SPECIALIZAREA: LITERATURĂ ROMÂNĂ-RELEVANȚE EUROPENE

UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA: LITERATURĂ ROMÂNĂ-RELEVANȚE EUROPENE
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Conducător științific:
Lector univ. dr. Florin Cioban
Absolvent:
Doina Filip (Silaghi )
ORADEA
2012-
UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA: LITERATURĂ ROMÂNĂ-RELEVANȚE EUROPENE
PĂCALĂ ȘI OMOLOGII LUI
ÎN LITERATURA EUROPEANĂ
Conducător științific:
Lector univ. dr. Florin Cioban
Absolvent:
Doina Filip (Silaghi )
CUPRINS
Argument……………………………………………………………………………………….4
Capitolul I
Păcală, erou al snoavei ……………………………………………………………………6
Capitolul II
Păcală , întruchipare a istețimii populare …………………………………………14
Capitolul III
Păcălitorul, tip uman fundamental…………………………………………………..20
Capitolul IV
Personajul Păcală în literatura română ……………………………………………28
Capitolul V
Semenii lui Păcală în spațiul european…………………………………………….38
Concluzii……………………………………………………………………………………..52
Bibliografie………………………………………………………………………………….54
Argument
Dorința de cunoaștere, dar mai ales de autocunoaștere, ne îndeamnă mereu să ne întoarcem spre rădăcini, spre origini și spre neam. Ne dorim să ne demonstrăm că suntem unici, dar în același timp la fel, ca indivizi, ca popor, ca oameni în general. Ne dorim să fim integrați în marea familie mondială, dar să nu ne pierdem originalitatea. Uneori ne simțim considerați inferiori și dorim să ne afirmăm superioritatea. Întotdeauna ajungem la aceeași concluzie, suntem cu toții urmașii aceluiași nucleu, însă ne manifestăm diferit, în funcție de condițiile în care am evoluat. Ca popoare dăm naștere acelorași tipuri de oameni, însă atitudinea în fața vieții diferă de la o nație la alta. Sufletul românului concepe ființa într-un fel bogat, nuanțat, cu diferite niveluri și fațete.
Se constată că frumusețea și bogăția literaturii noastre populare ar fi incomplet și păgubitor ilustrată, doar prin eroul mioritic și cel manolic, deoarece eroii care au un relief tot atât de ridicat în peisajul nostru artistic sunt haiducul și păcălitorul. Sufletul românesc nu poate fi înțeles printr-o singură tonalitate, cea a Mioriței cu resemnarea ei în fața morții, există mai multe feluri de a fi pentru sufletul românesc. Nu ne caracterizează numai gravitatea mioritică ci și feeria ființei, ușurătatea ei. Râsul, șaga, buna dispoziție fac parte și ele din structura sufletului românesc. Fiind născută și copilărind în mediul rural l-am recunoscut pe Păcală în diferiți țărani șugubeți. De multe ori scopul acestora este de a demasca răul sau de-a depăși mai ușor situații dificile.
Constatăm de atâtea ori că reluarea carților citite în copilarie ne oferă perspectiva straturilor lecturii. Înțelegem, de exemplu, recitind snoavele despre Păcală, că jocul (simularea prostiei) și râsul implică o atitudine activă, conștientă, de luptă împotriva nedreptăților la care suntem supuși.
Snoava este mereu actuală prin uimitoarea ei adaptare la aspecte contemporane de viață, constituind o minunată modalitate de sesizare și îndreptare a aspectelor negative ale societății. Mai mult, ea poate fi citită la orice vârstă deoarece destinde, educă, demască și repune în drepturi etica și adevărul. Snoava a constituit la români o modalitate de eliberare de sub constrângerile impuse de orânduirile bazate pe exploatare. A fost dintodeauna un simbol al înțelepciunii, istețimii unui popor care a știut să râdă și să sfideze nedreptatea, minciuna, falsurile, inechitățile sociale, poporul român și-a creat un echilibru sufletesc, prin acest optimism inepuizabil, prin bucuria de a râde, detașându-se în acest fel de vicisitudinile vieții.
Snoava și-a găsit astăzi noi contexte de a fi povestită. Urmărind repertoriul actual de snoave, ele evoluează spre banc, cuplet satiric, anecdotă, dezvăluindu-și o mare vitalitate și forță socială satirică. Astfel, subiectul adus în discuție își păstrează actualitatea în ciuda faptului că materialul bibliografic este destul de redus având în vedere importanța pe care tipul păcălitorului o are în stabilirea trăsăturilor fundamentale ale poporului nostru.
CAPITOLUL I
Păcală, erou al snoavei
Snoava de tip Păcală are o largă difuziune în toate zonele folclorice ale țării, demostrând marea ei vitalitate și durabilitate în timp. Pentru a ne înțelege mai bine eroul, însoțitorii săi sau corespondenții creați de alte popoare vom zăbovi, pentru început, asupra prezentării personajului, dar și asupra snoavei ca specie literară.
Cercetate în profunzime, snoavele despre Păcală constituie o suită de narațiuni închegate, rotunde și bine realizate artistic. Ele au grad maxim de esențializare și tipizare a unor situații și trăsături general umane, aducând în prim plan conflicte sociale care au afectat lumea satului românesc. Astfel, narațiunile despre Păcală, alcătuiesc un ciclu, având în centru personajul principal, care înfruntă diverși adversari. Acțiunile se desfășoară pe orizontală, ordinea înlănțuirii lor variază de la un povestitor la altul, unele episoade lipsind sau intercalându-se cu altele.
Fiecare episod are logica sa, povestitorul nefiind obligat să rețină o schemă narativă, poate intercala permanent motive narative sau poate contamina diverse episoade. În acest fel, acțiunea nu se termină niciodată, ea putând continua la infinit cu alte întâmplări comice ale eroului. Tehnica ciclului oferă posibilitatea creatorului popular să fabuleze permanent acțiuni pe seama eroului, asigurând continuitate, dar și întrerupând la momentul dorit narațiunea.
Întâmplările narate și personajele care iau parte la desfășurarea evenimentelor sunt legate de realitatea înconjurătoare, cu toate că uneori apare și fantasticul. În ceea ce privește personajele, aceștia sunt oameni isteți, prototipul lor fiind Păcală.
Isprăvile lui Păcală de Petre Dulfu sunt cele mai reprezentative. Volumul ce adună snoave prelucrate de autor, cuprinde mai multe narațiuni sub forma unor episoade, legate între ele din punctul de vedere al conținutului, ce vor contura portretul eroului. Prima se cheamă Moștenirea și se referă la un moșneag care avea trei feciori. Cel mai mic avea o fire deosebită, era un poznaș, care făcea lucrurile pe dos, un nătâng , un gură cască. Dar, în final, îi ieșeau lucrurile așa de minunat, că se mirau toți. Avea deosebita plăcere să se lege de lacomi, de neghiobi, de proști. Oamenii l-au poreclit Păcală.
Bătrânul tată, la moarte lăsă celor trei feciori, o vacă drept avere. Dar cum s-o împartă cei trei, vaca . Au hotărât, după lungi discuții, că vaca va fi a aceluia în ocolul căruia va intra. Cei doi frați mai mari aduc lemne, fac ocolul și pun fân, ca vaca să la ei. Păcală aduce câteva crengi tinere înfrunzite și face un frunzar. Joiana când vine de la câmp, trage la frunzarul lui Păcală și vaca îi rămâne lui, în timp ce frații lui tremurau de ciudă.
În Vânzarea ni se spune că Păcală n-a fost vrednic să aibă grijă de vacă, s-o ducă la păscut, și se hotărește s-o vândă. O duce la târg, dar în drum îl apucă o furtună. El leagă vaca de un stejar scorburos și se odihnește. Stejarul scârțâie în bătaia vântului și lui Păcală , în somn, i se părea că-i vorbește . Așa se face că el se înțelege cu stejarul să-i vândă vaca. Stabilec prețul: 40 lei și să-l aștepte până marți.
Păcală pleacă, lasă vaca acolo și marți merge după bani. Stejarul scârțâie din nou, Păcală înțelege că n-are bani, îl amână până marțea următoare. Când s-a dus iar după bani, Păcală ia și toporul cu el și văzând că stejarul nu-i dă banii, îl doboară. Atunci vede Păcală , în scorbura copacului, o comoară. El își ia 40 de lei, prețul vacii, și pleacă. În narațiunea a treia, intitulată Împărăția comorii, ni se spune cum acasă, Păcală le povestește întâmplarea fraților săi, care aflând de comoară pleacă în pădure să ia banii. Ajunși acasă, vreau să împartă comoara și n-au cum. Popa, curios ce fac cu banița, se duce să vadă. Păcală iese afară să-l alunge, dar el cade în lac și moare înecat. Ei fug, fiindcă pot fi descoperiți.
Când au fugit, Păcală a luat ușa după el, fiindcă așa i-au spus frații: ”trage ușa după tine! ”Apucându-i noaptea , ei se opresc să doarmă într-un stejar. Sub stejar vin vreo doisprezece hoți să se odihnească. Păcală cu frații lui se sperie, ușa cade jos, cei doisprezece hoți fug de frică și lasă sacii cu bani sub stejar. Când s-au dat jos frații lui Păcală iau sacii cu bani, iar Păcală ia un sac cu tămâie. Hoții s-au întors dimineața să-și ia sacii cu banii, dar cei trei frați o luaseră la picior (Fuga).
Cea de-a cincea narațiune, Fluierul ne spune că cei doi frați ai lui Păcală, încărcați cu bani, au luat-o pe un drum, iar Păcală pe altul. Păcală ajunge pe un vârf de munte, unde face un foc peste care toarnă sacul de tămâie. Un înger vine la Păcală și-l duce în cer la Dumnezeu care, pentru jertfa ce i-a adus-o, prin fumul de tămâie , îl roagă să-și ia din rai ce-i poftește inima. Păcală alege un fluier, spre surprinderea lui Dumnezeu.
Păcală cel prost și credul devine de acum isteț, pus în slujba dreptății.El apare parcă, de acum, ca trimis al lui Dumnezeu să-l pedepsească pe slujitorul său, popa, care a uitat de legile creștine și nu doar pe el. În unele variante de snoavă, Păcală devine aliatul preotului în acțiunea de demascare a iubitului preotesei, care de regulă este primarul din sat, pârcălabul ori altă persoană cu poziție socială de frunte. Intriga de acest tip de snoave se derulează cu întâmplări comice și situații neprevăzute, dezvăluind conflicte sociale din lumea satului, cu puternice implicații în viața de familie.
Revenind la narațiunile volumului sus amintit, aflăm, în Tocmeala, a șasea din volum, că Păcală, ajuns pe pământ , începu să cânte din fluier , de se minuna întreaga natură . Păcală a coborât la șes și acolo află că oamenii sunt nemulțumiți de popa care-i înșală. La acest popă mișel au fost argați și cei doi frați ai lui Păcală și la amândoi popa le-a tăiat nasul cu briciul pentru un lucru de nimica. Ei fuseseră la lucru și popa le adusese mâncarea foarte târziu și se supărară, apoi, cum le-a fost înțelegerea, le-a tăiat nasul. Păcală se angajează și el argat la popa, cu aceeași tocmeală.
Următoarea povestire este Caprele popii. Păcală este trimis să aducă un car cu lemne. Popa îi dă merinde, un caș și-o pâine, dar să i le aducă înapoi întregi. Păcală îi aduce carul cu lemne, merindea întreagă, dar mâncase miezul și astfel l-a păcălit pe popă. Plecat la treierat, popa iar nu-i aduce mâncare. Păcală vinde din grâu și iar mănâncă .Ise cere să construiască un pod peste o mlaștină și Păcală omoară toate caprele popii, și le pune: una cu burta în sus, alta cu burta în jos. Popa află și e mâhnit tare, dar nu recunoaște că e supărat. Popa vrea să-l dea afară, dar Păcală nu vrea .
Păcală e trimis cu oile popii la păscut. El le cântă din fluierul său și oile joacă întruna de vin acasă lihnite de foame. Îl va face și pe popa să joace până în mărăcini, apoi va juca și preoteasa până cade din pod și moare – ni se povestește în continuare, în La oi.
Popa îl trimite pe Păcală să-i aducă un car cu lemne de la Cuibul Urșilor, gândindu-se că poate l-ar pierde. Lupii și urșii îi mănâncă boii, iar el, după ce încarcă carul înjugă la car un urs și-un lup și-i aduce popii lemnele acasă – ni se spune în a noua naratiune, Boii lui Păcală.
Nu doar popa este păcălit de Păcală, ci și dracul. Astfel, snoavele cu Păcală continuă, prin Moara dracilor . Păcală e trimis la moară, cu trei saci în care era cenușă și nu grâu, porumb și secară. La Moara dracilor, Păcală pune sacii după ușă. Vin dracii și Păcală spune că el este Singur Eu. Dracul își face de mâncare o broască friptă, iar Păcală își frige slănină. Ei se ceartă și Păcală îl izbește cu slănină peste ochi și dracul rămâne orb. Îi strigă pe ceilalți și le spune că Singur Eu i-a făcut această nenorocire, Păcală îi învinuiește că i-au furat făina din saci. Dracii îi pun în loc de cenușă în saci, făină de grâu, secară și porumb, astfel că el iese bine în fața stăpânului.
Alteori faptele relatate sunt de o cruzime burlescă. În Cucul se arată că popa se înțelesese cu Păcală să-l slujească până va cânta cucul. Ca să scape mai repede de el, popa pune pe soacră-sa ca să se suie în nuc și să cânte cu-cu! Păcală ia un retevei și lovește soacra care cade și moare.
Popa hotărăște să plece împreună cu fiul său, pentru că nu mai găsea o soluție ca s-o scoată la capăt cu Păcală. Acesta se vâră în sacul în care popa își pune cărți și când trece o apă, strigă să salte sacul că se udă Evanghelia. Trecând apa, popa scoate cartea și dă de Păcală ( Evanghelia).
Ajunși la mal și osteniți de drum, se hotărăsc să doarmă lângă râu. Popa vrea să-l arunce în râu pe Păcală, dar acesta se va așeza între popă și fiul acestuia, astfel că va fi împins în râu chiar fiul popii. Păcală iese victorios, dar îl iartă pe popă și nu-l jupoaie așa cum era convenția (Răfuiala).
Păcală restabilește ordinea firească a lucrurilor în felul său bizar și comic. Întâlnindu-se cu un alai de nuntă, el scapă mireasa care îl acceptase pe mire forțată. Mireasa și Păcală fac schimb de haine. Păcală, ca mireasă îi cere mirelui s-o lase singură pe prispă să-și facă rugăciunea. El fuge, iar mirele își dă seama că a fost înșelat (Mireasa).
Păcală se întâlnește cu Tândală, dublul său am putea spune. El avea un sac de nuci, iar Tândală un sac de lână. Neavând loc în lume, ei s-au despărțit. În drumul său, Tândală spune oamenilor că el a văzut un ou cât un bou. El este închis. Apare și Păcală care afirmă că a văzut o rață cât o șură. Când aud oamenii una ca asta îl eliberează pe Tândală, fiindcă o rață așa de mare poate face un ou cât un bou; el primi și o sumă de bani pe care o împărți cu Păcală, dar acesta îi rămâne dator lui Tândală cu cinci parale (Păcală și Tândală).
Păcală se preface mort. Pus în biserică, vine și Tândală. În biserică, noaptea, intră doisprezece hoți care-și împărțeau banii furați. Păcală se ridică, hoții fug, apoi unul își bagă capul pe ușă și Păcală îi ia căciula dându-i-o lui Tândală pentru datoria de cinci parale (Moartea lui Păcală).
Păcală se hotărește să se însoare. Nevasta se poartă urât cu el. Îl trimite să-i cumpere un ac și el îl pune într-un car cu fân și nu-l mai găsește. Ea îi reproșează că nu l-a pus în pieptul cămășii. Fierul de plug cumpărat îl pune în cămașă și aceasta s-a rupt. Apoi el aduce ogarul la spinare și o jumătate de porc târâș. Până la urmă ei se despart (Păcală însurat).
Nici nevestele necredinciose nu scapă de istețimea lui Păcală. Astfel, Păcală se bagă argat la badea Stancu, până lupii-n vatră vor urla, dar când îl apucă strechea să-l lase să fugă unde i-o place. El o prinde pe Stănculeasa cu amantul pe care-l opărește fiind ascuns în lână. Stănculeasa hotărește să meargă ea la câmp, la amant (Strechea).
A doua zi, Păcală leagă pe Joian cu brâul și-l face bălțat. Stănculeasa încurcă lucrurile și ajunge la bărbat și Păcală cu mâncarea. Îi trimite și cumătrului (ibovnicului) plăcinte, prin Păcală. Acesta le aruncă și-i spune ibovnicului să fugă că Stancu știe tot. Păcală îi spune lui Stancu să-i aducă un topor că i s-a stricat cumătrului plugul. Cumătrul fuge, Stancu culege plăcintele de jos, iar Păcală îi spune Stănculesei să fugă că bărbatul îi va da cu pietre (plăcintele erau pietre!) în cap. Stănculeasa fuge, Păcală îi spune bărbatului că ea fuge fiindcă îi arde casa. Fuge și el, se ajung amândoi, află totul de la ea că-i e infidelă (Prânzul).
Stănculeasa și amantul ei îi otrăvesc pe Stancu și pe Păcală cu otravă luată de Păcală din târg. Stănculeasa cu morarul fac dragoste în vatră după ce mănâncă și beau. Se scoală apoi Păcală și-i spune lui Stancu: „Săi, stăpâne! N-auzi cum îți urlă lupii-n vatră?” Stancu îi bate pe amândoi și Păcală merge mai departe (Otravă).
În alte snoave bogatul este cel păcălit. Ajunge Păcală la un boier cu care pune rămășag că el îi va fura pe Bălanul de la jug, calul Murgu și reușește, rămânând ai săi (Rămășaguri c-un boier).
Păcală pune alte rămășaguri: că-i fură boierului inelul de la mână, o miarță de secară de la arie, fiind împușcat Marcu crâșmarul. Păcală încasează arginții de la boier și pleacă (Alte rămășaguri).
Cu toate acestea, nu de bani este Păcală interesat, ci de restabilirea ordinii firești a lucrurilor, așa cum sunt dictate de legile nescrise ale eticii populare. Astfel, Păcală hotărând să se întoarcă acasă, își cumpără o vițelușă. Vecinii îl invidiază că are o vacă frumoasă. Aceștia îi omoară vaca și-i dau numai piele. El pleacă la târg să vândă pielea și înnoptează la o femeie frumoasă, căreia îi venise bărbatul pe neașteptate, ea pregătindu-se pentru ibovnic. Pielea îi spune că femeia are mâncare și băutură și lor le-a dat ceapă și mămăligă. Soțul îi cumpără pielea lui Păcală cu 10.000 lei. Păcală nu ia decât 10 lei și dă restul înapoi. Femeia este necăjită că avea pielea în casă și bărbatul putea afla tot. Se duce la Păcală și-i dă alte 10.000 lei ca să facă pielea să tacă. Păcală îi spune s-o spele la izvor de nouă ori „Cu stropi reci prin sită nouă strecurați…” și să-i facă vreo nouă cruci. Păcală rîmâne cu șerparul plin de bani (La vatra părintească).
Venind în sat, Păcală își îngrijește gospodăria cu banii de pe pielea de vacă. Sătenii răutăcioși îl întreabă de unde are banii și el le spune că după pielea vacii. Ei, atunci își taie vacile și merg la târg cu pieile să le vândă, dar nu primesc atâția bani pe ele. Volumul se încheie rotund datorită afacerii cu vaca, însă dacă în narațiunea cu stejarul Păcală iese profitabil datorită hazardului (comoara) , în final lui îi merge bine datorită istețimii sale.
Isprăvile lui Păcală se încheie cu strofa: Cu acestea,/Sauzim români de bine! – isptăvitu-mi-am ovestea…/A făcut el, nu e vorbă, și pe urmă, de-ale lui,/Ghidușii nenumărate! Dar…pe toate să le spui? /Când aș sta să-nșir eu toate, câte el a săvârșit:/ Povestirea-mi niciodată nu ar mai avea/ Sfărșit.1 Păcală nu moare niciodată, este cât se poate de actual.
Definirea snoavei ca narațiune a prilejuit numeroase controverse, în plan terminologic începând cu B.P. Hașdeu, care face distincția între anecdotă și basm, continuând cu Mozes Gaster, primul folclorist care a făcut disocierea netă între snoavă, nuvelă și poveste, și nu în ultimul rând Nicolae Iorga cel care va prelua termenul, impunându-l pentru totdeauna. I.A. Cândrea spune despre snoavă că are aceeași origine cu iznoava; iznoava însemnând lucru nou, născocitură, snoavă.
Am putea spune că snoava este o categorie a prozei populare, care, la dimensiuni reduse față de basm demască aspecte negative din societate, defecte umane, vicii sociale, cu efecte moralizatoare pentru îndreptarea răului prin afirmarea principiilor eticii populare. Citându-l pe C. Bărbulescu: „Snoavele au un caracter satiric demonstrativ și moralizator. Ele vizează nu oamenii ca persoane, ci aspecte ale caracterului acestora, slăbiciuni și defecte; […] în snoavă corectivele sunt aduse cu biciul râsului și al ridicolului de care sunt acoperiți leneșii, proștii, mâncăcioșii, bețivii, lacomii, hrăpăreții, lingușitorii etc.,de cele mai multe ori reprezentanți ai administrației ori ai clasei exploatatorilor” 2. Ovidiu Bârlea definește snoava ca narațiunea scurtă, cu intenții satirizante, de obicei uniepisodică despre fapte și realitatea înconjurătoare, cotidiană, în care dimensiunile realiste sunt întratât exagerate cât îngăduie limitele verosimilului. «  Umorul e uneori primar, dar adânc și plin, chiar dacă faptele sunt deseori din sfera brutalului. Se întâlnesc și unele snoave la care nu se râde, tâlcul actiunii rămânând numai pe planul satirei binevoitoare, care nu prilejuiește revolta. Atmosfera nu devine sumbră, ci își păstrează acea luminozitate care învăluie cusururile omenești într-o blândețe ce trezește în sufletul ascultătorului bonomie și îngăduință”  3.
Același Ovidiu Bârlea remarcă faptul că snoavele despre Păcală sunt oarecum aparte, ele fac tranziția între basm și snoavă prin contaminarea snoavei cu elemente de basm cum ar fi personajele fabuloase ca dracii sau biciul năzdrăvan care adună urși și lupi, fluierul fermecat care silește la joc.
Snoava are o funcționalitate precisă, ea fiind menită să restabilească acele norme etice populare încălcate de aspecte și comportamente reprobabile într-o comunitate dată. Colectivitatea își desemnează din rândurile ei pe acei indivizi dotați cu talent critic, spirit de observație, umor și imaginație, care vor deveni buni „snovari”, oameni glumeți, de spirit, performeri de snoave. Un povestitor bun de snoave se descoperă mult mai ușor decât unul de basm, prin talentul și spiritul său umoristic, glume . El este iubit și apreciat de întreaga colectivitate, fiind solicitat permanent, la diferite ocazii festive, să înveselească adunarea.
Contextul tradițional pentru snoavă rămâne în cea mai mare măsură specific povestitului în general și anume: șezătoarea, unele priveghiuri funebre, mersul la moară, întrunirile de muncă sau altele. Deoarece aceste prilejuri tradiționale s-au schimbat ori au dispărut în prezent, și snoava și-a găsit alte contexte de a fi povestită.
________________________________
1. Dulfu, Petre, Păcală și ispravile lui, Ed. 100+1 Gramar, 2001, p.78.
2.Bărbulescu, C.,apud Canciovici, Mihai Alexandru, prefață la Snoava populară românească, Ed. Minerva, București, 1984, p.11.
3. Bârlea, Ovidiu, Antologie de proză populară epică,vol. I, Prefață de Ovidiu Bârlea, EPL, București, 1966, p. 46.
Capitolul II
Păcală, întruchipare a istețimii populare
Păcală se detașează net ca erou popular unic în literatura orală. El devine simbolul eroului isteț și iscusit, care înfruntă și demască răul social, ticluind cele mai ingenioase și năstrușnice mijloace de luptă împotriva nedreptății sociale și a reprezentanților claselor dominante. Și ca să începem cu începutul, am vrea să aflăm unde s-a născut Păcală, chiar și Tândală, întrebând în ton cu căpetenia marilor dregători, din culegerea lui Alexandru Mitru:
„-…vă rugăm să ne spuneți, amândoi, unde ați văzut lumina zilei?
Păcală se întoarce spre acela ce-i puse întrbarea:
– Lumina zilei am văzut-o pe oriunde am umblat.
– După ce trecea noaptea, completează Tândală.
– Nu asta vă întreb. Păreți destul de neghiobi amândoi…Ci unde, în ce sate, anume v-ați născut?
– Eu nu m-am născut în sat, își subțiază gura Păcală.
– Și eu așișderea, se vârî mai în față Tândală.
– Ci într-o pădure.
– Ca-șa a vrut Norocul.
– Și la mine așișderea, nu se lasă nici o clipă Tândală, pe urmele lui Păcală.
– Norocul, nenorocul , lângă ce sat, vâ-ntreb, au fost pădurile acelea?
– Unul cu oameni, cu femei și copii.
– Cu holde și pășuni.
– Și pe pășuni cu vite.
– Iar vitele aveau la grumazuri tălăngi.
– Dar ce nume purtau satele acelea? Nu vreți să-nțelegeți? Își cam pierde răbdarea căpetenia marilor dregători.
– Ei, așa cum i-a fost și lui dat.
– …de cei care au trăit în vechime.[…]
– Nu asta vreau să aflu, se mânie în sfârșit tare căpetenia marilor dregători, ci de cine vă temeați, na , voi, acolo în sat?
-Noi ne ne temeam de taurul popii, își dă drumul la gură Păcală, că ăla când scapă, praful și pulberea s-alegea de ce-i ieșea în cale. Și-avea niște ochi roșii…
– Ajunge!…Ajunge! țipă tare căpetenia marilor dregători.”1
Asupra numelui eroului nostru s-au pronunțat mulți cercetători care au abordat tema. Putem observa că el nu poartă întodeuna același nume.Este întâlnit în unele variante ca Pepelea (în Moldova îndeosebi) , Petre a lui Păcală, Ianoș, Ivan sau chiar Neculai. Adesea Păcală acționează în cuplu cu alt personaj comic numit Tândală.
Simion Mangiuca explica substantivul ca fiind format din prepoziția „pre”, care este latinescul „per”, apoi verbul „căli- călire” = a întări, a căli fierul; curechiu călit, fript, prăjit, a căli pe cineva se zicea chiar pentru a-l păcăli.2 Conform Lexiconului de la Buda, 1825, și a Dicționarului româno-german al lui Baricianu, Păcală înseamnă „fierbătoriu, frigătoriu”, sau mai bine „răzbunătoriu ingenios”; „te-a păcălit cineva” e în ungară ”teged lefozot”, în germană ”er hat dich abegekocht”, cu același înțeles. Deci etimologic, cuvântul provine de la Per – călare, Per – calesco, ori de la Percallere = a deveni tare, a se sprijini, a se întări.
În sprijinul sensului figurat de „amăgire” ce i se poate atribui este amintită stratagema folosită de Alexandru cel Mare, care, spre a încăleca prima oară pe Bucifal, îl amăgea în mod curent spre a deprinde calul la călărie; pentru același motiv se folosesc verbele „a eșua” ( a pune șaua pe cal) și a potcovi calul, operații care inițial s-au executat amăgind calul, au căpătat tot sensul figurat de „amăgire” pe lângă sensul concret, primitiv al cuvântului. De notat deci, că verbul „a înșela” și-a pierdut aproape sensul concret.
Victor Crăciun considera că numele eroului snoavei românești vine de la familia de cuvinte : a păcăli, păcălitor, păcălire, păcălitură, fără a ne spune însă care este originea verbului „a păcăli” sau a substantivului comun : Păcală.
Numele lui Tândală e derivat din germanul taendeln; sau să provină din Tantalus? N- ar fi exclus. Tândală poate fi și el un om pe care l-a ajuns blestemul zeilor, să nu se poată bucura de bunătățile din lumea asta.
Pepelea este derivat din slavonul pepel , care înseamnă” cenușă”; deci Pepelea cu firea lui simplă și „idioată”ar însemna „imbecil”-sau Pepelea să vină de la biber = piper? Aceste etimologii dovedesc că cercetătorii n-au înțeles adevărata fire a eroilor snoavei românești.
Existența acestui substantiv comun, păcale, adică obiecte cu care eroul nostru își păcălește semenii, a dus la verb. Ideea o întărește obiceiul din Grecia antică, unde la sărbătorile de la Eleusis erau aduse obiecte sacre. Atunci când făceau pace, luptătorii sau războinicii duceau și ei obiecte (păcale), care putea fi o înscenare, o amăgire, un șiret, o păcălitură.
Credem până la proba contrarie, că numele Păcală vine de la cuvântul latinesc ”pacalis”. Cuvântul are o familie foarte bogată și este foarte frecvent=păcălitura, păcăleală, Păcală; substantivul este cuvântul cu care se face jocul: o piele de vacă, oase din sac, un fluier, etc. iar verbul este acțiunea de a înșela pe cineva3. Cuvântul mai poate fi întâlnit și ca substantiv propriu: Păcăleanul, Păcăluță, Păcălulă, etc.
În concluzie, rămâne ca serioase cercetări de viitor să stabilească adevărata etimologie a numelor personajelor snoavei românești.
