SPECIALIZAREA , MASTER APOLOGIE ȘI DUHOVNICIE [626234]

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI
FACULTATEA DE TEOLOGIE, LITERE, ISTORIE ȘI ARTE
SPECIALIZAREA , MASTER APOLOGIE ȘI DUHOVNICIE

Lucrare de diserta Tie

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege

Coordonator științific ,
Preot Lect. Univ. Dr. Dan – Florin OBRO CEA

Absolvent: [anonimizat], 2018

,

DECLARAȚIE PRIVIND ORIGINALITATEA
LUCRĂRII DE DISERTA ȚIE

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI , Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte
PROGRAMUL DE STUDII : Master, specializarea Apologie și duhovnicie
NUMELE ȘI PRENUMELE : Odă Nicolae
PROMOȚIA : 2018
SESIUNEA iunie 2018
DENUMIREA LUCRĂRII : Împlinirea celei mai mari porunci din Lege

Declar pe propria răspundere că lucrarea de față este rezultatul muncii proprii,
pe baza cercetărilor mele și pe baza informațiilor obținute din surse care au fost citate și
indicate conform normelor etice, în textul lucrării, în note și în bibliografie.
Declar că nu s -a folosit în mod tacit sau ilegal munca altora și că nicio parte din
lucrare nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale altcuiva, persoană fizică sau
juridică.
Declar că lucrarea nu a mai fost prezentată sub această formă vreunei instituții
de învățământ superior în vederea obținerii unui grad sau titlu științific ori didactic.
În cazul constatării ulterioare a unor declarații false, voi suporta rigorile legii.

Data: ………………
Preot Odă Nicolae

CUPRINSUL
INTRODUCERE …………………………………….. ………….. ………………………………………………. 4
CAPITOLUL I.
LEGEA – CĂLĂUZĂ SPRE HRISTOS ……………………………………………..………. 5
CAPITOLUL II.
ORDINEA ȘI RAȚIUNEA C REAȚIEI . PLANUL LUI DUMNEZEU ………………………………….. 11
CAPITOLUL III.
LEGEA CEA NOUĂ ……………………………………………………………………………………………. 15
3.1. DOMNUL HRISTOS , DESĂVÂRȘIREA LEGII …………….. ………………………………. 15
3.2. PORUNCA CEA NOUĂ …………………………………………………………………………… 18
3.3. IUBIREA APROAPELUI ÎN NOUL TESTAMENT ………………………………………….. 26
3.4. IUBIREA VRĂJMAȘILOR ………………………………………………………………………… 33
CAPITOLUL IV.
ROADELE PĂZIRII PORUN CILOR …………………………………………………. 38
4.1. PERSPECTIVA SOTERIOLO GICĂ ………………………………………….…. 38
4.2. Motivații iubirii în relația omului cu Dumnezeu …………….. …….. …………… 50
4.3. MĂRTURISIREA VIE A CR EDINȚEI PRIN FAPTĂ – roadel iubirii . …… ….……. 53
4.4. DIMENSIUNEA ECLESIALĂ A ÎMPLINIRII PORUNC ILOR , IMPLICȚIA ÎN VIAȚA
BISERICII …………………………………………………………………… …… 62
CONCLUZII ……………………………………………………………………………. 67
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………… 71

ÎMPLINIREA CELEI MAI MARI PORUNCI DIN LEGE

INTRODUCERE
Creștinismul este religia iubirii. Este foarte important să știm că există o
poruncă a iubirii, adică nu e indiferent faptul că iubești sau nu iubești, ci important este
să iubești pentru că așa porun cește Dumnezeu.
Nu poate ajunge cineva să -și manifeste iubirea față de toți oamenii, așa cum
trimite Dumnezeu soarele și ploaia peste cei vrednici și peste cei nevrednici, decât
atunci când a ajuns la nepătimire, când nu mai face deosebire între oameni ci se
gândește întâi la Dumnezeu care poruncește iubirea.
În privința împlinirii poruncilor noi trebuie să avem în vedere o rânduială, și
dacă avem în vedere rânduiala, atunci ne putem și disciplina prin poruncă. Porunca are
rost să ne disciplineze, să ne duc ă către Dumnezeu, să ne ducă în fața lui Dumnezeu, să
ne apropie de Dumnezeu, și în măsura în care ne apropiem de Dumnezeu ne și
asemănăm cu Dumnezeu.
Vorbind despre dragostea cre ștină, ea trebuie să se arate îndeosebi prin fapte
bune. Săvârșirea faptelor bune înseamnă însă împlinirea voii lui Dumnezeu. Astfel,
pentru a săvârși fapte bune, omul trebuie să cunoască voia lui Dumnezeu. Iar voia lui
Dumnezeu o poate cunoaște prin legi.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 5
CAPITOLUL I.
LEGEA – CĂLĂUZĂ SPRE HRISTOS
Legea, în sens juridic, este un in strument prin care se păstrează o „bună
conviețuire ” între membrii parte a unei societăți, încât ea implică atât factorul libertății
cât și pe cel al responsabilității celui care dă legea precum și celui ce este obligat să o
respecte, legea juridică se apr opie de legea morală, dar, spre deosebire de aceasta,
nerespectarea legii juridice poate fi pedepsită de către puterile represive ale unei
societăți, pe când legea morală nu este pedepsită, iar cel ce nu respectă legea morală
creștină poate fi pedepsit num ai de către Dumnezeu prin judecata de apoi.
Legea morală are un dublu caracter: este imanentă și transcendentă în același
timp. Ea este imanentă în sensul că este constitutivă ființei Omului, ea acționează din
interiorul său, condiționat de esența ființei sale, acționează prin sine însuși, fără să fie
determinat de o cauza externă. Ea este trancendentă în sensul că depășește orizontul
experienței, este distinctă de conștiința noastră „poruncindu -i” acestuia cu o autoritate
absolută. Legea morală îndrumă om ul către facerea de bine, asta înseamnă că Omul este
creat sau orientat ontologic spre bine, iar săvârșirea binelui este în conformitate cu
adevărata sa natură. De aici caracterul imanent al legii morale.
Legea morală reprezintă lucrarea Înțelepciunii divi ne. Poate fi definită, în sens
biblic, că o povățuire părintească, o pedagogie a lui Dumnezeu. Ea prescrie răului, care
abate de la Dumnezeu și de la iubirea lui.
Iconomia mântuirii neamului omenesc cuprinde deopotrivă atât Legea
Vechiului Testament, cât și pe cea a Noului Testament, deoarece ele se găsesc într -o
strânsă legătură, iar Dumnezeu a dat Legea Noului Testament numai atunci când Legea
Vechiului Testament își împlinise scopul ei. Ambele legi constituie temelia învățăturii
morale creștine. De acee a, ele nu se iau în considerare izolate una de alta, ci se studiază
împreună, căci altfel nu pot fi înțelese în mod deplin.
Legile sunt, dup ă izvorul lor, de două feluri: Legi dumnezeie ști și Legi
omenești.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 6
Legile dumnezeie ști cuprind: Legea veșnică; Legea morala firească și Legea
morală pozitivă, dată omului prin descoperirea dumnezeiască a Vechiului Testament și
a Noului Testament.1 Legile omene ști cuprind: legi bisericești și legi civile.
În temeiul legii moral e fireaști , omul, din fire, poate deosebi bi nele de rău,
virtutea de păcat, dreptatea de nedreptate, ceea ce trebuie făcut de ceea ce nu trebuie
făcut. Poruncile ei se pot cuprinde în: a face binele și a evita răul. Aceasta este legea
veșnică sau natural.
Despre aceast ă lege se vorbește limpede în i zvoarele Descoperirii
dumnezeiești: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Sfântul Apostol Pavel, aceștia,
neavând lege, își sunt loruși lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin
mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi învi novățesc sau îi apără ” (Rom ani
2, 14-15), ne spune limpede că și oamenii care nu au lege scrisă de la Dumnezeu au
totuși legea morală scrisă în inimile lor, de care ei, dacă voiesc, ascultă, iar dacă nu
voiesc, nu ascultă. Când ascultă de ea, atunci mărtur ia cugetului lor, după ce se
cercetează pe sine, îi dezvinovățește iar când nu ascultă aceeași mărturie a cugetului îi
învinovățește.
Despre legea moral ă firească vorbește și Sfântul Ioan Gură de Aur, când spune:
«Dumnezeu a dat omului o conștiință și cuno știntă neînvățată a binelui și a răului, așa
că noi nu mai trebuie să învățăm că desfrânarea este ceva rău și cumpătarea ceva bun;
aceasta o știm de mai înainte, și anume de la început»2.
După credința noastră, legea morală firească este sădită, deci, în î nsăși firea
omului și lucrează în fiecare om, oricine și oricum ar fi el, învățat sau neînvățat. la
cunoștință ei omul ajunge îndată ce începe a gândi. Legea morală firească se poate
întuneca prin păcate, dar ea nu se șterge niciodată cu totul din inima om ului.
Izvor ând din voia neschimbătoare a lui Dumnezeu, legea morală firească este și
ea neschimbătoare. De ea omul trebuie să țină seamă neapărat, fiindcă prin ea cunoaște
mai întâi voia lui Dumnezeu și fiindcă ea îi arată ce este potrivit sau nepotrivit c u firea
și cu vrednicia lui cea mai înaltă făptură pământească.
Pentru aceasta toate legiuirile biserice ști țin seama de poruncile legii morale.
Legea morală firească nu s -a păstrat în toată curăția ei, așa cum a sădit -o
Dumnezeu în inima omului, ci s -a întunecat prin păcat.

1 Învățătura de credință creștină ortodoxă , Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucure știlor, București 1952,
pag. 205 -209.
2 Sfântul Ioan Gură de Aur, Către poporul antiohian , Cuv. 12, Migne, P.G., XLIX, col. 431.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 7
După căderea în păcat a omului și după înmulțirea neamului omenesc,
Dumnezeu a dat acestuia prin robul său Moise legi după care să se conducă până la
venirea în lume a Fiului Său. Această Lege Veche includea și porunca iubirii atât față de
Dumnezeu, cât și față de aproapele: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, din toată
inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta ” (Deuteronomul 6, 5) și „Să nu te
răzbuni cu mâna ta și să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubești pe
aproapele tău ca pe tine însuți ” (Levitic 19, 18).
Omul, în urma păcatului strămoșesc trăind o viață păcătoasă, nu mai auzea
limpede glasul ei și se îndepărtase de ea. De aceea, Dumnezeu, în nemărginita Sa
dragoste, voind îndreptarea oumlui, i -a venit în ajutor, dându -i pe calea Descoperirii
dumnezeiești legea din afară, legea pozitivă . Prin această lege, Dumnezeu Și -a făcut
cunoscută voia Sa în chip direct și amanunțit, ca îndreptar pentru viața omului; i -a
redeșteptat omului conștiința adormită prin păc at, ca să fie mai cu băgare de seamă la
săvârșirea faptelor și totodată i -a sporit cunoștințele despre felul cum trebuie să trăiască
și să lucreze pentru înfăptuirea scopului său. Despre legea aceasta citim în Sfânta
Scriptură: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit
părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne -a grăit nouă prin
Fiul” (Evrei 1, 1-2).
Astfel, dup ă timpul în care s -a dat și după deplinătatea ei, legea morală
pozitivă – adică legea da tă omului prin Descoperirea dumnezeiască – se împarte în legea
Vechiului Testament și în legea Noului Testament .
Legea Vechiului Testament cuprinde porunci morale, ceremoniale și civile,
date cu scopul de a întreține comuniunea dintre credincios și Dumneze u și a pregăti pe
credincioși pentru răscumpărarea lor prin Hristos.
Poruncile ceremoniale, cultul religios al poporului evreu, care numai
preînchipuiau lucrarea mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, fiind – cum spune
Sfânta Scriptură – numai „umbra bunurilor viitoare ” (Evrei 10, 1), au încetat odată cu
venirea Mântuitorului.
În privința lor, Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe spune: «După
cum umbra se retrage c ând sosește adevărul, tot așa au trecut și ele, și creștinii nu au
îndatorirea să le împlinească»3.

3 Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe, Partea a treia, răspuns la întrebarea 47, trad. de
Alexandru Elian, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981,
p. 163.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 8
Tot a șa au încetat și poruncile civile, fiindcă ele priveau numai buna ocârmuire
a poporului evreu, al cărui stat a fost distrus de poporul roman, la anul 70 după Hristos.
Au r ămas însă poruncile morale, care formează partea cea mai în semnată a
legii Vechiului Testament. Acestea au fost descoperite de Dumnezeu treptat, prin
diferiți aleși ai Lui și îndeosebi prin poruncile date lui Moise. De aceea, legea morală a
Vechiului Testament se mai numește și legea mozaică . Legea aceasta este cu prinsă pe
scurt, în cele 10 porunci dumnezeiești – Decalogul – descoperite de Dumnezeu lui
Moise, pe muntele Sinai (Ieșire a 20).
Poruncile au fost scrise de Însuși Dumnezeu, pe două table de piatră. Prima
tablă cuprinde cele dintâi patru porunci, despre da toriile către Dumnezeu, iar a doua
tablă cuprinde celelalte șase porunci, despre datoriile față de aproapele.
Legea moral ă a Vechiului Testament începe, deci, cu Dumnezeu și cu datoria de
a-L iubi, și se încheie cu pofta rea a inimii și cu datoria de a nu o lăsa să prindă stăpânire
în om. Cu aceasta se spune că toată plinirea legii pleacă din dragostea către Dumnezeu,
iar călcarea ei, din pofta rea a inimii care uită de Dumnezeu.
Decalogul este cea dint âi lege scrisă a Vechiului Testament și, totodată, cea
mai înaltă lege morală dată până la Domnul nostru Iisus Hristos . Ea rămâne valabilă
pentru toate timpurile, fiindcă cele 10 porunci sunt poruncile legii firești, pe care
Dumnezeu le aduce la cunoștința credincioșilor într -un chip mai limpede și mai hotărât .
Cele 10 porunci stau la temelia vie ții morale a creștinului . De aceea, pentru a
ști cum să -și întocmească viața potrivit voinței lui Dumnezeu, pentru a -și câștiga
mântuirea, creștinul trebuie să cunoască și să păzească cele 10 porunci.
Tânărului care înt rebase pe Mântuitorul ce să facă pentru ca să dobândească
viața de veci, Mântuitorul îi răspunde: „De vrei să intri în viață, păzește poruncile ”
(Matei 19, 17).
Înțelegerea bună a celor 10 porunci se poate câștiga, însă, numai privindu -le în
lumina desăvâr șită a Noului Testament, adică în lumina legii morale evanghelice sau
creștine.
În Vechiul Testament erau multe porunci, multe reglementări ale vieții omului
credincios, la care s -au adăugat și foarte multe prescripții ale tradiției iudaice.
După tradiția sinagogală, Legea ajungea să cuprindă 613 porunci pozitive („să
faci aceasta ”), 365 porunci negative ( „să nu faci aceasta ”) și 248 prescripții legate de
activitățile cotidiene. Un număr imens, practic imposibil de reținut și mai ales de

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 9
respectat de un cre dincios obișnuit. Mulți rabini considerau că toate poruncile erau la fel
de importante și că nu se putea aprecia o ierarhie a lor.
Astfel se purtau discu ții interminabile în acea vreme despre posibilitatea de a se
rezuma mai multe porunci în mai puține, sa u chiar într -una singură. În textele rabinice
există o istorisire despre un oarecare păgân, care vrând să devină prozelit s -a adresat
către cunoscutul rabin Șamai și a cerut să îl învețe toată Legea cât timp va sta într -un
picior. Când a fost alungat de ac esta s -a dus la Hilel, care i -a rezumat toată Legea în
fraza: „ce ție nu -ți place, altuia nu -i face, aceasta este toată Tora, toate celelalte sunt
comentarii ale acestora ”.
Prin urmare unii învățători de Lege iudei, nu făceau deosebire între porunci
mai i mportante, în timp ce alții credeau că cele 613 porunci ale Legii se puteau rezuma
în câteva.
După rabinul Șamai, Moise a primit pe Muntele Sinai 613 porunci, pe care
David, în psalmul 14 le -a redus la 11, apoi Isaia (33, 15) la 6, Miheia (6, 8) la 3, iar ăși
Isaia (56, 1) la 2 și în sfârșit Avacum (2, 4) la una: „Iar dreptul din credința în Mine va
trăi”.
După o altă tradiție, reducerea finală la una s -a făcut de către Amos. (5, 4).
Legea Vechiului Testament era „sfântă și dreaptă și bună ” (Rom. 7, 12), d ar
numai „călăuza spre Hristos ” (Galateni 3, 24). Rostul ei era de a trezi în credincios
conștiința stării de păcat și dorința după mântuire. Ea a deschis ochii credinciosului ca
să vadă mai limpede păcatul, să cunoască mai bine starea păcătoasa în care se află și i -a
făcut mai vie dorința după Mântuitorul, Care avea să -l izbăvească din starea atât de
nefericită în care se găsea. Ea dă deci cunoștința păcatului, dar nu și puterea de a -l birui
și de a ne îndrepta înaintea lui Dumnezeu. Citim în Sfânta Script ură: „Din faptele Legii
nici un om nu se va îndrepta înaintea Lui, căci prin Lege vine cunoștința păcatului ”
(Rom. 3, 20). De aceea legea morală a Vechiului Testament avea nevoie de des ăvârșirea
adusă de Mântuitorul, prin legea morală a Noului Testament le gea Evangheliei sau
legea creștină.
Desăvârșirea aceasta se cuprinde, pe scurt, în următoarele:
1) Legea Noului Testament, prin jertfa M ântuitorului de pe Cruce, a adus
omenirii mântuirea, pe care legea Vechiului Testament numai a pregătit -o;
2) Sfintele Taine împărtășesc harul dumnezeiesc, dând credinciosului puterea
de a birui păcatul și de a împlini toată legea morală, spre a -și dobândi mântuirea:
„Evanghelia lui Hristos este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui ce

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 10
crede ” (Rom ani 1, 16);
3) Se ridic ă peste îngustimea legii Vechiului Testament și cheamă la mântuire
toate popoarele pământului: „Nu mai este iudeu, nici elin… pentru că voi toți una sunteți
întru Hristos Iisus ” (Galateni 3, 28);
4) Aduce porunca dragostei celei mai des ăvârșite. Pe când în l egea Vechiului
Testament dragostea era restrânsă numai la poporul iudeu, în legea Noului Testament
dragostea cuprinde pe toți oamenii, fără nici un fel de deosebire: „Căci dacă iubiți pe
cei ce vă iubesc, ce răsplată veți avea? Au nu fac și vameșii același lucru? Și dacă
îmbrățișați numai pe frații voștri, ce faceți mai mult? Au nu fac și neamurile același
lucru? Fiți dar voi desăvârșiți precum și Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este ” (Matei
5, 46 -48). Asemenea și Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu te lăsa biruit de rău, ci
biruiește răul cu binele ” (Rom ani 12, 21);
5) Pe temelia dragostei, legea Noului Testament stabile ște între credincios și
Dumnezeu legătura dintre fiu și părinte, înlăturând starea de frică ce stăpânea în legea
Vechiului Testament;
6) Legea No ului Testament cere ca aprecierea faptelor s ă nu se facă după
partea lor exterioară, ci și după gândul din care pornesc ele. Fapta bună să nu fie
fățarnică, ci să izvorască din inima curată. Între gând și faptă să fie cea mai deplină
potrivire;
7) Legea Noulu i Testament des ăvârșește legea Vechiului Testament și prin
sfaturile evanghelice, care aduc o stare mai înaltă de viață creștinească;
8) Legea Noului Testament este ve șnică, fiindcă Mântuitorul spune: „Cerul și
pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor tr ece” (Matei 24, 35).
Legea morală își găsește în Hristos plinătatea și unitatea, de altfel Iisus Hristos
este calea desăvârșirii, El este scopul legii, căci numai el învață și dăruiește dreptatea lui
Dumnezeu. Legea morală poate fi considerată o lege scris ă și gravată în sufletele
oamenilor, pentru că reprezintă rațiunea umană care îi poruncește să facă binele, și -i
interzice să păcătuiască.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 11
CAPITOLUL II.
ORDINEA ȘI RAȚIUNEA C REAȚIEI . PLANUL LUI DUMNEZEU
Este un fapt recunoscut unanim că omul este o sinteză a cosmosului. Toate
elementele prezente în ordinea cosmică există și în natura fizică a omului. De aceea în
antichitate el era definit și ca micro -cosmos, adică o lume mică ce cuprinde în sine
macro -cosmosul, lumea mare. Mai mult, omul nu este doar o sint eză a cosmosului, ci
este și ipostasul său conștient și responsabil. Fiind o sinteză a cosmosului, omul își
desfășoară existența supunându -se aceleeași ordini necesare, dar în orizontul căreia
există, de asemenea, un spațiu al nederminării sau, cu alte cuv inte, al libertății. Există,
așadar, în ființa omului o ordine a necesității care se manifestă pe planul fizic și
biologic, dar această ordine este condiția unei alte ordini, specific umană, care poartă
pecetea libertății.
Experiența noastră obișnuită de v iață ne arată că, în lumea în care trăim,
dincolo de o anumită dezordine aparentă sau reală, există o ordine necesară a lucrurilor,
care se manifestă atât la nivel macro cât și micro cosmic. Nimeni nu poate contesta
faptul că această ordine este expresia u nei lumi integrate și structurate rațional,
determinată de anumite legi care -i sunt constitutive.
Dumnezeu a creat lumea dup ă un plan pe care El, ca ființă veșnică, l -a întocmit
din veci și -l îndeplinește în timp prin Pronia Sa, într -o ordine stabilită de El, asemenea
din veci (ordinea universală). Potrivit acestui plan, fapturile se îndreaptă în chip natural
către Creatorul lor.
Planul sau ordinea aceasta, izvor âtă din veci din nemărginita înțelepciune și
voie dumnezeiască, după care se conduc toate creat urile spre îndeplinirea scopului dat
lor, se numește legea veșnică sau eternă. Despre ea se spune în Sfânta Scriptură: „Eu
am fost din veac întemeiată, de la început, înainte de a se fi făcut pământul ” (Pilde 8,
23).
Legea ve șnică este:
1) de neapărată tr ebuință, fiindcă Dumnezeu, Care este Ființa desăvârșită, nu
poate să creeze făpturile și să le dea și un scop fără să le rânduiască pe toate spre
îndeplinirea acelui scop;
2) neschimbătoare, fiindcă neschimbător este Dumnezeu în hotărârile voii
Sale;

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 12
3) universală, adică ea cuprinde toate făpturile, întreg universul.
După credința noastră, pe temeiul acestor însușiri, 1egea veșnică este izvorul
tuturor legilor din univers: al celor fizice, pentru lumea materială și pentru făpturile
necuvântătoare, și al celor morale, pentru făpturile înzestrate cu judecată și voie liberă.
Legile date pentru om se numesc legi morale, fiindc ă se îndeplinesc cu voia
personală a omului, adică cu cunoștință și libertate, pe când legile fizice se îndeplinesc
de la sine.
Deci, vo ia lui Dumnezeu, cuprins ă în legea veșnică, se face cunoscută prin
legile fizice și prin legea morală, care este de două feluri: firească și suprafirească .
Legea morală firească este legea întipărită de Dumnezeu în inima omului odată
cu crearea lui, și car e poate fi descoperită prin lumina firească a minții omenești.
După căderea în păcat a omului și după înmulțirea neamului omenesc,
Dumnezeu a dat acestuia prin robul său Moise legi după care să se conducă până la
venirea în lume a Fiului Său. Această Lege Veche includea și porunca iubirii atât față de
Dumnezeu, cât și față de aproapele: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, din toată
inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta ” (Deuteronomul 6, 5) și „Să nu te
răzbuni cu mâna ta și să nu ai ură as upra fiilor poporului tău, ci să iubești pe
aproapele tău ca pe tine însuți ” (Levitic 19, 18).
Spre deosebirea de Noul Legământ pe care Dumnezeu l -a încheiat cu toți
oamenii prin Fiul Său, în Legea Veghe porunca iubirii aproapelui era limitată în sensul
că, prin „aproapele ” se înțelegea în mod deosebit cel de același neam. În Vechiul
Testament, iubirea față de aproapele, deși este superioară iubirii aproapelui în
antichitate, nu are „puterea morală și spiritul de jertfelnicie din Noul Testament –
lipsește p uterea harului divin și pilda vie a Mântuitorului – și în ea nu sesizăm
permanent grijă și de mântuirea sufletească a aproapelui, ca în creștinism ”.4
Sfântul Apostol Pavel ne atrage atenția, în epistola I -a către Corinteni, c ă aceste
evenimente sunt pentr u noi o prefigurare a întrupării, dar în același timp, ele sunt
marcate de prezența Logosului sau Cuvântului lui Dumnezeu: „Părinții noștri au fost
toți în nor și toți au trecut prin mare și toți, întru Moise, au fost botezați în nor și în
mare și toți au mâncat aceeași mâncare duhovnicească, și toți aceeași băutură
duhovnicească au băut, pentru c ă beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra
era Hristos ” (I Cor. 10, 1 -4).

