Specializarea: Master – Afaceri Interna ționale și Strategii Interculturale [629595]

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”
Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor
Specializarea: Master – Afaceri Interna ționale și Strategii Interculturale

Abordari t eoretice asupra
cauzelor declanș atoare ale crizei
economice si financiare actuale

Viziunea liberala – Jesus Huerta de
Soto

Prof. Coordonator,
Lect. univ. dr.Claudiu Țigănaș

Student: [anonimizat],
2016

Jesús Huerta de Soto
Biografie

Jesús Huerta de Soto Balleste r (n. 1956, la Madrid ) este unul dintre cei mai cunoscuți
economiști ai Școlii austriece de economie și filosof politic spaniol, în prezent Profesor de
Economie Politică la Universitatea Rey Juan Carlos din Madrid .
Huerta de Soto deține două titluri de doctor: în Drept, obținut în 1984, și în Economie,
obținut în 1992, ambele de la Universitatea Complutense din Madrid . A fost bursier al Băncii
Spaniei și a studiat la Universitatea Stanford , unde a obținut titlul de MBA. În 1979, Huerta de
Soto a devenit Profesor de Economie Politică la Facultatea de Drept a Universității
Complutense. Din anul 2000, este Profesor de Economie Politică la Facultatea de Drept a
Universității Rey Juan Carlos din Madrid. În plus, din dorința de a răspândi par adigma Școlii
austriece la nivel european și mondial, din octombrie 2007 a condus la această universitate
singurul program de Master în economia Școlii austriece, acreditat și recunoscut în Uniunea
Europeană.
Din mai 2004 este fondatorul și editorul revistei academice Procesos de Mercado ,o
revista economică ce publică semestrial articole despre Școala austriacă , în limbile Uniunii
Europene . Huerta de Soto are numeroase contribuții academice, printre ca re cartea sa, Planes
de pensiones privados [Planurile de pensii private ], pentru care, în 1983, i -a fost decernat de
către Regele Juan Carlos Premiul Internațional pentru Economie al Regelui Juan Carlos .
Huerta de Soto este, de asemenea, membru al Institutului Ludwig von Mises din Statele
Unite , susținător al Institutul ui din Madrid pentru S tudii Avansate, Științe Sociale și
vicepreședinte al Societății Mont -Pelerin (2000 -2004). Face parte din consiliul editorial
al Quarterly Journal of Austrian Economics , Journal of Markets and Morality și al
jurnalului New Perspectives on Political Economy , și este, de asemenea, cofondator al
Societatății pentru Studiul Acțiunii Umane .
Este și colaborator apropiat al Institutului Juan de Mariana din Madrid. În
2009, Universitatea Francisco Marroquin i-a acordat primul titlu de Doctor Honoris Ca usa,
urmată de Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (România , 2010 ) și de Univesitatea
Financiară sub Guvernământul Federației Ruse ( Moscova , 2011 ), această din urmă instituție
fiind fondată de Lenin în 1919. Printe alte premii academice, a primit Premiul Adam Smith din
partea CNE Bruxelles (2005), Premiul memorial Franz Cuhel pentru Excelență în Educația
Economică, de la Univesitatea Economică din Praga (2006), Premiul Gary G. Schlarbaum
pentru Liberate (Salamanca, 2009) și medalia Foment del Treball Nacional (Barcelona, 2009).
În data de 21 iunie 2013 a primit Medalia de Aur „Hayek” de la Universitatea Georg -August
din Götti ngen (Germania ).

Cotribuții intelectual e

Printre cele mai cunoscute contribuții intelectuale ale sale se numără studiul asupra
activității antreprenoriale și a imposibilității socialismului, prezentat în cartea Socialismul,
calculul economic și funcția antreprenorială (2010), contribuțiile la dez voltarea teoriei
austriece a ciclului economic, din tratatul Moneda, creditul bancar și ciclurile economice , și
elaborarea teoriei eficienței dinamice din cartea Teoria eficienței dinamice . Huerta de Soto
susține că analiza realității sociale necesită combinarea justă a următoarelor trei abordări:
teoretică (Mises), istoric -evoluționistă (Hayek) și etică (Rothbard). Lucrările lui Jesús Huerta
de Soto au fost traduse în douăzeci și una de li mbi, printre care rusă, chineză, japoneză și arabă.
Ideologic, profesorul Huerta de Soto susține superioritatea teoretică a anarho –
capitalismului față de liberalismul clasic. Susține, de asemenea, necesitatea liberalizării
economice complete și a reformării totale a sistemului financiar: întoarcerea la etalonul aur și
la cerința de păstrare a rezerve lor 100% în activitatea bancar ă. Alături de alți gânditori, precum
Murray Rothbard, este de părere că Școala de la Salamanca din Epoca de Aur spaniolă a fost o
precursoare filosofică, legală și economică a Școlii austriece în general și în particular a
liberalismului economic, că a fost leagănul a ceea ce azi numim „știință economică” . În
domeniul economei aplicate este binecunoscută pledoaria lui Huerta de Soto pentru
moneda Euro , ca „proxy” pentru etalonul aur și capabilă să disciplineze politicienii, birocrații
și grupurile de interese .

1. Globa lizarea economică și financiară – în contextul
crizei financiare actuale

Criza financiară declanșată plenar în 2008 ș i care a cuprins aproape întreaga planetă,
transformându -se într -o criză economică , nu poate fi considerată o noutate din perspectiva
teoriei economico -financiare. Adam Smith menționa p osibilitatea existenței unor probleme de
mandat încă de la apariția „Avuției națiunilor”, în anul 1776. Din păcate, și aici se constată că,
după cum scria Arthur Schopenhauer, „o mare piedică potrivnică progresului omenirii vine din
faptul că oamenii nu as cultă de cei care vorbesc înț elept, ci de aceia care strigă mai tare”.

