna și era venerată și ca zeiță a dragostei și fertilității. În creștinism a fost legată de Fecioara Maria cu pruncul Cristos ca simbol al inocenței. Ca atare, în multe picturi renascentiste ale artiștilor italieni adorarea pruncului Cristos era simbolizată de margarete, care înlocuiau binecunoscutul crin al Fecioarei.

Crinul – are semnificații diferite în funcție de culoarea sa. Cel alb era considerat simbol al purității și castității încă din Antichitate, fiind asociat cu laptele Herei soția lui Zeus. Această simbolistică a fost păstrată și în creștinism, fiind corelată cu Fecioara Maria și mai ales cu scenele Bunei Vestiri, unde crinul era reprezentat în mâna arhanghelului Mihail. Chiar și în alchimie, crinul alb simboliza puritatea. Crinul galben avea însă o altă semnificație în China și Japonia, unde se credea că are puteri vindecătoare, că avea darul de-a alunga dorul, durerea pricinuită de despărțirea de un iubit. În japoneză crinul mai înseamnă și planta uitării.

Narcisa – după cum îi sugerează și numele este în strânsă legătură cu Narcis, personajul mitului grecesc, atât de frumos și de egoist, care îndrăgostindu-se de propria reflexie în apă s-a transformat în floare. Care? Narcisă, evident. Simbolistica este legată de forța distrugătoare a egocentrismului. Dar în China și Japonia, narcisa este un simbol al norocului cu ocazia Anului Nou, aducând bunăstare pentru următoarele douăsprezece luni.

Anemona – un nume ce-și are rădăcinile în cuvântul grecesc pentru vânt – anemos – simbolizând frumusețea efemeră, dar cuceritoare și binevenită ca o briză trecătoare. Anemona este legată în mitologia greacă de Adonis, adorat pentru frumusețea sa, considerându-se că ea a apărut din sângele acestuia în timp ce se stingea din viață. Floarea ajuns să fie venerată ca prima floare a primăverii și este simbolul tinereții, frumuseții, dragostei, dar asociată și cu suferința cauzată de pierderea acestora.

Garofița sau garoafa, atât de puțin iubită de către noi românii, este una dintre cele mai frumoase flori pentru mine, grație simbolisticii ei speciale. Se consideră că garoafele sunt materializarea lacrimilor Fecioarei Maria vărsate pe Drumul Crucii. În epoca victoriană garoafele roșii erau simbolul dragostei maritale, cele roz ale dragostei materne, cele albe erau dedicate dragostei spirituale, iar cele galbene erau asociate cu refuzul și respingerea. La chinezi, garoafele erau asociate cu evenimentele căsătoriei.

Iris – floarea care în multe reprezentări din arta germană înlocuia crinul din mâna Fecioarei Maria, era în Antichitate asociată de către greci cu zeița Iris, mesagera zeilor. Ea transmitea atât pacea, cât și răzbunarea și își făcea apariția sub forma curcubeului. Pentru japonezi, apariția irișilor este asociată cu începutul verii.

Crizantema – este simbolul longevității, al unei vieți lungi pentru chinezi și japonezi, unde este asociată cu numărul nouă al cărui omonim este „mult timp”. Este de asemenea, una din florile care reprezintă virtuțiile confucianiste, respectiv sugerează una dintre cele patru virtuți ale unui înțelept și onorabil credincios confucianist. Dar simbolul cel mai frumos al crizantemei este cel de emblemă a Familiei Imperiale Japoneze. În Japonia există chiar și un festival dedicat crizantemelor.

Magnolia – floarea copacului cu același nume simbolizează în China frumusețea feminină. În Antichitate acest copac era rezervat exclusiv  împăraților chinezi, care aveau drepturi exclusive asupra lui. Tot la chinezi este asociată și cu Confucius pentru că se spune că pe mormântul acestuia ar fi crescut o magnolie.

Laleaua are o simbolistică aparte. Și îți scriu despre ea nu pentru că ar fi folosită ca nume, ci pentru că e omniprezentă în imaginile acestui articol. În timpul imperiului otoman cuvântul pentru lalea avea aceleași litere ca pentru scrierea cuvântului Allah, de unde și explicația folosirii ei ca simbol al divinității și ca floare din Grădina Paradisului. Turcii au fost cei care au adus lalele în Europa la jumătatea secolului al XVI lea. De atunci ele s-au regăsit și în lucrările pictorilor olandezi, devenind simboluri ale bogăției și frumuseții, fiind pe acea vreme flori exotice și rare.

LIMBAJUL FLORILOR

De sute de ani florile au ascuns intelesuri secrete derivate din mitologie, folclor, religie si din simboluri istorice. Un buchet floral pe care il daruiesti sau pe care il primesti aduce cu el un mesaj codificat special, depinzand de felul florilor sau de culoarea acestuia.
Studiul semnificatiei florilor a devenit in timp o adevarata stiinta, numita floriografie.
Incepand din secolul XVIII, mesajele florilor daruite, bazate pe un limbaj secret  provenit din Turcia, au devenit tot mai populare.
In epoca victoriana in special, alfabetul secret al florilor a capatat o mare amploare.
Florile permiteau utilizarea unui limbaj tainic, prin care se comunicau sentimente care nu ar fi putut fi exprimate prin viu grai.