4 Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucovschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Diac.
Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă , vol. II, Editura Reîntregirea, A lba Iulia, 2003, pag. 191

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 13
Hristos este, a șadar, cel care comunică lui Israel voința lui Dumnezeu Tatăl și
face legământ cu el, iar conținutul acestui legământ sunt legea și poruncile. Legământul
este condiția prealabilă a legii, iar legea este împlinirea legământului. Legământul făcut
cu patriarhii și apoi legea dată prin Moise separă viața lui Israel de or ice eveniment care,
în mod obișnuit, este numit eveniment istoric.
Ultima carte a lui Moise, Deuteronomul, reia toate aspectele importante ale
acestor legi și le deschide spre o perspectivă mesianică: „Prooroc din mijlocul tău și din
frații tăi, ca și mine , îți va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să -1 asculți ”
(Deut eronom 18, 15). Deși timpul se deschide spre viitor, totuși viața și moartea lui
Israel depind de respectarea poruncilor, aici și acum: „Iată eu astăzi ți -am pus înainte
viața și moartea, bi nele și răul, Poruncindu -ți astăzi să iubești pe Domnul Dumnezeul
tău, să umbli în toate căile Lui, hotărârile Lui și legile Lui ” (30, 15 -16).
Legile și poruncile sunt destul de clar exprimate și ele pot fi înțelese de fiecare
dintre fiii lui Israel: „Poru nca aceasta care ți -o poruncesc eu astăzi nu este neânțeleasă
de tine și nu este departe. Ea nu este în cer, ca să zici cine se va sui pentru noi în cer, ca
să ne -o aducă și să ne de -a s-o auzim și s -o facem? (…). Cuvântul acesta este foarte
aproape de t ine; el este în gura ta și în inima ta ca să -1 faci ” (30, 11 -14).
Evident c ă respectarea poruncilor îl va conduce pe popor la viață și la libertate
și pentru a nu uita acest lucru, când va ajunge în țara Făgăduinței, el va rosti
binecuvântarea pe muntele G arizim și blestemul pe muntele Eb al. (Deuteronomul 11,
29)
„… Deci, de veți asculta glasul Meu și de veți păzi legământul Meu, dintre
toate neamurile îmi veți fi popor ales c ă al Meu este tot pământul; îmi veți fi împărăție
preoțească și neam sfânt ” (Ieșire 19, 3 -6).
Observ ăm din acest text, care face din contextul pregătitor al primirii
Decalogului, c ă Dumnezeu afirmă c ă pământul întreg îi aparține. Aceasta înseamnă c ă
nu numai Israel îi aparține, ci toate popoarele, însă Israel este în același timp „poporul
ales” – pars pro toto. Ar fi eronat s ă interpretăm legământul lui Dumnezeu cu Israel ca
un act de dominare universală, în detrimentul altor popoare. Dumnezeu a ales pe Israel
nu pentru a domina, ci pentru a sluji, pentru a fi „preotul ” umanității, îna inte de
întruparea Logosului. De aceea el este numit „împărăție preoțească ” și „neam sfânt ”.
Dintr -o perspectivă sociologică, un neam sfânt este separat de mediul său ambiant prin
riturile sale și modul său de a trăi. Israel este aparte pentru întreg neamu l omenesc, în
drum spre împărăția lui Dumnezeu. De aceea este separat de toate popoarele și chemat

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 14
să primească legea lui Dumnezeu. În vederea primirii legii, cel mai important moment
este „delimitarea ” muntelui din care Dumnezeu va vorbi poporului: „Zis-a Domnul
către Moise: «Să fixezi poporului hotar împrejurul muntelui (Sinai) și să -i spui: Păziți –
vă de a v ă sui în munte și de a v ă atinge de ceva din el, c ă tot ce se va atinge de munte
va muri» „ (Ieșire 19, 12). Israel s -a bucurat de o iubire unic ă din p artea lui Dumnezeu,
de aceea și „mânia ” Lui va fi deosebită: „Numai pe voi v -am cunoscut dintre toate
neamurile pământului; pentru aceasta vă voi pedepsi pe voi pentru toate fărădelegile
voastre ” (Amos 3, 2).
Pentru to ți profeții legea și dreptatea nu sunt altceva decât chemare la pocăință
și întoarcerea la iubirea lui Dumnezeu, la fidelitate față de legământul iubirii. (Osea 11,
1-5).

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 15
CAPITOLUL III.
LEGEA CEA NOUĂ
3.1. DOMNUL HRISTOS , DESĂVÂRȘIREA LEGII
Omul con știent și liber ca „subiect al cunoașterii ”5, are de la Dumnezeu Harul ca
lumină dumnezeiască, care îl face să înțeleagă lucrarea suprafirească a Rațiunii dumnezeiești
în lume. Întrucât lucrurile lumii nu -i pot da acestuia o cunoaștere directă a lui Dumnezeu, a
fost necesară „acțiunea supranaturală a lui Dumnezeu prin care Se descoperă omului,
comunicându -i adevărurile necesare pentru mântuire ”6. Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu ca
„Lumină Spirituală și ca înțelepciune Neapropiată ”7, ca Izvor al adevărului, „dă mărturie
despre Sine, Se atestă pe Sine îns uși, are Puterea de a Se descoperi El însuși, de la El însuși și
prin El însuși ”8, fiind mai presus de toate cele văzute și nevăzute. Este vorba despre
descoperirea Sa ca Dumnezeu, Care este în Sine, Adevărul Absolut.
Adev ărul dumnezeiesc ca Adevăr Absolut , s-a transmis lumii în mai multe
etape pentru că s -a avut în vedere starea spirituală a omului. în ge neral, lumea poartă în
sine amprenta Rațiunii dumnezeiești. Această Ra țiune este legea vieții și a ordinii în
lume, este calea pe care lumea se de săvâr șește. După ce această lege s -a fixat în
lucrurile lumii ca o filosofie naturală, a urmat exprimarea rațiunilor sale în scris, „prin
învățătură, sau prin cele grăite (poruncite) înțelepțește, vestind Puterea Negrăită a Celui
Care a grăit ”9. Dumnezeu a putu t face acest lucru prin acei oameni cu care a vorbit „față
către față, cum vorbește un om cu prietenul lui ” (Ieșirea 33, 11), și nu Se va opri aici, ci
El însuși, cunoscut ca „Fiu al omului ” (Dan iel 7, 13), va transmite adevărul în vederea
mântuirii lumii: „Fiul Omului a venit să mântuiască pe cel pierdut ” (Matei 18, 11). Este
calea prin care s -au realizat valorile morale, cale prin care Dumnezeu, într -un dialog al
iubirii cu omul, vrea să mențină firea umană pe calea adevărului sau a vieții. Cu vântul
divin transmis, reprezintă legea desăvârșirii sau a îndumnezeirii pentru că este de fapt
legea dumnezeiască pe care însuși Fiul lui Dumnezeu o transmite prin profet ca „omul lui

5 Pr. prof. Dumitru St ăniloae, „Convergența și deosebirea celor două revelații", în Teologia Dogmatică
Ortodoxă, voi. I, Ed. IBMBOR, București, 1996, p. 11.
6 Pr. prof. Mircea Basarab. Autoritatea Sfintei Scripturi, în Biserica Or todoxă, în Ortodoxia, nr. 2,
București, 1980, p. 223.
7 Michel Henri, Eu sunt Adev ărul. Pentru o filosofie a creștinismului, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 47.
8 Ibidem.
9 Sfântul Maxim Mărturisitorul, art. 27, în Ambigua, p. 128.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 16
Dumnezeu ” (Deut eronumul 33, 1). Fiul lui Dumnezeu ca Rațiune este „Cel Ce vestește
cuvântul Său lui Iacob, și dreptățile și judecățile Sale lui Israel ” (Psalmi 147, 8), este
Cel Care „Se des coperă în Slava Sa, având de -a dreapta Focul legii ” (Deut eronomul 33,
2). Harul acestei legi oferă mediul mântuirii. Preasfintei Treimi îi aparține actul mân tuirii
ca „Taină a Voinței ” (Efes eni 1, 9) dumnezeiești, precum și „cuprinsul acestei Taine ”10. în
acest act, Rațiunea Se face cunoscută ca adevărată „Bogăție a înțelepciunii și a Științei lui
Dumnezeu „ (Rom ani 11, 33).
Fiul lui Dumnezeu, împărt ășește creației Sale adevărul sau normele prin care
Se face cunoscut ca Dumnezeu văzut și mai presus de fire. Ade vărul Său care conține în
sine Taine nepătrunse și mai presus de lume, stă la baza mântuirii și a desăvârșirii lumii.
Rațiunea divină îmbină c uvintele de învățătură cu faptele minunate. Diversele semne și
minuni suprafirești constituie „împărtășirea unor adevăruri dumnezeiești ”11 prin care
Dum nezeu „iese oarecum din „Lumina Cea Neapropiată ” (I Timotei 6, 16) și Se
descoperă omului ”12 ca Viață și Lumină Supremă plină de Iubire. Prin revelația Sa, Fiul
lui Dumnezeu oferă lumii cea mai clară și mai sigură dovadă că „Dumnezeu există, Se
revelează și își manifestă Existența ”13 plină de Bunătate și de Iubire dumnezeiască și că
numai prin Harul Său, lumea poate ajunge la desăvârșire.
Revelația Rațiunii dumnezeiești nu s -a făcut în mod forțat ci este rezultatul
iubirii lui Dumnezeu. Ea nu reprezintă o justificare a existenței Sale. Actele revelației
dumnezeiești sunt rezulta tul Voinței libere a lui Dumnez eu plină de iubire față de ceea ce
va crea. Actul creației manifestă desăvârșirea, atotputernicia și iubirea lui Dum nezeu.
Această bunătate și iubire a lui Dumnezeu față de lume se arată prin însuși Fiul
lui Dumnezeu. Acesta este garantul cuvântului divi n ca Lumină dumnezeiască a lumii, ca
Izvor al poruncilor dumnezeiești, absolut nece sare pentru mântuire. Prin Hristos,
Dumnezeu răspunde chemării și dorin ței firii umane de a cunoaște adevărul și de a se
pune în legătură cu o lume suprafirească și desăvâ rșită.
De pe treapta cunoa șterii adevărate, drepții au înțeles printr -o „rațiune
cercetătoare, rațiunea după care au fost create toate, au cunoscut Rațiunea Cea Una,
ca multe rațiuni și iarăși multe rațiuni ca una, prin referirea tutu ror spre Ea ”14. Ei au

10 Pr. prof. dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Ed. IBMBOR, București, 1981, p. 321.
11 Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Canonul și inspirația Sfintei Scripturi văzute din punct de vedere ortodox, în
Ortodoxia, nr. 3, București, 1989, p. 27.
12 Prof. Nicolae Chi țescu, Pr. prof. Is idor Todoran și Pr. prof. I. Petreuță, Manual pentru Institutele de
Teologie, Teologia Dogmatică și simbolică, voi. 1, Ed. IBMBOR, București, 1958, p. 134.
13 Nikolai Berdiaeff, Adev ăr și revelație, Ed. de Vest, Timișoara, 1993, p. 50.
14 Sfântul Maxim Mărtu risitorul, op. cit., p. 80

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 17
înțeles că această Rațiune „conturează și este contu rată în chip negrăit ”15 atât în
lucrurile lumii cât și în firea rațională.
Legea moral ă a Noului Testament este legea descoperit ă de Domnul nostru
Iisus Hristos, prin care se aduce la cunoștința credincio sului, în chip desăvârșit, voia lui
Dumnezeu. Cu legea Noului Testament, Domnul nostru Iisus Hristos desăvârșește legea
Vechiului Testament, precum Însuși spune: „N-am venit să stric (legea), ci să
împlinesc ” (Matei 5, 17).
Legea Morală a Noului Testament ”, care are rolul de a prezenta semnificația
„legii” în vremea nouă, sau Legea cea Nouă, care a luat naștere odată cu venirea
Mântuitorului Iisus Hristos, pentru mântuirea neamurilor, și pentru plinirea legilor vechi
și a proorocilor care au propovăduit cal ea Sa. Cea mai importantă însușire a Legii
Noului Testament o reprezintă interioritatea legii, ceea ce înseamnă că legea cere o
transformare interioară, o viață și un duh nou, Duhul lui Hristos. Însă asta nu înseamnă
că Legea Noului Testament cere doar o c redință interioară a omului ci și fapte de
credință exterioară. Legătura existentă dintre Legea Morală a Vechiului Testament și
Legea Morală a Noului Testament este redată de cele zece porunci ale Decalogului din
Vechiul Testament și cele nouă fericiri car e vin ca completare, ca plinire a mântuirii,
reprezentând de această dată nu o porunca, ci un sfat în dobândirea mântuirii și
împărăția cerurilor, aceste fericiri regăsindu -se în Noul Testament și propovăduite de
Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fi ul lui Dumnezeu.
Modelul absolut de iubire este M ântuitorul. „Nu a existat pe p ământ om at ât de
blând și plin de iubire ca Domnul nostru Hristos. În El e bucuria și veselia noastr ă. Să-
L iubim, iar El ne va duce în împărăția Lui, unde vom vedea slava Lui .”
Dacă în Vechiul Testament trebuia s ă-l iube ști pe semen ca pe tine, în Noul
Testament m ăsura e mult mai înaltă. Măsura o d ă Hristos: m ăsura este jertfa. Hristos ne –
a iubit mai mult dec ât pe Sine, d ându-Se pentru noi la moarte pe cruce.
Lucrul acesta îl află bătrânul Nicodim, cel preocupat de m ântuirea sufletului
său, de la însuși Domnul Hristos: „După cum Moise a înălțat șarpele în pustie a șa
trebuie s ă se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El s ă nu piar ă, ci s ă aibă viață
veșnică. Căci Dumnezeu a șa a iubit lumea, încât pe Fiul S ău Cel Unul -Născut L -a dat
ca oricine crede în El s ă nu piar ă, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 14-l6).

15 Ibidem, p. 128.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 18
Iubirea suprem ă a lui Dumnezeu s -a arătat prin cruce. Hristos S -a dăruit, din
iubire, pentru salvarea noastr ă, pentru restaurarea noastr ă. La m ăsura iubirii Sale trebuie
să tindem și noi pentru a nu t ămădui de egoismul în care z ăcem. Înainte de patimi
Domnul Hristos le spunea Ucenicilor: „Aceasta este porunca Mea s ă vă iubiți unul pe
altul, precum v -am iubit Eu ” (Ioan 15, 12).
Sfântul Evanghelist Ioan de două ori afirmă în întâia Epistolă Sobornicească că
„Dumnezeu este iubire ” (I Ioan 4, 8;16). Asta nu înseamnă că cine zice iubire zice
Dumnezeu, ci înseamnă că în raportarea lui Dumnezeu față de noi mai ales iubirea o
putem vedea, cât e de bun Dumenezeu, cât e de iubitor Dumnezeu. Și aceasta o vedem
din faptul că a găsit Dumnezeu calea să -l mântuiască pe om, să se apropie de om în
maximă apropiere, rânduind ca Fiul Său Cel Unul -Născut să Se facă și Fiu al Omului, să
fie Dum nezeu adevărat și om adevărat.
Venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu ne dă încredințarea că Dumnezeu este
iubire și pentru noi. Și dacă știm că Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască și
să vină la cunoștința adevărului, știm și că Dumnezeu este iub itor față de toți aceia care
vor să intre în legătură cu El, că nu Dumnezeu împiedică legătura noastră cu El, ci noi
putem împiedica legătura noastră cu Dumnezeu.
3.2. PORUNCA CEA NOUĂ
Știm din Sfânta Evanghelie că Domnul Hristos a fost întrebat care este cea mai
mare poruncă din lege. După mărturia Sfântului Evangelist Marcu, la această întrebare
Domnul Hristos a răspus că cea dintâi poruncă este „Ascultă Israele, Eu sunt Domnul
Dumnezeul tău, să nu ai alți dumnezei afară de Mine ”. Și: „Să iubești pe Domnu l
Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată
puterea ta. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare și a doua asemenea acesteia este: Să
iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (Marcu 12, 29 -31).
În Sfânta Evan gelie de la Matei e cuvântul acesta al Mântuitorului cu adaosul:
„În aceste două porunci toată Legea și proorocii atârnă ” (Matei 22, 40).
În Sfânta Evanghelie de la Marcu se spune mai departe că fariseul care L -a
întrebat pe Domnul Hristos despre această poruncă, aflând răspunsul Mântuitorului, a
zis: „Bine ai grăit Învățătorule. Că unul este Dumnezeu și afară de El nu este altul. Și
a-L iubi pe El mai mult decât orice și a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți este mai

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 19
mult decât toate arderile de tot ș i decât toate jertfele ”. Și Domnul Hristos a zis către el:
„Nu ești departe de împărăția lui Dumnezeu ” (Marcu 12, 32 -34).
În expunerea pe care o face Sfântul Evanghelist Marcu în această privință se
accentuează importanța pe care o are porunca iubirii.
Mai este în Sfânta Evanghelie de la Luca un text din care înțelegem că Domnul
Hristos a fost întrebat de un învățător de lege despre ceea ce trebuie să facă omul. De
fapt întrebarea a fost așa: „Ce să fac ca să am viața de veci ?”. La aceasta Domnul
Hristos a răspuns tot printr -o întrebare, și anume a zis: „În Lege ce este scris, cum
citești? ” și învățătorul de lege a zis că în Lege e scris – de fapt a făcut un rezumat al
Legii – „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din
tot cugetul tău și din toată puterea ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți ”. Și Domnul
Hristos a zis: „Bine ai grăit, fă aceasta și vei fi viu ” (Luca 10, 25 -28).
În Sfânta Evanghelie de la Ioan avem cuvântul Mântuitorului care zice: „Dacă
Mă iubește ci neva, va păzi poruncile Mele și -l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui ” (Ioan
14, 21) și mai departe: „Dacă cineva păzește cuvântul Meu, Tatăl Meu îl va iubi și Vom
veni la el și ne vom face locaș ” (Ioan 14, 23).
Mai avem cuvinte tot în legătură cu porunca i ubirii, tot în Sfânta Evanghelie de
la Ioan, anume cuvântul spus de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Poruncă nouă vă
dau vouă să vă iubiți unii pe alții precum și Eu v -am iubit pe voi și mai mare dragoste
decât aceasta nimeni nu are ca sufletul său să și -l pună pentru prietenii săi ” (Ioan 15,
12-13), și știm că a zis Domnul Hristos și cuvântul: „După aceasta vor cunoaște
oamenii că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea iubire unii către alții ” (Ioan 13, 35).
Așadar sunt legate cele două porunci care de fap t sunt două înfățișări ale
aceleiași porunci, iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele. În ce privește
iubirea față de Dumnezeu, este o iubire la măsurile la care poate ajunge cineva. Nu este
o măsură a iubirii, ci din toată puterea omului, ia r în ceea ce privește iubirea de
aproapele, este măsura iubirii față de tine însuți, față de noi înșine: „Să iubești pe
aproapele tău ca pe tine însuți ”.
Mai are Domnul Hristos și precizarea că aproapele nostru, chiar dacă este
dușmanul nostru, tot trebuie cuprins în iubirea noastră: „Iubiți pe vrășmașii voștri,
binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și vă rugați pentru cei
ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, care răsare
soarele peste ce i răi și peste cei buni și trimite ploaia peste cei drepți și peste cei

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 20
nedrepți ” (Matei 5, 44 -45). E un cuvânt pe care -l găsim în cuprinsul predicii de pe
munte și e consemnat în cuprinsul Evangheliei de la Matei.
Mântuitorul Iisus Hristos, învățătorului de lege care a întrebat care este cea mai
mare porunc ă din Lege, i -a răspuns: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul t ău, cu toat ă
inima ta, cu tot sufletul t ău și cu tot cugetul t ău. Aceasta este marea și întâia porunc ă.
Iar a doua, la fel cu aceasta: s ă iubești pe aproapele t ău ca pe tine însuți. În aceste
două porunci se cuprinde toat ă legea și proorocii ” (Matei 22, 37 -40).
Aceasta este porunc ă cea mare a iubirii. În Evanghelia dup ă Luca o exprim ă
însuși învă țătorul de lege: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul t ău din toat ă inima ta și
din tot sufletul t ău și din toat ă puterea ta și din tot cugetul t ău, iar pe aproapele t ău ca
pe tine însuți” (Luca 10, 27).
În Noului Testament, despre iubirea de Dumnezeu citim : Să iubești pe
Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău (Matei
22, 37). De Mă iubiți, păziți poruncile Mele (Ioan 14, 15). Cel ce are poruncile Mele și
le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl
Meu și -l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui (Ioan 14, 21) . Cel ce nu Mă iubește nu păzește
cuvintele Mele (Ioan 14, 24) . Pe El, fără să -L fi văzut, Îl iubiți (I Petru 1, 8) . Oricine
crede că Iisus este Hristos, este născut din Dumnezeu, și oricine iubește pe Cel Care a
născut, iubeș te pe Cel ce S -a născut din El. (1 Ioan 5, 1).
Despre iubirea de aproapele citim în cartea Noului Testament: Să iubești
pe aproapele tău ca pe tine însuți (Matei 22, 30) . Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă
iubiți unul pe altul. Precum Eu v -am iubit pe voi, aș a și voi să vă iubiți unul pe altul.
Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii
către alții (Ioan 13, 34 -35). Nimănui cu nimic nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față
de altul; că cel care iubește pe aproapele , a împlinit legea. Pentru că poruncile: Să nu
săvârșești adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturisești strâmb; să nu poftești… și
orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvânt: Să iubești pe aproapele tău ca
pe tine însuți. Iubirea nu f ace rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii (Romani
13, 8 -10). Curățindu -vă sufletele prin ascultarea de adevăr, spre nefățarnică iubire de
frați, iubiți -vă unul pe altul, din toată inima, cu toată stăruința (1 Petru 1, 22). Dați
tuturor cinste, iubiți frăția (1 Petru 2,17). Cine nu iubește pe fratele său rămâne întru
moarte (I Ioan 3,14) . În aceasta am cunoscut iubirea: că El Și -a pus sufletul Său pentru
noi, și noi suntem datori să ne punem sufletele pentru frați (I Ioan 3,16 ). Fiii mei, să nu
iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul (I, Ioan 3,18 ). Iubiților, dacă

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 21
Dumnezeu astfel ne -a iubit pe noi, și noi suntem datori să ne iubim unul pe altul (1 Ioan
4, 11). Și această poruncă avem de la Hristos: cine iubește pe Dumnezeu să iubească și
pe fratele lui (I Ioan 4, 21 ).
Referatul biblic cu privire la cea mai mare porunc ă este păstrat în toate cele trei
Evanghelii sinoptice. Întrebarea referitoare la cea mai importantă poruncă din Lege în
Sfânta Evanghelie după Matei este adresată Mântuitorului de către „un fariseu
ispititor ”, în Sf ânta Evanghelie după Marcu ni se vorbește despre „unul din cărturari ”
(Marcu XII, 30) , iar în textul sfintei Evanghelii după Luca ni se spune că era un
„specialist al Legii ”.
Matei 22, 34-40: Și auzind fariseii Că a închis gurii saducheilor, S -au adunat
laolalt ă. (35) Unul dintre ei, învățător de Lege, ispitindu -L pe Iisus, L -a întrebat: (36)
învăță torule, care poruncă este mai mare în Lege? (37) El i-a răspuns: Să iubești pe
Domnul Dumnezeul tău, cu to ată inima ta, cu tot sufletul t ău și cu tot cugetul tău. (38)
Aceasta este marea și întâia poruncă. (39) Iar a doua, la fel ca aceasta: S ă iubești pe
aproapele tău ca pe tine însuți. (411) În aceste două porunci se cuprind toată Legea și
Proorocii . (22, 36) Marcu 12, 28 -29; Luca 10, 25; 22, 17; Deuteronorri 6, 5; 10, 12;
Miheia 6, 8; Marcu 12, 29 -30; Luca 10, 27 (22, 38) Marcu 12, 30 (22, 39) Levitic 19,
18; Matei 5, 43; Marcu 12, 31; Luca 10, 27; Romani 13, 8; Galateni 5, 14 (22, 40);
Matei 7, 12; Marcu 12, 31.
Deși Sfânta Evanghelie după Matei face referire la o întrebare provocatoare,
practic nu avem de -a face cu o ispitire ci cu o întrebare de bună credință, adresată de un
fariseu, cărturar, care impresionat de răspunsurile date de Iisus saducheilor și farisei lor
dorește să primească un răspuns desăvârșit la nelămurirea sa.
Discu ția are loc în Templu unde erau adunați didascalii și unde aceștia doriseră
să-1 încolțească pe Hristos Domnul cu întrebări capcană, în urma cărora să -1 poată
învinovăți. La interogator iul lor privitor la plata dajdiei și învierea morților, Iisus le dă
răspunsuri inteligente, logice, precise și tranșante, care le „închide gura ”. Răutatea și
viclenia celor iară de lege nu a avut succes în fața superiorității învățăturii
Mântuitorului, așa că ei vor renunța la polemici, din care ieșeau umiliți, căutând pe
ascuns de acum înainte să urzească un plan prin care să -1 prindă și condamne pe Hristos
Domnul.
În acest context învățatul fariseu legist îi adresează Domnului întrebarea
referitoare la ce a mai importantă poruncă.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 22
Cărturarul fariseu realizează că are în față un învățător adevărat, capabil să -1
lămurească în anumite chestiuni referitoare la Lege, cum ar fi prima poruncă dintre
toate.
Cărturarul fariseu a gândit: „Dacă Iisus este Mesia, atun ci știe care este
răspunsul la întrebarea mea: Care este cea dintâi dintre toate poruncile ” (Marcu 12,
28).
Iisus Domnul r ăspunde și de data aceasta clar și fără nicio ezitare: „Cea dintâi
este aceasta : Ascultă Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singuru l Domn și să
iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul
tău și din toată puterea ta . ” (Marcu 12, 29 -30).
Domnul nu face altceva dec ât să citeze „mărturisirea de credință a israelului ”,
Șema Israel .
Hristos Do mnul cuno ștea bine Șema , rugăciunea cotidiană a oricărui evreu pios
și o recită exact.
Șema ebraică consta din trei părți (Deuteronom ul 6, 4-9; 11, 13 -21 și Numerii
15, 37 -41), cu diferite interpretări și hotărâri recente.
În Noul Testament întâlnim pe lân gă poruncile cinstirii părinților, să nu furi, să
nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu depui mărturie mincinoasă și porunci precum
„Căutați împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga ” (Luca 12, 31) sau
„Precum voiți să vă facă vouă oameni i, asemenea faceți -le și voi lor ” (Luca 6, 31).
Toate poruncile erau importante pentru c ă exprimă voia lui Dumnezeu. În cazul
nostru Iisus alege pe cea care se poate dovedi cea mai utilă, din care decurg și celelalte.
Atent, El voie ște ca cel care -1 ascult ă să înțeleagă că mesajul Său nu intră în
contradicție cu Legea lui Moise ci o întărește și o p urifică de formalisme pentru că
iubirea plenară de Dumnezeu trebuie să se reflecte în iubirea către semeni.
Prin urmare pentru Iisus, cea mai mare porunc ă este d ragostea pentru
Dumnezeu. El dezvoltă chiar această dragoste pentru Dumnezeu sub patru aspecte, în
timp ce Biblia ebraică și cea grecească o dezvoltă numai sub trei aspecte.
Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău:
a) din toat ă inima ta, adică cu centrul personal ității tale lăuntrice, din care
izvorăsc voința și toate motivele vieții tale;
b) cu tot sufletul t ău, adică cu toate pornirile, impulsurile și sentimentele vieții
tale;