Unul dintre conceptele ce merită aduse în discuție atunci când se discută despre actuala criză
financiară este cel de globalizare – economică și financiară . Încă din evul mediu, diferite
elemente au creat premisele mișcărilor ș i interdependențelor capital urilor. Din punct d e vedere
istoric, se pot aminti apariția armatelor de mercenari (a căror formare și întreț inere necesitau
resurse financiare importante), organizarea cruciadelor (de multe ori finanț ate cu împrumuturi
care urmau sa fie rambursate din cuc eriri), dar ș i constituirea primelor organisme cu
componente organizaționale ș i financiare transfrontaliere (Biserica Catolică, ordinul religios al
Templieril or).
Aceste elemente constituie motivația și, totodată, suportul prin care se realizează , pentru
prima oară la scară europeană, circulația capitalurilor. Începâ nd cu epoca marilor descoperiri
geografice (drumurile către India, China, Japonia și continentul american),
circulația capitalurilor se extinde dincolo de granițele Europei. Această circulație devine nu
doar motorul negoțului interstatal ci ș i scheletul economic pe care se dezvoltă și se susțin
imperiile coloniale (britanic, francez, olandez).
Deși perioada marilor colonizări marchează , în mod definitiv, propagarea intereselor
politico -economice la scară mondială , câteva caracteristici o deosebesc de ceea ce înțelegem,
în prezent , prin termenul de globalizare. Aceasta deoarece, în perioada considerată, rolul
economiei a fost mai degrabă unul de sprijinire a factorului de influență statal ă, și nu u nul de
orientare a acestuia.
În sens deplin, se poate vorbi de globalizarea generalizată de -abia după anul 1989, care
marchează disoluția blocului socialist și dispariț ia bazelor antagoniste ideologice. Cu aceasta,
se deschide cale liberă tendinț ei naturale de expansiune a economiei (Soros, 2002). O
particularitate a globaliză rii economice actuale este manifestarea sa chiar sub forma
principalului să u instrument, și anume globalizarea financiară.
Conceptul de globalizare financiară nu este contesta bil astă zi, cu atât mai mult cu cât
prima criză cu adevărat globală din i storia lumii moderne constituie o dovadă extrem de
concretă în sprijinul validării existenț ei sale. Anii 1989 -2008 sunt cei în care globalizarea a
devenit un aspect definitoriu al vie ții sociale, politice și economice, la nivel mondial. Mai mult,
se poate spune că , pentru prima oară, acest termen poate fi folosit în sensul său propriu, fără
derogări. Termenul de globalizare regrupează mai multe concepte, precum dezvoltarea pieț elor
financiare globale, creșterea rolului corporaț iilor transnaționale și importanța lor tot mai mare
în raport cu economiile naționale.
Petrecută – istoria contemporană o confirmă – sub egida capitalismului, globalizarea
este tributară strigă tului de luptă tradițional al acestuia: ră zboinicul „to conquer! ” devine
comercialul „ to sell! ”. Fiind un instrument de rapidă propagare a intereselor economice,
circulația capitalurilor a ajuns să se identifice cu globalizarea ca fenomen, astfel că ast ăzi putem

vorbi, identificând deplin una cu alta, de o globalizare financiară . Extraordinara sa amploare
se datorează sinergiei unor elemente fundamentale: inovația tehnologică, inovația
financiară și, respectiv, inovația culturală.

2. Cauze și mecanism e ale crizei economico -financiare actuale

Un fenomen încă în curs de a fi conturat și înțeles, dar pe care tocmai îl trăim, este criza
economică, care a devenit manifestă începând cu anul 2007. Se poate afirma că manifestarea
crizei pe care o parcurgem își are originea în creditele de tip subprime, denumire sub care se
ascund credite imobiliare garantate cu valoarea bunurilor cumpărate, acordate cetățenilor
americani care nu îndeplineau anumite condiții de bonitate. Aceste împrumuturi, în sumă de
aproximati v 1.200 miliarde de dolari, au fost distribuite cu precădere începând cu anul 2000.
Transformate prin mecanismul de titrizare (securitizare) în obligațiuni (CDO – Collateralized
Debt Obligation), acestea au fost transferate apoi către bănci și investitori din lumea întreagă.
Atunci când prețurile bunurilor imobiliare au început să scadă, aceste credite nu au mai putut
fi rambursate, antrenând astfel pierderi abisale pentru cumpărătorii de titluri bazate pe creditele
de tip subprime.
Evenimentele de pe piața financiară au avut atât un efect cauzal, generând blocaje și
conducând la sistarea investițiilor dar, poate într -o măsură încă și mai mare, ele au constituit și
un semnal foarte puternic al unor dificult ăți existente și care rămăseseră ascunse. Aceste
disfuncționalități camuflate au ieșit progresiv la lumină, dar este greu de prezis în ce măsură
șirul descoperirilor s -a terminat. Pe de altă parte, opiniile în ceea ce privește elementele
declanșatoare ale crizei diverg chiar și în rândul experților recunoscuți în domeniu. Fără
pretenția de a le contrapune un punct de vedere propriu comparabil ca nivel, încercăm în
continuare explicitarea câtorva din caracteristicile acestui fenomen mondial. Astfel, criza
financiară și economică din prezent este, în primul rând, manifestarea unei sincope care
însoțește, de aproape fiecare dată, reașezarea rolurilor politico -economice la nivel mondial. Ea
definește nu doar schimbarea regimului de creștere a economiei globale, dar și răsturnarea, ca
importanță, a motoarelor acestei creșteri. Chiar dacă cele două situații, cea antecriză și cea
postcriză, sunt stabile în sinea lor, tranziția de la una la alta poate fi deosebit de vivace.
Să semnalăm, mai întâi, g radul de relativitate al blocajului financiar. Dat fiind că cea
mai mare parte a tranzacțiilor financiare (chiar și acordarea de credite) sunt jocuri cu sumă nulă
(și problema nu trebuie privită doar la părțile implicate direct într -o asemenea tranzacție, ci la
totalitatea actorilor economici implicați), dificultățile apărute pentru unii din actorii de pe piața
de capital sunt, în egală măsură, oportunități pentru alții. Iar pierderile imense ale unora se
transformă în câștiguri, tot imense, pentru alții. C hiar și prăbușirea instituțiilor bancare ce au
mizat pe instrumentele derivate din creditele subprime s -a tradus în câștiguri importante pentru
unele fonduri de hedging. Strict din punct de vedere financiar, chiar și situațiile catalogate ca
pierderi sau f raude sunt, în fapt, redistribuiri ale avuției. Desigur, aceasta nu constituie
nicidecum o scuză pentru asemenea erori, care sunt, multe din ele, ilegale și imorale. În plus,
trebuie ținut cont de impactul psihologic și financiar la nivel de individ, apari ția unor tragedii
personale, a unor noi surse de inegalitate etc.
Dar, din punct de vedere strict economic, sumele de bani rămân pe piață și nu dispar,
doar percepția asupra lor se schimbă . Din punctul nostru de vedere, criza este în fapt un
ansamblu de disfuncționalități diverse, dar a căror interdependență ilustrează explicit gradul de
globalizare financiară și economică în societatea umană din prezent. Astfel, una din cauze este
ajungerea la saturație a celor trei motoare de creștere economică mondi ală în perioada de după
prăbușirea blocului socialist: delocalizarea, creditul și consumul. Astfel, delocalizarea a avut
drept linie directoare deplasarea facilităților de producție în zonele cu mână de lucru ieftină, de
regulă țările mai puțin dezvoltat e, sărace sau de -abia ieșite din sistemul de organizare socialistă.

