SPECIALIZAREA: MANAGEMENT, ANUL III REFERAT LA DISCIPLINA MANAGEMENT GENERAL Coordonator științific, Prof. univ. dr. PĂUN OANA Student, CIOCAN(IFRIM)… [621044]

UNIVERSITATEA ”ANDREI ȘAGUNA” CONSTANȚA
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE
SPECIALIZAREA: MANAGEMENT, ANUL III

REFERAT LA DISCIPLINA MANAGEMENT GENERAL

Coordonator științific,
Prof. univ. dr. PĂUN OANA

Student: [anonimizat](IFRIM) ANA ALEXANDRA

CONSTANȚA
-2020-

CUPRINS

Funcțiile managementului
1.1. Concept………………………………………………………………..pag.3
1.2. Funcția de coordonare………………… ………………………………………pag.5
1.2.1 Comunicarea………………………….. ……………………………..pag.7
1.2.2 Bariere comunicaționale și căile depășirii acestora……………pag.9
Bibliografie …………………………………………… ……………………………………..pag.11

CAP.I FUNCȚIILE MANAGEMENTULUI

1.1. Concept

Esența procesului de conducere o reprezintă funcții le (atributele) conducerii. Prin funcțiile
conducerii înțelegem activități specializate, relat ive omogene, complementare sau, convergente care
îndeplinesc un rol specific în ansamblul procesului de conducere.
Cunoașterea funcțiilor în mod aprofundat constitue o premiză majoră pentru descifrarea
conținutului științei conducerii și a conducerii șt iințifice, pentru însușirea și utilizarea eficientă a
sistemelor, metodelor, tehnicilor, procedurilor și modalităților moderne de conducere.
Pentru prima oară, procesele de conducere au fost identificate de Henri Fayol care a definit
cinci funcții principale:

Previziunea

Organizarea

Comanda

Coordonarea

Controlul
Cele cinci funcții ale conducerii, recunosc ute de numeroși specialisti, pot fi definite printr -o
serie de elemente comune astfel:
● activitățile caracteristice fiecărei funcții sunt specifice în ansamblul lor numai cadrelor de
conducere; de altfel, tocmai acest aspect le difere nțiază de cadrele de execuție. Trebuie să subliniem ,
în legătură cu acest aspect, faptul că în munca ori cărui conducător există și elemente de execuție.
Deosebirea fundamentală între aspectele de conducer e existente în munca celor două categorii se
referă la faptul că funcțiile se execută de către c adrele de conducere, la scara întregii societăți
comerciale sau a unui compartiment, în timp ce ele privesc, în cel de-al doilea caz, numai activitatea
proprie executantului.
● funcțiile de conducere se realizează în absolut t oate tipurile de întreprinderi (societatea
comercială, regii autonome etc.) indiferent de dome niul în care activează (industrie, agricultură,
comerț etc.) sau de dimensiunile acestora. Ele se r egăsesc la toate nivelele ierarhice dintr-o

întreprindere. Conținutul și forma de manifestare a funcțiilor conducerii diferă în funcție de nivelul
ierarhic la care se manifestă.
● funcțiile conducerii au ponderi diferite pe scara ierarhiei în sensul că, la nivelul ei superior,
se realizează, în principal, funcțiile de coordonar e, antrenare și evaluare-control.