Analizând structura interioară a personajului, Ov. Bârlea sublinia o ambivalență psihică a acestuia: „Lectura snoavelor grupate în jurul lui Păcală dezvăluie existența unui Păcală isteț , care dejoacă uneltirile stăpânilor și a unui Păcală redus mintal care înțelege cuvintele în sens nedorit sau care comite stupidități de neînchipuit. Aparent ar fi un contrast între cei doi eroi și unii îl consideră doar pe cel dintâi a fi Păcală adevărat”.4
Păcală este o întruchipare unică a istețimii populare în confruntarea cu răul social. El mimează doar prostia pentru a-și deruta dușmasnul. Simularea imbeci- lității îl face invulnerabil la orice ripostă a stăpânului, oferindu-i posibilitatea unui joc subtil și nuanțat al persiflării echivocului.
Eroul nostru se veselește pe seama credulității oamenilor, a meschinăriei și a șarlataniei din jurul său. Detașându-se de aspectele reprobabile din societate, el are un sentiment de superioritate față de acei oameni cu care intră în legătură. El capătă, prin detașare, luciditate, observă toate viciile umane și le biciuește. Păcală este un judecător imparțial al răului din societate, el simulează nerozia cu o luciditate crudă și uneori cinică față de oricine vrea să-l înșele.
El apare ca un foarte bun cunoscător de oameni și poate că dorința lui de libertate, ca o trăsătură a firii romantice, vine , de fapt, din aspirația sa permanentă spre adevăr. Căutarea adevărului într-o lume îmbâcsită de vicii și minciună, dorința de a face dreptate, cu orice preț și orice mijloc, constituie una din trăsăturile definitorii ale lui Păcală. Din nefericire, eroul care caută cu nesaț dreptatea, rămâne prizonierul lipsit de speranță al unei lumi dominată de interese, bazată pe nedreptăți flagrante, pe cruzime și cinism. Și însăși încercarea sa disperată de a lupta cu această lume, prin mijloacele pe care i le-a oferit iscusința sa nativă, ne apare ca un protest activ, ca un strigăt de revoltă împotriva nedreptății și neadevărului.
Păcală intră în relație cu oficialitățile satului: preotul și boierul, la care este pe rând slugă; este nevoit să peregrineze din stăpân în stăpân, confruntându-se cu această lume a stăpânilor lipsiți de scrupule, cinici, incorecți. Singura sa armă de apărare în fața mârșăviei este inteligența. Devenit ținta atacurilor satirei creatorului popular, personajul preot își exploatează sjugile încheind contracte inumane, prin care urmărea să îi schingiuiască și să le oprească simbria; el acceptă încheierea de contracte de mare cruzime, ce aveau drept clauză tăierea nasului sau a unei bucăți de piele de pe spate, în cazul în care unul din parteneri s-ar fi supărat.
„Învoiala s-a scris pe hârtie și se iscăli față de martori. Amândoi, popa și Păcală – căpătară câte o hârtie la mână, păstrând-o fiecare cu sfințenie. Popei nu-i părea rău de învoială, căci se știa pe dânsul sigur, că-i biciul lui Dumnezeu și dacă nu va izbuti să-l supere pe Păcală, atunci negreșit că preoteasa lui va izbuti, care era cu mult mai zgârcită…5
Referitor la cele două caracteristici contrare ale lui Păcală – Pepelea, Ovidiu Bârlea spunea că „sunt rămășițe dintr-o concepție extrem de arhaică, demult depășită la noi, prin care eroii predilecți ai narațiunilor populare erau înfățișați aci sclipitori la minte, aci imbecili de ultimul grad”.6
Păcală săvârșește cu sânge rece acțiuni reprobabile, prin absurdul lor de neânchpuit: taie și curăță copilul cel mic al popii; ucide câinii Mărar și Pătrunjel pentru a le pune cozile în ciorbă; taie buzele și câte un picior de la caprele pe care le păzește, ca să pară că zâmbesc; imită pe vecinul stăpânului, descoperind casa de iglele cele noi însă; construiește din însărcinarea boierului un pod cu o „călcătură moale și una tare”, tăind oile acestuia și așezându-le una cu spatele-n sus și alta cu pântecele-n sus; doboară din copac și omoară pe stăpâna ce imita cucul, pentru împlinirea soricului la argăție, îl aruncă în lac pe feciorul popii și altele. În unele variante de snoavă, Păcală devine aliatul preotului în acțiunea de demascare a iubitului preotesei, care de regulă este primarul din sat, pârcălabul ori altă persoană cu poziție socială de frunte. Intriga de acest tip de snoave se derulează cu întâmplări comice și situații neprevăzute, dezvăluind conflicte sociale din lumea satului, cu puternice implicații în viața de familie.
Sunt însă și cazuri unde Păcală mimează doar prostia pentru a-și deruta dușmanul. Simularea imbecilității îl face pe Păcală invulnerabil la orice ripostă a stăpânului, oferindu-i posibilitatea unui joc subtil și nuanțat.
Inițial, greșit înțeles de cei ce s-au încumetat pe cărările înțelepciunii populare – pe de o parte din cauza comportamentului derutant, pe de altă parte din cauza nivelului cercetărilor folclorice, care se răstrângeau inițial la culegere de producții artistice, pentru ca apoi să urmeze clasificării și ierarhizării știițifice – odată cu trecerea timpului, celebrul personaj s-a bucurat de o înțelegere tot mai apropiată de adevărata sa față, devenind punctul de referință în studiile de specialitate.
Din punct de vedere filozofic, Păcală este expresia unei coordonate a existenței: excepția, ceea ce se abate de la regulă, ceea ce iese din comun; ca tip uman fundamental este „homo ludens” ca reprezentant al unei colectivități sociale „homo civicus” ca ipostază morală „homo ethicus”, iar literar vorbind este „homo comicus”. Ca homo ethicus el nu este eroul de împrumut și nici periferic, ci întruchiparea spiritului critic al poporului nostru îmbrăcat în haina umorului. 7
_____________________________________
1.Al. Mitru, Păcală și Tândală, Ed. Ion Creangă, Buc. 1975, p.5.
2.Mangiuca, Simion, Călindariu iulianu, gregorianu și poporealu românu, toate sărbătorile, datinile și credin ele strămoșești cu comentariul pe anul 1882, Oravița,1881.
3. Baba, Ioan, De la arhetip la personaj literar, Păcală, Biblioteca revistei Familia, Oradea, 1995, p.54.
4. Bârlea, Ovidiu, Antologie de proză populară epică, EPL,București, 1966, p.50.
5. Mitru, Al., Păcală și Tândală, Ed. Ion Creangă, Buc. 1975, p. 45.
6. Bârlea, Ov., op. cit., p.49.
7. Baba, Ioan, op. cit., p.52.
Capitolul III
Pacalitorul, tip uman fundamental
Numai cunoscând sufletul, comportamentul, numai pătrunzând rosturile intime, numai descifrând tabloul psihic care-i declanșează faptele poate fi înțeles un om, un personaj, oricare ar fi acela, mai ales când e vorba de o fire complexă cum e cea a poznașului.
Arhetipul este un concept general, ce numește o categorie abstractă a existenței. În intimitatea sa, ființa umană este universală, în pofida diversității sale, substanța umană este aceeași. Adevărul acestei propoziții îl ilustrăm cu ideea goetheană despre lume, în explicația lui Ștefan Augustin Doinaș, ea e suficientă sieși și egală cu sine, obiectivă și reproductivă. Există aici o „zonă ontologică adâncă, elementară a inconștientului colectiv, în care o sumă de coordonate – postulate ca factori obscuri dar activi – conlucrează în vederea întemeierii întru formă a tuturor faptelor umane” 1. Acolo, în matca aceea, comună a toate, monstruosul stă aproape de sublim, urletul de frumos, utilul de gratuit, individualul de colectiv. Plăsmuire a spiritului din plămada originară, arhetipurile sunt proiecte ideative, chipuri general – eterne care se conformează unei năzuin e ideative. Acești factori se mișcă, se transformă, se schimbă potrivit unei dialectici proprii. Aceste tipare coordonează, orientează plăsmuirile vieții și culturii. Arhetipul este deci un „duh secret al formelor […] care-și lasă pecetea pe toate creațiile populare”.2
Ludicul face și el parte din această matcă, din tărâmul depozitar, din vatra spiritului, care în straturile sale adânci cuprinde și jocul. Jocul este și el un arhetip, o astfel de coordonată, o formă de mișcare a spiritului. Spiritul ludic e neliniștit ca și matca din care face parte, deoarece, spune Doinaș, „tot ce există pe lume se poate înscrie într-o asemenea perspectivă”3, cea ludică.
Componentă a mătcii originare, jocul, ca activitate umană, poate fi gratuit sau să aibă o finalitate care poate fi la rându-i educativă sau moralizatoare, umoristică sau satirică. Doinaș afirma „fiecare joc e o monadă”4. Jocul a fost un arhetip, a devenit un simbol iar astăzi e un semn. Râsul, gluma au o deosebită funcție psihică. „Stă în natura jocului, oricare ar fi acesta, de a deturna orice obiect al lumii reale din starea sa naturală sau de destinația sa practică și de a-i da o finalitate ludică”, stabilea necesar și corect poetul Ștefan Augustin Doinaș, după cum ne bucură să aflăm că spațiul ludic este un spațiu al candorii, jocul fiind realitatea la care acced „numai cei în stare să redevină măcar pentru câteva momente copii”5.
Filosofii care s-au aplecat asupra eternității firii omenești au subscris ideii existenței unei comunități subterane, inconștiente a reperezentărilor spirituale ce s-au constituit la începutul omenirii.
Atitudinile general – umane: rugi, implorări, invocări, blesteme, descântece, jocul, indică manifestări spirituale comune tuturor popoarelor, doar forma lor diferă de la o comunitate la alta și de la o epocă la alta. Meditația, adorația, iubirea, ura, compasiunea, sunt realități spirituale comune tuturor oamenilor, numai forma lor de particularizare este diferită.
Lumea umană are un fond comun, dincolo de toate diferențele istorico –
sociale, psiho – morale, religioase și lingvistice. Filosofia constată că există o tradiție spirituală unică, o viziune primordială a lumii.
O dovadă cum nu se poate mai concludentă o constitue existența temelor și motivelor din literatura popoarelor. Încă Șăineanu remarca faptul că același motiv, aceeași temă pot să apară independent în locuri și timpuri diferite, datorită fondului, substratului psihologic comun al omenirii. Ideea de bază din Regele Lear se află și în Gesta Romanorum. Alături de versiunile bretonă, gasconă, valonă, corsicană, portugheză și italiană stă versiunea românească din Sarea în bucate.
Subscriem la precizarea făcută deVasile Dem. Zamfirescu în Preliminarii la o filosofie a inconștientului în sensul că „nu este vorba de inconștientul în varianta adleriană sau freudiană, adică inconștientul personal, constituit în ontogeneza individului, ci inconștientului colectiv, supraindividual, asemănător inconștientului descris de Jung.”6 Apariția omului care glumește, ca tip uman, se datorește necesității existenței sale deoarece ordinea universală are în componentele sale și pe aceea a jocului, ludicul făcând parte și el cu același drept de cetate ca și celelalte, dintre arhetipurile comportamentale ale spiritului universal. Credem, prin urmare, că poznașul este și el un tip uman fundamental alături de atâtea altele, urmărind integrarea biologicului în social și în cultură, nașterea și cristalizarea sa impusă fiind nu de reguli ci de viața însăși.
Tipul, o variantă a universalității, are, la rându-i variante psihologice. Tradiția universală a creat și a dezvoltat tipuri umane cu o construcție interioară proprie: eroul, pustnicul, ascetul, peregrinul, căutătorul, etc. Ahile este simbolul eroismului, Prometeu al altruismului, Ifigenia simbolizează spiritul de jertfă, Ulise viclenia, Faust setea de cunoaștere.
Credințele populare românești au dat: zburătorul, ielele, vârcolacul, strigoiul, etc. Desacralizarea activității umane a făcut ca arhetipurile din credințele mitologice să devină prototipuri ale activității profane. Așa cum Ion Acsan numește pe Orfeu „homo cantans” așa poate fi numit acest tip uman fundamental „homo ludens”
Poznașul, care evită căderea psihică prin râs, printr-un cuvânt de duh, este tipul antropologic care educă prin mijlocirea poveștilor sau faptelor hazlii.
Hâtrul simbolizează omul care se refugiază în râs, cere se opune spolierii prin mijlocirea inofensivei păcăleli. Șăguitorul nu este un Hercule căzut deoarece îl întâlnim încă din vechime. Istețimea nu este o cucerire de ultimă oră a omului, ci o dimensiune a acestuia care l-a însoțit pe tot parcursul devenirii sale de la începuturi până astăzi. Antropologic deci, păcălitorul este o ipostază a umanului, un tip fundamental regăsibil în modele umane originare, în tiparele eternității firii omenești, este un arhetip.
Gluma, buna dispoziție, joaca, evadarea din marasmul zilnic au existat dintotdeauna. Șaga, gluma, păcălitura, constitue o atitudine umană, o stare de spirit, o manifestare morală care, deci are și un mod propriu de exprimare, iar acesta este unul singur, atunci păcălitorul este o ipostază a sa.
Adevărata structură a poznașului a scăpat celor mai mulți cercetători datorită caracterului său ambiguu: mobilitate în pofida aparenței sale imobilități, adaptabilitatea, în ciuda faptului că rămâne fidel unor norme morale a căror încălcare el o condamnă, agerimea minții cu toate că face impresia că n-a înțeles ceea ce i s-a spus sau ce a fost întrebat.
Reacțiile psihice și atitudinile comportamentale trebiue căutate în structura
sufletească a personajului. Din punct de vedere temperamental, nu e ușor de observat dacă poznașul este coleric, sangvin sau flegmatic, deoarece prin unele trăsături ale comportamentului său este coleric, prin altele sangvin și prin altele flegmatic.
Alfred Adler, scriind despre voioșie, precizează că „această atitudine de a aduce bucuria face ca toți cei care o posedă să fie întâmpinați cu mult interes”7. Același gânditor, pornind de la caracterologia tradițională potrivit căreia hazliul se încadrează temperamentului sangvin, scrie că acesta e „omul care manifestă o anumită plăcere de a trăi, nu ia lucrurile în tragic și nu lasă ușor să-i crească peri albi, alegând în toate împrejurările partea cea mai frumoasă și mai agreabilă a lucrurilor, dând tristeții ce e al tristeții, dar fără a se lăsa doborât, bucurându-se de evenimente fericite, dar fără a ajunge la excese”8. Aici se încadrează tipul hazliului.
Încercând filosofic explicarea sorgintei poznașului, se poate afirma, fără teama de a greși, că el s-a născut din necesitatea nuanțării firii omenești, din necesitatea diversificării fondului uman originar. Din punct de vedere logic, ghidușul ilustrază existența dihotomiei aparență și esență. În aparență autorul năzbâtiilor se joacă, glumește. În realitate, el impune cu seriozitate respectarea unor norme morale, a căror încălcare aduce urmări puțin dorite.
Isprăvile hazliului, au de cele mai multe ori un tâlc spre al cărui interes incită, provoacă. Jocul care frapează esența, de multe ori tristă, sub aparența întotdeauna comică, nu crează o bună dispoziție iluzorie, ci o autentică relaxare sau are o precisă finalitate critică, educativă.
Păcălitorul este un posedat de demonul lăuntric al dreptății, care nu există, dar trebuie făcută, de unde și expresia românească ”e cu dreptate să”. El este un sentimental, un romantic, un visător dar nu la modul propriu. Fără a fi un cerebral sadea, el întreprinde ceva pentru că așa trebuie, deoarece faptele au făgașul lor și odată ieșite din firesc, ele trebuie readuse la matcă. Acest rol îl îndeplinește păcălitorul, acestei necesități îi corespunde aspirația sa ca tip uman și personaj literar.
Ca valoare socială el este un judecător, ca valoare morală este un educator, un pilduitor, un învă ător, un adevărat hogea. Păcală nu se lamentează și nu își strigă nemulțumirea, obligându-l pe celălalt să constate urmările – de mai multe ori negative – ale felului său defectuos de a fi. El nu se înduioșează și nu este înduioșător, suportă în tăcere și nu înspăimântă, dar găsește cu cale să dea o lecție glumind, eroul nostru aparține codului psihic verbal.
Fire sociabilă și comunicativă, poznașul este veșnic în contact cu alții, trăind în același timp prin însăși firea sa aparte, solitudinea ca esență umană, tocmai pentru că nu se simte bine oricând, oricum, oriunde și cu oricine. El nu este un inconștient al faptei, ci un reglator al faptei, un ajustor al faptului uman.
Păcălitorul repune fapta sa în drepturile sale naturale, firești, el nefiind comportamental un deviat, al încălcării moralei. Nu desăvârșirea inițială a lumii îl preocupă pe el, ca pe Faust, ci abaterea conștientă de la normele ei. Imperfecțiunea omului ține de structura lumii, perfectibilitaea ei este o șansă, o posibilitate care se cere transformată în realitate și pe care poznașul o folosește.
Referindu-ne la poznaș, substanța sa fundamentală rămâne pozitivă, în pofida faptului că el nu este înțeles. El nu acceptă precaritatea morală a unora din consătenii săi, a celor în derivă morală.
Actele sale primitive nu își au originea în vanitate sau într-o pretenție de superioritate etică față de ceilalți. El este numai mijlocul prin care simțul comun este asanat cu îndrăzneală. El nu judecă pe nimeni, nu sfătuiește, ci înfăptuiește actul etic pentru ca ordinea lumii să nu fie debusolată. Lumea și lumescul păcălitorului sunt spațiul privilegiat și ocazia aventurii morale a omului.
Primul care a păcălit a fost diavolul. El l-a păcălit pe om. Păcălitorul are deci fire diabolică. Cu timpul, însă, omul care fusese păcălit, devine el păcălitorul, chiar și al diavolului pe care l-a păcălit. Cel care păcălește nu-și acceptă soarta, face parte dintre cei care nu se lasă, dar care, datorită împrejurărilor nefavorabile nu poate folosi, cel puțin acum o altă armă. Sau poate că, datorită construcției sale intime, chiar dacă ar avea și altă armă, el n-ar folosi-o decât pe aceea pe care o are în tiparul său originar, râsul.
Nietzsche constată că „nici spiritualitatea elevată nu poate lua naștere decât în chip de produs final al calităților morale, căci ea este o sinteză a tuturor calităților atribuite omului moral, pur și simplu, calități dobândite una câte una, printr-o disciplină susținută, în urma unui exercițiu îndelungat și de-a lungul poate a unui șir întreg de generații”9. Acest adevăr este cu atât mai valabil pentru nivelul popular al spiritualității. Apropiat de natură, poznașul îi crede pe toți ceilalți de bună credință. Viața, experiența, îi vor dovedi că greșește. Eroul nostru pornește de la naivitate și neîndemânare pentru a ajunge la travestiuri, la simulare.
Gradul de profunzime a suferinței poate fi un indiciu al locului într-o ierarhie. Cel care a suferit și aceasta se întâmplă foarte des cu Păcală, știe mai multe decât ceilalți. El are orgoliul manifestat al suferindului, nu este mândria alesului cunoașterii intelectuale. În fața unor situații deosebite, omul își ia măsuri în consecință. Una dintre măsuri este și deghizarea, iar una dintre cele mai subtile forme de deghizament este afișarea unei anumite bravuri a gustului care ia suferința în derâdere.
Păcălitorul este întruchiparea instinctului de autoapărare a omului, printr-o ipostază a sa, aceea a simulării.
În condițiile pe care le trăiește eroul, nu e de mirare că alunecă în comportament nesăbuit. Păcălitorul e „smintit”, dar nu ereditar, ci ca o reacție la răul social care-l înconjoară. Smiteala sa e o răbufnire. În acest sens, păcălitorul face parte din categoria ființelor incomode, căci el reacționează în sensul convingerilor sale critice. El este spiritul de opoziție, de critică socială care biciuește neajunsurile societății și ale semenilor săi. El nu este un nebun. Există o metaforă a nebuniei; e o nebunie comică, tragicomică și dramatică, ambiguă ca sensuri. „Nebunia” păcălitorului, plină de umor, ironie, sarcasm, aluzii, este o autentică lecție de etică, deoarece „nebunii” înțelepți sunt produsul conștiinței critice a epocii moderne.
Poznașul se joacă, nu exclude însă seriozitatea. La eroul nostru este însă vorba de un joc al minții. Vechi de când lumea, jocul este cunoscut și la greci și la români, la toate popoarele. Jocul este o experiență colectivă, o cunoaștere subînțeleasă, este o activitate a spațiului familiar. În unele limbi, a juca înseamnă și a interpreta un rol într-un spectacol. Fiecare om joacă un rol în acest theatrum mundi. În alte limbi, a cânta la un instrument, iar în limba română mai înseamnă și a dansa.
Cu cât ne apropiem de zilele noastre, distincția între joc și seriozitate e tot mai anevoioasă, deoarece jocul e mereu suspectat de ipocrizie și prefăcătorie. Jocul, ca formă de manifestare a omului, vine din adâncuri arhetipale, de aceea el face parte din universalii.
Păcălitorul folosește jocul, râsul, ca mască în dosul căreia își ascunde probabil lacrimile. Inițial, funcția măștii a fost magică, apoi mitică, pentru ca apoi să aibă rol ludic. Conștient că masca sa derutează pe interlocutor, păcălitorul folosește masca unei simulate supuneri. El mimează necunoașterea propriei sale valori. Prin faptele sale, el iese din cadrele obișnuitului comportamental, dar face parte din firesc, din obișnuitul existențial. Păcălitorul este de neînțeles numai în raprt cu logica noastră, dar cu propria logică, nu.
Acest om al jocului, al ghidușiilor, desface cenzura permisului, admisului, fiind deci făptuitor, făcând altceva și altfel decât ceilalți. Acest homo ethicus infuzează celorlalți optimism, având astfel, un rol pozitiv în colectivitatea din care face parte.
Dacă în Occident poznașul s-a născut la târguri, la noi el s-a născut la sat și s-a manifestat într-o seară de clacă probabil.
„ Țăranul și satul sunt relații fundamentale în istoria țării noastre. Satul a contribuit la cizelarea unui fel de om, la statornicia unor valori, la structura unui tip de civilizație”10, spunea Vasile Andru, satul pentru noi fiind un mod de a fi.
În lumea satului nostru, ca și aiurea de altfel, cu autoritățile abuzive: primari și jandarmi, cu preoți avari și frați invidioși, cu soții infidele, apariția tipului păcălitorului a fost o necesitate impusă de morala comunității rurale patriarhale.
Manifestare de energie umană, satul are o mentalitate tradițională proprie, normativă, în virtutea căreia colectivitatea rurală își asigură stabilitatea prin mecanisme corectoare, care acționează printr-o verificare îndelungată, inventându-și căile de salvare. În acest mediu, unde ritmul naturii impune modul său de desfășurare și muncile câmpului, ciclul naturii punându-și amprenta și asupra ciclului social: aici s-a dezvoltat șăguitorul. Fiecare colectivitate tradițională își afirmă valorile pe care le crede mai apropiate de structura sa psihică, acest proces este rezultatul unor precise atitudini față de istorie, societate, lume, om, etc.
Tipul acesta uman s-a născut și din necesitatea zilnică de a descreți fruntea, de a râde, din dorința ancestrală de a pedepsi răul punându-l în postura comică. El este mâhnit când vede proști, zgârciți și farisei dar nu cade în pesimism. Nici după foarte multe încercări el nu devine mizantropic, descumpănește, de aceea el are un rol pozitiv în societatea în care trăiește.
____________________________
1.Doinaș, Șt. Aug., Lectura poeziei, Ed. Cartea Românească, București, 1980, p.265.
2. Ibidem, p.267.
3. Ibidem, p.390.
4. Ibidem, p.391.
5. Ibidem, p.389.
6. Revista Familia, nr.6/1995, p.52.
7. Adler,A., Cunoașterea omului, Ed.Științifică, Buc., 1991, p.187.
8. Ibidem, p.143.
9. Nietzsche,Fr., Dicolo de bine și de rău, Ed. Humanitas, Buc.1991, p.144.
10. Andru, V., Viață și semn, Ed. Cartea Românească, Buc.1989, p.39-40.
Capitolul IV
Personajul Păcală în literatura română
Literatura română scrisă a fost fertilizată întotdeauna de filonul ei popular. Prelucrările din literatura scrisă instituționalizată au tot modelul folcloric la bază, tipul literar fiind bine structurat de creatorul anonim. Două sunt sensurile în care scriitorii au realizat opere inspirate din motive populare și anume: unii scriitori au preluat tema, motivul și personajul, cu nume cu tot, așa cum le-a creat poporul, fără să intervină într-un fel în structura sa. Acest procedeu este propriu sec. al XIX- lea. Marii scriitori însă, Eminescu, Creangă, Caragiale (chiar dacă ei aparțin secolului al XIX-lea), L. Blaga, I. Barbu etc. au intervenit asupra modelului realizând o operă cu totul originală.
Critica literară atestă prezența eroului în opera lui Pelimon care publica în 1854 volumul Păcală și Tândală și-a găsit tingirea în copac, comedie originală cu cântece, în două acte. În piesă cei doi sunt argați pe o moșie, amintind de valeții și scapinii lui Moliere.
În același an, I.H. Rădulescu publica o poemă intitulată Păcală și Tândală sau Cavalerul și Scutierul. . În cele patru capitole de introducere în vers popular de opt silabe, este invocată muza, autorul descrie lumea cavalerului titular al poeziei. Versul de introducere în gen umoristic, așa cum e și firesc la o asemenea temă:
“Mult pestriță și fâșneață
Ce cotoi și mațe sute
L-al tău miau rămân ca mute!”
Iată caricatura, ce se încadrează perfect genului cultivat:
„Punciul chiar, punciul ghebos
Șarivari pântecos
Uită toba și chindia
Și cimpoiul și tipsia,
Gură – cască te ascultă
Și învață carte multă;
Că ești și bătută-n minte,
Și coltoașă tare-n dinte:
Procopseala o ai toată,
Lumea-n deget o faci roată.
Uite-mă, mă făcui ghem.
Și te-nvoc și mi te chem;
C-am să fac o poezie.
……………………
Vino mai curând o muză!”
Autorul spune că vrea să cânte un erou mare:
„Eroul meu este mare
Cât pereche nu mai are.
Mare, numai descriindu-l
Trec și eu la nemurire”.
În versuri de epopeee, cu măsură de 14 silabe sunt relatate întâmplările cavalerului
Manciei care sfidează:
„…munții, codrii și mările sărate
Ce-n cap și-a luat lumea și văile străbate,
Cei din Paris la London, din London la Stambul
Și din Stambul la Roma, de întreg satul
Aleargă cu credință, turbat de sacra sete
Să ia putere nouă, să dea pe toți în bețe;
Și-apare-n România, și fără frâu în bot…”1
Capitolul al XIV-lea ne prezintă eroii:
„E plantele cu riga ce toți îl știm de rost
E Păcală
Cu Tândală;
E Vlădica cu diacon
General cu adjutant”
cu magul protector celebrul Calidoniu. Autorul îndeamnă în mod direct cititorul:
„O, juni! nu fiți ca pești la curse , milioane.
Să n-așteptați la cânturi sau zeci de rapsodii
Precum făcea păgânii când sta de poezii.
Eu mi-am ales eroii tot unul și tot unul,
Ce fără nici o luptă să știe mânca bunul;
Și dacă nu sunt sângiuiri, nici morți, nici schilăviți
Poema-mi se termină cu vii și fericiți.
Când poți să cumperi ieftin eu cred că e mai bine;
Cân poți să faci mai faci-l, de greu nu te mai ține”2
Sunt condamnate timpurile războaielor și cruzimile lor. O dovadă în plus că eroul nostru s-a născut după lungile cruciade și în prag de lume nouă, ce dorește a obține nu cu forța, ceva, ci cu vorba.
Costache Negruzzi a abordat tema în volumul Negru pe alb, Scrisoarea a XII-a, subintitulată Păcală și Tândală, care în fond nu este altceva decât un buchet de proverbe, pe care Tândală le spune tinerilor săi, presupuși oaspeți. Bătrânul pădurar se declară: „Eu sunt feciorul vestitului Strâmbă-Lemne” care lua „ stejarul cât de gros, îl îndoia cu mâinile și-l făcea obadă la roată” și care „era un foarte învățat pe vremea lui. Copilărise cu Ciubăr-Vodă, cu care învățase carte la dascălul Pascal din Vadu- Ilioaiei, ce știe toată Alexandria pe de rost”, făcută de dascălul Pascal, tipărită de Barac, „ la curtea lui Lăcustă, a lui Papură și a lui Parle –Vodă”. Tatăl său a fost nepot viteazului Sfarmă-Piatră și s-a căsătorit la două sute optzeci de ani…La patru luni, soția sa Marica a născut, dar preotul l-a asigurat că numai la înâia facere se întâmplă astfel. Au avut două sute de copii, iar pe el l-au botezat Tândală”.
Anton Pann folosește numele celor doi eroi în Povestea vorbii, când scrie „despre nerozie” în următorul context:
„ Eu îi cer să-mi dea mie,
Și el îți întinde ție.
Pentru că
Nerodul și cu nebunul
Amândoi sunt frați ca unul.
Unul ș-altul tot un drac,
Amâdoi un ban nu fac.
Precum e o vorbă:
S-a-ntâlnit în drum Păcală
Cu frate-său Tândală.”
De aici putem conchide că autorul acestor versuri nu a în eles structura intimă a celor două personaje. Totuși lui Anton Pann îi datorăm introducerea în circuitul culturii românești a tipului Nastratin Hogea.