Costurile de transport ale produselor către țările dezvoltate erau, în cea mai mare pa rte a
cazurilor, neglijabile în raport cu economia realizată prin utilizarea unei mâini de lucru m ai
ieftine. Acest fapt a avut efecte benefice asupra întreprinderilor care și -au delocalizat producția,
prin aceea că marjele de profit au crescut (datorită reducerii costurilor de producție). Această
rentabilitate regăsită a permis finanțarea a ceea ce s -ar putea numi „deficitul structural” al
economiilor de origine ale actorilor economici aflați în prin proces de delocalizare către alte
regiuni: un șomaj cauzat de reducerea numărului de locuri de muncă, o pierdere a autonomiei
economice a statului de origine și, nu în ultimul rând, o pierdere a exclusivității excelenței
tehnologice.
Dintre acestea, șomajul a putut fi camuflat prin ceea ce s -a numit „reorientarea”
economiei și deplasarea centrului de greutate a acesteia de la industrie către servicii (dintre care
cele financiare au fost printre cele mai proeminente). Pierderea autonomiei economice a
statelor de origine s -a tradus, în esență, în slăbirea competențelor strategice ale acestora, ca
urmare a prevalării ca importanță a rentabilității în detr imentul siguranței strategice. De
exemplu, delocalizarea capacităților de producție a dus la stabilirea unei relații de dependență
manufacturieră în raport cu noile locații. Într -o economie globală complet omogenă, în care
concurența s -ar face pe criterii ținând exclusiv de competitivitatea economică, acest fapt ar fi
fără importanță. Dar, cum în momente de criză se manifestă tendințele de revenire la autarhie,
această ultraspecializare în domeniul serviciilor prezintă dezavantaje căci, de multe ori, aceste a
sunt percepute ca un domeniu înalt profitabil, dar nu indispensabil. Unul din paradoxuri este,
deci, acela că statele dezvoltate sunt astăzi mai vulnerabile la măsurile protecționiste decât
statele mai puțin dezvoltate și, din acest motiv, mai puțin spec ializate. În fine, delocalizarea
producției a condus, indiscutabil și ineluctabil, la necesitatea unui transfer de tehnologie și de
cunoștințe.
Deși statele dezvoltate au păstrat exclusivitatea în anumite domenii sensibile (producția
și cercetarea militară , domeniul roboticii, anumite tehnologii software cum ar fi programele de
criptare), interdependența economică actuală face ca exploatarea acestor avantaje să fie foarte
dificilă, chiar imposibilă: este cazul, de exemplu, al preeminenței în domeniul milita r. Tot pe
aceeași linie, multe din aceste domenii de excelență, chiar exclusive, se regăsesc în situația de
a fi considerate supraevaluate în vreme de criză. Acest deficit structural a putut fi finanțat
datorită noii rentabilități derivate din scăderea cos turilor de producție. Dar delocalizarea și -a
pierdut în prezent, dacă nu caracterul de resursă importantă de creștere, măcar aparența de
inepuizabilitate. Mai întâi, după integrarea în sistemul economic global a fostelor state
socialiste, a Asiei de su d-vest și a Americii Latine , aria geografică de expansiune a economiei
a ajuns la dimensiunea maximă. Apoi, după ce într -o primă etapă globalizarea condusese la
scăderea prețului de producție, iar subiecții statelor dezvoltate și -au adaptat stilul de viață la
această premisă, într -o a doua etapă, tendința s -a inversat: salariile în statele -țintă ale
delocali zării au început să crească și, chiar fără a ajunge la nivelul celor din statele -origine,
coroborat cu diferența de productivitate, au anulat câștigul adus de delocalizare. Soluția clasică
ar fi fost delocalizarea către noi regiuni, dar acestea erau, pur și simplu, indisponibile din punct
de vedere fizico -demografic (Antarctica, Groenlanda), politic (Coreea de Nord, o mare parte
din Africa) sau legal (rezervațiile nativilor americani). Creditul a devenit în decursul perioadei
amintite un substitut al avuției. Tendința respectivă are o cauză ușor de explicat: una din
problemele pe care le -a adus delocalizarea economiilor statelor dezvoltate a fos t creșterea
gradului de asimetrie în distribuirea profiturilor. Dacă în perioada anterioară profiturile erau
repartizate între acționariatul (sub formă de dividende) și angajații (sub formă de salarii) din
același stat, delocalizarea a dus la redirecționar ea părții de profituri care s -ar fi cuvenit
angajaților (este drept, de valoare mai mică, mâna de lucru fiind mai ieftină) de la angajații din
statele -origine către angajații din statele -țintă. Prin aceasta, o mare parte a populației a fost
lipsită de apor tul direct al noilor investiții. Cu toate acestea, sentimentul de creștere a avuției,

