SPECIALIZAREA LINGVISTICĂ GENERALĂ ȘI ROMÂNEASCĂ [618589]

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI
FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA LINGVISTICĂ GENERALĂ ȘI ROMÂNEASCĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE
Câmpul conceptual al pescuitu lui în
limba română

COORDONATOR:
Conf. univ. dr. Ana -Maria MINUȚ

ABSOLVENT: [anonimizat]
2019

1
CUPRINS

ARGUMENT ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 2
CAPITOLUL 1. Introducere. Noțiunea de câmp conceptual ………………………….. …………… 3
CAPITOLUL 2. Spațiul de pescuit ………………………….. ………………………….. ……………………. 4
CAPITOLUL 3. Denumiri de pești (ihtionime) ………………………….. ………………………….. ….. 8
3.1. Denumiri formate prin derivare ………………………….. ………………………….. ………………….. 8
3.1.1. Derivarea cu sufixe diminutivale ………………………….. ………………………….. ………….. 8
3.1.2. Derivarea cu sufixe augmentative ………………………….. ………………………….. ……….. 20
3.1.3. Derivarea cu alte sufixe ………………………….. ………………………….. ……………………… 23
3.1.4. Derivarea cu prefixe ………………………….. ………………………….. ………………………….. 25
3.2. D enumiri formate prin compunere ………………………….. ………………………….. ……………. 25
3.3. Denumiri împrumutate din alte limbi ………………………….. ………………………….. ………… 30
3.4. Denumiri metaforice ale ihtionimelor ………………………….. ………………………….. ………… 31
CAPITOLUL 4. Pescarul ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 34
4.1. Denumiri populare ale pescarului ………………………….. ………………………….. ……………… 34
4.2. Antroponime provenite din substantive comune care desemnează pescarul ……………. 36
CAPITOLUL 5. Instrumenta rul pescarului ………………………….. ………………………….. …….. 38
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 42
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 43

2

ARGUMENT

Problema tica privitoare la terminologia piscicolă în limba română nu dispune de un număr
mare de abordări în literatura de specialitate, fapt pentru care am ales să supunem analizei
lingvistice o serie de lexeme care compun acest câmp conceptual.
În demersul nostru , am pornit de la ipoteza conform căreia terminologia piscicolă este bogată
în termeni motivați lingvistic , dar și moșteniți sau împrumutați din alte limbi cu care pescarii
au intrat în contact de -a lungul timpului. În aceasta constă și motivația realizării studiului de
față, intitulat Câmpul conceptual al pescuitului în limba română . Lucrarea însumează cinci
capitole – urmate de concluzii – care structurează patru compartimente ale câmpului conceptual
al pescuitului: denumirile spațiului de pescuit, denumiri de pești (sau ihtionime), denumiri
populare ale pescarului și denumiri pentru instrumentarul sau uneltele folosite , primul capitol
fiind destinat unei scurte introduceri teoretice care vizează noțiunea de câmp conceptual ,
informații care au servit ulterior categorisirii termenilor și analizei propriu -zise. În fiecare
capitol am surprins o serie de denumiri care ne -au atras atenția, aflându -se în aria noastră de
interes proveniența și, mai ales , semantismul lor. Cel mai consistent capitol a fost rezervat
denumirilor de pe ști, materialul științific fiind foarte vast. În cadrul acestui capitol, am insistat
asupra denumirilor formate prin derivare și compunere, cele mai productive mijloace de
îmbogățire a vocabularului prin care au luat naștere numeroși termeni aparținând ter minologiei
de față . De asemenea, am urmărit maniera în care vorbitorul nespecializat denumește anumite
realități extralingvistice, prin identificarea surselor car e au stat la baza denominării, operație în
urma căreia am observat că numele populare de pești fac obiectul a numeroase metafore. Nu în
ultimul rând, am notat și acele i htionime care au surse externe.
Ca surse de informare am utilizat lucrări și dicționare de specialitate , atât din domeniul
lingvisticii, cât și din domeniul ihtiologiei, pe care le -am menționat în bibliografia de la finalul
tezei . În ceea ce privește metodele de lucru, am apelat la analiza termenilor din perspectivă
diacronică și sincronică , urmărind, unde a fost posibil, evoluția formelor și a sensurilor acestora,
punând accent și p e aspectul stilistic.
Estimăm că lucrarea va servi la evidențierea modalităților de formare a termenilor în
interiorul limbii române , atât din punct de vedere lexico -gramatical, cât și stilistic.

3
CAPITOLUL 1
Introducere . Noțiunea de câmp conceptual

Lexicul sau vocabularul unei limbi este reprezentat de totalitatea cuvintelor, fiind obiectul
de studiu al lexicologiei. Studiul lexicului poate fi sincronic, atunci când se are în vedere
vocabularul de la un anumit moment, sau diacronic, atunci când se ur mărește lexicul în
constituirea, dar mai ales în evoluția lui. Una dintre subdisciplinele lexicologiei este semantica
sau semasiologia (gr. semasia „desemnare”, logos „știință”) , știința care studiază raportul dintre
forma și s ensul cuvintelor sau, în cuvi ntele lui Scriban, „știința evoluțiunii înțelesurilor”.
Lexicul limbii române este structurat pe două mare niveluri: vocabularul fundamental și masa
vocabularului. Din vocabularul fundamental fac parte cuvintele cel mai des întrebuințate de
către vorbitori , al căror sens le este cunoscut, urmând masa vocabularului, în care se încadrează
terminologiile specializate (m edicală, tehnico -științifică, matematică ș.a., unde includem și
terminologia piscicolă) sau cuvinte care fac parte din cadrele a diferite regis tre stilistice (arhaic,
regional sau neologic).
O disciplină care oferă o metodă utilă pentru studiul terminologiilor ca parte din structura
vocabularului , este onomasiologia, întrucât principalul obiect de studiu al acesteia constă în
relațiile sociolingvistice .
Savantul german Jost Trier consideră că modificările semantice ale unui cuvânt pot fi
explicate prin raportare la schimbările care intervin în perspectiva pe care membrii unei
comunități o au asupra lumii. Așadar, pentru vorbitor, niciun cuvânt rostit nu apare drept un
complex izolat de sunete, ci face parte dintr -un șir de cuvinte înrudite în ceea ce privește
noțiunile , formând împreună o unitate structurală, denumită câmpul cuvântului .
În funcție de sfera realității lingvistice, v ocabul arul este segmentat în câmpuri lingvistice,
care se grupează în câmpuri noționale sau lexico -semantice, câmpuri derivative, câmpuri
conceptuale, clase lexico -semantice ș.a. În antenția noastră se află noțiunea de câmp conceptual ,
dat fiind faptul că este c el mai complex dintre câmpuri, unitățile care îl alcătuie sc făcând parte
din diferite clase morfologice, iar c riteriul de asociere a cuvintelor are ca fundament un concept
general.
Obiectul nostru de studiu are în vedere câmpul conceptual al pescuitului î n limba română,
căruia i se subordonează patru categorii: spațiul, vietățile p escuite, pescar și instrumentar. În
acest context, vom efectua o analiză de ti p lingvistic asupra denumirilor care fac parte din aceste
compartimente.

4
CAPITOLUL 2
Spațiul de pescuit

La nivelul denumirilor care fac referire la spațiul de pescuit , remarcăm termeni împrumutați
din mai multe limbi, datorită raporturilor economice, factorilor de natură politică și socială care
au avut consecințe în plan lingvistic; ca atare, limba română a împrumutat o serie de cuvinte
din turcă, maghiară sau slavă, altele cu etimologie multiplă.
Redăm, în cele ce urmează, lexemele prin care sunt denumite diversele spații de pescuit, cu
mențiunea că acestea au fost preluate din cărțile de specialit ate care apar în bibliografie. Vom
nota și sinonimele, în marea lor majoritate regionale, a căror origine o vom verifica , pentru ca
ulterior să formulăm o concluzie în legătură cu originea și motivarea acestora în interiorul limbii
române.

anafo r, -oare <ngr. anafóri , de unde și t c. anafor
Sensul cuvântului grecesc, acela de „curent contrar, vîrt ej”, a fost împrumutat și în română,
anafor fiind explicat ca „ vârtej de apă”. Pentru a desemna aceeași realitate, sunt folosiți regional
termenii : sfor (Mehedinți), sforaș (Tecuci), otmăt (Tecuci, Covasna și Brăila) . Scriban face
trimitere și la termenii cĭovrîntie , sorb, bulboacă , plisă , curent . Acel ași autor le explică
sensurile.
Ciovrîntia este un „loc unde apa Dunării , după un burun (cap), curge la deal” , etimologia
fiind necunoscută . Totu și, Scriban face o analogie cu vsl. vrŭnontĭ „a întoarce” .
Cuvântul sorb (Prahova) are același sens și apare sub formă de compus ( sorbul mărilor ) în
mitologia populară considerându -se că vâ rtejul care se forma în miijlocul mări i strângea apele
pământului și înghițea corăbiile.
Plisa (rut. pléso ) este o apă adâncă, „așa cum se vede de obicei sub poduri” (DRAM).
La rândul său, bulboacă (cu varianta bulboană ) – cuvânt format în limba română de la bulbuc
+ sufixul -oană, face parte dintr -o bogată serie sinonimică pe care am ide ntificat -o în dicționarul
de sinonime : ochi, valvârtej , vâltoare , vârtej, volbură , (rar) scoc, (reg.) bulbuc , ciulniță,
dâlboană , șipot, toancă, vârtecuș , (Transilv. și Ban.) dălbin ă, (Olt. și Transilv.) dornă ,
(prin Munt.) șioi, (prin Transilv. și Maram.) știbloancă , (Mold., Bucov. și Transilv.) știoalnă ,
(Bucov., Transilv. și Mold.) știulboană , (Transilv., Ban. și Olt) toaie , (Ban.) vir, (înv. ) smârc. (~
într-o apă curgătoare. ). Unele sinonime din lista de mai sus sunt formate în interiorul limbii,
în timp ce altele sunt împrumutate din diferite limbi, în funcție de zona căreia îi sunt specifice.
Format prin compunere este valvârtej (val+vârtej ). Cu etimologie latină sunt ochi <lat. oc(u)lus
și volbur ă <lat. volvula (< volvere) ; la origine slave sunt: scoc <vsl. skokŭ , toancă

5
<sl. tąča „ploaie”, dorna <vsl. дорна , smârc < sl. smrŭkŭ ; cu etimologie bulgară l -am identificat
pe vârtej < bg. vărtež ; din sârbă provine vir <sârb. vir, iar din maghiară șioi <magh. sió.
Etimologie multiplă au: șipot <vsl. šĭpotŭ, šĭputŭ „murmur de apă”, bg. šepot „șoaptă”,
sîrb. sopot, šopot „cascadă” și știoalnă <germ. Stollen , ucr. štol’na . Etimologie necunoscută:
ciulniță , dâlboană , vârtecuș , dălbină , știbloancă , știulboană , toaie .

bărc, -uri <magh. berek „lac”
Sensul general al acestui cuvânt este „pădurice”, în MDA2 fiind explicat succint prin:
„tufiș”, „dumbr avă”, „pădurice”, „lăstar”, „rediu”, „huciu”, „ Hugeag ”. Pe de altă parte , având
în vedere că provine din magh. berek „pădurice pe malul unei ape” (Scriban, MDA 2), este
folosit în limba pescarilor pentru a face referire la o „l uncă plină cu bălți, mlaștini și ape
curgătoare ”.

bahnă , -e <ucr. бахно (MDA2) ; rut. buhno, pol., rus. bagno, ceh. bagno, provenind din
aceeași rădăcină ca germ. Bach „pîrîu” (DER)
La baza termenului, folosit doar în zona Moldovei, stau o serie de cuvinte derivate care
alcătuiesc familia lexicală: substan tivul băhniș , format cu sufixul colectiv -iș „loc mlăștinos”,
substantivul feminin bahniță, cu sensul primar „ baltă ”, prin extensiune „femeie murdară,
jegoasă; țigancă”, adjectivul băhnos „mlăștinos”, verbele băhni , bîhni , bîhli „a se împotmoli; a
se strica ; a mirosi urît, a putreziciune”, substa ntivul feminin behliță , desemnând o specie de
pește, Rhodeus amarus , al cărui nume se explică prin gustul său.

batac , -uri <tc. batak „băltoacă”
După cum este consemnat în dicționare, cuvântul a intrat în română prin intermediul tc.
batak , iar bataklik este adjectivul format de la substantiv („loc mlăștinos, mocirlos”). Cuvântul
apare și în găg. batak „mlaștină, smârc”, bataklî „mlăștinos, glodos”, bataklâk „loc mlăștinos ;
mlaștină, mocirlă”. Anatol Eremia explică fenomenul fonetic al transformării lui c(k) în g:
băgeg (bageacă) <tc. bacak , băltag (baltag) <tc. baltak , borceag <bg. bacak, ciomag <tc. çomak ,
dărag (darac) <tc. darak , meleag <ung. mellék . De asemenea, men ționează că în graiurile limbii
române din parte sud -vestică a Basarabiei, substantivul batcă este folosit cu sensul „pelican”
(Pelecanus anocrotalus ), având origine în limbile slave: bg. бабa , бабкa , rus. бабa , ucr. бабa ,
бабкa . Pe terenul limbii române, bătag a dat naștere adjectivului bătăgos , „(lac) acoperit cu
bătaguri; umed, glodos, mocirlos ”, fiind folosit cu formele regionale batac , batag , bătac ,
bătagă , bătoagă. Ca sinonime, în dicționarul specializat le întâlnim pe băltoacă , mlaștină ,

6
mocirlă , smârc , unele dintre acestea făcând parte și din lista cuvintelor cu același sens pentru
anafor .

ghiol , -uri <tc. göl
Dacă analizăm definițiile din dicționare: „baltă, loc mai adînc și mai lat în rîurile de munte”
(Scriban), „(Mol; Buc; Dob) lac sau baltă (mare) cu fundul plin de mâl” (MDA2) , „apă
stătăto are cu fundul mâlos” (NODEX ), „lac, baltă mare (uneori cu nămol) de pe țărmul Mării
Negre sau din Delta Dunării” (DLRLC) , identificăm drept trăsătură comună apa mâloasă.