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 23
c) cu tot cugetul t ău, adică cu toată capacitatea ta de a gândi, de a planifica și
de a chib zui;
d) și cu toată puterea ta, adică cu toate activitățile tale.
Poate c ă este caracteristic pentru Iisus că a introdus cuvintele cu tot cugetul tău
(Matei 22, 37), așa cum o făceau și fariseii (Luca 10, 27). În orice caz, Iisus, care a fost
interesat mai mu lt de voință și de cuget, decât de sentimente (8, 36 și urm.; Luca 12,
29), afirmă aici că și mintea noastră trebuie să -I aducă laudă lui Dumnezeu. Acest lucru
este valabil nu în ultim rând pentru teologie, care este mai puțin interesată de sisteme
logice impun ătoare, dar este mult mai interesată să inspire omul la meditație asupra
Cuvântului lui Dumnezeu și la a -I da slavă lui Dumnezeu. Trebuie să ținem cont de
faptul că Marcu introduce porunca de a -L iubi pe Dumnezeu prin mărturisirea de
credință a Israel ului: Ascultă Israele! Domnul, Dumnezeul nostru este un singur Domn
(v. 29). Știm, că tocmai rabinii farisei puneau cel mai mare preț pe această mărturisire
de credință. O dovadă pentru aceasta este faptul că renumitul Rabi Achiba a murit în
anul 135 d.Hr. cu aceste cuvinte pe buze, sfârșindu -și astfel martirajul.
Prin faptul ca Iisus se refer ă la această mărturisire de credință El clarifică trei
lucruri:
a) El consider ă în mod deliberat că face parte din Israel;
b) El împărtășește prețuirea rabinilor farisei faț ă de mărturisirea de credință;
c) El reprezint ă explicit afirmația că Dumnezeu este unul singur.
Chiar dac ă este Fiul lui Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că există doi
Dumnezei, ci numai unul singur. De aceea susțin creștinii învățătura despre un
Dumnezeu, totu și în trei persoane (trinitate). Pe lângă acest unic Dumnezeu -”un singur
Domn ” – nu mai intră în discuție nici un alt Dumnezeu ( I Corinteni 8, 6).
Deși a fost întrebat numai de cea mai mare poruncă Iisus o spune și pe a doua,
adică a doua poruncă după imp ortanță. Iar a doua este următoarea: „Să iubești pe
aproapele tău ca pe tine însuți ” (v. 31). El citează aici Lev itic 19, 18. Iisus a apelat
adesea la acest pasaj (Matei 5, 43; 19, 19; Luca 10, 27 și urm.). Din Marcu 12, 31 putem
să tragem concluzia că ace st verset a fost deosebit de important pentru Iisus. Dragostea
pentru aproapele este deci pentru Iisus strâns legată de dragostea pentru Dumnezeu.
Această legătură este caracteristică pentru întregul creștinism (Rom. 13, 9; Gal. 5, 14;
Iacov 2, 8).
Iisus p oate chiar s ă spună: Nu este altă poruncă mai mare decât aceasta
(aceste două porunci) (5. 31).

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 24
Legat de aceasta, trebuie s ă subliniem trei aspecte:
a) dragostea pentru aproapele r ămâne a doua, adică porunca a doua ca
importanță. Ea nu poate să înlăture d ragostea pentru Dumnezeu de pe primul loc.
Aceasta se leagă de aspectul următor :
b) dragostea pentru aproapele curge din dragostea pentru Dumnezeu. Cine
nu-L iube ște pe Dumnezeu nu -și iubește cu adevărat nici semenul (Ioan 15, 12; 1 Cor.
13, 1 și urm.);
c) Dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele, ca cele mai importante
porunci, nu fac ca celelalte porunci să fie inutile, ci le includ pe toate (Rom. 13, 9).
Într-o anumit ă măsură, ele formează coroana copacului, însă nu înlocuiesc
întregul copac. Deci, cine afirmă, că în Biblie sunt valabile numai aceste două porunci,
se rătăcește.
Cărturarul I -a zis: „Bine, Invățătorule. Adevărat ai zis că Dumnezeu este unul
singur, că nu este altul afară de El… ” (v. 32). Aici Iisus primește aprobarea explicită a
unui căr turar fariseu probabil important. Acest lucru s -a întâmplat de mai multe ori
(Luca 20, 39). Prin cuvintele Adevărat ai zis, acest cărturar confirmă prin cuvinte laudă
din 5. 14. Din cuvintele lui răzbate dedicarea lui față de mărturisirea de credință
(Deut eronomul 6, 4): Dumnezeu este unul singur, că nu este altul afară de El. Aici nu
există nici o deosebire între Iisus și farisei (Deut eronomul 4, 35, 39; 45, 5 și urm., 21).
În plus, cărturarul mai confirmă că porunca de a -L iubi pe Dumnezeu și
porunca de a -1 iubi pe aproapele se află în fruntea tuturor poruncilor (v. 33). El mai
adaugă chiar faptul că aceste două porunci ar fi mai mult decât toate arderile de tot și
decât toate jertfele. El poate să motiveze această afirmație cu Cartea întâia a Regilor 15,
22; Ps almul 40, 6 și urm.; Pildele lui Solomon 21, 3; Isaia. 1, 11 și urm.; Osea 6, 6;
Amos 5, 21 și urm.; Iisus însuși a citat Osea 6, 6 în contexte asemănătoare (Matei 9, 13;
12, 7). Din nou devine vizibilă legătura strânsă dintre Iisus și farisei. De al tfel, faptul, că
fariseii dădeau mai puțină importanță jertfelor, se poate să fie și din cauză că slujbele
religioase cu jertfe erau unul din punctele forte ale preoților saduchei. Acest cărturar
consideră că slujba religioas ă lăuntrică din inima omului es te mai importantă decât
simpla slujbă religioasă exterioară.
Sfârșitul discuției este uimitor de pozitiv Iisus a văzut că a răspuns cu
pricepere (v. 34). Iisus recunoaște deci că acest om înțelege Cuvântul lui Dumnezeu în
mod corect. El înțelege rolul Bibl iei și caracteristicile interpretării Scripturii. Prin
urmare, și un om nenăscut din nou poate să priceapă Biblia! În plus, aici devine clar, ce

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 25
preț mare pune Iisus pe minte și pe inteligență. Apoi, Iisus îl laudă: Tu nu ești departe
de împărăția lui Dumn ezeu. Omul poate să fie mai aproape sau mai departe de împărăția
lui Dumnezeu. Nu este departe cel care citește Biblia și dobândește adevăruri biblice
corecte , însă mai există un aspect special aici: împărăția lui Dumnezeu este întruchipată
în Iisus (Luca 17, 21). Dacă transferăm acest lucru asupra discuției noastre, atunci Iisus
vrea să spună desigur: Ești aproape să devii ucenicul Meu (Fapt ele Apostolilor 26, 27 și
urm.). O afirmație uimitoare! Și nimeni nu îndrăznea să -I mai pună întrebări: pentru că
toți au recunoscut, că Iisus posedă cunoștințe superioare despre Cuvântul lui Dumnezeu
și că nu este reprezentantul nici unei învățături eretice.
Trebuie să subliniem încă o dată trei rezultate finale ale acestei discuții:
1) Interpretarea Scripturii de c ătre Ii sus și interpretarea Scripturii de către
farisei sunt atât de asemănătoare, încât abia dacă există aici deosebiri. Prin urmare,
pentru un fariseu nu este greu să vină la credința în Iisus (Luca 10, 25 și urm.; Ioan 3, 1
și urm.; Fapt ele Apostolilor 15, 5).
2) Nu se poate evalua c ât de important este faptul că un cărturar fariseu
competent a confirmat că Iisus reprezintă învățătura adevărată și că nu este un învățător
eretic (Ioan 3, 2 și urm.).
Cea mai mare porunc ă este să -L iubești pe Dumnezeu, următoarea est e să-1
iubești aproapele ca pe tine însuți .
Iubirea de sine are în vedere dou ă lucruri: grija pentru nevoile trupului și cea
pentru împodobirea și mântuirea sufletului, prin am ândou ă noi ar ătându­ne bucuria,
mulțumirea și slava c ătre Cel ce ne­a d ăruit via ța. A nu avea grij ă de acestea dou ă este
un p ăcat împotriva lui Dumnezeu Însuși și a iubirii Lui creatoare. Grija fa ță de trup
trebuie înțeleas ă ca hranirea lui înspre s ănătate, iar nu înspre m âncare f ără măsură,
desfr ânare sau ca împodobire spre slava de șartă după cum și Sfântul Apostol Pavel ne
învață “Iar grija trupului s ă nu o face ți spre pofte”. Grija pentru suflet are o arie de
cuprindere mai larg ă în lucrarea de m ântuire, pornind de la cele zece porunci, p ână la
iubirea de vr ăjmași și jertfa de sine pentru aproapele. Cel ce se îngrije ște de suflet îl
apăra de orice r ăutate ar încerca cel r ău să­i strecoare înlăuntrul s ău, lupt ându­se, fie
prin rug ăciune, fie cu sabia și scutul Cuv ântului Evangheliei sau cu postul a îndep ărta
din minte g ândurile cele r ele și a nu le l ăsa să se coboare în inim ă, adic ă a nu deveni
trăire p ătimașa. Prin iubirea de sine, omul consider ă o cinste primit ă de la Dumnezeu,
prin Cuv ântul S ău întrupat, puterea de a­ și ierta semenul c ăci Însuși Iisus Hristos ne­a
învățat să ne rug ăm: “Și ne iart ă nouă greșelile noastre precum iert ăm și noi gre șiților

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 26
noștri“. C ăci iert ând altora dob ândim iertarea pentru gre șelile proprii. Și tot M ântuitorul
ne învață în pilda celor doi datornici c ă cel c ăruia i se iart ă puțin pu țin iube ște, iar cel
căruia I se iart ă mult mult iube ște. Deci cu c ât ne înmuiem inimile și iertăm mai mult cu
atât consolid ăm rela țiile noastre cu semenii în iubire. Parintele Cleopa Ilie, ne îndeamn ă
și el astfel: “Fa ță de Dumnezeu s ă ai inim ă de fiu ascult ător; fa ță de seme ni, inim ă de
mam ă; iara fa ță de tine însuți, inim ă de judec ător“ . Înima de mam ă de­am avea fa ță de
toți semenii, am ști și­am putea foarte u șor a ierta de 7 0 de ori c âte 7 într­o zi celui
greșit ce se poc ăiește. Rug ăciunea individual ă, rug ăciunea în comun iune în Biseric ă,
participarea la toate Sfintele Taine ale Bisericii, pecetluirea momentelor vie ții prin
mulțumirea adus ă lui Dumnezeu și cererea binecuv ântării lui asupra noastra în tot ceea
ce întreprindem în via ța, și toate f ăcute la timpul lor și dup ă rânduiala de mii de ani a
Bisericii nu dup ă duhul antihristic al lumii moderne liberaliste, f ăuresc aripi sufletului
cu care se va înălța cu bucurie și ușurință la Cer în momentul purcederii întru eternitate.
Însa chiar de aici de pe p ământ, împlinirea vie ții în, prin și cu ajutorul lui Dumnezeu îi
va aduce bunului cre știn Împărăția Cerurilor în însuși sufletul s ău dup ă cuvintele
Mântuitorului Care zice “Împărăția Cerurilor nu este aici sau acolo, nici nu vine în
chip v ăzut, ci iat ă ea este înlăuntrul vostr u”. De s­ar iubi omul pe sine cu adevarat, n­ar
mai face p ăcate întruc ât acestea îl despart de Dumnezeu și de tot binele la care a fost
chemat omul s ă viețuiasc ă.
3.3. IUBIREA APROAPELUI ÎN NOUL TESTAMENT
Deși expresie a iubirii divine, prin păcat, omul s -a îndepărtat de comuniunea cu
Făcătorul său, Care, fiind consecvent în iubirea Sa, nevoind pierderea definitivă a
chipului Său, i -a dat acestuia Legea ca posibilitate de reînnodare a legăturii întrerupte.
Rolul acesteia în Vechiul Testament a fost unul de îndreptare a omului, de
menținere în orientarea spre Dumnezeu și de pregătire pentru primirea din nou a iubirii
prin Iisus Hristos. Odată, însă, cu întruparea Fiului lui Dumnezeu, aceasta dispare,
Hristos reprezentând apropierea maximă a lui Dumnezeu față de oameni.
“În iubire nu este frică; ci iubirea desăvârșită alungă frica, pentru că frica
merge mână­n mână cu pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire“ (I
Ioan 4, 18) .

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 27
În Legea Veghe porunca iubirii aproapelui era limitată în sensul că, prin
„aproapele se înțelegea în mod deosebit cel de același neam. În Vechiul Testament,
iubirea față de aproapele, deși este superioară iubirii aproapelui în antichitate, nu are
„puterea morală și spiritul de jertfelnicie din Noul Testament – lipsește put erea harului
divin și pilda vie a Mântuitorului – și în ea nu sesizăm permanent grijă și de mântuirea
sufletească a aproapelui, ca în creștinism ”.
Abia în Noul Testament iubirea față de aproapele primește desăvârșirea
corespunzătoare demnității umane, putâ nd astfel îndruma viața socială spre binele real și
al individului și al colectivității.
Noul Testament exprimi această afecțiune ome nească prin φιλία și άγάπη.
Termenul άγάπη este propriu Noului Testa ment, exprimând dragostea creștini, pe care
ne-o ves tește și ne -o cere cu atâta căldură Sfântul Apostol Ioan. I s -a spus virtute în
temeiul căreia dorim și voim aproapelui binele său vremelnic, afecțiune care se dă de
bună voie și conștient spre a face pe cineva fericit, bucuria de a face altora bucurie,
element care preface în lucruri bune pe toate cele ce se ating de ea, fiind mai dulce decât
o mamă și mai bogată decât o regină.
În Noul Testament iubirea față de aproapele capătă un noul sens și totodată o
încărcătură mai bogată. În Noul Testament iubirea a proapelui este ființial legată de
iubirea către Dumnezeu. Dacă iubirea de Dumnezeu este primire și răspuns, în Noul
Testament răspunsul pe care noi Îl dăm Creatorului la iubirea Sa este iubirea față de
aproapele nostru.
În Noul Testament, dacă iubirea noas tră față de Dumnezeu „trebuie să fie după
chipul iubirii Lui față de noi, urmează că ea trebuie să fie numaidecât o iubire față de
semeni. Căci Iisus nu L -a iubit numai pe Dumnezeu, ci și pe om. El nu a fost cu fața
numai către Dumnezeu, ci și către oameni . Nu a fost în comuniune numai cu Tatăl, ci și
cu omul. Iubirea lui Iisus a fost, în același timp, iubirea fiului față de tatăl și iubirea
fratelui față de frații săi. Iubirea noastră creștinească trebuie să fie și ea iubirea filială
față de Părintele Cere sc, dar, în același timp, și iubirea frățească față de ceilalți
oameni, care toți sunt frații noștri. ”16
Așadar, în Noul Testament datoria iubirii aproapelui o învățăm de la
Mântuitorul Hristos. El ne învață acest lucru atât prin faptele, dar și prin cuvint ele
Evangheliei Sale. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, poruncește iubirea și o

16 Pr. Prof. Dr. Dumitru I. Belu, Despre iubire , Editura Omniscop, Craiova, 1997, pag. 110 -111.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 28
realizează dăruindu -se în întregime celor ce -L doresc și -L iubesc, restabilind
comuniunea dintre om și Dumnezeu, ridicându -i pe toți la calitatea de fii prin iubirea S a.
Textele referitoare la iubirea aproapelui străbat ca un fir roșu Sfintele
Evanghelii căci autorii lor, în calitatea de ucenici ai Mântuitorului știu că modul cel mai
elocvent de a ne arăta iubirea față de Dumnezeu este acela de a -l iubi pe aproapele
nostru.
Mântuitorul nu dă o definiție iubirii față de aproapele, dar din pildele,
învățăturile și exemplul personal, se înțelege limpede sensul ei. Hristos învață că iubirea
față de Dumnezeu și față de aproapele este sinonimă cu împlinirea întregii Legi Vechi
așa cum reiese din dialogul cu învățătorul de lege: „Învățătorule, care poruncă este mai
mare în Lege? El i -a răspuns: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta,
cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a
doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două
porunci se cuprinde toată legea și proorocii ” (Matei 22, 36-40; Marcu 12, 28 -31).
Prin aceste două porunci relatate de Sfinții Evangheliști Matei și Marcu,
Mântuit orul arată superioritatea Legii Noi față de Legea Veche. Dacă Legea Veghe îl
robea pe om prin numărul mare al poruncilor, Legea nouă îi pune în față decât două
porunci, pe care trebuie să le respecte pentru a se putea mântui: cea a iubirii față de
Dumnezeu și față de aproapele. De asemenea, dacă în rândul învățătorilor de Lege
existau dispute cu privire la cea mai importantă poruncă din Lege, în Noul Testament
lucrurile sunt foarte lămurite. Deși poruncile pe care credinciosul trebuie să le respecte
sunt do uă, ele sunt plasate de Mântuitorul pe aceeași treaptă: „Iar a doua, este la fel ca
aceasta ” (Matei 22, 39), referindu -se desigur la iubirea aproapelui.
Interpretând aceste cuvinte ale Mântuitorului, Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul
Bulgariei spune: „Domnu l, arătându -i lui că dintru a nu avea dragoste și dintru a se
topi de zaviste , îl asupresc pe el întrebări ca acestea, zice că cea dintâi și cea mai mare
poruncă este a iubi pe Dumnezeu și a doua, asemenea, a iubi pe aproapele. Dar cum
sunt ele asemenea? Fiindcă una pe alta se țin. Căci cel care -L iubește pe Dumnezeu,
iubește și făpturile Lui; iar dintre făpturi, omul este cel mai de aproape. Deci, cel ce
iubește pe Dumnezeu, va iubi și pe toți oamenii, iar cel care -l iubește pe aproapele său,
cu mult mai vârtos Îl va iubi pe Dumnezeu. Căci dacă îi iubește pe oameni, care adesea

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 29
sunt prilej de sminteală și de urâciuni, cu mult mai vârtos Îl va iubi pe Dumnezeu, Care
este pururi Făcător de bine. ”17
Cele două porunci rostite de Mântuitorul și menționate de cei doi Sfinți
Evangheliști formează o unitate indisolubilă. Între ele există legătură lăuntrică și
necesară.: iubirea față de aproapele ancorează în iubirea față de Dumnezeu, iar aceasta
își primește, prin cealaltă, verificarea necesară. Prin porunca iubirii față de aproapele,
Mântuitorul imprimă datoriilor morale ale credinciosului aceeași însemnătate ca și
datoriilor sale religioase, ceea ce înseamnă că iubirea față de aproapele trebuie cultivată
cu aceeași îngrijire ca și iubirea față de Dumnezeu. Din acea stă cauză „dragostea de
semeni crește din obișnuința dragostei față de Dumnezeu și mai ales din trăirea ei ca
extaz…, iar dragostea față de Dumnezeu ni se ușurează prin obișnuința cu dragostea
față de semeni. El se simte parte din universul „noi”, partener de fiecare clipă al lui
Dumnezeu și gata de a deveni partener în fiecare clipă cu un seamăn sau altul în
legătura dragostei. ”18
Numind porunca iubirii aproapelui la fel ca porunca iubirii față de Dumnezeu,
Hristos arată că iubirea față de aproapele are ace eași însemnătate în relația
credincioșilor între ei ca și iubirea față de Dumnezeu.
La evanghelistul Marcu 12, 28 -34, porunca iubirii aproapelui nu -i numită „la
fel” cu prima, ci simplu enumerată alături de ea și ambele caracterizate cu afirmația:
„mai mar e decât aceasta nu este altă poruncă ”. Evident, sensul este același ca la
Matei.19
Sfântul Evanghelist Luca ne relatează una dintre pildele Mântuitorului a cărei
idee principală este iubirea aproapelui și anume „Pilda samarineanului milostiv ” (Luca
10, 27 -37). Învățătura acestei pilde este una deosebită, căci, dacă în Legea Veche
aproapele era numai omul de același neam, prin această pildă Hristos prezintă o altă
realitate: aproapele nostru pe care trebuie să -l iubim este orice om, indiferent de
naționalitat e, sex, religie, condiție socială, etc. Tot Evanghelistul Luca ne mai prezintă o
altă pildă în care se accentuează opusul iubirii aproapelui: Pilda bogatului nemilostiv și
a săracului Lazăr (Luca 16, 19 -31).