SIMBOLURI FLORALE
A
-ACANT – arta sau artistic ; arte frumoase ; artificiu
-AFIN – inselatorie
-ALBASTREA – delicatete ; rafinament
-ALOE- ingrijorare , grija
-ALUN – impacare
-AMBROZIE- dragoste impartasita
-AMARANT (Floare vesnica) – fidelitate
-ANASON-reintoarcere a tineretii
-AZALEE – "ai grija de mine" ; pasiune fragila ; stapanire de sine ; simbol chinezesc al feminitatii
B
-BALSAM DE LAMAIE – aduce dragostea
-BEGONIE- prevedere
-BOBOC DE TRANDAFIR ALB – copilarie a unei fete
-BOBOC DE TRANDAFIR ROSU – pura si frumoasa
-BRAD – timp
-BRANDUSA – voiosie ; veselie
-BREBENAC (Vinca) – prietenie timpurie
-BUCHET DE FLORI VESTEDE – dragoste respinsa
-BUCHET DE TRANDAFIRI COMPLET INFLORITI – recunostiinta
-BUJOR – rusine ; timiditate ; manie ; indignare
-BUSUIOC- cele mai bune urari / dorinte ; dragoste ; ura
C
-CACTUS – rezistenta ; caldura ; grandoare
-CALA-dragoste mareata
-CAMELIE- admiratie ; perfectiune ; dar de noroc pentru un barbat ; frumusete ,dragalasenie
-CAMELIE ROZ- "tanjind dupa tine"
-CAMELIE ROSIE- "esti o flacara in inima mea"
-CAMELIE ALBA – "esti adorabila"
-CAPROFOI (Lonicera) -afectiune devotata si generoasa ; dispozitie binevoitoare
-CALDARUSA (Aquilegia) – nebunie
-CALIN (Vibusnum Opulus) – iarna ; varsta
-CAPSUNA – bunatate nemarginita
-CARCIUMAREASA – ganduri de prietenie
-CEDRU – "traiesc pentru tine " ; "gandeste-te la mine"
-CERCELUS (Fuchsia) – bun gust
-CICLAMENA (Cyclamen Auropaeus) – renuntare si ramas bun ; indrazneala , cutezanta
-CIMBRU – putere si curaj ; activitate
-CIUBOTIOCA CUCULUI (Primula Veris) – meditatie ; gratie cuceritoare
-CLOPOTEL (Campanula Rotundifolia) – supunere ; grija
-CONDURUL DOAMNEI (caltunas) (Tropaeolum Triajus) victorie ; victorie in batalie ; dragoste materna 
-CORIANDRU – dorinta (carnala)
-CRETUSCA (Spiraea)- nefolositor
-CRIN – puritate
-CRIN ALB – virginitate ; puritate ; maretie ; "este ceva ceresc sa fiu impreuna cu tine"
-CRIN GALBEN – "plutesc in aer(de fericire)" ; fals si vesel
-CRIN PORTOCALIU- ura
-CRIZANTEMA- bucurie ; "esti un prieten / o prietena minunat(a)"
-CRIZANTEMA ALBA – adevar 
-CRIZANTEMA GALBENA – dragoste trecatoare
-CRIZANTEMA ROSIE – "iubesc"
-CUCUTA – "voi muri din cauza ta"
D
-DALIE – bun gust ; instabilitate
-DAFIN (Frunza)- putere ; "numai moartea ma va schimba"
-DEDITEL – "nu poti avea nici o pretentie "
-DEGETAR – nesinceritate
E
-EUCALIPT – protectie
F
-FERIGA – sinceritate
-FLOAREA SOARELUI – loialitate ; semetie ; "esti splendid(a)"
-FLOARE DE COLT (Leonipodium Alpinum) – indrazneala ; curaj nobil 
-FLOARE DE NU MA UITA – dragoste adevarata ; amintiri ; "nu ma uita"
-FLORI DE MAZARE (Lathyrus Odoratus) -"la revedere" ; plecare ; placere a fericirii 
G
-GARDENIE – "esti frumoasa" ; dragoste secreta ; rafinament ; bucurie
-GAROAFA – legatura a afectiunii ; sanatate si energie ; fascinatie ; "vai , biata mea inima "
-GAROAFA ALBA – dulce si draguta/frumoasa ; inocenta ; dragoste pura ; dar de noroc pentru o femeie
-GAROAFA DE CULOARE INCHISA – "DA"
-GAROAFA GALBENA – "m-ai dezamagit ; respingere ; dispret
-GAROAFA PURPURIE- stare capricioasa ; fantezie ; schimbator /schimbatoare
-GAROAFA ROSIE – "inima ma doare din cauza ta " ; admiratie
-GAROAFA ROZ – "nu te voi uita niciodata"
-GALBENEA – alina inima ; grija ; cruzime ; gelozie ; sentiment sacru
-GHIRLANDA DE TRANDAFIRI – rasplata a virtutii
-GLADIOLA – dragoste la prima vedere ; tarie de caracter ; generozitate
-GRAUSOR (Ranunculus Ficaria) – fericire de a sosi
-GURA LEULUI (Antirrhinum Majus) – "nu" ; inselaciune ; doamna gratioasa ; presupunere
-GUTUIE – tentatie
H
-HORTENSIE – graba ; parere de rau ;floare dedicata lui Apolo
I
-IARBA – subordonare ; utilitate
-IARBA FETEI (Chrysanthemum Parthenium) – protectie
-IARBA NEAGRA (Catluna Vulgaris) – noroc ; protectie ; admiratie ; singuratate
-IASOMIE (Jasmisnus) – politete ; bogatie ; gratie si eleganta
-IEDERA – fidelitate ; prietenie ; afectiune ; casatorie
-IENUPAR – protectie ; sprijin , ajutor
-ILICE (Ilex) – dorinta de bine ; aparare ; fericire domestica ; prevedere
-IN – simbol domestic ; soarta ; "apreciez bunatatea ta "
-IRIS – credinta ; speranta ; intelepciune si valoare ; elocventa ; "complimentele mele"
-ISOP (Hyssopus Officialinis) – curatenie ; alunga spiritele rele
-IZMA – caldura a sentimentelor
L
-LALEA – faima ; caritate ; declaratie de iubire
-LALEA (in culori variate) – ochi frumosi
-LALEA GALBENA – dragoste fara speranta
-LALEA ROSIE – "crede-ma " ; declaratie de dragoste
-LAUR – ambitie ; glorie
-LACRAMIOARA – dulceata ; intoarcere la fericire ; puritate perfecta ; umilinta
-LAMAIE – energie ; vioiciune ; picanterie
-LAMAITA (Lippia Citridora) – atrage sexul opus
-LEVANTICA – devotament 
-LILIAC – prima iubire
-LOBELIE – rea vointa
M
-MAC – somn etern ; uitare ; imaginatie ; extravaganta
-MAC ALB – consolare ; somn
-MAC GALBEN -bogatie ; succes
-MAC ROSU – placere ; extravaganta 
-MAGNOLIE – dulceata ; frumusete ; dragoste de natura ; noblete ; demnitate ; frumusete splendida
-MARGARETA – inocenta ; dragoste credincioasa ; credinta ; simplitate
-MACES (Rosa Canini) – poezie ; "am rani de vindecat"
-MAR (Floare) – preferinta ; noroc
-MENTA – protectie impotriva bolii ; caldura a sentimentelor ; virtute
-MICSANDRA – legaturi afective
-MIGDAL (FLOARE) – speranta ; farmec al iubitului/iubitei
-MIMOZA – sensibilitate
-MIRT – dragoste ; dragoste in absenta ; amintire ; simbol evreiesc al casatoriei
-MUSCATA – prietenie ; preferinta ; melancolie ; stupiditate ; nebunie
-MUSCHI – dragoste materna ; caritate
-MUSETEL – energie in dusmanie
N
-NALBA – ambitie feminina ; fecunditate
-NARCISA (Narcissus Jonquilla) – egoism ; stima de sine ; "iubeste-ma" ; afectiune reciproca ; dorinta ; simpatie
-NARCISA GALBENA – respect ; deferenta ; dragoste nerasplatita ; inselaciune
-NEMTISOR DE MUNTE (Delphinium) – imaterialitate
-NUFAR – puritate a inimii
O
-OCHIUL BOULUI- dragoste ; gratie , eleganta
-OLEANDRU (Nerium) – atentie ; prevedere
-ORHIDEE – dragoste ; frumusete ; rafinament
P
-PALMIER , FRUNZE – victorie si succes
-PANSELUTA – ingandurare ; iubire
-PADUCEL (Crataegus) – speranta
-PAPADIE – dorinte devenite realitate ; credinta ; fericire 
-PATRUNJEL – sarbatori , sarbatoriri
-PELIN – absenta
-PETUNIE – resentiment ; furie ; "prezenta ta ma alina" ; "nu dispera niciodata"
-PIERSIC , FLOARE – longevitate ; "sunt prizonierul tau "
-PIN – speranta ; mila
-PINTENAS (Delphinlum) nestatornicie ; frivolitate
-PINTENUL COCOSULUI – bucurie ; ingratitudina ; copilarie ; dorinta de imbogatire
-PIPER ROSU – compasiune
-PORTOCAL – generozitate
-PORTOCAL , FLORI – intelepciune ; puritate ; dragoste eterna ; 
-PORUMB-bogatie
-PRIMULA – "nu pot trai fara tine" ; prima tinerete ; dragoste timpurie
R
-ROSTOPASCA (Chelidinium Majus)- bucurie de a veni
-ROZMARIN – amintire ; atasament ; fidelitate
S
-SALCAM GALBEN (Cytisus Laburnum) abandonat(a) ; frumusete ganditoare
-SALVIE – intelepciune ; viata lunga ; virtute domestica
-SALVIE ALBASTRA – "ma gandesc la tine"
-SCORTISOARA – "norocul meu esti tu "
-SECAREA – demn(a) de toata lauda ; putere
-SMIRNA – multumire
-SMOCHIN – certa , contrazicere
-SOC – harnicie , sarguinta
-SOFRAN – atentie la excese
-STEJAR -simbol nordic al vietii si nemuririi
-STEJAR , FRUNZE – curaj 
T
-TISA – parere de rau
-TRANDAFIR ALB – dragoste eterna ; inocenta ; ceresc ; secret si tacere
-TRANDAFIR (FARA SPINI) – dragoste la prima vedere
-TRANDAFIR GALBEN – prietenie ; gelozie 
-TRANDAFIR NEGRU – moarte
-TRANDAFIR ROSU – iubire ; "te iubesc"
-TRANDAFIR ROSU CU ALB – impreuna ; unitate
-TRANDAFIR ROZ – fericire perfecta : "te rog , crede-ma "
-TRANDAFIR (UN SINGUR FIR) INFLORIT COMPLET – "te iubesc" ; "inca te mai iubesc"
-TREMURATOARE (Briza Media) – agitatie
-TRIFOI ALB (Trifolium Repens) – inima usoara
-TRIFOI (CU PATRU FOI) – noroc ; "fii a mea " , "fii al meu"
-TUBEROZA – placere periculoasa
U
-ULM – demnitate
-USTUROI – curaj ; putere
V
-VALERIANA – dispozitie adaptabila
-VIOLETA – modestie ; credinta
-VASC – "saruta-ma" ; afectiune ; "inving dificultatile " ; planta sacra in India , planta magica a Druizilor
Z
-ZAMBILA SALBATICA – umilinta ; constanta
-ZAMOSITA (Hibiscus) – frumusete delicata
-ZARNA (umbra noptii) (Solanum Nigrum) adevar
-ZOREA – afectare

