Specializarea: Limba și Literatura Română [310912]

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

Departamentul pentru Pregătirea și Perfecționarea Personalului Didactic

Specializarea: Limba și Literatura Română

PERSONAJUL FEMININ ÎN ROMANUL INTERBELIC

Conducător științific:

Conf. univ. dr. CRENGUȚA GÂNSCĂ

Autor: ANGELA BUNGĂU

Școala: COLEGIUL TEHNIC ANDREI ȘAGUNA

Localitatea: ORADEA

Județul: BIHOR

– Oradea 2016 –

[anonimizat], reprezintă o componentă principală a [anonimizat], [anonimizat]-o [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat].

Alegerea temei Personajul feminin în romanul interbelic este motivată de importanța deosebită a [anonimizat], de încadrarea acestuia într-o [anonimizat] a realiza compoziții având ca temă personajul literar și de a-și argumenta punctul de vedere în legătură cu acesta.

Personajul feminin mi-a atras atenția datorită statutului ei dual în romanul interbelic: pe de-o parte, femeia este surprinsă în ipostaza sa ca specificitate a [anonimizat], [anonimizat], ea apare ca o reflecție a [anonimizat].

Alegerea temei a fost determinată și de întrebarea: Ce metode putem folosi pentru a [anonimizat] a compunerii de caracterizare a unui personaj/cuplu de personaje? [anonimizat], ca element esențial al derulării firului narativ.

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].

Activitatea la clasă mi-a [anonimizat]. [anonimizat] a oferi posibilitatea însușirii de către toți elevii a unui minim de cunoștințe și tehnici utile de lucru este necesar să se țină seama de următoarele aspecte: respectarea etapelor dezvoltării psihopedagogice ale copilului și adaptarea metodelor de lucru în funcție de acestea; trezirea interesului pentru aplicarea în practică a cunoștințelor dobândite.

[anonimizat], fără a le subestima însă pe cele tradiționale. [anonimizat], [anonimizat]-l dintr-[anonimizat], într-[anonimizat].

[anonimizat] – participative, [anonimizat], metoda dezbaterii, a horoscopului, a pălăriilor gânditoare, a ciorchinelui, a [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat]: [anonimizat], fișe de autoevaluare, modele de teste, teme pentru acasă, proiecte didactice, planuri ale unor activități extracurriculare tematice.

Astfel pe baza informării bibliografice, a schemelor, cu ajutorul modelelor explicative, a paradigmelor furnizate de lucrările de referință în domeniu, am oferit o altă perspectivă de abordare a problematicii personajului.

CAPITOLUL I

PERIOADA INTERBELICĂ ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Cuprinsă între anii 1918-1944 și considerată o adevărată Epocă de Aur din istoria națională, în Perioada Interbelică s-a cunoscut o efervescență culturală, în care mari oameni de cultură s-au afirmat. Caracterizată ca fiind un ideal al libertății și al dezvoltării, perioada anilor 1920-1940 a demonstrat adevăratul potențial al literaturii noastre. În literatura română, anii interbelici se caracterizează printr-o remarcabilă dezvoltare a romanului, care în scurt timp atinge nivelul valoric european. Romanul românesc își lărgește tematica, cuprinzând problematici mai complexe, mai bogate și medii sociale diferite.

Perioada interbelică aduce cu sine nu numai înflorirea social-economică a României, ci și dezvoltarea culturii și, implicit, a literaturii. Cele două mari direcții pe care se axează prozatorii sunt tradiționalismul și modernismul, susținătorul celei de-a doua direcții fiind E. Lovinescu, cel care sprijinea tinerii scriitori prin activitatea de la cenaclul și revista Sburătorul, unde emite, de altfel, și celebrul principiu al sincronismului, adică alăturarea literaturii române celei europene, posibilă numai prin imitarea literaturilor avansate, folosindu-se, însă, material autohton.

Romanul înflorește în 1920, când apare romanul Ion de Liviu Rebreanu, marcând un apogeu al specie. Alte romane care s-au remarcat înainte de publicarea romanului Ion au fost: Ciocoii vechi si noi a lui Nicolae Filimon, Romanul Comăneștenilor a lui Duiliu Zamfirescu, Mara de Ion Slavici și Neamul Șoimăreștilor de Mihail Sadoveanu.

Ion de Liviu Rebreanu este însă primul roman românesc comparabil cu capodoperele universale prin impresia copleșitoare de viață pe care o degajă. În romanul interbelic se continuă inspirația rurală prin operele lui Sadoveanu, si Rebreanu, dar pe trepte valorice superioare si cu modalități specifice. Acum apar romanele citadine, în care cadrul de desfășurare al acțiunii este orașul modern, precum în creatiile lui Camil Petrescu, George Călinescu, Hontensia Papadat Bengescu. Legat de mediul citadin se dezvoltă și problema intelectualului, strălucit ilustrată de romanele lui Camil Petrescu.

În perioada interbelică se intensifică dezbaterile cu caracter teoretic în legătură cu romanul. În studiul Creație si analiză Garabet Ibrăileanu constată existența a două tipuri principale de roman: romanul de creație care prezintă personaje îndeosebi prin comportamentul lor și romanul de analiză care vizează viața interioară și psihicul. Romancierii în perioada interbelică experimentează tehnici multiple ale romanului modern.

Alte direcții ale romanului interbelic au fost: cea lirică reprezentată de Ionel Teodoreanu; direcția estetizată și simbolică marcantă în opera lui Mateiu Caragiale; cea memorialistică, al cărei reprezentant este C. Stere și cea fantastică întâlnită în operele lui Mircea Eliade.

Astfel, apare tendința de revenire la modelele tradiționale, precum cel balzacian pe care George Călinescu îl folosește în Enigma Otiliei. El consideră absolut necesar dezvoltarea romanului românesc pe linia studiului caracterului.

Romanul românesc a „înflorit” în perioada interbelică, cunoscând o perioadă de aprindere spirituală, nemaiîntâlnită în cultura românească până atunci. Literatura română nu a avut niciodată atâția reprezentanți de seamă precum: Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Hortensia Papadat Bengescu, George Călinescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade etc. Activitatea scriitorilor prezintă o mare varietate și complexitate, răsărind parcă dintr-un joc de umbre și lumini puternice.

Proza interbelică va cunoaște o adevărată sincronizare cu literatura europeană în deceniul trei prin romanele scrise de Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, M. Blecher și Anton Holban. Se abordează acum teme noi în literatură precum intelectualul și condiția sa, lumea burgheză văzută din unghiul unor vicii, experiențe de cunoaștere și asumarea acestora, inclusiv experiența războiului sau cea erotică, văzută dintr-o perspectivă absolută, conștientizarea existenței ființei umane prin cunoaștere și trăire, devin parte din peisajul prozei interbelice românești. Sunt luați ca modele epice, ca puncte de referință autori francezi precum Andre Gide sau Marcel Proust, la care esențială este concentrarea naratorului asupra universului interior, subiectivarea perspectivei și a instanțelor narative.

Ca reprezentant de seamă al prozei interbelice, Liviu Rebreanu este considerat întemeietor al romanului românesc obiectiv prin publicarea romanului Ion, data publicării fiind considerată o dată istorică „în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”, spunea Eugen Lovinescu.

Rebreanu deschide calea romanului românesc modern prin Ion dând o capodoperă în manieră realismului dur afirmat în literatura universală prin romanele lui Balzac, Stendhal sau Zola.

Dacă Liviu Rebreanu creează romanul românesc modern, Mihail Sadoveanu duce povestirea românească spre desăvârșire. Sadoveanu, „Ștefan cel Mare al literaturii române” cum i-a spus G.Călinescu, are o operă monumentală a cărei măreție constă în densitatea epică și grandoarea compozițională. Timpul în care se petrec întâmplările, faptele din întreaga proză sadoveniană, este unul mitic, un timp al credințelor strămoșești, într-o lume arhaică, veche, foarte puternic legată de natura înconjurătoare. Aici timpul se măsoară după semnele vremii, după superstiții, după legi strămoșești nescrise, dar păstrate cu sfințenie de generații și transmise cu credință urmașilor. Romanul Baltagul  este un adevărat poem al naturii și al sufletului omului simplu, considerat sinteza sadoveniană supremă. Lumea arhaică a satului românesc, sufletul țăranului moldovean ca păstrător al tradițiilor si al specificului național, cu un mod propriu de a gândi și a reacționa în fața problemelor cruciale ale vieții este ilustrată în Baltagul.

Se remarcă în proza subiectivă, Camil Petrescu, un promotor în dramaturgie al conflictelor de idei, eseist percutant, gânditor modern. O trăsătură nouă în creația literară a autorului este autenticitatea, esența noului, conferind ,,momente autentice de simțire” în roman. Înscriindu-se în modernismul lovinescian al epocii, ale cărui noi direcții își propuneau sincronizarea literaturii române cu literatura europeană Camil Petrescu se va inspira din mediul citadin și va crea eroul intelectual lucid, analitic si intorspectiv.

George Călinescu prin Enigma Otiliei în 1938 constituie o revenire la formula obiectivă de roman, la metoda balzaciană. Romanul lui George Călinescu devine astfel unul polemic, replica literară la cultivarea asiduă în epocă a formulei procustiene, dar și o ilustrare a concepției sale despre curentele literare. Enigma Otiliei este un roman fundamental al literaturii române, o sinteză a clasicismului realist de tip balzacian, cu elemente romantice și moderne, o creație originală, după cum însuși autorul considera că trebuie să fim cât mai originali și să păstrăm în operă realismul fundamental.

Romanul românesc în perioada interbelică a adoptat diferite modalități estetice, de la clasic la modern, de la roman realist la roman mitologic, alegoric.

Gheorghe Glodeanu spunea în Poetica romanului românesc interbelic că ,,scriitorii interbelici pot fi clasificați foarte bine în funcție de atitudinea lor față de literatura subiectivă, clasificare pe care o realizează în mod indirect, ei înșiși. Astfel, pe de o parte se găsesc promotorii relatării la persoana întâi, în timp ce o altă categorie este alcătuită din autorii care refuză să abandoneze vechea perspectivă supraordonată a naratorului obiectivat.