Nastratin, ne spune Pann, era un hogea, un dascăl, un învățător. El nu este viclean. Îi învață pe școlari, dar aceștia îi aduc neajunsuri, deoarece învățătura lui n-a fost precisă, deoarece după greșeală, învățătura e inutilă. Întregul volum de treizeci și cinci de exemple grăitoare pentru felul de a gândi și acționa al omului se impune deci prin valoarea educativă și prin finalitatea sa satirică, deși nu este o satiră usturătoare, caustică, ci una cu iz oriental, de multă înțelegere pentru om:
„ Dar câți judecă nainte
Toate faptele cuminte
Nu vor găsi fără cale
Aceste povești morale,
Ci le vor lua de drepte,
De bune și de-nțelepte
Și, privindu-le-n lucrare
Vor culege folos mare.
Mai vârtos cum se privește
Pruncilor prea trebuiește
Ca ele mici să deprinză
Virtuților să cuprinză
Și, cu vârsta împreună
Să ia creștera cea bună.”3
Așadar, prototipul Păcală, va fi însoțit de aici înainte și de acela a lui Nastratin Hogea. „Una din trăsăturile principale pe care ni le relevă lumea lui Anton Pann este umorul. Scriitorul știe să stârnească hazul istorisind pă aniile nerodului care juca tuturor renghiuri, ale so iei îndărătnice care preferă să fie înecată decât să admită că bărbatul are dreptate, ale lui Păcală ce s-a prefăcut mort spre a încerca fidelitatea nevestei”, spune Paul Cornea.4
Vasile Alecsandri, care l-a poreclit pe Pann „Păcală literat”, tipărește în 1857 sceneta Păcală și Tândală – un dialog politic, în 1869 compune vodevilul Arvinte și Pepelea, pentru ca peste 11 ani să dea la iveală feeria națională Sânzâiana și Pepelea, feeria în cinci acte, în care apar Pepelea, Păcală și Tândală.
Tândală este prim ministru, poartă grea sarcină „pentru gloria, proprietatea, propășirea și moralitatea poporului ce se adăpostește la umbra sceptului împărătesc al augustității sale”.Păcală este “colegul său de cabinet perechea lui Tândală de la carul satului”. Tândală a câștigat un million “ rusfet de la concesionarii baloanelor “ și Păcală îi cere să-i împartă cu el. Tândală recunoaște că Păcală e ” un șiret de frunte, care îl păcălește adesea”. Pepelea e un băiat sărac, fără tată, fără mamă, care o iubește pe Sânziana, fiica împăratului Papură – după multe pățanii, cei doi îndrăgostiți se vor căsători. În legătură directă cu Păcală sunt și rudeniile sale istorice – Ciubăr Vodă, Papură Vodă, Pazvante Chioru- eroiarzi istorici mitizați , deveniți metafore umoristice, prin numele cărora poporul persiflează fapte negative din viața de toate zilele.
Ioan Slavici scrie într-o scrisoare către Iacob Negruzzi, mărturisindu-i: „Mi-ar plăcea totodată să adun date despre viața lui Păcală și Tândală- Pepelea al nostru”. În Ioanea mamei, (1878) Slavici prezintă o fațetă a celui care este aparte față de ceilalți, căci el crește fără „să fi prins învățătura” și nu înțelege că „nu e bine când cei mai nepățiți nu primesc povața celor mai înțelepți”.
La fel și în Petrea prostul, aceeași poveste a neajutoratului care are totuși noroc – povestea fiind o prelucrare cu mai multe episoade din viața lui Păcală.
Dar cel mai mult, tema eroului nostru o întâlnim la Slavici în povestirea Păcală în satul lui. Aici consătenii îi omoară vițelușa: “Dacă ar fi voit ar fi găsit el ac pentru cojocul sătenilor; el însă nu voia. Avea tragere de inimă pentru oamenii din satul lui. Nu, pe oamenii din satul lui nu putea el să-i încurce, cum ar fi încurcat bunăoară pe oamenii din satul lui Tândală”.5
Ca în unele snoave populare Păcală e opus satului ca istețul care dejoacă încercările de batjocorire sau chiar de ucidere si pedepsește întraga colectivitate înfățișată ca o entitate de prostie desăvârșită.
Datorită faptului că se dovedesc hrăpăreți și invidioși, răi și egoiști, eroul nostru îi păcălește. Și aici deci, ca în întreaga sa literatură, povestea lui Slavici are funcție satiric – moralizatoare.
Ion Creangă publică în 1880 snoava Pâcală. Predomină motivul întrebărilor:
„Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!… aista-i chiar Pâcală.
— Dar cum te cheamă pe tine?
— Iaca!… ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!
Negustorul începu a-și face cruce ca de naiba și iar îl întrebă:
— Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?
— Iaca așa: vino! u! mă! răspunse Pâcală.
Negustorul începu atunci a râde și zise: ce prost!”6
Snoava lui Creangă se încheie astfel: „Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în școale, ba nici în spitale.”7
În poveștile lui Creangă mai apar unele trăsături ale lui Păcală la eroi care nu-i poartă numele. În Dănilă Prepeleac, de exemplu, eroul suferă o transformare senzațională după ce hotărăște să ridice o mănăstire (Păcală, după ce arde tămâia, alege fluierul drept răsplată de la Dumnezeu și din acest moment apare în ipostaza de isteț). Dănilă cel prost, rămas fără un alt sprijin decât propria persoană își va descoperi resursele interioare și va deveni isteț păcălindu-i pe draci. La fel ca Păcală el se folosește de prostia celorlalți pentru a-i învinge pe draci și a rămâne cu banii acestora:
„— Măi Michiduță! când oi chiui eu, ai să asurzești ș-au să-ți sară creierii din cap. Înțeles-ai tu? Însă eu îți priesc bine, dacă-i vrea să mă asculți.
— În ce fel?
— Ia să-ți leg ochii și urechile c-un ștergar, dacă vrei să mai trăiești.
— Leagă-mi ce știi și cu ce știi, numai să nu mor!
Atunci Dănilă leagă strâns c-un ștergar gros de câlți ochii și urechile dracului, ca la baba-oarba; apoi ia o drughineață groasă de stejar în mână, căci, cât era de pusnic Dănilă, tot mai mult se bizuia pe drughineață decât în sfânta cruce, și pâc! la tâmpla dracului cea dreaptă, una!
— A… leu! destul! Nu mai chiui!
— Ba nu! stai, Sarsailă! tu cum ai chiuit de trei ori? Trosc! și la stânga una!
— Va… leu! destul!
— Ba nu-i destul! și-i mai trage și-n numele tatălui una!
— A…uleo! strigă dracul îngrozitor, și cu ochii legați, cum era, văicărându-se grozav și zvârcolindu-se ca șarpele, se aruncă în iaz, spunând lui Scaraoschi cele întâmplate și că nu-i de șuguit cu vrăjitorul acesta.”8
În 1894 apare epopeea poporală în 24 de cânturi, Isprăvile lui Păcală de Petre Dulfu, operă precedată de un cuvânt înainte în care autorul spune:
„Ce ne-am face tot cu-amarul, dacă n-ar mai fi pe lume
Și câte-o poveste plină de înveselitoare glume?”.
Pentru restul glumei notăm părerea lui P. Dulfu:
„Printre-atâtea griji, necazuri, dacă n-ar mai fi și gluma
Și povești pe lumea asta: ce s-ar face biata lume”.
Este ideea de catharsis de inut prin mijlocirea povestirii:
„L-al poveștii farmec dulce, droaia grijilor s-alină”.9
Dulfu își caracterizează personajul:”Suflet bun dar mult poznaș”, care le face pe toate pe dos, el pare un om nătâng, un gură-cască, care are plăcerea de a râde de lacomi legând prostia la gard, toate ieșindu-i minunat, în final. Opera, în epocă, s-a bucurat de o largă popularitate, Isprăvile lui Păcală cunoscând opt ediții până în anul 1923.
Plecând rareori de la sursă, P.Dulfu povestește în versuri isprăvile deja cunoscute din materialele apărute anterior. Meritul său este acela de a sintetiza întâmplările într-o construcție unitară, armonizând părțile componente într-o singură operă. Consemnabil este faptul că, în comparație cu Slavici, care narează poznele lui Păcală, P. Dulfu le poetizează, le cântă, având intenția de a deosebi ceea ce este românesc în erou și ce nu, reținând doar ceea ce provine sau poate proveni din specificul nostru etnic.
Lui Dulfu îi datorăm și poveștile Păcală și târgoveții, cu tema păcălitului ce păcălește la rându-i pe târgoveții ce l-au înșelat sau Tândală și zmeul, care prezintă încercări prin care trece eroul lui Ion Creangă, a cărui operă P.Dulfu a cunoscut-o.
Gh. Tulbure ne informează că Iosif Vulcan a scris o comedie într-un act, Tanda și Manda, ceea ce, e bine de știut, înseamnă tot una și alta, unul ca altul, un cuplu comico – umoristic, comedie despre care se mai discută încă. 10 Cert este însă că părintele revistei Familia a editat un almanah umoristic cu acest titlu.
Fără să aibă valoare artistică, se impun a fi amintite prelucrările de azi ale motivului, în seria de popularizare. Așa este volumul lui Alexandru Mitru, Povești cu tâlc, unde întâlnim capitolul Povești despre Păcală și Tândală. Feciorul din tufan al moșului Albu, este norocul bătrânului său tată. I l-a hărăzit un bătrân foarte urât; Păcală e făcut dintr-o creangă de tufan, simbolozând legătura cu natura.Ei îl păcălesc pe popa care e hapsân, îl bat pe ispravnic. Feciorul i-a cerut lul moș Albu să-i zică Păcală. În judecata cu boierul îl păcălește pe judecător cu piatra la sân. În Satul aplecat salvează o tânără care trebue să se căsătorească cu un bătrân bogat și urât. Păcală se travestește în mireasă. Fiecare snoavă începe cu un proverb, narațiunea fiind dezvoltarea acestuia: „Norocu-i după cum și-l face omul”, „Înțeleptul se cunoaște la supărare, prietenul la nevoie se cunoaște și dragoste cu sila nu se poate”, „Nu e om cine-și zice, ci e om cine se poartă”, „Și care sapă groapă altuia, cade el în ea”. În Sacul popii îi taie nasul acestuia, care tăiase multora nasul. Palatul lui Vodă – „Mintea face și desface”, iar limba taie mai rău decât o sabie. Travestit în prinț , spune că a pierdut o pungă cu bani și toți boierii sar în gârlă să o caute umplându-se de noroi de sus până jos. În Ospeția boierească – îi păcălește pe boieri. Tâlharul boierit – lupul își schimbă părul dar năravul ba. Aici Tândală îi vine de hac boierului îmbogățit prin furt și care fură în continuare noaptea. Tândală la mânăstire -Tândală e lăsătoriu, nu așa sprinten ca Păcală. Tândală nu e așa prost cum se arată, face însă pe prostul.
Popa Păcală din drama lui Blaga, Avram Iancu învață solia cum să-l recunoască pe împăratul, ceea ce îi atrage replica din partea președintelui CNR: „Părinte Păcală, o faci de râs sau înadins? Ești popă sau sfetnic de șezătoare?”, răspunsul fiind „Grăind cum am grăit nici n-am zâmbit, nici n-am plâns cu toate că am spus lucruri vrednice de plâns într-un fel ce părea a fi de râs”11. Cu toate că este un personaj secundar în piesa lui, Păcală este personaj care aduce cu sine speranța într-un viitor mai bun, viziunea profetică a unirii ascunsă în cuvintele pe care i le adresează lui Avram Iancu, învins și descumpănit, atunci când îl cheamă în casa sa de la Vidra:”Las, fiule, că împărăția care ne-a înșelat se va dărâma ca Babilonul! În locul ei s-a ridica aici împărăția noastră – o minune, numai minune și numai a noastră!” Numele său sugerează prezența unei atitudini ludice, dar și isteția și punctul de vedere popular.
Dar pagina cea mai împlinită din cartea poporului nostru, în care este prezentat păcălitorul românesc, aparține lui Corneliu Bzinschi. Deși titlul romanului îl formează numele bucuclașului cuplu Păcală și Tândală, această epopeee îl restitue pe eroul snoavei românești așa cum l-a gândit și simțit poporul nostru, întrucât opera descrie un vast cadru al felului de a gândi, a simți și a vorbi a românului și în ultimă instanță de a făptui.
Pornind de la mitologie întâlnim aici credințe ale poporului, obiceiuri și norme de comportare. Nu ni se spune în ce sat trăiește eroul nostru, deoarece îl putem găsi oriunde la noi, în comunitatea cu organizarea sa patriarhală specifică etniei noastre. Este satul care condamnă la moarte pe un greșit deoarece legea nu poate fi călcată.
Aici este clasicul conflict între datorie și sentiment, între rațiune și pasiune, câștigul de cauză avâdu-l rațiunea izvorâtă din înțelepciunea populară. Satul acesta cu eresurile sale e dezvăluit într-o idilă cu iz arhaic.
Astfel, Cosânzeana, potrivit obiceiurilir pământului, ca o fecioară să poată salva un condamnat, îl scoate din ghearele morții pe Păcală. În această amplă desfășurare epică, cu dialoguri de grele întrebări și iscusite răspunsuri, eroul trebuie să-l păcălească pe slugoiul boieresc, pentru a scăpa din pricina pe care nu o avea dar i-o căuta străinul, fiind și el la rându-i păcălit de altul.
Deci toposul specific snoavei îl întâlnim aici, dar încadrat de elemente specifice etniei noastre. Astfel, județul pe care-l fac bătrânii satului, este un adevărat ritual condus de moș Adivăratu. Tema este, prin urmare, integrată unei viziuni proprii autorului, privitoare la isprăvile personajului central. Credința în existența ierbii fiarelor este văzută simbolic. De altfel, aidoma este credința în existența „nopții lupilor”. Flăcăul este invidiat de frații săi dar și de feciorii satului: Ilie Rapa, Gh. Pașat (îi poartă sâmbetele), deși el i-a salvat pe ei, eroul fiind bun, ca poporul român, dar căruia nu i se plătește/măsoară cu aceeași monedă. Nu întâmplător are poporul proverbul:„Nu mă lăsa pe mine să mor căci nici eu nu te voi lăsa să trăiești”, Ceea ce în roman apare astfel:„c-așa-i omul, nu-ți iartă binele pe care l-ai făcut”, notează plin de ironie autorul. Datina e „legea noastră care să ne apere de uscăturile împătriva căderilor”, spune un personaj, rezumând astfel respectul poporului nostru pentru valorile spirituale . Un erou fuge după ziua de mâine, iar altul după ziua de ieri, simboluri ale meditației filosofice a poporului român, privitoare la timp, la relația dintre om și timp, dintre clipă și eternitate.
În acest roman, Păcală evoluează cu luciditate spre înțelepciunea nealterată a realității. Ceea ce mai ales este demn de reținut este faptul că Buzinschi folosește de foarte multe ori în locul numelui lui Păcală, substantivul comun Românul, în concepția autorului romanului, identificându-se prin ce are el mai bun cu etnia pe care l-a creat.
___________________________
1. Rădulescu,I.H., Opere I, Scriitori români, E.P.L., Buc. 1967, p.167.
2. Ibidem, p. 167.
3. Pann, Anton, Povestea vorbii, Ed. Minerva, Buc., 1972, p. 72.
4. Cornea, Paul, Anton Pann, E.P.L., Buc. 1964, p.137.
5. Slavici, Ioan, Opere, vol. I, Scriitori români, E.P.L., Buc.1967, p. 82.
6. Creangă, Ion, Opere, Editura Fundației Culturale Române, Buc. ,1996, p.209.
7. Ibidem, p. 210.
8. Ibidem, p. 27.
9.Dulfu, Petre, Scrieri, Ed. Minerva, Buc.1971, p.52.
10.Revista „Familia”, seria a II-a, 1941, p.31.
11. Blaga, Lucian, Teatru 2, Ed. Minerva, Buc.1984, p. 342.
Capitolul V
Semenii lui Păcală în spațiul european
Chiar dacă fondul de idei și sentimente ale oamenilor este comun și a dat naștere unor atitudini umane asemănătoare, fiecare etnie și-a manifestat în mod propriu potențialul spiritual. Iată ce spunea în acest sens Anton Dumitru: ”În folclorul tuturor popoarelor există legende și povestiri despre unele personagii bizare, care sunt în același timp nebuni și în elepți. La români găsim pe ghidușul și istețul Păcală, la germani pe îndrăznețul și imaginativul Till Eulenspiegel, la arabi și persani pe molcomul înțelept Nazredin Hogea”1. Este vorba deci despre unul și același tip uman, devenit personaj.
Logicianul român se întreabă: „Cum este posibil ca imaginația populară, în toate popoarele se convertească printr-o inversiune greu de acceptat, înțelepciunea în nebunie? Care este tâlcul adânc al acestei măști, pe care folclorul o impune unor personagii, înfățișând pe nebuni și pe caraghioși ca dotați cu duhul înțelepciunii și al adevărului?” 2
Till Eulenspiegel
Prototipul germanic al eroului este Till Eulenspiegel (Till Buhoglindă). Toate istoriile menționează că eroul a existat în realitate ca și Faust și Nastratin Hogea și știm precis că s-a stins din viață la 1350 la Koln (Holstein), lângă Lubeck și că are mormântul la La Damme, lângă Brugers. Dar să vedem premisele nașterii lui.
Pe măsură ce dezvoltarea orașelor, a atelierelor meșteșugărești și a comerțului contribuie la consolidarea economică și la confirmarea politică tot mai îndrăzneață a noii clase ce se naște – burghezia – viața culturală a vremii se îmbogățește și ea cu încă o latură. Noua literatură burgheză are două trăsături caracteristice: atitudinea anitifeudală și anticlericală și preferința pentru satira socială și pentru snoava sau anecdota cu un umor grotesc, viguros și realist.
Genul cultivat de preferință este narațiunea scurtă în versuri sau proză și snoava populară (Schwank) piperată, care cunoaște o mare înflorire în secolul al XIII-lea și în următoarele. Un poet ambulant, de fel din regiunea Rhinului de jos, Der Sticker, care-și desfășoară activitatea literară prin Bavaria și Austria (între 1215 și 1250) alcătuiește prima culegere de snoave în versuri, grupate în jurul personajului unui preot englez, Popa Amis (Pfaffe Amis). Deși întrucâtva tributar culturii cavalerești într-o serie de scrieri didactice, în care deplânge decăderea moravurilor și a artei, el încalcă exclusivitatea de destinație a literaturii cavalerești și se adresează deopotrivă tuturor claselor și păturilor sociale.
Snoavele adunate de Stricker – care vor fi amplificate și polarizate mai târziu în celebrul Pfarrer von Kalenberg sau al lui Till Eulenspiegel – izvorâte din spiritul și umorul popular înfățișează realitatea cotidiană, dar se mențin încă în cadrul manierelor și limbii curtenești, chiar atunci când îi atacă pe clerici sau pe feudali.
Cu umor și vădită dispoziție satirică, Stricker abordează teme specifice epocii – pustnicul sătul de post și de abstinență, țăranul nărod păcălit de hoț , judecătorul de diavol în iad etc. și conturează prima satiră polemică în care ironizează pe clerici, credințele în moaște și alte superstiții, sau demască lăcomia feudalilor, dezmățul de la curțile lor.Deși cleric, eroul culegerii, popa Amis, își bate joc cu viclenie și curaj de episcopul său, de regele Franței, de drept – credincioșii naive și neguțătorii hrăpăreți, înșirând în formă ciclică nenumărate farse, în care triumfă șiretenia și agerimea minții. Dincolo de umorul robust și de satira socială, Popa Amis este o vastă frescă realistă a moravurilor germane și în general europene din secolul al XIII-lea.
Noua literatură germană de la sfârșitul Evului Mediu, creată de poeți și scriitori răsăriți din rândurile burgheziei orașelor și din mijlocul maselor, abandonează romantismul siropos, idealist și fantastic al romanelor cavalerești și al epopeilor eroice în versuri. Astfel se naște o literatură în proză, predominant narativă și didactic – moralistă în care înlocuirea eroului cavaleresc prin comic și grotesc se împletește adesea cu un umor robust și piperat, pe măsura gustului oamenilor simpli. Această literatură reflectă simțul realist al scriitorilor și interesul lor pentru soarta patriei sfâșiate de lupte politice și de contradicțiile sociale ale vremii, pe care le zugrăvesc cu mult simț critic și satiric, uneori cu atitudine de protest social. Vechile genuri și forme literare – romanul cavaleresc, epopeea eroică și minnesangul– exprimau o ideologie de clasă, exclusivă, conștientă și cu tendința educativă individualistă; ele sunt înlocuite acum cu genuri și forme noi, destinate întregului popor și animate de un suflu popular colectiv; cântecul popular, snoava, meistersangul, drama religioasă și predica sunt adaptate – în conținut și în formă de exprimare – noului mare destinatar: poporul.
Tendința educativă limitativă a idealurilor cavalerești capătă o amploare morală nouă, adaptată la vastitatea cotidianului practic, dar nu prin zugrăvirea de personaje ideale, ci în formă de reguli morale și de sfaturi utilitare prezentate sub aspect negativ, adică zugrăvind cu o deosebită voluptate cum nu trebuie să fie omul și ceea ce nu trebuie să facă. Tipurile ideale cedează locul anti-idealurilor tipice.
Literatura populară trece pe prim plan și este cultivată nu numai de laicii învățați dar chiar și de poeții și scriitorii feudali ori de clerici.
Dar genul preferat al epocii rămâne fără îndoială snoava satirică, al cărei umor echivoc, adesea grosolan și trivial, face deopotrivă deliciul ascultătorilor din castele ca și a celor din tavernele orașelor sau din cârciumile satelor.
Snoavele sunt grupate și atribuite unor eroi semilegendari, care trec sub ascuțișul ironiei fie pe țăranii nerozi, fie pe soții încornorați sau pe popii și călugării ce se abat de la calea cinstei. Snoavele antițărănești sunt reunite în jurul lui Neidhart Fuchs, nobilul care-și petrece viața jucând farse țăranilor creduli și naivi și ilustrând, astfel unul din antagonismele sociale ale epocii.
Un vienez Philipp Frankfurter, aduna pe la 1470, snoavele anticlericale și antifeudale într-o culegere intitulată Popa din Kalenberg (Pfaffe von Kalenberg), în care șmecherul erou titular trage pe sfoară de-a valma pe duce, pe episcop și pe țăranii de pe moșiile acestora.
Încă din secolul XIV își face apariția în lumea snoavelor un fel de Păcală german, Eulenspiegel, prototipul țăranului devenit calfă, dar neîncadrat în vreo breaslă; pe seama lui sunt puse, treptat, tot felul de farse făcute feudalilor, clericilor, burghezilor-meșteșugari și țăranilor, până cînd toate sunt reunite în Germania de Nord (către 1500), într-o carte populară Till Eulenspiegel, tipărită la Strasburg în 1515 și reluată parțial de mulți scriitori ulteriori, ca Immermann, Grabbe, Raabe, Wilhelm Busch și Charles De Coster.
În farsele și batjocura aparent superficiale ale lui Eulenspiegel se străvede o bogată experiență de viață, în care sănătoasa lui logică populară găsește soluții amuzante pentru toate conflictele și tibulațiile cotidiene, transformând râsul în grotesc3.Tipul lui Eulenspiegel e creat după personajul unei calfe vagabonde de origine țărănească, îngropat pare-se, pe la 1350 într-un orășel de lângă Lubeck.
La cele câteva farse atribuite lui inițial s-au adăugat cu vremea numeroase alte snoave, care circulau în popor și care au fost puse pe seama acestui Păcală al literaturii germane, rotunjindu-l într-o personalitate caracteristică, unică, simbol catalizator al resentimentelor populare împotriva feudalității, a clericilor și burghezilor înstăriți cu mentalitate evoluând spre aceea a marii burghezii de mai târziu.
Adunate și scrise pe la 1450, apoi, tipărite în limba germană la nord de Lubeck în 1478 și din nou în 1500 – ediții din care nu s-a păstrat nici un exemplar – snoavele acestea sunt prelucrate în germana de sus și tipărite în 1515 la Strasburg.
Till Eulenspiegel avusese precursori în literatura mai veche pe celebrul Popa Amis și pe Popa din Kalenberg și multe din isprăvile acestora au fost preluate și în cartea lui Eulenspiegel. Dacă farsele celor dintâi erau făcute doar cu intenția de a ridiculiza, cele ale lui Eulenspiegel au o atitudine și o etică mai profundă la bază, în care se împletește adesea, ca un fir roșu, ideea de protest social și intenția de a smulge, prin șiretenie, ceva din bogățiile unui rege sau papă, ale unui cleric lacom, negustor sau maistru meșteșugar hrăpăreț , ale unui patrician sau ale unei notabilități municipale, ale unui profesor, jurist, medic, bărbier sau țăran zgârcit, pentru a le dărui apoi celor care n-au. Eulenspiegel își rezolvă conflictul cu lumea nedreaptă din jur în limitele legilor existente, pe care le interpretează întotdeauna ad literam, dovedindu-le absurditatea prin însăși logica lor și demonstrând, până la urmă, că nebunia lui este mai înțeleaptă și mai morală decât pare.
Destinat poporului de rând, umorul diverselor snoave alternează între poanta ascuțită și gluma plată, nesfiindu-se să alunece uneori în trivialități și obscenități. Farsele lui Eulenspiegel ascund, sub ridicolul și râsul pe care-l stârnesc, o mare înțelepciune și experiență de viață și respectă un spirit liber și neînfricat care se joacă îndrăzneț cu realitățile din jur, transformând râsul în satiră și umorul în grotesc, dar situându-se întotdeauna de partea plebei citadine năpăstuite, a calfelor și zilierilor care nu izbuteau, până la sfârșitul vieții, să fie primiți în breslele ermetice și exclusiviste.
Personajul fascinant și etica etern actuală – în lumea burgheză – a farselor lui au determinat pe Fischart să dea o nouă versiune în versuri (1572) și au fost reluate în diverse forme în veacurile următoare de către Nestroy, Immermann; Grabbe, Raabe, Wilhelm Busch, Wedekind, G. Hauptmann, Adam Kuckhoff, Weisenborn ert. Ca și de belgianul Charles de Coster; iar la noi a fost tradusă de Ion Barac (1848).
„Eroul umorului popular a fost întotdeauna poznașul care triumfă asupra celor mari și puternici”4. Germenele acestui erou sunt de găsit în anecdotele lui Stricker care aveau la bază „scurte povești populare” din sec. al XIII-lea. „Delectându-se cu un joc din batjocură și șiretenie, cu prostia și nebunia oamenilor, poetul, îmbinând distractivul cu intenția moralizatoare, oferă o imagine stilizată a realităților cotidiene”, spune Fritz Martini5. Stricker descrie cu umor personaje tipice: țărani, judecători, clerici etc. Sub forma unui ciclu, Stricker grupează în jurul un șir bogat și variat de pozne istețe. El anticipează astfel forma mai târzie a cărții populare despre Eulenspiegel.
Povestirile populare ale sec. al XIII-lea erau pline de veselie, de ironie și cuprindeau o învățătură morală. Ele fuseseră însă precedate în sec. al XII-lea de satira populară, așa cum este Reinhart Fuchs”6, povești cu animale, fabule culese de Heinrich și tipărite mai târziu de Lubeck. Așa se ajunge la Eulenspiegel.
La Viena, prin Phillip Frankfurter, snoavele sunt adunate în jurul popii „der Pfaffe von Kalenberg”. Dacă avem în vedere forma religioasă, ne explicăm ușor cum a ajuns eroul din Kalenberg obiectul satirei anticlericale din snoavele tuturor popoarelor.
„Legenda lui Eulenspiegel a creat o patrie nouă”, așa își începe Romain Rolland prefața la romanul lui Charles de Coster Legenda și întâmplările vitejești, vesele și glorioase ale lui Eulenspiegel și Lamme Goedzak în inuturile Flandrei și aiurea7. Marele scriitor francez considera că literatura belgiană izvorăște din acest roman, care „a dat poporului conștiința neamului”. Poetul belgian Verhaeren scria: „este cea dintâi carte în care țara noastră se regăsește”, iar Camille Lemonnier spunea că această „Carte a patriei” este „Biblia flamandă”. Maurice des Ombiaux precizează că acest roman „a dat belgienilor gustul și mireasma pământului și a obârșiei lor.”8
După această enumerare, Romain Rolland spune că eroul cărții întruchipează „spiritul poporului din Flandra”. Chiar cuvântul francez espiegle ( poznaș, hâtru), își are etimologia în numele eroului flamand.
Acest frate al lui Polichinelle și a lui Panurge, cu calitățile și defectele sale, este eroul în care „poprul din toate timpurile cată să-și mulțumească odată pofta de râs, uriașul spirit de independență de atâta vreme oprimat”.9
Eroul a avut două patrii: Germania și Flandra. De altfel, are două morminte: unul la Moelin, aproape de Lubeck, iar altul la temelia turnului din Damme, lângă Bruges, ambele lespezi funerare având aceeași inscripție: „Uyl En Spiegel”, adică bufnița și oglinda, mai precis Înțelepciunea și Farsa.
Cu toate că nu se știe cât a trăit, eroul nostru e „Flandra din toate vremurile, e stindardul neamului său, obrăznicia luptând cu obrăzniciile”10.
Plastică e comparația lui Romain Rolland a familiei eroului cu Sfânta Familie. Eroul colindă drumurile străbătând inuturile Flandrei, Walloniei, Germaniei, Franței și Italiei și în felul acesta se maturizează, se formează, ajungând tip și din tip simbol. Dar de astă dată el nu mai are trup: „Eu nu sunt trup, ci numai duh…Duh al Flandrei. Și sunt fără de moarte”, spune el. Iată conștiin a valorii proprii.