iezer, -e <vsl. ѥєзєро este identificat în Psaltirea Scheiană cu formele iazăr și iazâr ,
arhaisme fonetice. Primul sens pe care îl întâlnim în MDA2 pentru iezer este acela de „lac
adânc”, însă, prin extensiune, se ajunge la „golf de mare”, „lac de munte”, „iaz”, „heleșteu”
sau, folosit regional , cu sensul de „loc adânc într -o apă, unde nu se poate ajunge la fund ” și „loc
mocirlos”. Dacă analizăm sensurile pe care le oferă dicționarul, observăm că, totuși, există
diferențe de nuanță între acestea.
De pildă, iazul (etimologie slavă) are, la rândul său, o largă paletă de sensuri diferite: „1. Lac
artificial format prin oprirea sau devierea unui curs de apă, destinat pisciculturii,
irigațiilor etc. 2. Lac mic natural, format în albia unui râu prin adunarea apei într-o adâncitură
de teren. 3. Baraj la un lac, eleșteu”, având sinonime pe dig, (reg.) hatie, val, zăton . Interesantă
este și expresia populară din care face parte acest cuvânt: a fi cu borșul la foc și cu peștele în
iaz „a se lăuda înainte de reușită”. De asemenea, vorbitorul îl desemnează în mod popular ca
fiind un loc mocirlos, caracteristică definitorie a locului de pescuit numit batac , așa cum am
văzut mai sus.
Heleșteul (<magh. halastό ), cu variantele regionale elestău, eliștiu, halaș, halaștău, haliștău,
hălăștău , este un „(bazin cu apă sau) iaz din stăvilirea unei ape curgătoare, pentru creșterea și
reproducerea peștilor”, prin extensiune „lac”. Etimologia cuvântului indică sensul general, tó
însemnând „bazin”, cf. tău și halas „care abundă în p ești”. Sinonimele identificate în
dicționarul specializat fac parte di registre stilistice diferite: iaz, (reg.) rîmnic și (înv.) pescuină .

japșă , -șe, jăpși <rus. жепотина . Folosit popular, cuvântul desemnează „o baltă mică”.
Celelalte sensuri pe care le oferă MDA2, înrudite într -o oarecare măsură, sunt „lac foarte mic”,
„groapă cu apă rămasă după inundație”, „loc mocirlos”, „ depresiune de mică adâncime din
bălțile sau din Delta Dunării, cu contur circular sau alungit, acoperit de apă numai în timpul
revărsărilor, în care se dezvoltă o bogată vegetație de apă”. Scriban notează că japșa este „o
baltă mică formată de revărsarea rîuluĭ și care, fiind închisă din toate părțile, nu se scurge după

7
retragerea apeĭ, ci scade orĭ seacă încet -încet. Cînd a scăzut supt un metru, oameniĭ prind
hodorobu, peș tele rămas ca’ntr’un zăton” .
Având în vedere aceste denumiri, observăm că acest compartiment care aparține
câmpului conceptual al pescuitului a apelat în mare măsură la împrumuturile din alte limbi: rusă
(japșă ), maghiară ( heleșteu , bărc), slava veche ( iezer ), turcă ( ghiol , batac ) sau pe filieră
multiplă, cum sunt bahnă (ucr., rut., pol., rus., ceh, germ.) și anafor (ngr., tc.).

8
CAPITOLUL 3
Denumiri de pești (ihtionime)

Termenul ihtionim se traduce prin „nume de pești”, provenind din fr. ichtyonyme ,
împrumutat, la rândul său, pe filieră grecească: gr. ichthys „pește”. Prin „numele științific” al
peștilor se înțelege numele de origine latină, pe care îl vom preciza pentru fiecare specie. Î n
cazul limbii române se observă tendința de utilizare a denumirilor populare, opuse celor
standard.
3.1. Denumiri formate prin derivare
În ceea ce privește partea teoretică referitoare la derivare, ne -am oprit asupra lucrării semnate
de către Mioara Avra m, care notează că „derivarea este principalul procedeu de formare a
cuvintelor în limba română” (1989: 5), sufixele fiind definite drept „afixe adăugate la sfârșitul
unui cuvânt întreg (simplu, derivat sau compus) exitent în limbă, la sfârșitul rădăcinii unui
asemenea cuvânt simplu, respectiv al unui derivat cu prefix sau cu alt sufix (cu eventuala
adăugare a unui prefix sau cu alt sufix de tip prefixal), al rădăcinii/temei ultimului termen dintr –
un compus (sau dintr -o îmbinare de cuvinte în cazul compusel or parasintetice de tip sufixal)
sau la sfârșitul unei rădăcini ori teme inexistente drept cuvânt independent (de obicei element
de compunere)” (ibidem).
Așadar, pentru a desemna un cuvânt drept derivat, acesta trebuie să îndeplinească niște
condiții: pre existența bazei de derivare, a afixului, precum și a unei relații de sens între derivat
și baza lui de derivare. De exemplu, pentru morun se poate explica derivatul morunaș , însă
pentru caraș , operația este imposibilă, întrucât baza de derivare nu este „ca r”, neexistând niciun
raport semantic între presupusul derivat ș i bază. În DER, termenul în cauză este notat ca având
etimologie multiplă: us. karasi, rut., pol., sb., cr. karaš , din germ. Karausche , fapt care atestă
că nu este vorba despre derivare, fiind un cuvânt împumutat. Tot DER oferă și derivatul
diminutival de la caraș , care este cărășel . Așadar, sufixul prin care i se atribuie carașului sensul
„mic” este -el.

3.1.1. Derivarea cu sufixe diminutivale
În limba română, diminutivarea are două funcții: semantică, întrucât exprimă , în raport cu
etimonul, ideea generală de „mic”, dar și pragmatică, atunci când procedeul este folosit cu
scopul exprimării afectivității față de un anumit lucru sau, la polul opu s, ironia . Prima funcție
este notată de către Mioara Avram astfel: „diminutivele prezintă referentul ca având dimensiuni
mai mici decât referentul cuvântului de bază” (Avram, 1997: 499). Folosite cu sens peiorativ

9
sunt în general diminutivele formate de la substantive care denumesc profesii, cum e
profesoraș , doctoraș , avocățel sau de la adjective cu sens depreciativ: tâmpițel , urâțel , golănel .
Registrele stilistice în care apar diminutivele sunt diverse, pornind de la cel familiar și până la
cel popular sau regional. Totuși, acestea apar în lucrările lexicografice normative, ceea ce
permite folosirea lor și în limba literară. În acest context, unul dintre țelurile studiului de față
este de a identifica acele denumir i de pești folosite în vorbirea cu rentă sub forma unor
diminutive, dar și de a observa maniera în care vorbitorul – fie el specializat (cazul pescarilor
cu experiență), fie nespecializat – formează diminutive pentru a face referire la anumite specii.
Propu nem, în continuare, o serie de ihtionime diminutivale la a căror bază de derivare se
adaugă următoarele sufixe: -aș, -cior/-(i)cioară , -eață, -el, -ete, -eț, -ică, -ior/-ioară , -iț(ă), –
ișor/-ișoară , -uleț, -uliț(ă) , -ulică , -uș/-ușă -uță, -ușor, pe care l e vom analiza ulterior.

-aș
a) derivatul denume ște altă specie decât baza:
– morunaș <morun: în timp ce morunul este considerat „uriașul familiei Sturiornilor”
(Antonescu, 1957: 141), denumit în latină Huso huso , morunașul nu este un pui de morun, ci
face parte din familia crapului, după cum indică și denumirea științifică ( Vimba vimba natio
carinata ). Șăineanu observă, totuși, o asemănare între cele două specii, fapt pentru care descrie
morunașul ca fiind un „pește al căru i bot aduce cu al morunului”.
– somnicaș <somn: Somnicașul sau, echivalentul său compus, somnul pitic , dobândește
aceste nume datorită fapului că are corpul aseamănător cu cel al unui somn, însă diminutivul
nu poate fi motivat ca provenind de la somn , întrucât provin din familii diferite: Silurus glanis ,
respectiv Amiurus nebulosus. În ceea ce privește somnul, Scriban precizează că atunci „ cînd e
mic se numește moacă, de la 1 -2 kg. somoteĭ, de la 2 -8 laprac, de la 8 -15 ĭarma, ĭar de la 15 în
sus pană ”, diminutivul format prin derivare nefiind inclus în această listă.
b) derivatul denumește aceeași specie ca baza:
– baboiaș <baboi . Diminutivarea lui baboi atrage atenția în contextul în care MDA22 îl
consemnează ca fiind „un pește mic de orice specie”. Î n acest caz, sufixul diminutival nu și -ar
mai avea rostul, având efect pleonastic. Cu toate acestea, în sens restrâns, în lucrările de științe
naturale, peștele care e trecut sub denumirea populară baboi este bibanul, fiind mai explicit în
compusul „baboi ghebos”. Având în vedere această desemnare, adăugarea sufixului -aș este
motivată semantic. Tot pentru biban, Vasiliu oferă și denumirile populare bondar , respectiv
bondraș , care ar părea un derivat dimi nutival cu același sufix . Cu toate acestea, nu apare în
dicționare.
c) baza de derivare denumește persoane :

10
– ciobănaș <cioban . Ciobănașul apare sub deumirea savantă Proterorhinus marmoratus ,
fiind un pește care trăiește atât în apele dulci, cât și în ce le sărate, fiind mai des întâlnit în
lacurile litorale și bălțile regiunii inundabile a Dunării , decât pe litoral. În ceea ce privește apele
dulci, preferă lacurile și râurile cu un curs liniștit, fundul nămolos și bogat în vegetație. La fel,
în mare se ad ăpostește printre tufele de iarbă de mare. Descrierea oferită de atlase nu oferă
informații sigure care motivează pers onificarea acestui tip de pește. Păltineanu crede că acest
cuvânt apare ca urmare a sinonimiei cu mocănaș <moac ă, motivat prin trăsătura „aspect fizic”.
Aceeași specie mai poartă și o denumire „tabu”, p….. ciobanului (mocanului ), motivat, de
asemenea, pri ntr-o trăsătură de ordin fizic. Fiindcă denumirile tabu se doresc evitate, peștele
este desemnat și ca „peștel e cu două nume”. Se crede că ciobănaș a rezultat în urma unei
substituiri stilistice a lui mocănaș (Păltineanu, 1980:17 apud Țurlan, 1988 -1981: 93).
d) baza de derivare denume ște animale:
– zimbraș <zimbru : Diminutivul reprezintă o altă denumire pentru ciobăna ș, pe care l -am
trecut în revistă anteri or. Este asemănat cu un zimbru datorită înfățișării sale: are o coloratură
„în general brună, pe spa te cu 4 -5 dungi transversale neregulate de culoare închisă, care sub
linia laterală se împart în pete. […] La baza cozii, o pat ă neagră triung hiulară, mărginită de două
pete albe. ” De asemenea, are „botul obtuz, terminat prin prelungirea nărilor de dinainte ca niște
antene ce ajung dincolo de buze. Gura largă, colțurile ei ajungînd pînă la bordul dinainte al
ochilor” (Vasiliu, 1959: 251).
– iepura ș (de mare) <iepure: Atunci c ând denumește un pește, substantivul diminutivat apare
cel mai des într-un compus alcă tuit dintr -un substa ntiv comun denumind un animal, prepoziția
de și mediul de viață ( mare ). Fiind caracterizat de o vioiciune și o iuțime apart e, este asemănat
cu un iepuraș, întrucâ t dimensiunile lui sunt reduse, sub 15 cm lungime. De asemenea, îi place
să exploreze curios împrejurimile ; se ascunde între stânci, de unde scoate doar capul afară
pentru a explora.
-cior/-(i)cioară
a) derivatul denumește aceeași specie ca baza:
– obletcior <obleț/oblete . Însuși oblețul este descris de către Antonescu drept „un peștișor
mult răspândit la noi” (1957: 117), oferind cititorului un prim indiciu cu privire la mărimea
acestuia, care este confirmată ulterior (7 -15 cm) . La rândul lui, obleț a fost format prin derivare
de la adje ctivul oblu „rotund” , de unde este sugerată forma lui . Spre deosebire de alte dicț ionare,
care îl oferă atât pe obleț , cât și pe oblete ca bază de derivare, MDA22 susține că baza este
reprezentată de cel de -al doilea substantiv, diminutivul fiind o variant ă regională utilizată în Olt
pentru beldiță (Alburnus bipunctatus ), care ar fi o specie diferită de cea a oblețului .
b) baza de derivare denumește un obiect:

11
– săbicioară <sabie . Diminutivul apare și sub formele săghișoară , respectiv săbioară , care
nu sunt altceva decât variante ale aceluiași cuvânt. Cu privire la sufixul -cior, cu varianta pentru
feminin -(i)cioară , Ion Coteanu (1985: 211) face precizarea că este doar o variantă a sufixului
-ioară , părere cu care rezonăm. Un alt sufix diminu tival care se alipește radicalului este -iță:
sabiță (Pelecus cultratus ), fiind denumirea pe care o întâlnim cel mai des; despre aceasta, însă,
vom discuta în paragraful rezervat sufixului -iță. Denumirea nu este arbitrară, întrucât corpul
său este foarte alungit și, „văzută din profil, linia spinării apare dreaptă, iar cea a pîntecelui
curbată, formînd o muchie ascuțită” (Antonescu, 1957: 101) .
-ior/-ioară
a) derivatul denume ște alt pește decât baza:
– scrumbioară <scrumbie . Scrumbioara (Clupea cultiventris ) denumește o varietate de
scrumbie. Un alt derivat diminutival, scrumbiță (Alosa Nordmanni ), denominează o altă
varietate.
b) ba za derivatului denumește o altă ființă:
– văduvioară <văduvă . Văduvioară este un diminutiv folosit în mod alternativ cu văduviță ,
de la substantivul văduvă , desemnând specia Leuciscus idus , un pește teleostean care are solzii
de pe burtă albi, iar cei de pe spate verzui sau albăstrui. În ceea ce privește motivarea denumirii
populare, nu există indicii precise.
c) baza derivatului este un adjectiv:
– roșioară <roșu/ roșie . Peștele este denumit astfel, deoarece înotătoarele, cu excepția celei
dorsale, sunt de un roșu aprins. În general, este confundat cu babușca, ai cărei ochi sunt roșii –
gălbui, spre deosebire de roșioară ( Scardinius erythrophthalmus ), care îi are „galbeni ca lămîia”
(Vasiliu, 1959: 230). În acest context, atunci când fac trimitere la babuș că, vorbitorii
nespecializați folosesc compusul roșioară bălană .
– roșior <roșu. Un diminutiv de gen masculin a rezultat prin adăugarea sufixului -ior. Deși
în dicționare este redată și forma de feminin pentru același pește, desemnându -l pe Scardinius
erythrophthalmus (vezi supra) , în atlasele științifice, roșiorul apare în cadrul altei specii
(boișteanul: Phoxinus phoxinus phoxinus ), de unde se înțelege că a cesta nu este masculul
roșioarei, ci una dintre denumirile populare pentru o specie distinctă.
-el
a) derivatul denumește aceeași specie ca baza:
– avăcel <avat. Paleta denumirilor populare ale avacului este foarte bogată, d iminutivul
avăcel repreze ntând una dintre acestea , alături de arvat , aun, buțoi , făt, gonac , guran , hăut, lup,
lup de pește , pește lup , țigan, vânător , vângău , vrespere , vulcan , vâlcan , vâigan, vâslan ,