departe de a scădea, s -a amplificat. Substitutul care a permis acest lucru a fost creditul. Prin
relaxarea normelor și condițiilor de creditare, s -a creat posibilitatea a ccesării acestora de către
o mare parte a populației, care astfel își putea permite achiziționarea de produse scumpe,
rezervate în mod tradițional celor bogați. Coroborat cu anumite aspecte psihologice, care tind
să privilegieze satisfacția imediată, consu matorii din statele -origine nu au sesizat că, de fapt,
puterea lor de cumpărare nu se mai măsura în capacitatea de a achiziționa bunuri, ci în
capacitatea de a achiziționa credite. Pentru o bună perioadă de timp, însă, fluxurile financiare
suplimentare apă rute ca urmare a majorării marjelor de profit prin delocalizare au dus la o
inflație în anumite sectoare ale economiei. Cel mai evident dintre acestea este sectorul
imobiliar. Disponibilitatea unora dintre actorii economici (în majoritate, proprietari sau
acționari ai companiilor care beneficiaseră de pe urma localizării) de a achiziționa proprietăți
de lux a dus la creșterea prețului acestora. Tendința a fost întărită de preferința multora din cei
care dobândiseră avere în statele emergente de a -și achiziț iona proprietăți în statele dezvoltate,
atât din rațiuni de afaceri sau sentimentale, cât și din rațiuni politice: aceste proprietăți
constituiau refugii, pe un teren democratic, unde drepturile omului erau aproape deplin
respectate, în cazul apariției uno r dificultăți și conflicte cu administrațiile din statele lor de
origine. În fine, accesul facil la credit a ranforsat trendul ascendent al prețurilor. Cum mare
parte a cetățenilor statelor capitaliste erau și deținători de proprietăți imobiliare (cel pu țin
scriptic, fără a lua în calcul ipotecile și riscul de executare silită a garanției bancare), iar
valoarea de tranzacționare pe piață a acestora creștea în mod continuu, sumele accesibile prin
împrumut deveneau din ce în ce mai ridicate, ceea ce permite a noi achiziții și, deci, o nouă
creștere a prețurilor. Capcana acestui mod de acțiune și care, neobservată fiind, a dus în cele
din urmă la constituirea unei adevărate bule imobiliare, era acea că majorarea de prețuri
devenise autoalimentată: orientarea u nei părți din capital – devenit disponibil în urma
delocalizării – către proprietăți imobiliare condusese la o creștere a prețurilor, dar această
resursă financiară nu era suficientă a susține un fenomen de masă. Or, acest capital era una din
puținele moti vații raționale ale creșterii prețurilor. Consumul, cel de -al treilea motor al creșterii
economice amintit, a beneficiat din plin de această creștere a prețului proprietăților și a
majorării sumelor ce puteau fi luate cu împrumut, atât prin faptul că alime nta lichiditățile
disponibile pe piață, cât și parțial datorită unui aspect psihologic cunoscut sub nume le de
„paradoxul coaforului” . Finanțarea consumului s -a făcut nu numai la nivel de individ sau de
companie, ci a devenit chiar o politică de stat. A cest fapt a fost acceptat deopotrivă de statele
care se îndatorau pentru a -și putea susține tendința de a consuma, cât și de cele care finanțau
deficitul rezultat din această abordare cu ajutorul propriilor excedente comerciale, fiind
dependente de piața d e desfacere pe care o reprezentau statele consumatoare. Exemplul SUA
și al Chinei este grăitor în acest sens, datoriile acumulate de SUA fiind imense.