17 Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu , Editura Sophia,
București, 2 002, pag. 134
18 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă: Ascetica și mistica , Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, București, 1992, pag. 274
19 Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucovschi, P rof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Diac.
Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. , pag. 197

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 30
Cele două pilde rostite de Mântuitorul și prezen tate de Sfântul Apostol și
Evanghelist Luca în Evanghelia sa au învățături deosebite. Dacă în Pilda bogatului
nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16, 19 -31) bogatul s -a dus în iad pentru că uitase
de porunca iubirii aproapelui: „Să iubești pe Domnul Dumn ezeul tău și pe aproapele
tău ca pe tine însuți ”, „Pilda samarineanului milostiv ” (Luca 10, 27 -37) ne învață că
Raiul îl putem dobândi iubindu -l pe aproapele, căci această iubire față de el și față de
Dumnezeu este pașaportul nostru de intrare în Împărăția Cerurilor.
Din aceste două frumoase pilde trebuie să învățăm că iubirea aproapelui nu e
opțională , ci e o poruncă. Și dacă nu o îndeplinim, ni se poate întâmpla asemenea
bogatului nemilostiv. Despre acesta nu ni se spune nici că și -a agonisit averea prin furt
sau exploatare, nu ni se spune nici că era rău, nici că nedreptățise pe cineva. Nimic din
toate acestea. Atâta doar, că nu era bun, că nu îndeplinea porunca iubirii aproapelui .20
La Sfântul Evanghelist Ioan supranumit și „apostolul iubirii ”, această po runcă
primește o înfățișare deosebită. În Evanghelia sa, Mântuitorul le dă ucenicilor săi un
testament scump, al cărui rol este acela de a -i ține pe aceștia apropiați unul de celălalt:
porunca cea mare a iubirii. Această poruncă este cea care îi deosebește de ceilalți și
totodată care îi identifică pe aceștia ca fiind ucenicii Lui: „Poruncă nouă dau vouă: Să
vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v -am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul.
Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți că sunteți ucen icii Mei, dacă veți avea
dragoste unii față de alții ” (Ioan 13, 34-35). Prin aceste cuvinte Hristos enunță
„poruncă nouă ” în sens restrâns, a iubirii reciproce în comunitatea întemeiată de El,
având ca pildă și motiv iubirea Sa. Însă raza de acțiune a iubi rii aproapelui îi poate
cuprinde pe toți căci „iubim cu adevărat și în sens duhovnicesc lumea și semenii, atunci
când îi privim și înțelegem cui îi privește, înțelege, iartă și poartă de grijă Dumnezeu,
când vom avea față de ei aceeași înțelegere și milă, din dorința de a -i mântui. ”21
Prin cuvintele de la Ioan 13, 34 -35 trebuie să înțelegem că între Mântuitorul și
ucenicii Săi s -a realizat o legătură nouă, nu prin Lege, ci prin iubire. În iubire există o
dăruire personală, nemijlocită, și se stabilește o com uniune. Din acest text evanghelic
reținem că iubirea implică o alegere și că Dumnezeu este cel care alege. Mântuitorul ne –
a ales primul și așteaptă din partea noastră o alegere care să răspundă celei făcute de El.
Din iubirea lui Hristos pentru ucenicii Să i avem de învățat la rândul nostru
iubirea față de aproapele, deoarece această poruncă trebuie să aibă ecou și în sufletele

20 Mitropolit Antonie Plămădeală, Tâlcuiri noi la texte vechi , Sibiu, 1989, pag. 387
21 Pr. Ioan C. Teșu, Teologia necazurilor , Editura Christiana, București, 1998, pag. 188

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 31
noastre. Așa cum Hristos i -a iubit pe ucenicii Săi, tot astfel ne iubește și pe noi. Așa
cum lor le -a poruncit să se iubească, tot a stfel și nouă ne cere să ne iubim aproapele
pentru a cunoaște lumea că suntem ucenicii Lui (Ioan 13, 35).
Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan este cel care prezintă în Evanghelia sa
iubirea față de aproapele, dar într -un mod mai profund. El aduce în primpl an, în paginile
Evangheliei sale , cuvintele Mântuitorului , în care iubirea aproapelui merge până la
jertfelnicie: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: ca viața lui să și -o pună
pentru prieteni ” (Ioan 15,13). Această iubire jertfelnică ne -a fost dată de Mântuitorul
prin Jertfa Sa de pe cruce, jertfă pe care a acceptat -o din iubire față de noi: „Căci
Dumnezeu așa a lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul -Născut L -a dat ca oricine crede în
EL să nu piară, ci să aibă viață veșnică ” (Ioan 3,16).
Iubirea apr oapelui – „cale” spre iubirea de Dumnezeu debutează prin a
sublinia că există trei motive puternice pentru a -i iubi pe toți oamenii:
a) au în comun cu noi aceeași natură umană (argumentul filozofic);
b) Dumnezeu ne poruncește acest lucru;
c) Dumnezeu es te prezent în ei.
Iubirea aproapelui este o formă de afecțiune sau un sentiment față de celălalt,
care pătrunde și modelează relațiile de dragoste naturale fiind prin excelență „cale” spre
iubirea lui Dumnezeu.
Cine este aproapele nostru? – primește următ orul răspuns: „nici un om nu a
fost exceptat [nullum hominum exceperit] de Acela care a lăsat porunca să ne iubim
aproapele ” și „orice om trebuie considerat aproapele ”, aceasta însemnând că
aproapele este orice persoană, creștin sau necreștin, drept sau pă cătos: „Fiecare om este
aproapele fiecărui om ”, deducem din pilda samarineanului milostiv.
Domnul Hristos extinde efectul iubirii spre orice om, creștin sau de altă religie,
prieten sau chiar și asupra dușmanilor, iubirea [caritas] devenind astfel suprema virtute
creștină.
Așadar și dușmanii sunt obiectul iubirii noastre iar mila este de fapt atitudinea
pe care trebuie s -o avem în relație cu ei, mai ales că noi ar trebui să dorim ca toți să
ajungă să posede același bine pe care și noi îl căutăm. Ei trebui e iubiți nu pentru ceea ce
sunt ei, ci pentru ceea ce ei pot devini în Hristos. Astfel nu avem trepte și priorități în
iubire: suntem datori de „a-i iubi pe toți la fel ”.
Iubirea aproapelui este expresie a iubirii lui Dumnezeu și cale spre Acesta,
prin iu birea de aproapele omul își poate exprima cel mai bine iubirea față de

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 32
Dumnezeu, deoarece „nu ne putem gândi la nici un pas că există o cale mai sigură spre
dragostea lui Dumnezeu decât iubirea de la om la om ”. Iubirea aproapelui devine așadar
„cale” spre iubirea lui Dumnezeu. Orice om trebuie iubit nu pentru el însuși (precum
Dumnezeu) ci în și pentru Dumnezeu. Există un sens special în care am putea să „ne
bucurăm ” de aproapele nostru: ne putem bucura de el „în Dumnezeu ”, sinonim cu „a te
folosi cu drag ”, în sensul în care putem să -l aducem mai aproape de Dumnezeu și,
astfel, la fericirea veșnică.
Pentru a ajunge să -L iubim pe Dumnezeu, noi trebuie să începem prin a -l iubi
pe aproapele nostru, căci este imposibil să -L iubești pe Dumnezeu fără a -l iubi pe
aproapele.
Relația dintre iubirea de sine și iubirea de aproapele prezintă modul în care
omul recunoscându -se ca o parte a creației lui Dumnezeu, nu numai că acest Dumnezeu
este iubit, dar omul se va iubi, de asemenea, pe sine însuși ca o parte a naturii c reate,
împreună cu altă natură creată, pentru a fi legați de aceeași origine și de aceeași
finalitate. Dragostea pentru sine și pentru aproapele, prin urmare, merge mână în
mână, deoarece toți oamenii sunt „chipuri ” ale lui Dumnezeu. Așadar, omul se iubeșt e
pe sine în chip adevărat doar iubindu -L pe Dumnezeu în dragostea lui pentru aproapele
pentru că „nu ne putem gândi la nici un pas ca fiind o cale mai sigură spre dragostea
lui Dumnezeu decât iubirea de la om la om ”.22
Învățătura despre Sfânta Treime propr ie numai creștinismului, este dogma care
ne îngăduie să înțelegem pe deplin posibilitatea iubirii care este în Dumnezeu și
necesitatea existenței ei în lume.
Numai în dum nezeirea cea una, persoanele Sfintei Treimi trăiesc marea iubire
atot-dăruitoare a Un eia către Cealaltă, iubirea adevărată, autentică.
Iubirea este totul, precum cineva, chiar de ar fi îmbrăcat în aur de sus pana jos,
nu este recunoscut ca împărat dacă n -are diademă îrnpă rătească, tot așa pecete este și
iubirea care autentifică toate valo rile și virtuțile.
Iubirea este legea fundamentală a Evangheliei lui Hristos Regula de Aur a
moralei creștine, a avut și are o incalculabilă impor tanță și înrâurire asupra întregii vieți
omenești.

22 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei , colecția P. S. B., nr. 23, traducere Pr. Dr. Fecioru, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, București, 1994, pag. 237.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 33
3.4. IUBIREA VRĂJMAȘILOR
Însușirea cea mai caracteristică a iubirii creștine față de aproapele o constituie
faptul că ea nu se oprește nici în fața dușmanului. Învățătura despre iubirea față de
dușman este „piatra cea mai de preț în diadema moralei creștine ”.23
Adevărata iubire creștină față de aproapele se cupri nde în iubirea față de
dușmanii noștri, iubire despre care ne vorbește și Mântuitorul și pe care autorii Sfintelor
Evanghelii au consemnat -o în scrierile lor.
Încă de la începutul activității Sale pe pământ Mântuitorul a pus la loc de cinste
iubirea dușman ilor, căci în cadrul „Predicii de pe munte ” atinge și această problemă: „
Ați auzit că s -a zis: Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău. Iar Eu vă
zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celo r
ce vă urăsc și rugați -vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc ” (Matei 5, 43 -44; Luca
6, 27 -28).
În Legea Veche este cuprinsă porunca iubirii aproapelui (Levitic 19, 18), dar
Moise nu stabilește lărgimea noțiunii de aproapele. În general, rezultă din L ege că, prin
aproapele se înțelege iudeul ( Ieșirea 23, 4 -5; Deuteronom ul 20, 1). Rabinii, pe de o
parte, lasă partea a doua a poruncii „ca pe tine însuți ”, înlocuind -o cu adaosul pe care
nu îl găsim în Lege „să urăști pe dușmanul tău ”, iar pe de altă parte îngustează
noțiunea de aproapele până la rudeniile de sânge și la prietenii intimi. Prin aceasta
înțelesul poruncii iubirii aproapelui e definitiv schimbat.
Justificarea rabinică a acestei schimbări este faptul că în Lege se spune că
„Dumnezeu urăște pe p ăcătoși ”. Pentru fiul Legii, care iubește pe Dumnezeu, se
desprinde o poruncă: să urască și el pe păcătoși care devin astfel dușmanii lui.24
Față de această poruncă rabinică, Mântuitorul pune porunca iubirii vrăjmașului,
arătând totodată și cum trebuie apli cată în viața de zi cu zi.
Interpretând această poruncă a iubirii vrăjmașului la care ne îndeamnă
Mântuitorul, căci și acesta face parte din sfera aproapelui nostru, Sfântul Ioan Gură de
Aur ne vorbește , zicând astfel : „Porunca aceasta are ceva mai mult de cât celelalte, că
Hristos n -a spus: «Nu -l urî pe dușman!», ci «Iubește -l!», n -a spus: «Nu -i face rău!», ci

23 Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucovschi, Pro f. Dr. Constantin Pavel, Pr. Diac.
Dr. Ioan Zăgrean, op. cit ., pag. 202
24 Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, Studiul biblic al Noului Testament , curs pentru anul I, București,
1995, pag. 128

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 34
«Fă-i bine!». Iată, dacă ai cerceta cu de -amănuntul porunca aceasta, vei vedea că are
un adaos care o ridică cu mult deasupra celorlalte: că Hristos n-a poruncit numai să
iubești pe dușmani, ci să te și rogi pentru ei. Prima treaptă: să nu începi să faci rău; a
doua: după ce răul a fost săvârșit, să nu răsplătești răul cu rău; a treia: să nu faci celui
ce te -a supărat ceea ce ai suferit tu; a patra: la să să ți se facă rău; a cincia: lasă să ți
se facă rău mai mult decât vrea cel ce -ți face rău; a șasea: nu urî pe cel ce ți -a făcut
asta; a șaptea: iubește -l; a opta: fă -i chiar bine; a noua: roagă -te lui Dumnezeu pentru
el.”25
Această iubire a vrăjmașilor ne este ilustrată de Însuși Mântuitorul când s -a
rugat pentru cei ce L -au răstignit: „Părinte, iartă -le lor, că nu știu de fac ” (Luca 23,34);
de Sfântul Arhidiacon Ștefan care s -a rugat pentru cei ce l -au ucis cu pietre: „Doamne,
nu le socoti lor păcatul a cesta ” (Faptele Apostolilor 7, 60), de Sfinții Apostoli și de
numeroși creștini care au primit să moară ca martiri.
Prin aceasta atingem în modul cel mai profund caracterul particular al acestei
iubiri pe care Hristos ne -a dăruit -o și căreia ne cere să -i răspundem. Este o iubire atât de
intensă încât îi include chiar și pe dușmanii noștri și ne îndeamnă să -i vedem cu alți ochi
pentru a -i considera ca făcând parte din categoria aproapelui nostru. În iubirea
dușmanilor poate fi sesizată diferența care există între iubire și iubirea de prietenie la
nivel uman. Iubirea din prietenie „ne face să discernem prietenii noștri dintre dușmanii
noștri. Vom face, în acest caz, diferența între cei care ne sunt complet indiferenți, cei
care ne sunt apropiați și cei care ne iubesc, între cei pe care i -am iubit și care ne -au
trădat și astfel ne -au devenit dușmani. În iubirea divină există această depășire a
simpatiilor și antipatiilor noastre. ”26
Iată, așadar că, prin iubirea dușmanilor la care Mântuitorul ne îndeamnă să
recur gem (Matei 5, 43 -44; Luca 6, 27 -28) ne arătăm în modul cel mai elocvent iubirea
față de aproapele nostru și implicit față de Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel în epistola I către Corinteni în capitolul 13 are niște
cuvinte în legătură cu dragostea, care e ac elași lucru cu iubirea. A iubi sau a îndrăgi este
același lucru. A iubi pe cineva înseamnă a -ți fi drag de el și cuvântul iubire se poate
exprima foarte bine și prin cuvântul dragoste. Sfântul Apostol Pavel are o prezentare a
iubirii cu titlul de dragoste. Bineînțeles că el când a zis dragoste nu s -a gândit la ce ne

25 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei , colecția P. S. B., nr. 23, traducere Pr. Dr. Fecioru, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, București, 1994, pag. 237.
26 Marie -Dominique Philippe, Despre iubire , traducere de Marius Boldor, Editura Cartimpex, Cluj –
Napoca, 1995, pag. 35

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 35
gândim noi uneori când e vorba de cuvântul dragoste, ci s -a gândit la iubirea așa cum
trebuie ea să fie în sufletul unui creștin. Într -un capitol, capitolul 13, în întreg capitolul,
Sfântul Apos tol Pavel are aprecieri asupra iubirii și prezintă iubirea ca cea mai înaltă
dintre virtuți.
De fapt iubirea, ca poruncă, este cea mai înaltă dintre porunci, și ca
virtute, este cea mai înaltă dintre virtuți . Și vorbind despre iubire ca despre o
harismă, o prezintă ca fiind o cale mai presus de orice altă cale, ca un lucru care trebuie
urmărit mai presus de orice altceva.
Când e vorba de a împlini poruncile lui Dumnezeu, noi suntem datori cu
împlinirea tuturor poruncilor, cu împlinirea celor zece porunci, cu împlinirea altora
dintre poruncile câte sunt în Sfânta Scriptură, suntem datori cu împlinirea tuturor
poruncilor. Dar atenția noastră ar trebui să fie mai ales la porunca cea mai
cuprinzătoare, și porunca aceasta cuprinzătoare Sfântul Apostol Pavel o pr ezintă ca
realizare, ca virtute, a fi cea mai înaltă dintre virtuți, virtutea care rămâne în veșnicie.
Mai întâi, spune Sfântul Apostol Pavel, ea este mai presus de vorbirea în limbi,
care era o harismă a vremii Sfântului Apostol Pavel. Chiar zice așa: „De-aș vorbi în
limbile omenești și îngerești, dacă nu am dragoste m -am făcut aramă sunătoare și
chimval răsunător ” (I Corinteni 13, 1).
E ceva exterior să vorbești în limbi insuflate de Dumnezeu, indiferent cum a
fost lucrul acesta, pentru că noi astăzi nu mai știm cum a fost deoarece nu s -a continuat
darul acesta. În secolul al IV -lea Sfântul Ioan Gură de Aur spune că vorbirea în limbi a
încetat. Pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur nu mai era harisma vorbirii în limbi, așa
că noi n -avem de unde să știm cu m a fost. Ceea ce știm sigur este că la Pogorârea
Duhului Sfânt, cei care au primit pe Duhul Sfânt, Sfinții Apostoli, au vorbit în limbi
necunoscute de ei până atunci, dar înțelese de cei care îi auzeau vorbind și că „spuneau
măririle lui Dumnezeu ”.27
Deci Sfântul Apostol Pavel spune că în cazul când ar avea darul vorbirii în
limbi, dar nu ar avea darul iubirii, în cazul acesta e o chestiune foarte exterioară, o
chestiune care nu ține de adâncurile ființei omenești și de ceea ce vrea Dumnezeu de
fapt să se î mplinească în noi. „De-aș avea credință atâta de multă încât să mut și
munții, dacă nu am dragoste, nimic nu sunt. Dacă toată averea mea aș face -o
milostenie și trupul meu l -aș da să fie ars – bineînțeles pentru Dumnezeu – dacă nu am

27 Ibidem.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 36
dragoste, nimic nu -mi folosește ” (I Corinteni 13, 2 -3). Și după ce spune aceste cuvinte,
prezintă cincisprezece însușiri ale iubirii sau cincisprezece moduri de manifestare ale
dragostei și zice: „Dragostea rabdă îndelung, dragostea este plină de bunătate,
dragostea nu știe de pizmă, dragostea nu se laudă și nu se trufește. Dragostea nu se
poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală
răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le
crede, toate le nădăjd uiește, toate le rabdă ” (I Corinteni 13, 4 -7). Dacă ne gândim că
lista aceasta prezentată de Sfântul Apostol Pavel are începutul cu îndelungă -răbdarea și
se sfârșește tot cu răbdarea, am putea zice că, de fapt, până la urmă nu sunt
cincisprezece, ci sunt p aisprezece însușiri ale iubirii sau paisprezece moduri de
manifestare ale iubirii.
Este important să le cunoaștem acestea pentru că dacă nu avem iubirea în
lucrarea acestor moduri de manifestare, de la acestea pornind, putem să ne întărim
iubirea. Deci, av ând îndelungă -răbdare față de cei care ne duc la nemulțumiri, ne
provoacă nemulțumiri, ne facem cale către iubire.
Având bunătate, pentru că „dragostea este plină de bunătate ”, suntem mai
aproape de iubire decât dacă am avea răutate. Dacă cineva se laudă și se trufește, se
distanțează de ceilalți oameni, nu se apropie și atunci, știind că „dragostea nu se laudă
și nu se trufește ”, noi trebuie să surpăm în noi lauda și trufia ca să ne facem cale către
ceilalți oameni și iubindu -i pe ei să ne manifestăm și i ubirea noastră față de Dumnezeu.
„Dragostea nu se poartă cu necuviință ” zice Sfântul Apostol Pavel, cu alte cuvinte
dragostea este politicoasă. Politețea este o lucrare care ține de firea obișnuită a omului,
și cineva care iubește nu poate să fie necuviinc ios pentru că dacă nu e cuviincios, într -un
fel oarecare, nu are iubire. „Dragostea nu pune la socoteală răul ”, nu are în vedere
răul, trece peste toate, pentru că vrea să manifeste iubirea, nu altceva. Și în sfârșit toate
acestea sunt calități ale iubirii sau sunt lucruri care duc spre iubire, spre dragoste.
Iubești pe acela pe care îl ai la suflet. Dacă iubim pe Dumnezeu știind că
Dumnezeu este iubire, noi trebuie să avem în vedere faptul că și omul trebuie să fie
iubire. Numai omul care -și însușește virt utea aceasta și devine și el iubire se potrivește
cu Dumnezeu care este iubire. Iubirea față de Dumnezeu Îl aduce pe Dumnezeu în
sufletul nostru, în viața noastră, așa cum iubirea lui Dumnezeu față de oameni îl duce pe
om în ființa lui Dumnezeu . E o modali tate de a intra, prin iubire, omul în ființa lui
Dumnezeu și Dumnezeu în ființa omului . Astăzi a zis cineva să spun poezia „Te port în
mine ”. E o realitate. Când iubești pe cineva nu -l lași în afară de tine, ci îl cuprinzi în

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 37
tine, îl aduci în tine. Numai atunci îl iubești, când îl ai în suflet. Dacă nu -l ai în suflet,
nu-l iubești.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune : „iubirea ocupă un loc de mare cinste .”28
El tratează la modul direct această temă în cele două lucrări: Capetele despre dragoste și
Epistola 2 (Despre iubirea agapică)29. Vorbim aici despre dezvoltarea unei doctrine
despre iubire ce-i aduce Sfântului Maxim Mărturisitorul , calificativul de „doctor
charitatis ”. În cugetarea maximiană aspectele și dimensiunile fundamentale ale iubirii
precum înrădăc inarea ei trinitară, concretizarea ei hristologică, fundamentul ei
sacramental, baptismal și euharistic, și mai ales dimensiunea ei eclesială ca mister al
unificării și înfrățirii umanității prin înfierea (nașterea) oamenilor prin har, credință,
Taine, din Dumnezeu Tat ăl în Hristos prin Duhul Sfânt, nu apar sau nu sunt menționate
în cele două scrieri decât implicit prin simple aluzii și referințe biblice simbolice. Ele se
regăsesc însă risipite în aproape toate operele Sfântului Maxim , care merită cu
prisos ință titlul de adevărat doctor charitatis prin excelență al Bisericii Ortodoxe .
De la Cuvântul Ascetic și cele 400 de capete despre iubire, la Comentariul la
Tatăl Nostru și Mystogoghie și până în Actele martirice care avea să -l ducă la
mărturisirea exist ențială supremă a iubirii de Dumnezeu și de oameni: iubirea de
vrăjmași acceptată până la martiriu30, actul care avea să -l definească pe Sf. Maxim ca
fiind „unul din cei mai mari și profunzi teologi pe care i -a avut Biserica Ortodoxă, care
a apărat și mărtu risit învățătura cea dreaptă a Bisericii drept -măritoare ”.31

28 Jean-Claude Larchet, Sfântul Maxim Mărturisitorul. O introducere, traducere de Marinela Bojin și Pr.
Dragoș Bahrim , Doxologia, 2013, p. 233.
29 Ioan I. Ică jr, Mystagogia Trinitatis …, p. 399.
30 Idem, Maxime le Confesseur, médiateur entre Orient et lʼ Occident , Paris, 1998, p. 14 .
31 Ibidem.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 38
CAPITOLUL IV.
ROADELE PĂZIRII PORUN CILOR
4.1. PERSPECTIVA SOTERIOLO GICĂ
Iubirea și îndumnezeirea debutează cu posibilitatea îndumnezeirii prin iubire
doar pe temelia vieții practice în care se ar ată că există o îndumnezeire care se petrece
prin iubire – agape doar pe temelia vieții practice. Astfel, acum putem vedea imediat că
ceea ce Sfântul Maxim numește îndumnezeire nu se restrânge doar la „treapta ” cea mai
înaltă a desăvârșirii duhovnicești – teologia . Sau, mai bine spus, fiindcă îndumnezeirea
se produce deja în viața practică, și ea trebuie considerată cea mai înaltă formă a
desăvârșirii și că nu există o ordine cronologică fixă între diferitele elemente în schema
dezvoltării duhovnicești .
Îndumnezeirea ca ieșire extatică din sine și mișcare plină de iubire spre
Dumnezeu subliniază că deși natura tinde spre îndumnezeire , ea nu are totuși prin ea
însăși capacitatea de a o realiza pentru că aceasta fiind mai presus de ea depășește
posibilitățile ei: ea este rodul lucrării energiilor divine, darul gratuit al harului; dacă omul
posedă prin natură puterile naturale de a o experia , aceasta se datorează mai mult lui
Dumnezeu care lucrează în natură și nu atât omului.32 Aceasta înseamnă că
îndumnezeirea presupune un extaz, o ieșire din sine spre Dumnezeu într -o mișcare de
iubire ; ieșire din sine posibilă prin renunțarea desăvârșită a misticului la activitățile
tuturor puterilor sale naturale, în mod particular a voinței și a nous -ului, și în predarea
totală a acestuia lucrărilor de desăvârșire a energiilor divine cu care acesta se unește.
Astfel îndumnezeirea – ca ieșire extatică din sine și mișcare plină de iubire spre
Dumnezeu – este opera iubirii pentru că „Iubirea agapică este sfârșitul tuturor celor
bune ca una ce conduce și îndreaptă pe cei ce umblă întru ea spre Dumnezeu , piscul
suprem al tuturor celor bune și cauza oricărui bine ”.33
Iubirea ca paradigmă a înomenirii lui Dumnezeu și a îndumnezeirii omului
atunci când omul ajunge virtuos – prin practi carea virtuților – nu numai că el devine
asemenea lui Dumnezeu, ci și Dumnezeu Se face asemenea lui, iar omul devine astfel o
paradigmă a lui Dumnezeu. Această idee constituie o referință implicită la întruparea

32 Idem; Ibidem.
33 Idem; Ibidem.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 39
Cuvântului , prin care El ia chipul omului; e a stabilește de asemenea o corespondență
între virtuțile dobândite de credincios și atributele dumnezeiești ;34 în fine, evocă o
perihoreză între proprietățile omenești și cele dumnezeiești, săvârșită în credinciosul
virtuos, ca între cele două firi ale lui Hristos35. Acest proces Sfântul Maxim îl exprimă
clar prin noțiunea de „comunicare relațională ” [άντίδοσις σχετική ], conform căreia
proprietățile și numirile celor uniți trec de la unul la altul , și, pe baza principiului
tantum -quantum , omul devine prin iub ire dumnezeu pe c ât Dumnezeu din iubire S -a
făcut om .36 Pătimirea mișcării iubitoare sau răpirea extatică a minții prin iubire de
cunoașterea dumnezeiască accentueaz ă că legat de rolul iubirii în procesul
îndumnezeirii, îi este specific Sfântului Maxim subliniază în Capita de caritate de pildă
că răpirea minții se realizează în iubire, în special în iubirea cu aspectul de dorință, și
că mintea, în această „călătorie ”, găsește comoara divină și nu se mai simte nici pe sine,
nici vreun lucru oarecare .
Caracter isticile iubirii tratează pe rând aspecte precum: Obiectul iubirii . Sf.
Maxim afirmă că iubirea se ramifică în funcție de obiectul iubit (oameni, Dumnezeu,
trup), de unde și efectele iubirii , Natura și trăsăturile iubirii, Definițiile iubirii,
Trăsăturile iubirii desăvârșite.
Veritabil ă este calitatea iubirii de a face prezentă în absență persoana iubită
căci Hristos „a sădit în oameni ca lumină legea Iubirii agapice, potrivit căreia cei ce
știu să poarte de grijă cum se cuvine de semințele Iubirii agapice nicicând nu pot fi
absenți unii altora, chiar dacă au fost separați între ei trupește printr -o mare distanță
în spațiu ”120. Iubire agapică duhovnicească, și ca atare mod sau tropos existențial al
fortificării și unificării firii (umanității) prin unirea sp irituală a persoanelor în pofida
distanțelor spațiale ce le pot separa37.
Iubire și cunoașterea, cunoașterea nu întrece iubirea, nici n -o desființează ci o
însuflețește și mai mult: cunoașterea intensifică iubirea . Sfântul Maxim plasează iubirea
mai presus de cunoaștere , unde aflăm că plata credinței este cunoștința care la rândul ei
naște dragostea către Dumnezeu , ca rod al celor trei etape ale vieții spirituale. Iubirea este
cea care îl duce pe om spre adevărata cunoaștere și iluminare și că niciodată nu poate fi
completă cunoașterea umană a lui Dumnezeu, deoarece ceea ce Dumnezeu este în Sine