12
boulean , leun, căpcă un și auț. Este singurul răpi tor dintre toți reprezent anții crapului. În cazul
de față, d iminutivul este utilizat pentru a desemna un pui de avat.
– cărășel <caraș. Forma cărășel are drept bază derivativă pe caraș , care este, de asemenea,
o denumire populară a caracudei ( Carassius carassius ), folosită pentru a exprima ideea de
„mic”. De asemenea, autorii MDA2 îl consideră și hipocoristic. Carașul apare în variație liberă
cu termenul caras . În alte limbi, termenul savant este înrudit fie cu cel de caracudă (bul.
Karakuda ), fie cu cel de caras (ceh. Karas obecny ; fr. Carassin ; pol. Karas ; rus. Karas )
– ciortănel <ciortan . Denumirile dese mnează, sub formă populară, crapul, în funcție de vârstă
sau greutate. Este numit crap sau ciortocrap când cântărește între 2 și 4 kg, ciortan – până la 3
kg, ciortănel și ciortănică sunt numite exemplarele de o vară, având 250 de g sau lungimea
până în 30 de cm, ciortanul lingurar – 200-400 g , ciuciulan – pui peste 10 cm și bortan,
bortănică – pui sub 5 m .
b) baza de derivare denumește un alt animal:
– muscănel <muscan <musc ă. Folosit regional, în MDA2 apare cu sensul de pu i al celor două
specii de pește alb Alburnus și Rhodeus. Substantivul muscan denumește oblețul ( Alburnus
albusnus alburnus ), care poate fi pescui t cu musculițe artificial e, fapt care e posibil să motiveze
termenul.
– porcă nel <porcon. Porconul este descris de către Vasiliu ca fiind „mult mai exigent decât
porcușorul” (1959: 176), trăind în cursul mijlociu al râurilor de deal și șes în zona scobarului și
a mrenei. Așa se explică și diminutivarea substantivului.
c) baza de derivare denumește un obiect:
– fântânel <fântână . Fântânelul este o s pecie de păstrăv cu un colorit deosebit: „privit în
general, colorația vie, irizantă cînd cu tonuri moi, pastelate, cînd cu altele aprinse, fac din
fîntînel cel mai frumos pește al apelo r noastre” (V asiliu, 1957: 142). De asemenea, se remarcă
prin faptul că mediul preferat e reprezentat de apele limpezi de munte , comparate cu apa din
fântâni.
– petroșel /pietroșel <pietros . Scriban notează că petroșelul , cu varianta pietroșelul , este „un
pește mărunt numit și porcușor (Cyprinus alburnus). Alt peștișor (Umbra k rameri) ”.
– pietricel /chetricel <piatr ă. La Mihai Băcescu (1947: 107) apare ca denumire populară
pentru două specii: ghiborț și porcușor . Varianta chetricel reprezintă pronunția regională, cu p
palatalizat în ḱ, a formei pietricel. Cuvântul de bază de la care este derivat este piatră , pietricel
fiind o variantă a lui petroșel /pietroșel (vezi supra) și desemnează mai mulți pești mărunți,
printre care și porcu șorul, idee care apare și la Scriban.
d) baza de derivare este un adjectiv:

13
– albușel <alb. Având în vedere că baza este reprezentată de adjectivul alb, sufixul este unul
compus din -uș + -el. Formă populară pentru obleț, este motivată prin culoarea alb-argintie a
burții. Solzii oblețului – în special cei de pe burtă – reprezintă o sursă de cristale de guanină,
„ingredient” care contribuie la prepararea unui produs cunoscut în țările mediteraneene sub
denumirea de „Essence d’Orient ”, cu ajutorul căru ia se obține st rălucirea perlelor artificiale.
Din 20 000 de bucăți se obține doar jumătate de kilogram din această esență.
Există, însă, și f alse diminutiv e, cum este cazul lui grindel , care nu îndeplinește condițiile
derivării, întrucât nu este preexiste ntă baza de derivare, cuvântul provenind din săs. grendel (=
germ. Grundel „plevușcă”) (Scriban, DRAM).
-ișor/-ișoară
a) derivatul denumește aceeași specie ca baza:
– clenișor <clean (Squalius cephalus ). Pe lângă faptul că denumește un pui de clean,
diminutivul capătă și un aspect hipocoristic, după cum notează autorii MDA2.
– fâțișoară <fâță (Cobitis taenia ). Este vorba despre zvârlugă , denumit metaforic fâță, cu
derivatele aferente. La origine, fâță face trimitere la o „ ființă mică care se mișcă neî ncetat” sau
la un „copil mic și vioi”, pentru ca mai târziu să fie un „nume dat peștilor mici (care înoată
repede)” (MDA2).
– somnișor <somn (Silurus glanis ). Acstui pește răpitor, trăsătură motivată de înfățișarea lui
– corpul lung, fără solzi, cu capul turtit, cu dinți puternici și cu mustăți lungi, în timpul zilei „îi
place să se ascundă printre ramurile rădăcinilor bătrâne de salcie, printre bolovanii mari sau
chiar în mîl, părînd că lenevește” (Vasiliu, 1959: 189), st are asemănată cu somnul. Diminutivul
redă și o nuanță hipocoristică.
-ete
Este un sufix de ori gine slavă, cu ajutorul căruia s e formează cuvinte noi, în următoarele
cazuri :
a) baza de derivare denumește un obiect:
– podete <pod. Corpul peștelui care face parte din specia Chondrostoma nasus este descris
de către Grigore Antipa ca fiind „lungăreț și puțin comprimat pe laturi” (Antipa, 1909: 45).
b) baza de derivare este un adjectiv :
– albete <alb. Albetele (Alburnus lucidus ) desemnează aceeași specie ca derivatul
diminutival albușel, respectiv albeț care desemnează oblețul (vezi supra) . Pascu explică
derivatul ca fiind „partea albă dntre scoarța și inima unui copac”, fără a face trimitere la specia
de pește.
– asprete <aspru (Romanichthys valsanicola ). Motivat în denumire prin n atura solzilor foarte
aspri. Prin același procedeu se for mează și sinonimele poprete și sforete .

14
– verdete <verde . Verdete le (Phoxinus laevis ) este boi șteanul, spinarea fiindu -i „boită” în
cenușiu -verzui, marginile mai deschise, cu reflexe albăstrui și burta alb -argintie sau gălbuie
(Vasiliu, 1957: 150 -151). Așadar, motivarea denumirii este susținută de către coloritul acestuia.
Cuvântul apare în lucrarea lui Giorge Pascu, în capitolul ded icat sufixelor de origine slavă, fiind
explicat drept „un pește”, fără a se preciza exact denumirea lui savantă.
c) baza de derivare denumește un obiect cosmic:
– sorete (Lepomis gibbosus ) <soare . Denumirea este motiva tă de nuanța aurie a burții. Din
același câmp lexical fac parte și denumirile biban -soare și sorel , înrudit semantic fiind și pește
auriu .
-eț/-eață
La fel ca -ete, și sufixul -eț este de origine slavă.
a) baza de derivare denumește nume proprii:
– stoiceț <Stoicu . Scriban notează că n umele propriu reprezintă o poreclă care face trimitere
la bulgari. Pescarii aseamănă capul acestui „fel de peștișor” (al avatului – Alburnus lucidus ) cu
cel al unui bulgar. La fel crede și Tiktin. Ca sinonime, dicționar ele specializat e ale limbii
române le enume ră pe: albișoară, obleț, sorean (care nu trebuie confundat cu diminutivele
substantivului soare , care desemnează soretele – Lepomis gibbosus ).
b) baza de derivare este un adjectiv:
– lăteț/ lătăreț <lat. Lătețul , cu varianta lătăreț (formată prin adăugarea sufixului compus –
ar + -eț) este una dintre denumirile populare a beldiței (Alburnoides bipunctatus ). Cu valențe
hipocoristice, acest cuvânt apare și sub forma lăticel . La înfățișare seamănă cu oblețul, fiind un
pește mic (8 -12 cm), de unde și diminutivarea denumirii. Partea dorsală este albăstrui -verzuie
și laturile argintii . Pe laturi are două dungi d ungi negre, ce se intersectează la mijloc cu linia
laterală.
– lăteață / lătăreață <lat. Este vorba despre forma de feminin a substantivului despre care
am d iscutat anterior, format fie cu sufixul -eață, fie prin alăturarea a două sufixe: -ar + -eață.
– obleț <oblu „drept” . Denumirea se sprijin ă pe faptul că forma corpului este alungită.
– verdeț <verde . Forma verdeț nu este altceva decât o variantă pentru verdete , denumi nd
popular boiștean ul (vezi supra).
– verdeață <verde . Spre deosebire de verde ț, care desemenează boișteanul, verdeața este
una dintre denumirile populare ale boarței (Rhodeus sericeus amarus ).
-ică
a) derivatul denumește aceeași specie ca baza de derivare:
– borțică < borț/ boarță . Substantivul borțică apare în MDA2 ca derivat diminutival de la
femininul boarță (Rhodeus sericeus amarus ), aceasta fiind denumirea cel mai des întâlnită.

15
Lista denumirilor pentru specia respectivă este foarte bogată: blehniță , anghelină , belchiță ,
beltiță , behliță , berechiță , blehariță , boarcă , boarchiță , bortănică , borț, burtică , burticuță ,
cărășoaică , chișoagă , chizdoruncă , chitic lat, chizdurcă , goghie roșie , lătană , lătancă , lateană ,
latiță , mioarță , ocheană săracă , pește sărac , ochenică , ocheniță , ochiroș , pește de arin, p….
țigăncii , plutică , preuteasă , preoteasă , proscheraș , rinchiță , sfei, verdeață (Vasiliu, 1959: 245 –
246). Constatăm că această listă conține numeroase diminutive, fapt care se datorează lungimii
obișnuite de numai 45 -50 mm, în modul excepționale ajungând la 8 -9 cm. De asemenea, este
descris de către același specialist ca având corpul scurt și mult comprimat lateral, gura fiind
mică. O serie de diminutive le vom relua în analiză în cadrul discuției referitoare la sufixul cu
care sunt formate.
– bortănică <bortan . Cazul denumirii bortan este unul special, întrucât apare pentru două
specii diferite: atât pentru boarță (Rhodeus sericeus amarus ), cât și pentru crap ( Cyprinus carpio
carpio ). Atunci când se face referire la un pui de crap având lungimea mai mică de 5 cm,
pescarii folosesc diminutivul bortănică .
– ciortănică <ciortan . Întâlnim încă un diminutiv pentru crap, folosit în paralel cu ciortănel ,
pe care l -am abordat mai sus, în cadrul discuției despre diminutivele formate cu sufixul -el.
Așadar, asemenea ciortănelului, ciortănica este denumirea unui exemplar de 250 de g sau, de
cel mult 30 de cm.
– grindică <grindei . Din aceeași familie lexicală fac parte și grindel (Cobitis barbatula ), care
este cel mai des întrebuințat, grindea , grinde iușă și grindică . La origine, cuvântul este săsesc:
grendel , preluat, mai târziu, de germană: Grundel .
b) baza de derivare denumește un obiect:
– plutică <plută. Una dintre numeroasele denumiri ale boarței, ar părea că este derivată de la
verbul a pluti , însă, după observațiile lui Al. Rosetti, cu care suntem de acord, sufixul -ic este
exclusiv diminutival, formând substantive diminutivale, așa cum este de l a sine înțeles, din
substantive (Rosetti, 1950: 88 apud Ciurescu, 2012: 183).
c) baza de derivare denumește părți ale corpului omenesc:
– burtică <burtă . Un alt substantiv diminutival care desemnează boarța este burtică . Ce este
specific acestui tip de pește este faptul că e „prieten” bun cu scoica de baltă, întrucât își depune
icrele în acestea. Pen tru a-i înapoia serviciul, boarța adăpostește puii scoicii și îi hrănește , timp
de o lună sau chiar două, până se formează scoicușoara.
e) baza de derivare denumește un element aparținând lumii vegetale:
– plăntică <plantă . Denumirea regională a plevuștei, provine fie de la substantivul plantă ,
fie este o formă accidentală pen tru plătică (Ciurescu, 2012: 183) .
-iță

16
a) baza de derivare denumește aceeași specie ca derivatul:
– cărășiță <caras. De la substantivul masculin caras (Carassius vulgaris ) ia naștere forma
diminutivală de gen feminin cărășiță . Tot pentru caras, este utilizat cuvântul cărășel , despre
care am discutat în partea rezervată sufixului -el. La rândul lui, carasul apare ca denumire a
caracudei (Carassius carassius ).
– scrâmbiță <scrumbie . În acest caz, scrâmbița (scrumbița ) denumește, la fel ca baza de
derivare, specia Scomber scombrus , diminutivul find folosit pentru a reda ideea de „mic”.
– știucoviță <știucă . Având în vedere că știuca ( Esox lucius ) are lungimea obișnuită de 30 –
40 cm și că poate ajunge, în mod excepțional, la 1,5 m, diminutivul desemnează puiul de știucă.
b) baza de derivare denumește altă specie decât derivatul:
– cărășiță <caras . În timp ce cărășița desemnează un exemplar din sp ecia Lepomis gibossus ,
carasul face parte din Carassius vulgaris .
– gărășiță <caras . Gărășiță nu este altceva decât un fonetism echivalent cu termenul
cărășiță , discutat anterior.
– scrumbiță <scrumbie. Am văzut mai sus că același diminutiv poate denumi a ceeași specie
ca baza de derivare, însă forma diminutivală face trimitere la altă specie, Alosa nordmanni , față
de Scomber scombrus , specia din care face parte substantivul -bază.
c) baza de derivare denumește obiecte/materie:
– fântâniță <fântână . Specia Salvelinus fontinalis este caracterizată de un colorit deosebit,
fiind sinonim cu fântânel , a cărui denumire am explicat -o mai sus.
– nisipariță <nisip . Faptul că în cea mai mare parte a timpului stă ascunsă pe fundul nisipos
al apelor de munte, vorbitorii i -au atribuit această denumire, folosită alternativ cu substativele
năsăpariță , năsăparniță , nisiperniță , năsăpar , respectiv nisipar . Este denumit sa vant Cobitis
romanica . Regional, primul sens al cuvântului face trimitere la un „jgheab plin cu nisip, pe care
învățau altădată copiii să scrie” (MDA2).
– săbiiță / saghiță/ săbiță <sabie (Pelecus cultratus ). Pește cu corpul alungit. vioi, pare că
„spintec ă” apa cu o rapiditate uimitoare , ca a unei săbii, denumirea diminutival ă evidențiind
mărimea de 10 -15 cm. Solzii „par niște zale de oțel oxidat” ( Bușniță, Alexandrescu , 1963: 97).
d) baza de derivare denumește părți ale corpului:
– codaiță <coadă (Barbus barbus ). Codaițele se referă la puii de mreană .
– ocheniță <ochean/ă . Ochean (Leuciscus rutilus ), folosit în variație liberă cu ocheană , este
un substantiv derivat, la rândul lui, cu sufixul -ean, de la cuvântul de bază ochi. Denumirea e
motivată printr -o caracteristică fizică a peștelui, ochii foarte mari, bulbucați. Și ochenița are
ochii mari , având în vedere proporțiile corpului său, însă aspectul diminutival este datorat
faptului că desemnează u n pui din această specie.