Aceeași idee ca și în snoava noastră și în romanul lui Corneliu Buzinschi, perdeaua rabeleaisiană „te împiedică să vezi ce este înăuntru, este vorba de scara pantagruelică la care e văzut eroul și farsele caraghioase de împrumut”11.
Comparat cu râsul lui Rabelais care mătură tot, tot, tot, râsul lui Ulenspiegel e o mască hazoasă, „fondul e tragic”. În prefața atribuită bufniței, semnată Bubulus Bubb, Ulenspiegel își explică numele: Ulienden Spiegel, adică oglinda voastră, a tuturor cârmuiților și cârmuitorilor „ a celor vremi și a tuturor vremurilor”. Bufnița (Uyl) e „omul politic care-și pune o mască de libertate, de nevinovăție și de dragoste pentru oameni și îți sugrumă ușurel un om și un popor când nu te aștepți…”12.
Mesajul cărții e clar: „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte…înșfacă securea fără îndurare…lovește”. Cartea cuprinde un motivat îndemn la necruțare, dușmanul și mort trebuie pângărit, el trebuie ucis până și în cer.
Câtă deosebire între Păcală al lui Cornel Buzinschi și Ulenspiegelul lui De Coster. Păcală a românilor nu pedepsește fizic, ci doar cu râsul, înțeapă cu vorba, el fiind îngăduitor, prea îngăduitor. Romain Rolland a observat și el gustul pentru tortură al eroului Flandrei, iată de unde scenele de cruzime din snoavele românești. Românul este iertător, el nu recurge la tortură, fapt foarte frecvent la De Coster. În cartea scriitorului flamand e multă ură și nădejde, ură și putere, răzbunare și neînduplecare…
„Iată pe duhovnicii și martirii poporului flamand”13. Ceea ce reținem la eroul german este spiritul său de opoziție, de critică socială care biciuește cămătăria, lăcomia de avere – mai ales – și de putere. Motivul prelucrat de Thomas Merner a ajuns la noi în sec. al XIX-lea sub titlul Toată viața, istețiile și faptele minunatului Till Buhoglindă, cele de râs și minunate la cetire spre trecerea de vreme în zilele sau ceasurile omului cele de odihnă, după limba nemțească, tălmăcită și acum a doua oară s-au tipărit la Brașov, s-au tipărit la Ioan Gatt,1946.
În ipostaza de nebun care mimează prostia, Eulenspiegel privește critic societatea în care trăiește, îi demască necruțător racile și o condamnă. Eroul își bate joc de țărani, de meșteri, de hangii cât și de reprezentanții mai mărunți sau mai înalți ai clerului, chiar de duci sau de principi, demonstrându-le prostia, suficiența, îngâmfarea, credulitatea, avariția, ipocrizia, înclinarea spre superstiții sau prejudecăți, în general viciile.
El poate fi considerat reprezentantul tuturor păturilor sociale plebeiene. Fără a fi asocial, este un izolat care aparține totuși opoziției, cu profundă simpatie pentru cei dezmoșteniți, a cărui ironie amară și satiră se îndreaptă cu superioritate împotriva reprezentanților tuturor claselor și păturilor cu diferite tare morale sau spirituale.
Și Till și Bertoldo și Păcală intră la stăpâni pentru a-și câștiga hrana pe care stăpânii uită să le-o dea și-atunci ei și-o iau singuri. Toți cei trei pedepsesc pe cei ce-i umilesc. Toți fac pozne și apoi pleacă, schimbându-și mereu stăpânii, care-i urmăresc și-i poartă prin judecăți. Scena cu câinii Mărar și Pătrunjel apare și aici.
Aproape de prototipul păcălitorului este și Ludas Maty, eroul snoavei ungare. El este un țăran care se răzbună de trei ori pe stăpânul său. În literatura scrisă este prezent în opera lui Fazekas Mihaly, operă comică. În Revay Nagy Lexikon scrie că motivul a ajuns la scriitor „probabil prin intermediu francez”.
Ioan Barac a preluat motivul sub titlul Pepelea gâscariul, la 1801. Aici el este unicul copil al unei femei sărace, de aceea trebiue să păzească gâștele, de unde i se trage numele. Este trimis într-o zi de mama sa la târg, să vândă pui de gâscă. La Ludas vine bogătașul Dobagi, care nu plătește și îi pune pe slujitori să-i dea douăzeci și cinci de bețe. Ludas îi promite că-l va răsplăti. Travestindu-se în zidar, în medic și în negustor, Ludas îi aplică de fiecare douzeci și cinci de bețe, dezvăluindu-și adevărata identitate.14
Bertoldo
Poporul la care prototipul eroului comic a cunoscut o larga răspândire este cel italian. Este vorba de Bertoldo, de ale cărui isprăvi s-a ocupat Giulio Cesare Croce della Lira în Le sottilisimo astizie di Bertoldo – apărută în 1592 -, care, văzând succesul eroului său, a continuat cu năzdrăniile fiului lui Bertoldo în Plăcutele și ridiculele naivități ale lui Bertoldino, fiul șiretului și istețului Bertoldo, cu subtilele și spiritualele răspunsuri ale Marcolfei, mama sa și soția zisului Bertoldo. Mai târziu la acestea se adaugă și fiul lui Bertoldino, prin opera Le buffone di Cacasenno, figlio del semplice Bertoldino, a scriitorului Camillo Scaligeri della Frata. Din acest ciclu a pătruns în literatura românească numai primul roman, Viața lui Bertoldo, celelalte două fiind rezumate mai târziu laolaltă cu Bertoldo, într-o prelucrare apărută la Sibiu în anul 1799.
Eroul acestui roman popular, Bertoldo, este un țăran care, ca și prototipul său grec Esop, este de o urâțenie fantastică. Are însă, în felul său de a fi, o îndrăzneală de o vulgaritate sănătoasă și se distinge printr-o sprinteneală și istețime rară, cu care surprinde și pe regele și pe regina lombarzilor, jucându-le tuturor, cu haz răutăcios, farsele cele mai neașteptate. Iată cum era descris:
„Era cu capul mare, lungăre ca un ou, cu părul roșu și rătunzat….Nas avea mare, roșatec ca sfecla, nările largi; gura se vedea largă mai până la urechi;în fălcile
dinainte i se vedeau doi dinți strrâmbi pe din afară ca niște colți…; picioare strâmbe
și mâini scurte.”15
Și aici apare motivul întrebărilor, identificat și în snoavele cu Păcală, mai întâi în dialogul cu împăratul, iar apoi în disputa cu Glomez, bufonul împăratului:
“Împăratul zisă: Cine ești, când te-ai născut și din ce loc ești?
Bertoldo răspunsă:
-Sunt un om; m-am născut când m-au făcut muma mea și locul îmi este, de când
m-au făcut Dumnezeu, într-această lume.
– Ai tată, mamă, frați, surori ?
– Am tată, mamă, frați, surori, dar au murit toți.
– Cum dar ai tu, de vreme ce au murit toți?
– Când am purces de acasă i-am lăsat pe toți dormind și pentru aceasta zicu că toți au murit, căci eu puțină despărțire fac între cel adormit până la cel ce a murit.
– Ce lucru este mai iute?
– Gândul.
– Ce vin este mai bun?
– Cel ce se be în casa altuia.”16
Iar bufonul Glomez îl întrebă:
– Cum ai face să aduci apa într-o sită?
– Eu aș aștepta până ar înghe a, răspunde Bertoldo în aplauzele adunării.
– Cum ai socoti, nealergând să prinzi un iepure?
– Eu aș aștepta până ar fi în frigare, îi dete răspunsul Bertoldo.”17
După poznele făcute la curte, crăiasa, îndârjită, cere soțului să o scape de Bertoldo. După ce încearcă zadarnic să-l înece vârându-l într-un sac, craiul poruncește ca năzdrăvanul țăran să fie spânzurat într-o pădure, dar Bertoldo cere și obține favoarea ca să-și aleagă singur copacul. Plecând cu străjerii, Bertoldo nu găsește nicăieri copacul pe placul lui. Pe drum însă, le spune atâtea povești și snoave , încât aceștia îl lasă în plata domnului. În răstimp, craiul și crăiasa, care-i simțeau acum lipsa, aflând cele petrecute, îl cheamă la curte, dar Bertoldo, neputându-se împăca cu hrana ce i se servea la palat, se îmbolnăvește și moare, spre deosebire de Păcală.
Motivul omul în sac apare, ca și cel al întrebărilor, și în snoavele cu Păcală. În epopeea lui Petre Dulfu, în ultimul cânt. Păcală, pentru că își bătuse joc de prostia consătenilor, este vârât de aceștia într-un sac și îl duc la marginea satului să-l arunce într-un lac. Acolo, unul își dă cu părerea să caute o prăjină și să-l arunce unde va fi apa mai adâncă. Pornesc cu toții spre sat după prăjină. Între timp, trece un văcar cu cireada și se crucește că găsește un om legat într-un sac. Păcală îi spune că sătenii l-au băgat în sac deoarece nu vrea să devină primar și să rămână cu toate nevestele sătenilor care pleacă la muncă. Văcarul îi spune că el ar primi de-ar fi în locul lui și cei doi fac târgul. Păcală pleacă cu cireada de vite, iar văcarul e vârât în sac și aruncat apoi, unde e apa mai adâncă, de sătenii supărati că Păcală își bate din nou joc de ei .
Episoadele de care Croce s-a servit în prelucrarea sa, au fost împrumutate din folclorul italian al veaculului al XVI-lea; prin amplificări cu elemente populare, prin omisiuni și înlocuiri, Croce a izbutit să schimbe caracterul eroului, care, dacă a păstrat ceva din vulgaritatea rustică, a pierdut însă din implacabila misoginie a prototipului său și a dobândit un spirit de independență care-l îndeamnă să-și îndrepte tot ascuțișul vervei sale satirice împotriva artificialității și servilismului vieții de la curte. Prin această nouă trăsătură psihologică – alături de istețime și umor – Bertoldo a devenit reprezentantul tipic al maselor rurale în literatură.18
Nastratin Hogea
Depășim spațiul european și întâlnim snoavele care circulă pe numele lui Nasreddin, din care românii au făcut Nastratin, au venit la noi de la turci, ca traduceri a vestitelor „mismaile” culese din gura poporului de către Anton Pann care în 1853 le-a versificat, adunându-le sub titlul Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, culese și versificate de Anton Pann.
Ne permitem să cităm din această edițieurmătoarele: Când se gătește în lături, numai din miros te saturi. /Nastratin Hogea, într-o seară la fereastră cum ședea /Își lungea nasul aiurea, p-alții fără a-l vedea./Trecând unul din prietini „ce miroși” l-a întrebat/„Vecinul meu – el răspunse – gătește scumpe mâncăruri/Și d-al lor miros mă satur, trăgându-l cu gust prin nări.”19
E ușor de închipuit ceea ce urmează: acel vecin îl trage în judecată, să-l plătească de aceea că s-a săturat cu fumul bucatelor sale. Judecătorul decide ca Nastratin să plătească vecinului prin sunetul banilor, precum s-a săturat de mirosul bucatelor. Cartea lui Anton Pann este veselă , păcăliciul sau păcălitul Nastratin Hogea săvârșind isprăvi care ne fac întotdeauna să râdem, de alții sau de el.
O caracterizare sumară, incompletă, dar care subliniază totuși trăsăturile principale ale eroului său, ne dă Pann la începutul unei snoave:
„Nastratin era un hogea (dascăl sau învățător)
are a rămas de basmu până astăzi tuturor,
pentru că era din fire cam pe-o ureche,năzdrăvan
nu-l găsești însă în faptă să fi fost vreun viclean”20.
Ca și Păcală, Nastratin are un comportament contradictoriu: este fie cutezător și isteț, înfruntând și batjocorind pe cei bogați și pe oamenii stăpânirii, fie el este cel păcălit. Într-o zi, locuitorii satului în care era hoge, îl trimit „diputat” la un pașă în trecere pe acolo. Hogea se duce să înfățișeze din partea tuturora „supunerea și respectul”21, dar pașa, văzându-l nearătos, îl întâmpină cu o insultă:
„Dar n-au mai găsit oameni – pașa către el a zis –
Și pe măgar ca tine înainte-mi a trimis?”
Nastratin însă nu e omul care să suporte jignirea. Răspunsul lui e insultător, dar puțin mai fin:
„Pe oameni – Hogea răspunse – la alți oameni îi trimit
Dar eu ca să vin la tine, toți cu cale au găsit”22.
Aflat în încurcătură, Nastratin găsește promt răspunsul potrivit, dacă nu batjocoritor pentru mai marele pe care vrea să-l înfrunte, cel puțin salvator pentru el însuși. El se bazează mereu pe prostia bogaților, merge la sigur, și nu se înșală, arătându-și astfel încrederea în propria-i istețime.
Un alt viciu batjocorit și biciuit în snoave este lăcomia celor avuți. Având o pricină cu un vecin al său, Nastratin este chemat în judecată. El se prezintă în fața omului dreptății cu un pietroi în sân, pe care, cât timp vorbește pârâtorul, i-l arată mereu, în taină judecătorului. Acesta, crezând că Hogea are acolo un plocon gras, îi dă dreptate lui. Când însă pleacă jeluitorul și Nastratin dezvăluie ploconul, punându-l cu cinste jos, judecătorului uimit i se răspunde simplu: „Este darul ce i-l arătam în sân.”23
Demn de consemnat este și episodul care ni-l prezintă pe fiul lui Nastratin, proaspăt absolvent. Nastratin așteaptă să-i vină odrasla de la școală, îi pune la dispoziție „o odaie cum a vrut el a-l lăsa/ să șază singur într-însa cu biblioteca sa” și îl lasă în plată-și. Necazul proaspătului școlit începe din momentul în care descoperă pe o grindă din tavan o pată de balegă. Va trebui să-și pună toată știința la contribuție, ca să afle cum a fost posibil ca o vacă să umble pe tavan.
Ironia este groasă, antiteza enormă. Cu așa învățătură, concluzionează mama acestuia fiului ei „ca tatăl tocma va ieși un năzdrăvan!”24.
După cum spuneam, Hogea apare și în postura păcălitului, capabil nu numai de spirit ci și de nerozie, iar snoavele sunt destule care ni-l înfățișează ca pe un guguman. Odată, nefăcând nod la ață, nu-și poate cârpi cămașa. Ața se înnoadă din întâmplare și cusătorul se grăbește să adune cu pristavul oamenii, ca să le împărtășească noutatea sa:
„După moda de el scoasă
Ața, va vrea să coasă,
S-o-nnoade la căpătâi”25.
Nastratin Hogea este ruda lui Păcală. În primul rând ca reprezentanți ai istețimii populare și a bunului simț . Și unul și altul scornesc o farsă pe loc și o realizează fără ezitări și fără eșecuri. Totodată, ca și Păcală, care dovedește că papa nu-i decât un însetat de avere, Nastratin nu e un cuvios îmbrobodit față de cele mistice. Deși hoge, nu-și folosește calitaea eclesiastică pentru a îndesi ceața în capul oamenilor, ci dimpotrivă pentru a o risipi.
Balthasar Gracian în Cărțile omului desăvârșit scrie: „Învață să te folosești de prostie. Și cel mai mare înțelept joacă uneori piesa aceasta și sunt împrejurări în care cea mai bună știință e să arăți că nu știi. Nu trebuie să fii ignorant, ci să te prefaci că ești”, sau „Când nu poți îmbrăca piele de leu îmbrac-o pe cea de vulpe”. Autorul îndeamnă cititorul la echilibru, căci „glumele trebuie să-și aibă clipa lor”26.
În concluzie eroul snoavei populare din toate părțile are la bază un arhetip. În condițiile în care trăiește el, nu e de mirare că acesta alunecă într-un comportament nesăbuit. Prototipul acestui personaj e un „smintit”, dar nu ereditar, ci ca o reacție la răul social care îl înconjoară. Reacția sa e o răbufnire. În acest sens Păcală putea fi o persoană incomodă, căci el acționează în sensul convingerilor sale critice.
Păcală, Till Buh-Oglindă, Bertoldo și Ludas Maty sunt oameni simpli, numai Nastratin este hoge, cu toții isteți, neavând vârstă sau granițe, colindând lumea – dar fără să se dezrădăcineze, ducând peste tot lumea lor proprie interioară – îmbogățind considerabil și necesar literatura poporului ce le-a dat viață.
_____________________________________________________
1. Dumitru, Anton, Eseuri, Știință și cunoaștere, Aletheia, Cartea întâlnirilor admirabile, Ed. Eminescu, Buc., 1986. p.473.
2. Ibidem, p. 473.
3. Isbășescu, Mihai, Istoria literaturii germane, Ed. Științifică, Buc., 1968, p.111.
4. Martini, Fritz, Istoria literaturii germane, Ed. Univers, 1972, p.96.
5. Ibidem, p.97.
6.Ibdem, p.98.
7. De Coster, Charles, Legenda și întâmplările vitejești, vesele și glorioase ale lui Ulenspiegel și Somme Goetzak în ținuturile Flandrei și aiurea, E.S.P.A., Buc.,1995, p.10.
8. Baba, Ioan, De la arhetip la personaj literar, Păcală, Biblioteca revistei Familia, Oradea, 1995, p.172.
9. De Coster, Charles, op.cit., p.10.
10. Ibidem, p.7.
11. Baba, Ioan, op.cit., p.173.
12. De Coster, Charles, op.cit., p.10.
13. Ibidem, p.12.
14. Baba, Ioan, op.cit., p.175.
15. Cărți populare – Viața lui Bertoldo și Bertoldino, Ed. Pentru Literatură, Buc., 1968, p. 5.
16. Ibidem, p. 8.
17. Ibidem, p.15.
18.Cartojan, Nicolae, Cărțile populare în lumea românească, Ed. Enciclopedică română, Buc. 1974, p. 450.
19. Pann, Anton, Scrieri literare, I-II, E.P.L., București, 1963, p. 87.
20. Pann, Anton, Pilde și istorioare, Ed. Minerva, Buc. 1975, p.37.
21. Pann, Anton, Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, Ed, Herra, Pitești,2008, p. 15.
22. Ibidem, p.68.
23. Ibidem, p.76.
24.Ibidem, p.83.
25. Ibidem, p.86.
26.Baba, Ioan, op.cit., p.173.
CONCLUZII
La finele acestor considerații despre eroul snoavei românești alături de omologii săi din literatura universală, se impun câteva precizări.
La început greșit înțeles, Păcală nu a format obiectul unui studiu monografic în critica de specialitate. Acesta este probabil, motivul pentru care Păcală este considerat erou doar în lumea micilor cititori, deși după cum am văzut este o ipostază, o latură a ființei noastre naționale, alături de eroul manolic și cel mioritic.Anton Dumitru susține că datarea sufletului apolinic – măsurat, senin, armonios, – și aceea a sufletului faustic – neliniștit, chinuit – este o prezență ca esență în fiecare om. Asta înseamnă că poznașul există în fiecare din noi, prin surâs, zâmbet sau râs. Păcală este la modă oricând și oriunde, căci el poate să nu aibă nici nume, nici chip, nemaifiind un personaj, ci o situație. Din punct de vedere filosofic, eroul nostru este expresia unei coordonate a existenței: excepția, ceea ce se abate de la regulă, ceea ce iese din comun.
Poznașul acesta există deci și în realitate, a existat de la începuturi, alături de alte tipuri umane universale, ca de pildă: meditativul (viitorul Hamlet), luptătorul (viitorul haiduc, titan), avarul (viitorul Harpagon sau Hagi Tudose), istețul (viitorul Ulise, Bertoldo) sau alții.Prin înclinația sa înăscută spre poznă el este homo ludens, ca fiu al satului, participând în felul lui la via a socială a consătenilor săi, el este homo civicus, îndreptând moravuri, corectând vicii, acționând în numele unei etici, el este homo eticus.
Păcală, alături de Till Buh-Oglindă, Bertoldo și Ludas Maty, sunt oameni simpli, numai Nastratin este hoge. Toți eroii cercetați sunt isteți, Nastratin este un sceptic mucalit, este orientalul comic, nu este răzbunător, ci mai mult răbdător decât luptător.Cu toții umblă prin lume dar nu se dezrădăcinează, nu se pierd, peste tot ei ducând lumea lor proprie interioară, care le este suficientă.
În general, ei scapă din situații deosebit de grele prin răspunsuri spirituale, simulând, păcălind, folosind una sau mai multe măști. Pornind de la același arhetip, toți sunt comici și poznași și nu au vârstă. Oameni de atitudine critică, ei sunt simbolul spiritului justițiar al poporului, fertilizând literatura cultă a poporului în care s-au născut.
Așadar, Păcală, exponent al năpăstuiților, el însuși simbol al omului ce se formează, poznașul formează prin ghidușiile sale, trezește din somn, el rămâne un surâs amar, întruchipând umorul românesc, felul nostru de a râde.
BIBLIOGRAFIE
• Adler,Alfred, Cunoașterea omului, Ed. Știițifică, București, 1991.
• Alecsandri, Vasile, Comedii, B.P.T., Ed. Minerva, București, 2003.
• Andru, Vasile, Viață și semn, Ed. Cartea Românească, București, 1989.
• Baba, Ioan, De la arhetip la personaj literar, Păcală, Biblioteca revistei Familia, Oradea, 1995.
• Bârlea, Ovidiu, Antologie de proză populară epică, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1966.
• Blaga, Lucian, Teatru 2, Ed. Minerva, București, 1984.
• Boghian, Vasile Constantin, Românii între Păcală și Miorița, Ed. Accent
Print, Suceava, 2006.
• Buzinschi, Corneliu, Păcală și Tândală, Ed. Cartea românească, București, 1973.
• Canciovici, Mihai Alexandru, Prefață la Snoava populară românească, Ed. Minerva, București, 1984.
• Cartojan, Nicolae, Cărțile populare în lumea românească, Ed. Enciclopedică română, București, 1974.
• Cărți populare – Viața lui Bertoldo și Bertoldino, E.P.L., București, 1968.
• Cornea, Paul, Anton Pann, E.P.L., București, 1964.
• Constantinescu, N.A., Dicționar onomastic românesc, Ed. Academiei R.P.R., București, 1963.
• Crăciun, Victor, Pe urmele unui personaj, Păcală, Ed. Atheneum, 1967.
• Creangă, Ion, Opere, Editura Fundației Culturale Române, București ,1996.
• Cubleșan, Constantin (coordonator), Dicționarul personajelor din teatrul lui Lucian Blaga, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2005.
• Culegere de texte, Păcală, Ed. Herra, Pitești, 2002.
• De Coster, Charles, Ulenspiegel și Somme. Legenda și întâmplările vitejești, vesele și glorioase ale lui Goetzak în ținuturile Flandrei și aiurea, E.S.P.A., București, 1995.
• Doinaș, Ștefan Augustin, Lectura poeziei, Ed. Cartea Românească, București, 1980.
• Dulfu, Petre, Scrieri, Ed. Minerva, București, 1871 .
•
• Dumitriu, Anton, Eseuri. Știință și cunoaștere. Aletheia. Cartea întâmplărilor admirabile, Ed. Eminescu, București, 1971.
• Eftimiu, Victor, Akademos, E.S.P.L.A., București, 1915.
• Eliade, Mircea, Profetismul românesc, Ed. Roza Vânturilor, București,
1990.
• Gaster, Mozes, Literatura populară română, Ed. Minerva, București, 1983.
• Graur, Alexandru, Nume de persoane, Ed. Științifică, București, 1968.
• Ispirescu, Petru, Snoave sau povești populare, Ed. Cartea Românească, București, 1988.
• Izbășescu, Mihai, Istoria literaturii germane, Ed. Șiințifică, București,
1968.
• Mangiuca, Simion, Călindariu iulianu, gregorianu, și poporealu românu, toate sărbătorile, datinile și credințele strămoșești cu comentariul pe anul 1882, Oravița, 1881.
• Martini, Fritz, Istoria literaturii germane, Ed. Univers, București, 1972.
• Mitru, Alexandru, Păcală și Tândală, Ed. Ion Creangă, București, 1975.
• Mitru, Alexandru, Povești despre Păcală și Tândală, Ed. Vox, 2005.
• Negruzzi, Costache, Negru pe alb, Ed. Paralela 45, Pitești 2008.
• Nietzche, Friedrich, Dincolo de bine și de rău, Ed, Humanitas, București,
1991.
• Noica, Constantin, Istoricitate și eternitate, Ed. Capricorn, București, 1989.
• Noica, Constantin, Pagini despre sufletul românesc, Ed. Humanitas,
București, 1991.
• Pann, Anton, Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, Ed, Herra, Pitești,2008.
• Pann, Anton, Scrieri literare, I-II, E.P.L., București, 1963.
• Pann, Anton, Povestea vorbii, Ed. Minerva, București, 1982.
• Pann, Anton, Povestea vorbii, Ed. Gramar, București, 2008.
• Papadima, Ovidiu, Postfață la Păcală și Tândală de Corneliu Buzinschi, E.D.P., 1997.
• Popescu Sireteanu, Ion, Păcală și ai săi, Ed. Demiurg, 2008.
• Poznele și trăznăile lui Păcală, Ed. “Vasiliana 98”, 2011.
• Rădulescu, Ion Heliade, Opere, I, Scriitori români, E.P.L., București, 1986.
• Revista Familia, nr. 6/1995; seria a II-a, Oradea, 1941.
• Slavici, Ioan, Opere, vol. I, Scriitori români, E.P.L., București, 1967.
• Slavici, Ioan, Păcală în satul lui, Ed. Simplu, 2008.
• Șăineanu, Lazăr, Basmele românești, Ed. Minerva, București, 1978.
• Esop, Cele mai frumoase fabule, Ed. Teora, București, 2000.
B. DEMERSUL PRACTIC-APLICATIV
1. Rolul educației prin folclor într-o lume multiculturală
“Într-o cultură, vine ceasul când te întrebi: care mi-e
substanța – limba, folclorul, aria de cultură?” 
”Folclorul trebuie să ne arate cum se răsfrâng în sufletul poporului de jos diferite manifestațiuni ale vieții, cum simte și gândește el sub influența ideilor, credințelor, superstițiilor moștenite din trecut, fie sub aceea a impresiunilor pe care i le deșteaptă împrejurările de fiecare zi”. 
Fără a fi un miracol, o formulă care face minuni, educația este un instrument indispensabil în perfecționarea dezvoltării individului, în construirea relațiilor dintre oameni, în atingerea idealului de pace, libertate și dreptate socială.
Necesitatea unui set comun de valori universal acceptate, (toleranță, democrație, solidaritate, respect, echitate și justiție socială, etc.) cultivate prin educație și prin instruire reciprocă în vederea unei morale și unei culturi globale, nu exclude, ci presupune accentuarea păstrării și reînnoirii tradițiilor fiecărei culturi. Odată cu promovarea unei culturi civice reale, sentimentul diferenței nu va mai provoca animozități, ci se va încuraja respectul față de cultura celorlalți prin:
conștientizarea drepturilor omului și a responsabilităților sale sociale;
acceptarea și respectarea specificului național;
deschiderea empatică spre valorile culturale universale prin educația interculturală;
accentuarea sentimentului obligației protejării mediului natural;
depolitizarea valorilor cultural-educative;
dezvoltarea creativității, a educației pentru schimbare .
Educația pentru cunoașterea și aprecierea folclorului, ca parte a educației interculturale, solicită pe lângă participarea activă, creatoare și un efort continuu de cultivare a interogativității față de propriile valori și ale respectului valorilor celuilalt. Educația pentru diversitate culturală se impune ca atitudine deschisă spre programe centrate pe conținut (de transformare curriculară) pe social (pentru șanse egale de reușită) și pe elev (ca relaționare și comportament în grup).
Numeroasele prejudecăți despre folclor sunt legate în primul rând de necunoașterea reală a noțiunii. Unii îl consideră dispărut sau pe cale de a se pierde, alții cred că dintotdeauna a stat în atenția cercetătorilor. Vârsta obiectului de studiu abia dacă a trecut de două secole în lume, iar la noi chiar mai puțin. De la formarea limbii noastre până la primele scrieri literare în românește, timp de un mileniu, creațiile populare au reprezentat modalitatea esențială de expresie artistică. Folclorul literar va continua să existe în paralel cu evoluția literaturii.
Atestând vechimea națiunii, folclorul e o dovadă a continuității culturale. Nu există personalități în istoria culturii românești (scriitori, critici, esteticieni, filologi lingviști, sociologi) care să nu fi studiat folclorul, iar cunoașterea opiniilor acestora prezintă interes pentru înțelegerea lui.
Din aceste perspective, trebuie redefinit modul de cultură tradițional: ”Afirmația că globalizarea va duce la pierderea specificității este o prejudecată. Dimpotrivă, integrarea creează structurile pentru ca țăranul român să se pună în valoare cu ceea ce are mai specific. Așa se întâmplă și cu valorile culturale. În contrast cu celelalte culturi, se va vedea ce avem noi specific și asta va ajuta tocmai la păstrarea a ceea ce avem de valoare. Ba chiar oamenii se vor simți încurajați să păstreze ceea ce au ca tradiție și ca meșteșuguri.” 3(St. Tănase, 2005, p.3)
Însă, este binecunoscut faptul că folclorul, în general și cel literar în special, nu este agreat de tineretul care nu-l cunoaște nu pentru că nu ar dori, ci pentru că este educat în direcția excluderii tradiționalului, în numele așa-zisei “modernități”. Prin manipularea individului din punct de vedere ideologic, economic și cultural, se reduce la minimum posibilitatea tinerilor de a-și construi propria identitate.