CAPITOLUL III ELEMENTE DE LIMBAJ PLASTIC

Limbajul artistic-plastic este cel care provoacă stări empatice, atitudini estetice, fiind cel care povestește, semnifică sau redă forme, acțiuni, fenomene și trăiri. Calitatea comunicării prin elementele de limbaj determină la anumiți elevi comportamente estetice.

Principalele elementele ale limbajului plastic: punctual, linia, forma, culoarea, pot deveni semen plastic când sunt expresive și au o semnificație. În cadrul unei compoziții plastic, între elementele de limbaj se creează relații de armonie, formă, proporție, mișcare în spațiu, dinamism etc. Elementele pe care le utilizează pictorul sunt ca și cuvintele utilizate de scriitor; exprimă liniște, putere, agitație, lumină, mister, tristețe, bucurie etc. Familiarizarea cu principalele elemente ale limbajului plastic, cu tehnicile de lucru specific și cu modalitățile de organizare a suprafeței se face treptat.

Capacitatea de a comunica cu ajutorul elementelor de limbaj plastic, de a da formelor însușiri expresive cu ajutorul liniilor și culorilor se dezvoltă prin lărgirea orizontului de informații,. Limbajul artistic-plastic, fiind un limbaj metaforic, induce asociații, provoacă stări afective și implicit atitudini estetice.

3.1. Punctul plastic

Punctul plastic este o formă plană sau spațială ale cărei dimensiuni sunt reduse în raport cu suprafața sau spațiul în care se află. Pentru ca să devină “plastic”, punctul trebuie transfigurat, așezat în diferite contexte pentru a transmite idei și sentimente. Acesta poate fi element în sine, poate lua forme figurative (flori, fructe, păsări, insecte, stele, fulgi de nea), forme geometrice (triunghi, romb, cerc) sau forme abstracte.

În desen și pictură, punctul se obține prin diferite procedee tehnice:

– atingerea suprafeței cu un instrument de lucru (pensule, creion, cariocă);

– stropirea suprafeței cu diferite instrumente de lucru (stilou, pensulă);

– pulverizarea culorii fluide, cu ajutorul pulverizatorului;

– dactilopictura, realizarea punctului cu ajutorul degetului;

– amprentarea cu diferite obiecte (bețișor, coada pensulei, baghetă de plastic);

– colajul, obținut prin lipirea unor bucăți mici de hârtie pe o suprafață.