Astfel, romanul de tip tradițional se caracterizează printr-un autor omniscient, care știe gândurile și sentimentele personajelor sale, omniprezent, propunându-și să reflecte lumea în toată complexitatea ei. Autorul operei obiective induce iluzia unei lumi aievea, a vieții obiective. În planul conținutului descrie viața în multitudinea ipostazelor sale iar în planul formei instrumentează tehnicile narative cunoscute până atunci. Pe când, modernismul se caraterizează prin ruptura de trecut, negarea valorilor clasice, academice, conservatoare, refuzul ideii de perfecțiune, originalitate și tendință de a șoca etc. În romanul modern, autorul își propune să „absoarbă” lumea în interiorul conștiinței, anulându-i omogenitatea și epicul, dar conferindu-i dimensiuni metafizice. Nu mai este demiurg în lumea imaginarului, ci descoperă limitele condiției umane; are o perspectivă limitată și subiectivă, completată adesea cu opinii pragramatice despre literatură (autorul devine teoretician). Personajul-narator înlocuiește naratorul omniscient, ceea ce potențează drama de conștiință, conferindu-i autenticitate, epicul favorizează analiza, existând o preferință pentru jurnalul intim, corespondența privată, memoriile, autobiografia. Cronologia este înlocuită cu acronia, iar evenimentele prezentate sunt din planul conștiinței, din exterior fiind preferate faptele banale, lipsite de semnificații majore, fără să fie refuzate inserțiile în planul social.

Romanul românesc își găsește o clasificare și în studiul Arca lui Noe, realizat de Nicolae Manolescu care disociază trei tipuri de romane, numite metaforic doric, ionic și corintic. În categoria celui doric se înscriu romanele clasice, realiste, scrise la persoana a III-a, cu un narator omniprezent, preferând istorismul.

Criticul este de părere că romanul Enigma Otiliei este un roman doric, afirmând: ,,Prin Enigma Otiliei, romanul doric se privește în oglindă, luând parcă act de sine și de rețeta de fabricare care i-a stat la bază; acest roman, G. Călinescu n-a vrut să-l parodieze, nici să-l nege, ci, tocmai din contră, să-l valideze!” Alți reprezentanți ai acestei tipologii de roman sunt: Mihail Sadoveanu – Nicoară Potcoavă, Frații Jderi, Cezar Petrescu – Calea Victoriei, Liviu Rebreanu – Ion, Răscoala.

În categoria romanului ionic, scris la persoana I, în care lumea e văzută prin ochii unui personaj, care este și naratorul și reprezentantul autorului, se înscriu autorii: Camil Petrescu – Patul lui Procust și Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, H.P. Bengescu în Concert din muzică de Bach. Se poate considera că și Marin Preda în Viața ca o pradă și în Cel mai iubit dintre pământeni este un scriitor modernist.

Romanul postmodernist sau neomodernist, este numit de criticul N. Manolescu roman corintic putând fi scris la persoana I sau III, un amestec între tipul ionic si doric, abordând un stil liber, mai adânc. Acest tip de roman cuprinde generația postmodernistă -generația 80 și 90- cuprinzându-i pe: Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Horia Simionescu, O. S. Crohmălniceanu, etc.

De asememea perioada interbelică a literaturii române cuprinde romane analizate în lucrarea de față, ce pot fi clasificate și astfel:

Romanul mitic, inițiatic tradițional: Mihail Sadoveanu – Baltagul

Romanul social-realist-obiectiv, modern: Liviu Rebreanu – Ion

Realismul psihologic/romanul modern de analiză, subiectiv: Camil Petrescu – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Romanul realist de tip balzacian: George Călinescu – Enigma Otiliei

Astfel, se poate spune că romanul românesc atinge treapta maturizării depline în perioada interbelică, după șase decenii de încercări mai mult sau mai puțin izbutite. Astfel, în numai două decenii, romanul traversează ,,vârste diferite, trecând de la realismul epic, orientat exclusiv spre lumea exterioară, la realismul subiectiv, interesat să descopere realitatea infinit mai complexă a spiritului”.

Tradiționalismul și modernismul, cele două orientări, curente, tendințe se reflectă în paradigma romanului, sub denumiri diverse, dar reductibile la același model complementar: roman tradițional vs. roman modern, roman obiectiv vs. roman subiectiv, roman de creație vs. roman de analiză (termenii criticului G. Ibrăileanu), roman doric vs. roman ionic (termenii criticului Nicolae Manolescu).

În ceea ce privește creația romanelor putem afirma că perioada interbelică este cea mai bogată din istoria literaturii române, iar scriitorii oscilează între căutarea unor formule proprii, inovatoare și valorificarea modelelor consacrate în literaturile cu tradiție.

CAPITOLUL II

IMAGINEA FEMEII ÎN PROZA ROMÂNEASCĂ INTERBELICĂ

În universul literar imaginea femeii a fost, în general, ilustrată în funcție de două coordonate, pe de-o parte fiind divinizată, având statutul de muză pentru poeți și salvatoare a celor aflați în suferință, iar pe de altă parte a fost demonizată, acuzată, perpetuându-se parabola biblică legată de rolul nefast al Evei.

Condiția feminității a fost reflectată în literatură, dintotdeauna, la fel ca în alte arte. Interesul scriitorilor pentru universul feminin a generat un personaj foarte interesant, preferat, în special, de proza romantică, dar și de proza realistă, bazată pe analiza psihologică. Teme recurente privind condiția femeii: familia, iubirea, căsătoria, căutarea propriei identități etc. și-au găsit spațiu de ilustrare în literatură. Dacă personajul masculin simbolizează, de regulă, forța, pragmatismul, afirmarea socială, în schimb, personajul feminin e îndreptat mai mult spre ideea de ideal intangibil, de a-și depăși condiția limitată, sufocată într-o lume condusă și dominată de bărbați.

În romanul românesc interbelic se acordă un loc important misterului feminin, femeii învăluită mai dens sau mai străveziu în mantia enigmei și prozatorii se străduiesc să mitifice sau să demitifice această enigmă. Dacă de-a lungul veacurilor concepția despre femeie și despre rolul ei în societete a evoluat, cea despre feminitate, în ciuda fluctuațiilor modei, s-a păstrat în aceleași limite, aproape intact. Idea feminității este legată de eternul feminin și misterul, ca nuclee ale acestei noțiuni. Din totdeauna literatura a încercat cristalizarea în personaje a eternului feminin.

Personajul feminin își redobândește individualitatea treptat, odată cu apariția romanului realist. Apar opere literare în care personajul feminin devine un personaj-pledoarie pentru emanciparea femeii într-o societate în care se află într-o poziție de inferioritate. Crește preocuparea pentru psihologie în cadrul romanului și dramei familiale, care se alătură romanului de dragoste. De asemenea există o psihologie a aristocrației, a burgheziei, a femeii din popor. Personajul feminin va fi ilustrat mai ales în interiorul cuplului și clanului sau familiei, neamului, ca factor principal fie al contradicției, fie al armonizării primului cu al doilea, în raport cu conjunctura socială. Încă în primele decenii ale secolului al XX-lea, în special în romanele tradiționale, femeia se afla într-o postură inferioară bărbaților. Honore de Balzac subliniază acest fapt în romanul Femeia de treizeci de ani, prin cuvintele eroinei Julie Castillon, când aceasta se adresează sexului opus: ,,Noi femeile suntem mai chinuite de civilizație decât am fi de natură. Natura ne-a impus unele chinuri fizice pe care nu le-ați îndulcit, dar civilizația a dezvoltat sentimente pe care le amăgiți neîncetat[…] Căsătoria, instituția pe care se sprijină societate de astăzi, numai pe noi ne face să simțim toate poverile. Pentru bărbat-libertatea, pentru femeie-datoriile. Noi vă datorăm întreaga noastră viață, dumneavoastră ne datorați numai unele clipe. Bărbatul poate să aleagă atunci când noi nu avem decât să ne supunem orbește […]”

Ibrăileanu, care printre primii la noi acordă atenție personajului feminin ca ferment al diegezei, scria în studiul După război: ,,Femeia a format întotdeauna subiectul principal sau cel puțin episodic al celei mai mari părți din literatură.” Afirmația deschide, astfel, mai multe puncte de interpretare, mai multe viziuni.

Cel mai greu demers este acela de definire a „tipului româncei”, deoarece analiza se poate face fie în funcție de anumite criterii geografice, existând astfel tipul muntencei, moldovencei, transilvănencei; ori în funcție de criterii sociale, stabilind alte categorii: femeia de la oraș sau cea de la țară. Moldovencele erau văzute ca având anumite trăsături dominante: o mai mare tendință spre melancolie, indolență, lipsa de voință și spirit puțin practic; muntencele erau considerate femei vioaie, mai aprige la câștig, puțin econoame, ușor adaptabile față de schimbări, dar și mai ușuratice, în timp ce transilvănencele se înfățisau drept unele econoame, cu o eficientă cunoaștere a muncii și a banilor, pe care îi strângeau cu chibzuință. După criteriul social, o primă categorie o reprezenta orășencele, femeile de la mahala, ce formau grupuri din care se recrutau servitoarele și damele de companie, intelectualele, de la scriitoare și profesoare la telegrafiste, telefoniste și doctorițe, farmaciste, precum si rentierele reprezentau un grup aparte. În cealaltă categorie se aflau țărăncile, privite ca fiind pline de superstiții, fataliste, cu o voință de a îndura mai mult decât de a face ceva pentru schimbarea sorții lor. Imaginarul romantic din primele decenii ale secolului al XIX-lea punea femeia pe un piedestal, adorând-o ca pe o imagine a dragostei și a poeziei, pe când cea de-a doua jumătate îi deschidea ușa spațiului domestic, invitând-o să intre într-o colivie aurită. În ambele cazuri, femeile nu ne sunt prezentate pentru ele însele, ci mai degrabă, în funcție de rolurile care le-au fost destinate de către bărbați.

Pornind de la statutul femeii în societate, în literatură s-a creat un univers în care feminitatea oferea subiecte multiple pentru a fi explorate, din toate punctele de vedere.

În proza românească interbelică, unul dintre scriitori, Liviu Rebreanu, s-a folosit de imaginea femeii pentru a reliefa ipostaza sa ca specificitate a mediului rural, surprinsă în determinările acestui mediu. El analizează și surprinde personajul după o nouă tehnică a structurii narative, deplasând aria investigației de la rural la urban, de la obiectiv la subiectiv.