3. Soluții adoptate pentru contracararea efectelor crizei
economico -financiare

Întrucât elementele prim are ale crizei financiare sunt cunoscute (expansiunea
necontrolată a creditului), este naturală căutarea unor remedii din aceeași categorie. Pentru
unele dintre ele au fost făcute deja tentative de aplicare, iar altele sunt în atenția organismelor
financia re și de reglementare financiară. Astfel, una din primele măsuri luate de organismele
financiare (Federal Reserve și Trezoreria SUA) a fost abordarea TARP (Troubled Assets Relief
Program), prin care se urmărea preluarea activelor toxice din bilanțul băncil or „slăbite” și apoi
licitarea acestora pe piața liberă pentru descoperirea (și, totodată, validarea) prețului real al
acestora și în vederea construirii unei piețe pentru aceste active. Deși, într -o primă etapă, acest
tip de operațiune a fost predile ct utilizat de către administrația americană (prima jumătate,
respectiv 350 miliarde de dolari, a planului de ajutorare de 700 miliarde de dolari propus de
Henry Paulson a fost dedicată acestui scop), s -a ajuns la abandonarea acestuia deoarece
cantitatea m are de astfel de active, prezente în bilanțurile foarte multor instituții financiare, ar
fi riscat stabilirea unui preț de piață foarte mic pentru activele respective. La acest nivel,
principalul dezavantaj ar fi fost dificultățile de atrage re de noi capitaluri private . O altă
problemă ar fi fost că aceasta ar fi condus la costuri (publice) ridicate, datorită cantității mari
de asemenea active toxice și ar fi privilegiat acționarii instituțiilor financiare respective, prin
eliminarea riscului de faliment, dar și prin suplimentul de câștig pe care achiziția din fonduri
publice a activelor toxice la o valoare mai mare decât cea de piață (în vederea evitării
deprecierilor activelor) l -ar fi adus acestora.
Ca urmare, s -a trecut la o abordare alternativă, anume recapitalizarea băncilor și
preluarea de către stat de participațiuni la acestea. În contrast cu soluția precedentă, de dat a
aceasta, cei care aveau de pierdut erau acționarii băncilor respective, participațiunile acestora
fiind puternic diluate ca urmare a recapitalizărilor. Pe de altă parte, creditorii instituțiilor
financiare respective erau avantajați de solvabilitatea reg ăsită a acestora din urmă. O problemă
nerezolvată, însă, ar fi rămas creșterea (incorect fundamentată și neechitabilă în raport cu
ceilalți actori economici) a valorii de piață a creanțelor deținute la instituția financiară
respectivă. În fine, o a treia m odalitate de intervenție utilizată a fost oferirea de garanții de stat
pentru creanțele de slabă calitate. Pentru a preveni abuzurile, oferirea de garanții implica un
anumit cost: fie sub forma unor taxe speciale, fie sub forma acceptării unor reglementări mai
stricte, fie prin stabilirea unei franșize până la care pierderile ar fi fost suportate în continuare
de instituția financiară respectivă. Alte guverne (cel francez) au optat pentru crearea unor
vehicule de investiții de tipul fondurilor suverane vcare, deși capitalizate de stat, acționează, în
principiu, pe baze independente.
La nivelul reglementărilor financiare, una din măsurile luate a fost interzicerea vânzării
de tip „short” a acțiunilor. De exemplu, Security and Exchange Commission din SUA a interzis,
la data de 19 septembrie 2008, vânzarea de acest fel a unui număr de 799 de companii, în scopul
protejării integrității și calității piețelor de capital și întărir ii încrederii investitorilor . Măsura,
anunțată inițial ca fiind valabilă până p e 2 octombrie 2008, a fost ulterior reconfirmată până la
o dată ulterioară (17 octombrie 2008). De notat că interzicerea explicită a operațiunilor de acest
tip nu este singura modalitate de reducere a operațiunilor de short -selling. Aceasta se restrânge
uneori natural, chiar acționarii companiilor financiare aflate în dificultate devenind reticenți, în
cazul unui trend descrescător prelungit, să împrumute acțiuni investitorilor care adoptă mai
apoi poziții short, întrucât devin conștienți că aceste operațiu ni vor duce la deprecierea valorii
propriilor dețineri. Pe lângă aceste măsuri, au fost propuse și alte reforme legate de sistemul
financiar, care să amelioreze funcționarea acestuia și să înlăture posibilitatea producerii de
blocaje de genul crizei econom ico-financiare din prezent. Astfel, Institute of International

Finance a propus reconsiderarea practicilor de management al riscurilor (redefinirea ponderilor
guvernanței corporative, a culturii riscului, a rolului managerului pentru risc și a complexi tății
produselor derivate și titrizate), a politicilor de compensare (prin alinierea intereselor
acționarilor cu cele ale companiei de management), de evaluare, de acordare a creditelor, a
ratingurilor și asigurarea transparenței activităților, atât la n ivelul instrumentelor financiare
(standardizarea acestora, armonizarea reglementărilor, adoptarea unor platforme și tehnologii
comune, regularizarea utilizării și tranzacționării acestora) cât și la nivel de instituții financiare
(stabilirea unor coduri de conduită, obligativitatea publicării expunerii pe produse titrizate, a
strategiei de management a riscurilor adoptate).
Pe aceeași linie, Financial Stability Forum a prezentat miniștrilor de finanțe din G -7 și
guvernatorilo r băncilor centrale un raport care propune cinci domenii de acțiune în care face
recomandări, respectiv:
1) ranforsarea supravegherii prudențiale a capitalizării, lichidității și sistemului de management
al riscului (prin stabilirea de condiții legate de capital, de managementul lich idității, de
considerarea activelor extrabilanțiere în stabilirea riscului, asigurarea calității structurii
operaționale pentru instrumentele derivate),
2) ameliorarea transparenței și a procesului de evaluare (declararea riscurilor, standardizarea
procedu rilor de contabilizare și declarare a activelor extrabilanțiere, utilizarea generalizată a
standardelor internaționale de evaluare, asigurarea transparenței proceselor de titrizare),
3) reconsiderarea rolului și a finalității ratingului de creditare (ameli orarea calității procesului
de notare, stabilirea de ratinguri diferențiate pentru instrumentele financiare complexe,
asigurarea calității datelor utilizate în notare, schimbarea percepției investitorilor și a
autorităților de reglementare asupra importanț ei ratingurilor și conștientizarea relativității
acestora),
4) ranforsarea celerității (rapidității) răspunsului autorităților la risc (prin definirea de proceduri
de acțiune imediată în funcție de rezultatul analizei de risc, ameliorarea gradului de infor mare
reciprocă între diversele organisme de control și de reglementare, angajarea acestora în
stabilirea de politici internaționale în domeniu) și
5) realizarea unor acorduri solide de cooperare în cazul apariției situațiilor de urgență în
sistemul financi ar (la nivelul băncilor centrale, variația ratelor rezervelor minime obligatorii în
raport cu gradul de solvență și lichiditate al băncilor și cu situația globală a sistemului
financiar).