După scopul în care este utilizat, punctul poate avea rolul:

– de a construi formele plastice sau de a acoperi suprafața așa cum procedau pointiliștii;

– de a sugera florile de pe câmp, stelele de pe cer, spectatorii, stolurile de păsări, roiul de insecte, fructele sau florile din coroana unui pom etc.;

– de a decora, ornamenta, înfrumuseța diferite obiecte.

Într-o compoziție plastică, cu ajutorul punctului se pot obține unele efecte cu caracter expresiv, determinate de mărime, culoare, poziție astfel:

– punctele de mărimi diferite care pot da impresia de spațiu (mare-aproape, mic-departe);

– punctele realizate în culori calde sau reci produc efectul termodinamic (culorile calde se apropie, culorile reci se depărtează);

– punctele realizate în culori deschise sau închise care dau impresia de ușor sau greu (deschis-usor, închis-greu).

Punctul se poate integra suprafeței în mod armonios sau contrastant. Mărimea punctului este corelată implicit și cu efectul de distanță. Efectul de spațialitate al punctului poate fi mărit prin realizarea contrastului cald-rece. Pentru a obține acest efect, se pot asocial punctele mici în culori reci și punctele mari în culori calde.

În artele decorative, punctul se folosit cu scopul de a ornamenta înfrumuseța în funcție de materialele utilizate, tehnicile de aplicare sunt variate. Astfel, punctual se pictează, se imprimă, se aplică, se incrustează, se brodează etc..

Pentru obținerea unor efecte decorative, punctele se pot organiza în mai multe feluri:

– șiruri orizontale, vertical, oblice, radiale cu puncte de aceeași mărime și culoare;

– șiruri de puncte de culori diferite;

– șiruri de puncte ordonate prin alternanța de poziție, formă, culoare, mărime;

– șiruri de puncte în formă de linie ondulată sau frântă.

Punctul așezat după anumite structuri și îmbinat cu alte elemente (linii, forme geometrice) poate construi o diversitate de motive decorative.

3.2. Linia ca element plastic

Alături de punct, culoare, formă, linia este un element al limbajului plastic care prin potențialitatea ei poate comunica trăirile și ideile artistului și totodată ajută la conturarea mesajului unei lucrări.

În artele plastice și decorative, linia constituie unul din cele mai importante elemente ale limbajului plastic. Practic, linia este creată prin deplasarea unui instrument de lucru (creion, pix, peniță, cărbune, pensulă) pe o suprafață.

În funcție de formă, aspect, poziție și scop, linia construiește forma plastică, exprimă sentimente, mișcare și decorează unele suprafețe.

După formă, aspect și lungime, liniile pot fi: drepte, frânte, întrerupte, curbe, scurte, lungi, șerpuite, spiralate, în duct continuu, subțiri, groase, modulate etc.

După poziția pe o suprafata, liniile pot fi: orizontale, verticale și oblice.

După scopul în care sunt utilizate, liniile pot fi:

– cu rol de construcție (conturează sau acoperă suprafața formei, construiește volumul obiectelor);

– cu rol de semn plastic (sugerează elemente din natură, mișcare, exprimă o stare sufletească etc.);

– cu rol decorativ (decorează, înfrumusețează spațiile cu caracter decorativ).

Cu ajutorul liniilor se pot realiza motive decorative care ornamentează diferite suprafețe sau obiecte. Alături de punct, linia decorează frize, chenare sau jocuri de fond după principiile artei decorative: alternanța, simetria, repetiția etc. Prin multiplicarea și gruparea liniilor de grosimi diferite și în poziții diferite, se obțin motive decorative de factură geometrică, florală, animalieră etc.

La fel ca în arta plastică și în arta decorativă linia are valențele ei expresive. Astfel, liniile pot sugera: mișcare, liniște, echilibru, exuberant, gingășie, armonie, forță, calm, tensiune etc.

Liniile pot avea expresivități și semnificații diferite:

– spațialitate, când se utilizează linii subțiri și groase (groase-aproape, subțiri-departe);

– echilibru, măreție, monumentalitate prin linii vertical;

– monotonie, calm, stabilitate, când orizontalele se succed într-un ritm lent, odihnitor;

– dezordine, când sunt utilizate liniile oblice întretăiate sau grupate diferit;

– entuziasm și exuberant prin linii spiralate;

– ritm accentuat prin linii frânte;

– mișcare, dinamism prin oblice și curbe ferme;

– moliciune prin linii ușor curbe.

Semnificația și expresivitatea liniilor rezultă și din modul în care sunt grupate, combinate și susținute de culoare.

Compoziția și formă plastică sunt mai expresive dacă linia utilizată este modulate în ductul ei. În acest mod, poate căpăta expresivitate în sine, poate sugera lumină-umbră sau poate avea efect de spațialitate (aproape-departe).

Expresivitatea liniei mai poate fi determinate de traiectorie, structură, lungime, grosime, poziție, valoare, culoare și ritm. Aceasta poate fi subordonată suprafeței, poate contura o formă și poate crea un spațiu sugestiv, încărcat de semnificații, prin puterea ei de expresie.

3.3. Forma

Forma este aspectul exterior, înfățișarea sub care apare orice element din natură (limita obiectelor în raport cu spațiul). Forma întâlnită în natură este denumită formă naturală, iar forma create de artist în procesul creației prin diferite procedee, în diferite tehnici de lucru, cu ajutorul liniei, punctului și culorii, este denumită formă plastică. Aceasta se constituie ca o configurație de elemente organizate, în funcție de temperamental artistului, de stilul personal sau al epocii în care a fost create.

De-a lungul creației plastice universale, a existat o evoluție a formei în funcție de stilul epocii artistice respective. În acest sens, putem spune că și forma plastică ne ajută să identificăm un stil, un curent sau o personalitate artistică. În artă, întâlnim forma plastică în două ipostaze:

– formă plană;

– formă spațial.

Forma plană are două dimensiuni, lungime și lățime, este denumită formă bidimensională și este specifică picturii și graficii.

Forma spațială are trei dimensiuni, lungime, lățime și înălțime, este denumită formă tridimensională și este specifică sculpturii, modelajului, ceramicii, tehnicii origami (forme obținute prin plierea hârtiei).