În romanul Ion, se regăsește o temă cu înțelesuri adânci, a dramei țăranului ce se transformă în sluga pământului într-o lume în care averea constituia pilonul principal pentru a fi respectat, dar există și o temă adiacentă, care vizează și statutul femeii, văzută ca instrument de parvenire, de schimbare a statutului social.

În cazul lui Liviu Rebreanu, în universul masculin al operei sale, femeia, victimă socială, patetică și înduioșătoare, are o psihologie rudimentară. Scriitorul simte acest lucru, încât în afara romanului său fantastic Adam și Eva, unde simbolul feminin se îngemănează cu cel masculin, niciun nume de femeie nu figurează în titlurile romanelor sale. Dacă în Ion, la început voia să se ocupe de condiția femeii, cum se vede din primele denumiri- Rușinea și Zestrea- va realiza apoi o cotitură, în timpul scrierii romanului, interesul scriitorului mutându-se asupra țăranului și problemei sale centrale: pământul. Rebreanu însuși declară: ,,după această primă furie amoroasă pentru viitorul roman, au venit îndoielile. Subiectul mi se păru mărunt, banal, fără importanța pe care trebuie s-o aibă un adevărat roman.”

Pentru a atrage atenția aupra obiectivului principal, el transformă aspectul fizic al modelului preluat din realitate, Rodovica, o fată simplă, după care o va construi pe Ana lui Vasile Baciu. Rodovica era fiica unui țăran înstărit, care aflase că fata lui greșise, dăruindu-și fecioria unui flăcău din sat. Urmase apoi o formă crâncenă de pedeapsă, o bătaie groaznică, fata fiind salvată de vecini din mâinile lui. Supărarea cea mare a tatălui era, pe lângă greșeala fetei, că trebuie să se încuscrească el, fruntașul, cu pleava satului, cu un prăpădit de flăcău. Povestea șocantă a Rodovicăi, o victimă a iubirii sincere, l-a marcat pe Rebreanu ilustrând-o apoi în romanul Ion. Autorul s-a gândit totuși la o schimbare, accentuând dramatismul trăirilor fetei: ,,Rodovica era în realitate o fată drăguță. S-o facem în roman urâtă. Pe Ion să-l punem că a fost în dragoste cu altă fată, săracă și frumoasă. Ca să scape de sărăcie și mai ales să-și astâmpere patima lui cea mare pentru pământ, îl voi face să-și zdrobească dragostea, să părăsească pe iubita inimii lui și să se ție după Rodovica urâtă, dar cu pământuri.”

De-a lungul romanului interbelic s-au remarcat eroine, care au reușit să ilustreze, să concentreze, în diferite ipostaze misterul feminin. Unele reprezentante ale sexului sensibil emană o feminitate tulburătoare precum Nadina din Răscoala, Otilia din Enigma Otiliei sau Doamna T din Patul lui Procust, altele sunt acre și frustrate, de exemplu Aglae și Aurica din Enigma Otiliei, Lina din Concert de muzică de Bach. Din seria lor se desprinde Ana, fata înstăritului Vasile Baciu, care pare născută sub semnul nefericirii, fiind predestinată unei vieți tragice.

Profilul moral al fetei este conturat treptat, prin ipostazele succesive pe care le întruchipează, prin analiza sufletului ei chinuit: de tânără femeie îndrăgostită profund de Ion, căruia îi încredințează cu generozitate viața, aceea de soție îndurând cu umilință vorbele grele și loviturile bărbatului, și aceea de mamă, ipostaza în care circumstanțele normale ar fi putut deveni mijloc salvator pentru femeia nefericită.

Ana are o existență lipsită de iubire și blândețe, virtuți care întregesc un profil moral superior. Trăsăturile fetei: harnică, supusă, rușinoasă, ilustrează într-un fel, prototipul femeii de la țară. Raportarea se face firește, la perioada istorică descrisă în roman. Ana este insignifiantă pentru Ion din punct de vedere fizic. I se pare o fată „slăbuță” și „urâțică”, mai ales în comparație cu Florica, ai cărei „obraji fragezi ca piersica” și „ochii albaștri ca cerul de primăvară” îi tulburaseră sufletul flăcăului. Lui George Bulbuc, flăcăul bogat pe care Baciu îl voia de ginere, „Ana îi plăcea”, lui nu i se părea urâtă, însă nu zicea că-i „cine știe ce frumoasă".

Ana va deveni o victimă ușoară a flăcăului interesat numai de zestrea ei, fiind firavă și fără personalitate, așa cum pare la început, covârșită de voința lui Ion și îmbătată de cuvintele și gesturile lui drăgăstoase. În ciuda acestei firi slabe care se anunță din primul capitol, Ana va dovedi pe parcursul acțiunii o voință și o putere de a răbda uluitoare. Nu numai Ion e un revoltat, încălcând normele colectivității. Ana trăiește și ea aceeași condiție, nerespectând obiceiul tipic lumii rurale din acea vreme, de a accepta căsătoria plănuită de părinți, în care latura sentimentală nu are importanță. Autorul comentează: „Ana lui Vasile Baciu îi era făgăduită lui George Bulbuc de nevastă. Ea, fată cu stare, el fecior de bocotan, se potriveau.”

În cazul prezentării femeii, se poate observa că ea nu ocupă un loc principal în mediul din care provine, esența ei se reduce la un simplu instrument de înavuțire, fiind o marionetă în mâinile destinului și a bărbaților care îi pecetluiesc soarta: Ion și Vasile Baciu.

Suferința și chinurile Anei, nesigură de dragostea lui Ion, complexată de frumusețea Floricăi, sunt surprinse cu fină intuiție psihologică, autorul insistând mai ales pe deznădejdea ei care îi dă adesea „gânduri de moarte”.

Întâlnirile Anei cu feciorul Glanetașului, bine calculate de către Ion, marchează o transformare totală în privința înfățișării sale, vizibil diferită : „Fața i se îmbujoră de o încredere senină. Umbla mai sprintenă, muncea mai cu drag…” Cu atât mai izbitor este contrastul cu starea ei după căsătorie. Încă de la nuntă, când surprinde privirea înfocată pe care Ion i-o arunca Floricăi, ea „simți că nădejdile de fericire se risipesc”. Ana își rostește acum parcă propriul bocet: „Norocul meu, norocul meu…”. Privirile ei umile, care exprimă „o dragoste de câine huiduit”, trezesc mânia lui Ion, obsedat că Baciu tot amână actele pentru cedarea pământului.

Un moment de cumpănă în existența Anei, este nunta Floricăi cu George, deoarece Ana întrevede acum moartea ca pe unica scăpare din acest univers cuprins parcă de „niște ape tulburi”. Femeia simte acum „o silă grea pentru tot ceea ce o înconjura”, iar copilul i se pare o povară. Obsesiv, îi apare în minte imaginea lui Avrum care se spânzurase. Sinuciderea ei e descrisă minuțios într-un capitol de mare forță analitică, Ștreangul.

Moartea Anei, fără să fie în intenție asta, devine, prin urmările sale, o cumplită pedeapsă aplicată aceluia care i-a distrus viața. Destinul Anei este unul tipic lumii rurale, unde „femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și o producătoare de copii”.

Romanul Ion este structurat pe mai multe planuri narative: cel care vizează țărănimea, destinul lui Ion și al familiei sale, dar și planul intelectualilor satului, marcat prin preotul Belciug si învățătorul Herdelea. Și aici este ilustrată condiția femeii, prezentată totuși diferit, față de cea a simplei țărănci. Cele două fete ale învățătorului, Laura si Ghighi, erau instruite, aveau putere de exprimare, participau la baluri: „Laura e fata de măritat întâi, Ghighi e fata de măritat pe urmă.”, spunea criticul G. Călinescu, iar amândouă refac destinul mamei lor, doamna Herdelea.

Trecând la o altă personalitate marcantă a perioadei interbelice, Mihail Sadoveanu, ale cărui romane ilustrează femei din lumea rurală, femei puternice, harnice, gospodine, mame, văduve, e de remarcat, în opera sa, prototipul femeii puternice și inteligente, profund morale, care nu poate fi găsit decât în rândul clasei majoritare din perioada capitalismului: țărănimea. O asemenea țărancă autentică este Vitoria Lipan, remarcabila eroină a romanului Baltagul. Vitoria este o femeie puternică, hotărâtă, curajoasă și lucidă, tipul femeii specifice în zonele rurale ale acelor timpuri. Baltagul de Mihail Sadoveanu apărut în 1930, rămâne în ultima analiză, ,,romanul unui suflet de munteancă… ” spunea criticul Perpessicius.

În centrul romanului se află pentru prima oară un personaj puternic, activ, victorios; aceasta e femeie, o țărancă ,,în genere mai energică decât bărbații, și la Slavici și la alții” completa Nicolae Manolescu.

Protagonista, Vitoria Lipan, este o munteancă din Măgura Tarcăului, care trăiește o viață aspră asemenea oamenilor de la munte. Muntenii își câștigă pâinea de toate zilele cu toporul ori cu cața, fiind foarte pricepuți în meșteșugul oieritului. Viața femeilor de la munte este grea, uneori rămânând văduve de timpuriu, asemenea ei. Vitoria întrunește calități fundamentale ale omului simplu care se înscriu în principiile etice pe care le apreciază cel mai mult poporul român: cultul adevărului, al dreptății, al respectării legii strămoșești si al datinei, fiind o figură tipică de erou popular. ,,Ea nu este o individualitate, ci un exponent al speței” considera G. Călinescu.

Romanul prezintă monografia satului românesc de la munte, lumea arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan, soțul protagonistei, Victoria Lipan. Însoțită de Gheorghiță, fiul ei, aceasta reconstituie drumul parcurs de soț, cu scopul elucidării adevărului și săvârșirii dreptății.

Cunoscătoare a firii omenești, munteanca își cunoștea bărbatul așa cum știa semnele vremii. În aceste clipe grele, de căutare a adevărului despre bărbatul ei, ea are revelația păstrării tinereții iubirii.