17
e) baza de derivare e un substantiv propriu:
– dunăriță <Dunăre. Evident, denumirea provine de la numele apei originare sau în care
trăiește această specie (Cobitis aurata bulgarica ).
f) baza de derivare denumește o persoană:
– văduviță <văduvă (Idus melanotus ). Diminutivul este folosit în paralel cu văduvioară ,
despre care am amintit mai sus, la derivarea cu sufixul diminutival -ioară . În acest context, e ste
vorba despre o metaforă personificatoare.
-ușcă
a) baza de derivare denumește aceeași specie ca derivatul:
– plevușcă <pleav ă. Atât diminutivul, cât și cuvântul de bază aparțin speciei Leucaspius
delineatus , peștele având corpul de 6 -10 cm, acoperit cu solzi mărunți. Substantivul cu rolul de
bază de derivare provine din sl. plĕva .
– mrenușcă <mreană (Barbus fluviatilis ). Cuvântul nu apare în dicționarele explicative, însă
l-am întâlnit printre denumirile populare din tratatele de specialitate.
b) baza de derivare denumește o specie diferită de derivat:
– plevușcă <pleav ă. În acest caz, diminutivul face parte din specia Perca fluviatilis , în timp
ce substantivu -bază aparține speciei Leucaspius delineatus .
c) baza de derivare denumește obiecte:
– dăltușcă <daltă . Denumirea populară a beldiței ( Alburnus bipunctatus ) face aluzie la
aspectul peștelui, având corpul alungit, tăios ca o daltă.
– podușcă <pod. De asemenea, vorbitorii nespecializați aseamănă scobarul (Chondrostoma
nasus ) cu acest element din sfera materială, datorită faptului că are corpul lunguieț și presat la
margini.
-ușor
a) baza de derivare denumește aceeași specie ca derivatul:
– crăpușor <crap (Cyprinus carpio ) denume ște un crap de dimensiuni reduse. Scriban
notea ză că este sinonim cu termenul crăpcean , fiind marcat și hipocoristic.
– ghelcușor <ghelc este unul dintre numele populare ale ghiborțului ( Pungitius platygaster ).
Etimologia bazei de derivare este necunoscută.
b) diminutivul face parte dintr -o serie sinonimică:
– porcușor <porc denumește metaforic peștele din specia Gobio fluviatilis , alături de
sinonimele din seria porculeț – porcaș – porcoiaș – porcușor -de-vad – porcuț , prin intermediul
căreia este ilustrat procedeul de derivare diminutivală multipl ă. Aceste nume sunt datorate, pe
de-o parte, aspectului (corpul scurt și cilindric) și, pe de altă parte, faptului că duce o viață
sedentară, stând nemișcat pe fundul apei.

18
-uleț
Acesta este compus din alte două sufixe: -ul + -eț și intră în componența derivatului porculeț ,
pe care l -am trecut anterior în seria sinonimică a lui porcușor . Alte derivate cu acest sufix nu
au fost înregistrate în lucrările de specialitate care au fost consultate.
-uț/-uță
Originea sufixului -uț, cu va rianta pentru feminin –uță, a fost discutată de -a lungul timpului
de către mai mulți specialiști. Cea mai plauzibilă teorie este aceea care susține originea latină,
fiind pus în relație cu latinescul -uceus , -ucea de către G. Pascu (1916: 159) și I. Iordan (1956:
311). Unii lingviști sunt sceptici în privința acestui fapt, întrucât sufixul nu apare frecvent în
latină.
Nomenclatura peștilor este bogată în diminutive formate cu sufixul –uț, respectiv –uță:
a) baza de derivare denumește același pește ca derivatul:
– cosăcuță <cosac (Abramis ballerus ). Cosacul este un pește de dimens iuni cuprinse între 20
și 30 cm, în mod e xcepțional poate ajunge la 45 cm. Cântărește în mod normal 400 -600 g,
excepțional 2 kg. Vasiliu (1959: 196) precizează că di minutivul cosăcuță face referire la un
cosac de talie mijlocie.
– plăticuță <plătică (Abramis brama ). Substantivul plăticuță îl are pe plătică drept bază de
derivare, care pare, de asemenea, un diminutiv. Acesta, însă, nu se încadrează în condițiile pe
care le impune procesul de derivare, acela al preexistenței bazei. Originea substantivului plătică
este explicată prin bg. platika . În relație de sinonimie cu plăticuță se află alte denumiri folosite
pentru peștii de talie mai mică din această specie, precum cârjancă (mai mic de 25 cm), băbușcă
și sorean (când e mai mic).
– sardeluță <sardea . Având drept bază de derivare denumirea aceluiași pește, sardeluța
desemnează, în termeni mai concreți, ș protul (Sprattus sprattus sulinae ). Având în vedere că
măsoară maxim 15 cm și cântărește 10 -11 g, diminutivarea este motivată .
b) baza de derivare denumește un alt pește decât derivatul:
– chișcăruță <chișcar (Cobitis aurata balcanica ). Denumind regional țiparul, substantivul
chișcar intră în română cu varianta pișcar , pe filieră rusească: rus. piškar .
– plăticuță <plătică . Întâlnim, din nou , diminutivul plăticuță , însă de data aceasta facem
referire la acela care are ca bază specia Carassius auratus gibelio sau carasul .
– sardeluță <sardea . Sardeluța (Clupeonella delicatula ), denumită și gingirica , este un
peștișor de 8 -10 cm , caracteristică datorită căreia se apelează la procedeul diminutivării.
Interesant este faptul că baza de derivare denumește o specie diferită (Sprattus sprattus sulinae )
(vezi supra) , față de referința cuvântului derivat.
c) baza de derivare denumește un obiect:

19
– cârjencuță <cârjă . Cârjencuța este exemplarul de plătică (Abramis brama ) mai mic de 20
cm. Având în vedere că poate ajunge și la 40 cm, d iminutivarea este motivată.
d) baza de derivare denumește persoane:
– țărăncuță <țărancă . Format de la substantivul țărancă , derivat, la rândul lui, cu sufixul
moțional -că, termenul țărăncuță desemnează babușca ( Rutilus rutilus carpathorossicus ).
Grigore Antipa notează că babuștele „se sărează și apoi se usucă
întregi – nespintecate, – aducîndu -se în comerț sub numele de țărancă ” (apud DLRLC) .
e) baza de derivare denumește animale:
– șoricuț (de mare) <șoarece (Solea impar );
– porcuț <porc (Gobio fluviatilis ). Derivatul face parte din seria sinonimică pe care am notat –
o când am discutat despre diminutivul porcușor .
f) baza de derivare denumește părți ale corpului:
– burticuță <burtă (Rhodeus amarus ). Este sinonim cu alte diminutive care denumesc aceeași
specie : borțică , burtică , sugerând talia mică a peștelui , ajungând la cel mult 8 cm.
g) baza de derivare denumește elemente din lumea vegetală:
– plănticuță <plant ă (Leucaspius delineat us). La fel ca în cazul lui plăntică (vezi supra),
modalitatea de formare a diminutivului de față este nesigură, fiind posibil să fie o imitație a
unui accident de natură fonetică, prin adăugarea lui n intervocalic .
-uliță
a) baza de derivare denumește aceeași specie ca derivatul:
– bătculiță <batcă (Blicca bj öerkna ). Diminutivul denominează un pește mic, asemănător cu
plătica, pe spate cenușiu -albăstrui, laturi argintii și burta cu reflexii albastre. – știuculiță <știucă
(Esox lucius )
b) baza de derivar e denumește un obiect:
– sârmuliță <sârmă . Aparținând speciei Leucaspius delineatus delineatus , este caracterizată
de către Th. Bușniță și I. Alexandrescu drept „mică, subțire”, precizând că rar depășește 10 cm,
fapt pentru care „multă vreme nici n -a fost luată în seamă”. Cu toate acestea, „pe cât este de
mică, pe atât este de bună și neastâmpărată înotătoare” (Bușniță, Alexandrescu, 1963: 101).

Diminutivele care denumesc nume de pești au prima funcție menționată în introducerea
subcapitolului de față, ace ea de a reda semantic ideea de „mic”, denumirile fiind motivate de
talia anumitor specii . În ceea ce privește sensul lor, distingem între derivate care au alt sens
decât cuvântul de bază (denumind o altă specie), derivate care au sens comun cu baza (ambele
denumind același pește), derivate care sunt parte dintr -o serie sinonimică a denumirilor
populare, având aceeași bază. Există și cazuri în care derivatele au ca bază substantive

20
denumind persoane ( ciobănaș ), animale ( iepuraș ) sau obiecte ( săbioară ). Pe de altă parte, unele
substantive nu reprezintă diminutive formate pe teritoriul limbii române, fiind împrumutate din
alte limbi, cum este cazul lui babușcă (bg. babușka ). Majo ritatea ihtionimelor diminutival e au
rolul pe care îl prezenta Mioara Avram, acela de a exprima ideea de dimensiuni mai mici ale
referentului decât referentul bazei de derivare. Cu toate acestea, pentru unele denumiri de pești,
apare în lucrările lexicografice valența hipocoristică, expr imând, deci , un soi de afecțiune în
exprimare (cărășel, lăticel ).
Așadar, v alorile pe care le primesc diminutivele sunt condiționate de situația de comunicare,
implicit, de scopul său. În ceea ce privește denumirile populare de pești, acestea sunt utilizate
cu scopul de a den omina o anumită specie, a cărei denumire științifică nu le este cunoscută
vorbitorilor, prin trimiteri la unele caracteristici în funcție de care pot fi identificați peștii.

3.1.2. Derivarea cu sufixe augmentative
În cazul denumirilor de pești, derivarea cu sufixe augmentative este în mod considerabil mai
puțin productivă d ecât cea cu sufixe diminutivale, după cum vom vedea în cele ce urmează.
Rolul sufixelor de acest tip este de a forma derivate care denumesc obiecte mai mari decât cele
obișnuite, având, de cele mai multe ori, valoare semantică peiorativă; de aceea, ele sunt
receptate drept antonime ale diminutivelor formate de la aceeași bază. În rândul denumirilor
populare, am întâlnit în lucrarea lui Vasiliu (1959) și în cea a lui Antonescu (1957) ihtionime
derivate cu sufixele augme ntative -ac, -an/-ană, -ancă , -ău, -ean, -og, -oi, -oae, -oaie, -oaică ,
și -on. În cazul termenilor care s -au format de la aceleași baze ca în cazul diminutivelor, nu
vom mai insista cu explicațiile decât acolo unde se impune.
-ac
Sufixul -ac nu este unul dintre cele mai productive în ceea ce privește formarea de ihtionime
românești. În sursele mențioante, am întâlnit augmentativul sulac , derivat substantival de la
sulă (Cyprinus carpio ), motivat prin forma lui lungă și ascuțită.
-an
a) derivatul denumește aceeași specie ca baza:
– păstran <păstrăv (de munte) (Salmo trutta fario );
b) animale:
– porcan <porc (Gobio fluviatilis ).
c) părți ale corpului:
– guran <gură (Lucioperca sandra );
– ochian <ochian ă (Leuciscus rutilus ).
d) baza de derivare denumește insecte:

21
– muscan <musc ă (Clupeonella delicatula );
– muscan (i) <musc ă (Alburnus lucidus ).
e) baza de derivare denumește obiecte cosmice:
– sorean <soare (Leucaspius delineatus ); apare și în varianta zorean , explicat de către
Șăineanu ca un „pește lucitor ca zorile ”, și de către Scriban ca avându -și originea în rut. zorĕányĭ
„înstelat”, derivat de la zórĕa „stea”, prin aluzie la asemănarea lui cu ocheană .
f) baza de derivare este un adjectiv:
– latană (Alburnus bipunctatus );
– latană (Rhodeus amarus ).
-ancă
Pascu îl notează în rândul sufixelor de origine slavă, fiind compus din -an + -că (Pascu,
1916 : 231), citându -l pe Philippide .
a) derivate substantivale:
– cârjancă <cârjă (Abramis brama ) – denumește peștii aflați în stadiu de dezvoltare, deci
puieții de 2 -3 veri, cu lungimea cuprinsă între 22 și 30 cm. Chiar dacă este folosit drept
augmentativ, nu desemnează cel mai mare exemplar, fiind situat în relație de antonimie cu
termenul diminutival cârjencuță , care denominează exemplar e mai mici de 20 cm.
– jidancă <jid (Esox lucius ). DER îl consemnează ca fiind format prin derivare de la
substantivul jid + -ancă din jidan + -că. Denumirea este folosită cu sens peiorativ, având în
vedere caracterul său: stă camuflat între plantele de la marginea vegetației, fiind pregătit de atac
în orice moment. De aceea este supranumit și rechinul apelor dulci (Vasiliu, 1959: 235).
– ochiancă <ochiană (Scardinius erithroftalmus ) – apare în variație cu ocheancă/ ocheană ;
– țărancă <țăran (Leuciscus rutilus ).
b) derivate de la adjective :
– latancă <lat (Rhodeus amarus/ Rhodeus sericeus amarus ).
-ău
a) baza de derivare denumește părți ale corpului:
– codău <coad ă (Silurus glanis );
b) derivatul desemnează comportamentul peștelui:
– fugău <fugi (Alburnus bipunctatus ). Autorii MDA2 precizează că substantivul fugău este
explicat prin verbul fugi + sufixul -ău. Este vorba despre obleț , „pește vioi și viguros”,
„spintecând în înotul lui oglinda apei cu o repeziciune uimitoare” (Vasiliu, 1959: 205).
c) derivate de la adjective:
– lătău <lat (Alburnus bipunctatus );
– latău <lat (Carassius vulgaris / Carassius carassius ).

22
-ean
a) derivatul denumește un animal:
– boulean <bou (Aspius rapax ). Avatul este cel întâlnit cu această denumire metaforic ă
datorită aspectului, dar și comportamentului său.
b) derivatul denumește comportamentul peștelui :
– boiștean <boiște (Phoxinus laevis ). Prin boiște se înțelege „locul unde se bat peștii”, de
unde și augmentativul cu valoare peiorativă boiștean . Deși originea cuvântului boiște este slavă,
acesta nu este identificat în rândul slavilor din jurul nostru. Această realitate este semnalat ă de
către Mihai Băcescu, explicând că țăranii îl văd în legătură cu boială , aluzie la sângele nupțial
(1947: 73) .
-og
a) baza de derivare denumește un obiect:
– boțog <boț (Abramis sapa ) – folosit regional, desemnează o „s pecie de pește despre care
se crede că este rezultatul încrucișării dintre casac și batcă” (MDA2). Interesantă este și
explicația lui Șăineanu, care îi atribuie o notă semantică pe care o dețin diminutivele, explicând
că este un „cosac, rămas mic (cât un boț)”;
– boțog <boț (Cottus gobio ).
-oi/ -oae/ -oaie/ -oaică
a) baza de derivare denumește un alt pește decât derivatul:
– carasoaică <caras (Rhodcus amarus );
– fâțoaică <fâță (Cobitis taenia ).
b) baza de derivare denumește un animal : porcoi <porc (Gobio fluviatilis );
c) baza de derivare denumește un obiect :
– cuțitoaie <cuțit (Cobitis taenia , Cobitis fossilia ) –aspectul său este asemănător cu cel al
unui șarpe ; sursa augmentativului ar putea fi explicată , pe de -o parte, prin faptul că se crede că
ar avea capul otrăvitor și, pe de altă parte, prin faptul că are un ghimpe mic și ascuțit, ascuns în
piele.
– suloi <sulă (Cyprinus carpio ).
d) baza de de rivare denumește un obiect cosmic : soroaică <soare (Lepomis gibbosus ).
e) părț i ale corpului: codoi <coadă (Silurus glanis ).
f) baza de derivare e un verb: mârloa e/mârloaie (Eso lucius ) <a mârli . Pe mârloai e îl
întâlnim în lucrarea lui Antipa ( 1909: 213).
g) baza de derivare e un adjectiv :

23
– murgoi <murg (Gobio fluviatilis ). Adjectivul murg face trimitere la o culoare închisă,
substantivul fiind motivat prin culoarea petelor de pe dorsale și de pe coada peștelui, care mai
apare sub denumirea z imbraș ;
– murgoi (bălțat) <murg (Pseudorasbora parva ).
-on
În această categorie e inclus substantivul porcon <porc (Gobius kessleri ), specie pe care am
întâlnit -o în rândul diminutivelor porculeț – porcaș – porcoiaș – porcușor – porcuț .

