SPECIALIZAREA MASTER -ISTORIA ROMÂNILOR ȘI ROMÂNIA [612559]

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO -UMANE
SPECIALIZAREA MASTER -ISTORIA ROMÂNILOR ȘI ROMÂNIA
ÎN CONTEXT EUROPEAN (SEC. XIV -XX)

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific,
Lector Universitar: Constantin Augustus Bărbulescu

Absolvent: [anonimizat]
2015

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

2

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO -UMANE
SPECIALIZAREA MASTER -ISTORIA ROMÂNILOR ȘI
ROMÂNIA Î N CONTEXT EUROPEAN (SEC. XIV -XX)

,,MARTIRAJ ȘI PERSECUȚIE ÎN
PRIMELE SECOLE ALE
CREȘTINISMULUI”

Coordonator științific,
Lector Universitar: Constantin Augustus Bărbulescu

Absolvent: [anonimizat]
2015

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

3

Motto : ,,Semen est sanguis christianorum”
(Tertulian, Apologeticum 50,13) – ,,Sângele
martirilor este o sămânță”

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

4
Cuprins
Introducere ………………………………………….. …………………………………………. ………………….p. 6

Capitolul I. Creștinismul pâ nă la declanșarea persecuțiilor

1.1. Starea lumii antice la apariția creștinismului………………………………….. ……………… p. 9
1.2. Mântuitorul lumii – Isus Hristos …………………………………………………. p. 18
1.3. Răspândirea creștinismului în Imperiul Roman…………………………….. …………….. ..p. 23
1.4. Organizarea Bisericii Primare…………………………………………… ………. ……………… ..p. 26
1.5. Cultul și viața creștinilor în perioada apostolică…………………………… ………….. ….p. 30
Capitolul II. Persecuțiile împotriva creștinilor . Hristos sau Caesar
2.1. Începuturile persecuț iei religioase și civile………………………………… ………………. ..p. 34
2.2. Cauzele persecuțiilor. …………………………………………………………. ……………………. .p. 37
2.3. Legislația și proc edura de judecată. Pedepsele ……………………………………………. ..p. 46
Capitolul III . Împărați romani și valurile de prigoană
3.1. Valurile de prigoană …………………………………………………………… …p. 51
3.2. Apostoli și Martiri creștini …………….. ……………………………………………………… …..p. 68
3.3 Martiri creș tini în ținuturile Dunărene……………………………… …………………………. p. 85
Capitolul IV. Constantin cel Mare și Edictul de la Mi lano (313)
4.1. Constantin cel Mare (306-337)………………………………………………… ..p. 90
4.2. Edictul de la Milan o (313)……………………………………… ……………. ….p. 94

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

5
4.3. Consecințele persecuțiilor religioase ………………………………. ………. ……… ………..p. 97
Concluzii …………………………………………………………………………… …………………. …………… p. 100
Bibliografie ………… ………………… ………………………………………………. ……….. …………….. ..p. 102
Lista anexe lor………………………. …………………………………………. ………… …………………. p. 108
Anexe …………………………… ……………………… …………………. …………… …………….. …………. …p. 109

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

6
Introducere
Istoria Creștinismului a fost caracterizată de lungi perioade de persecuție și suferințe la
care au fost supuși credincioșii lui Isus Hristos în primele secole ale creștinismu lui. Martirajul și
persecuția a fost principala trăsătură care a definit creștinismul din primele veacuri.
Alegerea temei ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului” a pornit de
la cercetarea Bibliei și a Scrierilor Pă rinților Bisericii (Sfântul Iustin Martirul, Tertulian , Origen )
dar și alte lucrări despre primele secole ale creștinismului care prezintă situația creștinismului și
poziția societății iudaice și romane față de creștini ( ex. Tertullian ,, Apologeticum” și Epistola
către Diognet ).
Realitatea creștinismului din primele veacuri este una complexă dar în același timp și una
tumultoasă plină de suferințe și martiraj. Evoluția creștinismului din primele secole este definită
prin următoarele elemente : starea lumii gr eco-romane ș i iudaice la apariția creștinismului ,
momentul declanșării prsecuției religioase, cauzele generale care au stat la baza acestor
persecuții, principalele valuri de persecuție dar și împărații romani care i -au prigonit pe urmașii
lui Hristos, legislația și p rocedura de judecată, principalele modalități de persecuție, apostolii și
martirii creștini precum și urmările persecuțiilor religioase.
Persecuțiile au reprezentat (și reprezintă încă) acțiunile violente și măsurile
discriminatorii de natură economică, po litică și socială îndreptate împotriva creștinilor și care au
ca scop acela de a -i determina pe creștini să se lepede de credința în Isus Hristos. Persecuțiile au
îmbrăcat multe forme de -a lungul istoriei creștinismului și pot fi de natură fizică (agresiun i
fizice, crime, acte de violență) cât și de natură psihologică sau spirituală (amenințări, santaj
economic, confiscarea averilor, atacuri de natură spirituală din parte duhurilor malefice). Faptul
că Biserica lui Hristos trebuia să se aștepte să fie prigo nită în această lume a fost explicat foarte
clar, de Isus Hristos. El a spus ,,Dacă M -au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni .”(Ioan
15:20). La rândul său, Apostolul Pavel adaugă următoarea mărturie: ,,Toți cei ce voiesc să
trăiască cu evalavie în Hr istos Isus, vor fi prigoniți”. (2 Timotei 2:13). Persecuțiile au fost/sunt
realizate de autoritățile statale păgâne sau atee dar și de ,,creștinii” falși sau care nu au înțeles
mesajul pacifist și plin de dragoste și dreptate al lui Isus Hristos. Persecuți ile au creat un adevărat
cult al martirilor moștenit până astăzi, care s -a născut ca o manifestare firească a credinței

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

7
creștine, pe care martiri creștini au mărturisit -o cu statornicie și curaj1. Martirul a devenit un
,,martor“ (gr. martys – martor ), o per soană care acceptă să sufere tortura, umilințele,
discriminarea și chiar moartea pentru credința sa. Martirul este un martor al lui Hristos în lume.
Lucrarea a fost structurată în felul următor:
În capitolul introductiv al lucrării intitulat Creștinismul p ână la declanșarea
persecuțiilor, am prezentat în linii mari starea lumii greco -romane și iudaice la apariția
creștinismului. Am subliniat contribuțiile grecilor, romanilor și iudeilor la apariția creștinismului,
precum și factorii care au contribuit la ap ariția și răspândirea creștinismului. Totodată am
prezentat aspecte despre p erson alitatea lui Isus Hristos, principalele mărturii istorice despre Isus
Hristos dar și evenimentele legate de viața și lucrarea Sa pământească.
Capito lul introductiv se închei e cu răspândirea creștinismului în Imperiul Roman și
organizarea Bisericii Primare în primele secole ale creștinismului.
În capitolul al II – lea cu titlul Persecuțiile împotriva creștinilor, am prezentat începuturile
persecuției religioase și civile. Am s ubliniat faptul că primele persecuții împotriva creștinilor au
venit din partea iudeilor și apoi din partea romanilor. Am analizat principalele cauze politice,
religioase, sociale, morale și economice care au dus la persecutarea creștinilor. Totodată am
analizat baza juridică după care s -a făcut condamnarea creștinilor. Creștinii putea u fi urmăriți pe
baza unor leg i care interziceau cultele străine (ex. Legea celor 12 table) ș i pedepseau magia. În
afară de legile existente, în care putea fi încadrat delictu l de a fi creștin, s -au dat și legi speciale
privitoare la persecutarea creștinilor. Pedepsele erau diferite, aplicate conform stării sociale a
creștinilor.
În capitolul III , intitulat Împărați romani și valurile de prigoană, am prezentat
principalele valu ri de prigoană dar și împăraț ii romani care i -au prigonit pe cr eștini. În Istoria
Creștinismului întâlnim zece valuri de prigoană. Acest capitol prezintă o scurtă istorie a
principalilor apostoli și martiri ai creștinismului primar. Istoria martirilor î ncepe cu primii martiri
care au fost apostoli și evangheliș ti și continuă cu un mare număr de martori de care lumea nu a
fost vrednică. Aceștia l -au proslăvit pe Hristos prin martiraj.
Ultimul capitol al lucrării , intitulat, Constantin cel Mare și Edictul d e la Milan o (313),
prezintă aspecte legate de viața lui Constantin cel Mare, convertirea sa la creștinism și rolul lui

1 Iuliu Marius Morariu, Viața creștină în Biserica primară: credință, persecuție, și erezie, Editura Semănătorul
,Tismana, 2012, p. 4.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

8
în Istoria Creștinismului. Importanța Edictului de la Mediolanum pentru evoluț ia ulterioară a
creștinismului dar și consecințele persecu țiilor religioase pentru creștinismul primelor veacuri.
Scopul acestei lucrări este și unul duhovnicesc, deși datele istorice prezentate sunt absolut
necesare pentru a oferi o imagine clară a acestei perioade și pentru a păstra continuitatea
avenimentelor. Mărturia primilor creștini în fața morții reprezintă o motivație bună pentru
creștinismul zilelor noastre și pentru trăirea unei vieți spirituale care să aibă impact asupra
societății. Dacă astăzi, trăim într -o țară în care valorile spirituale sunt respec tate prin lege și ne
bucurăm de aceeași credință de preț cu a apostolilor se datorează faptului că primii creștini și -au
dat viața ca mărturia creștină să ajungă până la noi. Mulțimea martorilor de care lumea nu a fost
vrednică ne oferă modele demne de urm at. Biserica lui Hristos din primele veacuri s -a născut
prin suferință și moarte. Afirmația lui Tertulian ,,sângele martirilor este sămânța Bisericii” a
devenit o realitate pentru mullți creștini. Totuși Biserica în ciuda persecuției și a ostilității din
partea evreilor și a statului roman a continuat să se dezvolte și să crească câștigându -și libertatea
de închinare sub împăratul Constantin cel Mare prin Edictul de la Mediolanum din anul 313.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

9

Capitolul I. Creștinismul până la declanșarea persecuțiilor

Starea creștinismului din primele secole până la declanșarea persecuțiilor religioase a
fost una deosebit de complexă. Conform cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, Mântuitorul s -a
născut la ,,împlinirea vremii” (Galateni 4 :4), când lumea er a pregătită pentru venirea Fiului lui
Dumnezeu. La apariția și răspândirea creștinismului a contribuit atât grecul și romanul cât și
iudeul prin formarea mediului politic, intelectual și religios al apariției creștinismului2. Acest
triplu context al apariț iei și dezvoltării creștinismului a favorizat foarte mult răspândirea
geografică și numerică a creștinismului.

1.1 Starea lumii antice la apariția creștinismului
Pentru a înțelege condițiile în care a apărut creștinismul și s -a format Biserica lui Hristos,
trebuie să cunoaștem starea generală a lumii antice la apariția lui Isus Hristos.
Starea lumii greco -romane. Contribuțiile romanilor și grecilor la apariția și
răspândirea creștinismului .
Țara Sfântă, Palestina – leagănul crești nismului, făcea parte din Impe riul Roman. Acest
Imperiu s -a format pe ruinele ruinele civilizației etrusce, în fruntea ținutului Latium, s -a născut în
a.753 î.Hr. orașul Roma care ulterior a cucerit peninsula italică, iar mai târziu a ocupat tot
bazinul Mării Mediterane, transformându -se în Imperiul Roman. În anul 63 î.Hr. Palestina,
devine o provincie a acestui vast Imperiu. Astfel Roma și -a întins dominația pe cele trei
continente scăldate de Mediterană care a devenit practic o proprietate imperială3. În secolul al II –
lea, Meliton, ep iscop de Sardes, scrie într -o scrisoare adresată împăratului Marcus Aurelius că
„doctrina noastră (creștinismul) a înflorit odată cu fericitul început al imperiului ”4 sugerând în
acest fel există o coincidență providențială între începutul Imperiului și ap ariția creștinismului.
Este cunoscut faptul că Roma s -a transformat din Republică în Imperiu pe vremea lui Octavian
August. Statul roman se găsea la apogeu ca întindere, putere, organizație și cultură. El este numit

2 Cairns E. Earle, Creștinismul de -a lungul secolelor. O istorie a Bisericii creștine, Editura Cartea Creștină, Oradea,
1997, p. 29.
3 Ioan Rămureanu, Istoria Bisericeas că Universală , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2004, p.11.
4 Fragment din Scrisoarea lui Meliton, citată de Eusebiu de Cezarea în Istoria Ecleziastică, IV, 26, 7-8, p.17.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

10
și ,,lumea” (Luca 2:1). Împăratul Augus tus, a creat un sistem politic numit ,,Principatul” ,
deoarece împăratul deși împărțea cu Senatul roman puterea supremă, se consid era ,,Princeps” ,
adică primul dintre senatori. Acest sistem politic a durat până la împăratul Dioclețian, care a
inaugurat un n ou sistem politic numit ,,dominat”. Statul era condus de împărat și de Senat
(diarhie) și era împărțit în provincii . Ele erau de trei categorii: provincii imperiale, conduse de un
legat, care reprezenta pe împărat ( legatus Augusti pro praetore); senatorial e, conduse de un
proconsul. Unele provincii, cu o situație specială, ca Egiptul, Palestina și Mauritania, erau
conduse de un procurator ( epitropos ). Provinciile formau unități administrative și erau conduse
de un concilium cu guvernatorul lor. Orașele se c onduceau singure.
Au existat mai mul ți factori prin care Roma și Grecia au favorizat apariția și răspândirea
creștinismului :
a). Unitatea politică
Contribuția politică la apariția creștinismului a fost în esență opera romanilor. Spre
deosebire de toate cel elalte popoare dinaintea lor, romanii aveau un sentiment al unității omenirii
sub aceiași lege universală. Acest sentiment de solidaritate în cadrul imperiului a creat un mediu
favorabil pentru primirea unei Evanghelii care proclama unitatea rasei umane pr in faptul că toți
oamenii se găsesc sub pedeapsa păcatului și că tuturor li se oferă o salvare care îi face să fie parte
dintr -o singură comunitate, numită Biserica. Unitatea politică a fost misiunea specială a Romei.
Aplicarea legii romane la toți cetățen ii de pe întreg cuprinsul imperiului era impusă zilnic de
către justiția imparțială a tribunalelor romane5. Până la prăbușirea Romei în 476 toți oamenii din
bazinul mediteranean era u sub un sistem de lege unic și locuitori ai aceluiași stat.
Istoricul b isericii Cairns menționează că: „Legea romană, cu accentul ei pe demnitatea
individului și pe dreptul lui la justiție și la cetățenia romană și cu tendința ei de a contopi
oameni de diferite rase într -o singură organizație politică, a anticipat o Evangheli e care
proclama unitatea rasei prin faptul că a făcut cunoscută atât pedeapsa pentru păcat cât și pe
Cel care îi va salva pe oameni din păcat6.”
b). Pax Romana – pacea roman ă
Imperiul Roman a reușit să -și păstreze dominația prin impunerea unui sistem de si guranță
imperială. Pentru bunul mers al tuturor activităților, statul asigura o anumită protecție. Orașele și
provinciile erau împânzite de soldați care vegheau la liniștea publică. Comerțul și schimburile de

5 Earle E. Cairns, op. cit., p. 30.
6 Ibidem .

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

11
mărfuri, precum și libertatea de mișcare erau a sigurate de către Roma. Creștinii primelor veacuri
s-au folosit din plin de „securitatea” romană. Chiar dacă Pavel spune că a fost în primejdie din
partea tâlharilor (2 Cor. 11:26), totuși el a călătorit în siguranță atât pe mare cât și pe uscat pentru
a proclama mesajul evanghelic.
c). Drumurile romane
Romanii au dezvoltat un excelent sistem de drumuri care porneau ca niște raze de la
borna de aur din forumul roman spre toate colțurile imperiului. Drumurile principale erau
construite din beton ca să durez e cât mai mult. Ele mergeau drept peste dealuri și văi până în cele
mai îndepărtate locuri ale imperiului. Orice cititor al Noului Testament va observa că Pavel, dar
și ceilalți apostoli au folosit din plin căile rutiere și maritime pentru a ajunge de la u n centru
strategic la altul în Imperiul Roman7. Întinderea Imperiului, desființarea granițelor înlăuntrul lui,
ușurința legăturilor , înlesenau amestecul populației de diferite neamuri. Imperiul era cosmopolit,
cultura se unifica și contribuia la unificare a statului. Întinderea culturii (eleniste) era ușurată de
însăși întinderea Imperiului, de contactul între popoare, de comunicații, de legături comericale,
de coloniile romane8.
d). Starea religioasă
Cu excepția iudeilor, popoarele vechi erau politeiste și idolatre. Cultele erau numeroase,
fiecare popor avându -și religia sa proprie. Statul roman tolera toate cultele, afară de unele
socotite periculoase (î ntre care se număra și creștinismul). Religia romană care era cultul de stat
sau oficial, se afla în dec adență. Începând cu August, împărații romani și -au luat și titlul de
„pontifex maximus", adică șef religios suprem al statului. Religia greacă era și ea în decadență.
Mai importante erau misterele, mai ales cele de la Eleusis. Datorită cultelor orientale, începeau
să pătrundă în Imperiul roman misterele, magia, astrologia și unele practici religioase noi. Cel
mai însemnat dintre acestea era cultul zeului soarelui -Mithra, care s -a răspândit în toate
provinciile, în secolele III -IV d.Hr., mai ales prin inter mediul armatei. În Imperiul roman s -a
produs un amestec de popoare și culte, ceea ce a dus la un adevărat sincretism religios, numit
theocrasie, adică amestec de zei. Religia era discreditată, în general, în Imperiul roman.
Necredința clasei culte era cuno scută. Superstiția în popor, se înrădăcinase adânc. Singura unitate
religioasă o asigura în Imperiu cultul împăratului. Împăratul August era socotit salvatorul lumii
și divinizat după moarte; iar împărații Caligula, Domițian, Dioclețian, etc., au primit o cinstire

7 Ibidem, p.31.
8 Ioan Rămureanu , op. cit., p. 38.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

12
divină încă fiind în viață. Creștinii au refuzat să adopte cultul împăratului, ceea ce a atras asupra
lor aspre și grele persecuții9.
e). Starea socio -moral ă
Moralitatea lumii vechi era strâns legată de viața religioasă și socială. Adeseori zeii erau
exemple de imoralitate iar în unele culte orientate desfrâul au un caracter religios, cultic. Viața
imorală se oglindea în spectacole, care adesea erau inumane și sângeroase, în lux și risipă, în
viață ușuratică a multora, în desfrâu și în raporturile sociale. Munca era urâtă de cei liberi.
Familia era slab întemeiată. Legile date nu erau respectate. Situația socială era și ea dezastruoasă.
Bogații formau clasa privilegiată, majoritatea trăind în lux și plăceri, stăpânind domenii intense
și având sute și mii de sclavi. Sclavii erau lipsiți de orice drepturi și de demnitate umană, fiind
socotiți asemenea animalelor și uneltelor. Ei puteau fi bătuți, maltratați, vânduți și chiar uciși.
Criza socială era acută. Impozitele erau grele, iar cei care le adunau săvârșeau multe abuzuri10.
f). Cultura greac ă
Oricât de importantă a fost pregătirea Romei pentru apariția creștinismului, ea a fost
umbrită de mediul intelectual oferit de gândirea greacă. Orașul Roma poate fi asociat cu mediul
politic al creștinismului, dar Atena a fost cea care a ajutat la asigurarea mediului intelectual
proprice pentru apariția și răspândirea creștinsimului. Romanii au fost cuceritorii politici ai
grecilor, dar, așa cum indică și Horațiu în poeziile lui, grecii i -au cucerit pe romani di n punct de
vedere cultural. Romanii practic au construit drumuri bune, poduri puternice și clădiri publice,
dar grecii au ridicat edificii înalte ale minții. Sub influența greacă, cultura simplă rurală a tinerei
republici a făcut loc culturii intelectuale a imperiului11.
În secolul patru înainte de Hristos, Alexandru cel Mare a cucerit Persia cu ajutorul
armatei sale macedoniene și odată cu această victorie, el a câștigat și stăpânirea Palestinei. Deși
după moartea sa imperiul s -a fărâmițat, influența unei strategii ideologice a lui Alexandru a avut
un impact de lungă durată. Intenția împăratului a fost să unească teritoriile cucerite prin
răspândirea civilizației elene. Amestecul de elemente ale acestei civilizații cu cele ale
civilizațiilor cucerite, a pur tat numele de elenism. Răspândirea ideilor grecești a avut o mare
influență în viața și gândirea popoarelor cu care au intrat în contact, influență ce s -a făcut simțită
și în Imperiul Roman contemporan nașterii creștinismului. În prima fază a dezvoltării s ale

9 Zenovie Pâclișeanu, Istoria Creștinismului Antic, Oradea, 1937, p. 10.
10 Ioan Rămureanu , op. cit., p. 41.
11 Earle E. Cairns, op. cit., p. 33.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

13
ideologice, creștinismul a încercat, pe de -o parte, să se apropie de gândirea care reprezenta
modul cel mai răspândit de a înțelege și a explica lumea12. În acest context se poate spune că
Roma a cucerit lumea politic, iar Atena a cucerit -o cultural.
g). Limba greac ă
Evanghelia universală a avut nevoie de o limbă universală pentru a avea un impact
maxim asupra lumii. Deși limba Romei era latina, aceasta era mai mult o limbă a administrației.
Elenizarea a reușit să se impună prin limba greacă. Majoritatea oamenilor culți și nu numai
cunoștea această limbă. Ea era limba de comunicare în Imperiul Roman. Autorii inspirați ai
Noului Testament au ales să -și scrie cărțile în limba greacă. Ei s -au folosit de greaca clasică ci de
dialectul Koine al acestei limbi. Koine a fost limbajul oamenilor simpli și mai puțini educați.
Chiar și evreii au tradus Vechiul Testament în limba greacă pentru a putea fi înțeles de evrei
elenizați. Această traducere poartă numele de Septuaginta (LXX)13. De asemenea părinții
apostolici ( Ignațiu, Policarp, Didahia), majoritatea apologeților din sec. al II -lea (Iustin Martirul,
Aristide, Irineu), precum și o bună parte din părinții de seamă ai Bisericii (Atanasie, Vasile cel
Mare, Grigore de Nazianz, Grigore de Nyssa, Ioan Hrisostom), și -au scris lucrările în limba
greacă.
h). Filosofia greac ă
Grecia este tărâmul cunoașterii și a înțelepciunii. Este țara care a dat lumii cei mai mari
gânditori ai antichității. Filosofia cu aspectele ei pozitive, a pregătit terenul pentru venirea
Mântuitoru lui. Filosofii greci spuneau că oamenii au fost creați egali; ei sperau într -o vreme fără
sclavie și fără război, așa -numita „perioada de aur”. Deși e i au trăit într -un mediu polite ist
aceștia intuiau existența unui singur Dumnezeu. Aristotel considera că Dumnezeu este prima
cauză a tuturor lucrurilor și mișcarea a tot ce se mișcă, fapt care a servit „material” pentru tezele
scolastice ale evului mediu. Platoniștii l -au numit pe Dumnezeu inteligența supremă care
menține ordinea în univers14. De asemenea Plat on propovăduia că adevărata lume este cea
nevăzută a ideilor, iar lumea din jurul nostru este umbra acestor idei. Oarecum ideile lor au
coincis cu anumite vederi ale teologiei creștine. Filosofii greci îl intuiau pe Dumnezeul absolut,
însă nu îl cunoșteau. Acest fapt este reflectat în discursul lui Pavel din Atena (Fapte. 17:15 -21).
Altarul dedicat Dumnezeului necunoscut, se pare că era altarul filosofilor care intuiau existența

12 Otniel Ioan Bunaciu, Istoria Bisericii și a Creștinismului (de la secolul întâi la Reformă), Editura Universității
București, 1996, p.11.
13 Earle E. Cairns, op. cit., p. 34.
14 Constantin Dupu, O istorie a Bisericii Creștine , vol. I, Editura Metanoia, Timișoara, 1993, p.17.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

14
unui Dumnezeu care era deasupra zeilor imorali și tirani ai oamenilor simpli. Mai mult decât
atât creștinismul apologeților și a părinților Bisericii a îmbrăcat forma conceptelor filosofice
grecești. Primii scriitori creștini s -au folosit de ideile filosofilor greci pentru a se contextualiaza
în cultura greacă. De asemenea Conciliil e Ecumenice au operat cu termeni și noțiuni grecești
cum ar fi: homousia , ipostasis, logos -antropos, fusia, duleo etc.
Filosofia timpului era reprezentată de trei mare curente sau sisteme: epicureismul,
scepticismul și stoicismul. Ea începea să devină reli gios-morală; mai ales în neopitagorism și
apoi în neoplatonism (în secolul al III -lea). După cum religia era sincretistă și filosofia era
eclectică, adică culegea idei din mai multe sisteme. Filosofia pregătea într -o mare masură calea
pentru propovăduirea ideilor creștine.
În felul în care se prezenta lumea antică; la apariția creștinismului, situația era favorabilă
propovaduirii Evangheliei lui Hristos, întrucât există un stat universal, pace, ordine, căi și
mijloace de comunicație, amestec și apropiere de popoare și idei, unificare culturală și o limbă
înțeleasă mai peste tot. Răspândirea creștinismului era facilitată și de insuficiența morală și
religioasă a politeismului din lumea greco -romană15.

Starea lumii iudaice la apariția creștinismului. Contribuț iile evreilor la apariția și
răspândirea creștinismului.

Creștinismul s -a dezvoltat în mediul politic al Romei și a trebuit să facă față mediului
intelectual creat de gândirea greacă, dar legătura lui cu iudaismul a fost mult mai intimă.
Iudaismul poate fi considerat tulpina pe care urma să înflorească trandafirul creștinismului. Dacă
contribuțiile Romei și ale Atenei la creștinism au privit mediul politic și intelectual, contribuțiile
iudeilor ies în evidență prin ereditatea creștinismului16.
Reîntorși d in captivitatea babilonică, după ce regele Cyrus al perșilor le -a acordat
libertatea (536 î. Hr.), iudeii și -au rezidit templul din Ierusalim sub conducerea lui Zorobabel și
au început să se reorganizeze. După ce Alexandru cel Mare (323 î. Hr.) a desființa t regatul
perșilor, a favorizat pe iudei, folosindu -i la colonizarea orașelor întemeiate de el. Supuși
elenizării, iudeii s -au apărat eroic, păstrându -și astfel ființa națională și religia.

15 Prof. Teodor M. Popescu , Cauzele persecuțiilor din punct de vedere istoric și psihologic , Atena, 1922, p. 66.
16 Earle E. Cairns, op. cit., p. 35.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

15
Sub conducerea fraților Macabei, Ierusalimul a fost readus în stăp ânirea iudeilor.
Templul a fost reconstruit iar cultul mozaic a fost restabilit. După o mare revoltă, iudeii au
format un stat te ocratic independent, condus de S inedriu, alcătuit din 70 de membri și un
președinte. Urmașii regelui Ioan Hircan ajung la dezbi nare și fac apel la romani pentru ocuparea
tronului. În anul 63 î.d.Hr., generalul Pompei intervene în Palestina și cucerește Ierusalimul iar în
anul 30 d.Hr. romanii num esc ca rege al Iudeii pe Irod cel Mare. La moart ea lui Irod cel Mare
(750), romanii îm part Palestina î ntre cei trei fii ai săi: Arhelau, Irod Antipa și Filip. Mai târziu,
nepotul lui Irod cel Mare, Irod Agripa devine rege al întregii Palestine (41 -44 d.Hr.). Țara este
condusă apoi numai de procurori romani. Apăsarea stăpânirii romane crește . Se produc revolte.
Sub împăratul Nero (54 -68) izbucnește războiul iudaic. Dar în anul 70 Ierusalimul a fost cucerit,
iar templul distrus17.
Datorită captivităților, deportărilor, colonismului și emigrării sau datorită unor interese
comerciale și privilegi i de care se bucurau, iudeii s -au răspândit mult în afara Palestinei, lăsând
colonii importante în Babilon, Alexandria, Roma, Antiohia, Damasc și Corint. Împăratul
Alexandru cel Mare le -a acordat înlesniri în orașele înființate de el, iar stăpânirea romană adesea
i-a favorizat. Iudeii erau scutiți, în Imperiul roman, de serviciul militar, de război, de cultul
oficial și imperial sau de obligațiile nepotrivite cu prescripțiile Legii lor. Aceste favoruri au
încurajat propaganda religioasă și iudeii au făcut u n puternic prozelitism, atrăgând pe mulți
păgâni la mozaism. Diaspora și prozelitismul iudaic au avut, la început, un mare rol în
răspândirea creștinismului. Dumnezeu a ales o națiune – cea evreiască – prin care avea să se
reveleze celorlalte națiuni ale g lobului. Într -adevăr Dumnezeu i -a spus lui Avraam că în sămânța
lui vor fi binecuvântate toate neamurile pământului. Cu siguranță sămânța lui Avraam,
menționată în cartea Genesei este Isus Hristos, Mântuitorul lumii și fondatorul creștinismului.
Biserica s -a născut în sânul iudaismului. La începuturile ei, biserica a fost privită ca o sectă a
acestuia18. Spre deosebire de contribuțiile romane și cele grecești, contribuțiile evreilor au fost
cele mai puternice pentru apariția și răspândirea rapidă a creștinis mului primelor veacuri.
Principalele contribuții ale evreilor la apariția creștinismului au fost:
a). Monoteismul iudaic
În contrast puternic cu caracterul general al religiilor păgâne, iudaismul se caracteriza
prin accentul pus pe un monoteism spiritual sănătos. Singura relig ie a antichității care promova

17 Ioan Rămureanu , op. cit., p. 42.
18 Zenovie Pâclișeanu, op. cit. , p. 11.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

16
credința într -un singur Dumnezeu a fost religia mozaică. Chiar dacă evreii i -au acuzat pe creștini
de politeism, văzând în doctrina trinității credința în mai mulți dumnezei, aceștia se închinau
aceluiaș i Dumnezeu Unic proclamat de Vechiul Testament. Evreii, la fel ca și creștinii,
desconsiderau zeii păgâni, considerându -i idoli și imaginații ale minții umane. După întoarcerea
din captivitatea babiloniană poporul lui Israel nu s -au mai închinat idolilor, respectând cu
strictețe prima poruncă a Legii: să nu ai alți dumnezei afară de Mine (Exod 20:3). Acest
monoteism de înaltă ținută a fost răspândit de numeroasele sinagogi existente în zona din jurul
Mediteranei pe parcursul a trei secole.
b). Speran ța mes ianică
Evreii ofereau lumii speranța unui Mesia care urma să vină aducând dreptatea pe pământ.
Datorită stăpânirilor străine, necazurilor și umilirilor îndurate de iudei, în suflet ul lor se cristaliza
tot mai mul t ideea mesianică. Dar ei așteptau pe Mesia nu ca un Mântuitor al lumii, ci ca un erou
național care urma să elibereze poporul iudeu din robia străină. Deci, misiunea acestui Mesia
devenea politică în loc sa fie religios -morală. Acest fapt a făcut c a iudeii să nu -L înțeleagă pe
Isus Hristos și să nu -L cinstească ca pe adevăratul Mesia, ci dimpotrivă, să caut e osândirea Lui.
Toți evreii păstrau speranța mesianică și erau convinși că va veni ziua când Dumnezeu va
interveni pentru a restaura Israelul și a împlini promisiunea instaurării unui regat a păc ii și a
justiției19.
c). Sistemul etic
Prin elementele morale din legea iudaică, iudaismul a oferit lumii și cel mai pur sistem
etic existent. Standardul înalt al celor Zece Porunci era în contrast izbitor cu sistemele etice
predominante ale vremii și cu ap licarea în practică în mod și mai corupt a acelor sisteme morale
de către cei ce le susțineau. Pentru evrei păcatul nu era eșecul exterior, mecanic al grecilor și
romanilor, ci o violare a voii cunoscute a lui Dumnezeu. Această concepție morală și spiritua lă a
Vechiului Testament promova o doctrină a păcatului și a răscumpărării care atingea cu adevărat
problema păcatului. Mântuirea venea de la Dumnezeu și nu putea fi găsită în sistemele
raționaliste de etică. Creștinismul a preluat etica ebraică și a promo vat-o în tot imperiul.
d). Vechiul Testament
Poporul evreu a oferit creștinismului o cart e – Vechiul Testament. De fapt S cripturile pe
care le -a citat Domnul Isus și pe care le -au folosit primii creștini au fost scripturile ebraice. Noul

19 Justo L. Gonzalez, The Story of Christianity , vol. I, Pr ince Press, Peabody, Massachusetts, 1984, p.11.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

17
Testament nu este altceva decât completarea și împlinirea Vechiului Testament. Mulți dintre
iudei și prozeliți, cum a fost famenul etiopean, s -au convertit la creștinism prin citirea Bibliei
evreilor. Creștinii au moștenit de la evrei „colecția de scrieri” și le-au folosit ca autoritate pentru
doctrinele lor și învățăturile etice.20 Cu ajutorul Vechiului Testament, creștinii dovedeau faptul
că Isus din Nazaret era Mesia, cel așteptat de veacuri. Anume Vechile Scrieri Sfinte au vorbit
despre nașterea Sa din fecioară în Betleem , precum și despre moartea și învierea Sa la Ierusalim.
În general, preceptele Vechiului Testament, statornicia poporului iudeu în monoteism,
păstrarea ideii mesianice, precum și acțiunile iudaismului în lume, au pregătit calea pentru
apariția și răspândir ea creștinismului.

20 James North, A History of the Church , College Press Publishing Company, Joplin, Missouri, 1983, p.11.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

18
1.2. Mântuitorul lumii – Isus Hristos
Creștinismul este legat de numele lui Isus Hristos care reprezintă Piatra pe care este zidită
Biserica. Isus Hristos este o personalitate unică și fără egal în istoria omenirii. O parte din viața,
activitatea și învățăturile Sale au fost consemnate de toate cele patru Evanghelii21. Mulți dintre
cei ce au scris despre viața și opera mântuitoare a lui Isus Hristos, L-au prezentat fie ca gânditor
sau filosof, fie ca moralist, idealist sau ca reformator religios.
Opera de mântuire a Domnului Isus Hristos a fost precedată de apariția lui Ioan
Botezătorul în pustia Iordanului, pentru a predica pocăința și apropiata ,,împărăție a cerurilor”
Ioan Botezătorul a fost ultimul profet al Legii vechi și ducea o viață de ascet. El boteza în Iordan,
în așteptarea Celui ,,mai mare” decât el. Predica sa a făcut o puternică impresie, pregătind calea
pentru venirea Mântuitorului. Ioan se considera vestitorul timpului mesianic care era iminent și
se considera ,,glasul celui ce strigă în pustie” . Odată cu vestirea Împărăției lui Dumnezeu, el
anunța și judecata divină. Datorită predicii lui împotriva viciilor, Ioan Botezătorul a fost arestat
de Irod Antipa (4 î.Hr. -39 d.Hr.), fiul lui Irod cel Mare, închis apoi la Macherus și decapitat.
Ucenicii lui Ioan Botezătorul s -au numit, mai târziu, „creștinii lui Ioan". Printre ei se numărau,
la început și apostolii Andrei și Ioan, care au urmat apoi pe Mântuitorul. Pe lângă știrile
neotestamentare despre Sfântul Ioan, s e mai cunosc și alte mențiuni referitoare la el în
Antichitățile iudaice, unde istoricul iudeu Iosif Flaviu îl numea: „om bun, care îndemna pe iudei
la virtute, dreptate și pietate" (Eusebiu al Cezareei, Istoria bisericeasca, I, II, 5.). Cel mai mare
merit al Sfântului Ioa n este însă acela de a fi pr emergătorul și botezătorul Mântuitorului I sus.
Creștinii, necreștinii și unii din adversarii creștinismului recunosc rolul lui Isus Hristos în
apariția și evoluția creștinismului22. Pentru crești ni de pretutinde ni, Isus Hristos este mai mult
decât un om deosebit de înzestrat sufletește. El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Născându -se ca
persoană divino -umană în chip suprana tural, din Fecioara Maria, I sus Hristos a viețuit ca
persoană istorică pe vremea marilor î mpărați romani August (31.î.Hr. -14.d.Hr.) și Tiberiu (14 -37
d. Hr.). Istoria creștinismului nu înfățișează viața Sa dumnezeiască în sânul Sfintei Treimi, ci se
ocupă numai cu prezentarea vieții Sale omenesti. Isus Hristos s -a adresat iudeilor prin cuvânt
(oral), fără a scrie ceva. Singurele documente despre viața și activitatea Sa sunt Evangheliile
lăsate de sfinții apostoli Matei, Marcu, Luca și Ioan, epistolele pauli ne, și Faptele Apostolilor.