Călătorind după semnele ei, Vitoria trăiește retrospectiv taina iubirii, apreciază Z. Sângeorzan. De asemenea, criticul Z. Sângeorzan e de părere că întreaga strategie a Vitoriei se desfășoară între două coordonate fundamentale ale cunoașterii: știința semnelor, vocea anotimpului, în deplin acord cu vocea experienței morale (intuitivă și profetică) care se completează și se desfășoară paralel. Acționând în fucție de aceste coordonate, eroina se definește pe sine. Vitoria este o sinteză de spiritualitate străveche românească, ea respectă neabătut datina moștenită din vechime manifestată în viața cotidiană, sau la evenimente cruciale: nunți, botezuri, înmormântări.

Aparținând lumii arhaice, patriarhale, Vitoria transmite copiilor respectul tradițiilor și este reținută față de noutățile civilizației : „în tren ești olog, mut și chior ? „Din postura de mamă, îi interzice fiicei, Minodora, să se îndepărteze de tradiție „Îți arăt eu coc, valț si bluză… ! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am știut de astea și-n legea noastă trebuie să traiești și tu !“  Astfel, Victoria se menține pe linia tradiției, respectând ceea ce a dobândit din punct de vedere spiritual de-a lungul vieții. Această atitudine conservatoare și restricționistă a protagonistei este specifică omului satului, și nu numai, persoanelor cu o educație specifică, cu orizonturile limitate, genului de oameni multumiți să trăiască în spiritul în care au fost crescuți, lipsiți de dorința de a depăși bariera transcedentală.

Fiind o soție iubitoare, care își trăiește viața în umbra bărbatului, pornește în căutarea acestuia. Dragostea și respectul față de cel alături de care a ales să-și petreacă viața o face să îndeplinească imposibilul: găsirea soțului, pedepsirea vinovaților și împăcarea sufletească.

George Călinescu vedea în Vitoria Lipan un Hamlet feminin, care ,,în căutarea bărbatului, pune spirit de vendetta și aplicație de detectiv. […] Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuiește cu metoda, cercetează cu disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare și, când dovada s-a făcut, dă drum răzbunării“. Crescută în spirit arhaic, fatalist, Vitoria suportase de multe ori insulte și bătăi de la Nichifor Lipan și totuși nu încetase niciodată să-l iubească. Cei doi munciseră, agonisiseră avere, turme de oi, argați.

Se remarcă mentalitatea rurală românească despre căsătorie asupra dreptului exclusiv al părinților de a hotărî soarta copiiilor, despre neîncrederea în autorități, dar și credința că morții poruncesc celor vii.

Spiritul superstițios al Vitoriei este subliniat de G. Călinescu: 
,,Vitoria nu măsoară vremea cu calendarul, ci cu semnele cerului”.

În comportamentul Vitoriei se cuprinde o întreagă filozofie de viață (ca și ciobanul din Miorița), un echilibru și o măsură în toate, fără nicio tânguire, moștenite din asprimea vieții din vremuri imemoriale. Odată împlinită datoria către cel ucis, totul reintră în tiparul vieții obișnuite de la munte.

Putem afirma, astfel, că protagonista operei lui Sadoveanu, Vitoria Lipan este un personaj feminin complex, reprezentativ pentru femeia contextului în care este plasată acțiunea. Dragostea față de soț îi evidențează curajul și tăria de caracter, dar și inteligența dobândită în viața grea din lumea satului, reușind la un moment dat să ajungă ea în situația “capului familiei“, fiind nevoită să-și depășească condiția de femeie de casă pentru a afla adevărul, și implicit, pentru împăcarea sufletească. Vitoria rămâne tipul femeii de la munte aprigă și îndârjită, dar în același timp crescută în spiritul devotamentului pentru familie.

Unghiul de percepție al femeii se lărgește treptat, ea trecând din sfera rurală în cea a cadrului citadin. Se va remarca o noua ipostază a feminității, interesată de sine, de viața mondenă, și de determinările exterioare. Acest univers, având ca parte încadrată femeia nu a putut fi trecut cu vedea de scriitori precum Camil Petrescu, G. Călinescu sau H. P. Bengescu. În acest sens, observăm că proza românească interbelică se orientează spre o altă direcție, a analizei psihologice, propulsând propria ei viziune despre lume. Profund originală, opera lui Camil Petrescu ne înfățișează o indestructibilă unitate din punct de vedere al viziunii despre lume, al problematicii și al modalității artistice. Poezia, proza, teatrul, ca și eseurile filosofice se hrănesc din aceeași obsesie: condiția și rolul intelectualului în societate, sensul existenței sale în univers.

O poveste a unei iubiri neîmplinite, măcinate de gelozie și care se consumă pe fondul dramatic al Primului Război Mondial este ilustrată în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Ștefan Gheorghidiu se căsătorește din dragoste cu Ela, colegă de facultate, pe care o vede ca pe o ființă perfectă și cu care trăiește la început o viață liniștită și modestă, până când o moștenire neașteptată, venită din partea unui unchi bogat modifică felul de viață al celor doi. Contactul cu lumea opulentă, mondenă, a burgheziei, trezește în Ela înclinații frivole, asezând între soți un proces de înstrăinare ireversibil. Avem de-a face cu o confruntare între două sensibilități: a bărbatului-gravă, problematică, disperată și a femeii-ascunsă, superficială, ușuratică, din prisma soțului ei.

Și în această operă, femeia este prezentată doar ca reflecție ce aparține viziunii bărbatului. Romanul o înfățișează pe Ela căsătorindu-se de studentă cu Ștefan, student și el la Filosofie, și, amândoi, realizează la început o căsnicie frumoasă și săracă, tipar de idealitate, bazată pe o comunitate de sentimente. Ștefan însuși îi conferă atribute ale idealității: „era atâta tinerețe, atâta frângere, atâta nesocotință în trupul bălai și atâta generozitate în ochii înlăcrimați, albaștri…”, și „… era această fată un continuu prilej de uimire. Mai întâi, prin neistovita bunătate pe care o risipea în jurul ei. Făcea toate lucrările mătușii ei, care era institutoare, prăpădea puținii bani în cadouri pentru prietene, iar pe colega ei bolnavă a îngrijit-o luni de zile ca o soră de caritate, cu o abnegație fără margini, de adolescentă.” Soțul, mândru de soția sa, o dorește superioară, unică și o prezintă ca pe o posesiune a sa, ca un bun personal, în care parcă se regăsește, considerând-o femeia ideală: „Simțeam că femeia aceasta este a mea în exemplar unic, așa ca eul meu” .

Comportamentul Elei va fi puternic determinat de moștenirea lăsată de unchiul Tache trezind în ea „porniri care dormitau latent, din strămoși…”. Intervine pătimaș în problemele multe și încurcate ale moștenirii, scoțând în evidență o patimă pe care soțul ei nu i-o observase până atunci, schimbând, încet dar sigur, peisajul casnic, încercând să-l supună acelorași schimbări și pe Ștefan. Sub influența catalizatoare a Anișoarei, o vagă verișoară, puternic ancorată în lumea mondenă, este acaparată de această lume fals strălucitoare și distins găunoasă și se depărtează tot mai mult de tiparul de idealitate în care o încadrase, cu afișată dragoste și orgolioasă admirație, Ștefan. Odată cu escapadele mondene, la Odobești, cu soț sau fără soț, dar mai ales cu însoțitor, în genere o viață dusă dincolo de perimetrul conjugal, cel statornic și visat de Ștefan, pentru care dragostea înseamnă drept de viață și de moarte asupra partenerului. Aparențele și esențele se întrepătrund, se confundă, iar Ela cea adevărată se refuză, parcă, înțelegerii noastre.

Ela este prezentată aici ca proiecție a bărbatului ce descoperă cealaltă parte a soției, vulgară, departe de un ideal: „În cele 3 zile cât am stat la Odobești, am fost ca și bolnav, cu toate că păream uneori de o veselie excesivă. Îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă. Sunt cazuri când experții într-un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă sub un peisaj banal, o madonă de vreun mare pictor al Renașterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj și un cap străin și vulgar.”

Ela parcurge un proces permanent de devenire, se „construiește” mereu pe sine, străbătând în conștiinta naratorului haltele intermediare de la ideal feminin la femeie. Ea ne apare nouă doar prin prisma conștiintei empatice a lui Ștefan, se organizează conform opțiunilor acesteia, fiind o focalizare a existenței și conștiinței.

Criticul Pompiliu Constantinescu remarca la apariția romanului faptul că „Bărbatul reprezintă o conștiință intransigentă, un fel de absolut moral aplicat mai ales în iubire, femeia e un animal cochet, ispita simțurilor și primejdie a echilibrului interior (…). Bărbatul își angajează într-o experiență erotică întreaga personalitate, în timp ce femeia își oferă, ca să-și retragă, elanul capricios al unei permanente funcții vegetative.” După prezentarea tipurilor de femei din romanul Ion, unde se profilează Ana, ca țărancă bogată, nefericită, victimă a unui sistem dur de ierarhizare a valorilor, în Baltagul, Vitoria-tipul femeii rurale, arhaice, cu forță bărbătească, Ela, din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, ce apare ilustrativă pentru femeia cu dorințe refulate, se poate observa faptul că feminitatea în perioada interbelică se situează pe o axă a tranziției dinspre vechi, arhaic, spre nou, modern. De aceea, ea apare de cele mai multe ori ca un destin marcat fie de iubiri neîmplinite, fie de gustul averii și a poziției sociale înalte; ea nu-și găsește locul într-o lume în care bărbații par să domine mediul social, devenind astfel ființa în derivă.

În continuare, literatura, indiferent de o perioadă istorică anume a creat tipuri de feminități. Dacă ne gândim la perioada interbelică, viziunea asupra femeii o surprinde pe aceasta căutând un loc cât mai stabil în societate, ori proiectează conturul unei feminități în căutarea stabilității materiale, dar și sentimentale. O astfel de condiție a femeii îsi găsește un loc și în romanul românesc interbelic, ce se întoarce la formula prozei clasice, tradiționale, a unui realism obiectiv de tip balzacian.

Engima Otiliei de G. Călinescu este un astfel de roman din care putem extrage trăsături ale femeii din perioada interbelică. Opera reconstituie atmosfera societății românești de la începutul secolului al XX-lea în care pozițiile sociale se stabileau în funcție de avere. De aici rezulta încleștarea și desfășurarea de energii în jurul moștenirii lui moș Costache. Căsătoria devine și ea, din această perspectivă, un mijloc de "chivernisire", de câștigare a unei poziții. Unul dintre resorturile acestei situații este, bineînțeles, femeia ce se poate identifica în diverse personaje ale romanului: Aurica, Aglae, Otilia, Georgeta, Olimpia, Lili.