Forma elaborată este obținută în actul creației, pe baza sugestiilor din natură. Atât în sine, cât și în spațiul unei compoziții, aceasta are puterea de a comunica idei, sentimente, trăiri, fenomene ale naturii etc.

Expresivitatea formei elaborate nu exclude spontaneitatea și poate fi obținută prin transfigurarea, metamorfozarea formei observate în natură.

În cadrul activităților de educație plastică, școlarii și preșcolarii pot obține, prelucra și elabora forme plastice pe care să le integreze în compoziții expresive și originale. În felul acesta se dezvoltă capacitatea imaginației creatoare, necesară în artă.

Culoarea

“Lumea este colorată! O lume fără culori n-ar fi numai tristă, ci ar părea moartă. Gândiți-vă doar la marea deosebire dintre o zi de vară însorită, scăldată de cerul albastru, de flori, Frunze și de o zi de toamnă târzie, ploioasă, mohorâtă, când totul este dominat de cenușiu sau la trista înfățișare a naturii ce se pregătește de iarnă, există culori, chiar dacă reduse la o gamă. Total lipsit de culoare este numai întunericul absolute. O cât de slabă rază de lumină naște culori. De lumină depinde existent culorilor, lumină este chiar izvorul lor” (Paul Constantin, Să vorbim despre culori, p. 21).

Însemnătatea culorii este dovedită prin dominația ei în ansamblul percepțiilor vizuale. Semnificativ în acest sens este faptul că omul primește aproximativ 90% din totalul informațiilor despre mediul înconjurător prin vedere și numai 10% prin simțuri. Culoarea este deci principalul element prin care aparatul senzorial receptează semnalele emise de lumea exterioară.

Culoarea este realitatea subiectivă generate de interacțiunea a trei factori: ochiul, lumina și obiectele.

Culoarea este percepută numai în prezența luminii naturale (soare) sau a celei artificiale.

Tot ce ne înconjoară este colorat. Putem spune că trăim într-o lume a culorilor, iar cromoterapia demonstrează cum culorile pot influența viața afectivă a omului. Un ambient cromatic trist, rece,

monoton influențează negative starea psihică, în timp ce o cromatică armonioasă echilibrează și optimeazv psihicul.

În practica didactică, pe lângă influența asupra stării afective a copilului, armonia culorilor poate duce la sporirea randamentului școlar, poate influența memoria, percepția și poate dezvolta imaginația și inteligența. Datorită complexității legilor fundamentale ale culorii, metodele și procedeele utilizate în lecțiile de educație plastică sunt în raport cu particularitățile de vârstă ale copiilor.

“Emoția pe care culoarea o exercită asupra sufletului este cu atât mai puternică cu cât mai cultivat este spiritual omului asupra căruia se exercită culoarea”, afirma Vassili Kandinsky în lucrarea Despre spiritualitate în artă și mai ales în pictură.

Cel care a demonstrat pentru prima dată ca lumina este culoarea și că lumina solară se descompune în șapte culori atunci când este trecută printr-o prismă de cristal triunghiulară a fost fizicianul englez Isaac Newton (1642-1727).

Culorile spectrale sunt: roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo și violet – ROGVAIV. Curcubeul este un fenomen natural în care se poate observa descompunerea luminii solare în cele șapte culori.

Culorile pigmentare (vopsele) sunt obținute pe cale chimică din pulberi colorate combinate cu diferiți lianți. În funcție de liantul folosit, sunt vopsele pe bază de apă (acuarele, tempera, guașe) și vopsele pe bază de ulei. Culorile pigmentare se definesc prin luminozitate sau valoare și puritate sau saturație. Luminozitatea reprezintă intensitatea culorii (culori deschise: galben, oranj și culori închise: albastru, violet). Puritatea exprimă gradul de strălucire cromatică în raport cu strălucirea culorilor pure. Cu cât o culoare este mai pură în componența ei, neexistând o altă culoare și nici alb sau negru, ea are un grad mare de strălucire.

Printre teoreticienii și pictorii care s-au ocupat cu studiul culorilor s-au numărat Otto Runge (1777-1810), Paul Klee (1879-1940) și Johannes Itten (1888-1967).

Un moment de referință în dezvoltarea teoriei culorilor îl constituie opera lui Johannes Itten Arta culorii, în care analizează fenomenul coloristic de la percepția subiectivă până la legile lui obiective fundamentale. În cercul cromatic, el stabilește cele 12 culori: primare, binare de gradul I, binare de gradul al II-lea.

Culori primare: R – roșu, G – galben, A – albastru, numite fundamentale sau de bază. Acestea au un grad mare de strălucire și nu se pot obține din combinarea altor culori pigment, ci numai pe cale chimică.

Culori binare de gradul I: O – oranj, Ve – verde, Vi – violet. Acestea se obțin din amestecul fizic a două culori primare: O=R+G; Ve=A+G; Vi=R+A.

Culori binare de gradul al II-lea se obțin din amestecul fizic dintre o culoare primară și o culoare binară de gradul I:

G + O = galben-oranj (G-O)

R + O = roșu-oranj (R-O)

R + Vi = roșu-violet (R-Vi)

A + Vi = albastru-violet (A-Vi)

A + Ve = albastru-verde (A-Ve)

G + Ve = galben-verde (G-Ve)

Culori calde: R – roșu, G – galben, O – oranj.

– ne dau senzația de căldură;

– ne duc cu gândul la soare, foc, vară etc.;

– ne ajută să colorăm soarele, focul, vara etc.;

– sugerează bucuria, sărbătoarea, exuberant etc.;

– ne dau impresia de apropiere în spațiu.

Culori reci: A – albastru, Ve – verde, Vi – violet.

– ne dau senzația de rece;

– ne duc cu gândul la răcoarea pădurilor, a apelor, la iarnă;

– ne ajută să colorăm iarna, ploaia, înserarea etc.;

– sugerează tristețea, dar și calmul, liniștea;

– ne dau impresia de depărtare în spațiu.

Privind cercul cromatic al lui Johannes Itten, observăm că seria culorilor calde se apropie de oranj-roșu, iar cea a culorilor reci de albastru-verde, respective în partea dreaptă culorilor calde (G, G.o, O, O.r, R) și în partea stângă culorilor reci (Vi, Vi.a, A, A.ve, Ve, Ve.g).