21 Earle E. Cairns, op. cit., p. 39.
22 Ioan Rămureanu , op. cit., p. 47.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

19
Ele sintetizează o adevărată mărturisire de credință a Sfințil or Apostoli și a primilor creștini.
Istoria evanghelică nu face altceva decât să transmită o învățătură dogmatică și morală. Din viața
și învățătura Mântuitorului vom înfățișa aici numai datele și faptele mai însemnate pentru istoria
creștinismului.
Făcând o scurtă prezentare cronologică a vieți i Mântuitorului, vom arăta că I sus Hristos
s-a născut în zilele procurorului roman Ponțiu Pilat (Luca 1,5), în vremea stăpânirii împăratului
August, cu câțiva ani înainte de era creștină stabilită de Dionisie E xiguus (540) în anul 753 a .U.
c. la Roma. Cu toate ca nașterea lui I sus Hristos este cel mai mare eveniment al istoriei omenirii
și al mântuirii noastre, nu cunoaștem cu precizie da ta ei. Istoricii apreciază că I sus Hristos s -a
născut cu un an sau doi înainte de 750 a.U.c., anul morții lui Irod. În Evanghelii se găsesc date și
indicații de timp referitoare la anul nașterii și vârstei lui I sus. Tradiția creștină a fixat nașterea lui
Isus Hristos la 25 decembrie al fiecărui an23.
Mântuitorul și -a început misiunea la Iordan, la varsta de 30 de ani. Primii săi discipoli au
fost ucenicii Sfântului Ioan Botezatorul ( Andrei și Ioan). Văzându -L pe I sus venind spre el, Ioan
Botezatorul a exclamat: „Iată m ielul lul Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii!” (Ioan 1: 29).
Mântuit orul se retrage apoi în pustie. La reîntoarcere află de arestarea și moartea Sfântului Ioan
Boteză torul din porunca regelui Irod Agripa (4,î.Hr. – 39 d.Hr.), după care se retrage în Galileea,
unde învață în orașele din jurul Marii Tiberiade și în ținutul D ecapolis. Totodată El și -a ales
doisprezece Apostoli, adresându -se mai ales oamenilor simpli și nevoiași. Activitatea publică a
Mântuitorului variază – după unii istorici și cercetători – între 1 ș i 3 ani. De asemenea, anul morț i
lui Isus Hristos este stab ilit difer it de istorici, unii socotindu -l a fi anul 28, 29, 30, iar alții chiar
anul 32 al erei creștine. Cert este însă că El a trăit pe pământ mai mult de 33 de ani.
Evenimentele mai însemnate din viața pământească a Mântuitorului sunt următoarele:
În afară de faptul istoric al nașterii Sale în Bet leem, cu prileju l unui recensământ, ordonat
de împăratul August, în timpul proconsulului Quirinius și în afară de fuga Lui în Egipt și
întoarcerea în Galileea, nu mai cunoaștem alte evenimente din copilă ria lui Isus, până la vârsta
de 12 ani, când El s -a rătăcit de părinții săi în templul din Ierusalim (Luca 2,42 -51). Altă știri
despre tiner ețea lui I sus nu sunt cunoscute, până la vârsta de 30 de ani, când iese la propovăduire.
Din activitatea mesianică a lui I sus Hristos Sfintele Evanghelii consemnează: botezul Lui de
către Ioan Botezătorul; chemarea Apostolilor, propovăduirea Sa însoțită de minuni în Galileea,

23 Claudio Moreschini, Enrico Nore lli, Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine , vol. I: de la apostolul Pavel
la Constantin Cel Mare, traducere de Hanibal Stănciulescu și Gabriela Sauciuc, Polirom, Iași, 2001 .

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

20
ludeea și Ierusalim, intrarea triumfală în Ierusalim , prinderea, jude carea, condamnarea,
Răstignirea, Moartea, Învierea și Înălțarea Lui la cer. În cursul activității Sale pământești, I sus
Hristos a vorbit și a lucrat în numele, cu autoritatea și puterea lui Dumnezeu, mărt urisind astfel
dumnezeirea Sa. Î nvățăturile Sale sunt subl ime, parabole și imagini de o simplitate, since ritate,
adâncime, frumusețe și î nțelepciune supraomenească. Ele nu pot fi depășite de nici una dintre
religiile naturale ale lumii sau de vreu n alt sistem de gândire filosof ic sau religios, întrucât sunt
de origine divină24. Ideea centra lă a propovăduirii Mântuitorului este „ Împărățiă lul Dumnezeu",
sau ,,Împărăția cerurilor". Învățătura lui I sus Hristos era adresată nu numai iudeiior, ci lumii
întregi. Mântuitorul a pornit în propovăduirea Sa de la ideile religios -morale ale Vechiului
Testament, dar a „împlinit Legea" (Matei 5,17), prin în oirea ei.
Isus Hristos a adus nu numai ideea de iubire a aproapelui nostru, s -a dat și pildă
dumnezeiască a unei vieți de iubire, bunătate și curățenie sufletească. Astfel, El devine nu numai
învățătorul dar și modelul unei vieți morale noi, superioare, necunoscută pană atunci de nici o
religie sau filosofie și de nici o cultură.
Izvoarele ist orice privitoare la viața lui I sus Hristos sunt în primul rând scrierile vechi
creștine, în frunte cu scrierile No ului Testament.
Știril e din s urse necreștine despre Isus Hristos sunt puține. S -a păstrat o Epistolă a
sirianului Mara, către fiul său Serapion, în limba siriană, în care vorbește despre „înțeleptul
rege" al iudeilor, care deși a murit, el continuă să trăi ască prin Legea pe care a dat -o: ,,Ce câștig
au avut atenienii dacă l -au ucis pe Socrate, o faptă pe care au plătit -o cu foametea și molimele?
Sau locuitorii din Samo după ce l -au ars pe Pitagora, dacă apoi ținutul lor a fost acoperit de
nisip într -o clipă ? Sau evreii pentru că l -au ucis pe înțeleptul lor rege , mai ales că de atunci au
fost lipsiți de regatul lor? Un Dumnezeu al dreptății de fapt i -a răzbunat pe acești trei înțelepți.
Atenienii au murit de foame; locuitorii din Samo au fost scufundați de ma re; evreii – ruinați și
alungați de pe pământul lor, – trăiesc toți în diaspora. Socrate nu a murit, grație lui Platon; și
nici Pitagora, grație statuii Herei. Nici înțeleptul rege, grație noilor legi pe care el le -a
promulgat”25. Apoi amintim Scrisoarea re gelul Edesei Abgar V. Ukama (cel Negru 4 i.d.Hr. – 7
d.Hr.; 13 -50 d.Hr.) către I sus Hristos și Răspunsul Mântuitorului către Abgar26, prin care acest
monarh îl chema pe I sus Hristos ca să -I vindece de o boală grea dar I sus îi răspunde că nu poate
să mea rgă Ia Edesa, îns ă îi va trimite un ucenic spre a -l vindeca. Epistolele sunt păstrate de

24 Ioan Rămureanu , op. cit., p. 52.
25 Preda Constantin , Mărturii extrabiblice despre originile creștinismului, p.102.
26 Pr. Lect. Univ. Nechita Runcan, Creștinismul în primele trei veacuri , Editura Eu ropolis, Constanța, 1997 , p. 75.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

21
istoricul Eusebiu, în Istoria bisericească I, 13,6 -10. Documentul numit Acta Pilati și Epistola lui
Lentulus, ambele adresate Senatului roman, cunoscute din secolul al II -lea, v orbesc în chip
diferit despre I sus Hristos, care a fost condamnat, a pătimit, a murit și înviat. Epistola lui
Lentulus face o frum oasă descriere a chipului lui I sus Hristos; descriere după care s -au orientat,
la toate popoarele creștine, pictorii, î n reproducerea chipului Lui, socotit a fi cel real.
Istoricul Thallos în scrierea sa datată la jumătatea secolului I d. Hr. vorbește despre
eclipsa din timpul răstignirii lui Hristos: ,,Peste tot universu l s-a abătut un întuneric
înspăimântător; un cutrem ur a despicat stâncile; cea mai mare parte a (caselor) în Iudeea și în
restul țării au fost rase de la fața pământului ”27.
În lucrarea sa ,Antichitățile iudaice" (XX, 9,1), scriitorul iudeu Iosif Flaviu s (37/38 –
100/105) amintește despre uci derea lui Iacob „frate al lui I sus Hristos "28, iar în alt loc (XVIII, 3,
3) vorbește despre I sus ca învățător al adevărului și făcator de minuni: ,,În vremea aceea a trăit
Isus, un om înțelept dacă poate fi numit aievea om. El a fost autorul unor uluitoare minuni și
învăță torul oamenilor care erau bucuroși să afle adevărul. A atras de partea lui o mulțime de
iudei dar și o mulțime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus, datorită acuzațiilor
aduse de fruntașii poporului nostru, l -a țintuit pe cruce n -au încetat să-l iubească cei ce l -au
îndrăgit de la început. Căci li s -a arătat a treia zi iarăși viu, așa cum au prezis profeții trimiși de
Dumnezeu, înfăptuind și o mie de alte miracole. De atunci și până astăzi dăinuie poporul
creștinilor, care își trage numele d e la dânsul”29. O seamă de scriitori romani, amintesc despre
Isus Hristos și des pre începuturile creștinismului. Pliniu cel Tânăr guvernatorul Bitiniei, îi scrie
în jurul a. 112 împăratului Traian, o scrisoare, în care îi cere sfatul în legătură cu felul în care ar
trebui să -i trateze pe creștini. Epistola lui oferă informații extrabiblice valoroase despre Hristos.
Plinius a adus un omagiu deosebit integrității creștinilor scriind despre refuzul lor de a fura sau
de a comite adulter, de a -și încălca cuvântul dat. Iată un fragment din această scrisoare: “ Ei
(creștinii) afirmau totuși că întreaga lor vină era aceea de a obișnui să se întâlnească într-o
anumită zi, înainte de revărsatul zorilor pentru a cânta imnuri lui Hristos, ca unui Dumnezeu și
se legau cu j urământ să nu comită niciodată vreo fărădelege, furt sau adulter, niciodată să nu
falsifice cuvântul dat și să nu se nu se lepede de credință30”.

27 Preda Constantin , op. cit, p. 92.
28 Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericeasca II, 23, 21 -24, op. cit. , p. 75.
29 Preda Constantin , op. cit, p. 103.
30 Earle E. Cairns, op. cit., p. 41.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

22
Istoricul Tacit us, un istoric roman din secolul secolul al II -lea, referindu -se la persecuția
lui Nero împotri va creștinilor, îl menționează pe Hristos: “…pentru a suprima zvonul, el (Nero)
i-a acuzat pe nedrept și i -a pedepsit cu cele mai groaznice torturi pe niște oameni numiți
creștini… Cristus de la care își trag numele, a fost omorât ca un criminal de către P onțius Pilat,
procuratorul Iudeii, în timpul lui Tiberiu.31”. Suetonius, un alt istoric roman, scrie că: “ în timp
ce evreii făceau mereu tulburări instigați de Crestus, el ( împăratul Claudiu ) i-a expulzat din
Roma32”. În această relatare, Suetonius, face o c onfuzie prin faptul că susține că revoltele
evreilor de la Roma erau provocate de Hristos. Totuși asocierea evreilor cu Hristos relevă faptul
că încă, creștinismul era considerat o sectă a iudaismului. Expulzarea evreilor din Roma,
menționată de Suetonius, coincide cu relatarea biblică despre acest eveniment, prezentată în
Faptele Apostolilor 18:2. Mențiuni despre creștini se mai găsesc la medicul Gallenus și la retorul
Fronton, si Cels (secolul II). Lucian, un scriitor satiric din secolul al II -lea a vorbi t ironic despre
Hristos și despre creștini: “ Omul care a fost răstignit în Palestina pentru că a introdus acest nou
cult în lume… ba mai mult , întemeietorul I -a convins că toți sunt frați între ei după ce au
păcătuit odată pentru totdeauna părăsindu -I pe z eii greci și închinându -se la însuși sofistul
crucificat și trăind după legile lui.33’’.
Dacă scriitorii păgâni sau cei iudei nu vorbesc mai mul t sau mai bine despre I sus, aceasta
se datoreaze faptului că ei socoteau Creștinismul o sectă iudaică disprețuită sau o superstiție
orientală, iar în Isus Hristos vedeau un amăgitor, condamnat la moarte pe cruce de stăpânirea
romană. Aceste mărturii sunt dovezi istorice deosebit de valoroase, venind din partea unor
romani culți care îi desconsiderau pe creștini și le erau ostili. Ei arată că în secolul al doilea
creștinismul era deja răspând it și existența istorică a lui H ristos era recunoscută de dușmanii lui.

31 Preda Constantin , op. cit, p. 108.
32 Ibidem.
33 Earle E. Cairns, op. cit., p. 42.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

23
1.3. Răspândirea creștinismului în Imperiul Roman
Creștinismul s -a răspândit repede în tot Imperiul Ro man. Încă pe timpul împăratului Nero
(54-68), ne spune istoricul Tacitus, a fost o “uriașă mulțime” care a suferit pentru credința
crești nă. La începutul secolului al II -lea (112), Plinius cel Tânăr scrie împăratului Traian (98 –
117) că mulțimea creștinilor a cuprins “orașele și satele, câmpiile”. La începutul secolului al III –
lea se aflau nenumărate biserici creștine înfloritoare în toate provinciile imperiului.
Convertirea Neamurilor (popoarelor păgâne din Imperiul Roman) este opera Apostolilor,
însă din lipsă de documente nu este ușor a determina partea care revine fiecăruia. Sfântul Petru ,
căpetenia Colegiului Apostolilor , încă în ziua Rusaliilor înființează prima comunitate creștină în
Ierusalim, după răspândirea Apostolilor în urma uciderii Sfântului d iacon Ștefan. El mai rămâne
puțin timp în Ierusalim, de unde trece în Samaria și -și pune mâinile peste noii convertiți,
vizitează creștinii din Iudeea, Galilea, Samaria, botează pe centurionul roman Corneliu și apoi
pleacă în Antiochia, unde era deja o com unitate creștină fondată de Barnaba, î nsoțitorul Sfântului
apostol Pave l, formată din păgâni și evrei, ce -și luară numele de “creștin i” spre a se deosebi de
ceilalți locuitori. De aici plecă la Roma, unde ajunse între anii 41 și 44 sub împăratul Claudiu, ș i
rămâne aici în mijlocul comunității creștine închegată din convertiții romani din prima predicare
a Sfântului Petru din ziua Rusaliilor în Ierusalim, din soldații “ Cohortei italica civium
romanorum voluntariorum ” rezidentă în Cezarea Palestinei, din care făcea parte și sutașul
Corneliu botezat de Sfântul Petru, reîntorși la Roma34. Sfântul Petru activă în comunitatea
creștină din Roma până în anul 51, când un edict imperial expulză evreii din Roma, creștinii
fiind considerați o sectă mozaică. Comunitatea c reștină din Roma primi în rândurile ei o
persoană ilustră, Pomponia Gracecina, căreia Sfântul Pavel îi trimise în anul 58 “ Epistola către
Romani”. În anul 63 Sfântul Petru reveni la Roma propovăduind Evanghelia comunității formată
dintr -o mare mulțime de c reștini, afirmă Tacit în anul 64. Atât Sfântul Petru cât și Sfântul Pavel
muriră ca martiri în Roma în timpul incendierii orașului de către împăratul Nero, în anul 67,
primul răstignit pe cruce cu capul în jos, la cererea sa, al doilea tăindu -i-se capul pe via Ostia,
privilegiat la această pedeapsă ca cetățean roman35. Un rol important în răspândirea
creștinismului l -a jucat Sfântul Apostol Pavel care, din prigonitor al creștinilor, în drum de la
Ierusalim spre Damasc, unde mergea să -i persecute pe creștinii de acolo, se convertește și se
botează. Era elevul învățatului Gamaliel, președintele Sinedriului. După încreștinare, trei ani îi

34 *** Viețile Sfinților , Editura Arhiepiscopiei Romano -Catolice, București, 2003, p. 84.
35 Ibidem, p. 96.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

24
petrece în Arabia, în post, rugăciune și studiu. Revine la Ierusalim, unde se întâlnește cu Petru și
devine “ vas ales” al nea murilor. Face trei călătorii apostolice între anii 45 -60 și prevede aceste
comunități cu presbiteri, și episcopi. Prima călătorie o face însoțit de Barnaba și Ioan Marcu (anii
44-49). Vizitează Ciprul, Pergea în Pamfilia, Antiochia Pisidei, Iconium, adică partea
meridională a Asiei Mici cunoscută atunci sub numele de Galatia romană. Revine și participă la
Ierusalim, la Conciliul apostolic din anul 51, în care, împreună cu Sfântul Petru și ceilalți
apostoli, susține că cei convertiți dintre păgâni nu trebui e să țină ritualurile iudaice, î ndeosebi
circumciziunea, pentru a se boteza și a deveni creștini. A doua călătorie o săvârși în anii 51 -55
plecând din Antiochia, cu Barnaba, de care se despărți, căci acesta plecă în Cipru unde muri
martirizat36; își luă înso țitor pe Silas cu care vizită comunitățile înființate în prima călătorie,
luându -și apoi ca însoțitor și pe Timotei din Lystra, apoi trecu prin Iconium, în Antiochia Pisidei,
Frigia, Galația, Misia și ajunse la Troia unde i se asocie Luca, viitorul evanghe list. Încurajat de o
viziune, trecu în Europa la Macedonia și Filipi, apoi la Tesalonic și Bereea în care fondă
comunități creștine, lăsând în ele pe însoțitorii săi, și plecă singur la Atena plină de filosofi,
păgânism, imoralitate și le predică acestora, mai întâi în Agora (piața publică), apoi invitat în
Areopag (locul unde judecau magi strații), propovădui Evanghelia. Ascultătorii considerară
doctrina învierii absurdă, îl ironizară și îl părăsiră, rămânându -i atașați doar Dionisie
Areopagitul , o femeie Damaris și încă câțiva (Fapte, XVII, 22). De aici trecu în Corint unde
rezidă un an și jumătate, locuind la evreii Aquila și Priscila sosiți din Roma, lăsând apoi o
comunitate creștină înfloritoare, pentru a reveni în Asia Mică la Efes și de aici iar la Ier usalim.
Deci întreaga Asie Mică, o parte din Europa (Macedonia și Grecia) fură evanghelizate în
călătoria a doua. În a treia călătorie , anii 55 -58, însoțit de Timotei și Tit, păgâni încreștinați,
plecă din Antiochia la Efes doi ani, unde lăsă o comunitate creștină înfloritoare, condusă mai
târziu de Sfântul Ioan Evanghelistul. Din Efes trecu în Macedonia, Grecia, Corint trei luni, se
reîntoarce la Ierusalim la Rusaliile anului 5 8. În anul 61 Sfântul Pavel a fost arestat pentru
credință la Roma, păzit de un soldat roman care -i permitea să predice Evanghelia. Fu lăsat liber
și plecă în Spania, predicând și acolo Evanghelia. Reîntors la Roma, a fost a doua oară arestat și
condamnat la moarte cu Sfântul Petru în anul 67 d. H r37.
Ceilalți apostoli au participat t oți la evanghelizarea neamurilor , dar nu avem date multe
despre activitatea lor. Știm de Sfântul Iacob cel Mare , fratele Sfântul Ioan, că a evanghelizat

36 Prof. Grigorie Marcu, Sfântul Barnaba Cipriotul – apostol al eleniștilor , în „Mitropolia Ardealului” (M.A.), p. 67 .
37 Charles W. Conn ,,Faptele Apostolilor” , Editura Metanoia, Oradea, 2004 , p. 40.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

25
Iudeea și a fost ucis cu sabia din ordinul lui Irod Agripa în anul 42. Trupul său a fost ascuns
profană rii și s -ar afla acum, după o legendă spaniolă, în biserica principală din Compostela –
Spania, vestită încă din Evul Mediu pentru pelerinajele la locul Sfântului Iacob. Sfântul Iacob cel
Mic, fiul lui Cleop a și al Mariei, verișoara lui I sus, fusese, după pl ecarea Sfântului Petru, șeful
bisericii din Ierusalim!38 El fu apostolul i udeo-creștinilor care -l supranumiră cel Drept și aveau
pentru el o mare venerație. El le scrise o Epistolă, acum carte canonică în Noul Testament, în
care îi î ndruma să îmbine credinț a cu faptele bune. Sfântul Ioan Evanghelistul , fratele lui Iacob
cel Mare, loc ui la început în Ierusalim, apoi trecu la Efes unde a condus biserica fondată de
Sfântul Pavel și a avut străluciți ucenici, între care Policarp și Papias, cei mai cunoscuți. Des pre
ceilalți Apostoli avem date numai din tradițiile Bisericilor: Matei a evanghelizat în Persia,
Andrei în Scythia din nordul Mării Negre și probabil Dobrogea de azi, în Tracia, și a fost
răstignit la Patras în Ahaia -Grecia, Sfântul Iuda Tadeul a evanghel izat în Siria, Mesopotamia și
Persia, Sfântul Bartolomeu în Arabia meridională, Sfântul Simon în Mesopotamia , Sfântul Toma
în Indiile orientale (Kerala), Sfântul Filip în Asia de Sus și Frigia, În anul 51 d. Cr. se ținu la
Ierusalim primul Conciliu Apostol ic în care s -au dezbătut unele probleme privitoare la primirea
păgânilor î n sânul Bisericii creștine și, î ndeosebi, dacă trebuie, sau nu, să fie tăiați împrejur și
alte obiceiuri iudaice. Prima adunare plenară a Bisericii învățătoare, sub conducerea Sfântu lui
Petru, a hotărât că nu este necesară tăierea împrejur a păgânilor care se încreștinează. În anul 62
a fost ucis Sfântul Iacob cel Mic , din porunca arhiereului Ananas II Fiul care, după ce l -a adus în
fața Sinedriului și l -a învinuit că a călcat Legea, l-a silit să se urce pe aripa templului din
Ierusalim ca glasul lui să -l audă tot poporul. De acolo fu aruncat, dar nu muri, numai după ce fu
lovit cu un ciomag. Sfântul Matias în Etiopia. Subliniem că toți Apostolii au avut moarte de
martiri.39

38 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române (manual pentru Seminariile teologice), Galați,
1996, p. 276
39 Prof. Ioan Rămureanu, Istoria …, op. cit., p. 302.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

26
1.4. Organizarea Bisericii Primare
Cartea Faptele Apostolilor reprezintă principalul document care descrie activitatea
Bisericii Primare40 din primele decenii. Biserica sau Comunitatea creștină întemeiată de
Mântuitorul Isus Hristos și organizată de Apostoli s -a numit, încă de la început -Έκκλήσιά –
Biserica; sau mai exact Έκκλήσιά τοΰ Θεοΰ, τοΰ Χριστοΰ – Biserica lui Dumnezeu, Biserica lui
Hristos (Fapte 2, 47; 5,11; 8,3). „Ecclesia” are un îndoit sens: acela de comunita te locală precum
și cel de asociație, de frăție de societate creștină41. Totodată este imposibil ca istoria Bisericii să
fie scrisă fără a pleca de la pogorârea Sfântului Duh la Rusalii, în anul 30. Mărturia Faptelor
Apostolilor este capitală . Ele ne prezintă creația și evoluția Bisericii ca even iment e al istoriei
sfinte. Când Sfinții Apostoli au trecut la organizarea și dezvoltarea vieții Bisericii creștine, ei
cunoșteau fără îndoială bine gândul Mântuitorului, care este „capul” acesteia. Prin misiunea ce
le-a fost încredințată și prin făgăduința că Hristos va fi permanent cu ei, (Matei 28,19), Apostolii
înfăptuiau ideea și porunca Învățătorului lor. Este de neconceput ca ei să pună bazele organizării
Bisericii fără ca acest fapt să fie voit de I sus Hristos, întemeietorul Bisericii. În calitatea s a de
comunitate cre ștină, Biserica trebuia să funcționeze , să aibă membrii, conducere, norme și viață
proprie. Pe acestea le -a primit Biseric a de la Sfinții Apostoli, la început, urmând a se dezvolta
odată cu însăși dezvoltarea vieții sale în istorie. Faptele Apostolilor și epistolele pauline ne arată
cum lua naștere o comunitate creștină sau o Biserică. Pe lângă Apostoli, predi cau și colaboratorii
lor presbiterii , diaconii și alți misionari, numiți și ei apostoli sau evangheliști. Uneori se asculta
predica unui apostol de către mai multe grupuri de creștini, care la rândul lor duceau cuvântul
creștin în altă parte. Pe această cale s -au format comunitățile creștine din Antiohia, Damasc,
Roma și altele. De pildă, comunitatea creștină sau Biserica din Roma era destul de mare, atunci
când Sfântul Apostol Pavel îi scrie, înainte de a fi mers vreun apostol acolo42. Comunitatea
creștină din Ierusalim era grupată în jurul Apostolilor care o conduceau. Ea avea forma și norma
ei de viață nouă, conform învăța turilor lăs ate de Mântuitorul I sus Hristos și puse în aplicare de
Apostoli și ucenicii acestora. După plecarea Apostolilor din Ierusalim, conducătorul Bisericii,
creștine din Ierusalim a fost Iacob „fratele Domnului", care se bucura de o mare autoritate

40Jean Danielou , Biserica primară. De la origini până la sfârșitul secolului al treilea, Editura Herald, București, p. 7
41 Prof. Ioan Rămureanu, Istoria …, op. cit., p. 83.
42 Andrew Louth, Originile tradiției mistice creștine, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 77.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

27
spirituală. Prima referire la slujba bisericească întreită – prin episcopi , prezbiteri, și diaconi – a
fost făcută de către Iganțiu, episcopul Antiohiei, care o menționa în anul 115 d. Hr. Ignațiu a
acordat o importanță sporită slujbei de episcop, ridicând -o deasupra c elei de prezbiter și
alocându -i puterea supremă în sânul bisericii locale. De pildă, el scrie bisericii din Tralles să ,,se
uite la episcop ca la Însuși Domnul Isus”43 și să-l asculte așa cum ar asculta de Hristos.
Organizarea Bisericii primare nu implică o ierarhie piramidală, ca aceea care s -a
dezvoltat în biserica romano -catolică, deoarece noii slujitori trebuiau să fie aleși de oameni, să
fie ordinați de apostoli și să posede calificări spirituale speciale, care includeau călăuzirea de
către Duhul Sfânt. Astfel, exista o chemare lăuntrică din partea Duhului Sfânt la slujire, o
chemare exterioară prin votul democratic al bisericii și ordinarea în slujbă de către apostoli. Nu
trebuia să existe o clasă specială de preoți puși deoparte pentru a se ocupa de un sistem
sacerdotal de mântuire, deoarece atât slujitorii bisericii cât și membrii erau preoți cu dreptul de
acces direct la Dumnezeu prin Hristos (Efeseni 2:18)44. Slujitorii din Biserica primară pot fi
împărțiți în două clase: Slujitorii carismatici45 (apos toli, profeți, evangheliști, păstori și
învățători) erau aleși de Hristos și erau înzestrați de Duhul Sfânt cu daruri spirituale speciale.
Slujitorii administrativi (prezbiterii , episcopii și diaconii) constituiau cea de a doua clasă.
Funcțiile lor erau ma i ales administrative, dar după moartea apostolilor, prezbiterii au preluat
multe responsabilități spirituale. Acești slujitori erau aleși de adunare după rugăciunea prin care
se cerea călăuzirea Duhului Sfânt, și erau numiți în funcțiile respective de căt re apostoli.
Pe lângă Apostoli și Iacob cel Mic, în Faptele Apostolilor sunt amintiți și „presbiterii",
care aveau un rol însemnat în viața comunității creștine primare. Presbiterii formau, prin analogie
cu „bătrânii" poporului iudeu, o categorie de creșt ini respectați pentru vârsta, înțelepciunea și
credința lor. Diaconii ajutau la slujbele religioase, la mesele agapice și la propovăduire.
După modelul comunității creștine din Ierusalim erau organizate și celelalte comunități
creștine. Conducătorii lor er au Apostolii fondatori. Ei nu aveau reședința într -o comunitate, ci
vizitau toate comunitățile și le supravegheau prin ucenici destoinici și devotați misiunii lor.
Presbiterii -episcopi și diaconii asigurau și axercitau conducerea locală a comunității creșt ine
respective. Pe lângă slujirea la mese, diaconii aveau de îndeplinit slujba cuvântului, predicând și
botezând. Caracterul sacerdotal al diaconiei este confirmat de textul din Fapte 6: 6, care spune că

43 Dr. Richard Alderson, Primii creștini O scurtă introducere, Editura Făclia, Oradea, 2002, p. 54.
44 Earle E. Cairns, op. cit., p. 73.
45 Charisma – în greacă înseamnă dar sau înzestrare.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

28
pe diaconi „i-au pus înaintea Apostolilor și rugându -se și -au pus mâinile peste el". După
exemplul comunității din Ierusalim, fiecare Biserică (comunitate) creștină a avut diaconi pentru
trebuințele slujirii46. Prin noțiunea de presbiteri erau desemnați ceilalți slujitori ai comunităților
crești ne primare, și anume: episcopii. Presbiterii erau și ei slujito ri numiți de Apostoli, iar după
Apostoli de episcopi. Pe presbiterii îi învăța Sfântul Apostol Petru să păstorească turma,
făcându -se pildă pentru ea (I Petru 5,1 -3). Episcopul era presbiterul cel mai de se amă din fruntea
comunității47. Din epistolele „pastorale" scrise de Sfântul Apostol Pavel, aflăm că episcopatul,
numit anume așa, este o demnita te mai mare . Timotei și Tit erau numiți episcopi în acest sens.
Sfântul Ignatie Teoforul, episcop de Antiohia, ș i ucenic apostolic, arată, spre sfârșitul
secolului I că, cele trei categorii de slujitori erau bine diferențiate ca nume, ca atribuții și ca
cinste48. De asemenea Sfântul Clement Romanul (91 -100) în prima sa Epistolă către Corinteni,
(scrisă către anii 96 -98), amintește cele trei trepte ale Iera rhiei creștine: episcopi, prezbiteri și
diaconi, pe care îi compară cu arhiereii, preoții și leviții Vechiului Testament.
Raporturile Bisericii Primare cu iudaismul reprezintă una dintre problemele fundamentale
ale a cesteia. Creștinismul, ca religie spiritual ă, liberă și universală a fost pregătit de Vechiul
Testament. El a apărut în Iudeea și era predicat mai întâi iudeilor. În comunitatea creștină din
Ierusalim, primii creștini mergeau și se rugau la templu și respe ctau totodată și Legea mozaică.
Iudaizanții cereau ca și creștinii recrutați dintre păgâni să respecte Legea mozaică, dar Sfântul
Apostol Pavel a apărat cu hotărâre „ libertatea" Evangheliei împotriva „ fraților mincinoși" care
puneau Legea mozaică mai presu s de Evanghelie. Sinodul apostolic din anul 50 a adus lumină și
mângâiere în conflictul dintre creștinii proveniți dintre iudei și cei proveniți dintre greco -romani.
Evenimentele istorice, în succesiunea lor au lămurit situația, separându -se astfel tot mai
mult creștinismul de iudaism. După căderea Ierusalimului și dărâmarea templului (la anul 70), la
Ierusalim se î nfiripă o nouă comunitate creștină în care elementul iudaizant nu mai avea putere,
întrucât majoritatea credincioșilor erau convertiți dintre “neamuri".
Căderea Ierusalimului (în august 70 d.Hr.) marchează în cheierea perioadei apostolice. Î n
timpul războiului iudaic (66 -70) au murit aproape un milion de evrei, iar prizonieri au fost luați
vreo sută de mii. Odată cu distrugerea cetății Ierusalimulu i a fost distrus și templul iudaic.

46Prof. Sabin Verzan, Preoția ierarhi că sacramentală în epoca postapostolică , în „Studii teologice”,(1991), nr.4, p. 3
47 Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p. 84.
48 Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola…..op. cit. , p. 94.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

29
Distrugerea templului iudaic de la Ierusalim, este considerat un eveniment religios și
istoric important, întrucât din acest moment creșinismul se separă definitiv de iudaism. Iudeo –
creștinii se asimilează cu ceilalți c reștini. Odată cu distruge rea templului din Ierusalim au î ncetat
și jertfele sângeroase. Conducerea spirituală a iudaismului a fost preluată de școlile rabinice din
Babilon și Tiberias. Întrucât războiul iudaic a avut un caracter mesianic, creștinii evrei nu s-au
solidarizat cu conaționalii lor, ci au părăsit Ierusalimul. După războiul iudaic, la Ierusalim au
început să se ridice temple păgâne, interzicându -se stabilirea iudeilor acolo. În orașul recon struit
s-a format o comunitate creștină din păgânii conv ertiți. Pentru câteva secole, Cezareea devine
metropola creștină a Palestinei49.
Apariția unei grupări de conducători ai adunări și definirea carcteristicilor și îndatoririlor
lor au fost încheiate către sfârșitul secolului I. Având ca Evanghelie mântuirea prin credința în
Isus Hristos, având o literatură în creștere scr isă de apostoli și o formă de organizare care să facă
față nevoilor ei, creștinismul a crescut rapid la sfârșitul primului secol și începutul celui de -al
doilea.