Din tipologia femeilor illustrate în roman face parte și Aurica, care ilustrează tipul femeii disperate după căsătorie, ea este fata-bătrână. În virtutea acestei idei, autorul își plimbă personajul pe străzi, la nunți, la ghicitoare și la preot. Pentru Aurica, averea există și este importantă în măsura în care ea reprezintă dota în vederea unei viitoare căsătorii. Personajele cu care intră în contact prezintă interes în ipoteza că îi vor putea deveni parteneri: Felix, Pascalopol, Weissmann.

Un alt personaj feminim, construit după modelul celui balzacian este și Aglae, „baba absolută” cum o numește Weissmann, „geniul său, răutatea ei este supremă”, „acreala este totală”, „înveninează tot ce atinge”, „este zgârcită și rapace”. Mărginită, nu are încredere decât în avere, desconsiderând orice preocupare intelectuală sau vreo profesie. Este odioasă și meschină, capabilă să o distrugă pe Otilia în favoarea copiiilor ei. De aceea, după moartea lui Costache, își permite să-i spună Otiliei, fără menajamente, să plece din casă.

În schimb, personajul central al romanului, redat tot în stil balzacian, Otilia întruchipează modelul feminității exuberante, ea ilustrează tipul femeii cochete, capabilă să se facă iubită și dorită fără a fi stăpânită și descoperită cu adevărat de cineva.

Înfățișarea adolescentină a Otiliei este de la început descrisă în mod expresiv de scriitor din momentul sosirii lui Felix în casa unchiului său, o apariție angelică, așa cum o observa tânărul. Mai întâi, o voce cristalină, auzită de sus, apoi, „un cap prelung și tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri.”

Vestimentației fetei, prezentată tot de tânărul Felix, sugerează suplețea, delicatețea, firea deschisă a fetei, o apariție romantică tulburătoare: „fata, subțiratică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc și cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu franchețe un braț gol și delicat.”

„Fata parea să aibă vreo optsprezece-nouăsprezece ani. Fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri, arăta și mai copilăroasă între multele bucle și gulerul de dantelă. Însă în trupul subțiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă și păstrată a Aureliei, era o mare libertate de mișcări, o stăpânire desăvârșită de femeie. Moș Costache o sorbea umilit din ochi și râdea din toată fața lui spână când fata îl prindea în brațele ei lungi. Fata avea, era limpede, toată inițiativa.”

În stil balzacian, personajul este caracterizat și prin prisma mediului în care trăiește, astfel Otilia putând fi definită și prin camera sa, înainte ca Felix să o cunoască realmente: „o masă de toaletă cu trei oglinzi mobile și cu multe sertare, în fața ei se află un scaun rotativ de pian", fiind detalii semnificative ce stimulează imaginația; motivul oglinzilor, o metaforă ce ar putea vorbi de firea imprevizibilă care scapă înțelegerii imediate, prin apele oglinzilor, dar și ca element indispensabil cochetăriei feminine; prin dezordinea tinerească a lucrurilor ce inundă camera se intuiește firea exuberantă, dezinvoltă; lucrurile fine (rochii, pălării, pantofi), jurnalele de modă frantuzești, cărțile, notele muzicale amestecate cu păpuși alcătuiesc universul de viață cotidiană, spiritual, „ascunzișul feminin”, cum spune scriitorul.

Otilia reprezintă în concepția bărbaților din roman un amestec de copilărie și adolescență, un instinct feminin sigur. Este totodată naivă și plină de candoare dar în același timp „părea să știe multe și intimidă pe bărbați”; Moș Costache, Pascalopol, Stănică, Felix însuși „n-ar fi îndrăznit să contrarieze pe Otilia”. Neliniștea adolescentină, bucuriile ei dezlănțuite sunt surprinse cu finețea observației: „îmi vine uneori să alerg… să zbor…”.

Firea imprevizibilă și visătoare, tumultul tinereții sunt cuceritoare: aleargă prin iarbă în picioarele goale, se dă în leagăn, doarme în fân, cântă nebunește. Vitalitatea, exuberanța, și sinceritatea deconcertantă a tinereții formează o imagine pură de un farmec aparte: îl târăște în goană pe Felix prin curte, tropăie pe scară, fluieră, dansează.

Feminitatea Otiliei se definește cel mai bine din reflecția celor din jurul său: moș Costache „o sorbea umilit din ochi și râdea din toată fața lui spână”; pentru Pascalopol este „o mare ștrengăriță”, „un temperament de artistă”, „o rândunică, închisă în colivie, moare”; „o ființă gingașă care merită ocrotirea”, „o floare rară”, „o fată mândră și independentă”. Pentru Aglaea și Aurica, purtările Otiliei sunt asemeni „fetelor fără căpătâi și fără părinți”.

Otilia însăși se autodefinește ca având o intuiție feminină sigură, un spirit practic, rațional: „… eu sunt o zăpăcită, eu sunt pentru oamenii blazați, care au nevoie de râsetele tinereții, ca Pascalopol…”; „eu te iubesc în atâtea feluri, încât nu pot să analizez acum cât te iubesc ca frate și cât ca iubit”.

Eroina evoluează pe parcursul romanului, călătoria la Paris, împreună cu Pascalopol o maturizează, devine mai sigură, mai conștientă de ea însăși, schimbare pe care Felix o percepe. Se simte inferior: „În ochii Otiliei mocneau judecați despre viață și despre el, hotărâri îndelung meditate, ironii…seriozitatea ei îl paraliza”.

Dar finalul romanului nu aduce o lămurire pentru bărbații din viața protagonistei, Otilia rămânând, însă, o enigmă a feminității. Eroina se înscrie în seria altor personaje feminine remarcabile din romanul românesc precum Sașa Comăneșteanu din Viața la țară de Duiliu Zamfirescu, Olguța din La Medeleni de Ionel Teodoreanu, Adela din romanul cu același titlu de G. Ibrăileanu, Maitreyi din romanul eponim al lui Mircea Eliade.

Prezentarea diverselor personaje feminine din romanele amintite nu are în prim plan definirea unor tipologii ale feminității, cât un mod de a gândi într-o continuă tranziție, astfel femeia plasându-se pe un drum al expersiei de gândire liberă, al unui statut cât mai bine conturat în societatea română modernă.

Mișcarea femeilor se va transforma în perioada interbelică într-o mișcare feministă cu declarate scopuri politice, de pătrundere într-un domeniu ce până atunci era acesibil doar bărbaților, evidențiindu-se astfel rolul femeii și în societate, nu doar în spațiul închis al casei.

În consecință, femeia reprezintă de multe ori esența unei opere literare. Considerată sursă a fericirii și în același timp izvor de suferință ,,femeia” este cea care i-a inspirat pe marii creatori ai lumii încă din cele mai vechi timpuri. Căzuți pradă frumuseții și farmecelor feminine, sculptori, pictori, muzicieni și nu în ultimul rând maeștri ai cuvântului au dat naștere unor minunate opere de artă, având în centrul lor esența și enigma femininății.

CAPITOLUL III

PERSONAJUL FEMININ DIN ROMANUL CU TEMATICĂ RURALĂ

3.1. Romanul ION de Liviu Rebreanu

Apariția romanului Ion, de Liviu Rebreanu, în 1920, „reprezintă o revoluție și față de lirismul sămănătorist sau atitudinea poporanistă, și față de eticismul ardelean, constituind o dată istorică, am putea spune, în procesul de obiectivare a prozei noastre epice”, scria Eugen Lovinescu, remarcând noutatea viziunii și a tehnicii narative din roman.

Prin tematică, prezentarea lumii rurale la începutul secolului al XX-lea, Ion se înscrie în categoria narațiunilor tradiționaliste, caracterul eliptic și impersonalitatea stilului, tehnica contrapunctului și realismul perspectivei îl impun criticii ca operă modernă. Ion reprezintă un început de drum în istoria romanului românesc modern, fiind o proză realist-obiectivă care propune o viziune tradițională cu vizibile elemente de modernitate.

Universul ficțional imaginat de scriitor aduce în prim plan satul transilvănean Pripas, la începutul secolului al XX-lea, un sat surprins în toate aspectele sale caracteristice, astfel încât romanul Ion dobândește aspecte de frescă socială. Sunt prezentate: relațiile de familie bazate pe criterii economice, relațiile culturale prin clasa intelectualilor și tărănime, relațiile sociale dintre „sărăntoci” și „bocotani”, condiția femeii în societatea rurală românească, obiceiuri legate de marile evenimente din viața omului: naștere, botez, nuntă, înmormântare, colindat.

Tematica ilustrează totodată conflictul generat de lupta aprigă pentru avere, într-o lume în care statutul social al omului este stabilit în funcție de pământul pe care-l posedă, fapt ce justifică acțiunile personajelor. Datorită averii Ion se va căsători cu o fată bogată, Ana, deși nu o iubește, Florica se va mărita cu George pentru că are pământ, iar Laura, fiica învățătorului Herdelea îl va lua pe Pintea nu din dragoste, ci pentru că nu cere zestre. Implicit această goană după avere sau necesitatea de a deține averea influențează soarta personajelor feminine din roman. Autorul creează tipologii umane specifice prozei realiste: tipul țăranului, tipul intelectualului, tipul parvenitului, tipul țărăncii.

Romanul este construit pe două planuri: unul în care poziția centrală este ocupată de Ion și de tribulațiile lui sentimentale și al doilea, în care evoluează familia Herdelea. Cele două părți ale romanului „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”, sugerează „vocile” interioare care motivează acțiunile personajului. Prima parte urmărește patima lui Ion pentru pământ și dorința lui de a se impune în ierarhia satului, în care el este marginalizat, neavând avere. El își atinge țelul seducând-o pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, om bogat din Pripas și reprimându-și dragostea pentru Florica, o fată frumoasă, dar săracă. Lăsând-o însărcinată pe Ana, Ion îl obligă pe Baciu să i-o dea de nevastă și împreună cu ea, pământul.