Identitatea noastră națională și culturală, relațiile tradiționale de cooperare sunt factori de echilibru în raportul dintre societatea românească în tranziție și personalitatea tânărului: “Lumea rurală românească este o rezervație de tradiții și valori pierdute în restul Europei. Satele românești sunt adevărate monumente vii de civilizație ancestrală, pierdută demult în Occident, care ar putea oferi șanse de revigorare chiar unor sate din Belgia, Franța sau Italia. De aceea, românii nu au voie să repete greșelile celor din vest.”4 (Evelyne Pivert – Președinta Asociației “Operation Villages Roumains”- Franța, 2005, p. 3)
Tineretul acceptă valorile societății deschise, democratice (libertatea de gândire și exprimare, de deplasare în lume, respect, demnitate), opunându-se celor ale societății închise (șablonizare, politizare excesivă, corupție, birocrație). De aceea, și învățământul trebuie să asigure afirmarea identității culturale naționale în cadrul deschis spre o mai bună cunoaștere a culturii altor națiuni pentru înțelegere și apreciere reciprocă.
Un rol de bază în cunoașterea și aprecierea tradițiilor orale îl au lecțiile de literatură care oferă modele de conduită patriotică, atitudini elevate privind atașamentul față de propria țară. Contribuția unei literaturi naționale la cultura universală include obligatoriu și firesc toate sclipirile de gândire, sensibilitate și valoare artistică existente în creația folclorică. Fiecare popor, de-a lungul istoriei sale, și-a transpus în basme, legende, balade, snoave, întâmplări extraordinare ale unui erou înzestrat cu însușiri senzaționale. O ilustrare artistică a patriotismului, cu mare forță, o găsim întotdeauna în literatura populară, în special în eposul folcloric. Dacă ar ocupa un loc binemeritat în manualele școlare, textele folclorice ar oferi minunate prilejuri de a pune elevii în contact cu tezaurul de simțire patriotică românească. El exprimă întrepătrunderea destinului individual cu cel al mediului natural și social. Patria, ca entitate fizică și spirituală, e “picior de plai” și “gură de rai”, codrul e o ființă mitică, “mumă și tată” care îl ocrotesc pe omul simplu, “frate bun” care alină și mângâie, e o “casă româneasca” de adăpost și refugiu, e “împăratul” căruia poporul i se adresează cu venerație: ”Măria Ta”. Haiducul, solitar, dedică un imn libertății și bucuriei de a trăi “Codrilor, ulmilor și fagilor, / Brazilor, paltinilor / Că-mi sunt mie frățiori / De poteri ascunzători” (Toma Alimoș) .
Numeroase creații populare subliniază, prin elemente toponimice și onomastice, specificul etnic românesc. Dunărea este “drum fără pulbere”, martora unor întâmplări dramatice, Oltul se înfrățește cu haiducul, în vreme ce Mureșul, cu apele-i line, îndeamnă la reverie și la confesiune. Cerna devine sfetnicul lui Iovan Iorgovan, dar și instrument justițiar. Eroul popular se adresează munților, apelor și câmpiei ca unor adevărați frați, iar despre țară exclamă: “Până-i lumea n-oi uita / Țara mea și pe maica / Până-i lumea nu uit eu / Țara mea și satul meu”5 (O. Densusianu, 1920, p. 39) . Deosebit de sugestive în educarea sentimentelor și atitudinilor patriotice sunt baladele și legendele populare care, prin hiperbolizarea întâmplărilor, trezesc sentimente de profundă admirație față de faptele înaintașilor. Basmele populare contribuie la dezvoltarea și actualizarea educației contemporane prin caracterul universal și profund uman al genului.
“Creație poetică proteică multiseculară, folclorul reprezintă în arta poporului român un capitol de o mare bogăție, varietate, vitalitate și de un înalt rafinament estetic. Împreună cu etnografia, etnologia, psihologia și sociologia, folclorul, fenomen inimitabil din istoria culturii și civilizației, concură la definirea spiritualității poporului român, fiind enciclopedia poetică a vieții poporului, concepția sa de viață și de artă”.6(O. Păun, 1969, p. VII).
Într-un număr apreciabil de creații epice populare se afirmă necesitatea educației, deși cea a educației prin instrucție este mai dificil de exemplificat, fiind pătrunsă în conștiința populară mai recent și în mai mică măsură. Chiar dacă în eposul folcloric nu întâlnim termenul “educație”, aceasta nu înseamnă că nu există noțiunea, desemnată prin sensul inițial al latinescului “educatio” – “creștere și învățătură”. Din folclor, ca și din pedagogia cultă, rezultă două atitudini față de posibilitatea educației: optimism pedagogic bazat pe afirmarea forței educației și pesimism pedagogic. Fără a fi adepții “liniei de mijloc”, pledăm pentru luciditate pedagogică.
Conceptul ruralismului folcloristic bazat pe credința că, prin cultură, poporul își poate îmbunătăți condiția de viață, se regăsește și în vorbele învățătorului Ion Popescu care afirma că: “În afară de școala oficială exista o școală a tradiției , o școală a poporului fără carte, fără scriere, școala orală , a obiceiurilor și folclorului, transmisă din generație în generație, ceea ce numim noi clăci, șezători, sfaturi și taclale, vorbe de duh, de glume, de dragoste, povestiri cu tâlc, fantastice, basme, legende istorico-geografice, igienă, medicină populară “7(I. Popescu , 1934 , p.16). Concepția despre viață surprinsă permanent în folclor nu uită de “gura lumii”, “gura satului”.
Pentru popor, învățătura e o muncă serioasă, căci se poate învăța singur, din proprie experiență, și de la sau pe altul: “toată lumea e o școală”. În didactica populară, există un complex de reguli, principii și metode neconstituite într-un sistem, în care ideea de educator care “dă o lecție” apare alegoric. În popor, copilul învață în familie, de la părinți și apoi din mediul social extrafamilial, intenția de a transforma ceva în bine.
În actualul context, este necesară o nouă abordare a etapelor și conexiunilor educației: ”Combinarea metodelor tradiționale de predare cu abordări extrașcolare trebuie să le permită elevilor să intre în contact cu cele trei dimensiuni ale educației: etică și culturală, științifică și tehnologică, economică și socială.”8( J. Delors, 2000, p.17)
Fenomen universal, cultura popularǎ se regǎsește în manifestǎri locale unice, este stabilǎ și dinamicǎ, în același timp, nu doar se moștenește, ci se și învațǎ. Conținând producțiile spirituale ale culturii populare, folclorul este astǎzi un mijloc de revitalizare, de pǎstrare a identitǎții naționale. Folclorismul, ca studiere și promovare a folclorului, este o replicǎ datǎ globalizǎrii, cultura popularǎ autenticǎ devenind o carte de vizitǎ, un pașaport apreciat în lume. De aceea, este nevoie de o educație prin și pentru diversitate culturală.
Afirmarea propriei identități naționale, redescoperirea propriilor rădăcini și întărirea solidarității de grup reprezintă, în viziunea tineretului, o experiență pozitivă sau negativă. Totul depinde de completarea educației pentru conștientizarea unicității propriei culturi cu înțelegerea moștenirii culturale comune a umanității.
1.Noica, C., (1980), Povestiri despre om București, Cartea Românească, p.52
2.Densusianu, O., Folclorul cum trebuie înțeles, în volumul Flori alese din cântecele poporului, ediție îngrijită de Marin Bucur, București, 1966, p.52.
3.Tănase, St.,Interviu în revista Formula AS anul XV, nr. 670, iunie,2005, p. 3
4.Pivert, E., Interviu în revista “Formula AS”, anul XV, nr. 662, aprilie,2005
5.Densușianu, Ov., Flori alese din cântecele poporului român, p.39, București,1920
6.Păun, O., Prefață la volumul Elogiu folclorului românesc, București, Editura Pentru Literatură,1969, pag.VII
7.Popescu, I., Școala care ne trebuie, în revista Lămuriri școlare, București,1934, pag.16
8.Delors, J., Comoara lăuntrică, Iași, Editura Polirom, 2000, pag.17
2. Importanța valorificării didactice a eposului popular
“Oamenii au nevoie de povești mai mult decât de pâine”
(O mie și una de nopți)
Școala trebuie să țină pasul cu vremurile, să se deschidă spre nou, dar să nu uite că în cultură nimic nu tebuie pierdut, totul trebuie transmis și reînnoit.
Ne-am oprit numai asupra eposului folcloric, pe de o parte pentru a delimita riguros domeniul de cercetare, pe de altă parte fiindcă epicul este agreat de elev pentru “călătoria” exploratorie ce-i permite prelungirea realului, pentru compensarea dezacordului cu lumea exterioară prin pătrunderea într-un univers diferit și pentru satisfacția confirmării unor adevăruri cunoscute sau doar intuite, “că de n-ar fi, nu s-ar povesti”.
Eposul popular (germ. EPOS = poveste, narațiune, povestire) provine din grecescul ”epikos”, derivat de la “epos” = zicere, discurs. Este clasificat de R. Vulcănescu (1985, p.689 ) “în epos dunărean, pastoral, antifeudal și antiotoman”.1
Epica în proză cuprinde ca funcție și structură basmul fantastic, legenda mitologică și snoava, reunite prin caracteristicile discursului narativ în proză, cu numeroase interferențe tematice și imagistice. Scopul educativ al acestei categorii este evident: “Din poveștile astea trage multe învǎțǎturi și poporul, că vine la ele, învață” (informator din ținutul Dornelor). “Cel ce nu învață din poveste, nu învață din ceea ce vede cu ochii” (povestitor din Țara Oașului)”. 2( O. Bârlea, 1956, p. 117).
Dacă programa aplicată în clasă (activități curriculare) va fi substanțial completată cu activități de tipul: procese literare, excursii tematice, corespondență cu personalități, spectacole, etc. s-ar putea ajunge la o reconstrucție, la o remodelare a motivației elevilor, în sensul că aceștia vor deveni mai sensibili, mai receptivi la frumosul din folclor; vor manifesta mai mult interes pentru cunoașterea creațiilor populare; vor putea face distincții mai clare între frumosul autentic și cel fals (kitsch-uri) .
Educația în spiritul eposului folcloric este o tradiție bine înțeleasă, nu doar o simplă reluare a trecutului, are caracter sistematic și este structurată (instituționalizată) pe plan social.
În demersul științific pe care îl intreprindem, încercǎm conturarea unor elemente de didacticǎ a eposului folcloric prevăzut în actualele programe: balade, basme, legende și snoave. Deși deosebite ca specie, toate au caracteristici și elemente structurale comune, regăsibile la nivelul întregii culturi populare.
Coordonată fundamentală a literaturii noastre populare, eposul folcloric românesc a dezvoltat teme, idei, motive, prețuite de la cronicari la clasici și romantici, poporaniști, tradiționaliști sau moderniști.
Eposul folcloric constituie și o pedagogie a imaginarului arhetipal , bazat pe modele de comportament, conform proverbulului: “Ca să cunoști ceea ce ești, trebuie mai întâi să cunoști ceea ce trebuie să fii”. 3(I. Zanne , 1959, p. 509)
Tânărul are permanent nevoie de modele și dacă acestea i se refuză instituțional, este atras de eroii din alte spații de manifestare, “eroii străzii”, care se împotrivesc valorilor progresului, pledând pentru violență, eludarea legilor, dispreț față de muncă, etc. Reacția este controlată și provocată de interese ideologice și de profituri economice.
Este semnificativ faptul că omul este atras de modelul eroului, este un potențial ce trebuie recuperat de educație prin implicarea elevilor într-un proces global interactiv, corelat cu experiența lor de viață: “Modelul este norma perenă aflată în sufletul și în mintea celui care cântă; este singura cale de explicare a proceselor creatoare în folclor, aduse după o << ars combinatoria>> în desăvârșirea fie a basmului, a baladei, sau a cimiliturii, etc”4(Gh.Vrabie, 1984, p. 7)
Varietatea modelelor oferite de secolul al XXI-lea presupune o largă deschidere spre creativitate didactică, începând chiar cu alegerea uneia sau alteia dintre căi: “Didactica modernă nu se pronunță împotriva sistemelor alternative, complementare sau compensatorii, ci în favoarea abordării pluraliste, a diferențierii variatelor soluții în măsură să aducă mai mult dinamism și flexibilitate, să se consituie într-un antidot la posibila alunecare spre un conservatorism pedagogic, uniformitate și rutină în activitatea didactică. ”5 (op .cit. p. 33)
Modelul educațional al eposului folcloric oferă spații de creare a competențelor, abilităților și capacităților dorite în diferite arii curriculare, datorită perspectivei globale și integratoare a informațiilor incluse.
Tehnica educativă bazată pe forța formativă a modelului subliniază ideea că identitatea morală este direct relațională cu acțiunea. Acest principiu se regăsește în eposul folcloric în faptul că narațiunea prezintă comportamentul eroului și felul în care acesta aplică principiile etice. În culturile arhaice, basmele au avut un rol inițiatic, fundamental educativ. Unitatea lor de compoziție nu este determinată de particularități ale psihicului omenesc, ci de realitatea istorică. Ceea ce astăzi se povestește, odinioară era făcut în realitate sau reprezentat, iar ceea ce nu era făcut era imaginat. Tinerilor li se povestea ceva în timpul inițierii, tocmai ceea ce urma să se petreacă cu ei, personajele fiind nu ei, ci strămoșii lor, cei care, născuți în chip miraculos, s-au dus în împărația urșilor, lupilor, etc. aducând de acolo focul, dansurile magice, etc. Miturile transpuse în rituri și ritualuri, reprezentau cel mai de preț tezaur al tribului, elemente constitutive ale vieții, dar și ale fiecărui om în parte. Momentul desprinderii de rit constituie începutul istoriei basmului, prin transformarea unei povestiri sacre într-o narațiune profană, adică artistică, nu “esoterică”.
Una din laturile importante ale eposului folcloric românesc este valoarea educativă a experienței pe care o reflectă în materie de educație, el nefiind doar depozitarul unor arhetipuri cognitive, relaționale și de acțiune ale experienței umane, ci și purtătorul unor mesaje educaționale foarte actuale, insuficient explorate și valorificate.
În eposul folcloric, eticul determină esteticul, structura didactică a basmelor, legendelor, baladelor și snoavelor nu insistă pe atribute fizice, ele nefiind decât deschizătoare de portret moral: “de ce creștea, copilul se făcea mai isteț și mai îndrăzneț”. Plecarea pe drumul inițiatic presupune o pregătire legată de experiența generațiilor anterioare (calul, armele și hainele tatălui), iar parcurgerea drumului înseamnă renunțare la egoism și intoleranță și deprinderera echilibrului, a cinstei, științei de carte, respectul muncii, empatia și generozitatea, într-un cuvânt armonia.
Școala modernă încearcă să lege cele două trepte (“a ști să fii și a ști să devii”) prin valoarea modelului de acomodare cu școala lumii. Circumstanțele începutului de mileniu impun școlii o nouă paradigmă educațională, un nou curriculum care să introducă metode și tehnici concrete de prezentare a cunoștințelor într-o modalitate accesibilă elevilor.
Între acestea, “povestea” rămâne cea mai importantă invenție, cel mai puternic instrument de învățare și de educație, un model de organizare a informațiilor și a mesajului. Ea reactualizează elemente și structuri naturale prin readucerea emoției și trăirii active a narațiunilor în care este implicat elevul în spațiul școlar. Este un text inițiatic-educativ care implică participanții afectiv și imaginativ, prin caracterul său interactiv.
Prin teme, motive, personaje, valențe educative și estetice, eposul folcloric românesc, parte din întregul universal, este o “oglindă“ care dezvăluie că “Nu suntem, ca literatură națională, nici tragici, nici exclusiv exuberanți, ci așa cum ne-au fost împrejurările. Așa-numitul «tragic al istoriei», vizibil în destinul multor națiuni, s-a convertit, la noi, într-o imensă voință de a trăi.” 6(C. Ciopraga, 1973, p. 8).
Mesajul educativ al eposului folcloric trebuie să aibă un suport didactic eficient, interactiv, demonstrând că, în traseul dezvoltării umane, forțele individuale nu sunt suficiente.
“În folclor, pedagogul poate sesiza două aspecte educaționale care pot fi studiate deopotrivă: un aspect episistemic (concepția educațională folclorică) și unul axiologic (valențele educative ale folclorului)”7 (S. Stoian, 1978, p. 7)
Studierea eposului folcloric este utilă în egală măsură istoricului literar, lingvistului și pedagogului care se regăsesc în personalitatea complexă a profesorului de limba și literatura română.
Lingvistul îl va ajuta pe elev să înțeleagă că limba literaturii populare păstrează valori arhaice, evidențiază diferențieri regionale și are deosebite valori stilistice.
Pedagogul va urmări aspectul sesizării, exemplificării și analizării unei concepții educaționale folclorice care “nu s-a bucurat până acum de o cercetare mai întinsă”8 (S. Stoian, 1978, p. 7). Lipsa reperelor bibliografice în domeniul didacticii folclorului literar, impune o documentare atentă și selectivă în constituirea unui demers metodologic original. Am considerat că este oportună inițierea unor investigații științifice privitoare la condițiile și mecanismele psihopedagogice de formare și dezvoltare a personalității creative a elevului prin intermediul eposului folcloric, parte a culturii național – universale. Am pornit de la premisa că patrimoniul cultural existent presupune un câmp axiologic, operarea cu anumite valori care, introduse în curriculum, completat cu activități extracurriculare, ar putea deveni o temelie culturală.
Istoricul literar va remarca dubla importanță pe care o prezintă cunoașterea și înțelegerea adecvată a literaturii orale:
a) Ea constituie un domeniu de seamă al istoriei noastre literare: “Când întâile cronici se iviră, ele atestau o expresie rafinată, efect al unei înaintări culturale neîntrerupte”9 (G. Călinescu, 1968, p. 15)
b) Literatura populară nu e un simplu capitol de istorie literară separat de evoluția literaturii scrise, ci e un sector cu o evoluție proprie, paralelă cu cea a literaturii scrise, într-un dualism cultural care presupune interferențe prin permanente schimburi de valori.
Așa cum cultura nu este educativă în sine, ci devine educativă prin relația cu subiectul, elevul nu este, ci devine. Ca orice cultură, și cea popularǎ implică trei aspecte esențiale: să fie transmisă, să fie învățată și să fie împărtășită (adică asimilată efectiv). Educația există atunci când subiectul are conștiința intrării într-un câmp în care marile modele ale culturii umane îi sunt oferite nu pentru a fi imitate, ci pentru a reflecta la ele.
1.Vulcănescu, R., Mitologie română, Ed. Academiei, București, 1985, pag.689
2.Bârlea, Ov., “Cercetarea poeziei populare epice” în Revista de folclor I, nr. 1, 2, p.117
3.Zane, I. A., Proverbele Românilor, București, Editura Tineretului,1959, pag.509
4.Vrabie, Gh., Poetica Mioriței, București, Ed.Academiei,1984, pag.7
5.op. Cit.,pag. 33
6.Ciopraga, C., Personalitatea literaturii române,Iași, Editura Junimea,1973, pag.8
7.Stoian,S.,Pedagogie și folclor, București, Editura Didactică și Pedagogică,1978, pag.7
8.op.cit.,pag.7
9.Călinescu,G.,Istoria literaturii române.Compendiu, București Editura Pentru Literatură,1968, pag.15
3. Literatura populară și literatura populară comică în programele și manualele școlare de liceu
,,Poveștile – fixează puncte de reper și dau lecții
de viață care vor modela personalitatea copiilor.’’
Diversitatea de opinii existente în literatura de specialitate merge de la negarea, fie și prin ignorare sau marginalizare, a importanței studierii folclorului în liceu și până la teoretizarea excesivă a necesității studierii lui, fără a se interveni practic pentru aceasta.
Analizând în detaliu programele și manualele școlare de liceu la limba și literatura română, am observat că spațiul acordat literaturii populare este relativ restrâns, ca element separat al culturii naționale, însă la tot pasul întâlnim texte literare și scriitori care s-au inspirat din substanța culturii populare românești.
La o privire de ansamblu asupra programelor școlare de liceu, constatăm că se păstrează linia educării elevilor în spiritul formării unor deprinderi și abilități necesare pentru a le asigura accesul postșcolar la învățarea pe toată durata vieții și integrarea activă într-o societate bazată pe cunoaștere.
În programa școlară profesorul găsește competențele generale, valori și atitudini, competențe specifice și conținuturi asociate acestora, recomandări privind conținuturile învățării, sugestii metodologice. Este de apreciat descongestionarea manualelor școlare alternative, eliminarea unui bagaj informațional deosebit de stufos referitor la contextul social politic al epocii în care a apărut și publicat un scriitor, dar și supraîncărcarea în învățarea școlară. De asemenea, apreciem organizarea manualelor pe cele două secvențe : Limbă și comunicare / Literatură .
Mai mult decât atât, este oportună studierea noțiunilor de limbă cu ajutorul textelor unui scriitor, trecerea de la particularitățile de limbaj comun la cel artistic se face firesc, ușor, convingător. Dacă programa școlară este un instrument indispensabil muncii unui profesor, manualul școlar este pentru elev un mijloc de instruire și educație, pentru că este organizat pe baza unei alternanței dintre textul literar/ nonliterar și un set de exerciții care conduc elevul la o gândire reflexivă, autonomă, profesorul fiind doar un coparticipant, un partener al autoinstruirii elevului.
În ceea ce privește studiul limbii și literaturii române, în perioada învățământului obligatoriu, elevii trebuie să-și formeze în primul rând competențele de comunicare indispensabile în lumea contemporană, pentru orice tip de activitate profesională: să se exprime corect, clar și coerent în limba maternă, să asculte, să înțeleagă și să producă mesaje orale și scrise, în diverse situații de comunicare.
Programa pentru clasa a X-a vizează consolidarea acelorași competențe generale, valori și atitudini menționate în programa pentru clasa a IX-a, dar dezvoltă în plus, competențe specifice noi. Competențele generale pentru clasa a X-a sunt:
1) Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în receptarea și în producerea mesajelor, în diferite situații de comunicare
2) Folosirea modalităților de analiză tematică, structurală și stilistică în receptarea diferitelor texte literare și nonliterare
3) Argumentarea scrisă și orală a unor opinii în diverse situații de comunicare.
Dacă în clasele gimnaziale și în ciclul inferior al liceului, textele literare au fost studiate preponderent din perspectivă structurală, programa pentru clasa a XI-a și a XII-a, ciclul superior al liceului, va respecta principiul cronologic al fenomenului literar/cultural, cuprinzând câteva epoci mari, fiecare epocă fiind abordată din perspective diferite. O notă specifică a acestor programe este dezvoltarea competențelor culturale ale elevilor, ceea ce implică un demers de contextualizare pe principiul cronologic al fenomenului literar. Ele sunt centrate pe atingerea unui sistem de competențe generale, dar și pe un set de valori și atitudini din care derivă întreaga structură curriculară: competențe specifice, conținuturi ale învățării și sugestii metodologice.
Conținuturile din domeniul literaturii au vizat aplicarea modalităților de analiză tematică, structurală și stilistică a textului literar, dar și construirea unei viziuni de ansamblu asupra fenomenului cultural românesc, prin studierea unor opere literare reprezentative aparținând, în special, autorilor canonici.
Pentru conținuturile din domeniul limbă și comunicare s-au avut în vedere aspectele normative și funcționale ale studiului limbii, actualizarea achizițiile anterioare ce pot sprijini demersul de înțelegere și interpretare a textelor literare studiate, ca și achizițiile din domeniul comunicării orale și scrise.
Având în vedere această trecere în revistă a programelor școlare de liceu, putem afirma că cercetarea noastrǎ a pornit de la douǎ motivații practice: lipsa unor criterii clare de analizǎ a textului epic folcloric în procesul didactic, precum și lipsa de coerențǎ în programele școlare și în manuale în ceea ce privește abordarea textului epic popular, ajungându-se, în noile manuale, chiar pânǎ la ignorarea capitolului în discuție.
Manualele școlare reprezintă jumătate din materialele curriculare. De mai bine de două secole, ele servesc drept “carte de învățătură” pentru elevi și “carte de sprijin” pentru profesori, fiindcă ele selectează, organizează și prezintă conținutul programei.
Vom urmări în continuare reflectarea literaturii populare în manualele școlare de liceu:
Text
popular

Manual școlar

Basmul popular-Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte
Balada populară – Monastirea Argeșului
Legenda populară – Mina din Părăul
cel mare
Legenda populară-Albina, ariciul și munții
Clasa a IX-a-Manual Editura EDP
Clasa a IX-a-Manual Editura All
Clasa a IX-a-Manual Editura Humanitas
Clasa a IX-a-Manual Editura Humanitas

Literatura populară-specii și motive dominante. Doina și cântecul popular. Colindul.
Tradiția epicii populare:specii și teme dominante, idealuri etico-spirituale*
Basmul popular/Basmul cult
Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă
Clasa a X-a-Manual Editura Corint
Clasa a X-a-Manual Editura Corint
Clasa a X-a-Manual Editura Corint

Miturile și folclorul-resurse fundamentale ale literaturii culte
Balada populară – Miorița
Balada populară- Monastirea Argeșului
Descoperirea literaturii populare-un text popular în relație cu un text cult-Meșterul Manole-
Clasa a XI-a-Manual Editura All
Clasa a XI-a-Manual Editura Art
Clasa a XI-a-Manual Editura Art
Clasa a XI-a-Manual Editura Art

Identitate culturală în context european-Dezbatere
Tendințe de autodefinire în cultura română: literatura națională” și literatura populară-Dezbatere
Clasa a XII-a- Manual Editura Art
Clasa a XII-a- Manual Editura Art


În ceea ce privește literatura populară comică, aceasta nu-și prea găsește locul în manualele de liceu, însă ea constituie o parte importantă a literaturii populare românești, cu o funcție educativă semnificativă. Astfel, ea ar trebui valorificată și la orele de literatura română din liceu. Însă, este evident faptul că, neavând un loc aparte în programa școlară și implicit în manualele școlare, activitățile didactice care vizează literatura populară comică cu speciile ei consacrate ( snoava, anecdota, gluma etc.), vor fi, mai degrabă, de natură extracuriculară. Acestea se pot strecura în timpul orelor de curs doar acolo unde lecția are ca temă literatura populară, fie sub formă de prezentare generală, fie referindu-se la speciile literare sau motive populare specifice sau în ceea ce privește categorii estetice( frumosul, urâtul, comicul, satiricul, ironicul etc.) și ilustrarea lor în creațiile populare sau culte care s-au inspirat din cele dintâi.
În aceste condiții, ni se pare mai utilǎ ca oricând încercarea de a aborda eposul folcloric comic din perspectivǎ naratologicǎ modernǎ, care sǎ ofere elevului deschidere interpretativǎ, dezvoltarea gustului pentru lecturǎ, atât de des invocatul obiectiv operațional al lecției de literaturǎ .
4. Contribuția eposului folcloric comic la stimularea lecturii
“Să aibi vreme și cu cetitul cărților /…/, că nu e alta mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă /…/.” (Miron Costin)
Lectura apare ca o iluminare a experienței de viață, educă imaginația, dezvoltă sensul posibilului, căci “poveștile sunt tipare pentru înțelegerea propriei vieți” (Charles Temple), iar elevii studiază o diversitate de “povești” (chiar dacă unele contrazic experiența personală) ca să înțeleagă că ele le sunt recomandate nu pentru că dau răspunsuri complete, ci pentru că ridică întrebări esențiale.
Strategia de lectură a unui text popular în liceu cuprinde metode și procedee prin care aceasta devine modelatoare de spirit și suflet pentru tânărul licean, iar noi,
profesorii de limba și literatură română știm cât poate fi de dificil să-l convingem pe elev să citească neobligat și ce beneficii îi poate aduce aceasta. Vom porni însă, de la câteva aspecte teoretice asupra actului lecturii ca proces obligatoriu în școală și poate plăcut, mai departe, în viața obișnuită.
4.1. Lectura
a. Definiții
Lectura reprezintă un fenomen, deopotrivă social și psihologic, atingând categorii diverse ale populației, cu niveluri diferite de posibilități și pregătire profesională și de cultură. În orice caz, lectura înseamnă, în primul rând, un proces de comunicare: „toate sensurile termenului de lectură includ semnificația de transmitere și comunicare”.1 Robine, Nicole, Lectura, în: Literar și social. Elemente pentru o sociologie a literaturii, București, Ed. Univers, 1974, p. 213
„Lectură (lat. lectura = „citire”), în sens tradițional etimologic, înseamnă descifrarea sistemului de semne scrise care constituie un text și înțelegerea (decodarea) ansamblului de elemente comunicate în acest fel. Pornind de la acest înțeles general acceptat, cuvântul a căpătat și sensul de interpretare a unui text literar. Capacitatea de a crea mai multe puncte de vedere cu privire la scriere, de a judeca și înțelege în mai multe feluri, provine din caracterul ei multifuncțional, din diversitatea nivelurilor și mesajelor cuprinse. Una dintre trăsăturile constitutive ale literaturii fiind tocmai diversitatea mesajelor, ambiguitatea înțelesului, caracterul său de operă deschisă, spre deosebire de scrierile științifice, de pildă, rezultă că lectura (inclusiv în sensul de interpretare) este etapa finală, de o indiscutabilă importanță, a existenței operei. Nu există lectură, ci doar relectură, întrucât sensurile găsite în procesul decodării textului nu sunt întâmplătoare, ci guvernate de preconcepții, informații anterioare, nivel cultural ș.a.”2Angelescu, Mircea, Ionescu, Cristina, Lăzărescu, Gheorghe, Dicționari de termeni literari, București, Ed. Garamond, 1995, pp. 139-140
Oricare ar fi modalitatea și mijlocul de transmitere, lectura este comunicare de la autor la cititor. Iată deci că lectura este un act de reciprocitate… Orice activitate intelectuală trebuie să se bazeze în mod obiectiv pe informații obținute făcând apel la lectură, la elemente ale culturii scrise. Prin lectură, omul încearcă să capteze și să descifreze un mesaj care, ca în orice sistem de comunicare, înseamnă determinarea unui sens, a unei semnificații.