1.2. Funcția de coordonare

Coordonarea este funcția managementului științific a cărei importanță a sporit cosiderabil în
etapa actuală, ca rezultat nemijlocit al creșterii d imensiunilor întreprinderilor și complexității
activității economice.
În esență funcția de coordonare are ca obiect sincr onizarea acțiunilor tuturor subdiviziunilor
unei întreprinderi, precum și a salariaților aceste ia, în vederea realizării obiectivelor stabilite.
Rezultă astfel că asigurarea eficienței funcției de coordonare este determinată nemijlocit de
raționalitatea alcătuirii structurii organizatorice a organizației de stabilirea unor legături judicio ase
între compartimentele acesteia, de repartizarea cât mai echilibrată a atribuțiilor în cadrul colectivu lui
de conducere, dar și a colectivelor subordonaților.
Concluzionând, se poate considera că realizarea fun cției de coordonare este condiționată de
existența unui sistem judicios de comunicații, atât pe verticală- între diferite niveluri ierarhice de
conducere și între conducători și subordonați, cât și pe orizontală- între conducătorii și între
executanții aflați la aceleași niveluri ierarhice, precum și în diagonală, între cadre de conducere ca re
se află la diferite niveluri ierarhice, dar acțione aza în diferite activități, iar elementul cel mai
important al coordonării este resursa umană.
În general, coordonarea reprezintă un proces prin c are un manager creează și menține
armonia între activitățile, oamenii și compartiment ele de muncă pe care le are în subordine, în
condițiile impulsurilor factorilor endogeni și exog eni, care determină schimbări semnificative,
pentru a realiza obiectivele propuse în condiții de performanțe superioare.
Funcția de coordonare decurge din necesitatea de a face ca toate eforturile, toate activitățile
care se desfășoară în diferite locuri și nivele ier arhice dintr-o unitate economică să fie îndreptate
spre realizarea obiectivelor prestabilite.
Exercitarea funcției de coordonare de către un mana ger presupune din partea acestuia un
efort de cunoaștere privind:
● structura personalului din subordine;
● poziția acestuia în organizarea unității;
● sarcinile și atribuțiile fiecărui post existent î n structura organizatorică.
De asemenea, activitatea de coordonare se desfășoar ă în condiții normale numai dacă fiecare
subordonat își cunoaște precis câmpul său de acțiun e, domeniu în care își exercită atribuțiile și
responsabilitățile circumscrise postului pe care-l ocupă.

Manifestarea funcției de coordonare nu poate fi con cepută fără existența unui sistem de
comunicații adecvat, a unui ansamblu de legături in formaționale la scara întregii unități economice
și a fiecărui compartiment din cadrul acestuia.
Importanța existenței unui sistem de comunicații în tr-o unitate economică, pentru exercitarea
funcției de coordonare, rezultă din faptul că, pe a ceastă cale, managerul își înțelege mai bine
colaboratorii și se face înțeles de aceștia. Exerci tarea funcției de coordonareîintr-un climat favorab il
de muncă asigură managerului un plus de competență în acest domeniu.
În exercitarea funcției de coordonare, managerului i se cere să respecte anumite cerințe cum
ar fi:
● echilibrarea sarcinilor între subordonați;
● asigurarea creșterii nivelului de competență a su bordonaților;
● practicarea unor metode de management și procedee de lucru adaptate diferitelor categorii
de personal;
● aplicarea delegării de autoritate și responsabili tate.

Coordonarea se realizează in principal în două form e:

BILATERALĂ – care se desfășoară între un conducător și un subo rdonat, care asigură
preîntâmpinarea filtrajului și a distorsiunii, obți nerea operativă a feed-back-ului.
Dezavantajul principal este condumul mare de timp, m ai ales din partea cadrelor de
conducere.

MULTILATERALĂ – care implică un proces de comunicare concomitentă între un
conducător și mai mulți subordonați, folosită pe sc ară largă mai ales în cadrul ședințelor. În
condițiile întreprinderilor comerciale moderne, pon derea coordonării multilaterale crește ca
urmare a extinderii sistemelor de conducere de tip participativ.

1.2.1. COMUNICAREA

O condiție importantă a coordonării o constitue ca pacitatea managerului de a-i înțelege pe
subordonați și de a se face înțeles de aceștia, cee a ce înseamnă că una din cerințele de primordin
pentru desfășurarea acestei funcții este legată de comunicare și comportament managerial.
Comunicarea reprezintă procesul de transmitere a i nformațiilor între persoane, unele cu rol
de emițător iar altele cu rol de receptor, prin int ermediul mesajelor simbolice – sunete, cifre, litere ,
cuvinte, semne scrise, gesturi.
Sistemul de comunicații reprezintă ansamblul proce selor de comunicații realizat la scara unui
sistem economico-social prin intermediul rețelelor de comunicații care include: emițători, canale,
relee intermediare și receptori.