Culorile sunt denumite în mod convențional calde și reci. Dând senzația de cald sau de rece, aproape sau departe, acestea au un rol important atât în pictură, cât și în viața cotidiană. Cercetătorii au demonstrate influența culorilor asupra omului în plan psihic, dar și fizic. Acestea sunt stimulative, tonice, vesele, triste, deprimante, dau senzația de ușor, greu, dulce, amar, acru, sugerează depărtarea sau apropierea etc. Culorile situate în cercul cromatic în jurul galbenului sugerează încredere și optimism, iar cele situate în jurul violetului sugerează tristețe, nesiguranță. Oranjul este culoarea cea mai caldă, deoarece rezultă din amestecul fizic dintre două culori calde (R +G). Albastrul pur este culoarea cea mai rece, deoarece celelalte culori reci conțin și culori calde (Ve = A+ G; Vi = A +R).

Culori complementare

Culorile diametral opuse în cercul cromatic se numesc culori complementare. Perechile de culori complementare sunt: roșu cu verde; galben cu violet; albastru cu oranj.

Caracteristici:

– una este primară, iar cealaltă binară;

– una este caldă, iar cealaltă este rece;

– din amestecul fizic a două complementare se obține griul;

– alăturate se exaltă reciproc, producând un contrast puternic.

Pentru formarea echilibrului fiziologic de care are nevoie ochiul, complementarele se cer un ape alta. Dacă culoarea primară este privită mai mult timp, ochiul obosește și formează complementara ei și invers. Pentru intensificarea unei culori, pictorii recurg la ajutorul complementarelor, care au proprietatea ca, prin juxtapunere se exaltă reciproc. Putem spune astfel că legea complementarelor este o stare psihofizică a echilibrului, iar în plastică este legea realizării armoniei unei lucrări.

Pentru pictor, culoarea și legile utilizării ei reprezintă baza experimentării plastice a unor idei și sentimente în funcție de personalitatea lui.

Nonculorile

Întrucât albul și negrul nu conțin pigmenți cromatici și nu apar în spectrul culorilor, sunt considerate nonculori (neculori).

Albul reprezintă lumina, iar negrul reprezintă întunericul. Amestecând fizic alb și negru în proporții diferite, se obțin griurile acromatice sau neutre. Când amestecul este progresiv, se obține scara valorică a griului neutru. Ca pigmenți acromatici, albul și negrul au un rol important în deschiderea sau închiderea culorii.

Albul ajută la obținerea tonurilor deschise ale culorii – degradeuri deschise. Negrul ajută la obținerea tonurilor închise ale unei culori – degradeuri închise.

Dacă într-o lucrare se utilizează o singură culoare amestecată fizic cu alb și negru în cantități diferite, tema plastică este “monocromia”. În prezența albului și negrului în aceeași compoziție face să sporească efectul de luminozitate a culorilor.

Pata de culoare

Pata de culoare este element al limbajului plastic și reprezintă urma de culoare așezată pe un suport de lucru cu instrumente specifice domeniului plastic. Aceasta poate fi obținută prin diferite procedee: cu pensula, prin presare, stropire, fuzionare, imprimare etc. După modul în care este obținută, poate fi:

– spontană (obținută întâmplător);

– dirijată (așezată pe suprafață cu pensulă);

– elaborată (redarea unei idei prin formă).

Pata poate fi cromatică atunci când este realizată în culorile spectrului, precum și în nuanțele sau tonurile provenite din acestea și acromatică atunci când este realizată în alb, negru sau griuri neutre.

Petele de culoare se deosebesc unele de altele după mărime, formă, culoare, valoare, intensitate.

Pata cromatică poate fi:

– pată plată sau decorativă;

– pată picturală sau vibrată.

Pata plată sau decorative se obține prin întinderea uniformă a unei culori pe suprafața de lucru, fără urme vizibile de pensulă, fuzionare sau suprapuneri transparente. Astfel, aspectul ei uniform poate sugera liniște, calm, stabilitate, precum și spațiu sau volum. În pictură se mai numește tentă plată și imprimă lucrărilor un caracter decorativ.

Pata picturală se obține vibrând culoarea prin diferite procedee sau tehnici de lucru. Tratarea picturală vizează redarea efectelor de lumină-umbră, aproape-departe și de materialitate a obiectelor, cu ajutorul culorilor. Pata picturală poate sugera dinamism, mișcare, tensiune sau poate reda volumul și spațiul.

Prin utilizarea petei picturale în realizarea compozițiilor plastice, se obțin armonii cromatice rafinate și expresive.

Pentru a obține diferite expresivități plastic, pata picturală poate fi realizată pe suprafața uscată sau umedă. Pe suport uscat, contururile sunt precise, pe suport umed, contururile fuzionează și pata are un aspect difuz.

CAPITOLUL IV CARACTERIZAREA LUCRARILOR PRACTICE

IV.1 Compozitia. Cromatica.

Compozitie dinamica deschisa, compusa dupa legea sectiunii de aur,

in dreptunghiul dinamic phy. Gama cromatica rosu-verde

liniile de forta, prin vectorii de miscare, conduc privirea in afara imaginii

Notiunea de compozitie plastica

Termenul de compozitie se refera , in domeniul artistic la modul de organizare a formei artistice in cadrul unei opera de arta. Compozitia plastica arata modul de organizare si compunere a elementelor categorice a creatiei artistice in artele vizuale.

IV.2 Procesul creativ și etapele realizării lucrărilor practice

S- a pornit de la sarpanta unei compozitii clasice deschise si s-a adaptat organizarii structurilor vegetatale, utilizand cand dominanta rece cand dominant calda de culoare si armonii ale gamelor cromatice complementare.

SCHITE PREGATITOARE

IV. 3 Tehnica de lucru

Seria stucturilor vegetale le- am pictat intr-un stil post-impresionist, in tuse ample, sintetice, acoperind pânza cu mai multe straturi succesive de culori acrilice, pornind de la ebose. Am folosit atingeri ușoare de pensulă (frotiuri), transparente, si demipasta aplicata cu pensula. Am utilizat pentru accente si cutitul de paleta. Am folosit culorile acrilice, diluate in apa pentru ca permit un amestec consistent pe paleta, se obtin usor si armonic tentele cromatice rupte, demitenta, apa permite modularea culorii, creaza alternanța transparent-opac, cu efecte picturale expresive.

Textura: demipastă.

Tehnica: ulei pe pânză de in, preparată și întinsă pe șasiu de lemn de brad cu pene.