49 Earle E. Cairns, op. cit., p. 77.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

30

1.5. Cultul și v iața creștinilor în perioada apostolică

Comunitatea creștină de la Ierusalim, înființată de Apostoli, în ziua Cinzecimii, continua
să trăiască în sânul poporului evreu și să meargă la templu, dar și -a stabilit încă de la început un
cult și o viață proprie , prin care se deosebea de restul poporului evreu50. Cartea Faptele
Apostolilor și Epistolele lui Pavel ne oferă informații despre cultul și viața creștină în perioada
apostolică. Viața religioasă a primilor creștini este descrisă pe scurt de Luca în Fapte le
Apostolilor 2: 42 , 46: ,,Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în părtășie (legătura frățească) , în
frângerea pâinii și în rugăciuni ; Toți împreună erau nelipsiți de la Templu în fiecare zi,
frângeau pâinea acasă, și luau hrana, cu bucurie și curăție d e inimă”. Aceste versete des coperă
primul tablou al vieții creștine, fiind arătate cele patru acte principale ale vieții creștine în
Biserica din Ierusalim. Primii creștini nu se gândeau la biserică în sensul unui loc de închinare,
sens în c are este utlili zat cuvântul astă zi. O biserică însemna un grup de oameni în relație
personală cu Hristos. Un asemenea grup se întâlnea în case, în sălile publice ale școlilor și în
sinagogi, atâta timp cât li s -a permis să facă aceasta. Locul nu era atât de important cât era faptul
că se întâlneau pentru părtășie unii cu alții și pentru închinarea lui Dumnezeu51. Primii creștini
nu erau deloc interesați de lucrurile exterioare, de exemplu, de clădiri, ci de închinarea înaintea
lui Dumnezeu în duh și în adevăr. Prin urmare, când Celsus (170 d. Hr.) îi acuza pe creștini că nu
au temple și reprezentări ale lui Dumnezeu, Origen i -a răspuns că acestea nu sunt necesare, de
vreme ce creștinii se pot închina Dumnezeului lor oriunde și oricând. În timpul prigoanelor,
creștinii erau nevoiți să se închine în catacombe. Deci, înainte de anul 200 d. Hr., cuvântul
,,biserică”, nu a fost folosit pentru a desemna o clădire sau o casă de închinare52. Decorațiunile
interioare ale bisericii erau dintre cel mai simple deoarece primii creștini au avut mare grijă ca nu
cumva să încalce prima poruncă, pictând imagini care ar putea duce la o închinare idolatră. Abia
odată cu decăderea creștinismului primar au început să apară în biserici o sumedenie de
decorațiuni asociate cu sacramentalismul e clesia l – aur, pietre scumpe, mătase, marmură,
mozaicuri, candele și vase sfințite. Stăruința în învățătura Apostolilor reprezenta învățătura pe

50 Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p. 90.
51 Earle E. Cairns, op. cit., p. 78.
52 Dr. Richard Alderson , op. cit., p. 63.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

31
care Apostolii o primiseră de la Domnul Isus Hristos și nu se bazau pe învățături ale oamenilor
sau tradiții. Această învățătură s -a bazat pe lucrar ea mântuitoare a Domnului Isus și î nvățătura
lor a fost una cristocentrică . Mesajul lor cuprindea moartea, învierea și înălțarea Domnului Isus,
conținutul Evangheliei. Legătura frățească sau părtășia reprezintă o altă calita te a Bisericii
primare. Folosirea expresiilor, împreună , toți î mpreun ă, laolalt ă arată că părtășia lor era una
reală și nu formală . Comuniunea lor a atras admirația celor din jur, oamenii erau atrași de
unitatea credinciosilor erau placuți înaintea întregu lui norod. Biserica nu reprezenta o entitate
separată credinciosi aveau legatură uni cu alții, aceleași simțăminte, dragoste, erau una î naintea
lui Dumnezeu53. Acest lucru aducea viață în biserică și permitea Duhului Sfânt să lucreze.
Creștini nu erau împăr țiți după statutul profesional, cultură, sau origine în Hristos toț i erau una,
Hristos era totul în toț i. Legă tura fr ățească se baza pe dragostea agape și pe existenț a unui scop
comun, glorificarea Domnului Isus și lăgirea împaratiei l ui Dumnezeu. Individ ualismul și
egoismul nu trebuia să erode ze unitatea credincioș ilor, dragostea era liantul de legătură în viaț a
bisericii. Frângerea pâinii sau Cina Domnului, această expresie a fost folosită de primii creștini
pentru a descrie Masa Domnului sau Cina Domnu lui. Biserica primară practica Cina Domnului
în amintirea lucrări ispășitoare a Domnului Isus. Cina era un moment de părtășie, un moment
intim, se practica doar în familia lui Dumnezeu. Elementele cinei, pâinea și vinul simbolizează
salvarea prin jertfa Mi elului Lui Dumnezeu pentru fiecare credincios (1 Corinteni 10:16). I n
viata creș tinilor din primele secole rugă ciunea ocupa un loc important, acest obicei l -au
moștenit de la Învățătorul lor. Expresia stăruiau arată că rugăciunea era o practică permanentă în
viața Bisericii primare, nu se rugau sporadic, sau doar aunci cand erau amenințați, Biserica
primară era o biserică rugătoare. Prin rugaciune ei erau umpluți cu Duhul Sfant, izbăviț i din
temniță, salvați de la moarte, paziț i de putere a lui Dumnezeu, pr imeau putere și ungere î n
vestirea Evangheliei (Faptele Apostolilor 4 :29-30). Rugă ciunea ocupa un loc important în viața
credinciosului și în viaț a bisericii54.
Există mai multe izvoare istorice care descriu închinarea Bisericii din primele secole ale
creștinismului. Scriind din Bitinia, Pliniu cel Tânăr ne spune că creștinii se întâlneau duminica,
înainte de răsăritul Soarelui și cântau o cântare dedicată lui Hristos ca Dumnezeu. Ei se legau
prin jurământ să nu comită crime, hoții, jafuri, adulter , să nu -și încalce niciodată cuvântul și să

53 Richard Foster ,,Disciplinele Spirituale” , Editura Discipolul, Cluj Napoca, p. 192.
54 A.W. Tozer ,,Ce s -a întâmplat cu î nchinarea? O chemare la adevărata î nchinare”, Editura Pe rla Suferinț ei,
Suceava, 2007, p. 67.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

32
nu înșele încrederea nimănui. Apoi luau masa împreună. În timp ce era la Roma, Iustin Martirul
scria că creștinii se întâlneau d uminica, deoarece aceasta era prima zi a creației, când Dumnezeu
a schimbat întunericul în lu mină ; de asemenea, duminica era și ziua Învierii lui Hristos dintre cei
morți și ziua când s -a arătat ucenicilor. După citirea Scripturilor, unul dintre conducătorii
Bisericii îi îndemna pe cei adunați laolaltă să asculte Cuvântul citit. Apoi se ridicau cu toții la
rugăciune, după care luau Cina Domnului. Se adunau daruri pentru sprijinirea văduvelor și a
orfanilor, a bolnavilor, a celor întemnițați și a străinilor. Slujbele duhovnicești țineau mai bine de
două ore iar întâlnirile aveau loc în prima zi a să ptămânii de două ori pe zi. Serviciul de
dimineață includea citirea Scripturii, îndemnuri de rugăciune din partea episcopului sau
prezbiterului, cântări, Cina Domnului și la final o masă a gape prezentă în serviciul de seară. Apoi
adunarea se încheia și toț i mergeau la casele lor55.
De asemenea, Botezul ocupa un loc prioritar în viața comunității creștine din primele
secole. Botezul se oficia prin scufundare, deși stropirea cu apă sau turnarea apei erau și ele forme
acceptate. La început, bisericile îi accept ă la botez n umai pe cei credincioși. Tertul ian trăgea un
semnal de alarmă împotriva botezului copiilor: ,,Copii să vină la botez după ce cresc, după ce au
primit învățătura, după ce li se explică unde vin; copiii trebuie să devină crești ni numai după ce
sunt în stare să Îl cunoască pe Hristos”56. Botezul era oficiat imediat după mărturisirea
credinței. Odată cu trecerea vremii însă, cei care doreau să fie botezați trebuiau să treacă printr -o
perioadă de învățătură, înainte de botez, perioadă care a ajuns să dureze chiar până la trei ani.
Oricare ar fi fost modalitatea de oficiere a botezului, aceasta era întodeauna oficiată în Numele
Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt. Din nefericire, în practica oficierii botezului s -au strecurat
elemente străine odată c u îndepărtarea de învățăturile Scripturii, Biserica a ajuns să creadă că
botezul poate spăla păcatele comise până atunci. Prin urmare, nu es te de mirare că împăratul
Constantin cel Mare a hotărât să se boteze pe patul de moarte.
Viața unei familii creștine într-o zi obijnuită de duminică se desfășura în felul următor.
După ce se rugau împ reună, părinții și copii porneau înaintea zorilor spre locul de întâlnire a
bisericii. Așteptau cu nerăbdare să se închine înaintea Domnului, să se întâlnească cu alți creș tini
și să petreacă toată ziua îm preună cu poporul lui Dumnezeu, departe de grijiile și de munca de
peste săptămână. Clement din Alexandria ne spune că creștinii trebuiau ,,să meargă la biserică
îmbrăcați decent, fără să alerge, fără să vorbească cu voce t are, cu dragoste neprefăcută, curați

55 Earle E. Cairns, op. cit., p. 78.
56 Dr. Richard Alderson , op. cit., p. 66.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

33
la trup, curați la inimă și gata să se roage lui Dumnezeu”57. Prima slujbă duhovnicească era, de
obicei Cina Domnului sau Euharistia (Mulțumirea) care începea la ora șapte sau opt dimineața,
pentru ca cei care veneau de la distanțe mai mari să aibă suficient timp să ajungă cu toată familia.
La slujba duhovnicească de Cină a Domnului se citea din Sfintele Scripturi. Citirea din
Sfintele Scripturi era deosebit de importantă, deoarece în acea vreme mulți creștini nu aveau o
copie a Bibliei. În cadrul acestei slujbe erau explicate anumite texte din Scriptură. Se cânta cu
vocea și cu instrumentele muzicale. De asemenea, creștinii rosteau mult e rugăciuni. În Apologia,
Tertu lian explică modul în care se rugau pentru împărații ro mani: ,,Pentru sănătatea împăratului
ne rugăm Dumnezeului cel adevărat și viu…..Ne rugăm întotdeauna pentru toți împăr ații, să
aibă viață lungă, domn ie prosperă, familie ocrotită de cel rău, armate pline de viteji, un Senat
credincios, supuși loiali, o l ume plină de pace ”58. La amiază, creștinii adunați la închinare luau
prânzul împreună. Înainte de servirea mesei se rostea o rugăciune. Părinții bisericii puneau mare
accent pe necesitatea dedicării fiecărei mese printr -o rugăciune. De plidă, Clement afirmă că
fiecare masă creștinească este o Cină a Domnului. După ce se odihneau, unii credincioși se
implicau în facerea de fapte bune. Aceștia îi vizitau pe cei suferinzi și duceau daruri săracilor și
nevoiașilor, văduvelor, bătrânilor, bolnavilor, celor întemn ițați și străinilor. Spre sfârșitul zilei,
biserica se aduna în jurul unei Mese de Dragoste . Apoi după căderea serii, creștinii se despărțeau
și se îndreptau spre casele lor59.
În concluzie, viața creștină, care este strâns legată de credința și cultul pri milor creștini,
era centrul de manifestare al creștinismului. Creștinii realizau o viață nomală de o frumusețe
necunoscută pân ă atunci. Ei trăiau în dragoste, în pace, în cumpătare și se ajutau la cele bune.
Biserica creștină era „trupul lui Hristos" iar c reștinii e rau " mădularele" Lui. (I Cor. 3: 16).
Creștinismul aprecia și recomanda tuturor cinstea, corectitudinea și o continuă activitate. Pentru
dobândirea celor sufletești dar și a celor necesare pentru întreținerea vieții. Ținuta, morală și
duhovniceasc ă a primilor creștini erau excepționale. Ei sunt pe ntru lume ceea ce este sufletul
pentru trup. Pentru marea majoritate a credincioșilor, Creștinismul era o vrednicie și o cinste,
care trebuia păstrată și meritată60.

57 Ibidem , p. 67.
58 Tertuliani, Apologeticum, în românește de Eliodor Constantinescu, Institutul de Editură Creștină, Râmnicul Vâlcii,
1930, p . 39.
59 Dr. Richard Alderson , op. cit., p. 68.
60 Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p. 97.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

34

Capitolul II. Persecuțiile împotriva cr eștinilor. Hristos sau Caesar.
Răspândirea creștinismului a întâmpinat de la început unele piedici și greutăți. Creștinismul
primelor trei secole a fost unul însângerat. El s -a confruntat cu o serie de prigoane venite atât din
partea evreilor cât și di n partea autorităților romane61. Creștinii își aduceau aminte de îndemnul
Mântuitorului “ de ași lua crucea și de a -L urma”. La rândul său, Apostolul Pavel adaugă
următoarea mărturie : ,,Toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigon iți”(2
Timotei 3:12). Pentru ei aceasta însemna să fie gata să plătească cu propria lor viață pentru crezul
pe care -l mărturisesc.
2.1. Începuturile p ersecuției religioase și civile
Primele persecuții religioase le întâlnim relatate în carte a Faptele Apo stolilor scrisă de
Evanghelistul Luca, unul dintre ucenicii Domnului Isus Hristos. Aceste prigoane au fost dezlănțuite
în mare parte, de către evrei. Iustin Martirul (cca. 165) amintește că evreii sunt cauza urii care
stăpânește pretutindeni contra creștin ilor și, mai ales, ei sunt autorii calomniilor răspândite în toate,
părțile privitoare la creștini62. Același lucru îl spune și Origen (254), accentuând, că aceștia au o ură
nepotolită față de creștini ( adversus christianos insatiabili odio feruntur. Hom. i n Psalm 36) . La fel
vorbesc și scriitori din Occident. Irineu (202) scrie că evreii îi pe rsecută pe creștini, iar Tertul ian
(cca. 240) îi numește pe Evrei seminarium infamiae nostrae și spune că sinagogele sunt cauza
persecuțiunilor (synagogae Iudaeorum f ontes persecutionum)63. Fără îndoială, calomniile, intrigile
și agitațiile Evreilor au fost și ele unele din cauzele persecuțiilor însă nu singurele. Deși er au
răspândiți în toate localităț ile mai importante ale Imperiului Roman și deși îi urmăreau pe creșt ini cu
o ură neîmpăcată – insatiabili odio ( ură nepotolită) cum zice O rigen – Evreii, cu toate calomniile și
intrigile lor, nu ar fi putut dezlănțui împotriva acestora persecuții de proporții atât de mari ca
violență și ca întindere geografică. De altfel Tertullian însuși spune în alt loc (Apol. 10) că crima de

61 Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2004, p.100.
62 Zenovie Pâclișean u, Istoria Creștinismului Antic, Oradea, 1937, p. 23.
63 Ibidem , p. 24.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

35
lese majestate, care li se impută creștinilor, este cauza unică a persecuțiilor64. Persecutarea
creștinilor a fost atât ecleziastică cât și politică.
Analizând începutul persecuției religioase și c ivile putem afirma că primele persecuții au
venit din partea evreilor fiind urmate de persecuțiile din partea romanilor.

a). Persecuția din partea evreilor
Iudeii au fost primii persecutori ai creștinilor din Ierusalim. La Ierusalim, Apostolii au
suferit arestări, amenințări, închisoare și bătăi din partea Sinedriului, care le -a int erzis să mai
vorbească despre I sus Hristos. În afara Palestinei, creștinismul a fost combătut de iudeii care
porneau cu prigoa ne asupra creștinilor. În cartea Faptele Apostolil or 4:1 -22, ne este relatat un
prim episod al prigoanei venite din partea evreilor, când după predica lui Petru despre mesajul
învierii saducheii au reacționat violent la mesajul despre înviere pe care ei îl credeau a fi
blasfemie, încât i -au arestat pe Pet ru și Ioan și i -au aruncat în temniță. Acest moment reprezintă
prima opoziție față de mesajul Evangheliei venită din partea iudeilor. Alte momente legate de
persecuțiile venite din partea evreilor le găsim în Faptele Apostolilor 5:17 -32, unde din nou
Apost olii sunt închiși și li se interzice de către Sinedriu să mai vorbească și să mai învețe pe
oameni în Numele lui Isus. Evreii aveau o concepție diferită despre Mesia și împărăția Lui,
diametral opusă mesajului predicat de creștini. Evreii așteptau un Mesi a cu rosturi pur -lumești,
un Mesia -Rege care să scuture jugul stăpânirii romane și să înființeze un mare și puternic
imperiu evreiesc. Creștinii însă propovăduiau credința într -un Mesia născut în iesle, într -o
familie săracă, un Mesia umil care nu avea und e să-și plece capul, care a făcut până la vârsta de
30 de ani meseria tatălui Său, iar pe urmă răzvrătindu -se împotriva Legii, a fost osândit la moarte
și răstignit între doi tâlhari. Răspândirea cultului acestui Mesia era socotită o crimă națională și
o blasfemie. Crimă națională , fiindcă zdruncina încrederea poporului ales în marele viitor de
glorie și libertate, iar identificarea împăratului așteptat înfrigurare de atâtea veacuri cu cel osândit
la cea mai rușinoasă moarte, moartea pe cruce, era o blasfe mie care nu putea fi iertată. Dar n u
numai atât, ci în numele acestui Mesia creștinii spuneau că legea lui Moise este desființată cu
întreg ritualul și cu toate ceremoniile ei și că nu mai este nici o deosebire între evreu și păgân65.

64 Colectia, Părinți și Scriitori Bisericești, Apologeți de limba latină, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 38.
65 Zenovie Pâcliș eanu, op. cit. , p. 25.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

36
Revolta Evreilor cre dincioși Legii a fost violentă și s -a manifestat de la primul contact al
apostolilor cu masele populare. Cartea Faptele Apostolilor așa cum am amintit, ne dau în această
privință informații deosebit de interesante. Evreii nu urmăreau numai împiedicarea păt runderii
creștinismului între cei care aparțineau iudaismului, ci prin intrigii și calomnii interminabile încercau
să-l compromită și înaintea celorlalte popoare și, mai ales înaintea autorităților publice romane,
prezentând pe creștini ca dușmani ai împăr atului fiindcă cer ascultare și supunere față de u n alt
stăpânitor, față de Isus66.
La această acțiune de discreditare și compromitere a creștinilor fac aluzie și scriitori i
bisericești. Iustin spune limpede că Evreii au trimis din Ierusalim oameni aleși ca să vestească în
toată lumea ivirea sectei creștinilor fără Dumnezeu și să răspândească împotriva lor tot felul de
calomnii pe care păgânii apoi le și credeau. Această ură s -a manifestat fie prin persecuții sângeroase,
ca uciderea lui Ștefan, primul martir al Bisericii și a lui Iacov, fratele Domnului Isus, fie prin
calomnii și batjocuri la adresa lui Isus Hristos, fie prin acuzații împotriva creștinilor67.

b). Persecuția din partea romanilor
La început autoritățile civile romane nu prea făceau distincție între creștini și evrei și le -au
acordat primilor privilegiul de care se bucurau cei din urmă, acela de a -și vedea religia protejată de
către legea romană. Romanii priveau creștinismul ca fiind o ramură a iudaismului, care era o religie
tolerată (religio l icita). Abia după ce diferența dintre creștinism și iudaism a devenit evidentă,
autoritățile romane au inițiat o serie de prigoane care au durat, mai mult sau mai puțin până în
secolul al IV – lea. Începând cu martirajul lui Ștefan care a dus la împrăștire a creștinilor în orașe
îndepărtate, Damasc, Antiohia, biserica nu va mai fi niciodată o mișcare exclusiv iudaică, în
Antiohia urmașii lui Hristos au fost numiți pentru prima dată creștini (Faptele Apostolilor 11:26)68.
Persecuția civilă venită din partea au torităților romane a început cu domnia lui Irod la Ierusalim
(Faptele Apostolilor 12:1), când Iacov a fost martirizat și Petru a fost aruncat în temniță. Prigoana
venită din partea Romei va fi din ce în ce mai aprigă odată cu creșterea și răspândirea creșt inismului .
Într-o societate bazată pe voința zeilor în care toate lucrurile erau subordonate împăratului sau
cezarului, o nouă religie nu își mai avea locul, Hristos sau Caesar a fost dictonul care descrie
întreaga perioadă a persecuțiilor religioase. Auto ritățile romane nu au putut înțelege afirmația că Isus

66 Ibidem.
67 Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p. 101.
68 Charles W. Conn, Faptele Apostolilor, Editura Metanoia, Oradea, 2004, p. 65.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

37
era deasupra tuturor și că toți oamenii, inclusiv regii și împărații, trebuiau să se supună. Refuzul
creștinilor de a se conforma modului de viață al unei societăți păgâne a atras după sine ura și
prigoana din partea autorităților romane69.
Înainte de a trece la detalii ar trebui să ne întrebăm cum a fost posibil ca bărbați și femei de o
sfințenie fără pereche, adică creștinii, să sufere o ură atât de mare din partea lumii. Pentru a înțelege
mai bine ac est aspect trebuie să analizăm pe rând cauzele care au stat la baza prigoanei creștine.

2.2. Cauzele persecuțiilor

În încercarea de a înțelege motivațiile persecuțiilor anticreștine inițiate de structurile
imperiale, punctul de plecare poate fi repreze ntat de o frază a lui Cicero ( De leg. I, 23) : ,,Civitas
communis deorum atque hominum” (,,Statul este o realitate comună zeilor și oamenilor”)70.
Declarația ilustrează felul în care, în concepția romană, era imposibilă separarea apartenenței civile
de împli nirea unor acte de cult, indiferent de convingerile intime ale fiecărui individ în parte.
Creștinismul, cu exigențele sale de exclusivitat e asupra vieții c redinciosului, echivala practic cu o
autoexcludere a credinciosului din viața public ă și civilă. În a ceastă situație, Biserica creștină din
primele secole reprezenta o adevărată amenințare pentru întregul Imperiu Roman. Spre deosebire de
evrei, care erau o națiune recunoscută, biserica era un fel de organizație internațională, care își
declara loialitate a numai față de Hristos. Evreii, scria Celsus,, nu trebuie acuzați, deoarece fiecare
om are dreptul să trăiască potrivit obiceiurilor din țara sa, dar creștinii au renunțat la identitatea
lor națională de dragul învățăturilor lui Hristos”71. Prin urmare er au priviți ca fiind o grupare
subversivă, un imperiu în cadrul Imperiului, o societate secretă care seamăna dezbinare și
nemulțumire. Principala vină adusă creștinilor, conform scrierilor lui Iustin Martirul este
convingerea lor, faptul de a fi creștini. . ….,, în ceea ce ne privește pe noi voi socotiți numele nostru
ca o suficientă dovadă, deși, în ceea ce privește numele, ați avea datoria să pedepsiți mai degrabă
pe cei ce ne acuză. Suntem învinuiți că suntem creștini; dar a urî ceea ce este bun nu este un lucru
drept. Și iarăși, dacă cumva vreunul dintre cei ce sunt învinuiți tăgăduiește, spunând că el însuși nu
este creștin, voi îl lăsați ca și cum a -ți avea al vădi cu nimic că a păcătuit. Dacă cineva, însă,

69 Earle E. Cairns, op. cit., p. 80.
70Cristian Bădiliță , Emanuel Conțac, Și cerul s -a umplut de sfinți, Editura Curtea Veche, București, 2012, p. 46.
71 Dr. Richard Alderson , op. cit., p. 68.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

38
mărturisește că este creștin, voi îl pedepsi ți numai pentru mărturisirea lui”72. Prigonirea creștinilor ,
numai pentru faptul că erau creștini , rezultă , în afară de orice îndoială din schimbul de scrisori dintre
Pliniu cel Tânăr și împăratul Traian. Pliniu a fost numit guvernator al Bithyniei. În acea stă calitate
primea mereu denunțuri în care mulți locuitori erau învinuiți că sunt creștini .73
Tertu lian, un alt apologet din primele secole ale creștinismului, în lucrarea Apologeticum, își
exprimă dezacordul cu faptul că autoritățile îi condamnă pe crești ni fără să -i judece, și că -i urăsc fără
un motiv întemeiat, lor nu li se permite să se apere, fiind prigoniți pe nedrept, fără posibilitata de a
se justifica74. Tertu lian recunoaște că simpla apartenență a unui om la comunitatea creștină aruncă
asupra lui o lumină proastă, umbrind toate virtuțile lor: ,, Bun bărbat este Gai us Seius, păcat că este
creștin. La fel spune altul: ,,Mă mir că Lucius Titus, un bărbat înțelept, s -a făcut deodată creștin”75.
În ceea ce -i privește pe alții, care mai înainte duseseră o v iață păcătoasă și după convertire s –
au schimbat radical, acestora li se reproșează îndreptarea lor: ,,Ce femeie de viață era, ce
petrecăreață, ce tânăr, amabil, și galant, și iată că s -au făcut creștini”76. Numelui de creștin i se
reproșează faptul că amint ește de întemeietorul său, ori acest lucru, după cum arată apologetul nu
este nici pe departe unul rău și nemaiîntâlnit căci și școlile filosofice își iau numele după
întemeietorul lor.77 Principiul după care sunt priviți și judecați creștinii este: ,,nu es te permis ca voi
să existați”78, premisă ce nu este însă justificată în nici un fel, ea bazându -se doar pe ura
persecutorilor.
La baza persecuțiilor religioase au stat o serie de cauze generale care au fost de mai multe
tipuri:
a). Cauze politice
La începu t Biserica a suferit puțină persecuție din partea autorităților romane atâta timp cât a
fost considerată ca făcând parte din iudaism, care era o religie legală79. Strânsa legătură dintre
religie, stat și viața publică scotea și mai mult în evidență contrast ul dintre creștinism și păgânism.

72 Sfântul Isustin Martiriul și Filosoful, Apologia întâi, traducere pr. prof. Olimp N. Căciulă, în vol. „Apologeți
de limba greacă”, col. „Părinți și Scriitori Biseric ești (PSB)”, vol.2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p. 26.
73 Zenovie Pâclișeanu, op. cit. , p. 29.
74 Tertulian, Apologeticum, în vol. „Apologeți de limbă latină”, în col. „PSB” , vol. 3, Editura Insti tutului Bib lic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 38.
75 Prof. Nicolae Chițescu, Tertulian, viața și opera, în vol. „Apologeți de limbă latină”, în col. „Părinți și Scriitori
Bisericești (PSB)” , vol. 3, Editura Institutului Bib lic și de Misiune, București, 198 1, p. 23.
76 Tertulian, op. cit., p. 43.
77 Ibidem, p.74.
78 Ibidem, p.75.
79 Earle E. Cairns, op. cit., p. 81.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

39
Politeismul era în adevăr amestecat în toate manifestările vieții publice și de stat. Ideea păgânilor, că
Imperiul Roman este ajutat și protejat de zei și că lor li se datorează creșterea și puterea lui și pe de
altă parte , nenorocirile care se abat asupra lui vin din cauza creștinilor, reprezintă una din cauzele
declanșării persecuției religioase. Creștinii se făceau vinovați prin atitudinea lor față de zei, pentru
că jignesc și supără zeii . Acest lucru o contribuit la ur a păgânilor față de creștini și la transformarea
creștinilor în dușmanii statului. Nu numai poporul de rând, dar și conducătorii politici și religioși ai
timpului, vedeau în general, în Creștinism o religie nemaiîntâlnit ă pentru stat, pentru societate și
cultură. Se admitea ca noua religie (creștină) să fie practicată doar în particular, dar cu respectarea
publică a cultului păgân. Răspândirea creștinismului în lumea greco -latină îi neliniștea pe împărații
romani, creștinii fiind socotiți un pericol public. De asemenea, critica aspră pe care creștinismul o
făcea păgânismului, (socotind -o rătăcire, înșelăciune a demonilor , corupție), întărâtă și mai mul t pe
păgâni. Creștinii erau văzuți ca instigatori la revoltă, întrucât ei nu acceptau cultul Cezarului. Ei n u
puteau rosti: “ Cezar este Domnul!”, crezul lor ferm era acela că “ Isus este Domnul!”. Statul a văzut
în acest comportament un factor de dezechilibru politic. În același timp creștinii nu se închinau
zeilor protectori ai cetăților. Mai mult decât atât ei predicau revenirea lui Mesia și instaurarea unei
noi Împărății. Aceste pretenții au fost percepute ca o amenințare la adresa statului și a sistemului
politic. Refuzul de a practica cultul împăratului și al zeiței Roma, care constituia de fapt o
manifestare de loialitate politică față de puterea Romei și a împăratului, de la care creștinii se
sustrăgeau, căci ei adorau pe Dumnezeul cel adevărat, Creatorul cerului și al pământului a atras ura
din partea păgânilor80. Refuzul creștinilor de a adora pe împărat ca zeu era socotit un act de
impietate (sacrilegium) și ofensă adusă majestății imperiale – ,,crimen lesae religionis et
divinitatis ”(Tertullian, Apologeticum, XXVII). Multe practice cre știne păreau să confirme
autorităților romane suspiciunile lor despre ne loialitatea creștinilor față de stat81. Creștinii refuzau în
mod consecvent să afere tămâie pe altarele închinate geniului împăratului , care în mi nțile oamenilor
din perioada imperială de la Caesar August până la Constantin cel Mare, era în mod inseparabil
legat de binele statului. Dacă cineva oferea sacrificiu pe aceste altare, putea apoi să practice o nouă
religie particulară. Creștinii nu aduceau asemenea jertfe și ca urmare erau pedepsiți pentru că nu se
conformau uzuanțelor tradiționale, considerate in dispensabile pentru subzistența întregii sfere
denumite res publicae. Cine devenea creștin înceta să mai fie roman, deoarece creștinismul

80 Dr. Richard Alderson , op. cit., p. 70.
81 Ioan Berar, Cronologia Istoriei Bisericii Creștine de -a lungul secolelor , Oradea, 2012, p. 82.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

40
reprezenta o amenințare pentru cultul oficial de stat82. Creștinii țineau majoritatea întâlnirilor lor
noaptea și în s ecret. Pentru autoritatea romană aceasta nu putea să însemne altceva decât un complot
împotriva siguranței statului.
În Apologia sa Tertu lian demonstrează loialitatea creștinilor față de împărat prin faptul că
aceștia se roagă pentru sănătatea împăratului și au simțăminte de apreciere față de împărați : ,,Noi ne
îndeplinim rugăciunile și bucuria către Împărați, ca oameni curați, cumpătați și cinstiți ”83.
În concluzie acuzațiile care se aduceau creștinilor erau fără temei.

b). Cauze religioase
Pe lângă acuza țiile politice care au declanșat prigoana împotriva creștinilor, au existat și
acuze religioase. Însăși religia oficială a Imperiului Roman scotea în evidență diferența dintre
cetățenii loiali și acest popor nou., adică creștinii. Toți cetățenii romani ave au o datorie publică de a
se închina tuturor zeilor – al căror număr creștea odată cu moartea fiecărui împărat roman,
considerat de acum unul dintre zei. Oricine nu se închina zeilor și împăratului era considerat lipsit de
religiozitate și patriotism. Dato rită faptului că împăratul își aroga uneori funcții divine, crima de le s
majestate era considerată capitală. Împăratul era considerat drept ,,Pontifex maximus ” capul suprem,
ale religiei păgâne romane. Cel care nu îl cinstea pe împărat și nu îl considera p ontiful suprem era
acuzat și de ateism, fiindcă nesocotea nesocotea religia statului roman și pe întemeietorul acesteia.
Tertul ian atacă în termeni aspri religia păgână, considerând că nerespectarea zeilor romani nu este o
crimă, din moment ce aceștia nu e xistă : ,,Mărturisirea acestor creștini, prin care ei declară că nu
există zei, și în care ei vă spun că nu există decât un Singur Dumnezeu, Dumnezeul pe Care Îl
adorăm, este arhisuficientă pentru a ne desvinovăți de crima trădării, în special față de relig ia
romană. Pentru că, este cert dacă nu există nici un zeu, nu există nici o asemenea religie. Dacă nu
există o religie, fiindcă nu sunt zei, noi nu suntem vinovați de nici o crimă împotriva religiei ”84
Dar cum ar fi putut creștinii să -l recunoască pe Ce zar ca Domnul lor ? (Divi Imporatoris) ,,Noi îl
cinstim pe Caesar ca împărat ”, a spus unul dintre martiri,, dar ne închinăm doar lui Dumneteu ”85.
Între creștinism și religiile greco -romane era o mare deosebire. Creștinismul era o religie nouă,
monoteistă, spirituală, morală, în timp ce păgânismul era o religie veche, politeistă, idolatră și

82 Cristian Bădiliță , Emanuel Conțac, op. cit., p. 47.
83 Apologeticum, în românește de Eliodor Constantinescu, Institutul de Editură Creștină, Râmnicul Vâlcii, 1930, p.
40.
84 Tertullian, Apologeticum, XXIV, P.L. 1, 416 -421.
85 Dr. Richa rd Alderson , op. cit., p. 80.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

41
imorală. Creștinii nu aveau idoli și nici multe accesorii pentru închinare. Ei închideau ochii și se
rugau fără a avea vre -un obiect vizibil cărora să se roage. Păgânii însă, aveau altare, idoli, preoți,
ritualuri și jertfe. Romanii nu aveau o înțelege re pentru o religie fără temple, fără reprezentări
plastice, fără zei și jertfe. Ei vedeau în creștinism ,,o superstiție nouă și răufăcătoare ” (Suetoniu) , o
religie suspectă , care voia să înlăture pe toate celelalte și întâmpina de aceea ura tuturor86.
Această uriașă diferență a adus asupra creștinilor acuzația de ateism. Calamitățile
naturale care se abăteau asupra Imperiului Roman, năvălirile bar bare, dar și epidemiile era u
atribuite creștinilor care au stârnit mân ia zeilor pe care i-au părăsit. Scriitorul Tertul ian se
adresează astfel romanilor, spunându -le cu ironie: ,,Dacă Tibrul inundă câmpiile, dacă, din
contră, Nilul nu se revarsă peste ogoare, dacă cerul nu plouă, da că se cutremură pământul,
dacă este foamete, dacă se ivește vreo molimă, voi strigați îndată: Creștinii la leu! – Christianos
ad leonem. Atâția la unul singur? Vă rog, înainte de împăratul Tiberiu, adică de venirea lui
Hristos, câte nenorociri n -au lovit I mperiul și cetatea Romei?” (Apologeticum, XL 2 -3)87. În
același timp invidia preoților păgâni, deranjați de succesul Evangheliei, nu prevestea nimic bun
pentru biserică. Mulți dintre acești preoți dețineau funcții de conducere în Senat și erau
întotdeauna g ata să de zlănțuie prigoana împotriva creș tinilor. O astfel de situație este descrisă în
cartea Faptele Apostolilor cap. 16, unde se spune că preoții din Filipi, iritați de convertirea unei
slujnice ghicitoare, i -au acuzat pe creștini de lipsa de patriotism și s-au grăbit să -i pedepsească.
Necunoașterea și neînțelegerea învățăturii, învierea morților și a cultului, au determinat unele
răstălmăciri și acuzații la adresa creștinilor. Credința creștină era socotită de păgâni o apostazie
de la religia și tradiți a strămoșilor – mos majorum, disprețul zeilor, ateism și nelegiuire88.

c). Cauze morale
Prejudecățile și ura păgânilor se manifestau și în aprecierile lor asupra vieții morale a
creștinilor. Acestea sunt poate cele mai curioase și periculoase : zvonuri necontrolate, calomnii
absurde, care căutau să compromită pe creștini și să -i facă odioși societății89. Faptul că urmașii lui
Hristos se adunau în secret a adus de asemenea acuzații morale îm potriva lor. S -au răspândit zvonuri
că ei practicau incestul, canibal ismul și alte lucruri împotriva naturii. Înțelegerea greșită a Cinei

86 Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p. 102.
87 Tertulian, Apologeticum, în vol. „Apologeți de limbă latină”, în col. „PSB” , vol. 3, Editura Institutului Bib lic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 78.
88 Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p. 104.
89 Ibidem.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

42
Domnului, în cadrul căreia creștinii “mâncau și beau” trupul și sângele Domnului Isus, a dus repede
la ideea că , creștinii ucideau și mâncau copii ca jertfe pentru Dumnezeu. Expresia “sărutul păcii”, a
fost răstălmăcită pentru a -i acuza pe creștini de incest. Minucius Felix, avocat creștin la Roma în
jurul anului 200 consemnează un astfel de zvon în lucrarea lui apologetică numită Octavus : “Aud
spunându -se că, împinși de nu știu ce credinț ă absurdă, consacră și adoră capul animalului cel mai
demn de dispreț, măgarul. Relatările despre inițierea noilor adepți sunt pe cât de oribile pe atât de
notorii. Un prunc, învelit în făină, pentru a -l înșela pe novicele încrezător, este așezat în fața c elui
care trebuie inițiat în taine. Indus în eroare de grămada de făină, care -l face să creadă că loviturile
sale sunt inofensive, novicele, îl ucide pe prunc… Cu toții sorb lacom sângele copilului, iar trupul
său și -l împart; prin această jertfă își pecet luiesc legământul și prin complicitatea la crimă se
obligă reciproc la tăcere…
Cât despre ospețele lor, cu toții le cunosc și pretutindeni se vorbește despre ele… În zi de
sărbătoare, se adună pentru ospăț, cu toții copiii, surorile și mamele lor, ființe de toate sexele și
vârstele. Iar după ce au mâncat din belșug, când însuflețirea ospățului atinge culmea și focul beției
aprinde patimile incestuoase, asmut un câine legat de candelabru, aruncând -i o bucată dincolo de
lungimea frânghiei cu care e legat. Câ inele sare, iar lumina care i -ar fi putut trăda se stinge…
Atunci se împerechează la întâmplare și, dacă nu sunt cu toții incestuoși în faptă sunt în intenți ”90.
Nu avea prea mare importanță faptul că în aceste zvonuri nu era nici o urmă de adevăr.
Neînțel egând rostul și sensul agapei creștine, creștinii erau socotiți imorali, fiind acuzați că la
ospețele comune se dedau la desfrâu și că comit chiar incesturi, ca Oedip, regele Tebei. Chemarea
Evangheliei la o viață de sfințenie și la condamnarea păcatului a dat naștere multor nemulțumiri.
Petru le -a scris cititorilor săi că păgânii ,,se miră că nu alergați împreună cu ei la același potop de
desfrâu și vă batjocoresc ”(1 Petru 4:4) . Creștinii evitau toate lucrurile dragi păgânilor. Epistola către
Diognet ne ap une că lumea îi urăște pe creștini pentru că ,,sunt împotriva plăcerilor ei”91.
Despre acuzațiile aduse creștinilor legate de incest și canibalism vorbește și Tertu lian în
Apologia sa: ,,Ne socoti ți pe noi cei mai criminali, acuzându -ne că ne omorâm copiii , că facem
ospețe după care ne dedăm la ticălo șii, organizate, zice ți voi, cu ajutorul câinilor, care, ca ni ște
proxene ți ai localurilor de noapte, sunt dresa ți să stingă luminile pentru a întinde astfel o perdea
discretă peste astfel de plăceri nelegiuite . Astfel de acuza ții ne aduce ți de multă vreme și totu și

90 Minucius Felix , Dialogul Octavius , în vol. „Apologeți de limbă latină”, în col. „PSB” , vol. 3, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 354.
91 Epistol a către Diognet , în vol. , Scrierile Părinților Apostolici , vol. 1 , Editura Institutului Bib lic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, p. 339.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

43
n-aveți nici o grijă să dovedi ți faptele de care suntem învinui ți. De aceea, sau dovedi ți-ne, dacă
le crede ți, sau înceta ți a mai crede în existen ța lor, dacă n -ați descoperit nimic”92.
Octavius se p lângea că bărbații creștini ,,se abțin de la plăcerile cuvenit e unui
gentilom”93, adică participarea la spectacole și la luptele dintre gladiatori. Oamenii au început să
vorbească împotriva creștinilor, care denunțau cu fermitate plăcerile lumii. Chiar dacă creștinii se
abțineau să participe la manifestările civice în cinstea împăratului și a zeilor, ei își respectau cu
conștiinciozitate îndatoririle civice, își plăteau taxele și își făceau datoria față de Imperiu ca și
cetățeni civili. Sfântul Iustin Martir ul surprinde acest devotament al creștinilor , subliniind că
păgânii nu sunt mai corecți decât creștinii în comportamentul față de stat: ,,În ce privește dările
și impozitele față de cei orânduiți de către voi, în scopul acesta, noi căutăm pretutindeni și m ai
înainte de toți să ni le plătim, așa cum am fost învățați de către El. Căci, în vremea aceea ,
apropiindu -se unii de El , L-au întrebat dacă trebuie să se plătească dări Cezarului. Și El le -a
răspuns: Spuneți -Mi, ce imagine are gravată pe ea moneda?Iar ac eia au zis: a Cezarului . Și
iarăși le -a zis lor: Dați, deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt
ale lui Dumnezeu. Pen tru aceasta noi ne închinăm numa i lui Dumnezeu, iar vouă, pe lângă toate
celelalte, bucurându -ne, slujim, mă rturisind că voi sunteți împărații și conducătorii oamenilor și
ne rugăm ca, dimpreună cu puterea împărătească, să vă arătați a avea și o judecată
înțeleaptă94. Tot Iustin Martirul este de părere că cei mai buni cetățeni ai Imperiului Roman sunt
creștinii, d eoarece ei pun mai presus legile divine, pe care le respectă, decât legile omenești.
Păgânii au fost și mai ofensați de faptul că urmașii lui Hristos refuzau să profeseze meserii pe
care le considerau incompatibile cu mărturia lor. Prejudecățile și ura m anifestate de păgâni în
relațiile lor cu creștinii au luat forme curioase și periculoase și anume: zvonuri necontrolate,
calomnii absurde, care căutau să compromită pe creștini și să -i facă odioși în fața societății.

d). Cauze sociale
Problemele sociale și-au adus și ele contribuția la cauzele generale ale persecuției asupra
creștinilor. Clasele dominante vedeau în creștini niște indivizi vulgari pe care -i disprețuiau,
pentru că se recrutau mai mult din clasele modeste și pentru că susțineau egalitatea t uturor
oamenilor (Coloseni 3:11); păgânismul insista asupra unei structuri aristrocratice a societății, în

92 Tertulian, Apologeticum, în vol. „Apologeți de limbă latină”, în col. „PSB” , vol. 3, Edi tura Institutului Bib lic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 79.
93 Dr. Richard Alderson , op. cit., p. 81.
94 Sfântul Iustin Martirul și Filosoful , Apologia întâi, XVII, p. 37.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