Pusă în termeni comunicaționali, relația autor-carte-cititor, poate fi văzută ca transmiterea unui mesaj de la emițător (autorul), la un receptor (cititorul), prin intermediul unui canal (text tipărit). Această afirmație se pretează foarte bine la ideea că actul comunicării e definit în structura lui de paradigma lui Lasswell: 1.cine spune; 2. ce spune; 3. prin ce canal; 4. cui; 5. cu ce efect . În acest context, lectura este conținutul, ceea ce se comunică, gândirea autorului transmisă cititorului. Acest conținut există independent de cititor. Nu putem vorbi despre lectură decât atunci când, și pentru autor și pentru cititor, există un cod comun, coduri comune (semnele, limba, limbajul, cultura). Tocmai datorită acestor coduri comune există înțelegerea și participarea la unul și același conținut de gândire. Conform modelului comunicațional, opera circulă pe traseul autor-critic-public. Oricum, orice scriitor, în momentul în care scrie, are prezent în conștiință un public căruia, potențial, i se va adresa, îi va transmite un mesaj.
Referindu-se la problema comunicării literare, J.P. Sartre afirma, pe bună dreptate, că apariția scrisului o implică și pe cea a lecturii. Aceasta reprezintă efortul conjugat al autorului și cititorului care va da naștere acelui obiect concret și imaginar care este creația spiritului. Lectura este cea care învolburează, îmbogățește, recreează opera literară: „semnificația pe care o dă autorul textului este doar una din semnificațiile experimentale ale operei în ansamblul ei, operă care cuprinde și elemente de semnificație postulate în mod inconștient („implicate”). Opera literară, ca realitate activă, receptată estetic reprezintă o contopire a intenției autorului cu receptarea cititorului; în consecință, o interpretare axată pe autor este din capul locului exclusă”.3Groeben, Norbert, Psihologia literaturii, București, Ed. Univers, 1978, p. 117 După cum arată și Traian Herseni4Herseni, Traian, Sociologia literaturii, București, Ed. Univers, 1973, p. 79 „scriitorul, în opera sa, poate să pună întrebări la care nu răspunde satisfăcător. Astfel, opera ajunge la cititor insuficient încărcată cu un mesaj.”
Opera literară cuprinde și elemente nonestetice. Theophile Gautier spunea că un artist este, înainte de toate, un om. El poate oglindi, în opera sa, fie că le împărtășește, fie că le respinge, iubirile, urile, pasiunile, credințele și prejudecățile timpului său. De aici și urmarea: prin lectură, cititorii nu pot trece peste ele cu nepăsare – opera literară devine o operă deschisă (Umberto Eco) prin incitarea la dialog, la discuție, la interpretare. Cititorul desăvârșește opera în direcția propriei sale personalități. Cititorul este în întregime implicat în actul lecturii, cu întreaga sa cultură, cu mediul social în care trăiește, cu dispozițiile psihologice ale momentului. El reconstruiește un alt mesaj în care amestecă o parte a gândirii autorului, conținută în paginile cărții și propria sa gândire. Pentru a participa la conținutul unei cărți nu este suficient să știi să citești, lectura unei opere necesitând un nivel cultural mai ridicat și presupunând însușirea unor deprinderi de lectură.
b. Tipuri de lectură
O abordare a acestui aspect este foarte dificilă, dacă avem în vedere multitudinea de interpretări încercate până acum și care folosesc în argumentația lor criterii diferite de comparație valorică. Vom încerca totuși să vă prezentăm astfel de tipologii întâlnite într-o bibliografie foarte bogată.
Ezra Pound, încercând o tipologie a cărților, arată că sunt cărți care se citesc pentru dezvoltarea inteligenței, pentru ameliorarea cunoștințelor și o percepere mai bună și mai rapidă decât înainte și cărți (o a doua categorie) care sunt destinate și servesc la odihnă sau care sunt utilizate ca stimulent sau calmante.
Andre Maurois face și el o tipologie a lecturii: „lectura-viciu”, proprie celor care „găsesc în ea un fel de opiu prin care se eliberează de lumea reală”; „lectura-plăcere”; „lectura-muncă” a celui care caută într-o carte anumite cunoștințe, materiale documentare de care are nevoie.
N. Georgescu-Tistu, cunoscutul bibliolog, pornind de la modul de abordare a textului unei opere face următoarea clasificare:
1) lectura analitică, pornind de la opera întreagă spre părțile componente;
2) lectura sintetică, invers;
3) lectura critică, în care cititorul se declară mai mult sau mai puțin motivat, de acord sau nu cu autorul cărții.
Costache Olăreanu, abordând tipul de lectură obiectivă (cartea este considerată exclusiv ca sursă de informații) face o tipologie a acestui fel de lectură:
1) lectura de studiu sau lectura de învățare care are ca principală caracteristică obligativitatea, de existența sau inexistența ei fiind legat succesul sau eșecul în activitate;
2) lectura complementară sau de informare;
3) lectura de consultare aplicată tuturor tipurilor de materiale de referință.
Pornind de la lector, de la prezența unor circuite culturale (de lectură), St. Sarkany consideră că ar exista patru tipuri de lectură: țărănească, muncitorească, diletant-cultivată și savant inițiată.
La rândul său, Paul Cornea5Cornea, Paul, Introducere în teoria lecturii, București, Ed. Minerva, 1988, pp. 139-142 face o analiză a tipurilor de lectură de care dispune cititorul adult și avizat:
1) lectura liniară în care, cel mai adesea din obișnuință și rutină, textul este parcurs secvențial și în întregime (de la început până la sfârșit). Inconvenientul acestui tip de lectură ar fi faptul că îl reduce pe cititor la pasivitate și îl dezangajează.
2) lectura receptivă este caracterizată prin executarea integrală a parcursului intelectual însă cu suplețe, variind considerabil viteza lecturii, revenind cu atenție la elementele importante (introducere, concluzii) pentru a putea recepta în profunzime textul. Acest tip de lectură este unul intensiv, analitic, asimilator, fiind caracteristic lecturii unor manuale, cursuri, lecturi de specialitate
3) lectura literară e condiționată de specificitatea textului (roman clasic, roman modern,
poem…) și de motivația și scopul cititorului (plăcere, studiu informațional, cronică literară
etc.). Lectura literară impune cititorului o atitudine depragmatizată, de consimțire la instalare în ficțiune. Este o lectură lentă, implicând reveniri și întreruperi.
4) lectura informativă este o lectură selectivă care vizează obținerea unei idei de ansamblu asupra textului (răsfoirea unei cărți, examinarea unei pagini de ziar). Cititorul respectiv analizează textul în căutarea unor concepte, a unor puncte-cheie, încercând să înțeleagă sensul fără să aprofundeze (care e informația esențială, ce urmărește autorul, cum e organizată opera etc.). În acest caz, randamentul depinde de cunoștințele prealabile despre autor și problematică, ca și de antrenamentul, discernământul și buna condiție fizică și psihică a cititorului. Fiind foarte greu să ajungi la un astfel de optim, în cazul acestui tip de lectură, riscul este foarte ridicat. Dacă cititorul este obosit sau nervos, rezultatul unei astfel de lecturi poate fi eronat și puțin important.
5) lectura exploratorie constă în recuperarea unui simbol sau a unui grup de simboluri predeterminate din ansamblul unui text (găsirea unei referințe în dicționar, a unui număr de telefon în anuarul abonaților etc.)
6) lectura de cercetare constă în recuperarea unei informații pe o temă prestabilită, dar căreia nu-i cunoaștem cu precizie reprezentarea simbolică.
7) lectura rapidă constă în raționalizarea mecanismelor perceptive și ameliorarea comprehensiunii (înțelegerii) spre a obține performanțe superioare, atât pe plan cantitativ (sporirea vitezei), cât și pe plan calitativ (asimilarea mai eficientă a conținutului). Lectura rapidă nu poate duce întotdeauna la rezultate spectaculoase.
Prezentarea unor asemenea tipologii ar putea continua. În prezent, ceea ce este de semnalat este o schimbare majoră de paradigmă: relația „cititor-lectură” a fost înlocuită cu relația „informație-utilizator”. Este începutul unei noi ere informaționale, a unei societăți informaționale în care conținutul unor concepte precum cele de cititor, lectură, bibliotecă, bibliotecar va fi cu totul altul.
c. Vârstele cititorului
Dacă am prezentat o tipologie vastă a lecturii, credem că este interesantă și o tipologie a cititorului raportată la vârsta acestuia, devenind utilă din rațiuni de înțelegere superioară a procesului derulat. Chiar dacă ideală, pentru că în realitate tipurile se combină, tipologia pe care o propune Matei Călinescu și pe care, la rândul său, o preia de la J.A. Appleyard din volumul Becoming a Reader, este verosimilă și de luat în seamă:
cititorul ca jucător – corespunde vârstei preșcolare, când experiențele de a asculta povești citite de alții, de a fantaza și de a participa la diferite jocuri în care pretinzi că ești altcineva sunt continue și se susțin reciproc
cititorul ca erou sau eroină – corespunde unei vârste de 7- 11 ani, când copilul citește de bunăvoie mai ales povești de aventuri și tinde să se identifice cu eroii ficționali.
cititorul ca gânditor – corespunzând adolescenței, când lectorul tânăr se străduiește să stabilească o conștiință mai puternică a identității sale proprii.
cititorul ca interpret – corespunzând anilor de facultate și după, când cititorul educat, având conștiința interpretabilității textului literar, se străduiește să-l înțeleagă și să articuleze o interpretare valabilă, printre multele posibile.
cititorul adult – adică persoana ajunsă la maturitate deplină, capabilă să deosebească finalitățile multiple ale lecturii, dobândirea de satisfacții intelectuale, estetice și de deconectare.
Deoarece în liceu lucrăm cu elevi-adolescenți, putem spune că aceștia corespund categoriei de cititori gânditori, devenind astfel fundamental pentru profesor să le ofere spre lectură texte care să-i conducă spre descoperirea propriei identități de care să devină conștienți.
4.2 Lectura textului popular comic
Literatura populară românească preia cultul pentru învățătură, născocind un splendid erou care se naște cu cartea în mână, Voinicul cel cu cartea în mână născut. Conform acestui principiu este necesară apropierea elevului de liceu de textul popular românesc, prin metode eficiente.
Coloana vertebrală a folclorului o constituie genurile, entități culturale, categorii clasificatoare, forme evolutive ale discursului, cu propriile trăsături retorice, de vocabular, de atitudine, limbaj descriptiv, tipuri de personaje, înțelesuri simbolice. Pentru surprinderea lor, este nevoie de tipuri flexibile de lectură, adaptabile, în cazul nostru, textului epic popular comic:
lectura comunicare și lectura receptare – este o privire istorică, de cronologizare a comicului de sorginte populară care a fost atestat sporadic încă în primele scrieri românești, cronicarii și scriitorii noștri de la începuturi valorificând diferite aspecte ale comicului popular. Mostre de umor și satiră folclorică atestăm în lucrările lui Ion Neculce și Dimitrie Cantemir, scriitori cu viziuni umaniste care au manifestat o atitudine admirativă față de folclor, inclusiv față de comicul popular. Momentul care ne interesează în mod deosebit este când totuși folcloriștii români au început să conștientizeze importanța speciilor de comic popular, a colecțiilor de satiră și umor, fixând această informație în lucrări, note de lecturi etc.
lectura din perspectiva categoriilor literaturii orale: analiza “constrastivă” care descoperă elemente constitutive comune, dar și faptul că fiecare specie are un mod propriu de organizare a materialului concret (snoavă, anecdotă, glumă).
lectura prin observarea comportamentului unor categorii narative: Povestitorii snoavelor actualizează detaliile astfel încât narațiunile par a fi contemporane, drept pentru care această specie nu are vârstă. În unele snoave apar foarte multe detalii onomastice și toponimice, mai exact în snoavele de formă autobiografică, aici acțiunea fiind transpusă asupra povestitorului. Astfel, snoava poate fi confundată cu povestirea. Ea este, de obicei, scurtă, are efect comic, astfel încât poate fi relatată în orice împrejurări pentru a destinde atmosfera. Snoava însă, are și funcție paremiologică, de multe ori fraza de încheiere fiind un proverb sau o zicătoare care sunt explicate prin narațiunea însăși.
lectura exegetică, de apreciere a textului folcloric: de exemplu, P.Ursache- prefața volumului De-ale lui Păcală (1964), Ovidiu Bârlea- prefața la volumul Nevasta cea isteață. Snoave populare, Elena Sevastos-colecția Anecdote poporane etc. Am recomandat elevilor poezii sau epigrame despre Păcală (Adrian Păunescu-Minciunile, Marian Dobrin-Scrisoare lui Bădița Creangă, Dan Căpruciu-Mister mioritic etc.).
lectura din perspectivă mitologică stabilește existența unor toposuri comune, a unor structuri narative tipice pentru cultura indo-europeană așa cum s-au concretizat ele în perimetrul folcloric românesc . Se urmărește traseul topos literar românesc – topos literar din altă cultură, substrat arhaic studiat – substrat arhaic presupus. Lectura elevului devine astfel un dialog al cititorului cu textul epic în trei trepte: inocentă (înțelegerea), interpretativă și critică (producere de text).
Chiar dacă se spune uneori că lectura e o problemă de gust, gustul pentru lectură e o problemă de educație, deloc facultativă, ci esențială pentru formarea elevilor: “Întâlnirea decisivă între copii și cărți are loc pe băncile școlii. Dacă acest lucru se întâmplă într-o situație creativă, unde contează viața și nu exercițiul, va putea să izvorască acel gust pentru lectură, cu care nu te naști, pentru că nu este un instinct” 6 G. Rodari, 1980, p. 163) .
Mai ales prin lectură și audiere, elevii pot înțelege de ce limbajul poetic popular nu este doar unul ornamental, emoțional, ci unul a cărui plasticitate trebuie căutată în structura frazei, în lexicul specific, de-un cromatism pitoresc, cu multe posibilități plastice și evocative, un sistem metaforic și retoric original, dar și cu clișee și repetiții necesare unei arte prezentate oral unui public.
1.Robine, Nicole, Lectura, în: Literar și social. Elemente pentru o sociologie a literaturii, București, Ed. Univers, 1974, p. 213
2.Angelescu, Mircea, Ionescu, Cristina, Lăzărescu, Gheorghe, Dicționar de termeni literari, București, Ed. Garamond, 1995, pp. 139-140
3.Groeben, Norbert, Psihologia literaturii, București, Ed. Univers, 1978, p. 117
4. Herseni, Traian, Sociologia literaturii, București, Ed. Univers, 1973, p. 79
5.Cornea, Paul, Introducere în teoria lecturii, București, Ed. Minerva, 1988, pp. 139-142
6.Rodari,G., Gramatica fanteziei, Bucuresti, E.D.P. 1980, pag.163
5.Metode și procedee de stimulare a receptării textului popular comic în liceu-Cercetare psiho-pedagogică
Aș vrea să plâng, dar nu pot de râs-zicală românească.
Ipoteza de lucru
Disciplina Limba și literatura română are un rol deosebit de important în formarea personalității elevilor, în formarea unor deprinderi și abilități necesare pentru a le asigura accesul postșcolar la învățarea pe toată durata vieții și integrarea activă într-o societate bazată pe cunoaștere.
Profesorul ajută la formarea acestor deprinderi și abilități prin achiziția, actualizarea continuă și ridicarea nivelului de cunoaștere, a deprinderilor și a competențelor considerate o condiție preliminară pentru dezvoltarea tuturor cetățenilor în vederea implicării acestora în societatea învățării, de la cetățenia activă la integrarea pe piața muncii. Formarea unei personalități autonome a elevilor, capabile de discernământ și de spirit critic, apte să-și argumenteze propriile opțiuni, dotate cu cu sensibilitate estetică, având conștiința propriei identități culturale și manifestând interes pentru varietatea formelor de expresie artistică, sunt tot atâtea sarcini ale profesorului de limba și literatura română.
Constatând că elevii se apropie cu reticență de textul literar în general, dar mai ales cel popular, în particular, am ales să ne oprim, în demersul metodic al acestei cercetări, la o mică parte a eposului folcloric, foarte puțin reprezentată în programa școlară, și anume categoria care se circumscrie literaturii populare comice din care face parte snoava populară.
Snoava are o adâncă semnificație socială și o importantă funcție educativă. Prin mijlocirea glumei și a umorului nesecat, prin spiritul de observație, snoava ne înfățișează lumea spirituală și trăsăturile sociale și economice ale unor epoci istorice cu personajele lor tipice. Din basme, povești, snoave, balade, cântece cu mesaj social și vorbe de duh spuse de cei bătrâni, copiii află ce înseamnă bunătate, frumusețe, curaj, adevăr, dreptate, hărnicie, verticalitate, modestie, generozitate etc. sau reversul lor. Snoavele sunt expresia înțelepciunii practice a omului simplu, a modului în care judecă el viața și lumea înconjurătoare, o înțelepciune manifestată prin glumă și vorbă de duh. În snoavă, elevii descoperă reversul calităților eroilor din basm: prostie, lenevie, viclenie, urâțenie-însușiri „taxate” de popor în aceste istorioare cu tâlc.
Dacă problematica folclorului literar este tratată și testată interdisciplinar, ar fi posibil să se ajungă, prin aportul diferitelor discipline de învățământ, (literatură, educație muzicală, educație plastică, limbi străine, educație civică etc.) la transformarea concepțiilor conform cărora folclorul nu mai este “la modă”, la combaterea mentalităților că el este pe cale de dispariție și că nu trebuie cunoscut decât la țară, a tendințelor de comportament ce vizează disprețuirea sau chiar distrugerea unor obiecte populare din inventarul claselor, acceptarea și promovarea falselor valori “populare”.
Adecvarea selectării textelor din curriculum și din manuale cu nivelul de vârstă și cu experiența de viață a elevilor ar putea fi o cale de a trezi mai mult interes pentru lecturarea literaturii belestristice autentice.
5.2. Obiectivele cercetării
Este important de menționat în continuare care sunt obiectivele cercetării implementate în școală, obiective care derivă direct din competențele generale și specifice din programele de liceu:
Capacitatea de a extrage din basme, balade, legende și snoave a unor învățături și a unor modele morale, stabilirea de către elevi a unor asociații cu unele precepte, teorii, etc.și aplicarea lor.
Posibilitatea de a reproduce, recita sau interpreta fragmente de texte folclorice.
Cunoașterea și utilizarea la clasă și în afara ei, în scopul aprecierii valorii autentice, a unor importante culegeri de folclor.
Selectarea, înregistrarea și dezbaterea conținutului unor emisiuni dedicate valorilor folclorice autentice.
Performanțe ale elevilor în realizarea unor culegeri, albume sau a unor portofolii pe teme de folclor local.
Participarea, ca spectatori sau interpreți, la serbări, spectacole și festivaluri folclorice.
Antrenarea în programe naționale și internaționale de cunoaștere și de popularizare a folclorului românesc.
Realizarea de către elevi a unor softuri educaționale cu tematică folclorică.
Puterea de a se mobiliza în vederea rezolvării unor situații-problemă cu care s-au confruntat în realizarea unor proiecte destinate păstrării tradițiilor.
Contribuția elevilor la inițierea unei arhive virtuale internaționale de folclor.
Capacitatea de a atrage propria familie, vecinii, prietenii, către cunoașterea și aprecierea folclorului autentic.
Încercarea de a descoperi în texte epice populare a unor trăsături specifice ale folclorului național prin comparare cu creațiile altor popoare.
Identificarea și promovare valorilor umanitare subliniate de creații folclorice.
Captarea interesului tinerilor din alte țări pentru folclor pe baza schimbului de mesaje prin poșta electronică.
Inițiativa sesizării și evitării “împrumuturilor” culturale asimilate uneori chiar în detrimentul unor simboluri și obiceiuri autentic românești.
Posibilitatea depistării și valorificării reflexelor folclorice ale literaturii cărturărești.
Tendința “deschiderii” studierii folclorului către interdisciplinaritate și interculturalitate.
Modificări în balanța comunicărilor directe în clasă și în afara ei.
Sporirea implicării în perfecționarea propriei exprimări.
Evoluția rezultatelor școlare; promovarea unor noi produse ale învățării.
5.3 Diagnosticare și eșantionare
Omul nu este numai intelect, el are în substanța sa originară și capacitatea de a vibra în fața lumii (prin intermediul valorilor morale, estetice, religioase, profesionale, al „noilor educații”). Acestor domenii trebuie să le acordăm atenția cuvenită deoarece aici ne confruntăm cu cele mai mari probleme care vor avea consecințe negative asupra proiectării viitorului.
Pentru a diagostica problemele legate de receptarea textului popular comic în liceu, am urmărit felul în care elevii reacționează la acest tip de text, își doresc să-l lectureze, înțeleg mesajul textului. Am constatat că la începutul clasei a IX-a elevii vin în liceu, având cunoștințe de teorie literară destul de bine asimilate, însă cu greu le pot utiliza pe texte noi, ceea ce demontrează o ruptură între aspectul teoretico-științific și cel practic-aplicativ. De asemenea, este vorba de apetența pentru lectură care este foarte scăzută.
Am aplicat la o oră de literatură un chestionar privind interesul elevilor pentru lectură cu scopul de a identifica următoarele aspecte: dacă elevii citesc în timpul liber, ce titluri citesc și dacă lectura le face plăcere, ce înțeleg din ceea ce citesc și cum aplică informațiile în viața de zi cu zi. Am constatat că elevii nu vor să citească, nu cunosc decât titlurile din programa școlară și nu realizează o lectură-recreere sau o lectură-cultură. Doar dând de citit mai multe titluri, în speranța că elevii se vor regăsi în tematicile abordate, nu cred că se poate stimula elevul. Mi-am propus, așadar, să abordez texte noi, din afara programei școlare.
În urma interpretării rezultatelor, următorul pas a fost acela de a alege împreună operele ce urmau a fi discutate în cadrul orelor de limba și literatura română, respectând indicațiile programei școlare. Am făcut propuneri pentru lectură împreună cu elevii, oferindu-le posibilitatea să propună colegilor cărți care i-au impresionat, pe care le consideră utile, care îi leagă de o experință trăită de ei înșiși.
De asemenea, am organizat o lecție-dezbatere în care am reușit să adun cât mai multe păreri ale elevilor referitoare la actul lecturii și însemnătatea ei în viața lor. Elevii au fost împărțiți în două tabere, afirmatorii și negatorii. Cele două grupe au emis opinii dintre cele mai interesante, iar mai jos am selectat câteva:
Este cea mai eficientă metodă de relaxare, fiind de ajuns câteva minute pentru a reduce nivelul stresului.
Lectura necesită un efort intelectual considerabil, prin urmare nu este relaxantă deloc.
Este o formă de a ne menține la nivel ridicat capacitățile mentale, cum ar fi puterea de concentrare, atenția, memoria și imaginația. Toate acestea pot fi comparate cu mușchii. Pe măsură ce nu le mai folosești, îți scad și performanțele.
Nu putem compara atenția, memoria și imaginația cu mușchii, cum nu putem compara efortul fizic cu efortul intelectual.
Cărțile tratează adesea un subiect, privindu-l din cât mai multe perspective și prin prisma avantajelor și a dezavantajelor.
Informațiile și subiectele din cărți pot fi mai greu urmărite din perspective diferite, deoarece sunt prea multe și uneori nesistematizate.
Prin intermediul cărților, ai acces la diferite culturi ale lumii și la punctele de vedere ale altor oameni, ajungând să ai o perspectivă din ce în ce mai extinsă și mai complexă asupra vieții.
Este mai simplu și mai exact privitul la televizor sau navigarea pe internet pentru a cunoaște lumea mai bine.
Când citești, ești tu cu tine și atunci îți dai voie să simți, înveți să o faci și îți dai seama că e în regulă să te exprimi. Devii conștient de multitudinea trăirilor emoționale.
Oamenii au nevoie de comunicare cu ceilalți, nu doar întoarcerea spre ei înșiși.
Lectura este calea spre o mai bună comunicare. Îmbogățește vocabularul și îți dă o mai bună fluență mentală și, implicit, una verbală. Găsești ușor un subiect de conversație și îți poți exprima o părere cu privire la domenii cât mai variante.
Există o comunicare nouă acum între tineri, comunicare care a condus la crearea unui cod lingvistic (scris și oral) care le permite să se înțeleagă între ei.
Toate aceste considerații referitoare la actul lecturii necesar dezvoltării personale, au fost evaluate și discutate le finalul orei, concluziile fiind dificil de formulat, având în vedere aspectul strict teoretic al orei. Unele chiar au fost primite de către elevi cu destulă reticență, considerându-le abstracte.
Cea mai eficientă activitate de diagnosticare a problemei vizate s-a concretizat prin aplicarea la clasa a X-a a unui chestionar, vizând interesul elevilor față de studierea textului popular în general sau a celui comic, în special, prin activități curriculare, dar mai ales extracurriculare.
CHESTIONAR
(pentru elevi de liceu, indiferent de profil)
1. Precizează câte culegeri de folclor crezi că există în biblioteca școlii și pe care le-ai consultat la școală sau acasă.
2. Dă exemple prin care consideri că mass-media ajută la înțelegerea și promovarea folclorului.
3. Ai fi interesat de un opțional de folclor literar comic?
4. Prin ce consideri că te-ar putea ajuta în cunoașterea folclorului o vizită la o școală de la țară sau a unui centru cultural?
5. Când și cum crezi că ai fost sau ai putea fi antrenat pentru recitarea sau povestirea textului epic popular comic?
6. Amintește-ți la câte serbări școlare sau spectacole folclorice ai participat măcar ca spectator.
7. Ce te-ar interesa la o vizită la Centrul Cultural pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale din Oradea?
8. Cum ar putea fi realizat, prin parteneriatul profesor-elev, un soft educațional cu tematică folclorică?
9. Care crezi că ar fi posibilitățile de popularizare a creației culturale populare comice în școală?
10. Ce creații din folclorul literar comic ai întâlnit în manualele școlare?
11. Ce “comori” folclorice ai în biblioteca personală?
12. Ce întrebare am uitat să-ți punem (la care te-ai fi așteptat)?
13. Ce părere ai despre faptul că în programa de bacalaureat nu există nimic legat de folclorul literar?
Răspunsurile elevilor sunt așa cum, de altfel, ne așteptam, scurte și îngrijorător de superficiale. Deși nu li s-a cerut răspuns imediat, par date în grabă. Din observarea, compararea și analiza răspunsurilor de mai sus, chiar dacă unele par neserioase, se pot trage concluzii clare.
Răspunsuri negative de tip “nu știu”, “nu”, “nimic”, “nu am”, “nu mă interesează”, “nu-mi folosește” ba chiar și “da și nu” “nu-mi amintesc”, pentru întrebările 1, 5, 7, 10, 11, 13, sunt în proporție de 85% dar, calitativ diferite. Dacă la ultima întrebare răspunsul negativ, chiar necomentat, este de apreciat, la celelalte, întărirea negației prin câteva cuvinte sau chiar propoziții dovedește dezinteresul, indiferența și ignoranța multor elevi față de studierea folclorului.
Din răspunsurile lor, rezultă că mass-media contribuie insuficient la înțelegerea și promovarea folclorului prin programe speciale. Doar 2% își amintesc (probabil cu ajutorul părinților) de “Floarea din grădină”, 38% ar dori să vadă filme despre civilizația rurală de altădată, expozițiile de obiecte artizanale să fie popularizate prin afișe, iar 63% constată că peste tot s-a redus foarte mult ponderea popularizării folclorului autentic.
Răspunsurile elevilor au fost dintre cele mai diverse, unii înțelegând importanța întoarcerii la originile literaturii și dorința de a cunoaște cât mai multe texte populare, alții manifestând reticența specifică tinerilor moderni, însă concluziile conduc spre ideea că apropierea de folclorul românesc prin diferite activități este o cale de urmat.
5.4. Perspective moderne în receptarea textului popular comic în liceu
Pledăm în favoarea dezvoltării unei imagini mereu înnoite și înnoitoare asupra procesului de învățământ, a întăririi convingerii potrivit căreia nu există un singur mod în care elevii învață și cu atât mai puțin nu există un singur mod în care aceștia să fie învățați.” 1(I.Cerghit, 2002, p. 8)
Modernizarea metodologiei receptării eposului folcloric are în vedere adaptarea ei la nivelul de înțelegere al elevilor, fiindcă tot ce se învață greu se uită repede și atunci : “Cum se poate afirma, oare, că metodele sunt neutre, libere de orice ipotecă ideologică, în vreme ce, atunci când devin active, ele vizează persoana, care trebuie protejată înainte de a fi promovată? Finalitatea nu poate justifica metodele, metodele nu pot trăda scopul dorit. Nu este oare imperios necesară elaborarea unui cod deontologic de folosire a metodelor pedagogice? ”2.( A. Pamfil, 2003, p. 37)
Prin abordarea folclorului literar în general și a eposului popular comic în special cu ajutorul metodelor activ-participative, s-ar putea obține, în studiul limbii române, o eficiență sporită în identificarea specificului competenței de comunicare (componenta verbală, cognitivă, literară, enciclopedică, ideologică și socio-afectivă ) față de cea atinsă prin mijloace tradiționale. Iată câteva metode de stimulare a receptării textului epic popular la clasele de liceu:
5.4.1.Votați un citat: se propune o listă cu citate aparținând unor celebri scritori / o listă cu proverbe care să aibă legătură cu tema abordată. Fiecare elev poate alege : un citat care să exprime o idee cu care este de acord, un citat pe care și l-ar alege ca motto în definirea propriei personalități. Apoi în grupe se discută prin argumente personale opțiunile elevilor. Citate propuse în deschiderea lecției Literatura populară-specii și motive dominante la clasa a X-a și care îl conduc pe elev spre compartimentul comic al literaturii populare: ”Cel care râde, mușcă”-proverb franțuzesc, ”Umorul este și un mod de a spune ceva serios”-T.S.Eliot, ”Gluma este o trăsură bună pentru adevăr”-Francis Bacon.