4. De ce n u se declanșează nici o criză atunci când
noile investiții sunt finanțate prin economisire reală
(iar nu prin expansiunea creditului)

Nici criza economică, nici recesiun ea subsecventă nu au loc atunci când alungirea
etapelor din structura de producție, este rezul tatul unei sporiri anterioare a economisirii
voluntare, nu al expansiun ii creditului pe care băncile o inițiază fără acoperire într -o creștere a
economisirii reale. Într -adevăr, dacă procesul este declanșat de o amplificare susț inută a
economisirii voluntare, se împiedică producerea tuturor cel or șase fenomene microeconomice
care apar în mod spontan ca reacț ie la expansiunea creditului și care răstoarnă falsul avânt
(boom ) pe care expansiunea credi tului îl creează inițial.
De fapt, într -o asemenea situa ție, nu are loc nici o c reștere a prețului mijloacelor
originare de producție. Dimpotrivă, dacă împrumuturile provin dintr -o augmentare a
economisirii reale, scăderea relativă a consumului imediat, pe care această economisire o
implică necesarmente, eliberează un volum amplu de resurse de producție pe piața mijloacelor
originare de producție. Aceste resurse devin disponibile pentru utilizare în etapele cele mai
îndepărtate de consum, fără a fi necesară plata unor
prețuri mai ridicate pentru ele. Să ne amintim că, dacă în cazu l expansiunii creditului creșteau
prețurile, aceasta se întâmp la tocmai pentru că expansiunea nu își avea originea într -o
augmen tare prealabilă a economisirii, așadar pentru că nu se eliberau resurse ori ginare de
producție din etapele apropiate de consum, iar singura modal itate pe care antreprenorii din
etapele cele mai intensive în capital o a veau de a și le apropria era să ofere remunerații relativ
mai mari.
În plus, dacă alungirea structurii de producție derivă din creșterea economisirii
voluntare, prețurile bun urilor de consum nu sporesc mai mult decât proporțional în raport cu
prețur ile factorilor de producție. Se petrece tocmai contrariul; la început există tendința spre o
scădere susținută a prețurilor acestor bunuri. Într -adevăr, creșterea economisirii implică
întotdeauna o anumită diminuar e pe termen scurt a consumului. Așadar, nu se va înregistra o
sporire compa rativă a profiturilor contabile din industriile cele mai apropiate de consum, nici
o restrângere a profiturilor , sau chiar o pierdere contabilă, în etapele cele mai îndepărtate de
consum. În consecință, procesul nu va fi inversat și nu va exista nimic care să declanșeze criza.
Mai mult, devine avantajoasă substituirea cu forță de muncă a echipamentului
de capital, ca urmare a sporir ii salariilor în termeni reali, această sporire fiind datorată scăderii
relative a prețurilor bunurilor de consum pe care tinde să o provoace cr eșterea economisirii.
Ratele de piață ale dobânzii nu urcă; dimpotrivă, ele tind să scadă și să rămână
permanent scăzute, fapt ce reflectă noua rată socială a preferinței de timp, acum mai redusă,
dată fiind creșterea înclinației către economisi re. În plus, dacă ar trebui să includem vre o
componentă în rata de piață a dobânzii pentru a compensa modificarea puterii de cumpărare a
banilor când economisirea voluntară sporește, ace astă componentă ar fi negativă. Aceasta se
explică prin faptul că, dup ă cum am văzut, se manifestă o tendință (pe termen scurt și lung)
către m icșorarea prețului bunurilor de consum, care tinde să mărească puterea de cumpărare a
banilor, fenomen care va exercita o presiune suplimenta ră în direcția scăderii ratelor nominale
ale dobânzii. Pe lângă aceasta, cum creșterea economică bazată
pe economisire voluntară este sănătoasă și susțin ută, componenta antrepre norială și cea de risc
incluse în rata dob ânzii vor tinde, la rândul lor, să se reducă.

5. Concluzii

Deși multă vreme se sperase în mediul financiar contrariul, se poate spune astăzi că anul
2010 a început, și el, sub auspiciile acestei crize globale. Deși istoria ultimilor trei ani a fost
martoră la nenumărate încercări de rezolvare a acestei probleme și de restabilire a unui ritm de
creștere, recesiunea a cuprins multe state – iar în altele, perspectivele sunt, și ele, sumbre.
Declanșată mai întâi în SUA, unda de șoc s -a propagat rapid în întreaga lume. După cum
aminteam la un moment dat, aceasta furtună mondială este o demonstrație clară a
interconexiunilor dintre economiilor diferitelor state. Ceea ce diferă, totuși, este impactul crizei
asupra economiei fiecărei țări în parte, în funcție de particularitățile acesteia. Cele mai afectate
economii par a fi cele în care speculațiile deveniseră regulă înainte de izbucnirea crizei. Multe
bănci au falimentat din cauza îndatorării excesive și din cauza lipsei de lichidități. Cele mai
afectate de concedieri și șomaj au fost sectorul de servicii financiare și, respectiv, cel imobiliar.
Criza în sine apare ca fiind convergența câtorva deficiențe economice.
Mai întâi, este criza financiară globală, exprimată de reducerea și scumpirea (în termeni
de rate ale dobânzilor) creditelor. Aceasta este apoteoza multor ani de „bani ieftini”, când
împrumuturile erau oferite aproape fără nicio interogare asupra solvabilității solicitanților.
Criza creditelor subprime din SUA își are rădăcinile în această ușuri nță de acordare a creditelor .
Scumpirea bruscă a creditelor a co ndus la scăderea foarte rapidă a cererii. Nu doar indivizii și –
au văzut diminuată puterea de cumpărare, dar și băncile însele au simțit foarte concret
amenințarea falimentului. Aceasta s -a tradus într -un cerc vicios, în care întreprinderile aveau
nevoie de lichidități pentru a supraviețui unor vremuri în care vânzările scădeau, iar băncile,
care de obicei finanțau întreprinderile în cauză, își retrăgeau sprijinul.
În al doilea rând, scăderea puterii de cumpărare și instalarea unei temeri
cvasigeneralizate d e a cheltui a lăsat multe state care se bazau pe exportul produselor proprii
către alte state fără cumpărători. Aceasta a dat naștere unei crize bruște de supraproducție,
similare celei din 1929 -1933. Printre cele mai afectate state afectate de acest tip d e criză se
numără China și Japonia, ale căror economii erau sprijinite în special pe export.
În al treilea rând, un sistem financiar supradimensionat înlocuise o parte importantă a
econo miei „reale” în câteva state precum Marea Britanie, Islanda, Elveț ia și, din nou, SUA. De
mai mulți ani, acesta devenise în mod esențial un mediu speculativ, autosusținut de o continuă
supraevaluare a activelor tranzacționate, prezentând astfel caracteristicile unei bule. Aceasta a
rămas în mare proporție un fapt neperce put, mai întâi datorită abundenței de fonduri ieftine (să
ne amintim scăderile ratei dobânzii de referință a Federal Reserve după incidentele de la 11
septembrie 2001), apoi datorită unei motivații psihologice că bula va continua, sprijinită de
convingerea că băncile sunt prea importante pentru a falimenta (too big to fail, engl.), și, în
fine, deoarece instrumentele financiare sofisticate (titrizarea datoriilor sub forma CDO,
mecanismele de hedging, produsele derivate etc.) au creat o asemenea complexitate încât
aproape niciun analist (inclusiv agențiile de rating precum Standard and Poors, Moody’s etc.)
nu a reușit să prevadă – în mod convingător pentru masa de investitori – pericolul.
Diversitatea cauzelor face ca efectele asupra fiecărei țări să fie, d e asemenea, diferite.
De exemplu, SUA luptă cu dubla greutate provocată de sistemul financiar supradimensionat și
de anii de bulă financiară, dar încă se bucură de prezența unei industrii importante și înalt
competitive la nivel mondial. Lucrurile par a fi mai dificile pentru Marea Britanie, unde se
adaugă efectele devastatoare ale anilor de delocalizare și de dezindustrializare. Ambele țări
plătesc într -un fel tribut perioadelor de ultraliberalism economic și financiar; politicilor de
îndatorare cunoscute sub numele de „reaganomics” și „thatcherianism” și propagării acestora
în masa economiei, atât la nivel public, cât și privat, rezultând în deficite de ambele feluri;
supravalorizării puterilor speculației și mecanismelor de producere a așa -numiților „smar t