44
care privilegiați erau serviți de c lasele inferioare și sclavi95. Creștinismul era, deci, socotit o
religie a sclavilor, ignoranților și a oamenilor i nferiori. Nu numai în societate, dar și în familie,
raporturile dintre creștini și păgâni s -au schimbat datorită unor nemulțumiri, imputări sau discuții
jignitoare. Creștinii erau urâți de păgâni și erau socotiți periculoși, nebuni, conspiratori și chiar
trădători96. Prin urmare ei erau socotiți dușmani publici foarte periculoși. Prin abține rea lor de la
anumite meserii, funcții, și distracțiile specifice lumii antice legate de cultul zeilor (luptele cu
gladiatori , și vizite în locuri de desfrâu), prin refu zul unora de a servi în armată, creștini erau
socotiți de păgâni inutili societății, nefolositori în afaceri. Prin urmare creștinii erau priviți ca o
categorie antisocială: ,,oameni care se pitesc în locuri ascunse, se feresc de lumina zilei, sunt
tăcuți î n public, dar guralivi în ascunzișurile lor, oameni care se separă de restul lumii”97. Iustin
Martirul arată în Apologia sa, că misterul în care este învăluit cultul creștin constituie și el un
motiv de suspiciune și de acuzare: ,,și cele săvârșite și cinst ite în chip public de către voi, ne
acuzați pe noi că le -am săvârșit, cu luminile stinse și cufundați în întuneric. Dar aceste acuzații,
în măsura în care noi suntem nevinovați a săvârși asemenea lucruri, nu ne aduc nici o pagubă,
ci dimpotrivă, ele păgube sc pe cei care le săvârșesc și care aduc mărturii mincinoase împotriva
noastră’’98. Puritatea vieților lor era un reproș fără cuvinte la adresa vieții scandaloase duse de
oamenii din clasele superioare. Acest nonconformism față de tiparele sociale acceptat e a atras
asupra lor antipatia celor din jur. Acest lucru i -a făcut pe păgâni să creadă că ei sunt un pericol
pentru societate, și să -i caracterizeze ca oameni care urăsc omenirea, și care sunt capabili de a
incita masele la revoltă. Minucius Felix arată m entalitatea vremii față de abținerea creștinilor de
la manifestările păgâne (împodobirea capului, și împodobirea caselor cu flori). El subliniază
faptul că florile erau apreciate de creștini, dar, din cauza, folosirii lor abuzive de păgâni și
conotației i dolatre aduse prin împodobirea templelor, creștinii preferau să nu -și împodobească
casele și locașurile de cult: ,,Tot ceea ce este darul de nestricat al lui Dumnezeu, nu poate fi
stricat de nici o operație umană , nici chiar de un rit idolatru….. Totuși noi creștinii ne abținem,
fiindcă nu dorim să fim părtași libațiilor aduse în onoarea demonilor și nu dorim să se creadă
că ne răzbunam pe religia noastră. Sigur că și nouă ne plac florile e primăvară, mai ales
trandafirul de primăvară, dar și alte flori, cu cele mai frumoase culori și miresme; le folosim fie

95 Earle E. Cairns, op. cit., p. 84.
96 Ioan Rusu, Vale ntin Nițu, Cultură și civilizație creștină, Editura Pro Universitaria, p. 34.
97 Ibidem.
98 Sfântul Iustin Martirul și Filososoful, Apologia întâi, traducere pr. prof. Olimp N. Căciulă, în vol. „Apologe ți de
limba greacă”, col. „Părin ți și Scriitori Biserice ști (PSB)”, vol.2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucure ști, 1980, p. 43.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

45
separat, fie în buchete, fie împletim coroane”99. Aceste sărbători religioase combinate cu
spectacole publice, teatrale, de circ sau sportive realizate sub deviza ,,panem et circenses” erau
considerate de creștini idolatre. Tertulian credea că jocurile scenice nu afectează numai organel e
văzului, ci exercită o influență asupra sistemului nervos și asupra sufletului: ,,Actorii repetă
gesturi impudice, vorbesc despre invidie și ură, mișcările și gesturile sunt stimuli ale
sentimentelor respective”100. Filosoful păgân Celsus, cel mai mare adversar doctrinar al
creștinismului, aprecia că religia creștină este subversivă și prea inovatoare. El îi considera pe
creștini si pe evrei oameni vicleni, care sub haina i nocenței și a naivității, se întorc de fapt
împotriva colectivității în care trăiesc101.
Reprezentativă pentru poziția societății romane față de creștinii din Imperiu este
,,Epistola către Diognet ”, care prezintă concepția romană față de creștinism. Se pot a firma prea
puține lucruri în ceea ce privește autorul sau locul scrierii. Diognet era un păgân cult, care s -a
interesat de religia creștină, împotriva căreia avea și câteva obiecții. Este una din scrierile cele
mai frumoase ale antichității creștine, sobră , elevată, scrisă cu stil. Datorită car acterului său
apologetic, este socotită ca făcând parte și dintre apologii, deși este încadrată în grupul scrierilor
Părinților Apostolici. ,,Epistola către Diognet ” consemna următoarele despre creștini: ,,Creștinii
nu se deosebesc de ceilalți oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin
îmbrăcăminte. Nu locuiesc în orașe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc
o viață străină. Învățătura lor nu -i descoperită de gândirea și cugetarea unor oameni, care
cercetează cu nesocotință, nici nu o arată, ca unii, ca pe învățătura omenească. Locuiesc în
orașe grecești și barbare, cum le -a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băștinașilor și în
îmbrăcăminte și în hrană, și în c elălalt fel de viață, dar arată o viețuire minunată și recunoscută
de toți ca nemaivăzută. Locuiesc în țările în care s -au născut, dar ca străinii; iau parte la toate
ca cetățeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice țară străină le e patrie, și orice p atrie le e
țară străină. Se căsătoresc ca toți oamenii și nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuți. Întind
masa comună, dar nu și patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar
sunt cetățeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viață, biruiesc
legile. Iubesc pe toți, dar de toți sunt prigoniți. Nu -i cunoaște nimeni, dar sunt osândiți; sunt
omorâți, dar dobândesc viața. Sunt săraci, dar îmbogățesc pe mulți, sunt lipsiți de avere dar în

99 Marius Țepelea , Biserica și Statul Roman în primele trei secole, Editura Emia, Deva, 2005, p. 57.
100 Tertul ian, De spectaculis, 17, P.L. 1, 649-650.
101 Origen, Contra Celsum, III, 5, P.G. 925 -926.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

46
toate au de pris os. Sunt înjosiți , dar sunt slăviți cu aceste înjosiri; sunt huliți, dar sunt
îndreptățiți. Sunt ocărâți dar binecuvintează; sunt insultați, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt
pedepsiți ca răi; sunt pedepsiți, dar se bucură, ca și cum li ș -ar da viața. Iudei i le poartă război
ca unora de alt neam, elenii îi prigonesc; dar cei care -i urăsc nu pot spune pricina dușmăniei
lor102.
e). Cauze economice
Creștinismul a atras și ura celor care pierdeau profiturile, atunci când oamenii se converteau
la creștinism. Printr e aceștia erau preoții, vânzătorii de carne jertfită idolilor, constructorii de temple,
sculptorii de idoli, vrăjitorii, ghicitorii etc. Pentru unii pierderile profiturilor au stârnit adevărate
probleme sociale. Încă pe vremea apostolului Pavel se observă antipatia celor care construiau idoli.
Un exemplu în acest sens este incidentul din Efes. Atunci când fabricanții statuiei zeiței Diana, au
început să -și piardă profitul au incitat efesenii la revoltă. (Fapte 19:27). Preoții, fabricanții de idoli,
ghicito rii de noroc, pictorii, arhitecții și sculptorii nu erau prea entuziasmați în fața unei religii care
le amenința mijloacele de existență103.
Toate aceste considerații legate de cauzele persecuțiilor religioase s -au combinat ca să
justifice în mințile autori tăților romane persecutarea creștinilor. Faptul că religia creștină pretindea
loialitatea exclusivă a creștinului a ajuns în conflict cu sincretismul păgân și cu pretenția de loialitate
exclusivă față de statul roman. Persecuția a devenit în mod natural, p arte din politica imperială de
păstrare a integrității statului roman104.
2.3. Legislația și procedura de judecată. Pedepsele
Înainte de a prezenta istoria persecuțiilor religioase trebuie să stabilim în prealabil, care a
fost temeiul juridic al acestora. Statul roman era un stat de drept, și, prin urmare, atunci când lua
măsuri atât de severe împotiva unei întregi categorii de cetățeni, acele măsuri trebuiau să aibe un
temei legal, o legislație și o procedură de judecată. Această chestiune a fost foarte mu lt discutată,
fără a se găsi un răspuns care să mulțumească pe toată lumea și care să arate în mod clar
modalitatea după care s -a făcut judecata și condamnarea creștinilor în primele secole ale

102 Epistola către Diognet , în vol. , Scrierile Părinților Apostolici , vol. 1 , Editura Institutului Bib lic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, p. 340.
103 Earle E. Cairns, op. cit ., p. 85.
104 Ibidem.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

47
creștinismului105. În această privință s -au emis mai multe teori i, dar vom încerca să analizăm
temeiul juridic care a stat la baza persecuției. Nu cunoaștem prea multe aspecte despre legislația
romană îndreptată împotriva creștinismului din primele secole. În Imperiul Roman ca să poată fi
tolerate, cultele străine tre buiau de regulă să fie îngăduite prin lege. Creștinismul neprimind o
astfel de aprobare era considerat religie nepermisă (religio ilicita) și deci adepții lui puteau fi
urmăriți făcându -se uz de unele legi și decrete referitoare la religii. Creștinismul pu tea fi urmărit
pe baza unor legi care interziceau cultele străine (ex. Legea celor 12 table ) și pedepseau magia.
Un decret senatorial din anul 189 d.Hr. si o lege dată de împăratul Traian împotriva asociațiilor
nelegale interziceau adunările nocturne. O al tă lege ( lex Julia de majestate ) pedepsea
manifestările dăunătoare față de poporul roman. Făcându -se uz de aceste legi si decrete, cre știnii
puteau fi urmăriți și persecutați, invocându -se un motiv sau altul.
Tacit, ale cărui Anale formează unul din izvoar ele principalele pentru cunoașterea acestei
perioade din istoria creștinismului, spune că persecuția inițiată de împăratul Nero din anul 64 atât
de sângeroasă s -a datorat faptului că creștinii au fost dovediți a fi dușmanii neamului omenesc (
odio generis humani convicti sunt. Annales XV, 44). Tacit mai vorbește și de anume crime sau
lucruri rușinoase , pe care le săvârșeau aceia și sub care trebuie să înțelegem învinuirea, că la
sacrificiile lor consumă carne și beau sânge omenesc, apoi că tot cu prilejul lor săvârșesc orgii
incestuoase . Însă cauza principală a persecuției a constituit -o ,,ura împotriva neamului
omenesc” , sub care se înțelege refuzul creștinilor de a se închina zeilor, de a le aduce jertfă și de
a lua parte la spectacolele publice, cu alte cuvinte desăvârșita loe izolare de toate manifestațiile
religioase ale obștei cetățenilor106. Apartenența la creștinism era socotită crimă de către statul
roman. Întrebarea pe care trebuie să o punem este : dacă există vreo lege specială care să declare
creștinismul crimă și pe baza căreia să fi fost asândiți adepții lui ? Nu există o astfel de lege
îndreptată direct împotriva creștinismului. Măsurile luate pentru urmărirea creștinilor erau
dispozițiuni de fapt nu dispozițiuni juridice. Temeiul juridic al lor era Lex Julia Majestatis
promulgată de August. Această lege urmărea apărarea siguranței, suveranității și onoarei statului.
Și fiindcă statul era reprezentat de persoana împăratului ,,Divus Imperator” – refuzul de a -i da
acestuia onoruri divine, de a -i adu ce jertfe și -l al adora ca zeu cum scria Pliniu cel Tânăr, era
socotită crimă de les majestate. Tot ca o astfel de crimă era socotit și refuzul de a participa la

105 Zenovie Pâclișeanu, Istoria Creștinismului Antic, Oradea, 1937, p. 28.
106 Ibidem.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

48
serviciile și jerfele religioase publice ale statului; supplicare diis nostris, ( refuzul de a implora
zeii noștri ) cum spunea împăratul Traian în răspunsul către Pliniu cel Tânăr107.
Scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr către împăratul Traian dovedește că condamnarea
creștinilor se făcea de multe ori fără un temei legal. Din această corespondență dintre Pliniu cel
Tânăr și Traian reiese că noul guvernator nu știa cum să procedeze din punc t de vedere judiciar
împotriva denunțurilor contra creștinilor: ,,Nu am luat parte niciodată la anchetele desfășurate
împotriva creștinilor, așa că nu știu ce fapte și î n ce măsură sunt de obicei pedepsite sau
urmărite”108. Totodată răspunsul lui Traian către Pliniu cel Tânăr arat ă lipsa un ei legi care să -i
condamne pe creștini: «Ai procedat așa cum trebuia, dragul meu Secundus, anchetând cazurile
celor care -ți fuseseră de nunțați drept creștini ( qui christiani ad tedelati fuerant ). Căci nu se
poate stabili un principiu care să fie oarecum general valabil ( in universum aliquid ). Nu trebuie
căutați cu tot dinadinsul ( conquirendi non sunt ); dacă sunt denunțați și dovediți vino vați,
trebuie pedepsiți, dar în așa fel încât acela care tăgăduiește că este creștin ( quinegaverit se
christianum esse ) și face dovada manifestă a acestui lucru prin fapte, adică aducând jertfe
zeilor noștri, să fie iertat pentru că se căiește ( veniam ex p aenitentia impeteret ), chiar dacă în
trecut a fost bănuit. Dar denunțurile anonime nu trebuie luate în seamă în nici o acuzație, căci
ar constitui un exemplu reprobabil și nepotrivit cu vremurile noastre»109. Deci, Creștinii nu mai
puteau fi cercetați și urm ăriți pentru credința lor decât atunci, când erau pârâți; și chiar și în acest
caz nu puteau fi osândiți decât dacă se încăpățânau a persista în credința lor110. Crestinii puteau fi
judecați fie după procedura regulată a procesului de crimă, aplicându -se ped epse capitale
(pierderea libertății, cetățeniei sau vieții), folosită pentru cetățenii romani, fie procedura
reprimării delictelor aplicată de funcționarii romani superiori care pedepsea pe necetățenii,
suspectați sau vinovați de tulburarea ordini publ ice. La aplicarea ei se foloseau de momentele
procesului de crimă, însă aveau libertatea de a decide singuri, uneori influențați de mulțime sau
ambiții personale. Se pare că în primele două secole s -au folosit împotriva crestinilor măsuri
administrat ive si polițienesti ș i mai puțin legile penale de drept comun sau legi speciale pentru
religii. Primele erau mai ales pentru necetățeni, cele din urmă însă pentru cetățenii romani. În
sprijinul acestei păreri vin scrierile apologeților; car e afirmă că creștinii nu erau acuzați de crime

107 Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p. 105.
108 Preda Constantin , Mărturii extrabiblice despre originile creștinismului, p.106.
109 Ibidem.
110 Apologeticum, în românește de Eliodor Constantinescu, Institutul de Editură Creștină, Râmnicul Vâlcii, 1930, p.
13.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

49
prevăzute de lege, ci doar pentru simpla apartenență la creș tinism . Cu siguranță au existat legi si
decrete speciale pe baza cărora creștinii erau persecutați. Tertulian vorbește despre un decret din
timpul împăratului Nero, din an ul 64, ( Institutum Neronianum)111 concretizat în formula „ non
licet esse vos" (nu est e permis ca voi să existați) . Pe baza acestor formule, crestinii erau
persecutați ca practicând o religie nepermisă (religio illicita) . La Roma judecarea era făcută de
prefectul orașului, iar în provincii de guvernatori. Unii istorici cred că î mpotriva creșt inilor, s-a
procedat, î n primele două secole, nu pe bază de legi speciale sau de legi penale de drept comun
(judicatio ), ci pe bază de măsuri administrative și polițieneș ti (coercitio- reținere ). Fără ca
delictul creștin să fi fost specificat juridic de legi, el era urmă rit in virtutea dreptului numit jus
coercendi . Rescriptele imperiale erau doar mă suri administrative, care reglementau acest drept .
Alții î nsă cred că la j udecarea creștinilor se aplicau legile penale ele drept comun : creș tinii erau
acuzați și condamnați, pentru crime pr evăzute și pedepsite de legile î n vigoare — magie,
sacrilegiu, crimen les majestatis, asociații nepermise sau legea superioară a binelui pu blic, socotit
periclitat de creș tinism. Î mpotriva acestor păreri se poate invoca mărturia precisă a apologeților,
că la creștini se căutau și condamnau nu anumite crime, prevăzute de lege, ci doar calitatea și
numele lor de creștini (Iustin Martirul, Apolo gia l-a, 4). Inter esa deci nu o crimă, ci numele
însuși: mărturisirea numelui, nu examinarea vinei . Deși n -au fost persecutați continuu, creștinii,
fiind scoși de sub protecția legilor, erau ținuți î n stare de nesiguranță legală și de alarmă. Toate
dispozi țiunile lui Nero, Domițian, Traian, Hadrian și ale celorlalți împărați au fost măsuri pentru
aplicarea legii Lex Julia Majestatis , măsuri care au rămas în vigoare până la edictul lui
Constantin cel Mare din 313, cunoscut sub numele de Edictul de la Milan o112.
Pedepsele
Pedepsele erau diferite, și erau aplicate conform stării sociale a creștinilor. În general se
respecta principiul: cei de neam nobil erau deportați, cei simpli decapitați, în ambele cazuri
creștinilor li se confiscau averile113. Pedepsele capita le erau: pierderea libertății, a drepturilor
civile sau chiar moartea114. Moartea creștinilor putea surveni fie prin decapitare, fie prin ardere
sau răstignire. Uneori creștinii erau aruncați la fiare sau erau uciși în luptele cu gladiatorii115.

111 Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p. 107.
112 Zenovie Pâclișeanu, op. cit., p. 31.
113 Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p. 107.
114 Marie Francoise Baslez, Persecuț iile în Antichitate. Victime. Eroi. Martiri, Editura Artemis, București, 2009, p.
282.
115 Ioan Rusu, Valentin Nițu, Cultură și civilizație creștină, Editura Pro Universitaria, p. 34.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

50
Înainte de j udecată, creștinii erau închiși, iar uneori erau legați în lanțuri. Adeseori,
creștinii mureau în închisori fie de asfixiere, fie de foame sau de sete. Unii creștini erau prinși în
butuci de lemn. Pedepse pe viață erau exilul sau deportarea în locuri nesăn ătoase și sub pază,
condamnarea la muncii în mine și în cariere, în grele condiții de trai, creștinii fiind ținuți în
lanțuri ca și sclavii, pentru femei și fecioare se aplica de cele mai multe ori vinderea lor la case
de toleranță. Înaintea aplicării ped epsei, erau ținuți în închisoare si torturați pentru a apostazia.
Uneori mureau înainte de a fi executați datorită condițiilor inumane în care erau ținuți
(fără lumină, aer, hrană, apă, în lanțuri sau în butuci). Torturile erau grele: flagelare, bătaia cu
vergi, lapidarea, sfâș ierea corpului cu unghii de fier sau cu cioburi de sticlă, arderea cu fierul
înrosit, întinderea corpului, târârea de cai fugăriți; tăierea limbii sau a unor membre ale corpului,
răstignirea, scoaterea ochilor, smulgerea unghiilor, t urnarea de plumb topit sau de smoală încinsă
pe corpul gol etc. Începând cu Deciu s timpul de detenție s -a prelungit, însoțit de torturări
groaznice în vederea apostazierii, sub Diocle țian și urma șii săi imediați cunoscându -se apogeul116.

116 Ibidem.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

51

Capit olul III. Împăraț ii romani și valurile de prigoană
În Istoria Creștinismului se cunos c mai multe valuri de prigoană care s -au abătut asupra
creștinilor până la edictul de la Milano din 313. Persecuțiile îndurate de creștini din partea păgânilor
au fost mul te și grele. La început persecuțiile au fost locale și sporadice până în anul 250, când au
devenit generale și violente, începând cu cea de sub împăratul Decius117 Creștinii au fost urmăriți și
persecutați pe baza unei dispoziții oficiale provizorii numite rescript, care se aplica într -o cetate,
regiune sau pe baza unei dispoziții generale a împăratului, numită edict, valabilă în tot Imperiul
Roman, ceea ce a dus la persecuția generală a creștinilor. În prealabil la creștini după cum am văzut
în cele prezenta te anterior nu se căutau și nu se condamnau anumite crime prevăzute și pedepsite de
legile în vigoare, ci doar calitatea și numele lor de creștin i118. Unii istorici afirmă că au fost nouă
valuri de prigoană , alții zece, dar în realitate au fost mai multe. Nu mărul lor este socotit de obicei
după împărații romani persecutori. Deși primele trei secole au fost marcate de persecuții, acestea nu
au avut loc în mod continuu, dar au oferit o nesiguranță permanentă creștinilor acelor timpuri.
Când se vorbește despre v alurile de prigoană se înțeleg doar persecuțiile, la care au fost
supuși creștinii din ordinul împăraților romani și, în general al autorităților publice romane începând
cu Nero (54- 68) și terminând cu Dioclețian (284-305). În realitate creștinismul a fos t persecutat la
începuturile răspândirii lui. Prigonitorii îndârjiți, necruțători și fanatici, au fost Evreii, cum rezultă
din informațiile atât de bogate pe care ni le dau cartea Faptele Apostolilor119. Însă cum am spus,
persecuțiile care au făcut ca biseri ca să poată fi numită în primele trei veacuri biserica martirilor nu
au fost acestea, ci acelea ce au fost dezlănțuite împotriva creștinilor de împărații romani și de
reprezentanții lor în diversele provincii ale Imperiului Roman120.

117 Cairns E. Earle, Creștinismul de -a lungul secolelor. O istorie a Bisericii creștine, Editura Cartea Creștină,
Oradea, 1997, p. 85.
118 Prof. Ioan Rămureanu , Istoria Bisericească Universală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, vol. 1, București, 1987, p.110.
119 Zenovie Pâclișeanu, Istoria Creștinismului Antic, Oradea, 1937, p. 31.
120 Ibidem, p. 32.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

52

3.1. Valurile de pri goană

Principalele valuri de prigoană au fost următoarele :
a). Primul val de prigoană (anul 64 d. Hr.)
Primul val de persecuție a fost dezlănțuit de împăratul Nero . Sulpicius Severus scrie în
Historia sacra a sa, după ce vorbește despre cumplitele tort uri la care au fost supuși creștini din
ordinul împăratului Nero, că ,,hoc initio in Christianos saevri coeptum” (II, 29) – Acesta este
începutul persecuției creștinilor. Cu alte cuvinte cu Nero începe șirul persecuțiilor. Și alți
scriitori mai vechi Melit o din Sardes ( în Lydi a) și Tertullian atribuie lui Nero acest început al
persecuției religioase. Tertullian spune despre Nero următo arele: ,,Cercetați documentele și veț i
afla că a fost cel dintâi care a prigonit credința creștină mai ales atunci când, su punând
întreaga împărăție, a început să se arate în Roma crud față de toți”121. Prigoana sa împotriva
creștinilor era așa de mare, încât Eusebiu consemnează: ,,Puteai vedea orașe întregi pline cu
corpuri de oameni, bătrâni zăcând lângă tineri, iar corpurile femeilor care erau aruncate în
stradă erau goale, fără nici un respect față de sexul lor”122. Nero a ajuns împărat când avea doar
16 ani. Mamă -sa Agripina, prin uneltiri ticăloase, și -a otrăvit bărbatul, pe împăratul Claudiu și pe
fiul lui, curățind astfel calea spre tron lui Nero, fiul ei dintr -o altă căsători. În primii ani, a
cârmuit cu înțelepciune, căci a avut sfetnici abili. Crescând mare, firea sa violentă a început să se
arate. El a alunecat sub influența nefastă a unei femei, renumită în frumusețe, Popea Sabina, care
era proverbială în goana după vanitate, lux și trai în stricăciune. Despre ea se spune că ținea 500
de măgărițe ca să facă baie în laptele lor, spre a -și menține frumusețea. Nero dorea să se
căsătorească cu ea, deși avea o soție, pe Octa via. Agripina luând partea celei neglijate, Nero a
plănuit moartea mamei sale prin înec. În acest scop, a trimis -o la țară într -o barcă, ce urma să se
umple cu apă de îndată ce pleca de la țărm. Dar Agripina s -a salvat înotând până la țărm. Totuși
ea a fos t omorâtă cu sabia de niște călăi, ce au fost trimiși de Nero, imediat ce a aflat că a scăpat
de la înec. A divorțat de Octavia, apoi a exilat -o pe o insulă, unde a fost omorâtă. S -a căsătorit cu
Popea, dedându -se unei vieți fără frâu și celor mai sălbatic e porniri. Făcea orice, nu mai ținea
cont de demnitatea sa, ci doar să fie aplaudat și lăudat. Uneori cobora în arenă și se amesteca cu

121 Eusebiu din Cezareea, Istoria Bisericească. Martirii din Palestina, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 97.
122 John Fox, Cartea Martiri lor, Editura Agape, Făgăraș, 2001, p. 10.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

53
gladiatorii și cu luptătorii de profesiune spre a fi aclamat de gloate. Apoi și -a con struit un palat
măreț numit „Casa de aur". Palatul era împrejmuit de grădini mari, lacuri, băi și locuri de
petrecere. Ca să -și poată termina palatul, aducea acuzații imaginare oamenilor bogați din Roma,
astfel ei erau omorâți și averile confiscate treceau în vistieria împăra tului. Filozo ful Seneca,
fostul său dascăl, la fel a fost acuzat. Dar el a preferat să moară de mâna sa, decât să fie torturat
de călăii lui Nero. Astfel a intrat într -o baie caldă și și -a deschis venele spre a -i curge tot sângele.
La fel a făcut și soția sa. Atât de o bișnuită a devenit metoda de a primi mesaje de moarte încât
oamenii își căutau singuri căile de a muri cât mai ușor, fără să se lase pe mâna călăilor123.
Evenimentul care a prilejuit această primă persecuție oficială a statului împotriva creștinilor a
fost i ncendiul ucigător, de nouă zile, care a devastat o mare parte a Romei în vara anului 54 d.
Hr. Au circulat zvonuri că însuși Nero ar fi pus focul. În timpul incendiului, Nero s tătea în
palatul său de la țară, cânta la liră și recita poezii despre arderea T roiei124. Ca să potolească furia
mulțimii, Nero a abătut acuzația asupra creștinilor, contr a cărora a î nceput o violentă prigoană.
Nefiind dovediți autori incendiului, ei au fost totuși condamnați ca dușmani publici, oameni
periculoși prin superstiția lor (august 64)125.
Persecuția , a fost de o cruzime înspăimâ ntătoare , potrivită cu nebunia î mpăratu lui și cu
fanatismul poporului î nfuriat. Istoricul Tacit spune că unii creștini au fost îmbrăcați î n piei de
animale sălbatice și sfâșiați de câ ini, alții răstigni ți, alții unși cu rășină și arși pe rug de vii,
luminând noaptea grădinile lui Nero, care da spectacole de curse.
Care au fost primi propovăduitori ai creștinismului în Roma, nu știm. Faptele
Apostolilor , amintesc că la întâia predică atât de bogată în r oade a lui Petru, rostită îndată după
coborârea Duhului Sfânt, au fost de față în Ierusalim ,,bărbați cucernici din toate neamurile”.
Între aceștia sunt amintiți și ,,străini veniți din Roma ” (Faptele Apostolilor 2:10). Probabil că ei
au aruncat prima sămâ nță a creștinismului în capitala Imperiului. Cert este că în timpul când
Pavel a scris scrisoarea sa către Romani, se afla acolo un număr destul de mare de creștini ,,a
căror credință se vestește în toată lumea”126. Informațiile pe care le avem despre primul val de
prigoană inițiat de N ero sunt foarte puține. Clement Romanul în scrisoarea către Corinteni (96 –
98), amintește despre persecuția din timul lui Nero și spune că în timpul ei au fost ucișii apostolii

123 Petru Popovici, Graiul Martirilor Creștini din primele secole, Editura Stephanus, București, 2000, p. 35 -36.
124 Dr. Richard Alderson , op. cit., p. 34.
125 Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p. 111.
126 Zenovie Pâclișeanu , op. cit., p. 32.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

54
Petru și Pavel127. Numărul creștinilor căzuți victime persecuției neroniene, a fost relativ mare.
Acesta rezultă atât din scrisoarea lui Clement Romanul către Corinteni (capitolul 5) cât și din
informațiile lui Tacit, care vorbește de multitudo ingens a lor. În timpul acestui val de prigoană
au fost martiriz ați apostolii Petru și Pavel (anul 67)128. Despre Petru se spune că ar fi încercat să
fugă de prigoana dezlănțuită la Roma de către Nero. La plecarea din oraș i -ar fi ieșit înainte
Mântuitorul Isus și Petru, surprins L -a întrebat: ,,Unde te duci, Doamne? Și Domnul i -a răspuns:
,,Merg la Roma să mai fiu răstignit o dată ! Inima lui Petru s -a îmbrăcat în hainele întristării, s -a
întors înapoi la Roma și a cerut să fie crucificat cu capul în jos pentru că se considera nevrednic
să fie crucificat ca Domnul său129. La fel apostolul Pavel și -a sfârșit călătoria pe pământul acesta
,,atunci când Nero i -a trimis pe cei doi scutieri ai săi, Perga și Pantenius, să -l aducă pe Pavel la
locul execuției , unde Pavel a fost decapitat ’’130.
Acest val de prigoană a luat sfârșit dub domnia lui Vespasian, lăsând creștinilor un scurt
timp de răgaz.

b). Al doilea val de prigoană (anul 85 d. Hr.)
Al doilea val de prigoană a început în timpul domniei lui Domițian (81-96), fiu lui
Vespasian, era un om ambițios, egoist, gelos, răzbunător și răutăcios. Domițian a fost primul
împărat care s -a autodivinizat, numindu -se ,,dominus ac deus”(Domn și Dumnezeu)131. Scrisorile
sale începeau întotdeauna cu formula: Edict de la Domnul Dumnezeul nostru”. Domițian afirma
despre sine că este una cu Jupiter, iar mulțimea îl saluta strigând: ,,trăiască Domnul Domn al
pământului, invincibil, slăvit, sfânt, domn, binecuvântat, inegalabil, vrednic ești tu să moștenești
împărăția”132. Pe lângă această pretenție nebunească la dumnezeire, Domițian a dovedit cu
prisosin ță că era un sadic crud și un ucigaș, ceea ce l -a determinat pe Pliniu să scrie despre el că
este ,,fiara iadului, care stă ascunsă în vizuina sa și linge sânge”133. Informațiile despre această
persecuție din timpul împăratului Domițian sunt relativ puține. Episcopul Melito din Sardes o
amintește vag punându -l pe Domițian alături de Nero în ce privește ura față de creștinism în

127 Iustin , Scrierile Părinților Apostolici, Editura Institutului Biblic ș i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1979, p. 48.
128 Lactant ius, De Mortibus persecutorum, (Despre morțile persecutorilor), Editura, Amarcord, Timișo ara, 2000, II.
p. 6.
129 Ioan Berar, Cronologia Istoriei Bisericii Creștine de -a lungul secolelor, Oradea, 2012, p. 78.
130 John Fox, Cartea Martirilor, p. 11.
131 Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p. 111.
132 Dr. Richard Alderson , op. cit., p. 36.
133 Ibidem.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

55
opera sa ,,Cuvânt despre credință ”, scrisă în jurul anului 170 și adresată împăratului Marc
Aureliu și tot vag o amintește ș i Tertu lian. Mai multe date ne oferă privitor la ele ,,Apocalypsul
lui Ioan ”. Potrivit u nei tradiții, păstrate de Tertu lian în cartea sa ,,De praescriptionibus
haereticorum” (Despre prescripția contra ereticilor) , Ioan a suferit însuși în cur sul acestei
persecuții fiind aruncat într -un vas cu ulei fierbinte și neîntâmplându -i-se nimic, a fost exilat în
insula Patmos. La aceste suferințe proprii face aluzie Ioan la începutul Apocalypsului (1:9) când
scrie: ,,eu Ioan fratele vostru și împreună cu voi părtaș la suferi nța, la împărăția, și la răbdarea,
care sunt întru Isus, fost -am în insula ce se cheamă Patmos pentru cuvântul lui Dumnezeu și
pentru mărturisirea lui Isus’’134. Din informațiile culese din Apocalyps , rezultă că persecuția lui
Domițian a fost foarte violent ă. Ioan vorbește de ,,Babilonul” (Roma) ,,beat de sângele sfinților
și de sângele mucenicilor lui Isus” (17,6), de sufletele celor omorâți pentru cuvântul lui
Dumnezeu și pentru mărturisirea ce au făcut. Cauzele persecuției lui contra creștinilor par a fi
mai multe . Una a fost refuzul creștinilor de a plăti fiiscus judaicus, adică impozitul perceput de la
iudei, după dă râmarea t emplului din Ierusalim (70). Cu acest refuz, creștinii se arătau a nu fi
iudei și deci pierdeau dreptul de toleranță, de care se bu curau aceș tia. De la istoricul Dio Cassios,
se mai știe că persecuția a lovit pe unii acuzați de ateism, acuzație adusă de obicei creștinilor, sau
de moravuri iudaice, de inerție, de urzire de lucruri noi și de faptul că refuzau să se închine
chipului împă ratului și să participle la ceremoniile religioase păgâne. Împăratul și -a așezat statuia
în Capitoliu între statuile zeilor și ,,vai de cine părea lipsit de respect în fața chipului” , spune
istoricul B. Bloch135. Apocalypsul vorbește de chipul fiarei, căreia trebuie să i se închine toți,
fiind ,,omorât oricine nu se închină chipului fiarei” (13,15). Tot din datele Apocalypsului
rezultă , că persecuția nu s-a mărginit numai la Roma, ci s -a întins și asupra celorlalte părți ale
Imperiului. Persecuția inițiată de Domițian a atins și persoane nobile, între care și pe unele rude
ale împăratului: pe vărul lui, Flavius Clemens și pe soția acestuia Flavia Domitilla ; pe fostul
consul Acilius Glabrio și pe mulți alții, pe care Domițian îi ura sau îi bănuia de opoziție. R angul
lor social î i făcea suspecți împăratului, care își temea tronul, mai ales de creștini. După o știre
luată de Eusebiu de la Hegesip, Domițian, auzind despre împărăția așteptată de creștini, a chemat
din Palestina pe nepoții lui Iuda, zis fratele Domnu lui (frate cu Iacob cel Mic), ca urmași ai lui
David și rude ale lui Isus Hristos, și i -a intrebat despre ocupația și averea lor. Convingându -se

134 Zenov ie Pâclișeanu, op. cit., p. 36.
135 L’Empire romain, Paris, Flammarion, 1924, p. 136.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

56
din înfățișarea lor, că sunt oameni muncitori și liniștiți, i -a lăsat liberi136. Tot sub împăratul
Domițian a fos t martirizat și Simion, păstorul bisericii din Ierusalim. El a fost răstignit pe cruce..
Nicomede a fost un creștin care s -a distins la Roma, făcând mari eforturi spre a servi pe cei
întristați. El a ajutat și mângâiat pe cei săraci, a vizitat pe cei în chiși, a întărit pe cei șovăielnici și
a susținut pe cei credincioși. Pentru aceasta, el a fost denunțat ca creștin, și fiind condamnat, a
fost biciuit până ce a murit. De asemenea Protasius și Gervasius au fost martirizați la Milano.
Cam în această vreme, l a Efes, Timotei a fost prins de mulțimea ce mergea într -o procesiune
idolatră și l -au bătut cu nuiele până l -au zdrobit de tot. La două zile după aceasta, el moare din
pricina vânătăilo r137.
Persecuția lui Domițian a fost un act de capriciu de scurtă durată, la sfâ rșitul domniei lui
(95—96). El a fost ucis î n urma unui complot. Noul î mpărat Nerv a (96—98) a grațiat pe cei
condamnați de Domițian ș i n-a luat î n considerație acuzațiile aduse creștinilor138. Dio Cassius
spune că Nerva a grațiat pe cei exilați de Dom ițian și le -a restituit averile confiscate și că a oprit
condamnările pentru ateism și pentru obiceiurile evreiești139.

c). Al treilea va l de prigoană (anul 108 d. Hr.)
Al treilea val de persecuții a avut loc în timpul împăratului Traian (98-117), urm așul lui
Nerva, avea calități rare și se bucura de mare î ncredere și cinste. Era un bun soldat și
administrator, curajo s, inteligent, muncitor, hotăr ât, conștiincios și drept, preocupat de ordine și
de binele obștesc. Deși bun ș i drept, Traian a fost un î mpărat persecutor. Despre el se spune că
,,trimitea creștinii la moarte cu aceeași hotărâre și neînduplecare ca și când ar fi fost vorba
despre un soldat dezertor sau despre un sclav fugit de la stăpân”140. El a a realizat primul
rescript referitor la ideile sale despre creștini, fiind emis datorită unei scrisori din partea lui
Pliniu cel Tânăr în 111 -112, din care Traian afla că datorită creștinilor templele se goleau, nu se
mai respectau sărbătorile, iar animalele nu se mai cumpărau pentru sacrificii. Din ac eastă
scrisoare se poate desprinde faptul că religia creștină era răspândită nu numai la orașe, ci și în
sate, printre oamenii de toate vârstele și condițiile sociale. Cei ce aveau cetățenie romană, nu
puteau fi judecați de guvernator, procesul lor trebui a să se defășoare la Roma. În timpul