Partea a doua urmărește personajul principal în ipostaza de stăpân al averii dorite și reîntoarcerea sa la prima dragoste, la Florica, măritată însă cu George Bulbuc, rivalul său. Sinuciderea Anei, moartea lui Petrișor, copilașul ei și al lui Ion, sunt evenimente care precipită acțiunea, grăbind și sfârșitul tragic al protagonistului omorât cu sapa de George care l-a surprins în ograda sa.

Romanul Ion înfățișează o societate tradițională de tip patriarhal, dominată de bărbați, în care statutul femeii era net inferior, tratată și văzută drept o unealtă de muncă, o născătoare de prunci și o aducătoare de zestre, fapt ilustrat prin destinul Anei Baciu și încă din deschiderea romanului, când la hora din sat e prezentată imaginea tinerelor fete și a nevestelor care așteaptă să le vină cheful bărbaților pentru a fi invitate la joc. Comunitatea se conduce după legile statului austro-ungar, dar și după legi nescrise. Căsătoriile se fac în funcție de avere și cu acordul părinților, iar fetele trebuie să-și apere virtutea. Încălcarea acestor norme are urmări tragice, cum este cazul Anei, alungată și disprețuită de toți. În sat, domină mentalitatea că oamenii sunt respectați dacă au oarecare agoniseală, fapt ce face ca relațiile sociale să fie tensionate între „sărăntoci” și „bocotani”, între chibzuința rosturilor și nechibzuința patimilor, ceea ce ace să se dea în permanență o luptă aprigă pentru existență.

Destinele personajelor sunt determinate de această mentalitate, de faptul că familiile nu se întemeiază pe sentimente, ci pe interese economice. În acest sens Ion o „vânează” pe Ana și pământurile tatălui ei; Vasile Baciu și l-ar fi dorit de ginere pe George Bulbuc dintr-o familie bună, iar Florica își trece peste dorința inimii, alegând căsătoria cu înstăritul fecior al lui Bulbuc. Fiica lui Baciu, orfană de mică, lipsită de afecțiune încearcă să o găsească în brațele lui Ion, dar atât în ochii tatălui cât și a bărbatului ei, femeia nu este decât o „marfă”, un pretext pentru a negocia averea. În secvența în care se întâlnesc cele două familii, Glanetașu și Baciu, în prezența preotului care urmărea împăcarea lor, Ana nu este luată în seamă, este tratată ca un obiect, motiv de suferință și durere.

Cea mai importantă particularitate a romanelor lui Rebreanu este însă deschiderea spre modern. Chiar dacă scriitorul alege să abordeze tematica rurală și să aducă în prim-plan imaginea țăranului și soarta nefericită a femeii în societatea rurală a vremii, această imagine nu mai este idealizată, omul rudimentar fiind prezentat în umila și precara lui realitate socială, trăsătură care-l apropie pe Rebreanu de viziunea naturalistă. Mai apoi, în maniera tradițională autorul surprinde relația omului cu destinul, ființa umană fiind supusă unui destin prestabilit. Lumea satului, neidealizată este redată, în roman printr-un grad înalt de obiectivitate, fapt care l-a determinat pe criticul literar Eugen Lovinescu să-l numească pe Rebreanu „ctitor al romanului românesc modern”. Tot de moderninate ține și analiza trăirilor afective ale personajelor: neliniștea, obsesia, mustrările de conștiință, studierea instinctelor primare, sondarea adâncimilor obscure ale psihologiei colective, cercetarea trăirilor omului aflat în fața morții și alte trăsături.

3.1.1. ANA BACIU

Romanul Ion de Liviu Rebreanu este riguros construit în jurul personalității tragice a personajului eponim, fiul Glanetașului, un revoltat al condiției sale, care utilizează orice mijloace pentru a-și atinge scopul. Legat strâns de soarta lui Ion este destinul Anei. Numită deseori „victima predestinată”, eroina este privită ca fiind singurul mijloc prin care Ion își poate potoli setea de pământ.

Ana, ca personaj feminin plasat într-o lume dură, lipsită de sentimente, delicatețe sau gingășie, pare condamnată încă de la început. Ea ilustrează perfect ceea ce criticul G. Călinescu afirma: „În societatea țărănească femeia reprezintă doua brațe de lucru, o zestre și o producătoare de copii. Odată criza erotică trecută, ea încetează de a mai însemna ceva pentru feminitate. Soarta Anei e mai rea, dar deosebită cu mult de a oricărei femei, nu.”

Ana, fata lui Vasile Baciu, poate fi prezentată mai ales în contrast cu Florica, rivala ei în dragoste încă din primele pagini ale romanului, în momentul horei. Cele două apariții feminine reprezintă, de fapt, cele două „glasuri” între care va oscila Ion: „glasul pământului” și „glasul iubirii”. În profilul Anei se prefigurează încă de acum ceva ce amintește de caracterul predestinat al eroilor din tragediile antice. Dacă Ana are fața „lunguiață, arsă de soare, cu o întipărire de suferințe”, Ion văzând-o ca pe o fată slăbuță și „urâțică”, Florica este fata frumoasă, cu „obrajii ca piersica și ochii albaștri ca cerul de primăvară.” Dar, în timp ce Florica este săracă, Ana „are case, și locuri, și vite multe”, iar acest lucru este singurul care va conta, la început, pentru flăcăul sărac din Pripas.

Sensibilă, făptură firavă, blândă, profilul Anei dezvăluie viața grea de orfană, chinuită. A rămas de mică orfană de mamă, iar tatăl, stăpân al unor mari întinderi de pământ, ursuz, căzut în patima băuturii, vede în Ana un dușman care îi poate știrbi proprietatea prin căsătorie. Datele existențiale în privinta acestui personaj îl plasează încă de la început sub zodia eșecului, crescând într-un mediu familial închistat și violent, pierzându-și mama în urma unei nașteri nefericite. Astfel, Ana crește în chingile unei frustrări mereu alimentate de duritatea și indiferența tatălui care „o ura fiindcă din pricina unui copil s-a tras moartea femeii ce-i fusese reazămul vieții.” În egală măsură psihologia fetei este deformată de un deficit de afectivitate. Trăind într-un astfel de mediu familial, Ana manifestă firesc tendința de evadare, iar calea pe care o alege este pe cât de frumoasă, pe atât de tragică: iubirea pentru Ion. Într-o lume care nu are ochi pentru ea, fiica a lui Vasile Baciu se predă sufletește flăcăului care pare să-i acorde atenție. Deși are datele certe ale iubirii lui pentru Florica, Ana se încăpățânează în iluzia ei. Încetul cu încetul Ana va deveni unul dintre termenii tragici ai unei relații nereușite. Ion își va sugruma vremelnic glasul iubirii pentru Florica și se va năpusti pătimaș spre cealaltă ibovnică, pământul pentru care este dispus la orice sacrificiu. El o dezumanizează, în mintea lui inflamată de acea dorință acerbă a posesiunii pământului, și în compensare umanizează forța inertă, adâncă, dragostea de pământ.

Se remarcă astfel frumusețea ei morală, puterea cu care, nesocotind barierele sociale – Ana, fata bogată -Ion, sărăntocul din Pripas – înfruntă jignirile și brutalitățile tatălui, apoi ale bărbatului său. Trăiește permanent în iluzie, nutrește o dragoste profundă pentru Ion, crezând că acesta poate să-i ofere ceea ce-și dorește: salvarea prin iubire. De aceea, la horă, când Ion „o strânge la piept cu mai multă gingăție, dar și mai prelung”, privirea ei „lucește cu bucurie”, șoptind cu un dulce reproș: „Dă-mi drumul, Ionică, … zău, dă-mi drumul!…”

Autorul se dovedește un bun cunoscător al psihologiei feminine, deoarece surprinde zvârcolirile Anei în setea ei de dragoste, profunzimea sentimentelor, ajungând să-și dăruiască fecioria celui pe care îl numește „norocul” ei. Scena în care Ana se lasă sedusă marchează pentru existența tragică a fetei, pecetluirea destinului acesteia. Este o scenă simbolică, iar scriitorul, prin stilul rece, cenușiu, surprinde indirect indicii dramei care se prefigurează: „O iarnă urâcioasă se zbătea să coboare pe pământ, dar parcă nu avea încă destulă putere”; „Casa zăcea în întunerec, neagră ca un bivol adormit”.

Rebreanu sugerează clar aspectul malefic al locului ce va marca iremediabil destinul eroinei. Este primul pas către moarte. Ana se va transforma dintr-o fecioară a durerii într-o mater dolorosa. Sarcina va fi pentru ea chinul sisific, atât în plan fizic, cât și sufletesc. După ce Ion își împlinește planul, schema seducției se sterge din mintea lui. Ana va pendula pe o Golgota personală cu două repere ale torturii sufletești și fizice: indiferența desăvârșită a lui Ion și bătăile crunte îndurate de la Vasile Baciu care se simte trădat de propria fiică.

Dezvelindu-i treptat, prin mijloace indirecte de caracterizare, universul interior, observându-i gesturile, reacțiile, înfățișarea fizică în diferite împrejurări, limbajul, adesea plat, prozatorul realizează treptat un profil uman, tulburător prin profunzime și autenticitate, învăluit într-o aură tragică. La individualizarea Anei participă și reacțiile pe care le provoacă în comportamentul lui Ion, ca și ipostazele contrastante în care apare.

Cu un autentic realism, prozatorul pune în lumină condiția de inferioritate a femeii, date fiind prejudecățile de care este stăpânită societatea vremii. Acestora li se adaugă împrejurarea în care Ion, dominat de „glasul pământului”, abia în ziua nunții înțelege că: „împreună cu pământul trebuie să primească și pe Ana”, adaos tragic la bunurile materiale obținute prin căsătorie. La nuntă, Ana va trebui să accepte faptul că Ion nu o iubește, murmurând îndurerată: „Norocul meu, norocul meu!”