34 Idem; Ibidem.
35 Jean Claude Larchet, Sfântul Maxim Mărturisitorul. O introducere… , p. 232.
36 Idem; Ibidem.
37 Ioan I. Ic ă Jr. în „Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistole de morală și spiri tualitate (Ep. 22–23, 32 –39, 9),
Prezentare și traducere” , Mitropolia Ardealului, 30, 1985, 11 –12, p. 744.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 40
rămâne incomprehensibil pentru om.38 Numai alipind de Dumnezeu dorința curată a
omului în iubire desăvârșită, care se exprimă printr -un fel de extaz (εκστασης – ieșirea
omului din sine sau dincolo de sine), îl unește pe om în mod deplin cu Dumnezeu.
În concluzie, iubirea și cunoașterea merg mână în mână și se influențează și
intercondiționează reciproc iar după cum iubirea îl hrănește trupește pe om prin
milostenie, t ot așa ea îl hrănește Astfel, a șezând cele trei virtuți „teologice ” în relație cu
una dintre celelalte trei triade favorite ale sale – începutul – mijlocul – sfârșitul – credința
este începutul, speranța este intermediarul, și iubirea sfârșitul.
Cele două virtuți, credință -dragoste, stau una la începutul (temelia) vieții
duhovnicești (credința) și cealaltă la capătul ei ca și culme și rezumat al tuturor
virtuților (iubirea), ele fiind ca două acolade care cuprind în interiorul lor întregul urcuș
al omului spre Dumnezeu.
Nădejdea se arată la un nivel mai înalt, ca putere a celorlalte două. Aceasta
înseamnă că cele trei virtuți teologice Credința , Nădejdea și Dragostea formează un fel
de triadă divină, în care nădejdea se află la mijloc. „Toate sunt aidoma u nor stele fixe
într-o configurație supremă ”.39
Dacă, în schimb nădejdea trebuie pusă doar în Dumnezeu: „Să iubim pe tot
omul din suflet, dar să ne punem nădejdea numai în Dumnezeu și Lui să -I slujim din
toată puterea ”, superioritatea iubirii reiese pe baza unuia din însușirile dragostei și
anume, veșnicia dragostei, care „rămâne pururea ” în timp ce credința și nădejdea „sunt
până la o vreme ”.
Spiritul uman aspiră, în ciuda nevoințelor trupului și materiei, la unirea cu
spiritul divin. Dimensiune eshatologic ă care pune un accent clar pe rolul iubirii în
procesul îndumnezeirii, Dumnezeu – adevăratul scop [telos] al existenței umane, voința
lui Dumnezeu care vrea ca noi să-L iubim ca pe cel mai mare bine [summum bonum] al
nostru, dorința omului aflat în căutare a fericirii care ar trebui să -l facă să ia în
considerare ordinea lucrurilor create deoarece doar posesia unui bine nepieritor îl poate
face fericit. Dragostea ne unește cu Dumnezeu, Binele nostru suprem și veșnic, Care
singur, poate garanta adevărata feri cire, bucurie , în timp ce toate celelalte lucruri create
trebuie să facă referire la dragostea lui Dumnezeu .
„Suntem uniți cu Dumnezeu prin iubire ”, iar mântuirea ni se prezintă ca
„îndumnezeire ”. În acest sens, cu cât mai mult crește asemănarea noastră față de

38 Ibidem.
39 Ibidem.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 41
Dumnezeu, cu atât mai mult crește dragostea noastră, și cu atât mai mult percepția
noastră de Dumnezeu devine tot mai clară, pentru că Dumnezeu este iubire.
Fericitul Augustin ne spune că a iubi pe Dumnezeu înseamnă o locuire în
comun: „Locuiește în iubire și vei fi locuit de ea; rămâi în iubire și ea va rămâne în
tine”.40
Iubirea și virtuțile în procesul îndumnezeirii stă, de asemenea, și în faptul că
fiecare virtute este o formă de iubire. Deși în această viață iubirea noastră de Dumnezeu
constă mai ales în dorință, nu în desfătare, totuși, spre deosebire de alte virtuți, precum
credința și speranța, iubirea are un caracter etern: ea nu se va termina. Taina credinței se
va sfârși cu vederea „față către față ”.
Unul din aspectele iubirii umane (asce ndente) este faptul că este o iubire
ordonată . Τoate formele de iubire sunt derivate și subordonate iubirii lui Dumnezeu,
această iubire având un statut special. În forma sa adevărată dragoste este dragostea
pentru bine . Binele prin excelență fii nd Dumnezeu. De aceea, în viziune augustiniană
există trei lucruri care pot fi iubite bine sau rău, fapt ce ține de voința și orientarea
noastră. Aceste trei lucruri sunt inserate în aceeași ordine și ierarhie a bunurilor, așa
încât iubirea pe care omul o manifestă tinde spre Binele Suprem, spre Dumnezeul
iubirii41. Astfel, la Fericitul Augustin42 se disting trei tipuri de iubire care difer ă între ele
numai în direcția de deplasare a puterii dragostei:
1) dragostea lui Dumnezeu pentru creația sa, și, în spec ial, pentru oameni;
2) dragostea oamenilor pentru Dumnezeu, și
3) dragostea omului pentru sine, pentru semenii săi și pentru lume.
Dacă prima iubire este descendentă, a doua dragostea este ascendentă, iar în al
treilea caz de dragoste ambele direcții su nt combinate. Dar totuși, în combinația celor
doua direcții de dragoste, motivația iubirii descendentă domină, și mișcarea ascendentă
a lui amor Dei este subordonată.
Prin urmare cel ce iubește „apreciază corect lucrurile ” și în felul acesta are o
dragost e ordonată. Iată cum iubirea structurează întreaga existență umană, omul este
ceea ce este prin puterea iubirii lui, prin greutatea iubirii lui, putere și greutate care

40 Marius -Mihai Ică, Teologia iubirii in viziunea Sfin ților Părinți și a Scriitorilor Bisericești din primele
patru secole patrist ice, cu referire specială la Fericitul Augustin , Editura Emia, Deva, 2009, p. 195.
41 Diac. Ioan I Ic ă jr, Vladimir Lossky și vederea lui Dumnezeu , studiu introductiv la Vladimir Lossky,
Vederea lui Dumnezeu , trad. Maria -Cornelia Oros, Editura Deisis, Sibiu , 1995, pp. 62 -63.
42 Fericitul Augustin, Despre natura binelui , Contra maniheilor , Editura Anastasia, 2004 /

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 42
sunt direct proporționale cu orientarea iubirii lui. Iubirea omului definește poziția
omului.
Vorbim de aspectul teocentric al iubirii , pentru că dragostea lui Dumnezeu
pentru noi nu poate în nici un fel să fie o formă de nevoie în iubire ci o iubire în dar,
sau agape, precum și de aspectul hristologic și pnevmatologic al iubirii ce este de finit de
faptul că s emnul suprem al iubirii lui Dumnezeu față de oameni este iubirea Fiului
manifestată în răscumpărare: întrupare, moarte, înviere și înălțare, urmate de trimiterea
Sfântului Duh.
În viziunea Fericitului Augustin,43 în Hristos participăm la iubirea Sfintei
Treimi, modelul suprem al iubirii, și astfel iubirea desăvârșită este imitație a lui Hristos:
a avea disponibilitatea de a -ți da viața pentru fratele tău44. Iar dacă Întruparea, ca iubire
descendentă, face posibilă ascensiunea omului spre D umnezeu, mântuirea, atunci, nu
este o lucrare umană, ci darul iubirii lui Dumnezeu.
Sub aspectul mișcării noastre în urcușul vieții, iubirea este mijloc în
ascensiunea sufletului spre Dumnezeu – obiectul adevărat al iubirii și „cel mai mare ”
bun în sine – summum bonum. La iubirea (condescendentă) a lui Dumnezeu, omul
trebuie să răspundă cu o iubire asemănătoare (ascendentă) manifestată ca ascensiune a
sufletului spre Creator . Țelul final al existenței umane trebuie să fie ceva față de care
nimic nu este mai bun, și în același timp ceva care nu poate fi pierdut împotriva voinței.
Iubirea este, în esență dorința de fericire supremă.45
A căuta iubirea lui Dumnezeu nu este numai un lucru corect din punct de
vedere moral, ci și cel mai natural posibil: „căci pent ru Tine ne -ai zidit, iar inima
noastră este neliniștită până să -și afle odihna în Tine ”46, spune fericitul Augustin în
lucrarea sa „Confesiuni ”.
Dumnezeu nu trebuie să fie iubit numai pentru răsplata veșnică ci trebuie să fie
iubit în mod gratuit și curat, adică numai pentru Sine Însuși și pentru nimic altceva
deoarece ceea ce nu este iubit pentru el însuși nu este iubit deloc. Mai mult, nici o ființă
umană n-ar trebui să fie iubită în același mod cum trebuie să fie iubit Dumnezeu.47 Îl

43 Marius -Mihai Ică, Teologia iubirii in viziunea Sfin ților Părinți și a Scriitorilor Bisericești din primele
patru secole patristice, cu referire s pecială la Fericitul Augustin , Editura Emia, Deva, 2009, p. 195.
44 Daniel Dideberg, Saint Augustin et la Premi ère Épître de Saint Jean. Une théologie de lʼagapé , Ed.
Beauchesne, Paris, 1975, p. 93.
45 Marius -Mihai Ică, op. cit. p. 198.
46 Fericitul Augustin, Mărturisiri , PSB, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1985.
47 Ibidem.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 43
putem iubi pe Dumneze u numai prin Duhul Sfânt Care S -a revărsat în inimile noastre
(Romani 5, 5) ca să-L iubim pe Dumnezeu prin Dumnezeu. Noi înșine suntem prețul
pentru care merită să -L iubim pe Dumnezeu.
Relația dintre iubirea de sine și iubirea de Dumnezeu , în toate acțiuni le noastre
noi ne căutăm fericirea48, iar cum Dumnezeu este obiectul autentic și veșnic al fericirii,
noi ne iubim în mod adevărat și prin urmare suntem cu adevărați fericiți doar atunci
când renunțăm la noi și când îl căutăm pe Dumnezeu. Iubirea de sine stă în relație cu
iubirea de Dumnezeu și de aproapele.
Vedem iubirea de sine (sinele adevărat fiind sufletul ) ca o subspecie a iubirii
ascendente (alături de iubirea de Dumnezeu, de aproapele, de lucruri și inclusiv de trup)
și ea trebuie la rândul ei să fie subordonată celei mai mari iubiri, care ar trebui să fie
îndreptată spre Dumnezeu Însuși. Cu alte cuvinte, omul se iubește pe sine în chip
adevărat iubindu -l pe Dumnezeu49. Iubirea de sine și iubirea lui Dumnezeu trebuie să
coincidă.
Reaua iubire de sine se opune iubirii de Dumnezeu. Dragostea bună, naturală
pentru propriul trup se bazează pe o iubire natural, affectus, întâlnită și la animale,
pentru că „nimeni nu se urăște ”. Toată lumea iubește în mod natural propria carne
[carnem Suam quisque naturalite r diligit]50. Doar martirii au dominat această iubire, dar
fără a disprețui trupurile lor. Iubirea de sine este bună atunci când nu se opune iubirii lui
Dumnezeu, și tot așa, este rea opunându -se iubirii de Dumnezeu sau aproapelui. Prin
urmare afli cum te i ubești iubindu -L pe Dumnezeu.
Dubla iubire, de Dumnezeu și oameni, rezumă poruncile decalogului prin
raportarea directă a fiecăreia dintre ele la una dintre cele două. În De Doctrina
Christiana, Fericitul Augustin va sublinia de fapt că scopul întregii Scr ipturi este
edificarea în această lume a domniei iubirii de Dumnezeu și de semeni ”.51
Acesta este de fapt și motivul întrupării: fără scopul de a învăța cum Dumnezeu
ne iubește, și că trebuie să învățăm și noi să ne iubim aproapele, nu ar exista nici un
motiv pentru care Hristos ar fi trebuit s ă se facă aproapele nostru.

48 Pierre Rousselot, The problem of love in the Middle Ages: a historical contribution , translated and with
an introdction by Alan Vincelet te, (Marquette studies in philosophy, no. 24), Milwaukee: Marquette
University Press, 2001, p. 17.
49 Frédéric Trautmann, La place de la notion de charité en éthique au moment du Concile Vatican II ,
Thèse de doctorat sous la direction de Marie -Jo Thiel, Uni versité de Strasbourg, 2010, p. 64.
50 Ibidem.
51 Fericitul Augustin, De doctrina christiana, I, 10, trad. cit., p. 63 .

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 44
Pentru a ajunge la iubirea lui Dumnezeu / să-L iubim pe Dumnezeu, noi trebuie
să începem prin a iubi pe aproapele nostru. Dacă iubirea lui Dumnezeu este pe primul
loc în ordinea poruncii , iubirea aproapelui vine prima în practică . Astfel, există un
primat temporal de iubirea a aproapelui, care, spus în alți termeni, înseamnă că în viața
noastră pe pământ dragostea adevărată de aproapele este prima expresie a dragostei
noastre pentru Dumnezeu .
Cele trei iubiri , de Dumnezeu, de sine și de aproapele , se întrepătrund și
condiționează reciproc52 iar viața morală constă în a iubi ceea ce trebuie și a iubi în
mod ordonat, adică mai întâi pe Dumnezeu și apoi pe oameni.
Două iubiri opuse: reaua , egois ta iubire de sine și iubirea de Dumnezeu.
iubirea, centrată pe Dumnezeu și iubirea care are în centrul ei sinele ; cea dintâi, în
conformitate cu Dumnezeu, se revarsă asupra aproapelui, cea de -a doua e în căutarea
interesului său personal și își asumă drept ul de a domina.53 Aceste două iubiri alcătuiesc
două comunități / cetăți58 care sunt amestecate până la parusie.
„Două iubiri au făcut două cetăți: iubirea de sine până la disprețul lui
Dumnezeu a făcut cetatea pământească; iubirea de Dumnezeu dusă până la disprețul de
sine a făcut cetatea lui Dumnezeu ”.54 Cupiditas vs caritas sunt la fel alți doi termeni
care subliniază o iubire bipolar -antinomică: dragostea pentru lucrurile din lume este
denunțată ca fiind cupiditas, genul de dragoste care ne trage „în jos ”, spre efemer, din
cauza că este o „greutate ” pentru suflet în timp ce dragostea dreaptă, adevărata
dragoste, caritas, este cea care caută eternitatea și viitorul sigur și absolut – Dumnezeu ,
fiind capabilă să ne atragă în direcția opusă, și anume „în sus ”, spre veșnicie. Cu toate
acestea, atât dragostea corectă , dreaptă cât și cea și cea greșită au în comun faptul că
sunt dorința poftei înflăcărate [appetitus]; diferența dintre cele două tipuri de dragoste
stând, prin urmare, numai în obiectul iubirii.
Iubirea „rea / egoistă ” de sine este o pervertire a acestei cuvenite iubiri de sine ,
și constă, în „amorul propriu ”, în sens negativ al acestui cuvânt, adică în iubirea egoistă
de sine, iubirea eului căzut, înstrăinat de Dumnezeu și îndreptat spre lumea mate rială,
ducând o viață cu totul trupească, și nu una spirituală. Pentru acest ultim motiv este în

52 Fericitul Augustin, Opuscule , trad. și note, ierom. Drd. Arsenie Obreja, Editura Oastea Domnului,
Sibiu, 2011, p. 121 -122.
53 Ibidem.
54 Fericitul Augustin, De civitate Dei, contra Paganos libri, XXII, în Patrologia Latina, vol. XLI, ed.
Migne, 1875, XIV, 28, traducere Mihai Maga.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 45
general definită ca iubire trupească sau iubire pătimașă față de trup și față de
„aplecările lui păcătoase ” deturnează firea de la vocația ei sădită de Dumneze u în ea
prin abuzul facultăților psihice. Reaua iubirea de sine (φιλαυτία) – ,,maica tuturor
patimilor ”, stă la originea căderii omului, cădere produsă mai întâi în sufletul omului (la
sugestia diavolului) de la Agape la Philautia prin abuzul facultăților psihice și al cărei
finalitate a fost ruperea comuniunii cu Dumnezeu, și scindarea unității umanității. În
concluzie, lucrarea philautiei stă în aceea că înarmând pe gnome împotriva firii a
scindat -o în mii de părticele. „Astfel când ne îngrijim prin plăce re de iubirea trupească
de noi înșine, naștem lăcomia pântecelui, mândria, slava deșartă, îngâmfarea, iubirea de
argint, zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganța, nechibzuința, nebunia, părerea de
sine, înfumurarea, disprețul, injuria, necurăția, ușurătat ea, risipa, neînfrânarea,
frivolitatea, umblarea cu capul pr in nori, moleșeala, pornirea de a maltrata, de – a lua
în râs, vorbirea prea multă, vorbirea la nevreme, vorbirea urâtă și toate câte mai sunt de
felul acesta. ”55
Agape opusul Philautiei arată că „pentru redresarea puterilor sufletești
conform firii Dumnezeu a intervenit în providența Sa, mai întâi, prin poruncile cuprinse
în Legea scrisă a Vechiului Testament, dar restaurarea lor deplină s-a realizat abia prin
Iconomia Întrupării, Ispitirilor și P ătimirilor Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, Care a
depășit în ele turnura lor perversă și irațională instaurată prim philautίa și a reînnoit
întru Sine puterea Iubirii agapice pe care a realizat -o în natura Sa umană în mod
exemplar în toate cele trei dire cții indicate de rațiunea firii: spre Dumnezeu, spre semeni
și spre lume, revendicând -o ca Lege a harului oamenilor prin întreita poruncă a iubirii
(Matei 22, 37 -39). În acest sens, modul în care Agape a fost restaurată și reînnoită în
Hristos vindecând fi rea umană de „potrivnica iubirii -de-sine”. Astfel, Agape , αγαπε ,
ospăț tainic,56 realizată mai întâi în Hristos și apoi în sfinți (dintre care Avraam e dat ca
prim exemplu), e considerată ca plinire a Legii naturale prin refacerea unității interioare
a omul ui scindata de patimi și prin restabilirea unității naturii. Ea unește astfel prin
virtuți pe gnome cu rațiunea firii, prin care aceasta se unește cu Dumnezeu creatorul
rațiunii firii care se manifestă prin ea.
Întregul set al viciilor este implicat în act ivitatea iubirii de sine, fiind opera
ei.57 Iraționala afecțiune pentru trup, care în primul rând constituie philautia, conduce la

55 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Filocalia, vol.III., București, 1994. p.31.
56 Ibidem , p. 47.
57 Ibidem.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 46
celelalte vicii a căror sfârșit este mândria. Accentua rea atașamentul ui primar față de trup
cât și marele impact al viciului m ândriei asupra vieții decăzute a omului face să exist e o
relație apropiată între aceste două aspecte.
Nici trupul, nici simțurile și nici facultățile pasionale în ele însele rele ci numai
reaua lor întrebuințare. Iubirea de sine [philautia] este definită c a „iubirea pătimașă și
nerațională față de trup nu pentru că trupul în sine rău, ci pentru că atașamentul față de
trup împiedică atașamentul total al omului față de vocația sa: îndumnezeirea [theosis].
Sfântul Maxim Mărturisitorul acceptă o iubire de sin e bună pentru că
„«nimenea, zice Apostolul, nu și -a urât trupul său», dar «îl strunește și târăște robit»,
nedându -i nimic mai mult afară de hrană și îmbrăcăminte, iar din acestea numai atâta cât
este de trebuință pentru a trăi. Așa își iubește cineva fără patimă trupul și-l hrănește ca pe
un slujitor al celor dumnezeiești și-l încălzește numai cu cele ce -i împlinesc cele de
trebuință ”. Dacă aceasta este însă convingerea Sfântul Maxim ne vom aștepta desigur și
la o înțelegere din partea lui a philautiei într-un mod pozitiv, implicată într -o iubire
adevărată (bună) de sine în vederea realizării îndumnezeirii sale. Astfel, privitor la
originea ei, trebuie știut faptul că există o formă de iubire de sine virtuoasă, care ține de
firea omului, amintită de Hristos atunci când vorbește despre cea dintâi poruncă – „Să
iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți ” (Matei 19, 19; 23, 39; Luca 10, 27 ), și care
constă în a te iubi pe tine ca făptură a lui Dumnezeu, creat ă după chipul Lui, a te iubi
deci în Dumnezeu și a-L iubi pe Dumnezeu în tine. Și într -adevăr, în Prologul
Răspunsurilor către Talasie,58 întâlnim acest fel de iubire de sine pe care Sfântul
Maxim o numește iubire de sine spiritual / duhovnicească59 [noera] și care e o afecțiune
firească a minții aflată în ata șament față de țelul ei îndumnezeitor și care astfel e liberă
față de afecțiunea față de trup și față de această lume. Ea este ridicată deasupra căutării
păcătoase a plăcerii și a efortului de a scăpa de durere. Caracteristica ei este aceea de a
nu înceta niciodată să-L iubească pe Dumnezeu, căutând în El consistența sufletului.
Semnul desăvârșirii în iubire este a iubi pe toți oamenii la fel , deoarece
Dumnezeu iubește pe toți la fel, în același mod sunt chemați să iubească și ucenicii
adevăratul chip al i ubirii , a iubi la fel pe toți , imită iubirea Domnului Care „arătându -și
dragostea Sa față de noi, a pătimit pentru toată omenirea și tuturor le -a dăruit la fel
nădejdea învierii, chiar dacă atârnă pe urmă de fiecare să se facă pe sine vrednic fie de

58 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Filocalia, vol.III.
59 Idem, p.138.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 47
slavă, fie de chinuri ”.60 De aceea iubirea noastră este chip al iubirii Fiului . Ea este
„iubirea Iubirii ”. De dragul ei suntem chemați să lepădăm patimile, care ne fac iubitori
de sine, neștiutori de Dumnezeu și urâtori de oameni . Iubirea tuturor oamenilor
deopot rivă ca imitare a iubirii lui Dumnezeu față de oameni. Iubirea tuturor oamenilor
deopotrivă ca egalitate și de -o-cinstire principială a tuturor oamenilor fără deosebire,
în baza rațiunii comune de ființare a naturii umane. Culmea , desăvârșirea iubirii:
iubirea vrăjmașilor subliniază că testul acid al purității , desăvârșirii iubirii noastre este
dragostea pentru dușmanii noștri care este posibilă doar dacă ne eliberăm de patimi ;
fără această detașare nu suntem cu adevărat liberi.61
Dubla porunc ă a iubirii debutează cu Strânsa relație dintre iubirea de
Dumnezeu și iubirea aproapelui:
a) Cel ce -L iubește pe Dumnezeu nu poate să nu -l iubească și pe aproapele și
b) Cel ce nu iubește pe aproapele nu -l poate iubi nici pe Dumnezeu.
Se observă că cele două porunci sunt interdependente deoarece iubirea lui
Dumnezeu include , presupune , pretinde iubirea aproapelui deși cel ce iubește manifestă
o lipsă a plăcerii pentru patimi , disprețul patimilor și în același timp o lipsă a invidiei
pentru binele săvârșit de aproapele . Observăm așadar o iubire a păcătosului și o ură , un
dispreț al patimilor lui . Păcatul în iubire apare când ura care vizează patimile este
transferată asupra păcătosului . În această situație ura nu este doar o dovadă a lipsei de
iubire față de aproapele c i ura e și un semn al lipsei iubirii de Dumnezeu deoarece
iubirea de Dumnezeu „nu suferă câtuși de puțin ura față de om ”62.
Astfel, dacă cel ce -L iubește pe Dumnezeu nu poate să nu -l iubească și pe
aproapele, cel ce nu iubește pe aproapele nu -l poate iubi nici pe Dumnezeu . Mai precis,
iubirea lui Dumnezeu este leagată de împlinirea poruncii iubirii aproapelui .
Rostul poruncii dublei iubiri scopul poruncilor este dragostea de Dumnezeu și
aproapele care dă naștere cunoașterii, aflăm că cele două iubiri de Du mnezeu și de
aproapele , vindecă cele două facultăți ale sufletului , pofta și mânia .
Iubirea posedă în ea atât credința cât și nădejdea și în același timp rămâne
permanent sfârșitul acestora, piscul suprem al tuturor celor bune și cauza oricărui bine ,
iubir ea trebuie îndreptată și către oameni și nu numai către Dumnezeu , conform dublei
porunci a iubirii .