Pânză de in, preparată și întinsă pe șasiu de lemn de brad cu pene

Materiale folosite

Pânza a fost preparată astfel: 80% apă, 20% clei de oase, alb de zinc și praf de cretă.

Culorile acrilice folosite sunt, de la firma CLASSICO:

Alb de titan

Galben primar

Ocru galben

Siena naturală

Roșu permanent

Verde de crom

Violet de crom

Brun Van Dych

Etc Culori acrylice de la firma Classico

CONCLUZII

Lucrarea de Licență am structurat-o îmbinand două părți, una de documentare științifică și una de prezentare teoretică a creației personale.

Tema structurilor vegetale pe care mi-am propus să o cercetez, este un motiv care a constituit pentru mine, o provocare, o temă generoasă ce mi-a permis o dezvoltare amplă datorită conținutului bogat în semnificații, atât la nivel formal cât și al implicațiilor simbolice.

Din punct de vedere formal universul vegetal oferă pretext pentru organizări plastice dinamice care permit transferul de structuri plastice din natură, în timp ce din punct de vedere filozofic, oferă pretext pentru a exprima gânduri legate de creștere, tensiuni, conflict. Toate aceste pretexte au fost preluate și integrate unui exercițiu de limbaj ce a încercat să reconstituie și să localizeze stări adecvate mesajului vehiculat. Am încercat prin studiile efectuate direct dupa natura și prin documentarea din pictura baroc, să acumulez un material informațional cât mai amplu care să-mi permită o diversificare a structurilor compoziționale dinamice pe aceasta temă.

Lucrarea se intitulează STRUCTURI VEGETALE și are o extensie de 82 de pagini, o introducere, un cuprins format din 4 capitole, concluzie, bibliografie care citează 60 de titluri bibliografice, figuri și anexe, în care sunt cuprinse fotografiile lucrărilor practice originale.

In Capitolul I am abordat Structurile vegetale în istoria artelor si motivul vegetal în istoria artei.

In Capitolul II am dezvoltat tema motivului vegetal in pictura cu accent pe baroc pe pictura olandeza sec XVI-XVII lea. Am prezentat in acest capitol simbolistica si limbajul structurilor vegetale.

Barocul cuvant portughez care inseamna "forma iregulara", a intrat in lumea artei pe poarta pescarilor de perle. Barocul s-a nascut in Roma la inceputul secolului XVII, in parte ca si reactie la Manerismul secolului XVI. Noul stil artistic era fidel emotiilor, dinamismului vietii si detaliilor. Drama umana era un element vital in pictura baroca iar gesturile teatrale si emotiile intense de pe chipurile protagonistilor erau luminate cu chiaroscuro si pictate in culori vi.

Pictura baroc a fost în floare în multe culturi europene între sfârșitul secolului al XVI-lea și prima jumătate a secolului al XVIII-lea, o perioadă din istoria europeană caracterizată de bogăție, strălucire și fast.

Pictorii care au excelat în folosirea elementelor stilului baroc în pictură au folosit în mod accentuat figuri umane surprinse în decursul mișcării, puternice contraste de lumină și întuneric (acea tehnică cunoscută sub numele generic de clarobscur), culori puternice, saturate și un echilibru compozițional mai degrabă dinamic decât static, considerat de multe ori chiar dezechilibru compozițional. De asemenea, folosirea liniilor de compoziție de forme curbate, asemănătoare unor litere  S  multiple, a diagonalelor repetate de tip ascendent și descendent comparativ cu liniile drepte, orizontale și/sau verticale, folosite preponderent anterior, sunt alte elemente tipice ale barocului de tip vizual.

Florile si in general toate plantele au o semnificatie aparte pentru fiecare dintre noi. Acestea transmit o informatie clara despre senzatiile si sentimentele celui care le ofera fata de cel care le primeste. Florile ofera cea mai buna metoda de comunicare dintre oameni, fiind “un paravan”, mijlocul cel mai eficient si sincer pentru a exprima cuvintele care uneori sunt atat de greu de pronuntat.

In Capitolul III am explicat semnificatia elementelor limbajului plastic: punctul, linia, forma, culoarea, nonculorile si pata de culoare. Limbajul artistic-plastic este cel care provoacă stări empatice, atitudini estetice, fiind cel care povestește, semnifică sau redă forme, acțiuni, fenomene și trăiri. Calitatea comunicării prin elementele de limbaj determină comportamentele estetice.

Principalele elementele ale limbajului plastic: punctual, linia, forma, culoarea, pot deveni semen plastic când sunt expresive și au o semnificație. În cadrul unei compoziții plastic, între elementele de limbaj se creează relații de armonie, formă, proporție, mișcare în spațiu, dinamism etc. Elementele pe care le utilizează pictorul sunt ca și cuvintele utilizate de scriitor; exprimă liniște, putere, agitație, lumină, mister, tristețe, bucurie etc.

Limbajul artistic-plastic, fiind un limbaj metaforic, induce asociații, provoacă stări afective și implicit atitudini estetice

In Capitolul IV am analizat Formele și configurațiile plastice din creația personală.

Bazându-mă pe o mai veche cercetare atât teoretică cât și practică am realizat, sub îndrumarea conf.univ.dr. Gheorghe Caruṭiu, pornind de la natura statica cu elemente vegetale, ca sursa de inspirație, am realizat o serie de schițe, care s-au concretizat în 8 Compoziții dinamice deschise, în dominantă caldă sau rece cu mai multe centre de interes, ce conduc atenția privitorului către exteriorul spațiului plastic. Aceste compoziții le-am realizat în culoare cu ajutorul amestecurilor gamelor cromatice complementare, in tehnica culorilor acrilice pe pânza întinsă pe șasiu de lemn, dimensiune de 80×60 cm.

Cercetarea teoretică a urmărit, etapele de creaṭie parcurse pentru realizarea lucrărilor practice: documentare, schiṭe, eboșe până la faza finală, cu explicaṭii obiective aduse elementelor de limbaj plastic, cu tehnicile aferente utilizate în lucrările proprii de pictură.

Prin tot ceea ce am realizat am încercat să-mi afirm propria mea viziune artistică și să-mi creez propriul stil de exprimare artistic-pictural.