136 Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p. 112.
137 Petru Popovici, op. cit., p. 42.
138 Zenovie Pâclișeanu, op. cit., p. 37.
139 Ibidem.
140 John Fox, Cartea Martirilor, p. 12.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

57
proceselor, guvernatorul se convinsese că multe denunțuri erau făcute doar din spirit de
răzbunare. În răspunsul său, Traian stabilește următoarele: creștinii nu trebuie căutați;
denunțurile anonime nu sunt luate în con siderație. Cei ce sunt denunțați trebuie să fie judecați.
Dacă în timpul procesului își reneagă credința, invocând divinitățile romane, sau neagă faptul de
a fi creștini trebuie puși în libertate. Dacă stăruie în credința lor trebuie pedepsiți. Această
scrisoare reprezintă o primă reglementare juridică referitoare la condamnarea și judecarea
creștinilor141. Din schimbul acesta de scrisori, se desprind câteva lucruri care trebuiesc subliniate .
Înainte de toate acceptarea creștinismului, ceea ce pentru oficiali tatea romană și opinia publică se
reducea la refuzul de a se închina zeilor și de a participa la ceremoniile religioase oficiale,
constituia o crimă, care în cazul când era dovedită, trebuia pedepsită. Nici Pliniu și nici
împăratul nu indică felul pedeps ei; ea era însă moartea. Pe timpul împăratului Traian și pe tot
parcursul veacului al II – lea, inițiativa persecuțiilor, nu era luată de autoritatea romană ci de
populația însăși. Dintre martirii acestui timp se înalță luminoasa figură a episcopului Ignaț iu al
Antiohiei supranumit Teoforul sau Purtătorul de Dumnezeu. Traian a poruncit ca Ignațiu să fie
dus la Roma și aruncat fiarelor sălbatice ,,pentru distracția poporului”142. Altă martiră, care a
suferit deosebit, a fost Simforoza, o văduvă creștină cu șap te copii. Alexandru, păstorul bisericii
din Roma, a fost marti rizat tot în această vreme. După ce și -a îndeplinit slujba timp de zece ani,
el a fost dat morții împreună cu doi diaconi ai săi și cu multe mii de alți creștini. Se spune că în
timpul martiraj ului a doi frați: Faustines și Ioviță, torturile lor au fost atât de îngrozitoare și răb –
darea lor așa de mare încât Colocerius, un bărbat păgân, copleșit de uimire, într -un fel de extaz a
strigat: „ Mare este Dumnezeul creștinilor!" Numai decât mulțimea ad unată la acel spectacol
barbar l -a dat și pe el morții143.
După moartea lui Traian, a urmat la tron ca împărat Hadrian (117-138) în timpul lui
persecuțiile sunt sporadic e și nu sunt violente. Quadratus, păstorul bisericii din Atena, a apelat la
Hadrian, ce rându -i să cruțe pe creștini, împăratul a luat în considerare scrisoarea lui Quadratus,
explicarea cre dinței, a practicelor lor, încât a poruncit să înceteze persecuția. Ba a mers până
acolo că a dat dispoziții ca nici un creștin să nu mai fie condamnat d in pricina religiei sau a
credinței sale. Împăratul Ha drian a insistat asupra respectării procedurii legale de judecare a
creștinilor, eliminând abuzurile din magistratură144. Hadrian cerea magistraților și guvernatorilor

141 Mariu s Țepelea , Biserica și Statul Roman în primele trei secole, Editura Emia, Deva, 2005, p. 75.
142 Dr. Richard Alderson , op. cit., p. 38.
143 Petru Popovici, op. cit., p. 46 -47.
144 Marius Țepelea , op. cit., p. 76.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

58
să nu acționeze sub presiunea poporu lui. Aceste instrucțiuni ale împăratului se regăsesc într -un
rescript trimis către Minucius Fund anus, proconsulul Asiei Minor. Ha drian cerea ca acuzele
aduse să fie probate temeinic, în caz contrar ele nu trebuies să fie luate în seamă. Dacă un creștin
își reneagă credința, este de ajuns cuvântul său de onoare pentru a fi absolvit de orice vină. Acest
rescript al împăratului a îmbunătățit situația creștinilor în fața instanțelor de judecată romane.
Textul rescriptului , este redat de istoricul Eusebiu de C ezareea: Către Minucius
Fundanus
Am primit epistola pe care mi -a scris -o strălucitul bărbat, Serenius Granianus,
predecesorul tău. Socotim că această chestiune trebuie să rămână necercetată, pentru ca nici
oamenii să nu se tulbure și nici să nu se dea cal omniatorilor prilej de a -și manifesta răutatea.
Deci dacă locuitorii din provincia ta vor putea susține în chip lămurit plângerea lor
împotriva creștinilor, în așa fel ca se poată răspunde pentru ea și în înaintea tribunalului, să se
îndrepteze numai către aceștia, dar nu numai cu simple pretenții și doar cu zvonurii. Căci e de
datoria ta cea mai înaltă ca, dacă cineva ar voi să aducă o acuzație, să te informezi dacă
aceasta este întemeiată. Deci, dacă cineva aduce vreo învinuire și arată că unii au săvârși t ceva
împotriva legilor, să dispui așa cum se cuvine potrivit cu gravitatea delictului. Dar, pe Hercule!
Dacă cineva ar propune ceva doar din calomnie, fii atent asupra răutății acesteia și caută ca ea
să fie răzbunată cum se cuvine”145.
În timpul lui Ha drian, iudeii s -au ră sculat î ntre anii 132 —135, sub conducerea unui fals
Mesia numit Bar -Kochba (Fiul Stelei), care î ncepuse să persecute pe creș tinii din Ierusalim și
Palestina. Romanii au recucerit Ierusalinul , au nimicit orașul, și pe ruinele lui au ridica t un oraș
păgân cu numele de Aelia Copitolina, î n care, cu timpul, a luat ființă o mică Biserică creștină146.
Antoni nus Pius (138-161), care a urmat la tron după Ha drian, s -a distins prin bunătatea sa.
El a fost denumit de popor „ Părintele virtuților”. Imediat după urcarea pe tron, el a dat un edict
care sfârșește cu cuvintele: „Dacă cineva va neliniști sau necăji pe creștini, fără să aibă altă
cauză decât credința lor, creștinii să fie puși în libertate, iar acuzatorii lor să fie pedepsiți”. Cu
toate că e l nu a persecutat creștinii, totuși au existat martiri datorită unor guvernatori

145 Eusebiu din Cezareea, Istoria Bisericească, IV, IX, 1 -3, în vol. 13, din colecția P.S.B., p. 152 -153, traducere de
Prof. Teodor Bodogae, Editura IBM, al BOR, București, 1987.
146 Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p. 113.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

59
provinciali147. În această perioadă a avut loc persecuția de la Smirna, în care au murit 11 creștini.
Cel mai cunoscut dintre ei este episcopul Smirnei Policarp, care a fost ars pe rug în anul 155148.

d). Al patrulea va l de prigoană (anul 163 d. Hr.)
Persecuția a continuat în timpul lui Marcus Aurelius (161-180), un împărat cult, filosof stoic,
cu predilecție pentru justiție și educației, Marcus Aurelius ura creștinismul. El a at ribuit calamitățile
naturale pe seama conve rtirii oamenilor la creștinism. Din cauza filosofiei stoice și a rațiunii de stat,
declanșează persecuția după principiul neronian : ,,non licet esse vos ”149. În timpul acestei persecuții
moare la Roma tânăra nobilă Cecilia și filosoful creștin Iustin (165). O alt ă persecuție este cea din
Galia, în o rașele Lugdunum (Lyon) și Vienne , unde au suferit martiriul în 177, 48 de martiri. Printre
aceștia au fost episcopul Potin de 90 de ani, diaconul Sanctus și Blandiana150.
Într-o scrisoare a creștinilor din Lyon și Vienne , păstrată de Eusebiu se relatează despre
martirajul acestora: “ La toate întrebările Sanctus răspundea în latină: “Sunt creștin”; această
afirmație îi ținea loc de nume, de cetate, de neam și de tot; păgânii n-au auzit alt cuvânt de la el…
În sfârșit, i -au aplicat lamele de fier înroșite în foc pe părțile cele mai delicate ale trupului. Carnea
îi era arsă, dar Sanctus, rămânea neclintit și neînduplecat, hotărât în mărtu risirea credinței,
primind din ceruri, ca roua întăritoare, apa vie ce țâșnește din coasta lui Hristos. Sărmanul lui trup
…nu era decât carne vie și răni; chircit își pierduse forma omenească. Dar în el suferea Hristos…
Preafericitul Potin, care primise slujba de episcop la Lyon, era pe atunci tr ecut de nouăzeci de ani.
Era așa de slăbit încât de -abia mai putea răsufla, dar sub puterea Duhului și în dorința arzătoare a
martiriului își recăpătă puterile. L -au târât și pe el la tribunal; trupul său bătrân și bolnav nu -l mai
ajuta, dar sufletul veghe a în el, pentru ca prin el, Hristos să fie proslăvit. Dus de soldați la tribunal,
era escortat de magistrații cetății și de întreg norodul care striga împotriva lui ca și cum ar fi el
însuși Hristos, iar el a dat frumoasă mărturie… Blandina, atârnată de un stâlp, era expusă ca hrană
pentru fiarele ce erau asmuțite asupra ei. Văzând -o atârnată de această “cruce”, auzind -o cum se
roagă cu glas tare, luptătorii simțeau cum le sporește curajul, vedeau cu ochi trupești, prin sora lor,
pe cel ce afost răstignit p entru ei… Fericita Blandina, ultima dintre toți, precum o nobilă mamă,
care după ce și -a îmbărbătat fiii, i -a trimis înainte victorioși la rege, îndura la rândul ei asprimea

147 Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p. 114.
148 Prof. Ioan Rămureanu, Actele martirice , Editura Institututlui Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucuresti, 1982 , p. 27.
149 Nicolae Chităr, Istoria creștinismului, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Trinitas, 2001, p. 42.
150 Petru Popovici, op. cit., p. 63.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

60
luptelor purtate de fiii săi. Acum se grăbea să -i ajungă, fericită și strălucind d e bucurie pentru
apropiata plecare, ca și cum era poftită la un ospăț de nuntă, și nu dată fiarelor. După biciuiri,
fiare, grătare, grătar înroșit în foc, au aruncat -o într -o plasă oferind -o coarnelor unui taur. De mai
multe ori azvârlită în aer de dobitoc , nici nu mai lua în seamă la ce se petrecea cu ea, cu totul
absorbită de speranța și de așteptarea credinței sale și vorbind cu Hristos. A fost și ea străpunsă,
iar păgânii înșiși recunoșteau că nicicând la ei o femeie nu îndurase atâtea chinuri.151”
Marcus Aurelius, fiind întrebat de guvernatorul Galiei, cu prilejul acestei persecuții, a dat un
rescript prin care ordona eliberarea apostaților și condamnarea celorlalți. El a înăsprit legislația
contra creștinilor, lăsând frâu liber urii poporului, introducân d sistemul căutării lor și recompensarea
denunțătorilor cu o parte din averea creștinilor condamnați. Contrar legilor romane sub împăratul
Marcus Aurelius s -au primit mărturiile sclaviilor contra stăpânilor lor152. Totuși lui Marcus Aurelius
i se atribuie un edict de toleranță pentru creștini. El a fost promulgat în legătură cu câștigarea unui
război împotriva quazilor și marcomanilor (174), succes atribuit soldaților creștini din armata
romană. Acest e veniment este relatat de Tertul ian în Apologia sa: ,,În ce ne privește putem cita,
printre ei un protector al creștinilor, dacă se cercetează scrierile lui Marcus Aurelius, împărat
foarte înțelept, scrieri în care se confirmă că acea sete din Germania a fost alinată de ploaia
dobândită prin rugăciunile unor osta și care din întâmplare erau creștini ”153.
În timpul împăratului Commodus (180-192), persecuția împotriva creștinilor nu a fost
continuă. Acesta nu semăna deloc cu tatăl său, era vulgar, orgolios, crud, despotic, și vicios.
Historia Augusta îl caracterizează ca: ,,nerușinat, necinstit, spurcat la gură, murdar și desfrânat,
mai crud decât Domițian și mai necurat decât Nero”. Sub Com modus, a continuat persecuția
contra creștinilor, începută de Marcu s Aureliu s, căzând mai mulți martiri : La Scili, î n Africa , au
suferit moarte martirică, î n iulie 180, ≪grupul martirilor scili tani≫, doisprezece la număr. Alți
martiri au căzut în Asia Proconsulară, Frigia, Siria . Cel mai î nsemnat martir este un roman cult,
poate senator, Apollon ius, care, fiind denunțat de un sclav și judeca t de prefectul pretoriului
Perenn is, a fost decapitat la Roma, probabil în anul 184. După câțiva ani de persecuție,
Commodus a lăsat pe creș tini în pace.

151 Eusebiu din Ceza reea, Istoria Bisericească, IV, IX, 1 -3, în vol. 13, din colecția P.S.B., traducere de Prof. Teodor
Bodogae, Editura IBM, al BOR, București, 1987. p. 187.
152 Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p.115.
153 Tertulian, Apologeticum, în vol. „Apologeți de limbă latin ă”, în col. „PSB” , vol. 3, Editura Institutului Bib lic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, V, 5 -10, p. 46.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

61
Cu înlăturarea lui Com modus prin asasinare, s -a schimbat situaț ia generală a Imperiului
Roma n, venind pe tron î mpărați neromani, din provincii, desc hizându -se astfel o lungă criză
politică , care a durat tot secolul al III – lea.

e). Al cincilea va l de prigoană (anul 200 d. Hr.)
După moartea lui Commodus, începe o perioadă de criză în istoria Impe riului Roman.
Tronul este disputat de mai mulți pretendenți iar împărați sunt proclamați de trupele lor. Criza
nu este numai una politică și militară ci una generală: financiară, economică, socială, culturală
și religioasă. Curentul sincretist d evine mai puternic, influența cultelor orientale crește, iar
unele ajung culte de stat, ca mithraismul (cultul soarelui). Aversiunea mulțimii față de creștini
se menține. Inițiativa persecuției o iau împărații și guvernatorii provinciilor . Septimius Severus
(193-211) a încercat sa reorganizeze Imperiul, conștient de perioada de declin pe
care statul roman o trave rsa de câteva decenii. Împaratul Severus era un adept al
stilului de viață roman clasic și un adept convins al religiei păgâ ne. De aceea, a dat
un edict, prin care a interzis prozelitismul iudaic și creștin, sub ameninț area pedepsei
cu moartea. Primind informaț ii despre numă rul mare al creștinilor din Imperiu,
Septimius Severus a trecu t la persecutarea ierarhiei bisericeș ti, crezând că noua religie va
dispărea dacă clerul va fi decimat154. La începutul domniei lui, împăratul a fost binevoitor cu
creștinii: Chiar mulți creștini ocup au funcții importante la curtea imperială. După cum rezu ltă
din unele amănunte date de Tertu lian, Severus a avut o anumită simpatie față de creștini.
Scriitorul african spune că ar fi apărat de furia poporului câțiva cetățeni fruntași trecuți la
creștinism, că pe servitorul său Proculus, un creștin care l -a vindecat de o boală grea, l -ar fi
ținut la curte până la sfârșitul vieții și că doica fiului său Caracalla, ar fi fost creștină155.
Atitudinea sa se schimbă dup a nul 200, atunci când interzice orice convertire la creștinism și la
iudaism. Această hotărâre a fo st luată deoarece preoții păgâni din Palestina și Egipt s -au plâns
împotriva creștinilor și evreilor, acuzându -i de prozelitism. Astfel că între 200 și 204 se
declanșează o prigoană teribilă, soldată cu mii și mii de morți. Este interzisă orice activitate
misionară, iar în intenția împăratului creștinismul trebuia să dispară odată cu moartea actualei
generații. Școala creștină dn Alexandria, este atât de strict supravegheată încât maeștrii sunt
nevoiți să plece. Edictul său din 202 nu ia împotriva creștinil or existenți măsuri noi și, privitor

154 Marius Țepelea , op. cit., p. 78.
155 Zenovie Pâclișeanu, op. cit., p. 45.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

62
la ei, nici nu fixează o procedură nouă, ci lasă în vigoare normele fixate de Traian. Împăratul
vrea să împiedice răspândirea viitoare a creștinismului și de aceea stabilește pedepse aspre
contra oricărui prozelitism. Este primul ordin de urmărire directă a creștinilor din partea
autorităților publice. Statul a părăsit rolul pasiv intrând însuși în acțiune pentru înăbușirea
propagagandei creștine156. Torturile și metodele folosite contra creștinilor au fost aplicate în
cele mai oribile moduri cum ar fi: exilul, spunzurătoarea, arderea pe rug, aruncarea la lei sau
tigri înfometați, tăiați cu fierăstrăul sau legați de coarnele taurilor pentru a fi târâți pe pământ.
În urma acestor măsuri au suferit mulți creștini onorându -l pe Dumnezeu cu moarea de martir.
În Africa au suferit martiraj ul la Cartagina, un grup de creștini, în frunte cu o nobilă
romană, Perpetua și cu Felicitas . În Galia a suferit martirajul, Sfântul Irineu. Apologetul
Lactanțiu, spune că suferințele creștinilor din timpul său nu pot fi descrise. El a scris: ,,De-aș
avea cel mai puternic glas din lume și chiar o sută de limbi, n -aș putea spune toate relele
săvârșite și înșira toate uneltirile de chin, născocite de mintea autorităților și folosite contra
creștinil or”157. Spre a adânci și mai mult prăpastia dintre creștinism și religia tradițională
a Imperiului Roman, împărații de după Septimius Severus au încercat să schimbe
religia romană, importând diverse rituri orientale. Se năștea un sincretism religios, fiind
adunate laolaltă diferite divinități, precum cele clasice grecești, demoni orientali, eroi
mitici, zeități inferioare, împarați zeificați peste noapte. Soarele era zeificat într-o
încercare interesantă, dar ineficace de a institui o religie monoteistă și universal ă în tot
Imperiul. Sincretismul religios roman a capătat noi dimensiuni în timpul domniei
împă ratului Alexandru Severus (222-235), om profund religios și echilibrat. Alexandru
avea capelă privată , unde existau altare pentru: Orfeu, Apollonios din Tyana, profetul
evreu Avraam și Isus Hristos. Nu stim cât de putemică era apropierea sa față de
creștinism, dar este cert faptul că s-a purtat extrem de binev oitor cu toți creștinii, iar
mama sa, Iulia Mammea, purta corespondență cu marii scriitori creștini ai vremii,
Origen și Ipolit al Romei158.
Un fapt dovedește mai ales interesul și simpatia lui pentru creștinism. Într -un proces
pentru un teren di sputat de corporația cârciumarilor ( popinarii) , teren pe care creștini voiau să
ridice o biserică, el a dat câștig de cauză creștinilor punând pe cererea lor rezoluția: ,,Vreau

156 Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p.121.
157 Ioan Berar, op. cit., p. 83.
158 Marius Țepelea , op. cit., p. 79.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

63
mai bine ca Dumnezeu să fie adorat într -un chip oarecare pe acest loc, d ecât să -l dau
cârciumarilor”159. Alexandru Severus a acordat privilegii și iudeilor. Aceasta a făcut pe unii
să vadă în el un creștin.

f). Al șaselea va l de prigoană (anul 235 d. Hr.)
Acest val de prigoană a fost declanșat de împăratul Maximin Tracul (235-238), care a emis
un edict împotriva conducătorilor comunităților creștine. Eusebiu din Cezareea spune că Maximin
Tracul a poruncit uciderea ,,conducătorilor Bisericii, vinovați de învățătura cea după
Evanghelie’’160. Împăratul a dat ordin ca toți creștinii să fie prinși și uciși. Pentru aducerea la
îndeplinire a acestui ordin, împăratul a poruncit să se pregătească o echipă de soldați, pregătindui –
se fiecăruia o coroană de laur. Unul dintre soldații pregătiți pentru această misiune a refuzat
coroana de lauri. El a mărturisit că este creștin și nu poate să persecute creștinii. A fost biciuit și
apoi condamnat la moarte161. În timpul acestei prigoane au suferit ca marti ri cei doi episcopi rivali
ai Romei, Ponțian și Hipolit. După moartea lui Maximin, tronul imperial a f ost ocupat de Filip
Arabul (244-249), care a fost tolerant și binevoitor față de creștini. Ieronim spune despre că Filip
Arabul ar fi fost primul împărat creștin : ,,primus de regibus Romanis christianus fuit ”162. Aceast ă
perioada de liniște pentru creștinis m a durat puțin. Filip a fost învins în lupta de lângă Verona de
trupele lui Decius și ucis, iar tronul a fost ocupat de acesta. Sub domnia lui Decius persecuțiile au
căpătat un caracter general.

g). Al șaptelea va l de prigoană (anul 249 d. Hr.)
Decius (249-251) a fost primul împărat roman care a publicat un edict general contra
creștinilor, având aplicare în tot Imperiul, cu intenția de a desființa creștinismul. Din rațiune de stat,
el dezlănțuie o persecuție generală organizată prin lege de stat. Deci us a dat edictul de persecuție în
anul 249. Textul acestui edict nu s -a păstrat dar se știe cum a fost aplicat. El impunea tuturor
cetățenilor să sacrifice zeilor și să mănânce din carne animalelor jertfite lor. Toți creștinii, de orice
stare și vârstă și chiar cei doar bănuiți a fi creștini, erau obligați să se prezinte înaintea unei comisii
de stat și să facă acte de adeziune la păgânism : sacrificii, libațiuni, participare la ospețe sacre.
Creștinii au fost ch emați nominal, după liste întocmite de autorit ăți și invitați să sacrifice zeilor,

159 Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p.122.
160 Eusebiu din Cezareea, op. cit., 251.
161 Ioan Berar, op. cit., p. 84.
162 Zenovie Pâclișeanu, op. cit., p. 47.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

64
într-un anumit termen. Celor ce făceau aceasta, li se eliberau certificate numite libellus. Fugarilor li
se confisca averea iar la întoarcere erau uciși. Cei care nu veneau singuri erau aduși cu forța, iar
funcționarii indulgenți erau amenințați cu grave pedepse. Cei care nu se conformau ordinului erau
aruncați în înch isori și to rturați. Autoritate romană urmărea nu numai pedepsirea creștinilor, ci mai
ales lepădarea lor de credință, negarea lui Hristos. Origen, aminteșt e acest lucru , el spune :
,,Judec ătorii se întristează, dacă chinurile sunt suportate cu curaj, dimpotrivă, bucuria lor este
fără margini, când pot triumfa asupra unui creștin ”163.
Indignarea și deziluzia episcopilor Dionis din Alexandria și Ciprian din Cart agina față de
creștinii lapsi (cei căzuți) care au s acrificat sau și -au procurat pe alte căi certificatele, arată că
numărul celor ce au cedat a fost destul de mare. La Alexandria, mulți creștini apar în fața
autorităților cuprinși de frică: sacrifică zeil or, alții neagă că sunt creștini, iar alții fug. Unii cedează
după multe zile de carceră; alții când sunt aduși în fața judecătorilor, iar alții după tortură. Unii au
fost aruncați în închisoare : Origen, a fost legat cu picioarele în butuci cu lanțuri164. Ac eastă
prigoană dezlănțuită din ordinul lui Decius a fost de scurtă durată, fiindcă autorul ei a căzut în lupta
cu goții în Moesia (251). Persecu ția însă a izbucnit din nou sub domnia lui Valerian165.

h). Al optulea va l de prigoană (anul 257 d. Hr.)
Împăra tul Valerian (253-256), începe o nouă persecuție asupra Bisericii, asemănătoare în
cruzime și organizare cu cea a lui Decius. Deși la începutul domniei sale Aurelian, a fost tolerant
față de creștini, mulți dintre ei se găseau în serviciul palatului. La în demnul unui mare demnitar,
șeful tezaurului statului, Macrianus, împăratul a dezlănțuit persecuția. Printr -un edict dat în 257,
creștinii erau din nou obligați la sacrificii, mai ales clericii, adunările erau interzise sub pedeapsa cu
moartea iar bunurile Bisericii erau confiscate. În anul următor, 258, împăratul și Senatul dau un
nou edict care lovea mai ales pe episcopi și diaconi care erau pedepsiți cu moartea iar senatorii și
funcționarii înalți erau pedepsiți prin pierderea demnităților și pierderea av erilor, iar dacă stăruie în
creștinism, se pedepsesc și ei cu moartea, femeile se pedepsesc cu confiscarea averilor și cu exilul,
iar curtenii, după ce li se iau averile, sunt trimiși la munca silnică166. Au murit ca martiri în această
perioadă, episcopii Si xt II al Romei, Ciprian al Cartaginei, diaconul Laurențiu la Roma. La Utica,

163 Origen, Scrieri Alese, Contra lui Celsum, Editura Institutului Bib lic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1984, p. 35.
164 Ioan Berar, op. cit., p. 85.
165 John Fox, op. cit., p. 15.
166 Zenovie Pâclișeanu, op. cit., p. 49.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

65
în Africa, au fost aruncați într -o groapă cu var nestins 153 de creștini, cunoscuți ca martiri sub
denumirea de ,,massa candida ’’167. Acestora li s -a adăugat o adevărată oștire a ma rtirilor ,,bărbați
și femei, tineri și bătrâni, fete și femei în vârstă, soldați și civili din toate rasele și de toate vârstele,
care au trecut prin necazuri cu fruntea sus și au primit cununile de slavă ”168. Sfârșitul lui Valerian
a fost cu totul diferit. Perșii l -au luat prizonier, l -au îmbrăcat în roba lui purpurie, l -au pus în lanțuri
și l-au plimbat timp de șase ani pe străzile capitalei lor, arătându -l lumii ca pradă de război. Când a
murit, l -au vopsit în roșu, l -au împăiat și l -au atârnat într -unul d intre templele lor169. Fiul și urmașul
său la domnie Gallienus (260-268), impresionat de moartea tatălui său acordă libertate creștinilor.
Gallienus a dat un rescript de toleranță, comunicat prin scrisori episcopilor : ,,Am poruncit să fie
propovăduită în înt reaga lume binefacerea decretelor mele milostive pentru ca să se redea peste
tot locașurile de cult și ca să vă puteți bucura și voi de dispoziția decretului meu, încât nimeni să
nu vă mai supere cu nimic ”170.

i). Al nouălea va l de prigoană (anul 270 d. Hr .)
Acest val de prigoană s-a decla nșat sub împăratul Aurelian (270-275), preocupat de reforma
Imperiului, de p ăstrarea unității și de întărirea lui, pentru a rezista popoarelor migratoare, a luat și
măsuri cu caracter religios. El a adoptat cultul soarelu i Mithraismul, devenind reprezentantul lui
Sol invinctus pe pământ. Mithra a devenit zeul principal al Imperiului Roman. Printre cei care au
suferit de această dată s -a numărat și Felix, episcopul Romei care a fost decapitat. Agapsetus, un
tânăr roman care a fost torturat și apoi decapitat. Aceștia sunt singuri martiri cărora li se cunoaște
numele din timpul domniei lui Aurelian171. În final Aurelian a fost asasinat de un grup de ofițeri.

î). Al zecelea val de prigoană (anul 303 d. Hr.).
În timpul domn iei lui Dioclețian (284/285 -305) Imperiul este împărțit în patru zone, pentru a
fi condus mai ușor. Astfel se instituie tetrarhia : Galerius era Cezarul său pentru Răsărit, în timp ce
în Apus era Maximian, având ca Cezar pe Constantinus Chlorus. În timpul tetrarhiei acestor
împărați, Biserica a suferit cea mai grea persecuție . În pri ma parte a domniei sale, Diocleț ian
accepta cu spirit de toleranță dezvoltarea și răspândirea impresionantă a creș tinismul ui în toată aria

167 Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p.127.
168 Dr. Richard Alder son, op. cit., p. 48.
169 Ioan Berar, op. cit., p. 88.
170 Eusebiu din Cezareea, op. cit., 285.
171 John Fox, op. cit., p. 16.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

66
Imperiului . Semnificativ, din palatul său imperial din Nicomedia, el privește cu sentimente pașnice
un edificiu de cult creș tin din apropiere . Soția Prisca și fiica Valeria sunt creștine, la fel mulți dintre
funcționarii curț ii. Motivul principal al declanșă rii persecuției trebuie să -l vedem î n convingerea sa
că noua religie reprezinta un obstacol în calea refacerii Î mperiului în cele mai diverse sectoare ale
sale. Dupa ce reușise să întărească frontierele, administrația ș i guvernarea imperială, acum el îș i
îndreapta privirea asupra spinoasei p robleme religioase, pe care intenționează să o rezolve printr -o
restaurare a vechii religii romane. În a ceasta problema, colaboratorii ș i consi lierii să i principali,
Galeriu ș i Hierocles, sunt de aceeasi parere cu dânsul. Dioclețian a emis mai multe decret e de
persecuție sub lozinca radicală : ,,nomen christianorum deleto – numele creștinilor să fie
nimicit ”172. Primul edict s-a dat în 303 care prevedea dărâmarea locașurilor de cult, interzicerea
adunărilor, arderea cărților sfinte. Al doilea edict , din acela și an 303, prevedea prinderea și
aruncarea în temniță a tuturor căpeteniilor bisericești. Edictul ordona să fie puși la închisoare
episcopii, preoții, diaconii, lectorii și exorciștii, dacă nu renunță la credința creștină. Tot în 303
este emis și al treile a edict , în care spunea, că toți cei arestați, dacă vor sacrifica zeilor, să fie
eliberați, iar cei care refuză, să fie supuși celor mai grele torturi173. În anul 304 a fost publicat cel de
al IV – lea edict de persecuție, cel mai grav dat până acum de împăr ații romani, acesta imita edictul
lui Decius și al lui Valerian, prin care se declara război creștinismului. În acest edict poruncește, ca
în întreg cuprinsul Imperiului, în toate localitățile, toți cetățenii să aducă jertfe zeilor174. Eusebiu
scoate în ev idență faptul că închisorile s -au umplut așa de mult cu creștini, încât nu mai era loc
pentru criminali. Creștinii erau pedepsiți prin pierderea averilor, exil, întemnițare, execuția cu sabia
sau prin aruncarea la fiare. Martirii au fost numeroși, mai ales în Orient, Italia, Africa, Scythia
Minor. Astfel Antim, episcopul Nicomediei a fost decapitat, în Egipt a suferit Sfânta Varvara, în
Capadocia au suferit Sfântul Gheorghe și Sfânta Doroteea iar la Salonic au suferit Sfintele Agapi,
Irina și Hiona. O adeva rată schimbare se produce doa r atunci când Galeriu se îmbolnăvește grav,
iar creștinii interpretează aceasta ca o pedeapsa divin ă.
În 311 persecuțiile au încetat, Galerius a emis la Sardica un edict de tolerare a creștini lor,
prin care îi încuraja să -și reconstruiască bisericile și îi implora să se roage pentru el. În linii mari el
stabilește că: ,,Între alte orânduiri pe care le-am dat pentru folosul și binele popoarelor, am
hotărât mai întâi ca totul să fie îndreptat potrivit vechilor legi și așezămin telor publice ale

172 Eusebiu din Cezareea, op. cit., 315.
173 Actele Martirice, Studiu introductiv , traducere și note, Ioan Rămureanu, Ed. Institutului Bibl ic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, p.183.
174 Zenovie Pâclișeanu, op. cit., p. 51.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

67
romanilor, iar creștinii care au părăsit religia strămoșilor lor să poată îmbrățișa păreri mai
bune… Iar întrucât cei mai mulți au rămas în aceeași nebunie, ne -am dat seama că nu aducem
cinstea cuvenită nici zeilor cerești nici Dumnezeu lui creștinilor. De aceea, ținând seama de
filantropia noastră și de obiceiul statornic potrivit căruia ne -am obijnuit să acordăm iertare
tuturor oamenilor…..pentru ca iarăși să fie îngăduit să existe creștini și să -și clădească din nou
casele unde în ca re își țineau adunările , numai să nu săvârșească nimic potrivnic ordinii
publice…. În schimb, în urma iertării ce le -am acordat, ei vor fi datori să se roage lui Dumnezeu,
în tot timpul, treburile publice să se desfășoare în bună rânduială și să poată ș i ei trăi fără să fie
tulburați în căminurile lor”175. Persecuția a încetat deocamdată. Creștinii au primit edictul cu
bucurie. În Orient însă Maxim ian a reînceput persecuția. A oficializat o ierarhie păgână pentru a
distruge biserica și a încercat să -i îndo ctrineze pe copii, obligându -i să citească în școli ,,Faptele lui
Pilat” – o poveste blasfemiatoare și inexactă despre viața și moartea lui Isus. Acestea au fost
ultimele încercări ale păgânismului de a se impune împotriva creștinismului. Acest edict are o
importanță capitală în istoria creștinismului antic. El pune capă t unei politici religioase ce durase
mai bine de doua sec ole. În mod expres, religia creștină este pusa pe acelaș i plan cu celelalte religii
ale I mperi ului; ea nu mai este o superstiț io sau religio il icita. În Oc cident, edictul legiferează o
stare de lucruri deja existentă, iar cei doi augusti nu gă sesc nici o dificultate în a -l aplica. Pe ntru
Orient, Maximian nu publică edictul aș a cum fusese formulat de Galeriu; totusi, îi încredințează
prefectului gă rzii sale, Sabinus, misiunea de a comunica tuturor funcționarilor săi să nu mai ia nici
o mă sură împotriva practicării religiei creș tine. Consecințele sunt imediate: toți creș tinii închisi
sunt e liberati, inclusiv cei condamnaț i la mun ca în mine (ad metalla). Pe străzile localităților se vă d
acum întorcându -se grupurile exilaților; bisericile încă existente se u mplu din nou; cei ce nu
fuseseră tari în credință și cedaseră cereau acum readmiterea în numărul celorlalț i, al con fesorilor;
mai mult, p agânii înș isi i-au parte la bucuria creștinilor, fericiți fiind că persecuț ia s-a terminat.
Persecuția a încetat total în anul 313, când Constantin a dat libertate tuturor cultelor din Imperiu
prin celebrul edict, rămas în istorie sub numele Edictul de la Milano. Cu acest act se încheie cea
mai zbuciumată perioadă din istoria creștinismului. Sângele martirilor biruise!176.
În primele veacuri ale creștinismului au fost zece valuri de prigoană. Forțele fanatismului
iudaic coalizate cu cele ale păgânismului au căutat stăpânirea creștinismului, Clericii, militarii,

175 Lactant ius ,De Mortibus persecutorum, (Despre morțile persecutorilor), Editura, Amarcord, Timișoara, 2000, II.
p. 181 -183.
176 Zenovie Pâclișeanu, op. cit., p. 54.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

68
cezarii și gloatele au dușmănit de moarte pe urmașii lui Hristos și și -au revărsat otrava furiei
asupra lor177. Apostolul Pavel redă foarte bine acest lucru în cuvintele: ,,Căci noi cei vii,
totdeauna s untem dați morți din pricina lui Isus’’ (2 Corinteni 4:11).

3.2. Apostoli i și Martirii creștini

Istori a martirilor î ncepe cu primii martiri care au fos t apostoli și evangheliș ti. După
înălțarea Domnului Isus, apostoli s -au împrăștiat în toate părțile p urtând cu ei vestea bună. Noul
Testament nu ne spune cât au trăit apostolii și evangheliștii, nici cum au murit, doar în Faptele
Apostolilor ne este relatată moartea lui Ștefan și lui Iacov. Informațiile pe care le avem despre
martiriul apostoliilor și eva ngheliștiilor le aflăm de la vechii scriitori și istorici, care în primele
veacuri după Hristos s -au apucat să adune și să așterne în scris ce au auzit ei despre acești sfinti,
afirmând că aproape toți au murit moartea de martir. În acest capitol vom fac e o trecere în
revistă a principalilor apostoli ș i martiri creștini .
Ștefan
Istoria martirilor este deschisă de Diaconul Ștefan , care a fost primul martir. Istoria lui
este relatată în Noul Testament (Faptele apostolilor 6 și 7). Ștefan a fost ales diacon în Biserica
primară, pentru a juta la împărțirea hranei pentru săraci și la răspândirea Evangheliei. Ștefan era
un bărbat plin de Duhul Sfânt și prin mâinile lui se făceau semne și minuni. Acest lucru a atras
ura evreilor. Astfel, l -au adus la judecată în fața Soborului, condamnându -l la moarte. După
uciderea lui Ștefan cu pietre, s -a declanșat o mare persecuție împotriva creștinilor din Ierusalim
și ,,toți afară de apostoli, s -au împăștiat prin părțile Iudeii și Samariei’’178.
Iacov
Următorul martir a fost Iacov, fiul lui Zebedei, un pescar din Galileea și fratele lui Ioan,
numiți și fii tunetului . Dintre apostoli, Iacov a fost primul care a înfruntat moartea de martir.
După o perioadă de probă, în care L -a însoțit pe Isus, Iacov este pomenit ca fiind de fa ță cu
ocazia vindecării soacrei lui Petru, în Capernaum. După aceea, a fost ales în numărul celor
doisprezece ucenici ai lui Hristos, moment în care a ocupat un loc de vază printre apostoli.