Fig. 1 Elementele procesului de comunicare

Emițătorul- este persoana care inițiază și codifică informația, care urmează să fie împărtășită
de alte persoane;

Codificarea- operație realizată de emițător prin pu nerea în anumite simboluri a informației ce
urmează a fi transmisă; folosirea unor simboluri ca re au același înțeles pentru emițător și
pentru receptor fiind indispensabilă pentru o bună comunicare;

Mesajul- poate fi transmis în mod direct sau prin in termediul unor canale cum ar fi rapoartele
scrise, telefonul, echipamentele teleinformatice et c.;

Canalul- calea de transmitere a informației (verbal ă, scrisă etc.);

Decodificarea- operația realizată de receptor ce co nstă în interpretarea mesajului și
transpunerea simbolurilor transmise într-o informaț ie semnificativă pentru sine.
Decodificarea este sensibil influențată de modul în care receptorul interpretează simbolurile;

Factorii perturbatori- sunt cei ce produc blocaje, filtraje, distorsiuni sau bruiaje în
transmiterea informațiilor;

Conexiunea inversă- este reversul legăturii directe emițător – receptor, prin care emițătorului
i se transmite reacția receptorului.

1.2.2 BARIERE COMUNICAȚIONALE ȘI CĂILE
DEPĂȘIRII ACESTORA

Barierele constau în:
– tendința de a auzi numai ce ne-am obișnuit să auzim;
– ignorarea informațiilor în dezacord cu ceea ce cunoaștem;
– evaluarea prin criterii subiective a sursei obiective: același mesaj are sensuri diferite
în funcție de modul cum este privit emițătorul;
– perceperea diferită a mesajelor în funcție d e situația concretă a receptorului și de
presiunile mediului asupra sa;
– întelegerea diferită a acelorași cuvinte de către persoane diferite;
– folosirea neadecvată a elementelor procesel or de comunicații;
– incapacitatea de stăpânire a emoțiilor;

Pentru depășirea acestor bariere se pot urma câteva căi:
– determinarea precisă a scopului fiecărei co municații;
– clarificarea ideilor înaintea comunicării;
– alegerea celui mai potrivit moment pentru e fectuarea comunicării;
– cunoașterea precisă a simbolurilor folosite ;
– folosirea unui limbaj simplu și direct;
– luarea în considerarea a tuturor elementelo r care determină o anumită percepție;
– adoptarea de către fiecare emițător și a po sturii de ascultător;
– asigurarea de către conducători a concordan ței dintre ceea ce se comunică și ceea ce
se face efectiv;
– transformarea stilului comunicațiilor din d efensiv în suportiv;

Orice comunicare, indiferent de forma sa (verbală, scrisă, nonverbală) are cel puțin patru
obiective:
– receptarea corectă a mesajului;
– întelegerea corectă a mesajului;
– acceptarea mesajului;

– provocarea unei reacții (schimbarea de comp ortament sau de atitudine).

Procesul de comunicare managerială este un proces d ecizional deoarece managerul
stabilește:
– dacă comunică și ce anume (filtru);
– dacă reține sau nu informații necomunicate și ce face cu ele (stocare);
– modul și momentul folosirii informațiilor s tocate (reglare).

BIBLIOGRAFIE
Bontaș, D. -Managementul general al firmei, Editura Moldavia, Bacău, 2003
Drucker,F.P . – Managementul viitorului, Editura ASAB, Bucureșt i, 2004.
Niculescu, Ov. Verboncu. I – Management, Editura Economică, București, Ediții le 1995,1997,
1999.
Niculescu,Ov.,Verboncu.I. – Fundamentele managementului organizațional, Edit ura Tribuna
Economică, București, 2001
Niculescu, Ov., Nicolescu. L. – Economia, firma și managementul bazat pe cunoști nțe, Editura
Tribuna Economică, București, 2005.
Niculescu, Ov., ș.a. – Abordări moderne în managementul și economia org anizației, Editura
Economică, București, 2003.
Păun,O.- Note de curs, Universitatea Andrei Șaguna, 2020