BIBLIOGRAFIE

Istrate Ion, Barocul literar românesc, Editura Minerva, 1982

Achiței, Gheorghe, Frumosul dincolo de artă, Editura Meridiane, București, 1982

Ailincai Cornel, 1982, Introducere in gramatica limbajului vizual, Ed. Dacia

Alain Boutot, 1996, Inventarea formelor, Ed. Nemira

Arnheim, Rudolf, Forta Centrului Vizual, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1995

Baltrusaitis, Jurgis, Formari, deformari, Ed.Meridiane, 1989

Bartos, Mihaly Jeno, Compoziția în pictură; Editura Polirom, 2009, Iași

Bazin Germain, Baroque and Rococo, 1964,  (originalul a fost publicat în franceză, fiind apoi retipărită în engleză ca Baroque and Rococo Art, 1974

Bazin Germain, Istoria avangardei in pictura, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1973

Berger, Rene, Descoperirea picturii, Ed.Meridiane, 1967

Berger, R , Descoperirea picturii,vol.I, II, III, Ed.Meridiane,1967

Berger, R, Mutatia semnelor, Ed.Meridiane,1978

Bernard, Edina,1905-1945. Arta Modernă, Edina Bernard; Traducere de Livia Szász, București, Editura Meridiane, 2000

Bîrzea, C., Arta și știința educației, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., Buc. 1995

Botez-Crainic, Adriana, Istoria Artelor Plastice. Vol. 1 si 2, București, Editura Didactică si R.A.,1994

Bouleau, Charles, Geometria secreta a pictorilor, Ed. Meridiane, 1979

Brion Marcel, Arta abstracta, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1972

Brion, M., Arta abstracta, Ed. Meridiane, 1972

Cennino Cennini, Tratatul de pictură, Ed. Meridiane, București, 1977

Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, vol. 1-3, Editura Artemis, București, 1994

Constantin, P., Culoare, artă, ambient, Editura Meridiane, București, 1979

Cristea, M., Metodica predării educației plastice în învățământul artistic, Buc., Corint, 2009

Demetrescu, Camilian, Culoarea. Suflet si retina, Ed. Meridiane, 1966

Dumitrescu, Zamfir, Structuri geometrice – structuri plastice, Ed. Meridiane, 1984

Eliade, Mircea, Imagini și simboluri, București, 1994.

Farthing, Stephen, Istoria artei de la pictura rupestă la arta urbană, Editura RAO, 2011, București

Focillon, Henri, Viata formelor si elogiul mainii, Ed. Meridiane, 1995

Ghitescu Gh., Leonardo da Vinci si civilizatia imaginii, Ed. Albatros, Buc., 1986

Heidegger, Martin, Originea operei de arta, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2011

Hartmann, N., Estetica, Editura Univers, București, 1978

Hasan Yvonne, Paul Kle si pictura moderna, Ed. Meridiane, 1999

Hassan, Yvonne, Paul Klee si pictura moderna, Ed. Meridiane, 1999

Havel, Marc, Tehnica tabloului, Ed. Meridiane, 1980

Hetzer Theodor, Venezianische Malerei. Stuttgart, 1985

Itten J., Kunst der farbe, Ed. Maier, Ravensberg, 1962

Jaffé David, McGrath Elizabeth, Ede Minna Moore, Rubens. A Master in the Making, Londra, National Gallery Company, 2005

Kitson Michael, The Age of Baroque – Epoca barocului, 1966

Klee, Felix, Paul Klee, Ed. Meridiane, 1988

Klee, Paul, Ecrits Sur L'art – Histoire Naturelle Infinie, Ed., Dessain et Tolra, 1977

Leger, F., Functii ale picturii, Ed. Meridiane, 1976

Longhi Roberto, Pittura veneziana, Florența, 1975

Lukács, Georg, Estetica,Traducere De Dieter Paul Fuhrmann, București, Editura Meridiane, 1974

Martin John Rupert, Baroque – Un studiu amănunțit, 1977

Mazilu Dan Horia Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, , Editura Minerva, 1976

Mazilu Dan Horia, Literatura română barocă în context european, Editura Minerva, 1996

Michel, Meslin, Știința religiilor, București, 1993. Mureșan, Pavel, Culoarea în viața noastră, Editura Ceres, București, 1987

Mihăilescu, D., Limbajul culorilor și formelor, Editura Științifică, București, 1980

Nadeije Laneyrie-Dagen, Pictura, secrete si dezvaluiri, Grupul Editorial RAO, 2010

Rudolf Arnheim, Arta si perceptia vizuala, Ed. Meridiane, 1979

Rudolf Arnheim, Forta centrului vizual, Ed. Meridiane, 1995

Rusu, Liviu, Eseu asupra creației artistice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003

Shepherd Rowena& Rupert 1000 de simboluri – semnificația formelor în artă și mitologie“, Editura Aquila. 2007

Șușală Ion, Culoarea cea de toate zilele. Chișinău, "Lumina", 1993

Șușală, Dictionar de Arta. Termeni de atelier. Ed. Sigma, 1993

Susana Partsch, Paul Klee, Album Tachen, 2003

Tatarkiewicz, W., Istoria celor șase noțiuni, Editura Meridiane, București, 1986

Tietze H., Tintoretto,Londra, 1948

Tudor, D. (coordonator), Enciclopedia civilizației romane, București, 1982.

Venturi Adolfo, Storia dell'arte italiana. Milano, 1902-1929

Wölfflin Heinrich, Renaissance and Baroque (Retipărită în 1984, după originalul publicat în germană în 1888), 1964

http://venetianred.net/tag/jean-antoine-watteau/

Arta islamică : Arabescul

http://psihologia-artei.blogspot.ro/2009/06/rachel-ruysch.html

Jan van Huysum (15 aprilie 1682 – 8 februarie 1749), pictor olandez

http://psihologia-artei.blogspot.ro/2009/08/natura-moarta-si-maestrii-tarilor-de.html

http://www.artmark.ro/tefan-luchian-flori-de-primavara.html

LUCRAREA NR. 1 STRUCTURI VEGETALE 1

LUCRAREA NR. 2 STRUCTURI VEGETALE 2

LUCRAREA NR. 3 STRUCTURI VEGETALE 3

LUCRAREA NR. 4 STRUCTURI VEGETALE 4

LUCRAREA NR. 5 STRUCTURI VEGETALE 5

LUCRAREA NR. 6 STRUCTURI VEGETALE 6

LUCRAREA NR. 7 STRUCTURI VEGETALE 7

LUCRAREA NR. 8 STRUCTURI VEGETALE 8