3.1.3. Derivarea cu alte sufixe
-ar
Printre cele mai productive sufixe care participă la formarea de ihtionime românești este –
ar, rezultând următoarele :
A) Derivate substantivale care denumesc :
a) obiecte/ materie:
– chetrar <cheatr ă – aceeași denumire pentru mai multe specii: Aspro streber , Cobitis taenia ,
Gobio fluviatilis și Gobius uranoscopus ;
– fâsar /fusar <fus (Aspro streber );
– loitrar <loitră – denumește două specii diferite: Alburnus bipunctatus și Alburnus lucidus ;
– năsăpar /nisipar <năsip /nisip (Cobitis romanica );
– petrar <peatră (Aspro streber );
– pietrar <piatră (Aspro zingel );
– podar <pod (Chondrostoma nasus );
– sular <sulă (Aspro streber ).
b) persoane: coconar <cocon (Alburnus bipunctatus );
c) animale:
– șerpar <șarpe (Cobitis fossilis );
– văcar <vacă (Gobius kessleri ).
d) părți ale corpului: osar < (Pungitus platygaster);
e) elemente vegetale:
– ghimpar (Pungitius platygaster );
– ghindar (Acerina cernua);
f) notiuni abstracte:
– fugar (Albumus lucidus).
B) Derivate de la verbe: țipar <țipa – denumește atât peștii din specia Anguilla vulgaris , cât
și din Cobitis fossilis .

24
C) Derivate de la adjective: negrar <negru (Gobius melanostomus).
-at
Deși sufixul -at este specializa t în formarea adjectivelor , în cazurile de față indică t ermeni
cu valo are substantivală:
a) substantive derivate de la verbe: pătat <păta (Salmo tratta fario );
b) substantive derivate de la alte substantive:
– buzat <buză (Labrus virids prasostictes );
– dințat <dinte (Dentex dentex ).
-(ăt)ură
Derivate de la verbe:
– bătătură <bate (Alburnus bipunctatus );
– umflătură <umfla (Benthophilus stellatus și Gobius kessleri ).
-easă
Derivate de la substantive :
– preoteasă /preuteasă <preot /preut (Rhodeus amarus ).
-eață
Derivate de la adjective:
– bătrâneață <bătrân (Gobio fluviatilis );
– verdeață <verde (Rhodeus amarus ).
-esc/-ească
La fel ca în cazul sufixului -at, sufixul -esc, cu varianta pentru feminin -ească , formează
adjective. Chiar dacă sunt formate cu aceste sufixe, ihtionimele de mai jos sunt percepute ca
substant ive:
– crăiesc <crai (Phoxinus phoxinus , Phoxinus laevis );
– sorească <soare (Leucaspius delineatus );
– stoicesc <Stoicu (Alburnas lucidus ) (vezi supra stoiceț , sufixul -eț).
-iu
Un alt exemplu similar cu cel al sufixelor -at și -esc/-ească este -iu. Așadar, arămiu <aram ă
(Thymallus thymallus ) nu este considerat adjectiv, așa cum ar fi în mod normal, ci substantiv,
denumire populară pentru lipan .
-nic
Am întâlnit un singur ihtionim popular format prin derivare de la un substantiv comun care
denumește un obiect: sulernic <sulă (Barbus barbus /Barbus fluviatilis ), despre care am discutat
și în subcapitolul destinat derivatelor diminutivale.
-os/-oasă

25
Substantivele care servesc drept bază denumesc însușiri fizice. Chiar dacă termenii rezultați
par a fi adjective, aceștia sunt incluși în sfera substantivelor:
– bălos <bale (Acerina cernua );
– ruginoasă <rugin ă (Carassius vulgaris , Carassius carassius ).
-tor/-toare
Formează substantive de la verbe:
– mușcătoare <mușca (Cobitis taenia );
– țâcâitoare <țâcâi (Nemachilus barbatulus barbatulus );
– țârâitoare <țârâi (Alburnus lucidus ).

3.1.4. Derivarea cu prefixe
O singură denumire populară este considerată a fi rezultatul derivării cu prefix , însă nici
aceasta nu este sigură . Este vorba despre răspăr , despre care Șăineanu crede că își are originea
în sl. ras și substantivul păr, denominând un „ peștișor cu spini pe spinare (Gastrosteus
pungitius )”. Locuțiunea adverbială în răspăr apare, atât la Șăineanu, cât și în dicționarel e
explicative mai recente (DEX , DLRLC) cu sensul „împotriva direcției firești în care crește părul
pe capul și pe corpul ființelor” . S-ar putea ca denumirea să își găsească motivare în spin ii
peștelui, prin asemnănare cu părul.

3.2. Denumiri formate prin compunere
În număr mare sunt și ihtionimele formate prin compunere, procedeu care este definit ca
fiind „reuniunea a două sau mai multe cuvinte într -o unitate lexicală nouă. Condițiile pe care
noua unitate trebuie să le îndeplinească sunt aceleași cu cele cerute unui cuvânt -bază, unui
derivat sau unei formații cu prefixe ori cu prefixoide.” (Coteanu, Forăscu, 1971: 245). Cu alte
cuvinte, compusele reprez intă, sub raport lexical, morfologic și sintactic , o singură unitate. Din
punct de vedere morfologic, ihtionimele compuse sunt substantivale. Cele mai multe au în
componența lor un substantiv nume de pește, legat prin prepoziție de un alt substantiv care
denumește mediul de viață sau anumite caracteristici aspectuale. Productive sunt și compusele
formate prin alăturarea unui substantiv și a unui adjectiv care exprimă, de asemenea, o
caracteristică a peștelui. Următorii termeni compuși sunt selectați din luc rarea Peștii apelor
noastre , al cărei autor este George D. Vasiliu, pe care i -am clasificat în f uncție de elementele
compunerii, având în vedere nivelul sintactic, precum și semantismul lor.

26
a) Substantiv comun articulat/ nearticulat denumind un alt animal + prepoziția de + substantiv
denumind mediul de viață :
Sunt productive denumirile compuse, formate din substantiv comun, fie articulat, fie
nearticulat, prepoziția de și un substantiv care denumește mediul de viață al peștelui ( mare , râu,
liman , nisip , izvor etc.). Interesante sunt denumirile care conțin în structura lor nume de animale
(bou, căluț , corb, pisică , vulpe etc.), contribuind , astfel, la generarea de metafore. Redăm în
continuare câteva exemple, însoțite de scurte explica ții car e atestă caracterul lor motivat:
boul-de-mare
Boul -de-mare (Uranoscopus scaber ) este un pește marin comun în mările calde , de culoare
cafenie sau cenușie spre negru , cu capul mare și corpul rotunjit subțiindu -se conic spre coadă.
Ce interesează pentru analiza noastră este faptul că are doi țepi conici, încovoiați, care seamănă
cu niște coarne de bou, denumirea nefiind întâmplătoare.
căluțul -de-mare / calul -de-mare
Autorii lucrării Cunoștințe folositoare notează despre calul -de-mare următoarele: „După
nume, ar părea cine știe ce dihanie a mării și în realitate, el ajunge abia la 10 cm; cu toate
acestea, numele și-l merită din plin, datorită izbitoarei asemănări ce o are partea anterioară a lui
cu capul unui cal. Cea mai mare parte din timp și -o petrece agățat cu coada de alge, de unde -și
rotește ochii în căutarea hranei” (Băcescu, Cărăușu, 1945: 3).
O explicație care vizează tot înfățișarea lui este oferită de către alți specialiști și pentru forma
diminutivală, căluțul -de-mare (Hyppocampus hippocampus microcoronatus ), care își
datorează numele formei bizare a capul ui, semânând cu al unui cal . În mitologia greacă,
hipocampul (denumire provenită din științificul latinesc) era un animal fabulos care trăgea carul
lui Neptun, având capul și corpul de cal, și coada de pește.
câinele -de-mare
Sub denumirea câinele -de-mare (Squalus acanthias ) apare reprezentantul rechinilor din
Marea Neagră, trăsătura care face trimitere la un câine este gura, care se află dedesubtul botului.
corbul -de-mare
Corbul -de-mare ( Corvina umbra ) a primit această denumire datorită culorii cafenii a părții
dorsale . De asemenea, această denumire este omoni mă și pentru cormoran ( Corvus marinus ),
de aceea nu trebuie confundate.
iepurașul -de-mare
Iepurașul -de-mare (Blennius sanguinoletus ) este un pește de dimensiuni reduse, denumit
astfel datorită celor două tentacule fixate deasupra ochilor, fiind asemănate cu urechile unui
iepure.

27
pisica -de-mare
Pisica -de-mare ( Trygon pastinaca ) are corpu l de formă romboidală, completat de un spin
lung și ascuțit mai sus de mijlocul cozii. Peștele este greu de capturat de către pescari, întrucât,
atunci când e prins, își în convoaie coa da și își folosește spinul pentru a ataca. De asemenea,
țepii din prelungirea cozii sunt foarte veninoși. Atunci câ nd este scoasă pe uscat, pisica -de-mare
scoate un sunet care seamănă cu torsul pisicii, de unde provine și denumirea.
rândunica -de-mare
Acest pește este spcial datorită capacității sale de a „merge” pe fundul mării. Poartă numele
rândunic ă-de-mare (Trigla lucerna ), datorită constituției sale: are două dorsale depărtate una
de alta, iar înaintea pectoralelor, foarte dezvoltate, are trei raze izolate, ca niște degete lungi,
care o ajută să se deplaseze pe fundul mării. Aripioarele sunt inserate lângă pectorale.
șoarece/ șoricuț -de-mare (limba -de-mare )
Șoarecele sau, cu forma diminutivală, șoricuțul -de-mare apare mai des sub denumirea
limbă -de-mare , care îi re vine prin analogia între forma c orpului său cu cea a unei limbi, fiind
un pește foarte turtit lateral, având corpul oval -alungit.
vulpea -de-mare
Vulpea -de-mare (Raja clavata ) sau vatosul este o specie înrudită cu limba -de-mare , care,
„deși pare un pește liniștit și greoi, totuși, cînd e vorba să apuce peștele sau crustaceul ce -i trece
pe dinainte, se repede cu mișcări precise asupra victimei” ( Vasiliu, 1959: 312). Această metodă
de urmărire a prăzii a calificat această specie dre pt vulpe , atribuindu -i ca trăsătură viclenia sa.

De asemenea, întâlnim denumiri care au ca elemente componente substantive denumind
anumite obiecte cu care sunt asemănate corpurile peștilor:
acul-de-mare
Acul-de-mare (Syngnatus ) este, după cum indică și denumirea, un pește marin, care trăiește
în Marea Neagră, termenul fiind motivat prin asemănarea formei sale alungite cu un ac: „este
un peștișor lung și subțire ca o andrea, ajungînd pînă la 30 cm” (Antonescu, 1957: 161).
Substantivul este folosit mai des cu forma articulată, iar DLRLC îl recomandă ca fiind compus
prin alăturare cu cratimă; totu și, apare și sub forma compunerii fără cratimă, așa ca în lucrarea
științifică a profesorului C. S. Antonescu, Peștii din apele Republicii Populare Romîne .
ața-de-mare/ sulă-de-mare
Ața-de-mare (Nerophis ) a dobândit denumirea pe care o are prin prisma faptului că are un
corp foarte alungit și subțire, fiind comparat cu o ață. Aceeași specie este desemnată popular și
sulă-de-mare , sula fiind o unealtă formată dintr -un ac lung și gros de oțel cu care se găurește
pielea, talpa, pentru a putea petrece acul sau ața prin ele. Scriban explică originea cuvântului,

28
oferindu -i și explicația: súlă f., pl. e (lat. sûbŭla, sulă, d. súere, a coase [că sula a fost primu ac].
Din súbula s’a făcut subla, *suulă, sulă; it. subbia, sard. sula „ac gros cu care se împunge (hîrtia,
pelea) și apoĭ se bagă sfoara și se coase, cel de -al doilea sens făcând trimitere la „un fel de crap
supțiratic ( Cyprinus hungáricus ); un fel de peștișor numit și pitrar ”. Așadar, acest denominativ
apare în vorbirea populară ca desemnând mai multe specii de pești, întrucât vorbitorul
nespecializat nu face deosebire între anumite exemplare a căror formă seamănă.
dracul -de-mare
Interesantă este și denumirea dracul -de-mare (Trachinus draco ) sau dragonul , care
desemnează o specie de pești care sunt foarte activ i noaptea. Înțepăturile lor sunt foarte
dureroase, la baza spinilor având glande cu venin. Aflăm, din micul atlas al profesorului
Antonescu, faptul că veninul produce dureri intermitente în tot corpul, senzați de asfixiere și
delir. Astfel, este motivată și denumirea sa.
scorpia -de-mare
În aceeași sferă semantică se încadrează și scorpia -de-mare (Scorpaena porcus ), fiind un
pește periculos, care se distinge prin prezența unor glande veninoase. În cazul pătrunderii în
rană, secreția lor este sursa unor dureri insuportabile.