5.4.2. Anticipări: reprezintă o metodă la care elevii lucrează pe grupe sau individual. Pornind de la titlul textului, elevii fac predicții în legătură cu tema textului, folosind jumătăți de pagini ce vor fi revăzute după parcurgerea textului. Cei ce au dat răspunsuri apropiate de tema textului își vor motiva opțiunea. Rolul profesorului este de îndrumător, încurajând pluralitatea răspunsurilor, creând o atmosferă propice discuției, respectând autonomia și opiniile elevilor etc. Metoda s-a aplicat la textul Păcală în satul lui de Ioan Slavici.
5.4.3. Metoda cadranelor- se împarte tabla în patru părți și se dau elevilor următoarele cerințe: în primul cadran să realizeze un desen al personajului, în cadranul al doilea să noteze sentimentele trezite de personaj, în al treilea cadran, să dea un sfat personajului, iar în ultimul, să dea un alt nume personajului, pornind de la trăsăturile acestuia. Aplicație – personajul Petrea din snoava Petrea Prostul de Ioan Slavici.
5.4.4. Brainstormingul (“asaltul de idei”) : prin încurajarea participării tuturor elevilor în perechi / grupuri, prin liberatatea imaginației, prin suspendarea oricărei critici, este stimulată producția cât mai mare de idei asociate liber și spontan care să conducă la idei valoroase și utile în vederea soluționării unei probleme.
Ex. : La ce vă gândiți când auziți sintagma ”comic popular ”?
5.4.5. Experimentul gândului (empatia)
Elevilor li se cere să se imagineze într-o anumită situație. Li se pun întrebări despre situația respectivă. De exemplu, li se cere elevilor să se pună în ,,pielea” unui personaj literar și să comunice și celorlalți colegi ceea ce simt, gândesc, cum ar acționa într-o situație care o reface pe cea din textul literar în care apare acel personaj.
Aplicație-snoava Păcală însurat de Petre Dulfu.
5.4.6. Cvintetul
În cinci versuri se sintetizează un conținut de idei al unui text (se poate adăuga și un desen). Un cvintet conține : un cuvânt-cheie (versul 1) referitor la discuție (de obicei un substantiv); două cuvinte (adjective) care descriu subiectul (versul 2); trei cuvinte (versul 3) care exprimă o acțiune (verbe la mod gerunziu); patru cuvinte care exprimă sentimentele față de subiect (versul 4); un cuvânt-sinteză (versul 5). Aplicație -1 Aprilie-Ziua păcălelilor
5.4.7. Procesul literar-dezbatere problematizantă a universului operei populare
Ca un spectacol, un proces literar bine pregătit este unicat, trebuie perceput în direct. La clasa a XI-a se poate organiza un proces literar cu tema Păcală criminal?.
Procesul literar reprezintă o dezbatere problematizată originală asupra universului operei, o modalitate interesantă de abordare a textului literar ce impune folosirea de metode și procedee cu o mare eficiență educațională, alcătuind, după Fr. Debyser, o adevărată ”pedagogie a simulării”. Ele stimulează o atitudine creatoare atât a elevilor cât și a profesorilor și dau relief și culoare actului artistic, evidențiind valorile morale întâlnite în text.
Toate materialele sunt incluse în două mape literare, una a apărării și alta a acuzării, adevărate proiecte care îmbină studiul de caz, problematizarea, brainstorming-ul, sinectica, explorarea interdisciplinară, etc.
Cele două echipe fac, cu câteva zile înaintea procesului, schimb de mape (și de experiență) și astfel, se pot contura “rolurile” pe care, în perechi de “adversari” le au de interpretat.
Pentru toți, procesul este și un exercițiu de retorică, de verificare a gesturilor și a dicției, de încercare de convingere și autoconvingere. Se respectă normele și terminologia stilului juridico-administrativ, fără a se pierde din vedere spiritul polemic și savoarea unei întâlniri atractive, în care textul furnizează întotdeauna “probele” mult căutate. În ultima parte a discuției, “judecătorul” a face o sinteză a “cazului”, evaluează opiniile exprimate și a formulează concluziile. “Verdictul” multașteptat este imprevizibil pentru cei care se așteptau la un rezultat concret, ca la meci, el îi convinge însă pe toți că “dezbaterea e o formă de persuasiune care poate crea consens.” (Karl Popper)
Concluzia: L-am judecat pe Păcală sau ne-a judecat el pe noi? Mai bine zis, am judecat cu toții alături de el, căci el ne-a ajutat să-i înțelegem mai bine judecata. Aplicație-la Anexe.
5.4.8. Dramatizarea (asumarea de roluri)- modalitate interactivă de studiere a eposului folcloric în școală
Învățarea prin dramatizare este o metodă activă cunoscută în Grecia de prin anul 400 î. H., când Kolios, în piesa de teatru “Gramatică”, prezenta literele alfabetului prin personaje. J. A Comenius este primul pedagog care face referiri la dramatizarea materiei de învățat. Abia prin deceniul trei al secolului al XX-lea se pleda pentru o “dramaturgie didactică” în care catedra devine scenă, lecția dramă, iar profesorul actor. La clasă, se poate utiliza atât ca principiu de bază al activității educative, cât și ca metodă de însușire intuitivă a cunoștințelor.
Este benefică chiar inițiativa de “aducere a teatrului în școală” prin invitarea unor trupe dramatice care să prezinte spectacole în școală, urmate de dezbateri, discuții cu actorii, atragerea în distribuție a unor elevi talentați, îndrumarea cercului de teatru școlar de către un regizor profesionist, organizarea de festivaluri de teatru școlar, etc. În cadrul lecțiilor, se pot evidenția virtuțile dramatice ale unor zicători, proverbe, ghicitori, balade, povești și snoave, legende și fabule, textele în versuri sau în proză bazate pe dialog.
Jocul dramatic al elevului (interpretarea de roluri în lecție sau în afara ei) are drept scop ajutorarea acestuia să se autodescopere prin dramatizarea unor texte sau fragmente de text, să vorbească limpede, corect și nuanțat. Indiferent de aptitudini, elevii înțeleg textul, dar și rolul mișcării scenice, al mimicii, respirației corecte, dicțiunii.
Ne preocupă permanent atragerea elevilor și către interpretarea artistică într-o diversitate de forme, unele apropiate de spontaneitatea teatrului folcloric. Astfel, pot fi dramatizate snoave populare sau texte culte, precum Păcală de Horia Furtună.
“Dramaturgia creatoare contribuie în nenumărate feluri la dezvoltarea și îmbogățirea cunoștințelor elevului. Începe prin a-i descătușa imaginația, a-i lărgi orizontul și a-i stimula simțul de observație. Îl învață să fructifice în mod practic cunoștințele teoretice și întâmplările prin care a trecut. Văzându-se capabil să dea curs unor idei care sunt și pline de fantezie și folositoare, copilul capătă încredere în el însuși. În felul acesta, devine conștient de forța lui creatoare”.3. (R. Byers, 1970, p. 131)
5.4.9. Jocul didactic
Observăm permanent că un sistem de instruire bazat pe strategia jocurilor simulative, inclusiv cele pe calculator, pătrunde în școală în măsura în care îi convinge pe beneficiarii direcți (elevi, profesori) că el poate fi folosit ori de câte ori se constată că e mai simplu și mai util să se dispună de el decât de alte mijloace de învățământ.
Am constatat că fiecare elev lucrează eficient în grup dacă are un rol bine determinat (numărul rolurilor este egal cu numărul membrilor grupului), altfel există riscul ca unii să asiste doar la activitate.
Selectând dintr- o infinitate de variante, am introdus elemente de joc și în cadrul unor procedee didactice moderne (ex. “Ciorchinele” )
a) Să inventăm o poveste. În aceeași echipă, fiecare elev a conceput individual începutul unei povești (după ce i-a găsit și un titlu semnificativ). Foile au circulat , pe rând , la toți colegii, care au completat câteva fraze. La sfârșit, foaia a ajuns la cel care a redactat incipitul. După ce fiecare “autor” a citit echipei sale întreaga poveste, s-a trecut la procedeul numit “Scaunul autorului”.
b. Jurnalistul cameleon este un joc ce pe care l-am aplicat în relatarea aceluiași eveniment de către același elev în perspective diferite (încântat, decepționat, vesel, revoltat, etc.)
Pentru remarcarea deosebirii autor-narator, am considerat drept cea mai sigură cale repovestirea (scrisă sau orală) a unui text scurt prin schimbarea instanței narative. Ex. “Rescrieți snoava Boierul și Păcală din perspectiva unui martor care a asistat, fără să fie văzut, la păcălirea boierului. Observați ce modificări ale textului se produc la nivelul timpului povestirii, al registrului lingvistic, sistemului personajelor, structurii discursului, etc. “
c. Profesor pentru cinci minute – este un joc pe care l-am organizat ca secvență de problematizare, de verificare sau de fixare. Un elev desemnat a luat locul profesorului și a adresat tuturor întrebări (chiar și cadrului didactic) sau a dat explicații, a completat sau a răspuns întrebărilor clasei.
d. Lasă-mă pe mine să am ultimul cuvânt! – fiecare elev citește un pasaj dintr-un text pe care îl comentează în max. 10 rânduri pe partea stângă a unei pagini; apoi își citește pasajul ales în fața colegilor, lăsându-i pe aceștia să-l interpreteze. Apoi el își citește propriul comentariu, având ultimul cuvânt.
Toți elevii au comentat, în cel mult zece rânduri, un scurt pasaj ales din snoava Moștenirea. Elevul inițiator, selectat cu atenție de profesor, a fost atenționat că el va citi ultimul. A avut astfel posibilitatea să-și noteze idei care i-au venit în timpul lecturii celorlalți, întrebări, sugestii. Jocul a devenit pentru toți participanții un util exercițiu de apreciere, redactare, autoevaluare, exprimare a propriei opinii.
e. R.A.F.T. (Rol / Auditoriu / Formă / Temă). În faza de evocare sau de reflecție, am aplicat metoda redactării unui text care solicită elevilor formularea, în scris, a unui punct de vedere personal. Etapele parcurse au fost: după prezentarea orală, de către profesor, a sarcinii de lucru: “Vom încerca împreună să luăm legătura, în scris, cu Centrul Cultural pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale pentru a putea studia în arhivă creații populare locale și pentru a organiza o vizită de documentare”, elevii și-au asumat rolul de cercetător, de profesor de românâ, etc. și au întocmit în scris demersurile necesare sub forma unei cereri, a unei scrisori. Fiecare grup a citit apoi scrisoarea în fața auditoriului, învățând astfel să observe, să analizeze realitatea, să solicite în scris o aprobare, să informeze despre realizarea cerinței, să transpună aceeași sarcină într-un alt registru lingvistic: “Informează-ți în scris un prieten despre demersurile întreprinse, realizări, perspective”.
f. Cubul. Pentru implicarea directă a elevilor în înțelegerea unui conținut informațional, le-am cerut să răspundă la cele șase verbe “de comandă” înscrise pe fețele unui cub de hârtie. Am ales textul lui Ioan Slavici Păcală în satul lui, iar elevii au avut ca sarcini de lucru (pentru zece minute) :
Descrie satul lui Păcală.
Compară două personaje.
Asociază comportamentul celorlalte personaje cu al lui Păcală..
Analizează atitudinea sătenilor față de Păcală .
Aplică unele cunoștințe legate de tehnica argumentării cu felul în care Păcală își justifică faptele .
Argumentează pro sau contra dacă Păcală este un expert în arta disimulării?
Din îmbinarea și corectarea răspunsurilor, au ieșit comentarii interesante.
5.4.10. Jocul de rol- “spontaneitate originală în asimilarea realului” (J. Huizinga)
Una dintre disponibilitățile insuficient utilizate în didactica tradițională, jocul de rol, înregistrat în didactica alternativă ca metodă de înțelegere a conceptelor, alături de discuție sau dezbatere (în volumul Învățarea activă – MEC, 2001, p. 30) se bazează pe o tehnică de imitație, ca o formă a improvizației și a imprevizibilului; această dimensiune îl deosebește oarecum de activitatea de simulare ce presupune existența unui scenariu, a unui traseu previzibil. Ex. Imaginează-ți monologul interior al personajului în momentul….; Descrie ceea ce presupui că vede sau simte eroul în clipa când….; Scrie o scrisoare personajului preferat despre…
5.4.11. Metoda dezbaterii (“debate”)
Este considerată de unii, alături de alte metode, drept o variantă a jocului de rol. Am folosit dezbaterile bazate pe discuția polemică drept un joc cu valențe intelectuale, logice, culturale, la care elevii participă în echipe afirmatoare, având rolul de a demonstra valabilitatea moțiunii contestate de echipa negatoare. Membrii echipajelor pot fi schimbați pe parcursul rundelor, iar restul elevilor devin arbitri sau observatori. Exemplificăm cu o activitate propusă elevilor :
Realizați o dezbatere literară cu tema: Păcală, mitocanul inteligent, un erou național. Aplicație-la Anexe.
5.4.12. Analiza de text
Cercetarea discursului snoavei presupune o metodă stilistică proprie care să sublinieze expresivitatea limbii nu doar prin lectura textului folcloric de către profesor sau elev, ci și prin studierea a șase constante narative:
a. Lumea reprezentată: Cine povestește? Care sunt mărcile specifice? Despre ce se povestește?
b. Personajele: Care sunt? Prin ce impresionează? Ce rol (statut) au? Cum apar în text?
c. Spațiul și timpul: Unde se petrece acțiunea? Când? De ce nu se precizează exact locul și timpul? Ce indici spațio-temporali există?
d. Structura narațiunii: Care sunt cele cinci momente ale subiectului? Din ce fragmente se deduc?
e. Dezvoltarea textului Cum se desfășoară acțiunea? Ce moduri de expunere, pe lângă narațiune, întâlnim? Ce rol au?
f. Semnificațiile lumii relatate: Ce semnificație are călătoria eroului …? Cum interpretați interdicția de a … ? Dar apariția… ? Cum se numește procedeul prin care în text se atribuie lumii semnificații deosebite?
În final, am resubliniat semnificația titlului și elevii au completat chestionarul: ”Ce am știut despre textul epic? Care sunt criteriile subliniate astăzi pentru înțelegerea / interpretarea epicului? Ce am dori să investigăm în același domeniu?”
5.5. Metode moderne de evaluare a literaturii populare comice în liceu
La clasele de liceu, eficiența instruirii presupune nu atât un volum mai mare de muncă, dar mai ales determinarea elevilor în a învăța și aplicarea unor metode de evaluare stimulative care să măsoare eficient dobândirea competențelor vizate de programa școlară. Vom prezenta câteva metode de evaluare aplicate la clasele de liceu:
5.5.1. Metoda portofoliului în felul în care am practicat-o este aproape similară cu ceea ce francezii numesc “dosar de lectură” 4(Cornaire, L.,1999) . Le-am cerut elevilor să ordoneze într-o mapă: pagina de titlu (tema, autor, școala, clasa). Opisul cu care se deschide portofoliul conține: cuprins, motivația întocmirii, tipuri de produse, bibliografie, anexe. Elemente de conținut :
a) instrumente didactice oficiale de evaluare: probe (extemporale, teste, lucrări semestriale, chestionare, probe practice, teme pentru acasă)
b) instrumente “neoficiale”, extradidactice: recenzii ale unor articole sau cărți de specialitate, rezumate, bibliografii, proiecte individuale sau de grup, articole din presă, interviuri, traseul și concluziile excursiilor documentare, fotografii, serii filatelice, înregistrări audio-video, postere, eseuri, fișe de activitate experimentală, fișe de autoevaluare.
Indispensabile unui portofoliu eficient sunt fișele de evaluare, autoevaluare și de feed-back 5(Zlătior, T., 2001, p. 48 )
Inclusă în portofoliu, prezentarea de carte este o strategie plurivalentă, prin care am urmărit simultan dezvoltarea unor competențe de lectură și de comunicare scrisă sau orală. Pentru un text aparținând eposului folcloric comic, le-am cerut elevilor să urmărească: a) titlul, spațiul acțiunii; b) personaje principale; c) conținutul de idei, incipit, final; d) enunțarea motivelor pentru care ar recomanda lectura textului.
A fost o activitate de explorare, o provocare a posibilităților elevilor care a presupus muncă și efort intelectual. Lucrul în echipă a permis colaborarea elevilor cu nivel cultural variat, cu abilități și competențe diferite și, prin aceasta, proiectul s-a dovedit o metodă de evaluare motivantă pentru elevi, facilitând o apreciere nuanțată a învățării.
Am constatat că evaluarea prin portofoliu rămâne o metodă complexă, care implică o învățare activă, oferă șanse afirmării oiginalității și a libertății de creație; prin posibilitatea abordării interdisciplinare, creează premisele lărgirii orizontului cultural, este agreată de elevi și datorită faptului că permite obținerea unor rezultate favorabile.
5.5.2. Studiul de caz-metodă aplicativă de stimulare a gândirii și creativității, de evaluare a competențelor
La unitatea ”Fundamentele literaturii române” am realizat studiul de caz pe tema “Păcală-exponent al culturii populare”, cu 5 grupe a câte 5 elevi, dupǎ planul:
1.Creații reprezentative pentru literatura populară comică.
2.Păcală-homo ludens
3.Păcală-homo civicus-reprezentant al unei colectivități sociale.
4.Păcală-homo comicus, din punct de vedere literar.
5.Păcală-homo ethicus-ca ipostază morală, întruchiparea spiritului critic al poporului nostru îmbrăcat în haina umorului.
Au urmat: documentarea, pregǎtirea materialelor, prezentarea(pe grupe), evaluarea de cǎtre colegi și de cǎtre profesor, adicǎ trecerea de la evaluarea standardizatǎ la cea de tip parteneriat.
5.5.3. Miniproiectul de cercetare
Conceput inițial ca modalitate de învǎțare prin acțiune (learn by doing), proiectul devine tot mai mult o metodă complementară de evaluare, mai amplă decât investigația și deosebită de portofoliu, cǎruia i se poate subsuma, ca parte integrantǎ a acestuia.
Proiectul pe care l-am început în clasă prin definirea sarcinii de lucru și uneori prin sugerarea căii rezolvării acesteia, l-am continuat în afara școlii pe parcursul mai multor zile sau săptămâni, timp în care elevul s-a consultat permanent cu profesorul și l-am finalizat tot în clasă, printr-o prezentare, făcută de către liderii grupurilor în fața colegilor, a unui raport asupra rezultatelor obținute și o dezbatere a lor.
Angajarea elevilor în această activitate constituie ”o orientare care, prin specificul ei, caută să asocieze logica învățării prin acțiune, logicii învățării prin descoperire și astfel să dezvolte și să promoveze o metodologie… care vrea să marcheze trecerea de la o ”cunoaștere căpătată” la o “cunoaștere cucerită” prin efortul personal … care reușește să plaseze subiectul (elevul, studentul) în situația de ”cercetător”, adică să devină părtaș direct la “aventura cunoașterii autentice.”6 ( I. Cerghit, 2006, p.77 )
Proiectul ”Snoava populară românească” în viziunea realizatorilor, elevi ai cl.a IX-a, a reușit să demonstreze că “profesorul și elevul pot fi coautori ai unei lecții în parteneriat” și a inclus în structura sa:
1.Textul integral al unei snoave din cartea Nevasta cea isteață-Snoave populare românești.
2. Dicționar explicativ: definiții ale snoavei.
3.Textul inițial, cu exerciții cu grad mediu de dificultate, pentru o autoverificare a lecturii și stimularea încrederii în sine a elevului.
4. Arta narativă: oralitatea și umorul (surse și exemplificări)
5. Personajele – exerciții ce urmăresc surprinderea unor trăsături de caracter și mijloace de caracterizare specifice.
6.Testul final propune o evaluare finală la nivel minim, mediu și superior și se verifică de către profesor.
7.Bibliografie.
Am constatat că proiectul propus are ca avantaje faptul că se poate selecta o bogată bibliografie la care elevul are acces imediat, evaluarea este rapidă și obiectivă, dar și dezavantaje: calculatorul înlocuiește mijloacele didactice tradiționale, însă nu poate substitui profesorul, care evaluează creativitatea elevului, îl antrenează la dialog și îl provoacă la dezbatere.
În cadrul experimentului, am considerat cǎ: “De vreme ce în viața profesională nu se operează cu teste, ci cu proiecte, este necesară inițierea și dezvoltarea unor deprinderi de proiect încă de la începutul formării intelectuale în școală”.7 (H. Gardner – Teoria inteligențelor multiple) .
5.6. Activități extrașcolare
5.6.1. Excursia literară – îndemn spre descoperirea și cunoașterea culturii populare
Prin practică, lecția rămâne, desigur, forma de bază sub care se realizează instrucția și educația în școală, desfășurată disciplinat, cu rigori și finalități concepute înaintea ei însăși, fără să fie o dogmă în care profesorul nu poate interveni cu personalitatea și cultura sa. Ea se prelungește sau, mai bine spus, ei i se subsumează și alte forme de activități cu elevii. Acestea, printre care se află și excursia literară, pot preceda lecția cronologic sau ca dificultate a problemelor cuprinse, după cum se pot realiza foarte bine și după lecție, ca o completare.
Oprindu-ne la excursia literară, ea însăși intră într-o relație cu alte modalități folosite pentru a stârni interesul sau pasiunea pentru disciplina noastră: limba și literatura română, cu toate variantele ei de predare, atât la orele de curs, cât și în activitățile extracurriculare – cercuri literare, cercuri de creație, concursuri tematice, revista școlii. Gândite și realizate astfel, cele mai de sus sunt posibile, datorită caracterului instructiv-educativ al excursiei literare.
Excursia literară este o sursă de informație pentru elevi; se pot culege date care vor fi sau au fost confirmate cu alte prilejuri despre autori, opere sau epoci literare. Selectate după criteriul valoric, cele mai importante vor fi folosite de elevi în lecție, iar celelalte în informația de viitor specialist și ca sursă de creație pentru elevii dotați. Uneori date sau fapte care par neesențiale, banale pentru altcineva, făcând discuția asupra unei probleme literare mult prea stufoase, pot influența personalitatea, gustul, etica elevului, dacă sunt corect evaluate în fața lui.
Pelerinajul elevilor pe la case memoriale, muzee literare poate fi un excelent suport pentru realizarea educației morale, estetice și chiar sociale. Ei cunosc astfel personalități importante ale literaturii și culturii românești care și-au dovedit măreția artistică, patriotismul sau dragostea față de natură, tradiții și cultura neamului, trecute prin filtrul creator în opere nemuritoare.
În fața unor imagini, relatări, elevii își pot contura sau stimula sentimente puternice, dezvoltarea afectivității datorându-se și contactului viu cu aceste imagini, peisaje, obiecte. Excursia literară este, de asemenea, un prilej de cultivarea a gustului estetic sau a celui pentru citit sau literatură. Dacă excursia este bine organizată și elevii nu rămân doar niște înregistratori pasivi, se poate vorbi de dezvoltarea interesului pentru cercetare.
Amănuntele legate de viața și activitatea unor scriitori reprezintă un imbold pentru dezvoltarea imaginației, în special a celei creatoare, în cazul elevilor înzestrați cu talent. Aspectele acestea se pot evidenția în orele de compunere, în cercurile de literatură sau creație. Acțiuni sau momente sunt reconstituite sub forme literară: nuvele, piese de teatru, poezii.
În cele din urmă, în astfel de prilejuri, personalitatea elevilor este influențată și prin faptul că pot găsi un model sau mai multe modele umane în cei evocați prin excursia literară; adună într-un portofoliu imaginar calitățile dominante ale acestora, utilizându-le ulterior în viața proprie – perseverența, onestitatea, spiritul de dreptate, libertate, dăruire, spirit creator, imaginație etc.
În studiile de specialitate am găsit mai multe clasificări ale acestui tip de activitate extrașcolară, dar ne-am oprit la criteriul de bază pentru o împărțire generală, cel tematic:
Excursia consacrată unei teme – se organizează la sfârșitul unui capitol sau al unui an de învățământ;
Excursia finală – se organizează la intervale mari de studiu;
Excursia mixtă – obiectivele literare nu sunt exclusive, elevii urmăresc și îmbogățirea cunoștințelor de geografie, istorie, științe.
Desfășurarea excursiei literare vizează atât o corectă și precisă planificare pe clasă, pe școală, zone geografice, mijloace de acces, tematică, dată, cât și bună organizare a etapelor ei:
informarea profesorului, fixarea obiectivelor și traseului, stabilirea metodologiei ( conversație, expunere, observare);
stabilirea materialului bibliografic și a materialului didactic bine dozat;
distribuirea lui pe colective mici de elevi, diferențiat;
indicații scurte de îndrumare a elevilor în ceea ce privește comportamentul pe traseu: intervenții cu bibliografia însușită (restrânsă), tehnica observării, a fotografierii, a realizării însemnărilor, eventual al jurnalului de călătorie/excursie.
desfășurarea excursiei, conducerea ei de către profesor în funcție de vârstă și nivel de înțelegere, receptivitate;
valorificarea datelor și impresiilor nu numai la un termen fix (lecția), ci nelimitat în timp uneori, fără a lipsi, totuși, un prilej imediat după terminarea ei ( ori o lecție la nivelul ariei curriculare, ori o dezbatere liberă la nivelul cercurilor literare sau de creație, realizarea unor portofolii, concursuri tematice, șezători literare, revista școlii, panouri aplicative în folosul clasei/școlii).
A. O asemenea excursie mixtă am organizat în primăvara anului 2014, excursie denumită Cimitirul Vesel de la Săpânța-ocazie a cunoașterii culturii populare
într-o formă ludico-ironică și desfășurată în perioada 4 – 5 aprilie 2014 .
Printre obiectivele fundamentale ale excursiei s-au regăsit:
cunoașterea unor elemente de geografie, istorie, religie care definesc portretul spiritual și cultural al poporului român;
cunoașterea și respectarea normelor de comportare în societate; educarea abilității de a intra în relație și de a comunica cu ceilalți;
consolidarea, perfecționarea deprinderilor și atitudinilor de protecție, respect și ocrotire a mediului natural, cultural, spiritual și social;
Obiectivele operaționale ale excursiei au vizat:
să cunoască frumuseți naturale ale altor zone geografice;
să cunoască obiectivele turistice, istorice, religioase, geografice și culturale din Țara Maramureșului și a Oașului;
să cunoască elemente ale mediului natural, social și cultural, poziționând elementul uman ca parte integrantă a mediului;
să manifeste disponibilitate în a participa la acțiuni de îngrijire și protejare a mediului, aplicând cunoștințele dobândite;
să-și îmbogățească colecția de elemente din natură;
să aplice norme de comportare specifice asigurării sănătății, a protecției omului și naturii;
să-și adapteze comportamentul propriu la cerințele grupului.
Faima localității Săpânța provine de la renumitul său Cimitir Vesel care a devenit o importantă atracție turistică.
Legenda spune că atitudinea veselă în fața morții este un obicei al dacilor care credeau în viața veșnică, iar moartea pentru ei era doar trecerea spre o altă lume. Ei nu vedeau moartea ca pe un sfârșit tragic, ci ca pe o șansă de a întâlni zeul suprem, Zamolxe.
Cimitirul datează de la mijlocul anilor 1930 și este creația artistului popular Stan Ion Pătraș, sculptor, pictor și poet în același timp. Creativitatea lui Pătraș a scos la iveală această monumentală și renumită operă de artă. Mai bine de 50 de ani artistul a creat sute de cruci din lemn inscripționate în stilul său caracteristic. După moartea lui, în 1977, opera sa a fost continuată de ucenicul său, Dumitru Pop Tincu.
Materialul folosit pentru cruci este lemnul de stejar care este inscriptat manual după ce a fost tăiat și uscat. În partea de sus a fiecărei cruci există un basorelief cu o scenă din viața celui decedat. Scenele sunt simple și am putea spune chiar naive în stil, dar aduc din trecut viața locuitorilor satului, prezentând un aspect relevant din viața fiecăruia. Ele prezintă femei torcând lână, țesând covoare sau făcând pâine, bărbați care taie lemne sau ară pământul, păstori cu turmele, lucrători în lemn, lăutari și multe alte ocupații.
După ce crucea este sculptată, ea este pictată de obicei cu un fundal albastru așa numitul “Albastru de Săpânța“. Scenele sunt pictate folosind culori vibrante: galben, roșu, alb și verde.
Nicio cruce nu e terminată fără o scurtă poezie, câteva rime simple, între 7 și 17. Epitafurile sunt sincere, spontane și scrise la persoana I, mesaje adresate de persoana decedată celor care trăiesc. Stilul este liric, dar satira se regăsește frecvent. Fiecare poem conține numele celui decedat precum și un aspect esențial din viața respectivei persoane.
Cu desenele și poemele lor, Stan Ioan Pătraș și Dumitru Pop Tincu au reușit să recreeze un întreg sat și au dat oamenilor o a doua viață după moarte. Cele mai mult de 800 de cruci pictate constituie o arhivă vastă care prezervă istoria locuitorilor din Săpânța.
Vizitarea cimitirului din Săpânța reprezintă o experiență unică în viață. Aici este singurul loc din lume unde moartea nu este o mare tragedie, iar viața e subiect de gluma în versuri. Elevii iau contact cu inteligența nativă a omului din popor, o apreciază și o pot valorifica mai departe, dar mai ales o pot asimila în dezvoltarea propriei personalități cu scopul de a privi moartea ca pe singura certitudine a existenței omenești.