money” de a înlocui abordările tradiționale de creare a avuției (producție, servicii cu valoare
adăugată etc.).
Dintre țările exportatoare, China suferă din cauza modului în care economia sa este
constituită, cu un consum intern relativ mic și cu orienta re preponderentă către exporturi, cu o
specializare în special în domeniul producției de articole de masă și de calitate medie, în care
înalta tehnologie și concepția sunt puțin reprezentative, cu o monedă (yuan -ul) a cărei rată de
schimb este menținută în mod artificial etc. De cealaltă parte, Japonia este nu doar dependentă
de exporturi, dar trebuie în plus să facă față unei populații aflate în îmbătrânire și unui sistem
de securitate socială supraîncărcat. În plus, această stare de fapte a dus la relativ a demotivare a
noilor generații, mulți dintre membrii acestora manifestând mai degrabă o stare de așteptare a
unor oportunități viitoare (moșteniri, subvenții etc.). Statele mici nu sunt imune la criză: de
exemplu, economia Islandei (și, parțial, Elveția) este strivită de greutatea sectorului bancar
supraextins și de datoriile contractate de propriii săi cetățeni. După ce ani de zile a jucat cartea
excelenței în domeniul serviciilor financiare, statul respectiv se găsește în vecinătatea
falimentului naționa l. Problemele sunt agravate de populația limitată a țării, care nu poate
suporta imensa datorie rezultată în urma naționalizării băncilor. În plus, nici Islanda și nici
Elveția nu beneficiază de sprijinul unei umbrele protectoare precum Uniunea
Europeană. De aceea, monedele lor naționale manifestă tendința devalorizării. Rusia și statele
exportatoare de petrol sunt puse în fața devalorizării rapide a principalului lor activ – resursele
naturale (de exemplu, cei mai cunoscuți giganți economici ruși sunt din acest domeniu:
Gazprom, LukOil, Norilsk Nickel etc.). Deși, pe termen lung, aceste țări ar trebui să fie capabile
să depășească această criză și să vadă revenirea beneficiilor, ele suferă datorită urgențelor
imediate: prețurile în scădere combinate cu redu cerea cererii amenință cu falimentul pe termen
scurt.
În plus, Rusia s -a confruntat, în urma războiului cu Georgia – produs pe fondul unei
piețe deja demoralizate și panicate –, cu retragerea în masă a capitalului străin, doborând practic
bursa rusă. Col ateral, această situație a generat multiple apeluri în marjă pentru mulți dintre
afaceriștii ruși care garantaseră împrumuturile luate de la băncile occidentale cu acțiuni.
Situația Rusiei s -a înrăutățit și prin aceea că, încercând să mențină puterea de cu mpărare a
propriilor cetățeni, banca centrală rusă a intervenit pentru susținerea monedei naționale, aflată
în cădere, vânzând în acest sens valută și diminuându -și, astfel, rezervele.
Uniunea Europeană (și, în particular, zona euro) a beneficiat atât de avantajele, cât și
de constrângerile existenței monedei unice. Se poate aprecia, la scară globală, că existența
acesteia a constituit un element stabilizator pentru economie. Potențialul încă important de
creștere pe care îl prezintă fostele state sociali ste, devenite membre ale UE sau chiar ale zonei
euro, furnizează economiei o cerere de produse și servicii care, deși relativ redusă, se dovedește
un element salvator. Datorită existenței monedei unice, deficitele publice ale statelor din UE,
realizate în majoritate prin tranzacții tot cu celelalte state ale UE, nu s -au transformat atât într –
o problemă economică reală (și nici o devalorizare nu s -a produs ca urmare a acestora), cât mai
degrabă în motive de sancțiune din partea Comisiei Europene (să notăm, t otuși, că CE s -a arătat
relativ flexibilă și înțelegătoare în raport cu deficitele publice în această perioadă de frământare
economică – de exemplu a admis amânarea reîntoarcerii la echilibru a bugetului Franței pentru
2014, deși inițial acest lucru fusese cerut pentru 2012). În particular, deși afectată de bula
imobiliară, Spania beneficiază de pe urma apartenenței la zona euro, puterea de cumpărare a
cetățenilor săi fiind conservată, în absența devalorizărilor de monedă. Din America de Sud,
Brazilia este un exemplu al statelor mai puțin afectate de criză. Mai mult, țara respectivă
a primit o bună oportunitate de a -și crește importanța rolului propriu la nivel global, lucru
manifestat prin ponderea manifestată la negocierile din cadrul WTO. Într -o lume ale cărei
rezerve de petrol sunt în scădere, Brazilia folosește aproape generalizat o tehnologie proprie de
propulsie a automobilelor bazată pe utilizarea unui combustibil alternativ – care o face aproape