Există și compuse care au în structura lor sintactic ă un substantiv reprezentând numele
speciei, legate prin prepoziția de de un alt substantiv denumind mediul de viață ( mare , râu,
izvor , baltă, nisip , piatră , liman , șipot, munte ): biban -de-mare , caras -de-mare , scrumbie -de-
mare , știucă -de-mare ; breană -de-râu; păstrăv -de-izvor ; caracudă -de-baltă ; cambulă -de-
liman ; somon -de-șipot ; păstrăv -de-lac; breană -de-nisip ; păstrăv -de-nisip ; păstrăv -de-munte ;
păstrăv -de-vale; breană -de-vale.
b) Substantiv articulat hotărât + substantiv denumind m ediul de viață în cazul genitiv: lupul
mărilor (lavrac ), porcul apelor .
c) Substantiv comun articulat/nearticulat + prepoziția de + substantiv propriu denumind
numele apei de provenien ță. În lucrările de specialitate am întâlnit denumirile: breană -de-
Dunăre/ -de-Olt, mreană -de-Dâmbovița/ -de-Siret , mreană -de-Ilfov, latiță -de-Olt, cegă-de-
Tigă, somonul Mării Negre , moș-de- Dunăre , obleț -de-Dunăre , plătică -de-Dunăre , scrumbie –
de-Dunăre .
d) Substantiv comun articulat/nearticulat + adjectiv exprimând numele de culoare . Acestea
dau naștere unor termeni motivați prin anumite carcterististici aspectuale, legate de culoarea
corpului :
– alb: babușcă albă , caras alb , clean alb;
– negru /neagră: vârlugă neagră , mațe negre , mreană neagră ;

29
– cenușie : mreană cenușie ;
– roșu/roșie : babușcă roșie , chișcar roșu, levrak roșu , mreană roșie , pană roșie ;
– albastru: scrumbie albastră ;
– argintiu: caras argintiu ;
– vânăt: chișcar vânăt , clean vânăt , mreană vânătă , scrumbie vânătă ;
– tărcat: guvid tărcat ;
– pestriț/ pestriță: mreană pestriță , zmug pistriț ;
– galben/galbenă: caras galben , mreană galbenă , viză galbenă ;
– bălană: mreană bălană .
O altă denumire care face trimitere la culoarea peștelui și care atrage atenția este cea a
păstrăvului curcubeu (Salmo irideus shasta ), datorită coloritului deosebit: are marginile
argintii, burta albicioasă și de-a lungul laturilor corpului are o dungă lată purpurie, cu reflexii
multicolore, de unde și asemănarea cu un curcubeu.
Elementul substantival al compunerii desemnează, în cazurile de mai sus, specia peștelui,
însă, atunci când nu le este cunoscută den umirea, pescarii nespecializați folosesc și compuse de
tipul: pește auriu/ bălan/ negru/ pistriț – datorate , cum este de la sine înțeles, coloritului peștilor.
Peștele auriu este denumirea pentru sorete ( Lepomis gibbosus ), întrucât laturile sale aurii –
bronzate sunt asemănate cu strălucirea soarelui. Peștele bălan este carasul ( Carassius auratus
gibelio ), denumire datorată culorii sale gălbui. Peștele negru desemnează țigănușul ( Umbra
krameri krameri ), care are spatele negru și laturile cafeniu -închis . Întrucât coloritul său este
foarte variat, porconul ( Gobio kessleri kessleri ) este denumit popular peștele pistriț ; are spatele
cenușiu -albăstrui sau brun-verzui. Extremitățile sunt cenușii -argintate, galb en-cafenii, galbene
sau argintii cu reflexe albăst rui. Se deosebește prin pete mici și închise la culoare.
e) După același principiu sunt utilizate și denumirile care au în componența lor substantivul
pește + prepoziția cu + substantiv care face trimitere la înfățișare: pește -cu-ghimpi (ghidrinul,
denumit savant Gasterosteus aculeatus ), pește -cu-spadă (Xiphias gladius). Este de la sine
înțeles faptul că aceste compuse s -au format prin asemănarea unor trăsături fizice ale speciilor
respective cu anumite obiecte.
f) O altă denumire în a cărei alcătuire intră același substantiv este formată din substativul
pește + prepoziția cu + numeral cardinal + substantivul nume : pește cu două num e, fiind vorba
despre pietrar ( Aspro zingel ), care, totuși, are mai multe denumiri po pulare:
pietrar /petrar /chetrar , ceh, fus, pește -de-piatră , rip, zmug pistriț .
g) Substantiv comun nearticulat care denumește specia + adjectiv care exprimă dimensiunea :
babușcă mică , glăvoacă mică , guvid mic , țușcov mic, somn pitic, obleț mare , țipar mare , pană
mică/mare , chefal mic/mare , chitic lat .

30
Tot în categoria compuselor care fac trimitere la dimensiune sunt incluse și denumirile
populare: zgaroi de cel mic , scrumbie cu ochiul mare , guvid cu coada lungă , chefal cu coada
lată, crap cu spinarea groasă , cu precizarea că acestea fac trimitere la o singură parte a corpului .

3.3. Denumiri împrumutate din alte limbi
Alături de cuvintele derivate și compuse, pe lista denumirilor de pești în română se înscriu
termeni împrumutați din alte limbi, datori tă con tactelor directe, rezultate în urma conviețuirii,
dar și contacte lor indirecte , prin intermediul altor limbi, cum este cazul etimologiei multiple.
Numele de pești le -am selectat din lucr ările din domeniul piscicol, Peștii apelor noastre ,
semnată de George D. Vasiliu, Peștii din apele României , de C. S. Antonescu și Atlasul peștilor
din apele R.S. România de Alexandru Bușniță. Pentru identificarea originii am a pelat la
dicționarele românești pe care le -am trecut în bibliografie.
a) Greacă: aterină <gr. ατηερίνα ; guvid <ngr. γουβίδι; scrumbie <ngr. σκουμπρί ; chefal
<ngr. ϰέφαλο ; ostreinos <ngr. οστρέινος ; stavrid < ngr. stavrídhi ; cordea <ϰορδελλα ; sparos <
σπάρος ; gupa <ngr. ghupa ;
b) Latin ă: smarid <lat. smaris , -idis;
c) Slavă/ slavă veche: mreană <sl. мрена ; clean < vsl. клѣнъ ;
d) Sârbă: barbun <srb. barbun ; cegă < srb. čega ; păstrugă <srb. pastruga ;
e) Bulgară: biban <bg. лепян ; caracudă <bg. каракуда ; hamsie < bg. хамсийа ; morun <
bg. моруна ; nisetru <bg. несетър, есетър ; plătică <bg. платика ;
f) Rusă: babușcă <бабушка , laban <лобан , șip <šip;
g) Maghiar ă: șalău <magh. süllö ;
h) Turcă: avat <tc. haut, calcan <tc. kalkan ;
i) Franceză: dorada <fr. dorade , rechin <fr. requin ;
j) Germană: grindel <germ. Grundel , șprot <germ. Sprotte ;
k) Etimologie dublă sau multiplă:
– franceză, latină: anghil ă <fr. anguille , lat. anguilla ; ton <fr. ton, lat. tonus ;
– sârbă, bulgară: crap <srb. krap, bg. крап ; știucă <bg., sb. štuka ;
– neogreacă, bulgară: hamsie <bg. хамсийа , ngr. ha(m)psi ; pălămidă <ngr. palamídha , bg.
palamida ;
– neogreac ă, latină: lavrac <ngr. λάβραξ , lat. labrax ;
– neogreac ă, turcă: zărgan <ngr. ζαργαν , tc. zarghana ;
– ucraineană, rusă: lostriță <ucr., rus. лосось ;
– slavă, bulgară, rusă: somn <sl. somŭ cf. bg., rus. som.

31
l) Etimologie necunoscută : boarță , chișcar , beldiță/behliță , gingirică , mihalț , rizeafcă ,
strunghil , țipar , zvârlugă .

3.4. Denumiri metaforice ale ihtionimelor
Despre metaforă s -a vorbit încă din antichitate, fiind un subiect expus de către Aristotel în a
sa Poetică . Etimologic, metaforă înseamnă „transfer” (vgr. μεταφορά ) de proprietăți de la un
obiect mental la altul, adică de la un domeniu la altul. O observație pe care o face autorul este
aceea că metafora reprezintă o comparație prescurtată. De fapt, metafora pres upune un
raționament de tip analogic, în sensul că un creator de metafore face o comparație între două
obiecte ale minții, reliefând asemănări și deosebiri. Prin urmare, viziunea asupra metaforei este
compatibilă cu modelul de categorizare bazat pe asemănă ri și deosebiri, fiind vorba despre
celebrul model care se bazează pe genul proxim și diferența specifică: „Metafora e trecerea
asupra unui obiect a numelui altui obiect, fie de la gen la speță, fie de la speță la speță, fie după
analogie.” (Aristotel, 199 8: 94).
Un alt aspect pe care îl avem în vedere încă din vechea moștenire retorică este că metaforele
funcționează la nivelul discursului cu rol ornamental, fiind, deci unul dintre procedeele
lingvistice care înfrumusețează discursul. Esența teoriei propusă de căt re Aristotel a folosit
drept model până în zilele noastre.
Spre deosebire de Aristotel, Max Black analizează conceptul de metaforă dintr -un unghi
filosofic, introducând ideea că metafora este o tranzacție între contexte. Cele două noțiuni, care
provin din contexe diferite, se influențează reciproc și selectiv. Cu alte cuvinte, nu se transferă
toate proprietățile obiectului mental către celălalt, ci doar unele dintre ele, care sunt selectate,
având un anumit grad de pertinență.
George Lakoff și Mark Johnson sunt autorii unei lucrări pe care o intitulează. Metaphors we
live by . Ipoteza de la care pornește această cercetare are ca fundament ideea că în vorbirea
obișnuită metafora este reperul cognitiv care acționează neîntrerupt: „ sistemul nostru
conceptual obișnuit, pe baza căruia gândim și acționăm, are o natură fundamental metaforică”
(Lakoff /Johnson, 2003: 87).
Metafora ca figură de limbaj este prea puțin relevantă în comparație cu metafora concepută
ca mecanism de gândire. G ândind metafora în acest mod, autorii afirmă că sistemul nostru de
gândire este în principal metaforic, presupunând transferuri complexe între noțiuni. Așa a apărut
teoria metaforei conceptuale, demostrând că metafora se construiește după o formulă tipică (A
este B), o relație de transfer între un domeniu sursă și un domeniu țintă, ecuație pe care o vom
proba în partea ce va cuprinde studiul de caz.

32
În terminologiile populare se observă foarte bine modalitățile prin care mintea omului din
popor stereotipiz ează niște relații conceptuale. Sub acest aspect, cele mai multe denumiri
populare de pești se nasc prin asemănarea unor trăsături ale peștilor cu cele ale altor ființe sau
chiar ale unor obiecte care fac parte din aria conceptuală a vorbitorilor nespecial izați. Dacă ne
raportăm la teoria conform căreia metafora reprezintă raportul de transfer între un domeniu
sursă și un domeniu țintă, cele mai grăitoare sunt ihtionimele formate prin compunere, în care
un termen se încadrează în domeniul sursă, iar celălal t în domeniul țință.
În continuare, propunem pentru analiză o serie de denumiri metaforice care ne -au atras
atenția în acest sens . Pentru început le vom avea în vedere pe cele care pornesc de la aspectul
peștilor. Cele mai frecvente reprezintă analogii cu alte animale, așa cum este cazul compuselor:
bou-de-mare (corpul umflat), căluț -de-mare (capul), cocoșel -de-mare (creasta ). Există, de
asemenea, un număr mare de ihtionime derivate la baza cărora stau metafore de tipul „A este
B”: iepuraș , cățea („PEȘTELE ESTE UN ANIMAL DOMESTIC” ), lup („PEȘTELE ESTE
UN ANIMAL SĂLBATIC”) , cocoșel („PEȘTELE ESTE O PASĂRE” ), săbioară („PEȘTELE
ESTE UN OBIECT” ).
Și prin asemănarea trăsăturilor comportamentale ale peștilor cu alte animale, mintea umană
creionează metafore. Atât câinele -de-mare , cât și lupul peștilor fac trimitere la lăcomia acestor
specii, cel de -al doilea fiind denumit astfel datorită faptului că e singurul răpitor din familia
crapului, acesta fiind elementul diferențiator. Prin utilizarea denumirii vulpe-de-mare (Raja
clavata ), vorbitorii îi atribuie speciei trăsătura care o face cunoscută pe vulpe: viclenia.

De asemenea, am identificat denumiri metaforice rezultate în urma personific ării peștilor,
rezultând o metaforă conceputală de tipul „PEȘTELE ESTE O PERSOANĂ” :
– ciobănaș (Aspro streber ) – face aluzie la talia mică a peștelui (maxim 17 cm) , asemănată cu
un ciobănaș. Un sinonim popular pe care îl utilizează vorbitorii este fusar (vezi supra 3.1.3. ).
– ciobănaș (Gobius kessleri / Gobius fluviatilis , Gobius marmoratus ) – după cum se poate
observa, același diminutiv metaforic este utilizat și pentru câteva genuri di n cadru l altei familii,
motivarea semantică fiind aceeași. Acesta este un exemplu în care se oglindește specificitatea
denominării populare, vorbitorii nespecializați asemănând un concept care face parte din sfera
mentalului lor, cu unul care le este mai puțin cu noscut.
– împăratul peștilor / regina peștilor / reginică (Lepomis gibossus ) – metafora apare sub mai
multe forme, desemnând soretele , și face trimitere la faptul că acest pește a ajuns în Europa ca
pește ornamental, având un colorit deosebit: spatele verde -măsliniu, cu pete castanii sau
albastre, laturile aurii-bronzate, cu puncte mici, sub ochi având dungi albastre -aurii ( cf. Vasiliu,
1959: 240).

33
– moș/ moș de baltă (Acerina cernua ) – în cazul acestei denumiri, există două explicații posibile:
fie este denumit astfel prin prisma faptului că nu este foarte activ , fiind un pește care trăiește în
apă stătătoare, fie este datorată duratei lungi de viață pe care o poate atinge atunci când stă pe
uscat.
În legătură cu această denumire , Bușniță și Alexandrescu preiau mențiunile pe care le face
Nicolae Băcescu, explicând originea metaforei astfel:
„la un pescuit de iarnă, pe iezerul Călărași, ghiborții ( moșii ) scoși gră mezi pe gheață au supraviețuit în aer
24 de ore la o temperatură de -1° – 2°; transportați în coșuri la București, mulți dintre ei au rezist at vii. Este
o specie foarte rezistentă fată de asfixia de iarnă sub gheață, supraviețui nd celorlalți pești, precum și la lipsa
oxigenului cauzată de topitul câne pii, murind ultimul dintre toți peștii" (Bușniță, Alexandrescu, 1963: 130) .
– moș cu trei ghimpi (Gaterosteus auleatus ) – în ceea ce privește substantivul moș se păstrează
explicați ile de mai sus, elementul care aduce noutate fiind o trăsătură fizică a acestei specii: este
acoperit cu plăci osoase, asemănătoare ghimpilor ;
– popă (Cottus gobio ) – denumire metaforică pentru sglăvoc, opțiunea metaforizării este greu
de explicat , fiind posibilă comparația culorii acestui pește cu hainele negre ale preotului sau se
face aluzie la firea sa singuratică;
– preoteasă/ preuteasă (Rhodeus sericeus amarus ) desemnează altă specie decât sglăvocul, cum
am văzut mai sus, în cazul lui popă ; este vorba despre boar ță, care este posibil să fie asemănată
cu o preoteasă datorită instinctului matern pe care îl are, fiind „prieten” bun cu scoica de baltă,
ale cărei larve stau în pielea ei până se formează scoica ;
– țărancă (Leuciscus rutilus ) – apare și cu forma diminutivală , țărăncuță , remarcându -se prin
ochii mari, care pot fi considerați un simbol ai feminității;
– țigan (Aspius aspius aspius ) – motivat, odată, prin caracterul său de pește răpitor , dar și prin
faptul că migrează din lacurile c u fundul nisipos, în apele curgătoare, dar și în bălți;
– țigan (Gobio fluviatilis fluviatilis ) – aceea și denumire este folosită și pentru zimbraș , fiind
sugerată de culoarea închisă a peștelui (vezi supra 3.1.1. zimbraș , derivat cu sufixul -aș);
– țigănuș (Umbra krameri ) – forma diminutivală este utilizată pentru a desemna o specie diferită
față de cele de mai sus, pietroșelul , un pește de talie mic ă, sensul metaforei provenind, de
asemenea, de la culoarea negricioasă a exemplarului. Este posibil ca și mediul de viață să aibă
legătură cu denumirea, țigănușul trăind în ape mocirloase, tulburi.
– văduvioară , văduviță (Leuciscus idus ) – folosit numai cu forma diminutival ă, provine de la
substantivul văduvă și este posibil ca denumirea să fie rezultatul asemănării dintre culoarea
negricioasă pe care o are peștele și hainele de doliu ale unei văduve ;
– vânător (Aspius aspius aspius ) – pește care vânează hrana , răpitor, denumit și țigan (vezi
supra) .