În consecință, Ana este împinsă încetul cu încetul spre moarte de indiferența bărbatului spre care își îndreaptă întreaga nevoie de dragoste, de protecție. Lipsa din ce în ce mai evidentă a iubirii dezvoltă celălalt complex: complexul Ofeliei, conform lui Gaston Bachelard „…trecând în zorii zilei pe cărarea de lângă Someș, dincolo de Jidovița, se oprea acuma mereu în dreptul stăvilarului și privea lung vălmășagul apelor adânci care parcă o chemau.” În datele acestea obsesive, prima ispită a evadării dintr-o lume în care nu-și găsește locul, este ispita apei. În dorința lui Ion de a avea pământ, ce devine Ana este cunoscut. „Odată criza erotică trecută – arată G. Călinescu- ea încetează de a mai însemna ceva pentru feminitate.” Soarta Anei este una dramatică, nu cu mult diferită de a oricărei femei de la țară. Drama Ion-Ana poate fi privită ca dramă a căsniciei țărănești. În numele dragostei, Ana devine victima violențelor, a brutalităților fizice și verbale ale tatălui și ale soțului. Dupa nuntă, Vasile Baciu refuză sa-i dea pământurile promise lui Ion. Acesta din urmă o trimite pe Ana la tatăl ei pentru a-1 convinge să respecte înțelegerea. Ana va pendula astfel din nou între doi poli ai violenței. Ea nu rămâne decât un simplu obiect de troc, un mijloc absurd pentru un nesfârșit exercițiu al molestării. În cele din urmă, convins că Ana este înțeleasă cu Vasile Baciu să-1 înșele la învoiala cu pământurile, Ion o alungă pur și simplu de acasă. Vasile Baciu refuză cu asprime să o mai primească: „Ana rămase în mijlocul drumului, nemaiștiind încotro s-o apuce, Ion tot mai înjura și blestema în ogradă, iar Vasile Baciu, depărtându-se, țipa mai tare parcă să-l audă tot satul. […] «Acu unde să mă duc?» se întreba și în minte îi răsăreau numai răspunsuri negre care o pironeau pe loc, sleindu-i voința și ispitind-o să-și curme singură toate suferințele, fiindca viața ei e zadarnică.” Momentul în care femeia este alungată de tatăl și de soțul ei, în egala măsură, aduce cu sine și compensarea psihologică, a doua ispită a morții, întreaga existență de fată îndrăgostită și de soție a Anei se consumă în acest orizont al ispitei thanatice: „în noaptea aceea își dădu seama întâia oară Ana de prăpastia în care-și zvârcolește ea viața. Și atunci gândul morții i se coborî în suflet ca o scăpare fericită.” Din desfășurarea evenimentelor se desprinde, în mod indirect, faptul că rațiunea de a fi a Anei prin iubire încetase. Existența i se mai justifică doar prin ceea ce critica literară observase că i-a fost hărăzit femeii în societatea vremii aducătoare de zestre, născătoare de prunci, brațe de muncă. Adevărată „Mater dolorosa schingiuită”, după cum afirma Tudor Vianu, Ana „își poartă pruncul la piept în rătăcirile ei”, iar în final se spânzură. Gestul Anei este consecința pustiului ei sufletesc, după prăbușirea suportului moral care i-a fost iubirea. Ana se scufundă în moarte „cu o plăcere grozavă, amețitoare, ca și când un ibovnic mult așteptat ar fi îmbrățișat-o cu o sălbăticie ucigătoare”.

Acest deznodământ tragic poate fi un mod de a pedepsi o lume încremenită sufletește în dorința meschină de „a avea”; Ana nu mai poate suporta că bărbatul ei o tratează cu dispreț, cu silă, în batjocură, fără respect, nu mai dorește să fie „un obiect al negocierii” și se sinucide.

Destinul Anei este marcat de două personaje episodice, cărora scriitorul le conferă un rol esențial: cârciumarul Avrum și Dumitru Moarcăș. Sinuciderea lui Avrum, imaginea spânzuratului constituie primul moment de cristalizare a ideii sinuciderii după ce, până acum moartea, doar o ispitise pe Ana. Rebreanu descrie imaginea spânzuratului cu insistență pe detaliile organice, în spiritul prozei naturaliste: „în lațul făcut dintr-un căpăstru vechi, legat de al șaptelea fuștei, atârna Avrum, cu obrajii roșii-sfeclă, cu barba galbenă zbârlită, cu părul ciufulit și lipit pe fruntea și tâmplele lucitoare de sudori, întors cu fața spre ogradă, privind parcă necăjit, cu ochii ieșiti din orbinte […] Gura i se strâmbase în colțul drept, iar limba, crâmpoțită între dinți, era vrâstată cu dungulițe alburii”.

Tocmai aceste date ale unui naturalism structural vor reveni în scena sinuciderii Anei. Aceasta imagine a spânzuratului nu o îngrozește ci mai curând o fascinează pe Ana. Aceeași fascinație, condiție a pregătirii sufletești pentru moarte, se regăsește în scena morții lui Dumitru Moarcăș. Ceea ce pentru omul obișnuit înseamna repulsie și frică justificată, pentru personajul feminin descris de Rebreanu se transformă în obsesie, în atracție maladivă: „Seninătatea cu care vorbea Dumitru despre moarte o nedumerea." Scena sinuciderii Anei, celebră prin detaliile ei naturaliste, prin stilul frust de a înfățișa moartea femeii, apare ca sugestie a decăderii umane, a zădărniciei zbaterilor omenești într-o lume prea mare și indiferentă oricum în mecanica ei implacabilă. Dincolo de factorul moral al gestului femeii rămâne neputința de a-și găsi un loc într-o lume care a condamnat-o încă de la început. Ana este o victimă tragică tocmai prin soluția la care ajunge să recurgă. Prin sinucidere se condamnă singură în eternitate. Devine mirajul propriu într-o oglindă strâmbă unde nu se reflectă decât imaginea diformă a Savistei, cea care o împinge în cele din urmă la moarte.

Marea eroare a Anei este de a se fi dorit altceva decât este, o biata unealtă în mâna bărbaților din viața ei. Singura ei șansă pe lume era zestrea. Femeia însă privește dincolo de materialitatea care i-a închis fatal destinul. Aceasta iluzie se întoarce ca un bumerang tot la ea și o doboară. Ana este victima unei profunde și grave neînțelegeri. Privată de dragostea maternă, se încăpățânează să vadă în lumea ei altceva decât i se arată de fapt. În momentul în care Ion se dezbracă de iluzoria iubire care-i hrănea ei sufletul firav nu mai rămâne decât hăul ispititor al morții. Gestul final al Anei nu este decât expresia unui suflet nepregătit să-și înfrunte realitatea.

Întruchipare a durerii nesfârșite născute din „vina” de a fi iubit cu toată năvala tinereții ei, Ana este reprezentativă pentru condiția femeii din satul românesc, într-un moment social-istoric bine determinat.

3.1.2. FLORICA- fata văduvei lui Maxim Oprea

Florica, personaj secundar, o altă ipostază a feminității, orfană de tată, fiica văduvei lui Maxim Oprea, frumoasă dar săracă, devine a doua victimă, sacrificată de Ion în demersurile sale pentru a-și împlini visul, acela de a avea pământ. Trece și peste dragostea și sufletul Floricăi, pentru a ajunge la pământuri dar va reveni la prima chemare, glasul iubirii, făcând de data aceasta mult rău Floricăi și familiei pe care aceasta o întemeiase, alături de George Bulbuc.

Fata frumoasă dar săracă, reprezintă în plan simbolic „glasul iubirii” prin care Liviu Rebreanu a urmărit umanizarea protagonistului romanului Ion. Florica se fixează în cadrul general al satului aflat la horă, prin determinante generale, într-o schiță de profil slab conturată. Ea este „fata cea mai frumoasă din Pripas”. Deci, o notă diferențiatoare însoțește intrarea în acțiune a tinerei, pentru ca apoi să se adauge noi elemente la profilul fizic care să o individualizeze. Într-o clipă de răgaz, după jocul îndrăcit al Someșenei, Florica, „fata văduvei lui Maxim Oprea”, îi apare lui Ion „mai frumoasă ca oricând”. Însușirile fizice ale Floricăi pun în evidență indirect profunzimea sentimentelor lui Ion față de ea.

Rebreanu surprinde în detaliu reacțiile flăcăului în preajma fetei: „Iubise pe Florica și, de câte ori o vedea sau își amintea de ea, simțea că tot o mai iubește. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei  pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară”.

O dată cu personajul Florica este adusă în roman toată frumusețea peisajului transilvănean, deodată cu tinerețea, vigoarea și temperamentul care trădează o nepotolită sete de viață, de dragoste. „Dar Florica era mai săracă decât Ion”, deci, fericirea lor nu era posibilă din cauza sărăciei. De aceea, după ce Ion o întâlni pe câmp pe Ana și se mustră pentru cele îndurate din pricina ei, văzând-o „ pe Florica, cu fața rumenă, plină și zâmbitoare, apropiindu-se sprintenă ca o ispită”, toată frământarea îi pieri din suflet, o mângâie cald din ochi și i se adresă: În inima mea…tot tu ai rămas crăiasă…”

La rândul ei și Florica nutrește față de Ion un sentiment curat de dragoste. Când flăcăul o îmbrățisează, pe câmp, și o sărută pătimaș, „fata se zvârcolește, dar cu fiecare mișcare se lipea mai tare de pieptul lui…” Cât timp „glasul pământului” pune stăpânire pe sufletul protagonistului și îi „organizează” în așa fel viața încât îl acoperă, anulându-l aproape pe cel al iubirii, Florica va dispărea însă din acțiune. Părăsită de Ion, de teama de a nu rămâne nemăritată s-ar fi căsătorit cu oricine. Spirit intuitiv și deținătoarea pihologiei feminine, Florica îl va accepta pe George, când acesta o cere în căsătorie. Acum Ion și Florica au un statut social și starea civilă diferită. Dar noua familie George-Florica nu va fi însă liniștită, Florica fiind râvnită din nou de Ion cu și mai multă patimă. Deși băiatul Glanetașului intrase, în sfârșit, în posesia pământului lui Vasile Baciu, era nefericit, considerând că nu are niciun folos dacă cine îi e drag nu-i aparține. În ziua nunții lui Ion cu Ana, inima bărbatului se zvârcolește a durere încă o dată și cu efect îndelungat, împingându-l fatal spre prăbușire. În contrast cu Ana, „fata aceea uscată, cu ochii pierduți în cap de plâns, cu obrajii gălbejiți cu pete cenușii”, apare Florica „aprinsă în obraji, cu buzele roșii, umede și pline, cu ochii albaștri și limpezi ca cerul de vară” și de “o veselie sănătoasă pe care se silea și nu izbutea s-o ascundă”. Fascinat, „uitând de tot de Ana”, Ion îi șopti fetei în timpul jocului: „Numai tu mi-ești dragă în lume, Florică, auzi tu?…Auzi? O strânse năvalnic le piept, crâșnind din dinți încât fata se spăimântă și se uită rușinată împrejur”.