B.Excursie la Casa Proverbelor din localitatea Beznea, județul Bihor
Tinerii elevi au făcut cunoștință cu viața și munca unei lumi demult apuse, a strămoșilor noștri și s-au încărcat cu perceptele unei vieți morale, descoperite în pildele pline de înțelepciune din „Casa Proverbelor”, din localitatea Beznea, județul Bihor.
În anul 2010, a fost amenajat un inedit și unic muzeu în aer liber, cu dublă funcționalitate, un muzeu al țăranului român în care exponatele ilustrează viața, munca și inventivitatea populară și un spațiu ocupat de mici căsuțe din lemn în stil rustic, de forme și dimensiuni diferite, corespondente unor proverbe.
Proprietarul și constructorul acestui „parc natural” a explicat scopul și motivația acestui inedit spațiu, creat dintr-o gospodărie-anexă pentru animale: „Casa Proverbelor are intenția de a stimula tânăra generație să tindă spre scopul înțelept și recompensator al trăirii unei vieți bazate pe principii”.
Inspirat din cele 3.000 de pilde ale Regelui Solomon, s-a oprit la 31, cifră corespunzătoare celor 31 de capitole din cartea de proverbe ale lui Solomon. Pe lângă cele 31 de proverbe expuse în căsuțe și muzeu, acest număr îl întâlnim asociat cu diferite obiecte din muzeu: 31 de potcoave, 31 de roți, 31 de botci de lemn etc. Pildele alese se referă la sfaturi înțelepte, ce înnobilează caracterul omului: generozitatea, hărnicia, mulțumirea, bunătatea, recunoștința, smerenia, ascultarea, răbdarea, virtutea, atenția etc. „Mai bine un prânz de verdețuri și dragoste, decât un bou îngrășat și ură”; „Oriunde se muncește este și câștig, dar unde numai se vorbește este lipsă”; „Să nu te părăsească bunătatea și credincioșia, leagă-ți-le la gât, scrie-le pe tăblița inimii tale”.
Proverbele sunt cusute cu multă măiestrie, manual, pe pânză și tronează la fiecare căsuță.
„Casa Proverbelor” de la Beznea reprezintă un interesant și inedit obiectiv turistic care înmagazinează gândirea și concepția unui inginer, fără studii de specialitate, dar iubitor de istorie, de artă și viață, bazată pe principii morale.
5.6.2. Storytelling sau Arta povestirii
“The shortest distance between two people is a story”
(Terrence Gargiulo)
Metoda Storytelling sau Arta povestirii este o metodă ce are ca punct central povestea, un traseu narativ în care personajul central urmează un șir de etape prestabilite. Povestea nu poate să existe însă, fără povestitor și public.Principiul de la care se pornește este că oricine poate spune o poveste. Există povești proprii, există cele consacrate, și, cu siguranță există povești nescrise ce pot fi create chiar în momentul utilizării metodei. Ele implică emoții, valori, experiențe individuale și de grup, probleme și, cu siguranță, multiple soluții. Povestea nu este însă doar a povestitorului. Ea există pentru a fi trasmisă, transformată, recreată. Fiecare persoană implicată în proces parcurge, la fel ca și eroul însuși, un traseu inițiatic, unul de învățare. Procesul implică 3 etape: pregătirea publicului pentru poveste(introducerea în temă), povestea în sine(incluzând elemente legate de voce, tonalitate, obiecte utilizate) și ieșirea din poveste (creație, reflecție, punere în scenă). Este o metodă participativă ce implică publicul în toate cele trei etape.
Motive pentru a alege să utilizăm povestea în lucrul elevii de liceu sunt nenumărate. Cei implicați în proces își dezvoltă abilități de ascultare activă și capacitatea de concentrare, puterea de observație, capacitatea de acceptare și receptivitatea la situații noi și, în același timp, reflectarea asupra propriilor experiențe și rezolvarea de probleme.
Activitatea am desfășurat-o în parcul din fața școlii, iar elevii din clasa a X-a au prezentat, pe rând, colegilor, lumea lui Păcală, pe baza creativității, influențați fiind de mediul în care se află. Profesorul a facilitat introducerea și ieșirea din poveste a elevilor, conducându-i spre reflecție, dezvoltându-le abilitatea de acceptare a viziunilor celorlalți, implicându-se într-un proces transformativ. Durata activității a fost de 2 ore.
5.6.3. Șezătoarea literară
Șezătoarea urmărește scopul de a educa în fiecare participant o atitudine pozitivă față de prezentul pe care îl trăim, dar și față de trecutul istoric, de tradițiile și obiceiurile moștenite ca testament documentar, precum și dezvoltarea capacităților creative ale elevilor. O privire aruncată din când în când spre trecut ne face să ne cunoaștem și să ne prețuim rădăcinile.
Organizarea unei șezători cu elevii de liceu nu este un demers tocmai ușor din cauza reticenței acestora vizavi de acest tip de experiență. Însă, o șezătoare literară ar putea fi o experiență atrăgătoare, fiind o formă complexă de activitate instructivă, educativă, dar mai ales distractivă. Participanții pot trăi emoții deosebite, reușind să le învingă și să demonstreze colegilor și dascălilor capacitățile de artiști, implicându-se în acțiuni și amuzându-se pe seama personajelor interpretate de ei înșiși.
Șezătoarea literară organizată cu elevii claselor a IX-a a avut loc în biblioteca liceului și s-a desfășurat sub tema Păcală, între tradiție și modernitate, o temă care încearcă să-i apropie pe elevii de liceu de lumea snoavei populare românești, dar și să îi ancoreze în contemporaneitate, găsind corespondenți ai acestui personaj în lumea din jurul lor.
Obiectivele acestei activități au fost:
Participarea activă la discuții într-un cadru mai puțin formal, facilitarea schimbului de experiență și dezvoltarea relațiilor interpersonale.
Capacitatea de a extrage din basme, balade, legende și snoave a unor învățături și a unor modele morale, stabilirea de către elevi a unor asocieri cu unele precepte, teorii, etc.și aplicarea lor.
Exprimarea liberă a ideilor și opiniilor pe o temă dată.
Stimularea copiilor în desfășurarea unor activități cu caracter experimental și demonstrativ prin care să contribuie la cultivarea plăcerii de a citi și de a-și exprima opinia personală referitoare la un aspect al problematicii urmărite.
Selectarea și dezbaterea conținutului unor filme sau piese de teatru dedicate valorilor folclorice autentice.
Activitatea a debutat cu prezentarea de către moderator (profesorul) a importanței șezătorilor în viața românilor, a rolului acestora în dezvoltarea relațiilor interumane, dar și culturale a oamenilor de la sate. S-a prezentat apoi un montaj video înfățișând desfășurarea unei șezători, urmată de aplicarea unui chestionar conținând întrebări referitoare la filmul vizionat. Astfel, elevii au intrat în atmosfera unei șezători tradiționale și și-au completat cunoștințele referitoare la acest tip de manifestare.
Profesorul a anunțat tema șezătorii literare – Păcală, între tradiție și modernitate, scopul și obiectivele acestei acțiuni și îi introduce pe elevi în lumea acestui personaj, citind Cuvânt înainte din culegerea lui Petre Dulfu-Isprăvile lui Păcală.
Elevii sunt împărțiți în două grupe, prima a tradiționaliștilor, iar a doua a moderniștilor. Ei au avut de pregătit două snoave, Moștenirea și Răfuiala. Unul dintre membrii fiecărei grupe face lectura celei dintâi și-și provoacă colegii să selecteze portretul lui Păcală, așa cum este surprins de Petre Dulfu. Prima grupă va identifica trăsăturile de caracter ale personajului, ilustrându-le cu citate din text, iar grupa a doua va căuta corespondenți contemporani ai acestui personaj ( din lumea politică, a mediului de afaceri, din lumea sportului sau artistică).
Tot pe baza primei snoave și referindu-se doar la istețimea lui Păcală, elevii din grupa întâi vor utiliza metode tradiționale de lucru ( conversația, descoperirea) în interpretarea secvenței în care cei trei frați se luptă pentru moștenire. Ei vor sintetiza răspunsurile și le vor prezenta publicului. A doua grupă va aborda aceeași secvență prin metoda modernă 6 ”de ce”? – metoda prin care se răspunde la întrebarea de ce? cu referire la o afirmație. Elevii au în față o foaie de hârtie cu afirmația: ”O linguriță de istețime face uneori mai mult decât un car de putere.”-Liviu Rebreanu. Fiecare răspunde la întrebarea de ce? După ce răspunde, scrie întrebarea de ce? și transmite foaia, primind, în schimb alta, răspunzând la argumentul celui care i-a transmis foaia. Foaia revine la primul elev care citește argumentele și-l prezintă pe cel mai elocvent, reușit, în viziunea sa.
Această secvență a șezătorii literare se încheie cu o conversație între cele două grupe vizavi de valorificarea acestei calități umane-istețimea, dar și despre eficiența metodei utilizate de fiecare grupă.
Activitatea continuă cu lectura celei de a doua snoave, Răfuiala. Prima grupă va identifica momentele subiectului și le va prezenta, iar grupa a doua grupă va utiliza metoda harta subiectivă a lecturii, o tehnică de parcurgere secvențială a unui text narativ, în acest caz. După fiecare secvență a textului, elevii vor desena sau vor face comentarii referitoare la experiența de lectură (imagini/ cuvinte care i-au șocat, sentimente și gânduri trezite de lectură). În finalul activității, elevii reflectează asupra pașilor parcurși și evidențiază asemănările și deosebirile în lecturile lor.
Al treilea moment al șezătorii îi va provoca pe membrii celor două grupe să dezbată secvența din finalul snoavei Vânzarea în care Păcală își va lua doar partea promisă din comoara găsită în scorbura copacului, iar restul banilor îi lasă acolo. Acesta este un prilej de a discuta despre cinste, lăcomie, bun-simț, elevii exemplificând cu experiențe din alte texte literare, filme, cărți sau viața personală.
Șezătoarea literară continuă cu vizionare de film: câteva fragmente edificatoare din filmul Păcală, regizat de Geo Saizescu în anul 1974 și câteva fragmente din filmul Păcală se întoarce, regizat de același regizor în 2006. Acesta spunea într-un interviu că „«Păcală» este o poveste frumoasă, cu un erou justițiar care încearcă să învingă prostia și răutatea, cu armele nevinovate ale umorului, reușind să aducă zâmbetul pe buzele oamenilor. «Păcală se întoarce» este o comedie modernă, plină de viață și savoare, care propune un Păcală al vremurilor de azi”.
După vizionare, elevii descoperă lumea lui Păcală văzută din două perspective, una tradițională, iar cealaltă modernă, analizează jocul personajelor, discută despre analiza criticilor de film referitor la fiecare dintre cele două filme. Concluziile conduc spre ideea că al doilea film nu a fost la fel de apreciat precum primul, fiind etichetat de prost gust.
Elevii vor viziona apoi un fragment din piesa de teatru „Păcală”, scrisă de Horia Furtună, pentru a putea compara felul în care poate fi valorificată importanța acestui personaj în două arte diferite: cinematografia și teatrul.
Ca la o șezătoare tradițională, elevii sunt provocați la un concurs de bancuri, ghicitori, anecdote, epigrame, la fiecare secțiune participanții fiind aleși în funcție de înclinațiile acestora. Concursul s-a numit Să râdem cu Păcală și și-a desemnat câștigătorii în funcție de aprecierea publicului.
Activitatea s-a încheiat cu eseul de cinci minute în care elevii și-au exprimat părerile vizavi de opinia lui Geo Saizescu, dintr-un interviu acordat în 2009 cotidianului Evenimentul zilei: „Păcală reprezintă inteligența românului, dorința sa de dreptate, fără să cadă în nas în fața mai-marilor vremii, indiferent care ar fi ei. Mai mult, se luptă cu aceștia, dar și cu prostia în general, multiplicată în toate aspectele (…) Păcală este multiplicat în noi toți: tu ești Păcală, eu sunt Păcală. El simbolizează dorința noastră de a lua atitudine, într-un fel sau altul, față de ceea ce se întâmplă. Reprezintă chintesența inteligenței și a spiritului justițiar al românului (…) Este românul neaoș, iubitor de viață, de dragoste, de tradiții și de familie. Este un om al pământului și nu un rătăcit în lumea românească.”
1.CERGHIT, IOAN (2002) Sisteme de instruire alternative și complementare (Structuri, stiluri și strategii) , București , Editura Aramis
2.PAMFIL, ALINA (2003), Limba și literatura română în gimnaziu – structuri didactice deschise, Cluj-Napoca, Editura Paralela 45
3.BYERS, R., (1970), Teatrul, izvor de fantezie creatoare, București, E.D.P.
4.cornaire
5.ZLĂTIOR, TITIANA “ Portofoliul – metodă alternativă de evaluare”, în rev. Perspective, Cluj, an II, nr. 1 (2)
6cerghit 2006
7 hardner
8.DENSUSIANU, Ov. (1966), ”Folclorul -cum trebuie înteles” in vol. Viața păstorească în poezia noastră populară, București, E.P.L.
9.eminescu
10.VRABIE,GH.(1990) Din estetica poeziei populare române,București,Ed.Albatros
11.FOCHI, A., (1980), Miorița, texte poetice alese, București, Ed.Minerva
Capitolul V
Anexe-proiecte didactice, fișe de lucru, teste
PROIECT DIDACTIC
Colegiul Economic Partenie Cosma Oradea
Profesor: Silaghi Doina
Data:
Clasa: a XI – a
Disciplină: Limba și literatura română
Subiectul: Păcală -acuzat de crimă– proces literar
Tipul lecției: de aprofundare
COMPETENȚĂ GENERALĂ:
Argumentarea în scris sau oral a propriilor opinii asupra unui text literar sau nonliterar;
VALORI ȘI ATITUDINI:
Stimularea gândirii autonome, reflexive și critice prin lectura textelor;
Cultivarea sensibilității prin receptarea dramatizată a operei literare;
COMPETENȚE SPECIFICE:
Susținerea argumentată a unui punct de vedere într-o discuție;
COMPETENȚE DE REFERINȚĂ: La sfârșitul lecției, toți elevii trebuie:
1: să compună și să redacteze depozițiile, declarațiile, pledoariile, anchetele pe baza unei lecturi aprofundate a două snoave și utilizând limbajul specific stilului juridic;
2: să stabilească în mod corect ,,capetele de acuzare” pentru personajul Păcală, argumentând cu secvențe din snoave;
3: să formuleze întrebări relevante și răspunsuri adecvate situației de comunicare ce se creează în derularea procesului, după modelul argument – contraargument;
4: să caracterizeze sintetic personajul Păcală, făcând apel la secvențele narative discutate și la păreri critice;
5: să întocmească dosarul procesului care, în final, va cuprinde : o prezentare sumară a cazului pus în dezbatere, depozițiile martorilor și rezumatul anachetei, rechizitoriul procurorilor și pledoariile apărătorilor și o concluzie – verdict asupra cazului dezbătut; pentru agrementarea procesului, dosarul va mai cuprinde: xerografieri cu citate elocvente din text, citate sau simboluri relevante;
6: să formuleze concluziile procesului dezbătut și să exprime opinii despre complexitatea personajelor implicate;
7: să utilizeze limbajul specific eroilor cărții, respectiv registrul stilistic adecvat situației de comunicare de tip juridic;
8: să dovedească interes și motivație intrinsecă pentru lectură prin șansa pe care le-o oferă procesul literar de a deveni ,,judecătorii’’ personajelor cărții;
9: să joace rolurile stabilite, exprimând atitudini și reacții potrivite personajelor pe care le întruchipează.
STRATEGIA DIDACTICĂ (mixtă)
METODE ȘI PROCEDEE: – jocul de rol, proiectul (etapa de prezentare a produselor și evaluarea finală), studiul de caz, problematizarea, conversația euristică, discuția colectivă și dezbaterea, explicația, povestirea, descrierea.
FORME DE ACTIVITATE: frontală, pe echipe;
MIJLOACE DE ÎNVĂȚĂMÂNT: laptop, videoproiector, ecran proiecție, dosarul procesului, realia – probe în proces-, xerografieri cu citate elocvente din text, citate sau simboluri relevante, fișe de lucru, tablă ;
RESURSE: – psihice: capacitățile normale de receptare și învățare ale elevilor de clasa a XI-a;
– temporale: 50 min.;
– bibliografice:
1. Parfene, Constantin (1999): Metodica studierii limbii și literaturii române în școală, Editura Polirom, Iași;
2. Goia, Vistrian (2002): Didactica limbii și literaturii române pentru gimnaziu și liceu, Editura Dacia, Cluj – Napoca;
3. Chiprian, Cristina și Ciupercă, Livia (2002): Alternative didactice, Editura Spiru Haret, Iași;
4. Crăciun, Corneliu (2004): Metodica predării limbii și literaturii române în gimnaziu și liceu, Editura Emia, Deva;
5. Dulfu, Petre, Păcală și isprăvile lui, Ed. Gramar, 2012.
SCENARIU DIDACTIC
1. Moment organizatoric:
-pregătirea elevilor pentru susținerea, în bune condiții, a activității;
-organizarea și decorarea sălii pentru crearea atmosferei specifice unei săli de tribunal;
2. Captarea atenției: (1 min.)
-metodă: jocul de rol;
-mod de organizare a activității: frontal;
-,,aprodul” anunță intrarea în sală a Instanței;
3. Enunțarea temei și a obiectivelor lecției, precum și a competențelor și abilităților pe care elevii trebuie să și le formeze sau să le aprofundeze: (2 min.)
-metode: explicația, problematizarea;
-mod de organizare a activității: frontal;
-se enunță tema și obiectivele, trasându-se, astfel, firul lecției;
-descrierea sarcinilor de lucru și notarea titlului lecției pe tablă;
4. Actualizarea noțiunilor și a conceptelor – ancoră: (5 min.)
-metode: jocul de rol, problematizarea, demonstrația;
-mod de organizare a activității: frontal;
-mijloace didactice: Grefierul anunță dosarul pentru procesul ce urmează să aibă loc și face apelul părților aflate în proces ; Președintele Comisiei de anchetă informează Instanța cu privire la subiectul cazului dezbătut anunțând ,,capetele de acuzare” pentru Păcală: omorârea nevestei copilului preotului. Anchetatorul rezumă faptele, prezentând probele din cele două snoave alese pentru studiu: Răfuiala și La oi dePetre Dulfu.
5. Dirijarea învățării: (35 min.)
-metode: jocul de rol, dezbaterea, explicația, povestirea, descrierea, problematizarea, colajul;
-mod de organizare a activității: frontal și pe echipe;
-audierea ,,martorilor’’ acuzării și ai apărării se va desfășura sub formă de dezbatere în care procurorii și avocații își construiesc cazul prin formulare de întrebări, având și dreptul de a interveni cu obiecții și comentarii; aceștia lucrează în echipă, schimbându-și argumentele și contraargumentele în funcție de cum se derulează procesul; ultimul audiat va fi inculpatul;
-în timpul audierii se vor utiliza fragmente din text care să puncteze principalele acțiuni sau atitudini care incriminează sau apără acuzatul;
-după fiecare audiere, grefierul va nota pe tablă trăsături ale personajului Păcală, așa cum reies ele din discuții; se vor cita păreri ale criticilor literari care să confere autoritate discursului argumentativ susținut de fiecare elev; astfel, și critica literară va deveni martor – cheie ;
-fiecare elev va juca rolul în care a fost distribuit, utilizând registrul stilistic potrivit: colocvial, regional, respectiv juridic.
-după terminarea cercetării judecătorești, judecătorul dă cuvântul părților pentru dezbaterile de fond: rechizitoriul acuzării și pledoaria finală a apărării;
6. Feedback-ul: (3min.)
-metode: conversația euristică, problematizarea, explicația;
-mod de organizare a activității: frontal;
-completul de judecată deliberează, iar judecătorul anunță verdictul și stabilește sentința;
-se realizează o dezbaterea cu întreaga clasă asupra procesului cât și asupra sentinței, stabilindu-se consecințele nefaste ale comportamentului personajului principal, dar și aspectele pozitive ale caracterului acestuia;
7. Evaluarea propriu – zisă: (3 min.)
-se fac aprecieri realiste, stimulatoare și încurajatoare referitoare la modul în care completul de judecată și părțile aflate ,,în proces’’ s-au pregătit, și-au îndeplinit rolurile și asupra calității dezbaterilor purtate ;
-se notează elevii care s-au evidențiat în mod special prin argumentări corecte, complete, pertinente.
8. Asigurarea retenției și a transferului: (1 min. )
-se realizează prin precizarea temei pentru acasă: ,,Realizați un eseu nestructurat, de minimum două pagini, cu titlul Vinovăția morală – cauze și efecte – în lumea cărților și în lumea reală.
PROIECT DIDACTIC
Colegiu Economic Partenie Cosma Oradea
Clasa: a XI-a
Profesor: Silaghi Doina
Obiectul: Literatura română
Subiectul: Păcală, mitocanul inteligent , un erou național.
MOTIVAȚIE:
Tema dezbaterii a fost și tema portofoliului pe care elevii l-au avut de realizat.
Documentându-se, studiind, ei sunt acum familiarizați cu tema, astfel încât dezbaterea se vrea a fi un al doilea imbold spre lectură, studiu și aprofundare.
Metoda dezbaterii este una dintre metodele moderne de învățare. Îmi propun să dezvolt abilitățile de comunicare, cât și, în linii mari, să stârnesc, prin această temă, controverse academice.
Elevilor li s-a oferit libertatea de a alege, de a se documenta. Informațiile pe baza cărora va avea loc dezbaterea sunt atât geografice, istorice, cât și pur literare.
OBIECTIVE:
I. de Referință: – să manifeste o atitudine favorabilă comunicării;
– să își formeze reprezentări culturale privind evoluția și valoarea literaturii române;
– să abordeze flexibil și tolerant opiniile celorlalți.
II. Operaționale:
A) Cognitive: La sfârșitul orei, elevii vor fi capabili:
– să-și argumeteze afirmațiile;
– să sistematizeze informațiile achiziționate;
– să realizeze analiza textelor critice propuse;
– să răspundă la întrebările propuse;
– să comunice liber.
.
B) Afective:
– să se implice afectiv în dezbatere;
– să participe afectiv la discuții;
– să aducă în discuție argumente susținute emoțional.
CONDIȚII PRELIMINARII:
Elevii s-au documentat privitor la tema dezbaterii, atât în scopul realizării portofoliilor, cât și în vederea găsirii argumentelor necesare dezbaterii.
Elevii și-au însușit tipurile de discurs pe care le pot utiliza în timpul dezbaterii.
STRATEGIE DIDACTICĂ:
Metode și procedee didactice: controversa academică, exercițiul de scriere liberă, argumentarea pro și contra, conversația, prelegerea..
Forme de organizare: individual, pe echipe
Mijloace de învățământ: portofoliile elevilor
BIBLIOGRAFIE:
Vistian Goia, Didactica limbii și literaturii române pentru gimnaziu și liceu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002
Adrian Costache, Florin Ioniță, Manual de Limba și Literatura Română, clasa a XI-a, Ed. Art, București, 2007
Desfășurarea lecției
Strategie didactică / Dozarea timpului

I. Evocare
Profesorul notează pe tablă un citat, aparținând lui Ovidiu Bârlea „Păcală-Pepelea sunt rămășițe dintr-o concepție extrem de arhaică, demult depășită la noi, prin care eroii predilecți ai narațiunilor populare erau înfățișați aci sclipitori la minte, aci imbecili de ultimul grad”.
Profesorul stabilește tipul lecției: dezbatere și anunță tema dezbaterii: Păcală, mitocanul inteligent, un erou național.
Profesorul împarte clasa în două echipe, care vor susține sau nu ideea de bază a dezbaterii: Este Păcală un reprezentant al omului din popor înzestrat cu inteligență nativă sau doar mitocan superficial care își urmărește interesul?

-individual
-echipe
-prelegere
10 minute

II. Realizarea sensului
Elevii sunt familiarizați cu tema dezbaterii întrucât s-au documentat în vederea realizării portofoliului cu aceeași temă.
Profesorul oferă informații în legătură cu felul în care este perceput personajul Păcală de către critica literară și folcloriști, mai ales.
Elevii, folosindu-se de propriile lucrări cu aceeași temă, de informațiile oferite de profesor, dar și de citatul scris pe tablă, formulează argumente pro sau contra.
Elevii sunt rugați să formuleze și să își susțină argumentele, utilizând fragmente din texte în care apare acest personaj și pe care ei le-au pregătit anterior, dar și exemple din lumea contemporană în care se regăsesc corespondenți ai acestui personaj și care au devenit peste noapte eroi naționali.
Elevii își motivează răspunsurile, participă la dezbatere. Cele două echipe formate, cea a protagoniștilor și a antagoniștilor, își adresează întrebări, intervenind cu noi probleme în legătură cu tema dezbaterii.

-echipe
-conversație
-prelegere
30 minute

III. Reflecția
Profesorul împreună cu elevii formulează concluzia dezbaterii. Individual, elevii compară portofoliile realizate cu dezbaterea desfășurată.
Elevii sunt rugați să răspundă în scris, redactând un scurt eseu despre Păcălitorul-tip uman demn de urmat?
-individual
-conversație
-exercițiu de liberă scriere
10 minute


Test- Snoava-Clasa a IX-a
Timp de lucru o oră
Text – suport : “ Boierul și Păcală”
1. Explică semnificația titlului snoavei. 10p.
2. Alege varianta care exprimă răspunsul corect: Nastratin Hogea este personaj de:
a) legendă b) snoavă c) poveste 10p.
3. Identifică intriga (cauza acțiunii) textului propus. 10p.
4. Rezumă în două – trei enunțuri textul snoavei. 10p.
5. Selectează cuvinte referitoare la timpul și spațiul acțiunii. 15p.
6. Alege două adjective care caracterizează personajul principal. 5p.
7. Numește defectul omenesc ironizat în această snoavă și oferă o “rețetă” personală pentru îndreptarea lui. 10p.
8. Subliniază răspunsul corect : Verbele folosite la timpul prezent
a) surprind ritmul alert al acțiunii
b) descriu cadrul narațiunii
c) creează o atmosferă fantastică 10p.
9. Scrie ce te-a amuzat mai mult citind acest text : întâmplarea relatată, personajele, felul lor de a vorbi. Argumentează răspunsul. 10p.
Notă: Se acordă 10 puncte din oficiu.
TOTAL 100p.
Bibliografie metodică
Angelescu, Mircea, Ionescu, Cristina, Lăzărescu, Gheorghe, Dicționari de termeni iterari, București, Ed. Garamond, 1995
Călinescu, Matei, A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, Iași, Editura Polirom, 2003
Cergit, Ioan, Metode de învățământ, Ed. Polirom, Iași, 2006
Cergit, Ioan, Sisteme de instruire alternative și complementare, Ed. Polirom, Iași, 2008
Cornea, Paul, Introducere în teoria lecturii, București, Ed. Minerva, 1988
Crețu, Carmen, Teoria curriculum-ului și conținuturi ale educației, Editura Universității „A.I.Cuza”, Iași,1999.
Cristea, S., 1997, Proiectarea curriculară, în Pedagogia, vol.2, Pitești, Editura Hardiscom
Cruceru, Dan, Funcția socială a artei, București, Ed. Meridiane, 1981
Derșidan,Ioan, Metodica predării limbii și literaturii române, Casa cărții de știință,2003
Derșidan,Ioan, Primatul textului,Editura Cogito, Oradea, 1992
Escarpit, Robert, De la sociologia literaturii la teoria comunicării, Ed. Științifică și Enciclopedică,1980
Goia, Vistian,Didactica limbii și literaturii române pentru gimnaziu și liceu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002
Marcu Vasile, Filimon,Letiția, Psihopedagogie pentru formarea profesorilor, Editura Universității din Oradea, 2003
Groeben, Norbert, Psihologia literaturii, București, Ed. Univers, 1978
Herseni, Traian, Sociologia literaturii, București, Ed. Univers, 1973
Robine, Nicole, Lectura, în: Literar și social. Elemente pentru o sociologie a literaturii, București, Ed. Univers, 1974
Olăreanu, Costache, Lectura, în: Metode și tehnici de muncă intelectuală, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1979
Parfene, Constantin, Literatura în școală, Editura Didactică și Pedagogică, București,1977
Programa pentru disciplina Limba și literatura română, clasele a IX-a – a
XII-a, Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, București, 2009
www.educat.ro (articole din Revista de Pedagogie, publicație a Institutului
de Științe ale Educației.
t
CONCLUZII
În ciuda atitudinilor de minimalizare a importanței textului folcloric, valorile acestuia îndreptățesc pe deplin o abordare complexă, într-o epocă a divertismentului care invadează și școala, prestigiul acesteia și personalitatea profesorului fiind marcate de responsabilitățile viitoare. O cale deschisă expansiunii rezultatelor cercetării în lumea școlii este demersul transcurricular pe care, în lucrarea de față, l-am abordat din unghiul “poveștii” numite baladă, legendă, snoavă sau basm popular. De ce? Pentru că totul este poveste și miracolul ei educativ vine de foarte departe. Noi înșine suntem o poveste cu început și cu sfârșit, sau, cum afirma M. Eliade ”suntem ființe umane formate din întâmplări”.
Întotdeauna vom avea ce povesti. Pentru toți oamenii, “povestea este un manual despre tot și despre nimic, legătura noastră cu lumea, în scurtul răgaz al deschiderii unei ferestre unei ferestre între două mentalități pe care îl numim … VIAȚĂ.” (Jean Claude Carrière – “Cercul mincinoșilor”)