60 Ibidem.
61 Jean Claude Larchet , Sfântul Maxim Mărturisitorul. O introducere, op.cit.
62 Pr. Dumitru St ăniloae, op. cit., p. 275.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 48
În acest sens trebuie subliniat că într -un fel pe care numai Dumnezeu îl știe,
iubirea a fost decisivă în conturarea profilului și personalității teologice a monahului
Maxim, ea tutelându -i și marcându -i de la început întreaga viață și operă63.
Implicația tainei iubirii treimice în creație și în special asupra omului este
subliniată clar într -un text din Amb igua. Unde Sfântul Maxim arată că rațiunile divine
cele mai înalte, accesibile oamenilor, sunt rațiunile iubirii și bunătății lui Dumnezeu
prin care a dăruit existența și existența cea bună a făpturilor, ele întipărindu -se în
oameni prin virtuți. Prin acestea ei oglindesc frumusețea sau bunătatea nevăzută a lui
Dumnezeu64.
„Iubirea Iubirii ”, Iubirea lui Dumnezeu pentru creația Sa și în special pentru
om explică motivul creației dar și imaginea Dumnezeului iubitor – „Cel neasemănat mai
înalt și mai bun decât toate cele ce sunt ”65 – Care creează nu din lipsă de ceva ci ca „El
să se veselească de lucrurile Sale, văzându -le pe ele veselindu -se și săturându -se fără
saturare de Cel de care nu se pot sătura și își arată iubirea „dăruind și altora veșnicia ”.
În aceasta stă culmea iubirii lui Dumnezeu Care are puterea de a înveșnicii și dăruiește
înveșnicirea. Dumnezeu , Care „pentru bunătatea Sa, vrea ca făpturile să existe veșnic și
veșnic să aibă parte de binefacerile Lui ”. Iubirea lui Dumnezeu stă și în aceea că scopul
iubirii dumnezeiești „Scopul Providenței ” ca și cel al Întrupării și pătimirilor Domnului ,
„este să unească pe cei pe care i -a dezbinat răutatea în tot felul, prin dreaptă credință și
dragoste duhovnicească . Căci pentru aceasta a pătimit Mântuitorul, ca pe copiii lui
Dumnezeu cei împrăștiați să -i adune spre a fi una ”66. Dumnezeu e iubire pentru că o
posedă prin sine însuși fiind „bun prin fire ” în timp ce omul iubește „prin hotărârea
voinței ”și imitare / participare, motiv pentru care „scopul Acestuia este să uneasc ă pe
cei răi cu Cel bun prin fire, ca să se facă buni ”. Astfel toate cele săvârșite de Dumnezeu
privitor la creație sunt din iubire iar iubirea este tocmai cea care -L face pe Dumnezeu
„vizibil ” în lume. Dumnezeu nu în firea Lui , ad intram ci prin atributele , îsușirile ,
energiile Sale , ad extram , prin bunătatea , iubirea și înțelepciunea Lui este împărtășibil
ființelor raționale. Însă în timp ce ființele raționale „au existența în participare și har ”
iar bunătatea , iubirea și înțelepciunea ca și capacitate, Dumnezeu le are prin Sine Însuși
„ca Cel ce este însăși existența, însăși bunătatea și însăși înțelepciunea, mai adevărat

63 Jean Claude Larchet , Sfântul Maxim Mărturisitorul. O introducere, op. cit. p. 269 -276.
64 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad., introd. și note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, col.
"PSB", vol. 80, Ed. IBMBOR, București, 1983, p. 45.
65 Ibidem.
66 Ibidem.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 49
vorbind chiar și deasupra tuturor acestora ”.67 Faptul că Dumnezeu este iubire , se
demonstrează prin îndumnezeir ea omului care nu poate fi decât rodul lucrării energiilor
divine , cu alte cuvinte al harului. În concluzie, dragostea lui Dumnezeu față de lume este
definită în termenii unei iubiri nebune a lui Dumnezeu care „prin întruparea Lui, ne
urmărește în toate zilele, până ce ne va prinde pe toți cei ce ne vom mântui, ca pe
Pavel”.68
Porunca iubirii în care arătăm că deși dintre porunci, ca să se mântuiască prin
ele „tot omul… trebuie să țină toate câte a poruncit Domnul știind că nu e cu putință
să-i aducă omului mântuirea numai una dintre ele, despărțită de celelalte… ”, totuși , cu
toate că sunt multe ele sunt cuprinse în porunca iubirii. „Cel ce se străduiește să țină
acest cuvânt împlinește toate poruncile ”.69 În acest sens în Liber asceticus , Cuvântul
Ascetic 2, Sfântul Maxim ne spune că iubirea este poruncă de la Domnul. Mai mult,
toate celelalte porunci sunt păstrate atunci când aceasta poruncă a iubirii este îndeplinită
pentru că toate poruncile sunt cuprinse în iubire și sunt împlinite de ea și cei ce
împlinesc porunca iubirii împlinesc toate poruncile. De aceea nu există n icio poruncă
mai mare decât porunca iubirii: a iubi pe Dumnezeu și pe aproapele nostru rămâne
permanent o chemare de sus și scopul fiecărei ființe umane.
Iubirea și facultățile sufletului subliniază că relația dintre iubire și facultățile
sufletului uman , relație evocată de desele referințe întâlnite în opera sa mai mult ca la
oricare dintre Sfinții Părinți , ocupă un loc aparte și este definitorie în înțelegerea vieții
spirituale .
Rolul iubirii în funcționarea facultăților sufletului au menirea de a arăta că în
tot acest tablou iubirea are un rol excepțional: dacă din perspectivă etică, ca mod de
existență , trópos hypârxeos , conform rațiunii firii umane, iubirea constituie suma
tuturor virtuților , din punct de vedere psihologic , prin intermediul acelorași virtuți
întrebuințate în sens altruist , ea nu reprezintă în esență altceva decât modul de
întrebuințare în conformitate cu firea , sau conform rațiunii firii , al puterilor sau
facultăților psihicului uman , naturii umane în vederea unirii omului cu Dumnezeu , cu
semenii și cu întreaga natură creată. Altfel spus, modul de întrebuințare , tropós
chréseos , conform rațiunii firii a facultăților naturii umane vizat de iubire are în vedere
în cele din urmă unirea omului cu Dumnezeu.

67 Ibidem.
68 Ibidem.
69 Ibidem.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 50
Facultățiile naturale condițion ate de păcatul strămoșesc, care prin ele însele
nu sunt vinovate și rele în sine dar sunt totuși susceptibile să devină așa printr -o rea
folosire , au trebuința de a fi convertite spre bine. În acest sens dubla virtute a iubirii de
Dumnezeu și de aproapele joacă în viziunea Sfântul Maxim un rol important din
moment ce este virtutea cea mai mare , sfârșitul și culmea tuturor virtuților, „cea mai
generală dintre virtuți ” conținându -le pe toate și fiind capătul sau sfârșitul lor.
4.2. Motivați i iubirii în relați a omu lui cu Dumnezeu
Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu (Înțelepciunea lui Solomon) ;
Frica de Dumnezeu apare ca o manifestare a iubirii divine, un ajutor, o călăuză prin
timp spre împlinirea făgăduințelor Părintelui ceresc. Frica de Dumnezeu n aște păzirea
poruncilor, poruncile nasc virtutea, virtutea naște iubirea și via ța în comuniune în cadrul
unei comunit ăți cre știne. Frică sau și iubire . Omul caută să rezolve dilema : dacă la
Dumnezeu trebuie să ne raportăm din frică sau cu dragoste, sau amâ ndouă prin voință
liberă .
Între teama de a pierde și siguranța de a poseda veșnic „obiectul” iubirii sau
sursa fericirii a relației dintre iubire și frica de a nu pierde ceea ce iubim, sau, noi dorim
doar ceea ce nu avem deoarece credem că obiectul dorințe i este bun și ne va face
fericiți , adaugă că după ce vom poseda obiectul iubirii, dorința noastră se termină, cu
excepția cazului în care suntem amenințați cu pierderea lui. În acest caz, dorința de a
„avea ” se transformă într -o fric ă de „a nu pierde ”. Prin urmare, dacă „lucrurile de
care avem a ne bucura sunt Tatăl și Fiul și Sfântul Duh iar astfel obiectul iubirii este
veșnic, frica, ca posibilitate de pierdere „împotriva voinței tale ” și eșec în privința
obiectului iubirii și a veșnicei lui posesiuni dis pare. Frică sau și iubire , tratează altă
problemă care se pune în relația dintre frică și iubire – aceea a motivației iubirii lui
Dumnezeu: teama de Dumnezeu în sensul frică de pedepsele temporale sau cele veșnice
ale iadului ori iubirea dezinteresată și curată este aceea care îl motivează în definitiv pe
om în relația sa cu Dumnezeu .
În literatura patristică s -au dezvoltat trei teorii cu privier la motivația iubirii
lui Dumnezeu: frică sau iubire . Prima ar fi teoria motivației egoiste a iubirii lui
Dumne zeu pentru interesul unei răsplăți; a doua, motivația slujirii lui Dumnezeu din

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 51
frica față de pedepsele din iad și a treia, motivația iubirii dezinteresate a lui
Dumnezeu.70
Relația dintre frică și iubire este întărită de r ostul pozitiv al fricii, acela că
aduce după ea mărturisirea păcatelor în urma cărora omul dobândește o liniște interioară
care în cele din urmă deschide ușa iubirii care alungă frica, teama pregătește locul
iubirii care alungă frica de pedeapsă ;
Cine iubește nu se teme de Judecată, chiar dacă la început omul încep prin a se
teme de Judecată, totuși o „dragostea desăvârșită nu se poate dovedi altfel decât
așteptând să vină acea zi ”71; Sunt Două feluri de frică: teama curată și teama necurată,
teamă necurată este alungată de iubirea desăvâr șită și care este o teamă de chinurile
iadului și o teamă curate, care „rămâne în vecii vecilor ” și care este „teama de a nu
pierde binele însuși ” – Dumnezeu72.
În scara evolutivă a etapelor vieții spirituale, frica premerge iubirii, cea din
urmă născându -se din cea dintâi sau fiind produsul / culmea tuturor virtuților, deci
inclusiv a fricii.
Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre o frică îndoită, sau mai bine zis
despre 2 feluri de frică: una specifică începătorilor care izvorăște din frica de chinu ri și
naște celelalte virtuți dar care dispare la un moment dat fiind desființată de dragostea
desăvârșită, și o a doua [frică] care însoțește sau este „împreunată pururi cu dragostea ”
și care menține în suflet „sfiala evlaviei ” nefăcându -l să se mai teamă de chinuri. O altă
idee e aceea că frica nu este rea în sine, sau mai degrabă poate fi bună sau rea după
modul în care omul o întrebuințează. Adevărata frică a omului (cu adevărat bună) ar
trebui să fie frica de moarte, și pentru că Sfântul Maxim înțelege moartea – Θανατος –
ca despărțire propriu zis de Dumnezeu – o τον Θεοv χωρισμoς , adevărata frică a omului
e teama despărțirii de Dumnezeu, frica de a -l pierde pe Dumnezeu.
În final avem și răspunsul la dilema frică sau / și iubire . Prin urmare – referito r
la dilema noastră observăm că frica de Dumnezeu, înțeleasă într -un sens bun, care
presupune cunoașterea lui Dumnezeu implicată în credință și smerenie, duce la respect –
care e o formă a evlaviei, virtute a facultății raționale, și în final trebuie să fi e asociată cu
iubirea. Și nu oricum, ci sub tutela libertății pentru că iubirea nu răpește libertatea celui
iubit, ci i -o întărește pentru că Cel ce iubește vrea să fie iubit la rândul Lui în mod liber.

70 Ibidem.
71 Fericitul Augustin, De doctrina christiana, I, 10, trad. cit., p. 63: res igitur quibus fruendum est, Pater
et Filius et Spiritus sanctus.
72 Ibidem.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 52
De ceea, sub acest etos al libertății, în relația din tre cele două persoane – om-Dumnezeu
– frica și iubirea trebuie păstrate simultan. Nici frică fără iubire – distanțare, refuz, ură ,
dar nic iubire fără frică în sensul de respect / evlavie – nesocotire, trivialitate,
ignoranță, cutezanța de a -L manipula pe Cel ce nu pote fi manipulat. Acest mod al
pedagogiei divine vizibil în evoluția spirituală de la frica de chinuri la adevărata frică
înțeleasă ca „sfiala evlaviei ” care întovărășește dragostea în veșnicie precum și buna
chivernisire , conform rațiunii , a tuturor elementelor psihologiei compusului uman în
vederea îndumnezeirii.
Tot Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie, volumul II, are o scriere
intitulată „Cele patru sute de capete despre dragoste ”.73 În scrierea aceasta el vorbește
despre mai multe felu ri de dragoste în felul în care se manifestă dragostea omului.
Vorbește despre dragoste după porunca lui Dumnezeu, adică o dragoste care ține seama
de porunca lui Dumnezeu de a iubi, vorbește despre o dragoste firească, cum au iubire
părinții față de copii și copiii față de părinți, care e o dragoste pe care o binecuvintează
Dumnezeu așa cum binecuvintează dragostea cea după poruncă, și este și o dragoste
împotriva firii, cum au dragoste cei pătimași față de cei care îi ajută să -și împlinească
patimile. Sfâ ntul Maxim Mărturisitorul însă precizează că dragostea după poruncă este
născută de nepătimire. În Capete despre dragoste, Sfântul Maxim dezvoltă o adevărată
teologie a „căderii din dragoste” , Căderea din dragoste ca mutarea de la dragoste la
ură – forma s upremă a căderii, subliniază că în esență, adevăratul dușman al dragostei
este ura. Mai mult, dacă ura și defăimarea duc la căderea din scopul iubirii care e
unirea celor răi cu Cel bun, căderea din dragoste este totodată căderea din scopul
providenței.74

73 Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinții care arată cum se poate omul curăți, lumina și
desăvârși, Vol. II, Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, Capete despre dragoste, Capete teologice,
Întrebări, nedumeriri și răspunsuri, Tâlcuire la Tatălnostru , traducere, introducere și note de Pr. Prof.
Dumitru Stănil oae, Ediția a III -a, Editura Humanitas, București, 1999.
74 Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Tâlcuire la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre
dragoste , Editura Egumenita, 2017.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 53
4.3. MĂRTURISIREA VIE A CR EDINȚEI PRIN FAPTĂ – roadel iubirii .
Iubirea sau dragostea este virtutea fundamentală a creștinismului, virtute prin
care creștinul intră în comuniune cu Dumnezeu. La I Ioan 4, 16 întâlnim expresia
,,Dumnezeu este iubire ”, iubirea fiind un atribut al lui Dumnezeu, din iubire a creat
lumea și tot din iubire Și -a trimis Fiul ca să mântuiască această lume.
Toți suntem fiii aceluiași Tată ceresc, creați după chipul lui Dumnezeu și avem
aceeași chemare spre împărăția cerurilor.
Dragos tea față de Dumnezeu și față de aproapele reprezintă Legea Nouă. În ea
sunt cuprinse toate poruncile Sfintei Scripturi: ,,Să iubești pe Domnul Dumnezeul Tău
din toată inima ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți ” (Marcu
2, 31).
Iubirea creștină ar trebui să fie mai presus în viața omului. Această iubire o
dovedim prin iubirea aproapelui.
În variatele ei forme de manifestare, viața creștină reprezintă o reflectare a
relațiilor intratrinitare; orice argumentare a unui aspect s au altul al vieții teologice
conduce invariabil la a folosi drept model Sfânta Treime , care devine modelul vieții
pământești după chipul căreia a fost plămădită ființa umană. Motivația oricărei acțiuni a
lui Dumnezeu spre om ca fapt istoric sau generic, pr ecum și mandatul comuniunii
naturii umane unice, este iubirea.
Iubirea adevărată se exprimă prin fapte, izvorăște dintr -o inimă curată, așa cum
spunea Mântuitorul Hristos: ,,Nu tot cel ce -Mi spune Doamne, Doamne, va intra în
împărăția Tatălui Meu care este în cer” (…), deci iată că iubirea trebuie arătată prin
fapte. Tot Mântuitorul spune la Matei 5, 40: ,,Întrucât ați făcut un bine unuia dintre
acești frați mai mici ai Mei, Mie Mi -ați făcut” .
Domnul Hristos vrea să se înmulțească iubirea, pentru că înmul țindu -se iubirea
se înmulțește și fericirea. Cel care iubește este fericit. Niciodată nu e omul mai fericit
decât atunci când iubește și când se știe iubit, ori Domnul Hristos vrea să reglementeze
capacitatea iubitoare pe care o are fiecare om. Fiecare om are în sufletul său sădită
putere de iubire, numai că această putere este întrebuințată nu totdeauna în măsurile la
care cere Dumnezeu să fie împlinită și să fie lucrătoare această iubire, această putere
iubitoare, ci e foarte diferită așezarea oamenilor î n ceea ce privește capacitatea de
iubire, adică felul cum își manifestă iubirea.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 54
Spune Mântuitorul: „Luați jugul Meu asupra voastra și învățați -vă de la Mine,
că sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihna sufletelor voastre. Căci jugul Meu e
bun și povara Mea este ușoară ” (Matei 11, 29 -30). Sfinții au împlinit legea, deși erau și
ei oameni ca ceilalți, dar aveau inima curată și erau plini de dragoste față de Dumnezeu.
Numai pentru astfel de oameni păzirea legii morale este ușoară, mai ales că ajutor ul lui
Dumnezeu nu le lipsește. Aceasta nu înseamnă însă că păzirea legii nu cere osteneală,
dar osteneala aceasta nu o simte cel ce este plin de dragoste față de Dumnezeu.
Dimpotrivă, toată osteneala îi umple inima de bucurie.
Legea lui Dumnezeu trebuie împlinită în întregime, căci ea este una și toate
poruncile ei sunt date de Dumnezeu. Credinciosul nu trebuie să aleagă ce i se pare lui
mai însemnat sau mai folositor din ea, căci atunci ar înlocui legea lui Dumnezeu cu o
lege a sa. Sfânta Scriptură spune: „Cine va păzi toată Legea, dar va greși într -o singură
poruncă, s -a făcut vinovat față de toate poruncile ” (Iacov 2, 10). Pentru o singură vină,
Moise a fost pedepsit să nu intre în pământul făgăduit. Pentru o singură minciună,
Anania și Safira au fost pe depsiți cu moartea (Fapte le Apostolilor 5, 1-10).
Legea lui Dumnezeu trebuie, apoi, împlinită necontenit, adică în toate
împrejurările vieții, fiindcă numai așa își dovedește credinciosul dragostea sa puternică
față de Dumnezeu, binefăcătorul său cel mai m are.
Și, în sfârșit, ea trebuie împlinită cu toată bucuria. Fapta, oricât de bună ar fi,
dacă e făcută împotriva inimii și cu cârteală, nu are nici un preț.
Porunca dragostei o găsim și în legea Vechiului Testament (Deut eronom 6, 5;
Levitic 19, 18), dată c hiar cu aceleași cuvinte ca în legea Noului Testament. Totuși, în
Noul Testament porunca aceasta este nouă prin duhul și viața ce se cuprind în ea. Căci
dragostea cerută de Mântuitorul trebuie să fie curată și jertfelnică față de fiecare om,
chiar și față de necunoscuți, după pilda dragostei arătate de El față de oameni (Ioan 15,
13). Cu dragostea aceasta creștinul trebuie să dezrădăcineze din sufletul său orice urmă
de mânie și de ură față de semenul său și să răsplătească răul cu binele (Rom ani 12, 21).
Adevărata împlinirea a celei mai mari porunci din Lege și implicit a tuturor
poruncilor lui Dumnezeu o realizează omul atunci când, crezând în Dumnezeu, se
silește să facă lucrurile lui Dumnezeu. Iar iubirea este dăruire, adică iubirea pe de o
parte este pr imire în suflet, pe de altă parte este dăruire din suflet, și atunci, dacă facem
așa, răspundem la două întrebări, la una care ne -o pune Domnul Hristos tuturor
oamenilor: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? ” și cealaltă pe care o pune tuturor
credincioșilor: „Mă iubești tu pe Mine? ”, iar iubirea, porunca iubirii față de Dumnezeu

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 55
și față de aproapele poate să fie pentru noi și un prilej de emulație în înțelesul acesta că
a zis Domnul Hristos „Mă iubești tu pe Mine ”, către Sfântul Apostol Petru a zis, „Mă
iubești tu pe Mine mai mult decât aceștia? ” Adică putem să ne silim să iubim pe
Dumnezeu și pe oameni cât putem noi mai mult și atunci suntem pe calea cea bună,
suntem în cuprinsul fericirii, știm să ne coborâm la cel la care trebuie să ne coborâm și
știm să -l ridicăm pe cel pe care trebuie să -l ridicăm.
Rezumarea Legii lui Dumnezeu la porunca iubirii de Dumnezeu și de
aproapele este subliniată și de Părinții Bisericii care spun „Căci nu este adevărată
iubirea de Dumnezeu a celui ce nu o are pe cea către aproapele ”.75
Este în Sfânta Scriptură, în Epistola I Sobornicească a Sfântului Apostol Petru,
cuvântul că „dragostea acoperă mulțime de păcate ” (I Petru 4, 8). Când iubești pe
cineva completezi lipsurile lui, când iubești pe cineva îl dorești ca om de cinste și atu nci
neaparat dacă are păcate i le acoperi. Când răscolești păcatele, când le pui în evidență,
când scoți la iveală, când vrei să se știe păcatele cuiva, înseamnă că pe acela nu -l
iubești.
Dacă iubești pe cineva, îl primești cu defecte cu tot, și dacă nu -l iubești nici
calitățile lui nu contează pentru tine , ori Dumnezeu vrea ca noi să avem manifestări de
oameni care iubesc, care fac să fie ridicați aceia care vin în legătură cu noi. Starea
neutr ă în ceea ce privește fapta ce izvorăște din iubire nu poate de fini un creștin , în
înțelesul că de multe ori nu suntem doritori de rău pentru cineva, nu suntem urâtori de
oameni, dar nu suntem nici iubitori de oameni. Spune Sfântul Isaac Sirul76 că cel care e
iubitor de oameni, dacă de zeci de ori pe zi ar fi dat focul ui pentru iubirea de oameni, tot
nu s-ar sătura de iubirea de oameni.
Când iubești pe cineva, adaugi ceea ce -i lipsește și înlături ceea ce e rău
adăugat la ființa lui. În general părinții sunt iubitori față de copii așa cum sunt copiii și
caută să apară c opiii în lumina cea mai bună posibilă, chiar și atunci când au pete, chiar
și atunci când au răutăți. Asta o face iubirea, așa -i rostul iubirii.
Cine înaintează în iubire, în iubirea cea după poruncă, înaintează numai în
măsura în care a ajuns la nepătimir e. Asta nu înseamnă că nu pot exista niște nuanțe în
iubire, și există chiar nuanțe în iubire. Și Domnul Hristos a iubit pe unul dintre ucenici
mai mult decât pe ceilalți pentru că altfel nu se poate vorbi despre „ucenicul pe care -l

75 Victor al Antiohiei, 1924 -1935.
76 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte de spre sfintele nevoințe , Filocalia, vol.10, București 1981, p. 397.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 56
iubea Iisus ”. Avem și n oi voie să iubim pe cineva mai mult decât pe altcineva, deși
nepătimirea ar aduce și în privința aceasta o egalitate sau o egalizare.
Noi însă trebuie să avem în vedere capacitatea iubitoare pe care ne -a dat -o
Dumnezeu și să o manifestăm cât putem și acolo unde nu putem să cerem ajutor de la
Dumnezeu.
Când Domnul Hristos a rânduit să avem iubire și față de cei care ne urăsc pe
noi, să -i iubim pentru că vrea Dumnezeu să -i iubim, în chip firesc și dacă nu putem, să
ne impunem o atitudine iubitoare, când a râ nduit Domnul Hristos aceasta, a rânduit
pentru că a vrut să înmulțească iubirea și înmulțind iubirea să înmulțească fericirea .
Cu cât îi iubim pe mai mulți și mai mult, cu atât iubirea devine fericirea noastră
și atunci se înmulțește o dată cu iubirea și fericirea, și cu cât suntem mai limitați în
iubire cu atât suntem mai limitați și în fericire.
Despre iubire și roadele ei, la Sfântul Ioan Gură de Aur citim: „Iubire față de
Dumnezeu și iubire față de aproapele – două porunci strâns legate una de alta: ce l ce o
ține pe una dintre acestea, dar pe cealaltă n -o ține, acela n -o are nici pe cea pe care
pare că o ține.
Căci, după cum nu se numește om un suflet fără trup, și nici invers: trup fără
suflet, tot așa nu există nici iubire față de Dumnezeu, dacă nu -i unită cu iubirea față de
aproapele. Și nici invers: iubirea față de aproapele nu se numește iubire dacă nu este și
cea față de Dumnezeu. Cei care nu -L cunosc pe Dumnezeu sunt străini de iubire.
Iubirea mărturisește pe Tatăl, I se închină Fiului și Îl pre aslăvește pe Duhul
Sfânt; Iubirea nu desparte armonia Treimii. Niciun cuvânt nu este de -ajuns a vorbi
despre iubire după vrednicie, pentru că aceasta nu este de pe pământ, ci din cer. O,
Iubire, care viețuiești împreună cu îngerii, te hrănești laolaltă cu părinții, locuiești
împreună cu proorocii, te lupți împreună cu mucenicii, cânți într -un glas cu apostolii și
ții Biserica laolaltă!
Iubirea nu știe de vrăjmaș, dușman nu are, aduce o cunună de pace; iubirea
îmblânzește sufletele pornite spre ucidere și s lăvește mulțimile înțelegătoare; iubirea,
care nu încape în lumea întreagă, dar care se sălășluiește în inima smerită; iubirea -i
mai dulce decât mierea și laptele, având dulceața nu numai în gură, ci și în adâncul
inimii; iubirea se armonizează cu toate, p rin ea s -au întemeiat cele pământești, prin ea
sporesc cele cerești; iubirea, pentru care Dumnezeu Și -a trimis Fiul în lume: „căci într –
atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul -Născut L -a dat ” în lume
pentru noi; iubirea ne -a învățat să îndu răm cele din primejdii și pe uscat, și pe mare; pe