autosuficientă din punct de vedere energetic. În plus, tot în apele teritoriale ale acestei țări s -a
descoperit un zăcământ important de petrol , care o situează pe continentul respectiv imediat în
urma Venezuelei ca potențial de exploatare și export. La toate acestea se adaugă imensul
potențial pe care îl reprezintă teritoriul său, încă insuficient explorat, din punct de vedere al
agriculturii și al resurselor naturale.
Posibilele soluții, și ele, diferă în acord cu manifestările. Astfel, pentru economiile
supraîndatorate, stabilizarea și reducerea deficitelor par a fi prioritare, ceea ce este posibil să
se facă prin devalorizarea monedelor naționale. Pentru acele țări care s -au bazat preponderent
pe exporturi, este necesară fie o creștere a nivelului de consum intern, fie o ajustare a
capacităților de producție (ceea ce va conduce la concedieri și creșteri ale șomajului). În fine,
lumea în ansamblu pare a -și baza, mai mult ca niciodată, creșterea și dezvoltarea viitoare pe
economiile emergente. Înaintea acestora se prezintă ani de construi re a infrastructurilor, de
îmbunătățire a nivelului de trai, de avantaj al unei forțe de muncă încă relativ ieftine.
Combinate cu nevoi de finanțare reduse (pentru acele state care nu sunt puternic
îndatorate – cum este și cazul României), se asigură astfe l premisele unei creșteri economice
susținute. La nivel ideologic, criza din prezent, ca de altfel și celelalte din istorie, a declanșat o
dezbatere intelectuală între mai multe idei aplicabile: teoria ultraliberală a „mâinii invizibile”
a lui Adam Smith, teoria intervenționismului statal a lui Keynes, chiar teorii neomarxiste etc.
Dezbaterea de fond s -a concentrat în jurul ideii de autoreglare autonomă a pieței, mai precis
dacă prezenta criză invalidează sau nu acest principiu.
Din punct de vedere economic , un sistem intervenționist sau, în extrem, planificat
conduce la apariția unui cost important: aparatul de stat este extensiv dezvoltat, sunt necesare
studii, reajustări ale deciziilor și planurilor, studierea și identificarea priorităților sociale și
economice etc. Cu alte cuvinte, acest tip de sisteme generează un cost preponderent
administrativ. De cealaltă parte, abordarea ultraliberală afișează o reducere a acestor costuri
administrative, propunând reducerea rolului statului la funcțiile regaliene (se curitatea externă,
securitatea internă, definirea dr eptului și furnizarea justiției etc.).
Bineînțeles, finanțarea aparatului de stat înseamnă, și în acest caz, colectarea unor
impozite, dar valorile acestora ar trebui să fie mai reduse. Mai mult, pe l ângă reducerea
costurilor administrative, o asemenea abordare mai creează și premisele alocării optime a
resurselor pornind de la principiul că resursele trebuie astfel alocate încât să satisfacă cererea.
Cu toate acestea, abordarea ultraliberală generea ză apariția unui cost mai subtil, sistemic, și
anume costul de fragmentare pe care îl presupun sincopele ce își fac apariția în sistemul
economic. Una din platformele pe care costul sistemic ia naștere și se sprijină este cea de
mobilitate economică.
Aceas tă mobilitate este cea care deosebește intervenționismul/planificarea, care pune
bază pe stabilitate, de ultraliberalism, care favorizează realocarea optimă continuă. Sau,
mobilitatea în sine generează un cost – prin promoțiile introduse pentru atragerea de noi clienți,
prin lipsa de fidelitate a clienților, prin permanenta preocupare a angajaților de a -și căuta
permanent o poziție mai rentabilă etc. Se poate conchide că atât sistemele intervenționiste, cât
și cele liberale, generează costuri, posibil compar abile, dar că ele sunt distribuite diferit între
sectorul public și cel privat.

Bibliografie

1. De Soto, Jesus , Huerta , 2010, Moneda, creditul bancar și ciclurile ecnomice ,
traducere, Ed. Univ. “Al.I.Cuza ”, Iași

2. Economie teoretică și aplicată Volumul XVIII (2011), No. 1(554), pp. 131 –
153, Criza economică și financiară actuală – aspecte noi sau revenirea la
vechile probleme? Paradigm e, cauze, efecte și soluții adoptate* ( Ideile acestui
articol au fost prezentate la Simpozionul „Criza globală și reconstrucția științei
economice”, 5 -6 noiembrie 2010, Facultatea de Economie, Academia de
Studii Economice, București. )

3. Soros, G. (2002). Despre globalizare, Editura Polirom, Iași

Webografie

4. http://www.ecol.ro/content/criza -si-teoria -economica

5. http://mises.ro/1089/

6. https://ro.wikipedia.org/wiki/Jesús_Huerta_de_Soto