177 Petru Popovici, op. cit., p. 159.
178 Petru Popovici, op. cit., p. 9.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

69
Alături de Petru și Ioan, a făcut parte din cercul restrâns al ce lor mai apropiați ucenici ai
Domnului. Spre deosebire de ceilalți apostoli, aceștia trei au fost martori ai învierii fiicei lui Iair,
ai schimbării la față și ai agoniei Mântuitorului din grădina Ghețimani. În contextul dezvoltării
rapide a mișcării crești ne chiar în Ierusalim, se poate ca Irod să -i fi privit pe unii sau pe toți
liderii creștini ca pe capii unei posibile răscoale. E posibil, de asemenea, ca el să -l fi acuzat pe
Iacov de ațâțarea răzvrătirii și să fi poruncit decapitarea lui, considerându -l un dușman vădit al
statului179. Clement ne spune că atunci când Iacov a fost dus la judecată, omul care l -a dus acolo
și care era cauza necazului și a nemulțumirii sale, văzându -l pe Iacov condamnat și sortit morții,
a fost în așa măsură răscolit în inimă și conștiință, încât mergând la locul execuției, s -a hotărât să
devină creștin și i -a cerut lui Iacov un cuvânt de iertare pentru ce i -a făcut. În semne de iertare,
Iacov s -a întors spre el și i -a zis: ,,Pace ție, frate!” și l-a sărutat180. Amândoi au fost deca pitați îm
preună prin anul 36 d. Hr. O parte a osemintelor lui Iacov se află în Spania, iar altă parte la
Ierusalim.
Filip
Acest apostol s -a născut în Betsaida din Galileea. El a fost trimis ca misionar în țările
păgâne din părțile Asiei. Acolo a lucrat cu multă sârguința în apostolia lui. Apoi a călătorit în
Frigia și ajungând la Hierapolis, a găsit locuitorii atât de cufundați în idolatrie, încât se închinau
unui șarpe mare. Filip a convertit pe mulți la creștinism și a ajuns până acolo că a omorât șarpel e.
Aceasta a înfuriat atât de mult pe conducători, mai ales pe preoți, care câștigau bani mulți din
superstițiile po porului, încât au prins pe apostolul Filip și l -au aruncat în închisoare. El a fost
bătut crunt, apoi l -au răstignit în anul 52 d. Hr . Prie tenul său, Bartolomeu i -a coborât trupul în
groapă și l -a înmormântat. Pentru aceasta era cât pe aici să îm părtășească și el aceeași soartă.
Acest lucru este relatat de Policrates, care a scris o epistolă în care adaugă: ,,Filip, unul dintre cei
doispreze ce apostoli, se odihnește în Hierapolis”181. Papa Ioan al III – lea a obținut trupul
Sfântului Filip din Hierapolis și l -a îngropat într -o biserică din Roma, careia i -a pus numele
Biserica Sfinților Apostoli Filip și Iacov.
Matei
Acest apostol și martir a fos t născut la Nazaret, dar a trăit mai mult la Capernaum. A fost
fiul lui Alfeu și fratele lui Iacov cel Mic. Celălalt nume al lui Matei era Levi. El era vameș în

179 William Steuart Mcbirnie, Ph. , În căutarea celor doisprezece apostoli, Editura Succe ed Publishing, Medgidia,
2012. p . 101.
180 Ioan Berar, op. cit., p. 71.
181 William St euart Mcbirnie, Ph., op. cit., p. 122.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

70
Capernaum , adică aduna birul pentru cotropitorii romani182. Fiind chemat de Domnul Isus, a
părăsi t totul și L -a urmat. După înălțarea Învățătorului său, timp de nouă ani, el a căutat să
predice Evanghelia în Iudeea. Înainte de a părăsi Iudeea spre a merge să predice la neamuri, el a
scris pentru evrei evanghelia sa în ebraică. După aceea a fost tradus ă în limba greacă de apostolul
Iacov cel mic. Matei a plecat în Etiopia183, unde a întemeiat biserici, a rânduit prezbiteri și a
convertit multe suflete. Prin anul 60 d.Cr., Matei a suferit moartea de martir, fiind ucis cu sabia.
Trupul lui Matei se găsește biserica din localitatea Salerno în Italia.
Marcu
Acest evanghelist și martir a fost născut din părinți evrei, ce se trăgeau din neamul lui
Levi. Se crede că Marcu ar fi fost convertit de apostolul Petru, pe care apoi l -a ajutat în
călătoriile misionare și i-a servit ca scriitor. Fiind rugat stăruitor de credincioșii din Roma să
aștearnă în scris vorb irile apostolului Petru despre H ristos Domnul, Marcu a consimțit și a scris
în greacă evanghelia a doua, evanghelie ce poartă numele său. În mod real însă, cuvintele acestei
evanghelii sunt ale apostolului Petru. Marcu a înființat o biserică în Alexandria. De aici, a trecut
în Libia, unde a făcut mulți convertiți184. La reîntoar cerea sa în Alexandria, unii egipteni geloși
pe puterea sa, i -au hotărât moartea: ,,Răspândirea zvonului potrivit căruia creștinii amenințau să
înlăture zeitățile păgâne a înfuriat populația idolatră. Sfârșitul se apropia, iar sfântul era vânat
neîncetat de potrivnici. În anul 68 d. Hr., Paștele au fost în aceeași zi ca și festivalul zeu lui
Serapis. Mulțimea înfuriată se adunase în templul Serapion și a tăbărât apoi asupra creștinilor,
în timp ce aceștia sărbătoreau Paștele în Baucalis. Sfântul Marcu a fost prins, târât pe străzi
legat cu o funie de g ât și apoi închis peste noapte. În dim ineața următoare, chinul a fost luat de
la capăt, până când apostolul și -a dat duhul. Trupul îi era zdrobit și însângerat, iar mulțimea
avea de gând să -i încinereze rămășițele pământești. Însă vântul a început să bată și ploaia să
toarne cu găleata, așa că mulțimea s -a împrăștiat. Astfel, creștinii i -au luat trupul pe ascuns și l –
au îngropat în taină”185. O tradiție spune că mai târziu oasele lui au fost mutate la Veneția, unde
este considerat ca Sfântul protector și patron al cetății.
Iacov cel Mic
Iacov, fiul lui Alfeu, numit și Iacov cel Mic sau cel Tânăr, era fratele lui Matei Levi și
fiul Mariei. S -a născut în Capernaum, oraș aflat pe țărmul nord -vest al Mării Galileei. Iacov cel

182 Petru Popovici, op. cit., p. 14.
183 Ioan Berar, op. cit., p. 72.
184 Petru Popovici, op. cit., p. 15.
185 William Steuart Mcbirnie, Ph., op. cit., p. 213.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

71
mic, fiul lui Alfeu a lucrat printre evreii din Ierusalim. Aceștia fiind î mpietriți și plini de furie
împotriva creștinilor n -au vrut să primească Evanghelia. Atunci unele tradiții spun că s -a dus în
Egipt să predice. Acolo însă a fost prins și osândit la moarte prin răstignire. După moarte, corpul
său a fost tăiat bucăți cu fer ăstrăul. De aceea, ferăstrăul a rămas simbolul lui Iacov cel mic.
Matia
Acest apostol și martir a fost chemat la apostolie după înălțarea Domnului Isus la cer.
Alegerea lui s -a făcut imediat de către apostoli, spre a completa locul vacant al lui Iuda,
trădătorul. Istoricul Eusebiu și Epifaniu ne spun despre Matia că a fost unul din cei șaptezeci de
ucenici186. Noul Testament nu -l mai pomenește deloc. O tradiție spune că a predicat Evanghelia
în Iudeea și că a fost martirizat, fiind ucis fie cu lancea, fie c u toporul. Tradiția romano -catolică
privitoare la moartea și la îngroparea lui Matia arată că acesta a predicat și a fost martirizat în
Iudeea, însă aceste surse recunosc faptul că unii scriitori timpurii afirmau că Matia fusese
martirizat la Colchis, iar alții că murise pentru credință la Sevastopol, în anul 64 d. Hr.
Aceștiamai spun că trupul lui Matia a fost păstrat în Ierusalim și dus mai târziu la Roma de
Sfânta Elena, iar o parte a relicvelor a fost ulterior transportată la Treves, în Germania, unde s unt
păstrate și acum187.
Iuda
Apostolul Iuda, fiul lui Iacov, a avut trei nume. Luca îl numește Iuda, Matei îl numește
Levi, iar Marcu îi spune Tadeu. El a fost un naționalist violent, cu visuri de putere și dominație.
În Ioan 14:22, 23 ni se redă întrebar ea pusă de el Domnului Isus: „Doamne, cum se face că Te
vei arăta nouă și nu lumii?" El voia un H ristos care să se facă de cunoscut lumii. Iuda a mers să
predice Evanghelia în cetatea Edesa, pe Eufrat. Acolo a săvârșit multe minuni și a vindecat pe
unii bo lnavi. Mulți au crezut propovăduirea lui și au părăsit idolii. Aceasta i -a înfuriat pe ceilalți.
Atunci a mers în alte cetăți să predice. El a fost omorât cu săgeți la Ararat188.
Simon
Apostolul Simon Canaanitul, îna inte de a fi chemat la apostolie , a făcu t parte din partida
Zeloților. Aceștia erau naționaliști fanatici, neîmpăcați dușmani ai Romei și a străinilor, precum
și chiar a fraților lor care cons imțeau să colaboreze cu romanii sau să fie în slujba lor. După
chemarea sa, el învață că trebuie să -i iubească, să fie bun cu toți. Astfel ajunge prieten și părtaș la

186 Ibidem.
187 Petru Popovici, op. cit., p. 16.
188 Ibidem, p. 17.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

72
apostolie cu Matei, vameșul189. Biserica din Egipt afirmă că Simon ,,a mers în Egipt, în Africa,
în Britania, și că a murit în Per sia”190. Pentru mărturia purtată de el printre evrei, a avut de
suferit multe, iar în cele din urmă a fost răstignit.
Andrei
Apostolul Andrei era din Betsaida Galileii. Era fiul unei femei pe nume Ioana și al unui
pescar numit Ioan, avea un frate pe nume Simon Petru191. Andrei a fost omul care s -a mulțumit
cu locul al do ilea. El nu a făcut paradă de vorbe, ci a fost foarte activ. Menirea lui a fost să
conducă pe alții la Isus. După unele afirmații, se spune că el a predicat Evanghelia și în Asia
Mică, prin Britinia, Port Sinope, port la Marea Neagră, ajunge pe țărmul Mări i Negre până în
Dobrogea, Sciția, Știr, și Ahaia192. El a predicat Evanghelia la multe popoare asiatice. Acolo a
făcut mulți convertiți. Apoi a trecut în Grecia193. Aici a predicat și a săvârșit minuni. O tradiție
spune că a vindecat chiar și pe soția guvernat orului Aepeas din orașul Patra, Ahaia. După ce a
fost vindecată, ea a devenit creștină. N -a trecut mult și chiar fratele guver natorului a fost
convertit. Aceasta a stârnit furia guver natorului și i -a interzis apostolului să mai predice,
amenințându -l cu suferințe și cu moartea dacă mai vorbește împotriva idolilor la care se închina
el și poporul lui. Fără frică, Andrei a continuat să predice și mulți au crezut în H ristos. Din
această cauză, guvernatorul a rostit sentința de condamnare la moarte prin răsti gnire pe cruce.
Andrei a cerut ca crucea lui să fie în formă de X, spre a fi diferită de crucea Domnului Isus.
Cerința aceasta i -a fost acceptată. Ca moartea să -i fie mai înceată, nu l -au pironit pe cruce cu
cuie, ci doar l -au legat de ea. Un vechi scriito r ne povestește despre curajul sublim, precum și
liniștea ce a dovedit -o apostolul în fața morții, în următoarele cuvinte: „ Când Andrei a văzut
crucea pregătită, nu și -a schimbat nici înfățișarea, nici culoarea, așa cum se petrece cu
slăbiciunea omenească. Nici sângele nu i s -a retras, nici limba nu i s -a încurcat în vor bire,
trupul lui nu a leșinat, mintea nu i s -a turburat, înțe legerea nu l -a părăsit, ci din belșugul inimii,
gura sa a început să vorbească și căldura dragostei se arăta în cuvintele sale. El a zis: „O,
cruce, cea mai binevenită și de atâtea ori căutată, de bună voie, cu bucurie și plin de dorință
acum vin la tine, fiind ucenicul Celui ce a atârnat pe tine. Totdeauna te -am dorit și am vrut să te
îmbrățișez”. Andrei a rămas atârnat pe cruce trei zile, suferind dureri îngrozitoare, dar continua

189 Ioan Berar, op. cit., p. 73.
190 William Steuart Mcbirnie, Ph., op. cit., p. 177.
191 Ibidem .
192 Ioan Berar, op. cit., p. 74.
193 Prof. Dr. Mircea Păcurariu , Sfinți daco -romani și români, Editura Apologeticum, 2006, p. 12.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

73
mereu să spună poporului adunat în j urul lui, despre dragostea lui H ristos. Cei ce îl ascultau au
început să creadă cuvintele lui și i -au cerut guvernatorului voie să -l pogoare de pe cruce.
Nedorind să -i refuze, în cele din urmă a poruncit să i se taie frânghiile. Dar când ultima funie a
fost tăiată, trupul apostolului s -a prăbușit mort în țărână. Despre Andrei, istoricul Eusebiu spune
că a predicat Evanghelia în Sciția, iar Neceforus spune că a ajuns și în Asia Mică și în Tracia. Se
susține că el ar fi înființat biserica creștină din Constantinopol, unde a ordinat ca păstor pe
Stache, de care pomenește Pavel în Romani 16:9. Relicvele Sfântului Andrei se află în Bazlica
Sfântu Petru din Roma.
Petru
Mare le apostol și martir Petru a fost născut în Bet saida din Galileea. El a fost fiul
pescarului Iona, ce și -a învățat și copiii cu această îndeletnicire. De la mreje, Petru a fost chemat
să-L urmeze pe Isus, împreună cu fratele său Andrei. Petru era așa de f erm în credința lui, încât
Isus îi dăduse numele de „Chifa", ceea ce în limba siriacă înseamnă pietros, stâncă. Deși a fost
înfocat și zelos în slujba lui pentru H ristos, Petru a avut slăbiciunea să se lepede de Învățătorul
său. Dar sinceritatea pocăinței sale, l -a ispășit de vina lepădării194. După înălțarea lui H ristos,
evreii au continuat să persecute pe ucenici și au poruncit ca unii dintre apostoli să fie biciuiți.
Printre aceștia a fost și Petru. Pedeapsa au suportat -o cu cea mai strașnică tărie de cara cter, ba
chiar s -au bucurat că au fost învredniciți să sufere pentru Mântuitorul lor. Prin anul 44 d.Cr.,
când Irod a poruncit să i se taie capul lui Iacov și a văzut că lucrul acesta place evreilor, a arestat
și pe Petru. Dar un înger al Domnului a venit noaptea, l -a atins, lanțurile au căzut, ușile temniței
s-au deschis și el a ieșit liber. Irod s -a mâniat atât de tare, încât a poruncit ca soldații care păzeau
temnița, să fie omorâți. Cum la scurt timp după aceasta Irod a murit, se susține că Petru n -a ma i
părăsit Palestina. La primul congres creștin, descris în Faptele apostolilor 15, congres ce s -a ținut
aproximativ în anul 51 d.H r., îl găsim la Ierusalim, ca un membru de seamă al sfatului apostolic,
prezidat de Iacov, fratele Domnului. La această consfă tuire, care a fost la 14 ani după pocăința
lui Saul (Pavel) (Galateni 2:1), frații stabilesc că Pavel și tovarășii acestuia să lucreze printre
neamuri, iar Petru să se ocupe de evreii împrăștia ți. De aci nu mai avem date biblice despre el.
Înainte de acea stă dată știm că a făcut o vizită la Antiohia (Galateni 2:11), la fel se presupune că
a fost la Corint, întrucât unii de acolo pretindeau că sunt ai lui Chifa195. Apoi din întâia sa
epistolă cap. 5 v. 13 se constată că a fost prin Babilon, deoarece acolo răm ăseseră mulți evrei de

194 Ioan Berar, op. cit., p. 75.
195 Petru Po povici, op. cit., p. 17.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

74
pe vremea robiei. Nu este nici o dovadă că el ar fi lucrat în Roma. Poate doar ultimul an l -a
petrecut acolo, căci e stabilit că acolo a fost martirizat. Clement de Roma scriind înainte de
încheierea primului secol, pomenește de mart irajul său, fără să menționeze locul, care probabil
era bine cunoscut cititorilor săi. Dionisius din Corint în epistola sa către Soter, episcopul Romei,
scrisă în veacul al doilea, stabilește ca un fapt bine cunoscut, că martirajul lui Petru a fost la
Roma și că s -a petrecut cam în același timp cu martirajul lui Pavel. Cava susține că a venit în
anul 63, iar Lardner crede că în anul 63 sau 64 d.Cr. Cei mai mulți istorici susțin că apostolul
Petru a vizitat Roma în timpul persecuției. Călătorul modern ce viz itează Roma, cetatea eternă, o
găsește plină cu locuri memorabile legate de viața, suferințele și martirajul apostolului Petru. Se
poate vedea unde a fost întemnițat, precum și locul , unde se susține că ar fi fost martirizat. La 1
km. de la poarta Apia, se află o bisericuță, care este asociată cu mișcătoarea povestire a ultimelor
clipe din viața de libertate a apostolului. Se spune că văzând groaznica prigoană dezlănțuită de
Nero196, într -o duminică dimineața, Petru înspăimântat ar fi căutat să fugă din Roma, ca să -și
scape viața. În timp ce cobora pe via Apia, deodată i -a apărut în față Mântuitorul. Petru
încremenit, a putut doar să strige: „ Quo vadis, Domine?" (adică: „ Unde mergi, Doamne?")
Binecunoscuta voce a Celui înviat i -a răspuns: „ Merg la Roma să fiu răstignit din nou". Îndată
inima lui Petru a fost zdrobită și rușinat de slăbiciunea arătată, s -a întors la Roma hotărât să
sufere moartea de martir. Întors la Roma ar fi fost prins și aruncat în temniță, unde a stat vreo
nouă luni. Dus la judecată în fața lui Nerone, a fos t osândit la moarte. La l ocul de execuție, întâi
a fost biciuit, apoi răstignit. Eusebiu, citându -l pe Origen, spune că a fost răstignit cu capul în
jos, la cererea sa, căci nu se socotea vrednic să fie răstignit ca și Domnul său197.
Toma
Apostolul Toma s -a mai numit și Didimus, adică Geamăn198. Prin atitudinea sa față de
învierea Domnului Isus, a fost poreclit de popor cu numele de Toma Necre dinciosul. Se pare că
era sceptic din fire. Deși luase parte ca martor ocular la atâtea minuni săvâ rșite de Isus, totuși el e
greoi în a crede. Pentru convingere, lui nu -i ajunge văzul și auzul, ca oricărui martor. El vrea, ca
savantul din laborator, pi păirea, cercetarea de aproape. H ristos Domnul îi acordă și harul acesta.
După înălțarea Domnului la ce r, Toma așteaptă împreună cu ceilalți ucenici pogorârea Duhului
Sfânt și apoi devine un martor al învierii lui Cristos. Unele tradiții spun că apostolul Toma a

196Eusebiu din Cezareea, op. cit., 97.
197 William Steuart Mcbirnie, Ph., op. cit., p. 73.
198 Ioan Berar, op. cit., p. 76.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

75
mers să predice Evanghelia în Persia. Alții spun că a ajuns până în India în împărăția lui
Gundo forus, că a predicat brahmanilor și că mulți s -au convertit. În anul 190 d.Cr., când
Pantaenus a fost trimis să predice Evanghelia printre brahmanii din India, el a găsit acolo o
biserică formată. Multă vreme s -a crezut că aceasta e doar o legendă. Dar des coperirile moderne
au făcut lumină și au con firmat că a existat la Punjab, în primul secol, un așa împărat și că în
anul 68 d.Cr. o colonie de vreo zece mii de evrei a imigrat pe coasta Malabar. Faptul că apostolul
Toma a botezat mulți convertiți, se spun e că și împăratul Gundoforus a fost convertit, a stârnit
furia preoților păgâni, care i -au hotărât moartea199. Apostolul Toma a murit străpuns cu sulița.
Toma a fost îngropat în localitatea Mylapore din India200.
Bartolomeu
Bartolomeu a fost unul din cei 12 apostoli. Numele lui se găsește menționat în primele
trei evanghelii, dar nu este pomenit niciodată în evanghelia a patra. O mare parte din oamenii cu
autoritate în cercetarea Scripturilor susțin că el e una și aceeași persoană cu Natanael, pomenit de
Ioan și că acesta i -ar fi adevăratul nume, pe când celalalt ar fi slujit doar la identificarea lui ca
fiul lui Tolomeu (Bar însemnează fiu). Aceștia spun că numai Ioan i -a înscris numele adevărat,
iar ceilalți evangheliști au urmat obiceiul evreiesc de a -l numi fiul lui Tolomeu. El era din Cana
Galileii (Ioan 21:2)201. Primul care i -a spus despre Isus a fost Filip. După anumite tradiții,
Natanael a devenit misionar zelos în părțile răsăritului. El a predicat Evanghelia în Persia,
Mesopotamia, Egipt și Armenia. P entru credința sa și pentru mărturia depusă, se spune că a fost
martirizat în Albanopolis, Armenia202. Felul morții e ste necunoscut, nu se știe precis. Unii susțin
că a fost crucificat; alții spun că a fost decapitat sau jupuit de viu. Michael Angelo se pare că a
înclinat spre cea din urmă, căci pictura sa celebră „ Judecata cea din urmă " îl reprezintă pe
Bartolomeu jupuit, ținându -și pielea în propriile sale mâini. Relicvele apostolului Bartolomeu
sunt păstrate în biserica Sfântului Batolomeu, pe Insula Tiber ina de lângă Roma203.
Luca
Luca, doctorul prea iubit, a fost un convertit dintre neamuri204. Aceasta se înțelege din
comparația textului din Coloseni 4:11 cu 4:14, el nu era dintre cei tăiați împrejur. El era medic.

199 Petru Popovici, op. cit., p. 23.
200 William Steuart Mcbirnie, Ph., op. cit., p. 145.
201 Petru Popovici, op. cit. , p. 25.
202 Ioan Berar, op. cit., p. 77.
203 William Steuart Mcbirnie, Ph., op. cit., p. 146.
204 Petru Popovici, op. cit., p. 26.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

76
Nu știm când s -a convertit, căci deși avem scrierile sale: Evanghelia și Faptele apostolilor, din
motive de modestie, niciodată nu se reliefează pe sine. Din stilul literar al scrierilor sale, precum
și din caracterul conținutului se constată că a fost un grec bine educat. Cercetările moderne au
pus în lumină faptul că Luca a fost un istoric de mâna întâi. Precizarea datelor, a împrejurărilor, a
locurilor geografice, indicarea funcțiunilor în termenii oficiali ai vremii, terminologia specifică
în descrierea bolilor, redarea sinceră a faptelor i -au făcut chiar pe critici să -i acorde o înaltă
prețuire. El s -a unit cu apostolul Pavel în lucrarea sa misionară la Troa. Amănuntul acesta se
observă în Faptele apostolilor 16:10, 11 în expresia „ am căutat îndată să ne ducem în Mace –
donia ", deci și el era cu e i. El i -a însoțit până la Filipi, dar acolo nu a avut parte de prigoană, așa
că el n -a părăsit cetatea; lucru ce se înțelege din folosirea verbelor la persoana treia plural. El se
unește cu ei din nou în lucrarea misionară către sfârșitul celei de a treia călătorii a lui Pavel
(Faptele apostolilor 20:6). De aici, în descriere, el folosește iarăși verbele la persoana întâia
plural. Se pare că o perioadă de vreo 7 -8 ani, el a lucrat prin împre jurimile cetății Filipi, în
continuare, el a rămas mereu cu aposto lul Pavel, chiar și în timpul întemnițării sale la Roma. Cu
ceva înainte de martirajul său, Pavel scrie mișcătoarele cuvinte: „ Numai Luca este cu mine" (2
Timotei 4:11). Aceasta arată adânca credincioșie și alipire a lui Luca de bătrânul Pavel. Se pare
că l-a însoțit până la martiraj. Ce s -a întâmplat cu medicul Luca după decapitarea marelui său
prieten, nu știm precis. Faptul că a avut contact apropiat cu Pavel și cu unii din cei mai de seamă
conducători creștini ca Barnaba, Filip, Iacov, fratele Domnului, Marcu, Sila, Timotei și alții,
precum și faptul că a vizitat Palestina, a fost la Ierusalim (Faptele apostolilor 21:17), i -au dat cea
mai bună oportunitate de a culege datele în legătură cu viața Domnului Isus și a compune
evanghelia sa (Luca 1:1 -4). Se s pune că a avut parte de o viață lungă, atingând 84 ani205. Tradiția
din vremea lui Grigore de Nazianz spune că Luca ar fi suferit moarte de martir la Patras în
Peloponez206. Ieronim afirmă că Luca a fost îngropat la Constantinopol207.
Pavel
Pavel, apostolul neam urilor, a fost evreu din seminția lui Beniamin, născut în Tarsul
Ciliciei. Jerome spune că strămoșii lui au fost galileeni. Nu se știe dacă au imigrat la Tars pentru
scopuri comerciale sau au fost colonizați acolo de vreun conducător sirian. Faptul că Pave l avea
cetățenia romană denotă că erau de mult timp acolo208.

205 William Steuart Mcbirnie, Ph., op. cit., p. 221.
206 Ioan Berar, op. cit., p. 73.
207 William Steuart Mcbirnie, Ph., op. cit., p. 22 2.
208 Ioan Berar, op. cit., p. 46.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

77
El a dobândit o bună pregătire în Ierusalim la școala lui Gamaliel . Curând și -a depășit toți
colegii săi. Încă de tânăr ajunge în Sanhedrinul lui Israel cu drept de vot, iar datorită râvnei sale
pentru religia strămoșească, i se acordă autoritatea de a conduce prigoana împotriva creștinilor.
Această slujbă și -o îndeplinește cu multă ardoare. Deși avea mai multe ajutoare, ca șef își
rezervase sieși funcția de bătăuș al creștinilor. El însuși mărturi sește: „ Îi băteam prin sinagogi…
Îmi dădeam toată silința să -i fac să hulească”209. După ce a făcut prăpăd între creștinii din
Iudeea, a plecat la Damasc, în Siria, căci auzise că și acolo se află creștini. Pe drum, are vedenia
cerească și se pocăiește. D e acum înainte, prigonitorul devine prigonit. Cu el s -au împlinit
cuvintele Domnului Isus, că a primit înapoi o măsură îndesată și bine clătinată. Imediat după ce a
fost botezat în Damasc, Saul, că așa se numea pe acea vreme, a început să predice pe Cristo s.
Aceasta a stârnit furia evreilor, iar împăratul Areta însărcinează pe un dregător să -l aresteze. El
se ghemuiește într -o coșnița și este lăsat printr -o fereastră în afara zidului cetății. Pe cât a fost de
înflăcărat în lupta lui contra lui Cristos, pe a tât a devenit acum zelos în lucrarea pentru H ristos.
Aceasta a atras asupra lui un șirag întreg de persecuții și suferințe. În a doua epistolă către
Corinteni, care este datată de cei mai mulți cercetători biblici cu anul 54, deci cu zece ani înainte
de ma rtiraj, apostolul face un scurt bilanț al suferințelor sale spunând: „ De cinci ori am căpătat
de la Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost
împroșcat cu pietre..”. (11:24, 25). În 1 Corinteni 15:32 el spune că s-a luptat cu fiarele în Efes.
Se știe că pe acea vreme, unii condamnați erau duși în amfiteatru la anumite spectacole și puși să
se lupte cu fiarele. Pavel spune că și de aceasta a avut parte. El a făcut trei călătorii misionare. Pe
la finele lunii mai a anului 57 d.Cr., Pavel se reîntoarce la Ierusalim. Aici este arestat, dus la
Cezareea, apoi la Roma să fie judecat de Cezar. Această primă întemnițare a durat până în anul
62, când se pare că a fost pus în libertate. Din scrierile sale constatăm că în a ceastă perioadă a
făcut călătoria de care pomenește încă din închisoare în Filipeni 2:24 și Filimon 22, că s -a dus
prin Asia Mică, la Efes l -a lăsat acolo pe Timotei (1 Timotei 1:3), a trecut în Creta, unde l -a lăsat
pe Tit (Tit 1:5), trece apoi în Macedon ia, Corint și iernează la Nicopoli (Tit 3:12). Unii presupun
că a vizitat și Spania, apoi s -a reîntors la Efes, unde a fost arestat din nou. Trimis la Roma îndură
a doua întemnițare, mult mai aspră ca prima. După prima înfățișare înaintea lui Nerone, el sc rie
ultima sa epistolă, și anume a doua către Timotei. La a doua înfățișare a fost condamnat la

209 Petru Popovici, op. cit., p. 28.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

78
moarte prin decapitare210. El era pregătit pentru aceasta, căci scrie: „Sunt gata să fiu turnat ca o
jertfă de băutură și clipa plecării mele este aproape. M -am luptat lupta cea bună, mi -am isprăvit
alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi -o va da, în
„ziua aceea", Domnul, Judecătorul cel drept. Și nu numai mie, ci și tuturor celor ce au iubit
venirea Lui" (2 Timotei 4:6 -8). Clement spune că a fost plâns de prieteni care în catacombele
subterană i -au luat corpul pentru înmormântare. Aici de -a lungul multor ani de opresiune,
Biserica persecutată și -a găsit refugiu pentru cei vii și morminte pentru cei morți (Clement,
Romani 1: 5).
Timotei
Timotei a fost fiul unei evreice pioase și a unui tată grec. Convertirea lui se crede că s -a
produs cu ocazia primei vizite misionare a lui Pavel la Listra211. Nu avem nici o mențiune cu
privire la el până când apostolul ajunge a doua oară la Lis tra (Faptele apostolilor 16:1). El
cunoștea bine Scripturile și era vorbit de bine de frați. Acum Timotei se dedică lucrării sfinte de
predicare a Evangheliei și îl însoțește pe apostolul Pavel și tova rășii săi în misiune. Deși tânăr, el
devine unul din c ele mai folositoare ajutoare ale apostolului în lucrarea misionară. Timotei este
lăsat la Filipi, apoi apare la Berea, unde rămâne cu Sila (Faptele apostolilor 17:14); se întâlnește
cu Pavel în Atena, de unde este trimis înapoi la Tesalonic (1 Tesaloniceni 3:2). Din Tesalonic se
întoarce nu la Atena, ci la Corint și numele -i apare în amândouă epistolele trimise de aici către
frații din Tesalonic. Pentru o perioadă de vreo cinci ani nu avem nici un amănunt despre el, apoi
îl găsim iarăși cu Pavel, pe care îl însoțește până la Roma. Când bătrânul apostol scrie epistolele
către Filipeni, Coloseni și Filimon, Timotei era cu el la închisoare. Când apostolul scapă din
prima întemnițare, merge cu el în misiune prin Asia proconsulară și cu lacrimi în ochi e ste lăsat
la Efes (2 Timotei 1:4). În a doua epistolă, Pavel îl roagă să vină curând la el. Nu se știe dacă
acesta a putut ajunge la Roma înainte de execuția vajnicului luptător. După unele scrieri, Timotei
a lucrat mai departe la Efes și a suferit martirajul sub N erva sau Domițian212.
Aristarh
Aristarh Macedoneanul a fost unul din tovarășii de lucru și de temniță a apostolului
Pavel. El era din Tesa lonic213. El intră în lucrare la a treia călătorie misionară și îl însoțește la
Efes. Aici cu ocazia răscoalei produsă de Dimitrie argintarul împotriva lui Pavel, Aristarh a fost

210 William Steuart Mcbirnie, Ph., op. cit., p. 243.
211 Petru Popovici, op. cit., p. 32.
212 Ibidem, p. 33.
213 Petru Popovici, op. cit., p. 34.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

79
prins și târât în amfiteatru. Era cât pe aici să fie omorât de mulțimea înfuriată, dar a intervenit
logofătul și i -a liniștit. L -a însoțit pe Pavel în Grecia, prin Asia Mică și chiar la Roma, unde i -a
devenit tovarăș de temniță (Coloseni 4:10). Scrierile vechi spun că el a fost martirizat sub
Nero214.
Sfântul Policarp, Episcopul Smirnei
Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, a suferit martiriul pentru Hristos într -o sâmbătă, 23
februarie 155, în timpul împăratului Antonin Pius (138 -161). Actul său martiric, păstrat sub
formă de Scrisoare a Bisericii din Smirna către Biserica lui Dumnezeu care se afla în
Philomaelium și către toate comunitățile din tot locul ale Bisericii universale, prezintă un interes
istoric excepțional, deoarece este primul act martiric care ni s -a păstrat în limba greacă, în forma
lui originală, care a creat genul literar creștin al Actelor martirice215. Sfântul Policarp a suferit
martiriul la Roma, fiind ars pe rug în circul din Smirna , în Sâmbăta cea mare, 23 februarie 155,
cu ocazia sărbătorilor organizate de asiarhul Filip, guvernatorul Asiei proconsulare. Ecoul
evenimentelor tragice din Filadelfia și Smirna a început să se răspândească în provinciile și
orașele din jur, iar Biserica din Philo maelium, din Frigia, a cerut informații. Creștinii din
Philomaelium doreau o istorisire a martiriului Sfântului Policarp pe care s -o citească în Biserica
lor și s -o facă cunoscută apoi și altor Biserici din lume. Din martiriul Sfântului Policarp , aflăm
unele informații istorice interesante. Au suferit martiriul în acest timp, în orașele Filadelfia și
Smirna, din Asia proconsulară 12 martiri, dar unul singur, un frigian numit Quintus, a avut
slăbiciunea să apostasieze de la credință, denunțându -se proconsulului de bună voie. Un altul,
Germanicus, a rezistat cu tărie, fiind dat fiarelor sălbatice. Sentimentele mulțimii față de creștini
erau împărțite. Unii spectatori simțeau compătimire pentru creștini, socotindu -i oameni
nevinovați, care nu făcuser ă nimic rău contra legilor romane, dar alții, cei mai mulți, înfuriați de
curajul creștinilor, strigau : “ La moarte cu ateii (nelegiuiții)! Să fie căutat Policarp!” Creștinii
erau numiți de păgâni “ căței ”, pentru că ei adorau un Dumnezeu nevăzut și spiritu al și nu se
închinau ca păgânii statuilor văzute ale zeilor, în care cei de rând credeau că locuiește puterea
lor. Sfătuit de creștinii din jurul său, Sfântul Policarp s -a retras într -o căsuță de țară din
apropierea orașului Smirna, unde a fost arestat de soldați și adus de irinarhul Irod, adică de șeful
poliției, și de Nichita, tatăl acestuia, în piața din Smirna, în fața proconsulului L. Statius

214 Ibidem.
215Prof. Ioan Rămureanu, Actele Martirice , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1997, p. 20.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

80
Quadratus, care a încercat să -l convingă să renege pe Hristos în fața mulțimii. Iar Sfântul
Policarp a răspuns : «De optzeci și șase de ani Îi servesc și nici un rău nu mi -a făcut. Cum pot să
blestem pe Împăratul meu, Cel ce m -a mântuit ?»216. În fața mulțimii adunate în stadionul din
Smirna, Sfântul Policarp a mărturisit că este creștin. Proconsulul a voit să -l cond amne la fiare,
dar, cum jocurile cu fiarele se terminaseră, spectatorii înfuriați au început să strige ca Policarp să
fie ars îndată de viu. Mulțimea păgânilor și iudeilor a pregătit îndată rugul din vreascuri, lemne și
scânduri, aduse din prăvălii și de l a băi. Sfântul Policarp a refuzat să fie legat sau pironit pe lemn
și, după o rugăciune fierbinte către atotputernicul Dumnezeu, una dintre cele mai frumoase și
vechi rugăciuni care ni s -a păstrat, s -a adus « jertfă de ardere bine plăcută lui Dumnezeu »217. Un
confector (lăncier) i -a străpuns trupul cu pumnalul. Creștinii au voit să scoată trupul lui din foc,
dar, la instigația iudeilor, păgânii au intervenit pe lângă Nichita, tatăl irinarhului Irod, să roage pe
proconsulul Statius Quadratus ca să nu -l dea « ca nu cumva, creștinii părăsind pe cel răstignit (pe
Hristos), să înceapă să se închine acestuia …Ei nu în țeleg ca noi nici pe Hristos nu -L vom putea
părăsi vreodată …și nici să ne închinăm altuia. Căci lui Hristos ne închinăm pentru că este Fiul
lui Du mnezeu, iar pe martiri îi iubim după vrednicie ca pe ucenicii și imi tatorii Domnului »218.
Este cel mai vechi text, din care putem cunoaște cum a luat naștere și ce semnificație are
cultul martirilor și Sfinților, în Biserica creștină. Tot din acest documen t, aflăm cum a luat
naștere și cultul moaștelor, deoarece, după ce creștinii au adunat din foc osemin tele Sfântului
Policarp și le -au așezat la locul cuvenit, autorul textului se exprimă astfel: «Dea Domnul să ne
adunăm și noi acolo, după putință, cu bucu rie și veselie, ca să sărbătorim ziua martiriului lui ca
ziua nașterii»219. Acest Act martiric prezintă o mare valoare istorică și dogmatică, fiind primul și
cel mai vechi Act martiric care ni s -a păstrat în forma lui originală, din cea mai adâncă
antichitat e creștină.
Sfântul Iustin Martirul
A fost crescut în cultura și tradiția păgână, primind o formație spirituală aleasă. După o
odisee pe la mai mulți filosofi, Sfântul Iustin, este îndemnat de un bătrân să citească Profeții ,
ceea ce îi aduce și convertirea la creștinism220. Creștinismul este pentru Iustin, " singura filosofie