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 57
mucenici iubirea îi desăvârșește, îi fericește, îi încununează; iubirea îl privește pe
aproapele ca pe sine, iar pe cele ale sale le socotește comune tuturor; iubirea își asumă
suferința aproapelui; iubire a gătește masă de obște tuturor, bogatului și săracului,
înțeleptului și omului simplu; iubirea îndulcește sufletul amărât, pe cel zdrobit îl
tămăduiește, iar pe cel umilit îl face să -nflorească; iubirea poartă flacăra nestinsă a
fecioriei, iar pe cei apro piați îi cercetează cu grijă; iubirea deschide ușile împărăției, le
aduce înăuntru pe fecioarele purtătoare de cunună, iar pe cei ce au viețuit în căsnicie
curată nu -i oprește să intre; iubirea îndrăgește mila, iar celui ce o lucrează îi gătește
cununi dău rite; iubirea nu cunoaște îngâmfare, ci îi slăvește pe cei smeriți; iubirea fuge
de blesteme, îndrăgind binecuvântarea; pe bărbații și pe femeile care se unesc în
căsătorie iubirea îi sfătuiește să viețuiască într -un cuget și nu voiește nicicând să se
depă rteze unii de alții; iubirea -i îndeamnă pe părinți să -și îndrăgească pruncii, iar pe
copii să le slujească părinților ca unor stăpâni; iubirea -i sfătuiește pe stăpâni să fie
milostivi față de slujitori, iar pe slugi să -și slujească stăpânii fără viclenie; iubirea
scoate afară frica și aduce în inimi îndrăzneala către Dumnezeu; căci zice: „iubirea
desăvârșită alungă frica ”; iubirea ne -a împletit nouă această cunună a părinților și ne –
a întemeiat dulce și roditoare rădăcină a nădejdii, iubirea mână turma în s taulul
Bisericii și -i dă să pască hrana Raiului; iubirea ne -a îndreptat auzul tuturor către o
singură ascultare și limba ne -a deschis -o; iubirea educă trupul, înflăcărează duhul și
curățește sufletul; iubirea slăvește chinurile pustnicilor și le deschide a cestora
strălucitoare sânurile Fiului. Iubirea de Dumnezeu este lucru dumnezeiesc.
Iubirea, scar ă ce duce la cer, nici un cuvânt nu o poate lăuda după vrednicie.
Iubirea este împreună cu Tatăl pe tron șezătoare, iubirea unește cele pământești cu cele
cerești; pe aceasta nu -i va fi limbii de ajuns, nici mintea nu va găsi cum s -o
preamărească după cuviință. Iubirea încinge lumea creată de Dumnezeu cu podoabă
desăvârșită; ea este călăuza multora spre unitate, aducând mulțime de oameni și îngeri
la asemănare î ntru chipul unei singure frumuseți sfinte. Căci, fiind ea însăși o singură
formă, tocmește întreaga fire rațională către asemănarea cu Dumnezeu: nu în cei care
se înstrăinează de El își află odihna, ci în cei care I se supun Lui și s -au unit cu El.
Chiar d acă sunt mai mulți, înclină cu toții către aceeași simfonie și vădesc această
armonie ca pe un lucru ales și fermecător.
Astfel, multele și feluritele lucrări ale Duhului Sfânt, reunite într -o singură și
bună înțelegere, vădesc o frumusețe cu totul asemăn ătoare și proprie lui Dumnezeu, de
mult preț în fața Lui și vrednică de bucuria sfântă a Creatorului. Din iubire pentru

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 58
oameni a coborât Dumnezeu pe pământ și cu oamenii a petrecut, nu închinat în temple
ascunse și retrase, ca odinioară, ci S -a pogorât împ reună -locuitor cu oamenii întru
asemănarea și conviețuirea cu noi, pentru ca, apropiindu -ne pe toți întru legătura
Aceluiași Duh, să ne facă un singur trup și un singur duh.
Fiind iubirea dumnezeiască slujitoare a Domnului și a Duhului , pe cele
risipite le adună, iar pe cele înstrăinate și le face prietene. O, lucrare minunată a lui
Hristos, iubirea! O, taină a mântuirii lumii! Din iubire Îl trimite Dumnezeu și Tatăl pe
Fiul Său Cel Unul -Născut; căci, zice Apostolul „Hristos a iubit Biserica și S -a dat pe
Sine pentru ea ”.77
Iubirea rabdă cu bucurie necazurile pentru aproapele, prin iubire ni se
poruncește să fim slujitori unii altora: „prin iubire slujiți unul altuia! ”; bunurile
personale, ale fiecăruia în parte, iubirea le face comune tuturor; iubirea ți -l arată pe
aproapele ca și cum ai fi tu însuți și te face să -i porți păcatele ca și cum ar fi ale tale.
Prin iubire crește turma lui Hristos; iubirea îmblânzește sufletele pornite spre ucidere,
tocește armele vrăjmașilor, aduce cu sine uitarea de toți vrăj mașii și așează în lume
viețuirea pașnică a lui Hristos. „Căci nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva
altuia și nu vor mai învăța să se războiască ”. De aceea zice: „Răsări -va în zilele lui
dreptatea și mulțimea păcii, până ce nu va mai fi luna ”.
Strălucită este și pilda viețuirii pașnice! O, iubire, întemeietoare a fericitei
păci, care -l alungă pe demon, dușmanul și vrăjmașul oamenilor! O, iubire, din pricina
căreia se tânguiește diavolul pentru oamenii cei pașnici, dar prin care îngerii se bucură
împreună, văzând în oameni însuși chipul păcii lor! Îngeri dănțuiesc împrejurul cetei
noastre și se bucură pentru noi, că le urmăm pilda de viață.
Căci dacă pentru un singur păcătos care se pocăiește se face bucurie în cer,
după cuvântul Domnului, cu mult mai mult pentru așa mare mulțime a celor ce se
mântuiesc. Căci bucuria veacului ce va să fie prin aceasta se arată – jale diavolului și
vânturătoare demonilor! – când ne vom aduna laolaltă în coruri, într -o singură suflare
și-ntr-un singur cuget spre a -I cânta lui Dumnezeu imn de laudă întru totul asemenea
Heruvimilor și când vom urma pilda preaslăvitei lor cântări. Căci precum aceia,
urmând unul celuilalt, aduc cântare întreit -sfântă, tot astfel și noi, adunându -ne, după
modelul lor, în două coruri și dând răspunsuri unii altora, cântăm cântare
duhovnicească. Celor din afară le stârnește mirare, dor celor ce privesc și râvnă celor

77 Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, cap.5, v.25.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 59
ce aud, iar în noi se descoperă o pricepere dumnezeiască și lucrătoare, prin care
simțim cum sunt smulse din noi toate pricinile relei purtări și ale dezbinării. Prin noi,
toți Îl vor slăvi pe Dumnezeu, văzând pe pământ viețuirea cea cerească.
De aceea Pavel ne -a învățat să avem cu toții un singur cuget și același lucru
să-l spunem; de aceea Hristos îi trimite pe Apostoli doi câte doi; instituie până și buna
înțelegere între femei, pentru ca și adunarea fecioarelor să ia parte la urmarea pildei
îngerilor. Cât de minunate sunt cele ale sfintei și dumnezeieștii iubiri! Cel ce are ură
împotriva aproapelui său, chiar dacă pare că -L iub ește pe Hristos, este mincinos și se
înșeală pe sine însuși. Căci zice Apostolul Ioan: „Această poruncă o avem de la El, ca
cel ce -L iubește pe Dumnezeu să -l iubească și pe fratele său ”; și iarăși zice Domnul:
„Iubește -L pe Domnul Dumnezeul tău din toată i nima ta, iar pe aproapele tău ca pe
tine însuți ”. O, neînchipuită minune! Că cel ce are iubirea nefățarnică, împlinește toată
Legea. O, putere nemăsurată a iubirii! Nimic nu -i mai de cinste decât iubirea, nici în
cer, nici pe pământ.
De aceea, Apostolul P avel, învățând că nimic nu -i pe măsura iubirii, a scris și
a trimis la marginile lumii, zicând: „Fraților, nimănui cu nimic să nu -i fiți datori, decât
cu iubirea unuia față de altul ” și să vă puneți viața unul pentru altul!
Căci aceasta este iubirea: capu l tuturor virtuților, sarea virtuților. Iubirea -i
„plinirea Legii ”, iubirea -i mântuire negreșită.
Aceasta de la început a biruit în inima lui Abel, aceasta s -a făcut cârmuitoarea
lui Noe, aceasta a lucrat împreună cu patriarhii, aceasta l -a scăpat pe Mois e, aceasta l –
a făcut pe David locaș al Sfântului Duh, aceasta s -a sălășluit în prooroci, aceasta l -a
îmbărbătat pe Iov. Și de ce nu le spun pe cele mai de seamă? Aceasta L -a coborât la noi
pe Fiul lui Dumnezeu din ceruri. Prin iubire, Cel fără de trup Se î ntrupează, Cel fără de
început începe, Fiul lui Dumnezeu Fiu al Omului Se face; prin iubire se rânduiesc toate
cele către mântuire; moartea a fost nimicită, diavolul a fost răpus, Adam a fost chemat,
iar Eva a fost eliberată.
Prin iubire s -a făcut o singu ră turmă a îngerilor și a oamenilor; prin iubire
blestemul s -a dezlegat, Raiul s -a deschis, viața s -a descoperit, împărăția cerurilor s -a
vestit. Aceasta, prinzându -i în mreje pe cei ce pescuiau pești, i -a făcut pescari de
oameni, aceasta i -a îmbărbătat pe martiri, luptând laolaltă cu ei, aceasta a arătat
cetățile pustii, aceasta a umplut munții și peșterile cu cântări de psalmi, aceasta i -a

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 60
arătat una pe îngeri și pe oameni, iar pe bărbați și pe femei i -a făcut să pășească pe
calea cea strâmtă și îngustă. ”78
Iubirea de Dumnezeu c ând nu este însoțită de iubirea semenilor duce la
fățărnicie și Hristos Domnul îndeamnă la iubirea cu dublu sens: dinspre om spre
Dumnezeu și dinspre om spre semeni.
Sintetizând cu multă măiestrie locurile scripturistice din Sfintel e Evanghelii în
care este prezentată iubirea aproapelui, Sfântul Simeon Noul Teolog, într -unul din
imnurile sale spune că iubirea față de acesta constă în: „a face bine dușmanilor și în a -i
iubi pe ei ca pe prieteni, ca pe niște adevărați binefăcători și în a te ruga pentru toți cei
ce-ți voiesc răul; în a avea o iubire lăuntrică egală față de toți, buni și răi, în a-ți pune
sufletul în fiecare zi pentru toți, înțeleg mântuirea tuturor pentru a se mântui fiecare,
sau toți, de e cu putință .”79
Desăvârșirea o mului se realizează prin cultivarea virtu ților. Dumnezeu nu cere
de la om fapte bune pentru c ă n­ar ajunge jertfa lui Hristos, sau pentru c ă omul ar mai
trebui s ă dea și el ceva lui Dumnezeu pentru m ântuirea lui. Faptele nu sunt un pre ț de
schimb, pe care îl plătește omul lui Dumnezeu ca la un contract de v âzare cump ărare, ci
mijloace prin care omul se cunoa ște lăuntric și se des ăvârșește. Întrebuin țându­se de
ajutorul Harului, faptele bune devin mijloace prin care omul se face tot mai asemenea
lui Dumnezeu . Numai catolicii socotesc faptele ca un fel de pre ț pe care­l mai d ă omul
lui Dumnezeu, pe l ângă jertfa lui Hristos. De aceea au respins protestan ții trebuin ța
faptelor, desp ărțindu­se de catolici: ca s ă nu mic șoreze prin ele puterea jertfei lui
Hristos, însă și­au ad ăugat alte erezii.
Prin Har, credin ță și fapte bune prop ășim în via ța în Hristos “până ce vom
ajunge toți … la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos,
ca să nu mai fim copii duși de valuri …” (Efeseni 4, 13­14). Ca orice via ță, așa și viața
în Hristos și dup ă chipul lui Hristos are o na ștere, o pruncie, o cre ștere, și o stare a
bărbăției, a des ăvârșirii, sau a sfin țeniei. Deoarece via ța aceasta se na ște, cre ște și se
desăvârșește prin harul Duhului Sfânt, prin Duhul ea se numeste via ță duhovniceasc ă.
Nașterea la via ța cea întru Hristos, care se mai nume ște și îndreptare, are loc la Botez,
când primim harul m ântuitor al Duhului Sf ânt și pe Hristos, în noi.

78 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre Iubire, I -III, Traducere din lb. greacă de Octavian Gordon.
79 Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeiești , Imnul 40 , în vol. Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru
Stăniloae, Studii de teologie dogmatică ortodoxă , Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, pag. 582 –
585.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 61
Rezultatul împlinirii cu s ârguin ță a poruncilor est e dobândirea virtu ților. Însă
nici aceasta , în mul țimea manifest ărilor ei : mila, jertfa, dreptate, înțelepciune, bun ătate
ș.a., nu reprezint ă un scop în sinea ei ci o cale înspre iubire, c ăci iubirea este cap ătul
tuturor virtu ților, precum arat ă și Sfântul Apostol Pavel “De­aș grăi în limbile
oamenilor și­ale Îngerilor, dar dacă n­am iubire făcutu­m­am aramă sunătoare și
chimval zăngănitor. Și de­aș avea darul profeției și de­aș cunoaște toate tainele și toată
știința și de­aș avea credință să pot muta și m unții, dar dacă n­am iubire, nimic nu sunt.
Si toate averile mele de le­aș împărți și trupul meu de mi l­aș da să­l ardă, dar dacă
n­am iubire, nimic nu­mi folosește!….Iubirea nu cade niciodată. Fie ele profețiile:
pieri­vor; fie ele limbile: înceta­vor; fie ea știința: pieri­va” . (I Corinteni 13) Iar dac ă
toate darurile și toate virtu țile sunt de prisos dac ă nu le ata șăm propria iubire atunci ne
dăm seama c ă la Judecat a de Apoi nu va fi un c ântar al faptelor bune și rele, nici o
numărătoare a lor, ci o încununare a celor ce­au dob ândit iubirea prin lucrarea virtu ților.
Drumul pe calea virtu ților este anevoios și nu lipsit de ispite mici și mari,
greșeli mici și mari, c ăderi și ridic ări. Însă având înaintea noastr ă pe Sfin ții din veacuri,
tâlcuielile, învățăturile și rânduielile l ăsate nou ă după ani și zeci de ani petrecu ți în
sudoare și nevoin ță în dob ândirea înțelepciunii m ântuirii, se cuvine a da întâietate
cuvântului lor de învățătura în ce prive ște învățătura de credin ță, în fața seculariz ării, a
desacraliz ării și laiciz ării Sfintei Tradi ții, în fața moderniz ării omului în duhul antihristic
al vremurilor noastre.
Sfântul Antonie cel Mare, întemeietorul vie ții monahale (251­356) spunea c ă
cea dintai si mai mare virtute este drepta socoteală .80 Adic ă, puterea de a discerne
lucrurile nu dup ă cum par pe dinafar ă, ci cum sunt în miezul lor; altfel spus,
înțelepciunea de a lucra orice virtute dup ă măsura darului lui Hristos la fiecare, c ăci nici
se cuvine a­ și lua cineva asupr ă­și nevoin țe peste puterile sale , nici a fi cu nep ăsare și a
lăsa în umbră darurile cu care l­a înzestrat Dumnezeu.
Acela și Sfânt Părinte mai spunea: ”Mulți și­au topit trupurile prin nevoință,
dar mult s­au depărtat de Dumnezeu“ .81 Căci dac ă roada v ârtuților nu este iubirea,
vârtutea se transform ă în cădere, în părere înaltă de sine și înșelare demonic ă.
De aceea dreapta socoteal ă, discern ământul cu înțelepciune, des ăvârșește și
face s ă aduc ă roade orice alt ă vârtute, ea fiind maica p ână și a adev ăratei și nefățarnicei

80 Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia, vol.I, Învățături despre vieața morală a oamenilor și despre buna
purtare, î n 17 0 de capete , p.135
81 Ibidem, p.130.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 62
iubiri de sine și de semeni. C ăci iubire nu este numai a gr ăi de bine și a lăuda pe toat ă
lumea ci mai înseamn ă și a mustra sau a gr ăi fratelui adev ărul, aceasta f ăcându­i­se lui
spre m ântuire. Astfel dreapta socoteal ă face s ă străluceasc ă toate celelalte v ârtuți.
4.4. DIMENSIUNEA ECLESIALĂ A ÎMPLINIRII PORUNCIL OR, IMPLICȚIA ÎN
VIAȚA BISERICII
Fiind făcut ca o încununare a creației lumii văzute omul este expresia iubirii
covârșitoare a lui Dumnezeu, care în nemăsurata Sa bogăție și bunătate vrea să aducă la
viață pe om “dup a Chipul și asemănarea Sa” , și să­l facă părtaș bunătăților și slavei
Sale cerești, eternei fericiri. Libertatea și măreția făpturii așezate de Dumnezeu ca
stăpân al grădinii Raiului, îi întunecă mintea însă, și lipsit de cunoaștere cade în
amăgirea dorinț ei de a fi ca și Dumnezeu pe o cale proprie ; deși omul cade din iubire de
Dumnezeu în frica de Dumnezeu, Creatorul nu înceteaza a­l iubi și după săvârșirea
neascultării I se aude glasul care­l strigă pe Adam în răcoarea serii: “Adame unde ești?”
Răspunsul vine peste veacuri, peste mii de ani c ând Pilat din Pont r ăspunde:
”Iata Omul!” arătându­L pe Hristos mul țimii, în clipele judec ății. Iată Omul , iată cum
trebuia s ă fie omul ascult ării de Dumnezeu, care, batjocorit, încununat cu spini, b ătut și
schingiuit , nu­I va r ăspunde Tat ălui cu neascultare ci cu iubirea pe care i -o dăruie un fiu
tatălui său; cu iubirea cu care este chemat s ă nu se mai ascund ă și să nu se mai team ă de
moarte c ăci aceasta va fi birui ța prin Învierea Fiului N ăscut ce­l va face pe omul creat
moștenitor al Împărăției Cerurilor.
Astfel prin venirea lui Dumnezeu în lume cre știnul este res ădit în Biserica lui
Hristos ca un pom frumos roditor și ales. Și atât este de pre țios înaintea lui Dumnezeu,
mai pre țios dec ât toți pomii, încât nu­ și are rădăcinile jos în pământ ca ceilal ți pomi
pământești, ci în Cer din care se hrane ște cu duhul. A­ și cunoa ște omul r ădăcina sa
înseamn ă a­și cunoa ște puterea și de unde­i purcede, care este izvorul nemuririi; iar
aceast ă rădăcină a omului nu este alta dec ât credin ța în Hristos Iisus, f ără de care nu
poate s ă trăiască precum nici pomul f ără de rădăcină.
La îndoita alc ătuire a omului, partea cea mai pre țioasă și mai de cinste este
sufletul, pentru care noi avem at ât de pu țină grijă, cu toate c ă cele mai mari și groaznice
hotărâri Evanghelice pentru el ne poruncesc: ”Ce va folosi omului de ar dobândi lumea
toată și­și va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb, pentru sufletul său?“

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 63
(Marcu 8, 36­37). De m ântuirea sufletului și a trupului se poate împărtăși orice om, c ăci
Dumnezeu “voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să
vină” . (I Timotei 2, 4) Adev ărul care duce la m ântuire se g ăsește în Sfânta Biseric ă
Ortodox ă, “stâlpul și temelia adevărului” (I Timotei 3, 15), care ar e acest adev ăr de la
Dumnezeu Însuși, vestit mai dinainte prin Patriarhii, Drep ții, și Proorocii Vechiului
Testament, care au avut o via ță și o cugetare sf ântă, și mai apoi în chip des ăvârșit prin
Însuși Fiul S ău întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, M ântuitorul, cum spune Sf ântul
Apostol Pavel: ”După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a
vorbit părinților noștri prin Prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne­a grăit nouă
prin Fiul, pe Care L­a pus moștenitor a toate și prin Ca re a făcut veacurile; Care fiind
strălucirea slavei și chipul ființei Lui și Care ține toate cu cuvântul puterii Sale …“ .
(Evrei 1, 1­3)
Împlinirea poruncilor este Calea descoperirii lui Dumnezeu. Dumnezeu se
descopera omului prin împlinirea poruncilor, care sunt ghidul, Lumina c ălăuzitoare
către starea cea dint âi a protop ărinților no ștri înainte de c ăderea din Rai. Mul țimea
poruncilor și­a rânduielilor și felurimile lor pot duce, însă, cu u șurință în gre șeală,
întruc ât ele nu sunt o finalitate, nu repre zintă un scop în sinea lor ci mai cu seam ă o
cale. O cale c ătre armonie cu Dumnezeu, cu semenii și cu tot ce ne înconjoar ă. O cale
către iubire. De aceea cel ce­ și ia drept c ălăuză în lucrarea poruncilor Cuv ântul
Mântuitorului Care zice: ”Toată Legea și to ți proorocii atârnă de acestea două: Să
iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, cu tot cugetul
tău și cu toată puterea ta și pe aproapele tău ca pe tine insuți” (Matei 22, 37­40) acela
nu va gre și în împlirea poruncilor. C ăci nu de pu ține ori Hristos i­a mustrat cu asprime
pe drep ții și împlinitorii înverșunați ai Vechii Legi ce f ăcuser ă din porunci un mijloc de
creare a unei imagini respectabile în societate. Prin iubirea de Dumnezeu înțelegem în
primul r ând iubirea de Ade văr, iar mai apoi cea de frumos, dreptate, pace, bun ătate,
smerenie, in țelepciune, armonie, via ța însăși.
Iubirea de sine și iubirea de semen a șezate fiind de M ântuitorul pe aceea și
scară a valorii în drumul c ătre m ântuire se cuvine a le înțelege cu dreap tă socoteal ă,
discernamant in țelept și realism , pe am ândou ă spre a nu l ăsa loc smintelilor și înșelărilor
prin care pizmuitorul fericirii și armoniei între oameni voie ște căderea noastr ă din
lucrarea sfin țeniei în cea a stric ăciunii.
Fericitul Ieronim ne s crie: «Fericitul Evanghelist Ioan ajuns la bătrâneți adânci,
atunci când el era în E fes, când era purtat de ucenicii săi și când vocea sa nu putea să

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 64
mai pronunțe multe cuvinte, avea obiceiul să nu predice decât aceste cuvinte la fiecare
adunare: «Copiii m ei, iubiți -vă unul pe altul» . Cu timpul, discipolii și frații prezenți,
nemulțumiți de a asculta mereu același lucru, îl între bară: Pentru ce ne spui mereu
acestea? El răspunde: «Pentru că aceasta este porunca Domnului și păzind -o pe ea, vă
este de ajuns. »82 Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: «Dacă ar fi dragoste n -ar fi nevoie
de legi, ni ci de închisori, nici de pedepse și de nimic altceva de felul acestora. Dacă toți
ar iubi și ar fi iubiți, n -ar mai fi nedreptățit nimeni, s -ar îndepărta mizeriile și lupt ele și
războaiele și răpirile și toate relele; nu i s -ar mai cunoaște nici urmele păcatului» .83
„Iubirea de Dumnezeu fără iubirea de oameni poate lua înfățișarea unei
iubirii abstracte … iar iubirea de semeni practicată cu ignorarea iubirii de Dumnezeu
este expusă să fie desfigurată de forțele egocentrice; de acele tendințe întunecate ale
firii care -l mână pe om la gesturi și fapte străine de orice legătură cu iubirea. Smulsă
din ambiția iubirii de Dumnezeu, iubirea de semen va înceta – mai devreme sau mai
târziu – de a mai fi o cale de slujire devotată, dezinteresată, jertfelnică a aproapelui,
degenerând într -o iubire interesată, egoistă, într -o iubire care te poartă către celălalt
numai în cazul când acela îți poate satisface propriile tale dorințe, interes ele tale
proprii.”84
Măsura iubirii la care trebuie s ă ajung ă creștinii, și la care sfin ții au ajuns, ne
este ar ătată de către mul ți părinți. „Dac ă nu se roag ă pentru vr ăjmași, spune Sf ântul
Siluan Athonitul , sufletul nu poate avea pace. Sufletul pe care ha rul lui Dumnezeu l -a
învățat să se roage, iube ște cu mil ă întreaga zidire, și îndeosebi omul”.85
Prin iubire credincioșii capătă puterea să împărtășească în inimile lor trăirile și
simțămintele celorlal ți. Astfel Biserica, cu madularele / membrii ei, devine Trupul lui
Hristos. Pentru îndeplinirea acestei comuniuni se cere lepădare de sine, se cere a purta
crucea celui neputincios, a ne folosi toate puterile, toată bogăția nostră materială și
spirituală, pentu a aduce bucurii, sprijin, mângâiere, sănătate, hr ană, tuturor semenilor
comunității, adică mădularelor slabe, bolnave , neputincioase sau sărace din comunitate.
Viața în comuniune se învață foarte u șor din buna func ționare a corpului
omenesc. C ând un m ădular sufer ă, este r ănit sau bolnav toate celelalte mădulare se
îngrijesc de s ănătatea lui: ochii îl cerceteaz ă , mâinile îl oblojesc, gura îl hrănește,