34
CAPITOLUL 4
Pescarul

4.1. Denumiri populare ale pescarului
Persoana care practică activitatea de a prinde pești este indvidualizat sub numele de pescar .
Există, însă, și alte denumiri care îi sunt atribuite, pe care le vom trece în revi stă în acest capitol.
Pentru început, ne vom opri asupra cuvântului pescar .
Etimologia termenului pescar este latină (lat. piscarius ), desemnându -l pe „cel ce pescuește
sau vinde pește” (Șăineanu). Scriban susține că în română, cuvântul a intrat pe filieră rusească:
rus. peskárĭ, piskárĭ și pune sub semnul întrebării o pos ibilă legătură între cuvântul rusesc și
pișcar , care este o specie de pește (obleț ). În acest context, primul sens face trimitere la un
„prinzător sau vînzător de pește”, identic cu cel oferit de către Șăineanu, iar al doilea
desemnează numele popular al unei păsări , asemănată cu un pescar datorită metodei de a prinde
peștii cu care se hrănește : „pasăre palmipedă (lar) de diferite mărimi, albă cu negru, cu zbor
foarte ager și care prinde peștișorii care înoată pe la suprafața apei ( alcédo hispida )”. Pentru
aceeași vietate, Scriban face trimitere la termenul giușcă (atestat și în CADE), pentru care
dicționarul de sinonime oferă cuvintele martin , pescar râzător și diminutivul pescăruș .
O altă explicație în legătură cu etimologia lui pescar o oferă DER: termenul pescar provine
„din pește, prin intermediul unei var. teoretice * pescu, ca pescos, pescui, cu suf. de agent -ar. În
general se admite că e reprezentantul direct al lat. piscārius (Pușcariu ; Candrea –
Dens. ), cf. port. peixeiro; dar chiar și așa, fon etismul arată o apropiere
de pește. Influența sl. rybarĭ „pescar” (Tiktin) nu constituie o ipoteză utilă. ”
Tot în DER apare seria derivatelor care alcătuiesc familia lexicală a substantivului de gen
masculin, pescar . Cu ajutorul sufixului -ească se formeaz ă:
– substantivul feminin pescărească , aceasta fiind denumirea femeii care pescuiește sau a
vânzătoarei de pește ;
– adjectivul format prin derivare cu sufixul -esc, pesc ăresc „de pescar, al pescarului” ;
– adverbul format prin derivare cu sufixul -ește: pescărește „asemenea pescarilor, ca
pescarii”;
– un alt substantiv , format cu sufixul -ie: pescărie (loc de pescuit ; magazin de pește, denumit
regional curtare , codoșlâc sau tăinuire );
– verbul pescări „a face oficiul de pescar sau de vînzător de pește, avându -l ca sinonim
regional pe a curta , aflat în legătură cu substativul curtare ;

35
– substantivul colectiv pescărime , interesant prin prisma faptului că denumește atât bancul
de pește, cât și mulțimea de pescari;
– substantivul pescărit , folosit ocazional, cu se nsul „pescuire, vânzare de pești”.

În limba română veche, specific Moldovei, Transilvaniei și Banatului era fonetismul arhaic
păscar . În aceeași categorie este inclus și denumirea măjar , cu varianta măjer . Regional, sunt
folosite varia ntele păscălar și pescaș .
Cuvântul măjar este format în interiorul limbii române, fiind derivat cu sufixul de agent -ar,
desemnând „persoana care (transporta sau) făcea negustorie cu pește”. Substantivul majă , care
este baza de derivare a cuvântului, provine din magh. mázsa și este sinonim cu năvod , însă
originea lui este discutată de către Scriban ca fiind legată de ung. mázsa „cântar, balanță ”,
respectiv verbul mázsálni „a cântări”, de unde și sîrb. rut. maža , reprezentând o măsură de
greutate echiva lentă cu aproximativ o sută de ocale (quintal) , întrebuința tă în genere de către
pescari. Astfel este motivată legătura cu măjar „pescar”. De la măjar se formează, cu sufixul –
it, derivatul măjărit , regionalism pentru negoțul cu pește sau, cu sens secund, este impozit ul
perceput pe negoțul cu pește.

Sugestive sunt și numele date pescarilor specializați: cotecer, mrejer , năvodar , orier ,
păstrăvar , plăticar , undițar , vârșar , zătonar . Termenii din această serie sunt formați prin
derivare cu sufixe de proveni ență latină -ar, respectiv -er, de la substantive care denumesc fie
uneltele folosite, fie specia de pești pescuită :
– cotecer /coticer – este format de le cuvântul de bază coteț (vsl. котець „cuib”) , aceasta
fiind „c apcana pentru prins pește în iazurile acoperite cu stuf, făcută din nuiele împletite cu
papură și prevăzută cu o deschidere îngustă întoarsă înăuntru, astfel încât peștele, odată intrat
în ea, să nu mai poată ieși” (MDA2 ). Apelativul cotecer , spre deosebire de pescar , denominează
îngrijitorul de cotețe dintr -un heleșteu sau pescarul care cunoaște tainele unei bălți ;
– mrejer – rezultat prin același procedeu ca mrejer (mreajă + -er), mreaja fiind instrumentul
pe care îl folosește la pescuit, sinonim cu năvod , plasă , cursă , capcană . Originea bazei de
derivare este explicată astfel: bg. mrĕža, sb., cr. mrȅža, slov. mrêža, ngr. μέρζα, alb. mrežë , de
la care se obțin derivate precum substantivul care denumește pescarul care se folosește de o
plasă de pescuit simplă , împletită cu ață foarte subțire atunci când prinde pește, precum și verbul
mreji (var. înmrejui ), care are sensul „a fabrica plase; a repara plase; a zvîrli mreaja; a prinde
în plasă” (DER) ;

36
– năvodar – pe de altă parte, există și denumirea năvodar (năvod + -ar) care îi este atribuită
pescarului care pescuiește cu năvodul . Dacă mreajă și năvod sunt puse în relație de sinonimie,
ar însemna că mrejerul și năvodarul desemnează un pescar specializat pe același tip de pescuit ;
– orier – cuvânt rar fol osit, format prin derivare cu sufixul -er de la substantivul comun orie,
face trimitere la pescarul care pescuiește cu oria , „o plasă de prins pește, de forma unui sac,
folosită în apele curgătoare adânci, de către luntrași” (MDA2) ;
– undițar – denumirea populară undițar , așa cum este evident, desemnează pescarul care
prinde pești cu undița;
– vârșar – la fel ca undițar s-a format și vârșar (vârșă + -ar), vârșa (<srb. vrša) fiind „o
unealtă de pescuit în formă lunguiață, alcătuită dintr -un coș făcut din plasă sau din nuiele de
răchită împletite, cu gura îngustă și întoarsă înăuntru în formă de pâlnie” (MDA2), sinonimă cu
vintir ;
– zătonar – după aceeași structură a luat na ștere și r egionalismul zătonar (zăton + -ar),
pescar ul priceput în pescuitul la zătoane . În limbajul specializat, zătonul
(vsl. затон cf. bg. затон, magh. zátony, rus. затон, srb. zaton ) este denumirea unei
„îngrădituri din stuf sau din nuiele care se așază pe ape curgătoare pentru îngrămădirea și
prinderea peștelui” . În sens larg, termenul poartă și următoarele sensuri: „porțiune de braț de
râu sau canal (între ostroave) înfundată de nisipuri la un capăt”; „scobitură în malul unui râu,
unde apa este li nă, în care se adună peștii iama ”, „porțiune dintr -o apă curgătoare în care apa
este lină și adâncă (unde se pot adăposti iarna vasele plutitoare)”, „lac lung și îngust pe litoralul
mării, despărțit de aceasta pr intr-o limbă îngustă de pământ” (MDA2) ;
– păstrăvar , plăticar – formate c u sufixul de agent –ar, denumirile provin de la numele unor
specii de pești în a căror prindere pescarul este specialist.
4.2. Antroponime provenite din substantive comune care de semnează pescarul
Prin antonomază, unele substantive comune care denumesc pescarul , devin substantive
proprii, cu alte cuvinte, dau naștere unor antroponime. În DȘL, procedeul este definit ca fiind
o „figură semantică care constă în substituirea unui nume comun (de clasă, s pecie) prin numele
propriu al unui individ considerat reprezentativ pentru clasa respectivă; antonomaza permite și
substituirea inversă”. Există, așadar, două tipuri de antonomază: particulari zantă, atunci când
substantivul comun devine substantiv propriu (un Apollo, un Adonis) , și generalizantă, când
vorbim despre operația opusă (diesel <Diesel) .
– Păscariul – nume care apare în Documente , XXI, Acad. R.P.R.: „Dacă în actul inedit din 2
iunie 1652, prin care <<Teodosie Moldoveanul păscarul >> cu fiii săi Dima și Badea se vând
rumâni mănăstirii Căldărășani pe 6000 de aspri, el este încă nume comun, arătând îndeletnicirea

37
respectivului”, în recensământul fiscal putnean din 1820 este identificat un locuitor din
Pădureni, Mihai Păscariul , acesta fiind nume propriu (Giurescu, 1961 apud Ciurescu, 2012:
252).
– Pescaru – același istoric identifică numele Pescaru în documentul Înaltul divan 1831 – 1846 .
Inventar arhivistic , București, 1958, ca nume propriu prin care se identifică două persoane :
Lazăr Pescaru din Ploiești (1858) și Ghoerghe Pescaru , sudit chesaro -crăiesc , care se află în
proces de judecată cu un arendaș din Prahova (1636). Acest nume de familie este întâlnit și în
Nume de persoane , lucrare semnată de către Alexandru Graur, care consideră că originea lui se
află în substantivul comun care denumește meseria celor care prind și vând pește, fiind întâlnit
și în germană: Fischer . Acest caz este explicat prin faptul că în trecut numele de familie nu erau
„prea fixe”, iar meseriașii destul de rar înt âlniți, motiv pent ru care prenumelui i se adăuga
numele meseriei, prin intermediul căruia persoana respectivă era identificată. (Graur, 19 65: 94).
– Pescăț – numele este atestat într -un document din 5 iauarie 1771: un <<chir Penu sin Toma>>
a luat 60 de << ungure ști>> (probabil zolți) de la <<na șu Pescăț >> (Iorga, 1901 -1913 apud
Ciurescu, 2012: 252 -253).
– Mrejeru – după același principiu ca în cazul lui Pescaru apare și Mrejeru , acesta provenind,
la rândul său, din numele unei unelte de pescuit ( mreajă + -er). Substantivul mrejer face
trimitere la un pescar specializat în a prinde peștii cu mrejele.
– Năvodaru – apare în mod identic cu Mrejeru , avându -și originea în substantivul comun
năvodar (năvod + -ar), care denumește pescarul care folosește năvodul în capturarea prăzii.

38
CAPITOLUL 5
Instrumentarul pescarului

Pescuitul este o activitate care presupune o serie de instrumente sau unelte specifice. Acestea
sunt invenții ale omului, în care se reflect ă ingeniozitatea minții sale, în timp ce unele reprezintă
descoperiri rezultate din „accidente” în timpul pescuitului. Am selectat , din lucrările de
specialitate, o serie de termeni care denumesc cele mai importante unelte pentru pescuit.
Totodată, în centrul nostru de interes s -au aflat și sinonimele regionale pe care le dețin cuvi ntele
respec tive, ocazie cu care am consultat cele două ediții ale dicționarelor de sinonime semnate
de Luiza Și Marian Seche (1982 și 2002) . Pentru fiecare cuvânt am preciza t și originea,
important în a cerceta dacă termenii sunt motivați lingvistic în interiorul limbii române sau nu.

Pentru „plasa de pe scuit” întâlnim o serie de termeni între care exist ă diferențe de nuanță
semantică sau desemnează aceleași unelte, dar sunt cuvinte folosite regional:
crâsnic <vsl. кръстъ „cruce”, bg. кръстник „naș”. Este o u nealtă de pescuit din două nuiele
arcuite și încrucișate, de care se leagă plasa . Scriban trece în revistă variantele fonetice specifice
fiecărei zone: cîrstaș (Gorj), cristaș (Meh.), scîrțaș (Oltu de jos), cu mențiunea generală cum
că în vest este întâlnită forma cârsnic, în timp ce în est, crâsnic. Regional, sunt utilizate în
vobirea curentă , cu același sens , difan (tifan), hălău, leșnic (lejnic ), leșteu, lingură, năpatcă,
posfat, prijinea, rociu , tărbuc.
Totuși, Scriban îi atribuie termenului difan sensul „plasă mare cît o aripă de năvod (100 -200
de metri) și fără matiță, cu mențiunea că este întrebuințată pe rîurĭ, nu pe bălțĭ. În acest caz,
sensul este ușor în depărtat de cel al cuvântului crâsnic . La fel și hălăul (magh. hálό), leșnicul
(magh. lesnic ), rociul (ung. racs „parmaclâc”, și rácsa „plasă de prins raci”) , leșteul (cuvânt
înrudit cu heleșteu ) și tărbucul sunt explicate ca plase de prins pește. Interesant este sensul de
origine al cuvântului tărbuc (cu variantele tărbuf , tărboc , târboc, târbuc, târbog , tărăbuf ,
tărăbuță ), având în vedere faptul că p rovine, pe filieră multiplă, din bg. tărbuh , care
înseamnă „burtă, stomac” și sb. trbok , trbuk , despre care Candra și Scriban notează că este
dubletul lui tîrban , folosit în Banat cu sensul „ stomac ”, din sb. trba
rezultând derivatul adjectival tîrbănos „cu pântecele mare”. Așadar, prin analogie, vorbitorii
nespecializați au făcut analogia între un sa c de dimensiuni mari care „înghite” peștii.
Nici lingurița nu este atât de apropiată de sensul cu vântului crâsnic , aceasta fiind denumirea
unui instrument metalic , de dimensiuni mici, folosit la pescuit , în vârful căruia se prinde un
obiect care imită un peștișor sclipitor, pe care îl folosesc pescarii drept momeală pentru pești.