216 Prof. Ioan Ramureanu, ..op. cit. , p. 24.
217 Ibidem, p. 25.
218 Ibidem, p. 26.
219 Ibidem .
220 Jonathan Hill, Istoria gândirii creștine, Editura Casa Cărții, Oradea, 2 007, p. 16.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

81
sigură și folositoare "221. Iustin merge la Roma , unde dezvoltă o intensă activitate, apologetică,
literară și misionară. De aici el trimite împăraților, senatului și poporului roman prima sa
Apologie , în favoarea oamenilor de toate nemurile, care sunt pe nedrept urâți și persecutați și tot
aici trimite și a doua Apologie . Tot la Roma se pare că sunt scrise foarte probabil, și celelalte
lucrări ale sale, în frunte cu " Dialogul cu iudeul Trifon "222. La Roma intră în conflict cu filosoful
Crescens imoral, ignorant și fanfaron. Iustin l -a zdrobit pe acest ignorant, care, îi acuza pe
creștini de ateism și de imoralitate fără să -i cunoască. Înfrânt, Crescens îl denunță pe Iustin, care
este condamnat la moarte și executat în anul 165, cu încă alți șase creștini sub prefectul Iunius
Rusticus223. Sfântul Iustin Martirul și Filozoful a suferit martiriul pentru Hristos la Roma, în
timpul domniei împăratului Marcu s Aureliu s (161-180) și condamnat la moarte împreună cu alți
șase creștini și anume : Hariton, Harit, Evelpist, Hirax, Peon și Liberian . În timpul judecării,
Sfântul Iustin și cei șase martiri au mărturisit în fața prefectului Romei, Iunius Rusticus, că nu
adoră zeii, pentru că ei sunt creștini. Mărturisirea Sfântului Iustin a fost mai lu ngă și substan țială,
el exprimând pe start învățăturile fundamentale ale doctrinei creș tine. « Noi, a marturisit Sfântul
Iustin, adorăm pe Dumnezeul creștinilor, despre care credem că este unul singur, făcătorul și
creatorul de la în ceput a toată lumea v ăzută și nevăzută, și pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu, Cel ce a fost proorocit de profeți că va veni pentru mântuirea neamului omenesc,
propovăduitorul și dascălul învățăturilor bune»224.
Actul martiric al Sfântului Iustin și al celor dimpr eună cu el este autentic, fiind aproape în
întregime procesul lor verbal de judecată, scris în timpul interogatoriului lor la Roma. De aceea
el are o mare valoare istorică, pentru că autenticitatea lui n -a putut și nu poate fi contestată.
Martirii de la Ly on
Un grup numeros de patruzeci și opt de creștini au suferit martiriul pentru Hristos la
Lugdunum (Lyon), pe valea Ronului, în Galia, la începutul lui august 177225, în timpul
împăratului Marcu s Aureliu s (161-180). Aflăm cu ocazia persecuției pornite contra creștinilor că
existau în Galia două comunități creștine înfloritoare, la Vienna (Vienne) și Lugdunum (Lyon),

221 http://www.calendar -ortodox.ro/luna/iunie/iunie01.htm.
222 Sfântul Iustin Martirul și Filozoful, Dialog cu iudeul Tryfon , în: Apologeți de limbă greacă , Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, p. 46.
223 http://ro.wikipedia.org/wiki/Iustin_Martirul_%C5%9Fi_Filozoful.
224 Eusebiu de Cezareea , op. cit. , p. 105.
225 Iosif Țon, Suferință, Martiraj și Răsplătire în cer, Editura Cartea Creștină, 1999, p. 357.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

82
întemeiate de creștinii care veniseră sau aveau strân se legături cu cei din Asia proconsulară, a
cărei capitală era orasul Efes, unde a Trăit și a predicat până la sfârșitul vieții Sfântul Apostol
Ioan, precum și cu creștinii din Frigia226. Creștinii veniți pe valea Ronului din cele două provincii
ale Asiei Mici au făcut numeroase convertiri printre locuitorii galo -romani din Lugdunum
(Lyon) și Vien na. Persecuț ia și suferințele de tot felul î ndurate de creștinii de pe valea Ronului
din Galia ne sunt cunoscute dintr -o lungă Scrisoare a Bisericil or din Lugdunum (Lyon) și Vienne
către Bisericile din Asia și Frigia, păstrată aproape în întregime de istor icul Eusebiu de Cezareea,
care este singurul nostru izvor227. Persecuția a izbucnit la 1 august 177, cu prilejul unor sărbători
păgâne date la Lugdunum (Lyon) unde se întruneau în conferința adminis trativă anuală delegații
celor trei Gaul – Concilium trium Galliarum. Ea a pornit mai întâi din partea populației păgâne,
care, cu puțin mai înainte, a prins, a maltratat și batjocorit un număr de creștini. Proprietarul
Galiei, în calitatea sa de guvernator al celor trei Galii, a ordonat sau a permis arestarea
creștinilor. Au fost puși la torturi, cum era obiceiul neuman al romanilor, unii sclavi pagâni, care,
pentru a scăpa de torturi, au dat mărturii false contra creștinilor. Creștinii, bărbati și fe mei, tineri
și bătrâni, printre ei tineri copilandri, ca cei do i frați, sclava creștină Blandiana și fratele ei,
Pontiseus, au suferit chinuri ingrozitoare, pentru a fi siliți să apostazieze de la credință.
Autoritățile romane ur măreau mai ales reîntoarcerea creștinilor la religia romană decât să facă
din ei martiri. Unii creștini, într -adevăr, la început s -au lepădat de credință, dar apoi și -au revenit
și au suferit martiriul împreună cu ceilalți. Iată lista martirilor de la Lugdunum (Lyon), păstrată
de Sfântul Gri gorie de Tours : Zacharias presbiter, Vettius Epagat hus, Macarius, Alcibiades,
Silvinas, Primus, Ulpius (aliter – Alpius), Vitalis, Comaninius, October, Philominus, Geminus,
Julia, Albina, Gram, Aemilia, Posthumi ana, Pompeia, Rodanse, Biblis, Quariia, Masterma,
Elpenipsa, Sfiamias228. Dincolo de orice ipotez e și opinii, Scrisoarea Bisericilor din Lugdunum și
Vienna este un document veridic, o «na ratio», o istorisire autentică, făcută de creștinii din Lyon,
care au fost martori oculari ai suferințelor și chinurilor îngrozitoare suferite la începutul lunii
augu st 177 de frații lor. Ea constituie, cum se exprimă isforicul francez J. Zeiller, « unul dintre
cele mai frumoase monumente ale antichității creștine, în care poves tirea celor mai crude
suferințe este făcută pe tonul cel mai simplu, dar în care respiră înc a toată ardoarea luptei duse
din dragostea față de Hris tos»…. Deși unii istorici și patrologi înclină să creadă că Sfântul Irineu

226 Prof. Ioan Ramureanu, ..op. cit. , p. 53 .
227 Eusebiu de Cezareea, op. cit. , p. 64.
228 Prof. Ioan Ramureanu, ..op. cit. , p. 54.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

83
este autorul Scriso rii Bisericii din Lyon și Vienne , aceasta nu se poate susține temeinic, deoarece
în 177, Sfântul Irineu, atunci preot al Bisericii din Lyon, a fost trimis ca delegat la Roma, în
problema ereziei montaniste229.
Sfinții Scilitani
La 17 iulie 180, au suferit mucenicia pentru Hristos la Cartagina, în Africa, sub împăratul
Comod (180 -192), în timpul celui de al doi lea consulat al lui Claudianus, cei doisprezece martiri
scilitani, numiți așa după cetatea Scilli sau Scillium, din Numidia proconsulară, de unde erau
originari, fiind judecați și condamnați la moarte prin decapitare de proconsulul P. Vigellius
Saturninus, care-și avea reședința la Carta gina. Tertulian se exprimă astfel despre proconsulul
Africei, Saturninus: « Acesta a fost primul care a folosit sabia contra noastră ». Într -adevăr, cei
doisprezece creștini din Scillium au fost primiți martiri în Africa. Actul martiric ne -a păstrat
numele lor, care sunt următoarele : Speratus, Nartzalus, Citttinus, Donata, Secunda, Vestia,
Veturius, Felix, Aquilinus, Laetantius, Januaria și Generosa. Nu s -a reușit până în prezent să se
precizeze localizarea cetății Scil lium din Numidia. Actul martirilor scilitani este cel mai vechi
document de limbă la tină creștină230. Din actul lor martiric mai aflăm că ei aveau cu ei, într -o
lădiță, căr țile Vechiului și Noului Testament. Astfel, când proconsulul R. Vigellius Saturninus i –
a întrebat : « Ce lucruri se află în lădița voastră?», Speratus a răspuns : « Carțile Sfinte și
Scrisorile lui Pavel, un bărbat drept ». Este cea dintâi mențiune, din care aflăm că din a doua
jumătate a se colului al II -lea, creștinii de limbă latină din provin ciile Imperiului roman se aflau
în posesia primei versiuni a traducerii Sfintei Scripturi în latinește – Afra, care se folosea în
bisericile din provincia romană Africa, sau poate Itala231.
Acta Sanctorum Scillitanorum este cel mai vechi act martiric auten tic în limba latină. Ele
păstrează în întregime forma primară a procesu lui-verbal de judecată, copiate de creștini de la
tribunalul din Cartagina, în Africa. De aceea autenticitatea lor n -a fost contestată până azi de nici
un istoric, oricât de exigent ar fi fost. În același timp, ele au și o mare valoare filologică și
literară, fiind cel dintâi monument de limbă latină creștină.
Martiriul Sfintelor Perpetua și Felicitas
Actul martiric al sfintelor Perpetua și Felicitas, care au pătimit pentru Hristos împr eună
cu alți patru tineri creștini în timpul împăratului Septimius Severus, este unul dintre cele mai
complete și prețioase dintre actele martirice pe care ni le -a transmis Antichitatea creștină, în

229 Cristian Bădiliță, Pe viu despre Părinții Bisericii , Editura Humanitas, București, 2004, p. 101.
230 Ștefan Alexe, Viața creștină după bărbații apostolici , în „Studii teologice ”, VII(1955), nr. 3 -4, p. 226.
231 Prof. Ioan Ramureanu, ..op. cit. , p. 80.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

84
forma lor originală, în limba latină, redactate de un mar tor ocular – după istorisirea autentică
lăsată de Sfînta Perpetua și după viziunea martirului Saturus, care a pătimit împreună cu ea. A
fost deci arestată Vibia Perpetua, matroană romană, de 22 de ani, instruită și bine educată, căci în
afară de limba lat ină vorbea și scria grecește, care aparținea unei familii înstărite, din orașul
Thuburbo Minus – azi Tebourba -, situat la peste 40 de km de Cartagina, căsătorită, avînd un
copil mic pe ca re îl alăpta, avînd tată un păgâ n fanatic și mamă pe jumătate crești nă și doi frați,
unul catehumen, și altul, copilandru, care murise din cauza unui cancer al feței. În momentul
arestării era simplă catehumenă, adică nu primise încă botezul creștin. Odată cu ea au fost
arestați doi tineri de condiție liberă, dar modestă, Saturnius și Secundulus, Felicitas, sclava
Sfintei Perpetua, și slavul Revocatus, toți catehumeni232. Mai tîrziu s -a prezentat de la sine
autorităților și Saturus, catehetul lor; deci erau două creștine și patru creștini. Numele martirelor
Perpetua și Felici tas și ale martirilor care au pătimit împreună cu ele ni s -au păstrat și din
inscripția de pe piatra lor funerară, descoperită în 1907 de arheologul francez Delattre, în
Basilica majorum, ridicată pe mormintele lor. Autoritățile municipale din Thuburbo, vo ind să se
descarce de orice răspundere, au trimis cele două tinere femei și pe cei patru tineri la Cartagina,
unde au fost închiși într -o temniță întunecoasă și oribilă, proba bil lîngă palatul proconsulului.
Comunitatea creștină din Cartagina, prin diaconi i Tertius și Pomponius, le -a venit imediat în
ajutor, obținâ nd pe bani de la conducătorul închisorii o ameliorare a situației creștinilor închiși.
Astfel, Perpetua a putut primi pe tatăl ei care, în zadar, a încercat s -o înduplece să se lepede de
creștinis m, pe mama și pe fratele ei, copilul pentru a -l alăpta, rudele și prietenii, încît, putâ nd
alăpta copilul, i s -a părut închisoarea " ca un palat ". De la arestare și pe tot parcursul martiriului,
Perpetua este stăpî nită de credința puternică în I sus Hristos, Care, cum credea ea, va suferi
împreună cu ea și cu ceilalți martiri, și de dorința neclintită de a deveni martiră, luptîndu -se în
sine cu dragostea de mamă, față de copilul pe care îl alăpta și de părinții ei, care nu înțelegeau
noua credință creștină și nu se bucurau de martiriul ei. După cîteva zile, Perpetua și cei î mpreună
cu ea au fost duși în forul din Cartagina, spre a fi judecați de procuratorul Hilarianus. Cu toții au
refuzat să abjure credința creștină, spre marea î ndignare și iritare a păgînilo r. Perpetua n -a cedat
nici rugăminților pline de lacrimile tatălui său. La sfîrșitul interogatoriului, procuratorul
Hilarianus le -a dat pedeapsa capitală: condamnare la moarte , fiind dați fiarelor sălbatice în ziua
de naștere a cezarului. A doua zi, marti rii, două femei și trei tineri, au suferit pătimirea pentru

232 Prof. Ioan Ramureanu, ..op. cit. , p. 104.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

85
Hristos în amfiteatrul din Cartagina, înțesat de lume. Pe mormintele celor cinci martiri, s -a
ridicat mai tîrziu în Cartagina o mare basilică, Basilica majorum233.
Martiriul Sfântului Ciprian
Sf. Ci prian se naște, probabil, î n jurul anului 200 la Cartagina, din părinți păgâni și
bogați. Primește o educație aleasă . Sub influenț a preotului Caeci lianus, Sf. Ciprian se
convertește, se botează, e hirotonit preot și, la î nceputul anulu i 249, e ste facut epi scop, ca urmaș
al lui Donat . La începutul anului 250, începe persecuția lui Decius, în timpul căreia Ciprian se
refugiază în jurul Cartaginei, de unde iș i conduce Biserica prin scrisori și oameni de î ncredere.
După doi ani a primit vestea că în oraș o izbu cnit o epidemie de ciumă și că mii de personae au
murit. Atunci Ciprian a decis să se întoarcă în oraș și să -i ajute pe cei ce i -au fost dușmani.
Ciprian, cu grupul de creștini care -l însoțeau, a început activitatea și au venit în ajutorul celor
căzuți în cumplita boală. Până când nu dispăruse groaznica epidemie, prigoana din partea
păgânilor a și început motivând ei că ,,dezastrul acestei epidemii s -a datorat creștinilor”234.
Ciprian a fost arestat din porunca împăratului Valerian de către proconsulul Pater nus
pentru că a refuzat să sacrifice zeilor fiind condamnat la moarte prin decapitare: ,,Se hotărăște ca
Ciprian să fie ucis cu sabia”235.

3.3. Martiri i creștini în ținuturile Dunărene

În ținuturile Dunărene învățătura creștină a pătruns tot prin interme diul apostolilor
Domnului Isus . Conform relatărilor lui Eusebiu din Cezareea în lucrarea ,,Istoria Bisericească”,
Apostolul Andrei a predicat Evanghelia lui Hristos în Scytia : ,,După Tradiție lui Toma i -a căzut ,
soarta să meragă în Parția, lui Andrei în S ciția, lui Ioan în Asia”236 iar Sfântul Apostol Filip a
predicat în cetățile grecești ale Pontului Euxin. De altfel, din Epistola Sfântului Apostol Pavel
către Coloseni (3:11) reiese că și ,,sciții” au putut auzi cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea la
răspând irea creștinismului în ținuturile Dunărene au contribuit coloniștii romani, precum și unii
negustori din Orientul Apropiat veniți aici cu afaceri comerc iale, unii militari staționați î n

233 Petru Popovici, op. cit., p. 65.
234 Ioan Berar, op. cit., p. 88.
235 Prof. Ioan Ramureanu, ..op. cit. , p. 179.
236 Eusebiu de Cezareea , op. c it., p. 97.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

86
teritoriu . Însă vitalitatea și vechime a creștinismului în ținututrile Dunărene este dovedită mai ales
de un număr mare de martiri care au pătimit aici în timpul persecuțiilor religioase din primele
secole ale creștinismului237. Printre martiri daco -romani se numărau creștini aparținând tuturor
categoriilor sociale: slujitori a i altarului – episcopi, preoți, diaconi, funcționari de stat, negustori,
țărani, bărbați și femei.
Martir ii de la Tomis
În cuprinsul cetății Tomis (Constanța de azi), fiind metropola provinciei Scythia Minor,
s-au descoperit numeroși martiri, marea majori tate fiind din timpul persecuției lui Dioclețian,
Maximian și Galeriu. La Tomis, după unele Act e martirice, ar fi murit episcopul Efrem al
Tomisului. Mart irologiile apusene pomenesc pe episcopul Teotim al Tomisului238. Nu cunoaștem
nici, când, nici unde s -a născut, nici când a încetat din viață și nici dacă era de origine grec, got
sau autohton geto -daco -roman. Luând în considerație, însă, mărturia istoricului Sozomen care -l
numește ,,Teotim Scitul” , putem presupune că era un autohton geto -daco -roman239. Sfân tul
Teotim a desfășurat ca episcop de Tomis, o frumoasă activitate în Scythia Minor sau Dacia
Pontică, în timpul său cum ne informează istoricul bizantin Iordanes, au năvălit la Dunărea de
Jos neamul hunilor, care făcea adesea incursiuni de pradă nu numai în Scythia Minor, ci și în
provinciile sud -dunărene ale Imperiului Roman. Oricât de sălbatici s -au arătat hunii, Sfântul
Teotim a reușit să se impună în fața acestor cruzi năvălitori, prin blândețe, prin evalvia și
virtuțiile sale, prin faptele sale de mil ostenie, încât barbarii înșiși l -au numit ,,Dumnezeul
romanilor”240. Sfântul Teotim a murit în anul 407. Tot la Tomis au murit Argeu, Narcis și
Marcelin, cei trei frați morți în timpul persecuției lui Liciniu pentru că au refuzat înrolarea în
armata romană.
Martirii de la Axiopolis
Între centrele importante din Scythia Minor se numără și orașul Axiopolis (lângă
Cernavodă de azi), port pe malul drept al Dunării, unde staționa și o legiune militară romană.
Persecuțiile dezlănțuite de împăratul roman Dioclețian și continuate de Liciniu, au făcut multe
victime în rândul creștinilor de aici, ale căror nume sunt consemnate în diferite acte martirice.

237 Prof. Dr. Mircea Păcurariu , Sfinți daco -romani și români, Editura Apologeticum, 2006, p. 16.
238 Ibidem, p. 23.
239 Prof. Ioan Rămureanu, Actele Martirice , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1997, p. 3 42.
240 Ibidem, p. 347.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

87
Din rândul martirilor care au pătimit aici, pomenim doar trei, care sunt mai bine cunoscuți. Este
vorba de martirii Chiri, Chindeas (Chindeus) și Tasius (Dasius)241.
Sfântul Chir i era fie un martir local, fie că numai suferise aici pentru Hristos, probabil
într-o zi de 26 aprilie. Tot așa de cunoscut era și martirul Chindeas (Chindeus sau Chindeu), un
sfânt local, probab il un daco -roman. În privința lui Tasius, mulți istorici socotesc că este una și
aceeași persoană cu ostașul martir Dasius, despre care „ actul său martiric” arată că ar fi pătimit
în cetatea Durostorum, în ziua de 20 noiembrie 304. Acești istorici cred că el ar fi suferit
martiriul la Axiopolis, iar mai târziu i -au fost așezate moaștele, pentru o vreme, în Durostorum.
Din actul său martiric, aflăm multe lucruri interesante în legătură cu pătimirea sa. Era soldat în
armata romană, tocmai în vremea persecuții lor lui Dioclețian. Era pe atunci foarte răspândită
sărbătoarea „saturnaliilor”, în cinstea zeului grec Cronos, numit de romani Saturn, zeul
timpului. Cu acest prilej, se obișnuia să se aleagă un soldat, prin tragere la sorți, ca „rege al
saturnaliilor”, care era îmbrăcat „într -o haină împărătească, după asemănarea lui Cronos
însuși”, având dreptul ca, timp de 30 de zile, să -și permită orice fapte „ nelegiuite și rușinoase”,
precum și felurite „ plăceri diavolești ”. După încheierea acestor zile, în ziua propr iu-zisă a
sărbătorii, se sfârșea însă și viața lui, căci el urma să fie adus jertfă lui Cronos și ucis cu săbiile.
S-a întâmplat ca să fie ales, prin tragere la sorți, în vederea sărbătoririi lui Cronos, tocmai
soldatul creștin Dasius. „Aprins de râvnă sfâ ntă”, după cum mărturisește actul său martiric, și -a
dat seama că după acele zile de petreceri deșarte și trecătoare, „ va fi aruncat în focul cel veșnic”,
încât Dasius șia zis: „ Este mai bine pentru mine să sufăr puținele chinuri și munci, pentru
numele Do mnului nostru Isus Hristos, iar după moarte să moștenesc viața cea veșnică, împreună
cu toți sfinții”. Drept pentru care, în ziua rânduită pentru începutul sărbătorii, Dasius le -a spus
celorlalți soldați că este creștin și că preferă să fie adus el însuși ca jertfă lui Hristos. Închis de
îndată, a doua zi a fost adus în fața comandantului său militar Bassus, spre a fi judecat. Văzând
că toate încercările de a -l abate de pe drumul său rămân zadarnice, legatul Bassus l -a supus la
multe chinuri și, în cele din urmă, a poruncit să i se taie capul în anul 304242.
Martirii din Noviodunum
Vechiul oraș Noviodunum (lângă Isaccea de azi, jud. Tulcea) era unul dintre punctele de
sprijin ale flotei militare care avea paza limesului Dunărean al imperiului în epoca stăpânir ii
romane (secolui I -VI) și totodata important centru comerial la Dunăre. Fundamentele unei

241 Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 25.
242 Ibidem.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

88
basilici cu trei nave din secolu i V (Niculițel), indica existența unei puternice comunități creștine,
cu organizare bisericească, cler slujitor și locașuri de cult, care a dat și ea numeroși martiri în
epoca paleocreștină – 32 ori 36 cunoscuți până acum – a căror a mintire ne -o păstrează vechile
martirologii. Aici sunt consemnați trei martiri: Valerian, Macrobiu, și Gordian. Pe lângă resturi
osteologice, s -au descoper it și două vase de ofrandă, precum și o placă de gresie cu inscripția
„Aici și (acolo se află) sânge de martiri”243.
Martirii de la Dinoge ția
Vechea cetate romană și apoi bizantină cu numele de Dinogeția (azi Cetatea -Bisericuța,
lânga satul Garvăn, jud. Tulc ea), descoperită prin săpăturile din ultimul timp, care au adus la
lumină și resturile unei bazilici creștine din secolul IV -V, e ste amintită în Martirologiul
hieronymian de două ori, o dată la 1 octombrie, cu sfinții mucenici Faustinus, Marcialis
(Martial ), Januarius, Alexandru și Eupropius, a doua oară la 14 (15) mai, cu martirii Maximinus,
Alexandru, Proculus și Afranus. Nu avem nici o altă indicație despre locul, timpul și felul
pătimirii lor și nu știm dacă toți aceștia sunt sfinți locali (originari di n Dinogetia), dacă au pătimit
acolo, ori dacă cinstirea lor la Dinogeția e adusă din alte localități.
Martiri i de la Halmyris
Menționat încă din secolul I d. Hr. orașul Halmyris era situat la vărsarea Dunării în Mare,
lângă Dunavatul de azi (jud. Tulcea), între lacul Razelm244 și malul românesc de azi al brațului
Sfântul Gheorghe al marelui fluviu. Fiind punctul de confluență a Dunării cu Marea, unde se
întâlneau drumurile de pe uscat pe care urmau cursul fluviului ci cele de pe țărmul apusean al
Mării, el c onstituia un important centru comercial și punct strategic pentru apărarea frontierei de
nord a imperiului, fiind întărit cu cetate militară, reînnoită și ea de Justinian. Ca și în celelalte
orașe grecești și romane de pe malul Mării și al Dunării, creștin ismul va fi pătruns și la Halmyris
de timpuriu245. Și aici ultimele persecuții, declanșate de Dioclețian și coregenții săi Maximian și
Galeriu și continuate de Liciniu, au facut numeroase victime în rândurile creștinilor, amintirea
unora dintre ele fiind con semnată, în actele martirice. Iată lista martiril or care au patimit la
Axiopolis: Epictet și Astion, care au suferit moarte de martiri la Halmyris în anul 290. Epictet
era preot din părțile răsăritului (probabil Asia Mica) pe vremea păgânului Dioclețian și se
distingea prin viața lui virtuoasă și chiar prin unele fapte minunate, pe care le săvârșea cu puterea

243 Ibidem. p. 26.
244 care era pe atunci un golf al M ării și se numea Halmirys, adică apă să rată.
245 Ene Braniște, Martiri și Sfinți pe pământul Dobrogei de azi, în, De la Dunăre l a Mare, 1979, p. 47.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

89
credinței sale și cu rugăciunea. Între alții care au crezut în Hristos, datorită propovăduirii lui, era
și un tânăr de bun neam, cu numele de Astion, fiul magistratului din acel oraș. Acesta a devenit
discipolul cel mai iubit al învățătorului său; amândoi s -au hotărât să plece undeva, departe,
neștiuți de nimeni, pentru a viețui în pace după poruncile Evangheliei și pentru a spori numărul
creștinilor pr in pilda vieții lor. Îmbarcându -se deci pe o corabie, au plecat către Apus, în ținutul
sciților ajungând în orașul Almiridensilor (Halmyris). Aici au adus pe mulți la credința prin
predică, prin pilda viețuirii lor curate și prin unele fapte peste fire, pe care le săvârșeau cu
puterea lui Dumnezeu. Venind comandant al orasului păgânul Latronianus, cei doi creștini au
fost denunțați ca vrăjitori și agitatori, care, prin faptele lor, ar fi îndepărtat pe mulți de la datoria
de a sacrifice împăraților și zeilor . Întemnițați și aduți în fața judecătorilor, cei doi și -au susținut
cu tărie credința creștină, încât chiar unul dintre judecători, cu numele Vigilantiu, s -a convertit la
Hristos. După ce au suferit nenumărate și grele chinuri, au fost condamnați la moart e și
decapitati, în ziua de 8 iulie, anul 290246. În orașul Sirmium (azi Mitrovița, lângă Belgrad, în
Iugoslavia), au fost condamnați la moarte, din ordinul lui Probus, guvernatorul provinciei
Pannonia Inferior, preotul Montanus și soția sa Maxima, înecați î n râul Sava, la 26 martie 304,
apoi episcopul Irineu, decapitat, și diaconul său Dimitrie, străpuns cu sulița, la 6 și 9 aprilie 304.
În aceeași zi cu Dimitrie, au mai pătimit, tot în Sirmium, mai multe tinere, iar în 20 iulie un
credincios cu numele Secun dus. Tot aici și -a dat viața pentru Hristos, într -o zi de 25 decembrie,
poate în același an 304, tânăra Anastasia247.
În provincia Dacia Ripensis a pătimit ca martir bunul creștin Hermes din cetatea Bononia
(azi Vidin, în Bulgaria), prin tăierea capului cu s abia, în cetatea Novae (azi orașul Sviștov), pe
atunci în provincia Moesia Inferior, și-a dat viața pentru Hristos sclavul Lupus (Lup), străpuns de
ascuțișul săbiei la 23 august 304, deci în vremea împăratului Dioclețian248.
Numărul martirilor din provincii le dunărene este, însă, mult mai mare, dar numele lor ne –
au rămas necunoscute.
Lista cu cei care au suferit martirajul și persecuția în primele secole ale creștinismului, nu
se încheie aici. Această listă poate fi încă completată cu numele celor care astăz i își dau viața
pentru Hristos.

246 Ibidem, p. 58.
247 http://www.doxologia.ro/vietile -sfintilor/sinaxar/sf -montanus -primul -preot -daco -roman -cunoscut -cu-numele –
sotia -sa-maxima .
248 Ene Braniște, op. cit., p. 49.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

90

Capitolul IV. Constantin cel Mare și Edictul de la Milan o (313)

Odată cu împăratul Constantin cel Mare (306 -337) începe o nouă epocă pentru
creștinismul primelor veacuri. Dacă în primele trei secole , Imperiul Roman , sub a cărui stăpânire
intrau majoritatea teritoriilor unde Apostolii lui Hristos predicaseră Cuvântul lui Dumnezeu, a
adoptat față de creștinism o ,,atitudine ostilă ce mergea de la toleranță blândă sau disprețuitoare
până la persecuția cea mai fățișă și mai vio lentă249. Secolul al IV -lea aduce cu el o s chimbare
radicală a Imperiului Roman față de religia creștină: încetarea persecuțiilor îndreptate împotriva
creștinilor. Această atitudine a Imperiului Roman ridică mai multe întrebări: Își schimbase statul,
politic a și filosofia? Sau se schimbase ceva în Biserică? Un prim răspuns pe care îl putem da este
legat de faptul că împărații, din persecutori, deveneau brusc ,,egali ai Apostolilor” și manifestau
o fidelitate riguroasă față de scrierile evanghelice iar în al d oilea rând știința protestantă afirmă
că religia creștină s -a etatizat și păgânizat , până la punctul de a trăda mesajul apostolic250. Cel
care se face ,,vinovat” de această politică îngăduitoare față de creștinism este împăratul
Constantin, considerat de maj oritatea istoricilor ,,primul împărat creștin”251.

4.1. Constantin cel Mare (306 -337)

a).Tinerețea și venirea la putere
Părerile istoricilor asupra lui Constantin cel Mare sunt împărțite în ceea ce privește
politica sa religioasă. Biserica Ortodoxă îl cins tește ca sfânt, iar cea Romano -Catolică recunoaște
meritul său pentru dezvoltarea creștinismului, protestanții și unii cercetători văd în el doar un
însemnat om politic, condus de interese personale și de stat, oportunist, care a servit Biserica
pentru a ș i-o aservi. Unii socotesc chiar nefastă, pentru creștinism, politica lui religioasă. Ca
dovezi, se aduc diferite măsuri și acte, care ar arăta că împăratul n -a fost creștin adevărat: că a

249 Jean Meyendorff, Biserica Ortodoxă ieri și azi, trad. Cătăl in Lazurca, Editura Anastasia, București, 1996, p. 22.
250 Ibidem, p. 23.
251 Jacques Le Goff, Jean Claude Schmitt (coord.), Dicționar tematic al Evului Mediu Occidental, trad. Mădălin
Roșioru, Nadia Farcaș, Denisa Burducea, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 172 .

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

91
păstrat titlul religios păgân de ,,pontifex maximus” și a tolerat încă păgânismul, că s -a botezat
aproape de moarte, că a avut uneori atitudine echivocă între creștinism și păgânism252.
Totuși dincolo de aceste păreri , unii istorici apreciază în mod favorabil rolul pe care
Constantin cel Mare l -a avut în Istoria Creștinism ului. Constantin, este în unanimitate recunoscut
ca cel care a pus capăt persecuțiilor la care a fost supusă Biserica în primele trei veacuri,
transformând creștinismul dintr -o religie ilicită într -una tolerată . Reputația sa de primul împărat
creștin a fost recunoscută de către istorici începând cu Lactanțiu și Eusebiu de Cezareea până în
timpurile noastre.
Constantin cel Mare (Flavius Valerius Constantinus) s -a născut la Niș (Serbia de astăzi)
în 280, ca fiul al co -împăratului Constantin Chlorus, ofițer în armata romană și al unei femei de
condiție socială modestă, hangiță, Elena253. În 271 -272, sub împăratul Aurelian , a fost membru al
protectores (militari superiori în slujba împăratului) în est, iar ulterior a ajuns tribun. În 284-285
a fost praeses (guvernator de provincie subordonat unui consularis ) al Dalmației . A fost
prefectul pretorian al îm păratului Maximian în 288-293. S-a căsătorit cu Theodora, fiica vitregă a
acestuia. La 1 martie 293 a fost promovat la rangul de caesar . În 305, după abdicarea lui
Dioclețian și Maximian , se alătură tatălui său, în Apus. La moartea lui Constanțiu I , la Eburacum
(astăzi, York), în Britannia ( 25 iuli e 306), este proclamat împărat de către armată. În aceste
împrejurări, Galerius , personalitatea dominantă a celei de -a doua tetra rhii, îl proclamă pe Flavius
Severus augustus al Occidentului și îl acceptă pe Constantin, caesar . Pentru moment Constantin
a acceptat dar pacea și a treia tetrarhie nu aveau să dureze prea mult. La Roma , pe 28 octombrie
306, Maxențiu , fiul lui Maximian, a fost proclamat împărat iar Maximian care se retrăsese, se
întoarce pentru a pretinde puterea. În condițiile destrămării tetrarhiei, la conferința de la
Carnuntum ( 11 noiembrie 308), Constantin este recunoscut oficial caesar în Apus, iar Maxentius
este declarat uzurpator. În înțelegere cu Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin
ocupă Spania ( 310), apoi pătrunde cu armata în Italia , înfrânge forțele lui Maxentius la Turin,
Verona și în bătălia decisivă de la Podul Milvius de lîngă Roma, în care Maxentius își găsește
moartea ( 312). Astfel, t oate provinciile occidentale ale imperiului sunt reunite sub autoritatea
sa254.
b). Convertirea lui Constantin la creștinism

252 Prof. Ioan Rămureanu , Istoria Bisericească Universală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, vol. 1, București, 1987, p.147.
253 Ion Barnea, Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Editura Științifică și Enciclopedică, Bu curești, 1982, p. 27.
254 Ibidem, p. 30.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

92
Convertirea lui Constantin la creștinism nu s -a făcut brusc, ci a constituit un proces de
durată255.
Pentru a înțelege convertirea lui Constantin la creștinism, ea nu trebuie socotită ca fiind
totală la început, iar politica lui religioasă nu trebuie judecată numai după unele acte. Este,
firește, greu de cunoscut în intimitatea ei, evoluția lui religioasă, dar este știut că odată dec larat
pentru libertatea creștinismului, Constantin a progresat continuu, începând cu lupta de la Pons
Milvius cu Maxențiu (312) până la botezul lui în mai 337. În acest timp, Constantin s -a apropiat
tot mai mult de creștinism și s -a lăsat tot mai mult pătr uns și influențat de el. Este sigur că înainte
de toamna anului 312, când s -a produs schimbarea lui Constantin, religia lui era păgână: era
cultul sincretist al soarelui – Sol invictus , introdus de împăratul Aurelian, poate cu unele
influențe neoplatonice. Până la 312, Constantin cunoscuse desigur creștini, dar nu se inițiase mai
îndeaproape în religia lor. Nu se poate spune sigur nici despre mama lui Elena, că era creștină, la
început256. Sintetizând evoluția religioasă a lui Constantin , putem afirma că într e anii 307 -310, el
se închină la mai mulți zei, iar din anul 310, la unul singur Apolo257. În acest sens avem mărturia
unui panegerist care i s -a adresat împăratului la Trier, care arată că împăratul a vizitat ,,a vizitat
cel mai frumos templu al lumii” referindu-se, cel mai probabil, la templul lui Apollo258. O
schimbare radicală apare în evoluția credinței lui Constantin începând cu anul 312. El nu a
repudiat dintr -o dată moștenirea păgânismului, continuând să considere soarele ca mediator
vizibil între Dumnez eul suprem și oameni, dar se înclina tot mai mult spre creștinism259.
Apropierea sa de creștinism este pusă pe seama unei viziuni pe care ar fi avut -o Constantin
înaintea luptei cu rivalul său, Maxențiu, de la Podul Milvius (la 13 km. de Roma, undeva lângă
Tibru)260. Relatarea acestei viziuni o găsim la Eusebiu de Cezareea , în lucrarea sa – Despre viața
lui Constantin : ,,Și cum ședea împăratul înălțând astfel rugăciune stăruitoare, i s -a arătat un
semn cu totul fără de seamăn de la Dumnezeu. Era cam pe la ceasur ile amiezei, când ziua
începuse să scadă și Constantin a văzut cu ochii săi pe cer deasupra soarelui, semnul de biruință
al crucii, făcut din lumină, și deasupra o inscripție: întru acesta vei învinge, după care la

255 Nicolae Chif ăr, Istoria creștinismului, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Trinitas, 2001, p. 70.
256 Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p. 148.
257 Nicu Dumitrașcu, Cele șapte personalități de la Niceea (325), Editura Napoca -Star, Cluj -Napoca, 2001, p. 179.
258 Hans A. Pohlsander, Împăratul Constantin, trad. Mirella Ascente, Editura Artemis, București, p. 36.
259 Emanoil Băbuș, Bizanțul, istorie și spiritualitate, Editura Sofia, București, 2003, p. 16.
260 Nicu Dumitraș cu, op. cit., p. 179.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