82 Fericitul Ieronim, Epistole vol. I – P.S.B 9, serie nouă ,.
83 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei , op. cit. pag. 237.
84 Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, op. ci t., pag. 111 -112
85 Jean Claude Larchet , Dumnezeu este iubire, Mărturia Sfântului Siluan Athonitul, Traducere Marinela
Bojin, Editura Sophia, București, 2015, pag.67.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 65
sângele îl curăță, întreg corpul îi ține de cald. La fel ar trebui s ă fie și viața între cre știnii
unei Biserici și chiar între mai multe Biserici dup ă exemplul faptelor de întrajutorare ale
creștinilor primelor veacuri consemnate în Epistolele Sf ântului Apostol Pavel.
Nu toți cei ce împlines c poruncile și lucreaz ă virtu țile au și iubire, lucrurile nu
stau întotdeana întocmai. Pilda celor zece fecioare, în tâlcuirea Sf ântului Serafim de
Sarov, ne l ămure ște în chip minunat despre aceasta.86 Atenție, grăia Sf ântul Serafim în
convorbirea sa cu țăranul Motovilov, căci este vorba în aceast ă pildă despre zece
fecioare nu despre cinci fecioare și cinci desfr ânate, aceasta însemn ând c ă toate
împlineau poruncile, toate erau lucr ătoare de virtu ți, toate își căutau m ântuirea. Însă
numai cinci erau înțelepte c ăci ele dob ândiser ă și necesarul m ântuirii, untdelemnul, nu
doar virtu țile.87
Pentru a l ămuri at ât de discutatul înțeles al untdelemnului din candele, Sf ântul
Serafim reaminte ște ungerea lui David care pecetluit fiind de c ătre Profetul Samuel cu
untdelemnul și puterea lui Dumnezeu va deveni rege peste Israel a șa cum i se
proorocise. Tuturor ne sunt cunoscu ți Psalmii Proorocului David a c ăror inspira ție
dumnezeiasc ă a Duhului Sf ânt a fost dovedit ă de împlinirea tuturor profe țiilor despre
Mesia, cuprinse aici.
De asemenea, numele M ântuitorului ­ Hristos­ care înseamn ă “Unsul lui
Dumnezeu” , Cel n ăscut prin pogor ârea Duh ului Sf ânt peste Fecioara Maria, l ămure ște
semnifica ția untdelemnului ca fiind pecetea Duhului Sf ânt. Toată viața, lucrarea și jertfa
Celui N ăscut din Duhul Sf ânt a fost cel mai mare act de iubire întâlnit vreodat ă pe
pământ. A șadar prezen ța sau lipsa Duhu lui Sf ânt, a untdelemnului din candel ă, peste cei
credincio și și lucr ători ai virtu ților și a mântuirii lor, o atest ă iubirea: “Iubirea rabd ă­
ndelung; iubirea se d ăruie, ea nu invidiaz ă; nu se trufe ște, nu se îngâmfă; ea nu se
poart ă cu necuviin ță, nu­și caută pe ale sale, nu se neliniștește , nu ține­n seam ă răul, nu
se bucur ă de nedreptate, ci de adevar se bucur ă; pe toate le sufer ă, pe toate le crede, pe
toate le n ădăjduie ște, pe toate le rabd ă; iubirea nu cade niciodat ă“ (I Corinteni 13).
De aceste tre i virtu ți trbuie să încununeze viața unui creștin înainte de a fi
întrebat la Judecat ă: iubire de Dumnezeu , iubire de semen și iubire de sine . Și dac ă
Dumnezeu este Adev ărul, este frumosul, este armonia, pacea, iubirea nem ărginit ă oricui
i s­ar p ărea foart e ușor să­L iubeasc ă din toata inima însă iată ce ne învața Sfântul Ioan

86 Sfântul Serafim de Sarov, Despre dobândirea Duhului Sfânt, Convorbirea Sfântului Serafi m de Sarov
cu N.A. Motovilov, p.3.
87 Ibidem.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 66
Evanghelistul: “Cel ce zice c ă iubește pe Dumnezeu , dar pe fratele s ău îl dispretuie ște,
mincinos este. Pentru ca cel ce nu­ și iube ște fratele pe care­l vede nu­L poate iubi pe
Dumnez eu pe care nu­l vede. Și aceast ă porunc ă o avem de la El: Cel care­L iube ște pe
Dumnezeu, s ă­l iubeasc ă și pe fratele s ău” (I Ioan 4, 20­21).
Comuniunea în Biserică se zidește așadar, prin iubire de semen, aceasta arătând
lucrarea Duhului Sfânt în cadrul u nei comunități creștine care aduce unitate în
diversitatea membrilor ei dup ă darul lui Hristos. Se cuvine a înțelege întru înțelepciunea
Sfinților Apostoli ce înseamn ă a iubi din toat ă inima pe Dumnezeu și pe semeni .
Comuniunea eclesială către care suntem chemați este desăvârșirea
(îndumnezeirea, theosis) spre care aspirăm (tindem) și pe care o putem realiza
iubindu -L pe Dumnezeu prin semeni.88 Prin Biserică, Hristos este prezent mereu între
cei pe care -i iubește, iar prin Biserică și prin Hristos, harul și iubirea unesc deplin, în
Duhul Sfânt, voința umană și voința lui Dumnezeu, ca început și arvună a Împărăției
Cerurilor pentru toți cei ce vor să intre, actualizând în viața lor porunca cea mare a
Fiului lui Dumnezeu.
Iubirea e însăși esența vieții creș tine, cea dintâi și mare poruncă (Matei 22, 36 –
40; Marcu 12, 28 -34; Luca 10, 25 -28 ș.u.), pe care se întemeiază și în care se cuprind
toată Legea și Proorocii (Matei 22, 40), este întâia între v ârtuțile dintâi ( I Corinteni 13,
13), deopotrivă început, teme lie, culme și desăvârșire a toată v ârtutea (Sf ântul Ioan
Gură de Aur, Sf ântul Ioan Scărarul, Sf ântul Ioan Damaschin, Sf ântul Maxim
Mărturisitorul ș.a.).89

88 Arhid. prof. dr. Ioan ZĂGREAN, „Sensul activ al iubirii creștine”, în Mitropolia Ardealului, anul XV,
Nr. 4 -6 (aprilie -iunie), 1970, p.273.
89 Pr. prof. dr. Dumitru BELU, Despre iubire, ediția a III -a, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007,
p. 27.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 67
CONCLUZII
Exist ă trei Legi Dumnezeie ști: Cea mai Veche, Cea Veche și Cea Nouă sau cea
din urm ă. Legea Cea mai Veche nu a fost scris ă. Ea a fost pecetluit ă în inima și în
mintea oamenilor, dup ă cum spune și Sfântul Apostol Pavel despre p ăgâni că deși: „nu
au lege, din fire fac ale legii; ace știa, neav ând lege, își sunt loru și lege ”; prin urmare ,
„fapta leg ii este scris ă în inimile lor, prin m ărturia con științei lor ” (Romani I, 19 -20;
II, 14 -15).
Aceast ă lege nescris ă, Cea mai Veche, este comun ă tuturor urma șilor lui
Adam. Ea este, de asemenea, transmis ă prin viu grai din genera ție în genera ție prin
strămoși și păstrată ca Sf ântă Tradi ție de -a lungul multor veacuri.
Dar prin lucrarea ne încetat ă a Satanei și din pricina firii omene ști căzute,
aceast ă lege natural ă și fundamental ă s-a pierdut din inimile oamenilor. Din aceast ă
pricin ă Dumnezeu, prin Moise, cu a proximativ cincisprezece veacuri înainte de Hristos,
a dat lege scris ă. Aceast ă lege scris ă se numeste Legea Dumnezeiasc ă a Vechiului
Testament.
Nici una dintre aceste dou ă legi nu a putut m ântui neamul omenesc de trei rele
fundamentale: Satana, p ăcatul și moartea. Ele au fost doar legi preg ătitoare pentru noua
sau cea din urm ă Lege Dumnezeiasc ă. Iar aceast ă lege nou ă și cea din urm ă este dat ă
prin Domnul nostru Iisus Hristos.
Legea Dumnezeiasc ă a Vechiului Testament este legea pe care Dumnezeu a
dat-o prin Moise pe muntele Sinai și a fost, scris ă pe dou ă table din piatr ă. Ea cuprinde
cele zece porunci – Decalogul.
Legea Nouă Dumnezeiască este legea descoperită și dată prin Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Lumii. Este ultima Lege a lui Dumnezeu și alta nu va
mai fi dată până la sfârșitul Lumii.
Se mai nume ște Legea lăuntrică a lui Dumnezeu, caci se refer ă la cele mai
lăuntrice cauze ale faptelor noastre exterioare. Legea nou ă, cea din urm ă, sau l ăuntric ă,
dată de Dumnezeu, consecvent ă, desăvârșită și singura lege dumnezeiasc ă mântuitoare.
Dumnezeu nu a dat prin Moise aceea și lege pe care a dat -o prin Hristos .
Sfântul Apostol Pavel explic ă aceasta astfel: „Și eu, fra ților, n -am putut s ă vă vorbesc
ca unor oameni duhovnice ști, ci ca unora trupe ști, ca unor prunci în Hristos. Cu lapte
v-am hr ănit, nu cu bucate ” (I Corinteni III, 1-2).

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 68
Legea exterioar ă a fost dat ă ca o lege preg ătitoare pentru o mic ă semin ție de
păstori, pe c ând legea launtric ă a fost dat ă tuturor popoarelor de pe p ământ, care sunt
legate între ele într-o familie duhovniceasc ă și comun ă a lui Dumnezeu, prin chiar
scump s ângele lui Hristos.
Întâia poruncă dumnezeiască ne cere să credem într -un singur Dumnezeu, Care
este singurul Dumnezeu adevărat și să îndepărtăm credința în mai mulți du mnezei ca pe
un păcat și ca pe o înșelare.
Cele mai mari două porunci ale lui Hristos sau porunci ale legii celei noi a lui
Dumnezeu: Prima porunc ă este: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul t ău, cu toat ă inima
ta, cu tot sufletul t ău, cu tot cugetul tau și din toat ă puterea ta. ” Iar a doua este la fel ca
aceasta: „Să iubești pe aproapele t ău ca pe tine insu ți” (Matei XXII, 37 -40; Marcu XII,
30-31). „În aceste dou ă porunci se cuprind toat ă Legea și proorocii ” (Matei XXII, 40).
Și a mai spus Domnul Hristos : „Nu este alt ă porunc ă mai mare dec ât acestea ” (Marcu
XII, 31).
Cuprinsul Legii Noului Testament , pe scurt, îl arată tot Mântuitorul când
spune: „Să iubești pe Domnul Dumnezeu tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu
tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să
iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind toata
Legea și proorocii ” (Matei 22, 37 -40).
Acela și lucru îl spune Mântuitorul și cu alte cuvinte: „Toate câte voiți să vă
facă vouă oamenii, asemenea și voi faceți lor, că aceasta este Legea și proorocii ”
(Matei 7,12). „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiți unul pe altul, precum v -am iubit
Eu” (Ioan 15,12); „Porunca nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v -am
iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul ” (Ioan 13, 34); „Cel ce are poruncile
Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit
de Tatăl Meu și -l voi iubi și Eu și Mă voi arăta Lui ” (Ioan 14, 21).
Deci leg ea Noului Testament sau legea cre știna e cuprinsă în porunca
dragostei. Dragostea de Dumnezeu, arătată prin dragostea de aproapele, aceasta cere
Mântuitorul prin legea Noului Testament, spre a se împlini voia lui Dumnezeu. De
aceea, cu drept cuvânt, crești nismul este numit religia dragostei.
A iubi pe Dumnezeu înseamna a -L iubi mai mult dec ât orice, dec ât pe noi
înșine, familia, sau lumea, sau orice altceva din lume.
A-L iubi pe Dumnezeu din toat ă inima noastr ă înseamn ă a ne str ămuta toate
simțirile noastre într-un singur sim țământ de iubire fa ță de Dumnezeu.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 69
A-L iubi pe Dumnezeu din tot sufletul nostru î nseamn ă a ne ilumina și încălzi
întregul nostru suflet cu iubire fa ță de Dumnezeu.
A-L iubi pe Dumnezeu cu tot cugetul nostru î nseamn ă a ne c ălăuzi toate
gândurile noastre spre g ândul iubirii lui Dumnezeu.
A-L iubi pe Dumnezeu cu toat ă puterea noastr ă înseamn ă a ne îndrepta toate
puterile voin ței noastre spre o fapt ă binepl ăcută lui Dumnezeu, iubirea noastra.
A doua poruncă a legii noi: „Sa iubești pe aproape le tău ca pe tine însuți ”,
înainte de toate, înseamn ă că trebuie s ă iubim pe Domnul Iisus Hristos, Omul
desăvârșit, ca pe cel mai drag și cel mai apropiat semen al nostru, iar prin El și pe
ceilal ți semeni ai no ștri.
Iubirea noastr ă față de Iisus Hristos e ste cuprins ă în prima porunc ă și se
întelege iubirea pentru El ca Dumnezeu, în același timp cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, iar
în a doua se înțelege dragostea fa ță de El ca om, modelul cel dint âi al omului des ăvârșit,
„Cel mai des ăvârșit dintre fiii oamenilor ”. „Cine iube ște pe tat ă ori pe mam ă mai mult
decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iube ște pe fiu ori pe fiic ă mai mult dec ât
pe Mine, nu este vrednic de Mine ” (Matei X, 37). „Cel ce M ă urăște pe Mine, ur ăște și
pe Tat ăl Meu ” (Ioan XV, 23). „Prec um M -a iubit pe Mine Tat ăl, așa v-am iubit și Eu
pe voi ” (Ioan XV, 9). Pe Petru l -a întrebat domnul Hristos: „Simone, fiul lui Iona, M ă
iubești?” (Ioan XXI, 15). Sfântul Apostol Pavel spune: „Cel ce nu iube ște pe Domnul
să fie anatema! ” (I Corinteni XVI, 2 2).
Precum îl iubim pe Dumnezeu prin Iisus Hristos, tot astfel iubim și pe oameni
prin Iisus Hristos.
Iubirea noastr ă față de Iisus Hristos este temelia iubirii fa ță de Dumnezeu și
față de oameni, căci dac ă iubim pe Hristos, Dragostea noastr ă, iubim și pe toți cei pe
care El îi iube ște și pentru care a murit. Astfel, aceste dou ă porunci ne îndatoreaz ă a-L
iubi pe Iisus Hristos, Nepre țuitul Mijlocitor dintre Dumnezeu și oameni. Dac ă nu avem
iubire fa ță de El, însăși iubirea noastr ă față de Dumnezeu și oamen i nu poate fi
adev ărată și deplin ă.
De asemenea, pacea noastr ă depinde de iubirea noastr ă față de Dumnezeu:
„Dumnezeu este iubire și cel ce petrece în iubire, acela petrece în Dumnezeu și
Dumnezeu în el” și „în dragoste nu este team ă”, iar unde nu exist ă teamă, acolo este
pace. Tot astfel, puterea și fericirea noastr ă dar, mai presus de toate, m ântuirea noastr ă
și viața veșnică sunt legate de dragostea noastr ă față de Dumnezeu și față de fra ții noștri.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 70
Ne ar ătăm în chip v ăzut dragostea noastr ă față de Dumne zeu prin rug ăciune și
împlinirea voii lui Dumnezeu, iar iubirea noastr ă față de aproapele nostru ne-o arătăm în
chip practic prin faptele bune. Cu alte cuvinte: fapte de milostenie, cuvinte, g ânduri și
rugăciuni, toate și întotdeauna în numele Domnului nos tru Iisus Hristos și pentru El.
Împlinirea poruncilor este o datorie fără de care nu rămînem în harul lui
Dumnezeu „Pentru că Eu n -am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M -a trimis, Acesta Mi -a
dat poruncă ce să spun și ce să vorbesc. Și știu că porunca Lui e ste viața veșnică ” (Ioan
12, 49 -50).
Deci , precum este trebuincioasă omului viața veșnică, așa -i este trebuincioasă
lui și păzirea poruncilor lui Hristos, prin care câștigă viața veșnică. Pentru aceasta a zis
Solomon: „Cel ce ia seama la poruncă își păstre ază sufletul său, iar cel ce disprețuiește
cuvântul (Domnului), va muri ” (Pilde le 19, 16).
Iubirea aproapelui despre care ne vorbește Mântuitorul și pe care Sfinții
Evangheliști o expun în paginile scrierilor lor este dovada cea mai vie că fiecare Îl
iubșt e pe Dumnezeu „cu tot sufletul, cu toată inima și cu tot cugetul ” (Matei 22, 37).
În deplinătatea ei, iubirea creștină este simultan iubire de Dumnezeu și iubire
de aproapele, căci una fără cealaltă rămâne incompletă și poate deveni primejdioasă prin
aceea că, poate degenera în fanatism, într -o iubire crudă sau inumană .
Așadar , cunoașterea noastră despre Dumnezeu depinde de iubirea noastră față
de Acesta: Acela care iubește …l -a cunoscut pe Dumnezeu, iar cel ce nu iubește, nu
cunoaște pe Dumnezeu, căci D umnezeu este iubire. Iubirea pentru Dumnezeu și pentru
aproapele nostru des ăvârșește întreaga lege veche, dup ă cum spune și Apostolul:
„…iubirea este deci împlinirea legii” (Romani 13, 10). Iubirea este mai presus de
poruncă și de orice, căci ea înfrânea ză mai mult decât i se cere și face mai mult decât ne
așteptăm de la ea.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 71
BIBLIOGRAFIE
1. Biblia sau Sfânta Scriptură , Editura Institutului Biblic și de Misiune a B isericii
Ortodoxe Române , București, 2008 .
2. Basarab, Pr. Prof. Mircea, Autoritatea Sfintei Scri pturi, în Biserica Ortodoxă, în
Ortodoxia, nr. 2, București, 1980.
3. Belu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Despre iubire , Editura Omniscop, Craiova, 1997.
4. Braniște Ene și Ecaterina , Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase , Editura
Diecezană, Caransebeș, 2001 .
5. Berdiaeff, Nikolai, Adev ăr și revelație, Ed. de Vest, Timișoara, 1993.
6. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Ed. IBMBOR, București,
1981.
7. Chițescu, Prof. Nicolae Pr. Prof. Isidor, Todoran și Pr. prof. I. Petreuță, Manual
pentru Institut ele de Cornițescu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Studiul biblic al Noului
Testament , curs pentru anul I , București, 1995. Cornițescu, Pr. Prof. Dr.
Constantin, Studiul biblic al Noului Testament , curs pentru anul I, București,
1995.
8. Dideberg, Daniel, Saint Augu stin et la Première Épître de Saint Jean. Une
théologie de lʼagapé , Ed. Beauchesne, Paris, 1975; Maxime le Confesseur,
médiateur entre Orient et lʼOccident , Paris, 1998.
9. Fericitul Augustin, Mărturisiri , PSB, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985; De doctrina christiana , I, 10;
Opuscule, trad. și note, Ierom. Drd. Arsenie Obreja, Editura Oastea Domnului,
Sibiu, 2011; De civitate Dei , contra Paganos libri, XXII, în Patrologia Latina, vol.
XLI, ed. Migne, 1875, XIV, 28, traducere Mihai Maga; De doctrina christiana, I,
10.
1. Georgescu Mihai , Virtutea iubirii în Teologia Sf. Maxim Mărturisitorul , în „Studii
Teologice ”, X (1958) .
2. Henri, Michel, Eu sunt Adev ărul. Pentru o filosofie a creștinismului, Ed. Deisis,
Sibiu, 2000.
3. Hristu Andrutsos , Sistem de morală , trad. Dr. Ioan Lâncrănjan și Prof. Ermis
Mundopoulos, Sibiu, 1947.
4. Ică, Ioan I. Jr, Mystagogia Trinitatis .

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 72
5. Ică, Ioan I. Jr., în „Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistole de morală și spiritualitate
(Ep. 22–23, 32 –39, 9) , Prezentare și traducere” , Mitropolia Ardealului, 30, 1985.
6. Ică, Marius -Mihai, Teologia iubirii in viziunea Sfin ților Părinți și a Scriitorilor
Bisericești din primele patru secole patristice, cu referire specială la Fericitul
Augustin , Editura Emia, Deva , 2009.
7. Ică, Diac. Ioan I . Jr., Vladimir Lossky și vederea lui Dumnezeu , studiu introductiv
la Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu , trad. Maria -Cornelia Oros, Editura
Deisis, Sibiu, 1995.
8. Învățătura de credință creștină ortodoxă , Editura Sfintei Arhiepis copii a
Bucure știlor, București, 1952.
9. Ioan, Pr. Prof. Dr. Bria, Dicționar de teologie ortodoxă , Editura Institutului Biblic
și de Misiune al B.O.R., București, 1994.
10. Larchet, Jean Claude , Dumnezeu este iubire, Mărturia Sfântului Siluan
Athonitul, Traduce re Marinela Bojin, Editura Sophia, București, 2015; Sfântul
Maxim Mărturisitorul. O introducere, traducere de Marinela Bojin și Pr. Dragoș
Bahrim , Doxologia, 2013; Sfântul Maxim Mărturisitorul. O introducere, traducere
de Marinela Bojin și Pr. Dragoș Bahri m, Doxologia, 2013.
11. Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe, Partea a treia, răspuns la
întrebarea 47, trad. de Alexandru Elian, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
12. Mihoc, Pr. Prof. Dr. Vasile, Canonul și inspirația Sfintei Scripturi văzute din punct
de vedere ortodox, în Ortodoxia, nr. 3, București, 1989.
13. Mladin, Mitropolit Dr. Nicolae; Bucovschi, Prof. Diac. Dr. Orest; Pavel, Prof.
Dr. Constantin; Zăgrean, Pr. Diac. Ioan, Teologia Morală Ortodoxă , vol. II,
Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.
14. Nicolae, Mitropolitul Ardealului , Studii de Teologie morală , Sibiu, 1969.
15. Nicolescu, Diac. Prof. Dr. N. N. Adevărata pietate după Noul Testament , în
„Studii Teologice ”, I (1949), nr. 1 -2.
16. Plămădeală, Mitrop olit Antonie, Tâlcuiri noi la texte vechi , Sibiu, 1989.
17. Philippe, Marie -Dominique, Despre iubire , traducere de Marius Boldor, Editura
Cartimpex, Cluj -Napoca, 1995.
18. Rousselot, Pierre The problem of love in the Middle Ages: a historical
contribution, transla ted and with an introdction by Alan Vincelette, (Marquette
studies in philosophy, no. 24), Milwaukee: Marquette University Press, 2001 .

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 73
19. Sfântul Ioan Gură de Aur , Omilii la Matei , colecția P. S. B., nr. 23, traducere Pr.
Dr. Fecioru, Editura Institutului Bi blic și de Misiune al Biserici Ortodoxe
Române, București, 1994 . Către poporul antiohian , Cuv. 12, Migne, P.G., XLIX,
col. 431 ; Omilii despre Iubire, I -III, Traducere din lb. greacă de Octavian Gordon.
20. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, Capete d espre dragoste, Capete
teologice, Întrebări, nedumeriri și răspunsuri, Tâlcuire la Tatălnostru , Filocalia
sau culegere din scrierile Sfinților Părinții care arată cum se poate omul curăți,
lumina și desăvârși, Vol. II, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, Ediția a III -a, Editura Humanitas, București, 1999 ; Ambigua , trad.,
introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, col. "P .S.B", vol. 80, Ed.
IBMBOR, București, 1983; Răspunsuri către Talasie, Filocalia, vol. III.,
București , 1994.
21. Sfântul Simeon, Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeiești , Imnul 40, în vol. Pr.
Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de teologie dogmatică ortodoxă , Editura
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991.
22. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevo ințe, Filocalia, vol.10, București
1981.
23. Sfântul Serafim de Sarov, Despre dobândirea Duhului Sfânt , Convorbirea
Sfântului Serafim de Sarov cu N.A. Motovilov .
24. Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia, vol. I, Învățături despre vieața morală a
oamenilor și despre buna purtare, în 170 de capete .
25. Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la
Marcu , Editura Sophia, București, 2002.
26. Simonopetritul, Arhimandrit Emilianos, Tâlcuire la Sfântul Maxim
Mărturisitorul, Capete despre dragoste , Editura Egumenița, 2017.
27. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă : Ascetica și mistica ,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, București,
1992; Teologia dogmatică ortodoxă , București, 1996; „Convergența și deosebirea
celor două revelații ", în Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR,
București, 1996; Spiritualitatea ortodoxă: Ascetica și mistica , Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, București, 1992.
28. Simeon, Sf. Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeiești , în Studii de teologie
dogmatică ortodoxă , Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991.
29. Teșu, Pr. Ioan C., Teologia necazurilor , Editura Christiana, București, 1998.

Împlinirea celei mai mari porunci din Lege | 74
30. Teofilact, Sf. Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfi ntei Evanghelii de la Marcu ,
Editura Sophia, București, 2002.
31. Trautmann, Frédéric, La place de la notion de charité en éthique au moment du
Concile Vatican II , Thèse de doctorat sous la direction de Marie -Jo Thiel,
Université de Strasbourg, 2010.
32. Teologia Dogmatică și simbolică, vol. 1, Ed. IBMBOR, București, 1958.
33. Zăgrean Arhid. Prof. Dr. Ioan, Morala Creștină, manual pentru seminariile
teologice , București, 2006.