39
Tehnica își are originile în Statele Unite. Un tânăr pescar scapă în apă o linguriță de argint,
moment în care un păstrăv se în dreaptă țintă spre aceasta. Văzând reacția peștelui, a meșterit
propriul instrument de pescuit, prin tăierea cozii unei alte lingurițe și găurirea ei în două părți,
una pentru a lega firul, și a doua pentru a fixa cârligul. Tehnica este numită răsucit și învârtit
(engl. spinning ). Există probabilitatea ca în mentalul popular denumirea linguriță să fie folosită
prin asemănarea instrumentului numit crâsnic , în ansamblul său, cu o lingură.
În funcție de dimensiunile crâsnicului, instrumentul primește, regiona l – în Moldova sudică
și în zona Prutului – un alt nume: năpatcă (<ucr. нападка ), fiind un „cr âsnic mare de 3 -4 metri
de prins pești mai mari ” (Scriban).
Posfatul are etimologie multiplă și este pus în legătură cu bg. póhvat , póhfat , pófat
„îndemănare”, cu derivatul pohfaštam „apuc, prind puțin ” și cu sârb. za-hvatiti „a scoate apă ”.
Așa sunt explicate și cercală , respectiv ciorpac și meredeu , ca provenind din verbe care au
înțelesul „ înșfac ”.
Prijineaua are legătură cu prăjină , folosit pentru a desemna unealta de pescuit despre care
discutăm, probabil, ca rezultat al asemănării nuielelor de care se leagă plasa.

minciog , -uri <ns. cf ucr. мiшoк „săculeț”
„Plasă în formă de coșuleț având o coadă lungă, cu care se scoate din apă peștele prins în
undiță sau în năvod ” (MDA2). Regional, sunt folosiți termenii: ciorpac (<rus. черпакь ,
чорпакь ), meredeu (ns. cf. magh. meröedény, meritö/edémy , miridov ), răcea (ns. cf. răcilă
<srb. racilo ), rociu (<ung. racs), tărăbuc / târbof (<bg. tărbuh, sîrb. trbuh, pîntece, burduf, d.
vsl. tribuhŭ, stomah, trŭbuha, intestine – Scriban).

năvod , -oade <slv. нєводъ . Unealtă de pescuit, formată dintr -o plasă lungă, cu care se adună
peștele de pe suprafețe întinse, denumit ă regional și matulă , motorugă (MDA2) .

voloc , -oace <rus. vólok, der. voločitĭi „a târî”; volokúša „năvod”; bg. vlak „plasă” (Scriban).
Legătura cu verbul „a târî” vine din faptul că plasa e prevăzută cu câte un băț care îi permite
pescarului să o tragă prin apă și , cel mai important, pe fundul apei. Am văzut și mai sus că un
criteriu în funcție de care denumirile diferă este dimeniunea plasei, volocul fiind mai mic decât
năvodul.

(h)odorób , -oabe <vrus. udorobĭ „oală”, údoroba „oală proastă”, dorob „cutie, coș”,
rut. odoró blo „văcălie”, denumit și horeț , respectiv oboroacă . După Scriban, hodoroaba este

40
„un coș fără fund (gabion orĭ cilindru de împletitură de salcie) care se cufundă în apele micĭ (ca
în japșe) ca să prinzĭ peștele cu mîna”.

Alte unelte de pescuit:
igliță <srb. iglica „ac mic”. Sensul primar al cuvântului este identic cu cel al substa ntivului
croșetă – care este f olosit, deopotrivă, ca sinonim – fiind un ac cu vârful în formă de cârlig, cu
care se fac dantele . Prin a sociere , în domeniul pescuitului, igliță e ste numit i nstrumentul cu
ajutorul căruia se împletesc năvoadele, fiind folosit alternativ cu substantivul compus suveică
de plasă. De interes sunt și celelalte sensuri enumerate în MDA2, dat fiind faptul că sunt
specifice vocabularului care aparține aceluiași domeniu: „prăjină cu care se împing pe sub
gheață frânghiile năvodului” și, cu utilizare la nivel regional, „scândurică îngustă, scobită la
ambele capete, pe care se deapănă ața și cu care se formează și se înnoadă ochiuri de plasă” sau
„furculi ță fixată de capătul unei prăjini, cu care se pescuiește”. Din nou, este evidentă tendința
vorbitorului popular de a oferi anumite alternative denominative unui obiect al cărui nume nu
îl cunoaște.

mulinetă <fr. moulinet
Definită în MDA2 ca fiind o „unealtă de pescuit, constituită dintr -un tambur cu o manivelă,
care servește la strângerea și bobinarea firului de pescuit, și dintr -un dispozitiv de frânare,
pentru reglarea vitezei de derulare a acestui fir ”, este întâlnit în variantă regională sub sinonimul
morișcă , cuvânt format pe terenul limbii române, prin derivare cu sufixul -ișcă de la
substantivul moară , denumire bazată pe sensul „moară mică, pusă în mișcare de vânt, de apă
sau cu mâna ”.

nadă <bg. нада , cu varianta nadilă
Prin generalizare, nadă este numită momeala pe care o folosesc pescarii, pe care o pun într –
o cursă pentru prinderea peștelui. Astfel se explică faptul că se află în relație de sinonimie cu
momeală .

odgon (etimologie necunoscut ă)
Odgonul este o funie groasă și lungă folosită în marină și în pescuit, care este îmbibată de
cele mai multe ori cu gudron. În calitate de sinonime, sunt utilizate cuvintele cablu , parâmă
și (reg) pălimar . Sensul evoluează la „unitate de măsură agrară (16 -30 stânj eni)”, datorat
faptului că terenul se măsura cu funia numită otgon . Scriban explică etimologia cuvântului
astfel: vsl. otŭ-gonŭ, goană [sîrb. nsl. odgon , rus. otgon ], d. otŭgonitĭ, a respinge , a goni ;

41
ceh. odhon, „goană” . În același timp, Ș ăineanu susține originea slavă ( otŭgonŭ „goană”, pentru
evoluția sensului, cf. pogon ). Cu t oate acestea, MDA2 îl notează ca având etimologie
necunoscută.
Este interesant cum mentalul vorbitoului popular asociază acest obiect cu un cablu
(fr. câble ), denumire rezultată în urma asemănării dintre cele două obiecte. Un alt sens al acestui
cuvânt este desemnat ca fiind o unitate de măsură pentru distanțe, egală cu a zecea par te dintr –
o milă marină, adică 185,2 m.
Sinonimul parâmă <tc. parima este folosit mai ales de către marinari, întrucât f ace trimitere
la un cablu din fire textile sau metalice, folosit la bordul unei nave. Exact același sens îl are și
pălimarul , având etimologie dublă: tc. palamar , ngr. palamári .

paragat , -e <tc. paragat
Unealtă de pescuit marin, alcătuită dintr -un șir de cârlige cu nadă fixate de un odgon și
folosită la pescuitul unor anumite specii de pești, printre care calcanii și sturion ii.

strună < sl. struna „fir plastic sau metalic de care se leagă cârligul unei unelte de pescuit”.

Denumirile mai sus explicate ne oferă prilejul de a concluziona că majoritatea reprezintă
împrumuturi din alte limbi, datorate contactelor dintre două sau mai multe civilizații, limba
română adoptând, la fel ca în cazul ihtionimelor, c uvinte cu etimologie slavă: crâsnic , năvod ,
strună , sârbă : igliță , bulgară: nadă , turcă: paragat sau franceză: mulinetă . Nu lipsesc nici
termenii cu origine multiplă, precum voloc (sl., bg.) sau hodorob (rus., rut.), nic i cei cu
etimologie necunoscută, cum este odgon . La nivelul registrului regional, unele cuvinte sunt
motivate în limba română, cum este exemplul lui morișcă (moară + -ișcă), în timp ce altele
sunt, de asemenea, împrumutate , în funcți e de zona în care sunt folosite ( posfat <bg.).

42
CONCLUZII

În conceperea studiului de față am pornit de la ideea că terminologia piscicolă se rezumă la
patru compartimente bine determinate din punct de vedere lexical: spațiul de pescuit,
denumirile pești lor, pescarul și instrumentarul, misiunea noastră fiind acee a de a ilustra sursele
interne și externe ale termenilor, precum și modul în care sunt ma rcate stilistic aceste denumiri.
În ceea ce privește modalitățile interne, în cazul denumirilor pentru spațiu, instrumentar și
pescar se remarcă moșternirea latină și împrumutul din limbile: slavă, bulgară, maghiară, rusă
și franceză. Î n cazul ihtionimelor , reținem derivarea cu diferite tipuri de sufixe, cea mai
productivă fiind cea cu sufixe diminutivale (-aș, -el, -eș, -ete, -eț, -ică, -cioară , -ioară , -ișor,
ișoară , -iță, -uleț/-uliță, -uș/-ușcă, -ușor, -uț,/-uță), urmată de cea cu sufixe aug mentative (-ac,
-an/-ană, -ancă , -ău, -ean, -og, -oi, -oae, -oaie, -oaică , și -on) și de cea cu alte sufixe ( -ar, -at,
-ură/-ătură , -easă, -eață, -esc/-ească , -iu, -nic, -os/-oasă , -tor/-toare ), derivarea cu pr efixe fiind
aproape inexistentă.
Având în vedere cele două niveluri ale limbii, lexicul fundamental și masa vocabularului,
cea mai mare parte a cuvintelor din câmpului conceptual al pescuitului este inclusă în cel de -al
doilea, întrucât fac parte din registrul regional. Majoritatea denumirilor populare ale bolilor se
află în relație cu alte domenii ale vocabularului românesc , iar acest lucru se explică prin faptul
că nomenclatura populară este strâns legată de cunoașterea de tip empiric. Vorbitorii
nespecializați apelează la realități proprii sferei lor conceptuale, pentru a desemna speciile de
pești, uneltele sau spațiul de pescuit, ale căror denumiri științifice le sunt străine. La nivel
stilistic, se re marcă utilizarea metaforei, un procedeu de o expresivitate înaltă în surprinde rea
unor trăsături ale peștilor prin asemănarea lor cu anumite animate (căluț , iepuraș , vulpe etc.)
sau inanimate ( ac, sabie , cuțit etc.).
Din punct de vedere semantic, denumirile standard intr ă în relație de sinon imie cu termeni
aparț inând limbajului popular (de pildă, peștele de numit standard avat este echivalent semantic
cu arvat , aun, buțoi , făt, gonac , guran , hăut, lup, lup de pește , pește lup , țigan, vânător , vângău ,
vrespere , vulcan , vâlcan , vâigan , vâslan , boulean , leun, căpcăun și auț).
În consecință, studiul de față ne oferă prilejul de a concluziona că majoritatea denumirilor
sunt motivate lingvistic, în limba populară fiind evidentă tendința de exprimare dinspre concret
către ab stract, întrucât concretul este cea mai sigură sursă de exprimare. Acestea fiind spuse,
ipoteza este susținută de concluziile pe care le -am enunțat.

43

BIBLIOGRAFIE

A. Lucrări de ling vistică
ARISTOTEL , Poetica , Studiu introductiv, traducere și comentarii de D. M. Pippidi, Ediția
a III-a, îngrijită de Stella Petecel, Editura Iri, București, 1998.
AVRAM , Mioara, Formarea cuvintelor în limba română , Editura Academiei Republicii
Socialiste România, București, 1989.
AVRAM, Mioara, Gramatica pentru toți , ediția -a a II -a, Editura Humanitas, București,
1997.
CIURESCU , Camelia Eugenia , Procedee stilistice și lexico -gramaticale de formare a
ihtionimelor românești , Editura Celebris, Constanța, 2012.
COTEANU , Ion, Forăscu, Narcisa, Bidu -Vrănceanu, Angela, Limba română contemporană.
Vocabularul , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985.
EVANS , Vyvyan, GREEN , Melanie, Cognitive Linguistics. An Introduction , Edinburgh
University Press, 2006.
GRAUR, Alexandru, Nume de persoane , Editura Științifică, București, 1965.
IORDAN, Iorgu, Limba rom ână contemporană , Editura Ministerului Învățământului,
București, 1956.
LAKOFF , Johnson, Metaphors we live by , The University of Chicago Press, London, 2003.
PASCU, Giorge, Sufixele românești , Librăriile Socec & Co., Bucureșt i, 1916.
ȚURLAN , Valentin , Note pe marginea unor ihtionime româneș ti (II) , în „Anuar de
lingvistică și istorie literară ”, vol. 32, 1988 -1991.

B. Dicționare
DER = Dicționarul etimologic al limbii române , Alexandru Ciorănescu, Editura Universidad
de la Laguna, Tenerife, 1958 -1966.
DEX = Dicționarul explicativ al limbii române , ediția a II -a revăzută și adăugită, Academia
Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012.
DLRLC = Dicționarul limbii romîne literare c ontemporane , Dimitrie Macrea, Emil
Petrovici (coord.), Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1955 -1957.
DRAM = Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș , Dorin Ștef, Editura
Ethnologica, Baia Mare, 2011.

44
DȘL = Dicționar de știi nțe ale limbii , Angela Bidu -Vrânceanu, Cristina Călărașu,
Liliana Ionescu -Ruxăndoiu, Editura Nemira, București, 2005.
MDA 2 = Micul dicționar academic , ediția a II -a, Academia Română, Editura Univers
Enciclopedic, București, 2010.
ȘĂINEANU , Lazăr, Dicționa r universal al limbei române , ediția a VI -a, editura Scrisul
Românesc, 1923.
SCRIBAN , August, Dicționaru limbii românești (etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni,
arhaizme, neologizme, provincializme) , Insitutul de Arte Grafice „Presa bună”, Iași, 1939.
SECEHE, Luiza, SECHE, Marin, Dicționarul de sinonime al limbii române , Editura
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1982.
SECHE, Luiza, SECHE, Mircea, Dicțioanr de sinonime , Editura Litera Internațional,
București, 2002.

C. Lucrări de științele naturii
ANTIPA, Grigore, Fauna ichtiologică a României, Institutul de Arte Grafice Carol G öbl,
Academia Rom ână, București, 1909.
ANTONESCU , C.S., Peștii din apele României , București, 1947.
BĂCESCU, Mihai, CĂRĂUȘU, Sergiu, Cunoștințe folositoare , Colecția Științe pentru toți,
Editura Cartea Românească, București, 1945.
BĂCESCU , Mihai, Peștii, așa cum îi vede țăranul pescar român , București, 1947.
BĂNĂRESCU , Petru, Fauna Republicii Populare Române . Vol. XIII, Pisces , Editura
Academiei, București, 1964.
BUȘNIȚĂ , Th., ALEXANDRESCU , I., Atlasul peștilor din apele R.S. România , Editura
Ceres, București, 1971.
LUSTUN , L., RĂDULESCU , I., VOICAN , V, Dicționar piscicol , Editura Ceres, București,
1978.
VASILIU , D. George , Peștii apelor noastre , Editura Științifică, București, 1959.

D. Surse online
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A20653/pdf .
http://arhivelenationale.ro/site/download/inventare/Inaltul -Divan. -1831 -1846. -Inv.-583.PDF