93
vederea unei asemenea priveliști și el și întreaga armată care îl însoțea în expediție și asistase la
minune au fost cuprinși de frică. Constantin… era descumpănit, neputând să -i priceapă tâlcul.
Or, tot cugetând la ea, iată că s -a lăsat noaptea, fără să prindă de veste. Și în timpul somnului i
s-a arătat Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu semnul văzut de el pe cer și i-a poruncit ca semnul ce i
s-a arătat pe cer să -l facă și să -l folosească spre ajutor ori de câte ori va avea de luptat cu
dușmanii . A doua zi a împărtășit prietenilor săi taina și a pus să -i facă semnul, care îl văzuse pe
cer și l -a pus pe scuturile și steagurile armatei câștigând bătălia261. Și Casiodor amintește în
Istoria Bisericească tripartită de acest eveniment: ,,în mijlocul acestor frământări, a văzut în
somn semnul crucii proie ctat pe cerul strălucitor, erau de față și îngerii care, minunându -se de
această arătare, îi spuneau: Constantine, vei învinge cu ajutorul acestui semn. Se mai spune că
i-a apărut chiar Hristos, și că i -a arătat semnul crucii și l -a învățat să -și facă o cr uce
asemănătoarev și să aibă în lupte acest ajutor, cu care va câștiga drepturile victoriei”262.
Lactanțiu vorbește de asemenea despre cum împăratul a văzut pe cer o cruce, deasupra
soarelui, cu inscripția ,,În hoc signo vinces”263. În urma acestor viziuni, îm păratul a chemat
preoții creștini și le -a cerut să -i vorbească despre învățătura adusă de Hristos. În urma
explicațiilor preoților, între care s -a detașat episcopul Osiu de Cordoba264, Constantin ,,a
poruncit ca, din aur și petre prețioase, bărbați pricepuți să transforme semnul crucii, în drapel
pe care l -au numit Labarum. Căci acest semn de luptă era mai de preț printre celelalte prin
aceea că îl preceda pe împărat și se obijnuia să fie venerat de oșteni. Consider îndeosebi că de
aceasta Constantin a schimb at podoaba cea mai de preț a Imperiului Roman în semnul crucii:
pentru ca, văzându -l adesea și îngrijindu -l, supușii să se dezobijnuiască de obiceiul străvechi și
să considere Dumnezeu numai pe Acela care îl slăvea împăratul sau de care se foloseau ca
ajutor împotriva dușmanilor. Căci deseori acest semn era purtat în fruntea tuturor liniilor de
bătaie, deoarece presupunea, că era de mare ajutor când oștile se înfruntă în luptă. A hotărât
așadar și a numit purtători al drapelului, care să se îngrijească de e l; sarcina acestora era să -l

261 Eusebiu de Cezareea , Viața lui Constantin cel Mare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1991, p. 29.
262 Casiodor, Istoria Bisericească tripartită, I, 4, trad. Liana și Anca Manolache, în P.S.B., vol. 75, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, p. 38.
263 Lactanțiu, De mortibus persecutorum, 48, 5, apud. Adrian Gabor, Biserica și Statul în primele patru secole,
Editura Sofia, București, 2003, p. 172.
264 Nicu Dumitrașcu, op. cit., p. 179.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

94
poarte pe rând pe umeri și în felul acesta să lumineze întreaga oștire”265. Acest moment
dinaintea bătăliei de la Pons Milvius și -a pus amprenta asupra politicii religioase pe care a dus -o
Constantin în restul domniei sale.
După câteva luni de la victoria asupra lui Maxențiu, Constantin acordă libertate de cult
tuturor religiilor, inclusiv celei creștine de pe tot cuprinsul Imperiului Roman266. Putem afirma
că întreaga politică religioasă a lui Constantin cel Mare a fost înfluența tă de momentul de la Pons
Milvius. Împăratul a intervenit în dreptul penal, încercând să -l umanizeze, înlăturând anumite
pedepse care contraveneau spiritului creștin: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea267.
Se îmbunătățește tratamentul din înc hisori, se modifică legislația privitoare la căsătorie, la
părinții fără copii, la divorț, în spirit creștin. Se pedepsește adulterul și siluirea, violul, vinderea
copiilor. O altă schimbare are loc la nivel structural , organizarea bisericească urmând -o
îndeaproape pe cea statală. Clericii au fost scutiți de obligațiile grele și costisitoare ale
funcțiunilor municipale, s -au acordat subvenții importante pentru creștini, li s -a dat astfel
posibilitatea de a se ocupa numai de slujirea bisericească268.
Evenim entul cel mai important care asociază numele lui Constantin cel Mare de
creștinism rămâne Edictul de la Milano din anul 313.
4.2. Edictul de la Milano (313)
În luna ianuarie 313, la Mediolanum, împăratul Constantin cel Mare împreună cu
Licinus, împăratul O rientului , emite Edictul de libertate a creștinilor, care ,,transforma
creștinismul din singura religie nepermisă (religio ilicita) într -o religie permisă (religio licita),
protejată și favorizată”269. Toate hotărârile anterioare luate asupra creștinilor au fost anulate.
Locașurile de cult și averile confiscate creștinilor au fost retrocedate. Biserica este scutită de
taxe. Episcopilor li se oferă sume importante de bani din tezaurul statului pentru ridicarea de noi
biserici și de menținerea clerului. Biseric a primește dreptul de a elibera sclavii și de a judeca pe
cei care nu voiau să fie judecați de către autoritățile statului. Edictul de toleranță dat de Galerius

265 Casiodor, op. cit., p. 39.
266 Ion Barnea, Octavian Iliescu, op. cit., p. 37.
267 Nicolae Chităr, op. cit., p. 72.
268 Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p. 150.
269 Nicolae Chif ăr, op. cit., p. 73.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

95
cu aproape doi ani mai înainte (30 aprilie 311) și care fusese semnat și de Constantin și Licin ius,
continuă să rămână textul de bază, ,,charta libertății cultelor”, dar el nu fusese aplicat în
provinciile de sub conducerea lui Maximinus Daia, Siria și Egiptul, la care după moartea lui
Galerius (311) s -a adăugat și Asia Mică. În conferința de la Mil ano, Constantin și Licinius au
abrogat dispozițiile restrictive ale edictului lui Galerius cu privire la cultul creștin și au introdus o
nouă jurisprudență referitoare la bunurile bisericii. Cât privește cultul păgân, Constantin l -a
tolerat, restrângându -l treptat prin anumite măsuri. Cultul împăratului a pierdut sensul lui
religios, păstrând mai mult semnificația lui politică: cinstirea autorității împăratului ca exponent
al puterii Imperiului Roman , templele dedicate lui devin localuri publice, fără statu i și fără
sacrificii. Cultele unite cu imoralitatea și cu înșelătoria au fost interzise270. Textul Edictului de la
Milano este de fapt o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el,
prin care le cere să înceteze orice persecuț ie asupra creștinilor.
Lactanțiu în lucrarea ,,De mortibus persecutorum” (,,Despre morțile persecutorilor”)
redă textul integral al Edictului de la Milano ,,….Se cuvine să abolim toate restricțiile cu privire
la numele de creștini și să permitem de acum înai nte oricăruia dintre cei ce nutresc voința de a
urma religia creștinilor să o poată face în mod liber și pe față, departe de orice temere și
tulburare din afară. Le -am acordat numiților creștini îngăduința deplină și absolută de a -și
practica religia,…. aceeași posibilitate de a -și cinsti religia și credința este garantată și pentru
ceilalți cetășeni, la fel de liber și complet. Mai mult în ceea ce privește comunitatea creștinilor
am crezut nimerit să statornicim următoarele: după cum locurile unde obijn uiau ei să se adune
au fost cumpărate în timp de anumiți indivizi, tot așa trebuie să li se returneze acelorași creștini
fără plată și fără nici o revendicare de fonduri, orice înșelăciune și orice obstrucție fiind
excluse, de asemenea, chiar și cei care le-au primit ca donație sunt obligați să le restituie
acelorași creștini271.
Politica religioasă inaugurată de Constant in cel Mare a avut și unele urmă ri defavorabile.
Biserica a avut în persoana împă ratului un ocrotitor, dar, în același timp, și un stăpân. Împărații
s-au amestecat î n chestiunile religioase, impu nându -și voința. Unii au susț inut arianismul,
monofizismul, monotelismul. Desigur, ca om de stat, Constantin a facut și unele greș eli, pe care
istoria nu i le trec e cu vederea. Î n unele din actele s ale de suveran, el a pedepsit sâ ngeros pentru

270 Prof. Ioan Rămurean u, op. cit., p. 151.
271 Lactanțiu, op. cit., p. 223 -227.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

96
motive de infidelitate politică ș i acte de trădare. Astfel, fiul sau, Crispus, moș tenitorul de drept al
tronulu i imperial, pe care Constantin și -l asociase la domnie î n 317, cu titlul de <<Cezar>>,
fiind implica t într-un complot de stat, a fost ucis în 325; la puț in timp, sotia sa cea de a doua,
Fausta, a fost ucisă î n baia sa la Roma. În materie de politică bisericească, după Sinodul I
ecumenic de la Niceea din 325 s -a lăsat influențat de curtezani lingușitori ș i de arien i, ceea ce a
provocat confuzie î n sufletele credincioș ilor. Cu toate aceste a, lui Constantin cel Mare trebuie să
i se recunoască rolul pe care l -a avut, ca primul împarat creș tin, care a dat libertate creștinismului
prin E dictul de la Milan o din 313. Convertirea sa la creș tinism a dat un nou curs istoriei
universale, prin î ncercarea sa de a armoniza interesele superioare ale Imperiului roman cu
interesele Bisericii272.
Referitor la convertirea lui Constantin cel Mare la creștinism, istoricii au dife rite opinii.
Unii nu -i recunosc acestuia o convingere religioasă în favoarea creștinismului, susținând că
atitudinea lui a venit din motive pur politice . Dându -și seama de puterea în creștere a noii
credințe, vedea în ea o armă de a -și păstra unitatea poli tică a statului. Imperiul Roman era
constituit dintr -un conglomerat de popoare și credințe religioase diferite, iar creștinismul putea
deveni factorul de unitate al statului. Constantin și -a dat seama de victoria iminentă a
creștinismului, și a folosit ac est lucru în menținerea unității Imperiului. Alți istorici contestă
motivele politice ale îmbrățișării religiei creștine susținând că adeziunea sa la creștinism a fost
din sinceritate. Bertrand Lacon consideră că: ,,împăratul a îmbrățișat sincer creștinism ul încă
din 312, păstrând totodată legăturile cu adorarea soarelui și cu neoplatonismul. S -a detașat
apoi progresiv de acestea273. Istoricii bisericești contemporani susțin convertirea reală și din
convingeri religioase a lui Constantin. El ,,aprecia în mod deosebit moralitatea lor (a creștinilor)
și nu sprijinul lor militar, numărul soldaților creștini din trupele occidentale fiind și așa foarte
mic”274.
În încheiere putem spune că Constantin ,,prototip al împăratului ideal ” a înțeles
importanța mesajului adus de noua religie și efectele benefice ale susținerii ei. Bătălia de la Pons
Milvius a marcat ,,dacă nu propria sa convertire, cel puțin momentul din care el a devenit
protectorul creștinilor275, însă și dacă viziunea lui Constantin , ,,marele învingător ….. ..strălucind

272 Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p. 152.
273 Bertrand Lacon, Constantin cel Mare, trad. Gheorghe Lazăr, Editura Grupul Editorial Corint, București, 2003, p.
114.
274 Nicolae Chifăr, op. cit., p. 74.
275 Emanoil Băbuș, op. cit., p. 17.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

97
de atâtea virtuți, pe care i le -a dăruit credința276, a fost reală și dacă a fost o legendă interpolată
în cadrul scrierilor lui Eusebiu de Cezareea, ceea ce are însemnătate din punct de vedere istoric
este politica sa de protejare a creștinismu lui, iar pe ac easta o putem observa și înțelege.

4.3. Consecințele persecuțiilor religioase

Răspândirea rapidă a creștinismului , chiar și în perioadele de prigoană, a dovedit cu
adevărat că sângele martirilor a fost sămânța Bisericii. Persecuțiile relig ioase au avut serioase
urmări pentru evoluția ulterioară a Bisericii. O primă urmare este legată de faptul că în ciuda
persecuțiilor și măsurilor luate de împărații romani contra creștinilor numărul credincioșilor a
crescut. Creștinismul s -a transformat d intr-o mișcare obscură, catalogată ca fiind o sectă a
creștinismului, într -o religie care a cuprins toate teritoriile Imperiului și nu numai. În jurul anului
300, se estimează că Biserica număra între 5 și 15 la sută din populația de 50 de milioane a
Imper iului Roman277. Istoria persecuțiilor a explicat în parte răspândirea lui. Martiriul însuși
făcea propagandă pentru creștinism, dovedea nevinovăția, puterea de credință și de viață a
creștinismului. Această realitate este confirmată și de Tertullian în lucr area sa ,,Apollogeticum ”,
care prezintă răspândirea creștinismului : ,,Suntem de ieri și am umplut toate ale voastre : orașele,
insulele, locurile întărite, municipiile, târgurile, chiar castrele, triburile, palatul, Senatul. Forul,
nu v-am lăsat decât templ ele”278. Din epoca persecu țiilor, Biserica a moștenit cultul martirilor, al
Sfinților, care este o manifestare firească a credinței creștine. Mărturia primilor martiri are nu
numai o valoare istorică, ci și una doctrinară și morală. Prin mărturisirile lor în față judecătorilor
și a călăilor păgâni, martirii au arătat o credință statornică în puterea lui Dumnezeu și a Fiului
Său Isus Hristos. Exemplul martirilor din punct de vedere moral, ne arată că se poate trăi cu
evlavie în Hristos. Acești oameni ai lui Du mnezeu sunt repere pentru creștinismul de astăzi dar
în același timp și modele demne de urmat în ceea ce privește viața lor morală și umblarea lor cu
Dumnezeu. Venerarea martirilor a devenit o practică a Bisericii universale . Închinarea adusă
sfinților nu trebuie să ia locul închinării pe care fiecare om trebuie să o aducă lui Dumnezeu. Din
păcate venerarea Sfinților și lipsa de cunoaștere a rolului pe care aceștia l -au avut în Istoria
Creștinismului a dus Biserica la tradiție și idolatrie. Oamenii au ales să venereze martirii în loc

276 Eusebiu de Cezareea , Istoria Bisericească. Martirii din Palestina, X, 9, 6, p. 391.
277 Cairns E. Earle, op. cit., p. 88.
278 Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p. 157.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

98
să-l venereze pe Hristos , pentru care acesti oameni au fost gata să moară în arenele romane.
Policarp spunea că : ,,ne închinăm lui Hristos pentru că El este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri
îi cinstim după vrednicie ca pe uceni ci și imitatori ai Domnului ”279. Totodată persecuțiile
religioase au creat și probleme interne care trebuiau rezolvate. Conflictele interne apărute în
timpul persecuțiilor, precum și încercarea de a le rezolva au creat un cadru pentru rezolvarea
conflictelor ulterioare în timpul celor șapte sinoade ecumenice. Persecuția a forțat în același timp
Biserica să se ocupe de problema canonului Noului Testament. Dacă deținerea de scrisori putea
să însemne moartea , creștinii doreau să fie siguri că acele cărți la care nu renunțau nici sub
amenințarea cu moartea erau cu adevărat cărți canonice. În cadrul Sinoadelor Ecumenice s -au
stabilit care sunt cărțile canonice. În același timp a apărut literatura apologetică reprezentată de
tratatele de teologie ale apărătorilor cr eștinismului280.
Epoca persecuțiilor religioase este interesantă și pentru lumina care a adus -o asupra
eternei probleme a relației dintre Biserică și Stat. Creștinismul pretindea loialitate exclusivă
adepților lui în probleme morale și spirituale. Creștinu l trebuia să ofere ascultare statului atâta
timp cât acesta nu -i cerea să -și încalce devotamentul moral și spiritual față de Dumnezeu.
Creștinii care trăiesc și astăzi în state unde creștinismul este persecutat pot lua istoria
persecuțiilor de la început c a un ghid al credinței lor. Problema ascultării de Hristos sau Caesar
este o luptă permanentă în istoria Bisericii281.
Întreaga perioadă a persecuțiilor a fost un examen greu pentru Creștinism. Mulți creștini
au plătit tribut dureros pentru convingerile l or religioase. Specialiștii estimează la câteva sute de
mii numărul celor martirizați. Desigur persecuțiile au avut urmări negative, dar s -au înregistrat și
urmări pozitive. Din rândul celor negative consemnăm: creștinii au îndurat suferințe de
neînchipuit , au fost distruse bunuri și valori materiale, care reprezentau mărturii ale vieții
creștine timpurii, s -au pierdut multe scrieri sfinte din veacurile primare a fost împiedicată
răspândirea creștinismului, martirizare, închiderea sau exilarea unor personal ități ale
creștinismului au slăbit stabilitatea și unitatea comunităților creștine.
Cu toate acestea, însă, persecuțiile au avut și urmări pozitive. Curajul unora a devenit un
exemplu statornic de credință în Hristos pentru cei din jur, comportamentul lor răbdător, lipsa
dorinței de răzbunare sunt dovadă că mărturisitorii au urmat întru tot ul pilda jertfei lui Hristos.

279 Ibidem, p. 158.
280 Cairns E. Earle, op. cit., p. 89.
281 Ibidem, p. 90.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

99

Concluzii :

Istoria persecuțiilor religioase arată că urmașii lui Hristos de -a lungul timpului au trebuit
să fie ,,purtători de cruci ”, chemare pe care și -au îndeplinit -o cu scumpătate. Epopeea martirilor
nu este o perioadă încheiată în timp și definită în istorie. Încă de la începuturile creștinismului,
martiriul a fost și rămâne un element central al creștinismului. În cele prezentate, în lucrarea
,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului” am evidențiat o scurtă istorie a
persecuției și a martirajului în primele secole ale creștinismului. Cazurile prezentate sunt cazuri
particulare, dar în istoria martirilor ele au fost mult mai multe. Sunt mii, milioane de martiri care
și-au dat viața în catacombele Romei în apărarea credinței adevărate, evidența lor este păstrată
doar în cartea vieții din Cer. Suferințele îndurate de primii creștini demonstrează din plin
dragostea pe ca re ei au avut -o pentru Hristos. În același timp sacrificiul lor arată curăția inimii
lor, care preferau mai bine să moară decât să facă vreun compromis cu lumea păgână.
În Biserica primelor veacuri, aflată în stare de prigoană, martirul oglindea culmea
credinței în Dumnezeu și a dragostei pentru El și constituia idealul fiecărui creștin iubitor de
Dumnezeu. Martirul era chipul creștinului care, prin excelență, trăiește speranța veșnicei
comuniuni de dragoste cu Dumnezeu. Martiriul sângelui nu este altceva decât expresia dăruirii
totale, în dragoste, a martirului lui Dumnezeu. Martirul nu mărturisește doar în momentul morții
sângeroase, ci dă mărturia conștiinței și a intenției, oferă sinele său lui Dumnezeu încă din
momentul în care crede nezdruncinat în D umnezeu și dorește comuniunea veșnică cu El, fapt
care-l conduce la un anumit mod de viață și de manifestare. În timpuri de prigoană este natural ca
mărturia pe care el o dă cu viața să provoace arestarea și mărturisirea lui în fața instanțelor
păgâne și, în continuare, moartea martirică. Ca urmare a mărturisirii și a exemplului martirilor, în
care se manifesta puterea lui Dumnezeu, lumea păgână a fost biruită în confruntarea deschisă cu
Biserica primelor veacuri. Viața lor rămâne pentru noi ca o icoană în care vedem adevăratele
valori. Mărturia lor în lume are mereu o dimensiune actuală, misionară, îi încurajează pe
credincioși, le întărește credința în adevărul propovăduirii evanghelice și în principal în învierea
lui Hristos. Totodată, m artirajul și perse cuția din primele secole au avut ca scop fundamental
formarea unui caracter cristic. Când aleșii lui Dumnezeu suferă arestări, torturi și martiraj, în
caracterul lor sunt săpate adânc unele calități speciale ce îi aduc tot mai aproape de asemănarea
cu Hris tos. Această învățătură biblică a fost bine aplicată de către creștinii din secolele al II -lea și

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

100
al III -lea, care numeau ziua martirajului unui creștin drept ziua ,,desăvârșirii ” lui. Suferința și
martirajul au un rol extrem de important în strategia pe c are o folosește Dumnezeu în istoria
umană de a transforma omul după chipul Său . Ele exprimă esența naturii lui Dumnezeu,
dragostea jertfitoare de Sine și indică metoda propriei implicări a lui Dumnezeu în lume. Martirii
primelor secole au fost niște adevăr ați imitatori ai Domnului Isus Hristos. Asemenea lui Hristos,
martirii din Antichitate au adus mărturie prin cuvânt și prin vărsarea sângelui. Prin faptele și
pătimirile martirilor mulți păgâni au fost convertiți la creștinism. Tertullian rămâne fără cuvin te
în fața erosimului de care dau dovadă martirii, astfel încât poate afirma că sângele martirilor a
fost sămânța din care a rodit creștinismul.
În primele secole, martirajul era considerat cea mai înaltă onoare ce o putea avea un
creștin. Era dovada supr emă a dragostei pentru Cel ce ne -a iubit și Și -a dat viața pentru noi.
Toate persecuțiile religioase din primele secole au avut ca scop stârpirea creștinismului. Mai ales
cea inițiată de împăratul Dioclețian. La un moment dat se părea că toți creștinii au fost stârpiți.
Împăratul credea că a câștigat biruința și a pus să se bată o monedă cu inscripția: ,,Pentru că s -a
șters numele de creștin”282. Dar a fost o amarnică înșelăciune. Răbdarea cu care au suferit
creștinii toate chinurile la care au fost supuși, arată de partea cui a fost biruința. Și n -au trecut
decât zece ani de la această aparență stârpire a creștinismului, și tronul Romei a fost ocupat de un
împărat care a dat libertate creștinismului și s -a numit creștin. Iar faptul că astăzi în toate părțile
lumii poți să găsești credincioși, care se închină lui Hristos, demonstrează puternic înfrângerea
tuturor prigonitorilor, iar cântarea biruinței a martirilor a cuprins întreg pământul. Hristos a fost
Cel care a biruit în ei.
În secolul XXI această istori e a martirajului și a persecuției, nu este încheiată. Isus
Hristos încă scrie în Cartea Vieți numele celor care astăzi îl onorează cu moartea de martir. Și
astăzi sunt credincioși care -l urmează pe Hristos în martiraj, care ca și Pavel pot să afirme: ,,Căc i
pentru mine a trăi este Hristos și a muri este un câștig” (Filipeni 1:21).
Ce putem învăța noi din această lecție a martirajului și a persecuției este că nu trebuie să
ne pierdem credința indiferent de greutăți. Această perioadă nefastă din istoria crești nismului ne
arată că nimeni și nimic nu poate distruge credința de nezdruncinat a Bisericii lui Hristos clădită
pe temelia și învățătura apostolilor: ,,Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și
porțile Locuinței morților nu o vor birui” (Matei 16:18).

282 Ibidem.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

101

Bibliografie :
I. IZVOARE:
Augustin, Scrieri, Traducere și indice de Nicolae Barbu. Introducere și note de Pr. Prof. Dr.
Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1985.
Biblia sau Sfânta S criptură , Editura, The Bible League, București, 2004 .
Casiodor, Istoria Bisericească tripartită, I, 4, trad. Liana și Anca Manolache, în P.S.B., vol.
75, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998 .
Colectia, Părinți și Scriitori Bisericești, Apologeți de limba latină, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
Clement Alexandrinul, Stromatele, traducere, Civânt înainte, note și indici de Pr. D. Fecioru,
în col. PSB, v ol. 5, Editura Institututlui Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1982 .
Eusebiu de Cezareea, Scrieri partea I: Istoria bisericească , traducere, studiu, note și
comentarii de Pr. Prof. T. Bodogae, în col. PSB, vol. 13, Editura Insti tututlui Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987 .
Idem , Viața lui Constantin cel Mare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Buc urești, 1991.
Epistola către Diognet, în vol. , Scrierile Părinților Apostolici , vol. 1, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.
Lactantius, De Mortibus persecutorum (Despre morțile persecutorilor) , Editura. Amarcord,
Timișoara, 2000.
Minucius Felix, Dialogul Octavius, în vol. „Apologeți de limbă latină”, în col. „PSB” , vol.
3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
Nicolae Chițescu, Tertulian, viața și opera, în vol. „Apologeți de limbă latină”, în col.
„Părinți și Scriitor i Bisericești (PSB)” , vol. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune,
București, 1981.
Origen, Scrieri Alese, Contra lui Celsum, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984.
Idem, Contra Celsum, III, 5, P.G .

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

102
Olimp N. Căciulă, în vol. „ Apologeți de limba greacă”, col. „ Părinți și Scriitori Bisericești
(PSB)”, vol.2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1980 .
Rămureanu Ioan , Actele Martirice, Studiu introductiv , Editura , Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.
Idem , Istoria Bisericească Universală , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2004 .
Sfântul Irineu de Lugdunum, Demonstr ația propovăduirii apostolice , introducere și note de
Prof. Dr. Remus Rus, Editura Institututlui Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2001
Sfântul I ustin Martiriul și Filosoful, Apologia întâi, traducere pr. prof. Olimp N. Căciulă, în
vol. „Apologeți de limba greacă”, col. „Părinți și Scriitori Bisericești (PSB)”, vol.2, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.
Idem , Dialog cu iudeul Tryfon , în: Apologeți de limbă greacă , Editura Insti tutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997 .
Ibidem , Scrierile Părinților Apostolici, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1979.
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Romani , în volumul: Scrierile Părinților apostolici ,
colecția PSB, traducere, note și indice de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979 .
Idem , Epistola către Efeseni , în volumul: Scrierile Părinți lor apostolici , colecția PSB,
traducere, note și indice de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979 .
Suetonius, Viețile celor 12 Cezari, traducere de Gh. Ceausescu, Editura RAO,
Bucureș ti, 1998.
Tertulian, Apologeticum, în vol. „Apologeți de limbă latină”, în col. „PSB” , vol. 3, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
Idem , De spectaculis, 17, P.L. 1.
*** Viețile Sfinților , Editura Arhiep iscopiei Romano -Catolice, București, 2003.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

103
II. LUCRĂRI GENERALE :
A. M. Renwick, E. A. M. Harman, Povestea Bisericii, Editura Discipolul, Cluj Napoca, 2005.
Andrew Louth, Originile tradiției mistice creștine, Editura Deisis, Sibiu, 2002.
Adrian Husar, Gesta Deorum Per Romanos, Editura Ardealul, Târgu -Mureș, 1999.
Alexe Ștefan, Viața creștină după bărbații apostolici , în „Studii teologice”, VII(1955), nr. 3 –
4.
A.W. Tozer ,,Ce s -a întâmplat cu închinarea? O chemare la adevărata închinare”, Editura
Perla Su ferinței, Suceava, 2007.
Barnea Ion, Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1982.
Bunaciu Otniel Ioan, Istoria Bisericii și a Creștinismului (de la secolul întâi la Reformă),
Editura Universității București , 1996.
Băbuș Emanoil, Bizanțul, istorie și spiritualitate, Editura Sofia, București, 2003.
Berar Ioan, Cronologia Istoriei Bisericii Creștine de -a lungul secolelor, Oradea, 2012.
Bădiliță Cristian, Pe viu despre Părinții Bisericii , Editura Humanitas, Buc urești, 2004.
Cairns E. Earle, Creștinismul de -a lungul secolelor. O istorie a Bisericii creștine, Editura
Cartea Creștină, Oradea, 1997.
Charles W. Conn, Faptele Apostolilor, Editura Metanoia, Oradea, anul 2004.
Constantin Dupu, O istorie a Bisericii Creș tine, vol. I, Editura Metanoia, Timișoara, 1993.
Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine , vol. I:
de la apostolul Pavel la Constantin Cel Mare, traducere de Hanibal Stănciulescu și Gabriela
Sauciuc, Poliro m, Iași, 2001 .
Chităr Nicolae, Istoria creștinismului, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Trinitas,
2001.
Coman Pr. Prof. Ioan G., "De la Dunăre la mare ", Editura Arhiepiscopiei Tomisului si a
Dunării de Jos, Galați, 1979.
Idem , Patrologia, vol. I , Editura Institututlui Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1984.
Corneanu Nicolae, Patristica mirabila: pagin i din literatura primelor veacuri ceștine, Editura
Polirom, Iași, 2001.
Danielou Jean, Biserica primară. De la origini până la sfârșitul secolului al treilea, Editura
Herald, București, 2008.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

104
E. G. White, Tragedia Veacurilor, Editura Zappys, 1998.
Emil Dum ea, Teme de istorie a Bisericii, Editura Sapientia, Iași, 2002.
Idem, Biserica și Statul: Un Da și Nu continuu (secolele I -XI), Iași, 2005.
Foster Richard ,,Disciplinele Spirituale” , Editura Discipolul, Cluj Napoca, 2003.
Grigorie Marcu, Sfântul Barnaba Cipriotul – apostol al eleniștilor , în „Mitropolia
Ardealului” (M.A.).
Hans A. Pohlsander, Împăratul Constantin, trad. Mirella Ascente, Editura Artemis,
București, 1996.
Ioan Rusu, Valentin Nițu, Cultură și civilizație creștină, Editura Pro Universitaria.
James North, A History of the Church , College Press Publishing Company, Joplin, Missouri,
1983.
Jean Noel Robert, Roma Mari Civilizații, Editura Bic All, București, 2007.
Jonathan Hill, Istoria gândirii creștine, Editura Casa Cărții, Oradea, 2007.
Idem, Ghid al istoriei creștinismului, Editura Casa Cărții, Oradea, 2008.
Justo L. Gonzalez, The Story of Christianity , vol. I, Prince Press, Peabody, Massachusetts,
1984.
Jean Meyendorff, Biserica Ortodoxă ieri și azi, trad. Cătălin Lazurca,
Editura Anastasia, B ucurești, 1996.
Lacon Bertrand, Constantin cel Mare, trad. Gheorghe Lazăr, Editura Grupul Editorial Corint,
București, 2003.
Le Goff Jacques , Jean Claude Schmitt (coord.), Dicționar tematic al Evului Mediu
Occidental, trad. Mădălin Roșioru, Nadia Farcaș, Denisa Burducea, Editura Polirom, Iași,
2002.
Ludwig Hertling, Istoria Bisericii, Editura Ars Longa, Iasi, 1998.
Merrill C. Tenney, Privire de ansamblu asupra Noului Testament” , Editura B.E.E., Cluj
Napoca, 1998.
Michael Reeves, Flacăra Nestinsă. Introduc ere în Reformă, Editura Făclia, Oradea, 2011.
Nicu Dumitrașcu, Cele șapte personalități de la Niceea (325), Editura Napoca -Star, Cluj –
Napoca, 2001.
Pârvan Vasile, Contributii epigrafice la istoria crestinismului dacoroman , Bucuresti, 1911.
Pâclișeanu Zenov ie, Istoria Creștinismului Antic, Oradea, 1937.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

105
Pr. Prof. Dr. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române (manual pentru
Seminariile teologice), Galați, 1996.
Preda Constantin , Mărturii extrabiblice despre originile creștinismului.
Russo D., Studi i istorice greco -romane , I. Bucuresti, 1939.
Sabin Verzan, Preoția ierarhică sacramentală în epoca postapostolică , în „Studii
teologice”,(1991), nr.4.
Verzan Pr. Prof. Sabin, Preoția ierarhică sacramentală în epoca postapostolică , în „ Studii
teologice”, XLIII(1991), nr. 4.
William Steuart Mcbirnie, Ph. , În căutarea celor doisprezece apostoli, Editura Succeed
Publishing, Medgidia, 2012.

III. LUCRĂRI SPECIALE:
Alderson Richard, Primii creștini, o scurta prezentare, Editura Făclia, Oradea, 2004.
Braniște Ene , Martiri și Sfinți pe pământul Dobrogei de azi, în, De la Dunăre la Mare,
1979 .
Bădiliță Cristian, Emanuel Conțac, Și cerul s -a umplut de sfinți. Martiriul în antichitatea
creștină și în secolul XX, Editura Curtea Ve che Publishing, București, 2012.
Foxe John , Cartea martirilor , Editura Agape, Făgăraș, 2001.
Gene Fedele, Eroi ai credinței, Editura Casa Cărții, Oradea, 2004.
Iuliu Marius Morariu, Viața creștină în Biserica Primară:credință. Persecuție și erezie,
analiză asupra scrierilor lui Iustin Martirul ș i Tertulian, Editura Semănătorul, Tismana,
2012 .
Marie Francoise Baslez, Persecuțiile în Antichitate. Victime. Eroi. Martiri, Editura Artemis,
București, 2009 .
Nelu Zugravu, Geneza creștinismului popular la români, Editura Institutului Român de
Tracologie, București, 1994.
Prof. Dr. Păcurariu Mircea, Sfinți daco -romani și români, Editura Apologeticum, 2006.
Petru Lascău, Apostolii Domnului Isus, Editura Metanoia, Oradea, 2006 .
Popovici Petru, Graiul martirilor creștini din primele secole, Editura Stephanus, București,
2000.
Popescu, V.N., Cauzele conflictului politic între Biserica creștină și statul roman sub
împărații Severi , București, 1929 .

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

106
Popescu, Prof. Teodor M., Cauzele persecuțiilor din punct de vedere istoric și psihologic ,
Atena, 1922 .
Runcan, Pr. Lect. Univ. Nechita , Creștinismul în primele trei veacuri , Editura Europolis,
Constanța, 1997 .
Ș. Nicolae, Pătrunderea și dezvoltarea creștinismului în Sc ythia Minor, în De la Dunăre la
Mare, 1979, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați , 1979.
Tertuliani, Apologeticum,în românește de Eliodor Constantinescu, Institutul de Editură
Creștin ă, Râmnicul Vâlcii, 1930.
Țepelea Marius, Biserica și Statul Roman în primele trei secole, Editura Emia, Deva, 2005.
Țon Iosif, Suferință Martiraj, și Răs plătire în cer, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1999.
Virgil Lungu, Începuturile creștinismului în Scythia Minor , în Izvoarele creștinismului
românesc, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2003.
V. H. Baumann, Mărturii ale persecuțiilor religioase din zona Dunării de Jos în primele
secole ale erei noastre, în Izvoarele creștinismului românesc, Editura Arhiepiscopiei
Tomisului, Constanța, 2003.

IV. RESURSE ELECTRONICE:
http://www.voscreasna.com .
http://ro.wikipedia.org .
http://www.cbrom.de .
http://www.ancientworlds.net .
http://istoriiregasite.wordpress.com/tag/persecutii/ .
http://www.profamilia.ro/istorie.asp?antev=05 .
http://ro.wikipedia.org/wiki/Iustin_Martirul_%C5%9Fi_Filozoful .
http://www.doxologia.ro/vietile -sfintilor/sinaxar/sf -montanus -primul -preot -daco -roman –
cunoscut -cu-numele -sotia -sa-maxima .

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

107

Lista Anexelor

Anexa 1, Raportul lui Publius S entullus, Proconsulul Iudeii. Bază în
https://deveghepatriei.wordpress.com/2011/06/13/raportul -lui-publius -lentulus -despre -cel-numit –
iisus-hristos -2/.
Anexa 2, Textul condamnarii Mantuitorului nostru Isus Hristos la moarte. Bază în
http://ww w.forum.santamia.ro/249 -textul -condamnarii -mantuitorului -iisus-hristos -la-
moarte.html
Anexa 3, Raportul lui Pilat, Guvernatorul roman al Iudeii. Bază în
http://www.forum.santamia.ro/249 -textul -condamnarii -mantuitorului -iisus-hristos -la-
moarte.html .
Figura 1, Colosseumul. Bază în https://www.google.ro/search?q=colosseumul .
Figura 2, Creștin ii în arenele romane. Bază în https://www.google.ro/search?q=crestinii în
arenele romane.
Figura 3, Apostolul Pavel. Bază în https://www. google.ro/search?q=apostolul+Pavel în
temniță.
Figura 4, Răstignirea. Bază în https://www.google.ro/search?q=rastignirea+lui+Petru .
Figura 5, Arderea pe rug. Bază în https://www.google.ro/search?q=arderea+pe+rug .
Figura 6, Harta Istorico -arheologică a Dunării de Jos, secolele III -IV, apud, de la Dunăre
la Mare, p. 240.

.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

108
Anexe
Anexa 1 Raportul lui Publius S entullus, Proconsulul Iudeii. Bază în
https://deveghepatriei.wordpress.com/2011/06/13/raportul -lui-publius -lentulus -despre -cel-
numit -iisus-hristos -2/.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

109
Anexa 2 Textul condamnării Mâ ntuitorului nostru Isus Hristos la moarte. Bază în
http://www.forum.santamia.ro/249 -textul -condamnarii -mantuitorului -iisus-hristos -la-
moarte.html

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

110
Anexa 3 Raportul lui Pilat, Guvernatorul roman al Iudeii. Bază în
http://www.fo rum.santamia.ro/249 -textul -condamnarii -mantuitorului -iisus-hristos -la-
moarte.html .

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

111

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

112

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

113

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

114

Figura 1 Colosseumul. Bază în https://www.google.ro/search?q=colosseumul .

Figura 2 Creștinii în arenele romane. Bază în https://www.google.ro/search?q=crestinii în
arenele romane.

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

115

Figura 3 Apostolul Pavel. Bază în https://www.g oogle.ro/search?q=apostolul+Pavel în
temniță.

Figura 4 Răstignirea. Bază în https://www.google.ro/search?q=rastignirea+lui+Petru .

Zidaru Ionu ț Gabriel ,,Martiraj și persecuție în primele secole ale creștinismului ”

116

Figura 5 Arderea pe rug. Bază în https://www.google.ro/search?q=arderea+pe+rug .

Figura 6 Harta Istorico -arheologică a Dunării de Jos, secolele III -IV, apud, de la Dunăre
la Mare, p. 240