Florica reprezintă pentru Ion o oază de lumină, chemarea sufletului său, către care însă nu mai are acces pentru că prea păcătuise împotriva firii și trebuie să fie pedepsit pe măsura comportamentului său și a faptelor sale. Soarta Floricăi este nefericită și ea. Nu-și împlinise nici ea fericirea, trebuind să aleagă tot în funcție de criteriul social. Cel pe care-l iubise cu adevărat n-a putut să-i aparțină din cauza sărăciei iar cel cu care s-a căsătorit, George Bulbuc, înfundă în cele din urmă ocna, vinovat de omucidere, neputând să-i asigure fericirea refuzată alături de Ion.

Soarta ei se reflectă în lumea satului transilvănean, la început de secol XX, când viața femeii nu era tocmai una ușoară, fericită, când femeia se dedica în întregime treburilor casnice și creșterii copiilor, autorul reflectând condiția nefericită a femeii în societatea rurală a vremii respective.

3.1.3. ZENOBIA GLANETAȘU

Mama lui Ion, Zenobia, „o femeie ca un bărbat, a fost fata unor oameni înstăriți, „s-a măritat cu Alexandru Glanetașul fără voia părinților, care-i ziceau că din frumusețe nu se face porumb și din istețime mamăligă.” Și în caracterizarea lui Ion se face analogie cu mama sa, de la care a moștenit dragostea față de muncă, hărnicia ,,Era iute și harnic ca mă-sa și unde punea el mâna punea și Dumnezeu mila.” Tatăl său, Alexandru Glanetașul, în tinerețea lui fost mare cântăreț din fluier ,,zicea atât de frumos din trișcă, parcă ar fi fost clarinet. De acea l-a poreclit lumea „ Glanetașul". Fusese băiat curățel și istet, dar sărac iască și lenevior de n-avea pereche. Fugea de munca grea. I-au plăcut mai mult lucrurile muierești: săpatul, pologul, căratul, semănatul. Niciodată nu i-au crescut bătături în palmă de muncă.”

Femeie harnică, puternică, e caracterizată în antiteză cu soțul ei. Superioară bărbatului ei este cea care a adus averea în familie, îi plăcea munca spre deosebire de soțul ei, dar statutul familiei a început să decadă fiindcă Alexandru a început să bea pământurile, iar în loc să fie lucrate, au fost vândute pentru acoperirea datoriilor. Când Ion s-a ridicat fecior, stăteau numai în trei petice de pământ iar lui îi plăcea să-l lucreze și ,,nici o brazdă de moșie nu s-a înstrăinat de când s-a făcut dânsul stâlpul casei”.

Soarta Zenobiei este similară cu a celorlalte femei din societatea rurală prezentată. Supusă familiei, soțului, fiului, copleșită de treburile gospodărești, lipsită de afectivitate, la rândul ei nu știe nici ea să o arate nurorii sale, Anei, sau copilului nou-născut. În relația cu nora sa se comportă cu duritate, cu indiferență, batjocorind-o sau vorbindu-i cu dispreț. Zenobia reprezintă femeia ajunsă la maturitate, întărită și înrăită de greutățile vieții, pe care le îndurase alături de soțul ei, mult prea slab. În condițiile în care a trăit, este explicabilă răutatea, duritatea și lipsa de afectivitate a Zenobiei.

3.1.4. LAURA HERDELEA

Tema erosului este sumar schițată prin iubirile celor două fete ale învățătorului Herdelea, Laura și Ghighi. Ambele sunt personaje feminine bovarice, imaginându-și povești de iubire, în timp ce se pregătesc pentru un bal pe o perioadă de un an de zile, care va avea loc la liceul din Armadia. Ele se detașează ușor de fetele-țărănci din roman, întrucât iubirile lor nu ating limita tragicului, ca în planul țărănesc. Poveștile surorilor lui Titu, Laura și Ghighi sunt interesante, în contextul evenimentelor din roman. Aparent sunt aceleași, ca ale tuturor fetelor din sat, ca ale mamei lor, și totuși există nuanțe, care fac din ele destine feminine cel puțin promițătoare. În societate românească rurală a vremii respective, femeile erau private de dreptul de a decide pentru soarta lor. Nu dispuneau de venituri obținute prin muncă, ci de cele oferite de familie. Soarta lor era hotărâtăîn funcție de pământurile, zestrea sau avuția pe care le-o dădea familia. Ana este promisă de tatăl ei lui George Bulbuc ceea ce amplifică dramatismul situației, pentru că ea nu îl iubește pe băiat. Florica nu are aparent nicio șansă la măritat, pentru că deși frumoasă, nu are zestre. Este dorită și abandonată de Ion, care își pune în minte să o seducă pe Ana, pentru a-i deveni soț și a intra în posesia averilor ei.

Laura, fiica cea mare a învățătorului Herdelea nu este departe de soarta celor două țărănci. Este frumoasă precum Florica și săracă tot ca aceasta. Este râvnită totuși de George Pintea un băiat dintr-o familie bună, care nu pretinde zestre. Acesta îi poartă o dragoste sinceră și înflăcărată tinerei, de la prima întâlnire la un bal, la Sângeorz, „prin șaptezeci și nouă de scrisori și cărți poștale, ce i le-a trimis pe urmă, și-a dezvăluit încetul cu încetul pasiunea pe care i-a aprins-o frumusețea, blândețea, cultura aleasă și celelalte calități, descoperite de dânsul dintr-o singură ochire, dar așa de numeroase că i-a trebuit mai bine de un an de zile și atâta hârtie până să le înșire pe toate.”. Laura însă îl preferă pe Aurel Ungureanu, un tânăr student la Medicină, deși acesta nu i-a oferit dovezi de dragoste constant. Dacă Pintea îi trimisese regulat până la 80 de scrisori, din partea medicinistului Ungureanu nu primise decât timide strângeri de mână. Cu toate acestea, pe Aurel a avut prilejul să-l întâlnească mai des, dar acesta nu părea grăbit și era un băiat înalt, un detaliu decisive și plăcut, în mintea tinerei.

Părinții sunt nevoiți să intervină hotărât și întemeiat, în luarea deciziei de către fiica lor. Laura este cerută în căsătorie, în a optzecea scrisoare adresată de Pintea părinților ei, dar decide să-l refuze și își înfruntă aprig părinții, care se scandalizează și totuși în cele din urmă aceștia îi acordă un răgaz de gândire. Laura amână decizia cu speranța unei contraoferte din partea lui Aurel. La una din întâlnirile cu prietenele ei organizată acasă, în Pripas, îl invită și pe Aurel. Într-un moment de intimitate îi dezvăluie necazul ei, dar tânărul îi recomandă să accepte cererea, scandalizând-o prin nepăsarea sa. Este momentul în care sufletul i se cutremură, parcă i s-ar fi rupt rădăcinile. Laura devine astfel precum Titu, unul din personajele „încercate” de viață nu „supuse” de aceste încercări. Până la urmă se va conforma sfatului părintesc, probabil și pentru a-i plăti cu aceeași monedă lui Aurel Ungureanu. George Pintea trimite o telegramă în care își anunță fericirea de a-i fi acceptată cererea în căsătorie și sosește apoi la casa Herdelenilor unde este primit cu bucurie de către toți. Numai Laura nu este inițial foarte împăcată cu gândul acceptării în căsătorie, căci în noaptea următoare „Laura a visat numai pe Aurel, care părea c-o iubește nebunește și voia să se împuște din pricina lui Pintea. Problema cea mai arzătoare era pentru familia Laurei lipsa dotei, a zestrei iar în cadrul unei discuții purtate între patru ochi, învățătorul își anunță viitorul ginere despre limitarea zestrei la un „trusou modest”, însă „Pintea l-a liniștit, spunând că n-are nevoie de nici o ață, că Laura e cea mai mândră comoară din lume”.

Logodna dintre Laura și George Pintea va avea loc, cu eforturi financiare din partea familiei învățătorului Herdelea, care va face un împrumut bancar de o mie cinci sute de zloți, de la Banca Someșana. „În atmosfera caldă George, cu ochii înflăcărați, plimbându-se prin casă cu mâinile la spate, începu să-și desfășoare planurile de viitor, despre apostolatul ce-l are de îndeplinit în satul de la marginea românismului, unde primejdiile sunt mai mari, datoriile mai multe, munca mai grea… Povesti cum în Vireag, comuna din Sătmar unde este numit el să păstorească, românii nici nu știu românește, încât sunt siliți să spună pe ungurește că sunt români.”, o sarcină pe care nu ar lua-o „fără o tovarășă de viață ca Laura, ea însăși o româncă entuziastă”. „Cel care este nemulțumit de statutul Herdelenilor este tatăl lui George, care la plecare subliniază inferioritatea financiară a familiei Herdelea spunându-i fiului „că s-a pripit, că nu-i place ce a văzut aici, că se bagă într-o ceată de calici care mai umblă să-și ascundă mizeria prin sforăială în vorbe ca și în fapte”, pe când în casa logodnicei „ o bucurie mare stăpânea toată familia. De-abia acum își dădeau seama de norocul Laurei”.

Laura se pregătește sufletește pentru căsătorie, deși nu-l iubea pe George, fiind recunoscătoare pentru dezinteresul arătat de George în privința zestrei. Va avea parte totuși de o iubire matrimonială curată și sinceră, completată prin nașterea unei fetițe, spre finalul romanului fiind mulțumită și liniștită, având o familie armonioasă. În finalul cărții o regăsim împlinită și îndrăgostită de soțul ei, pe care era să-l rateze „Suntem mulțumiți și fericiți, și ne rugăm lui Dumnezeu să ne miluiască tot așa pe viitor”. Ba chiar ajunge să-l iubească pe omul care a salvat-o de la o viață cu neajunsuri ,,Cred că George e cel mai de seamă preot din țara noastră și că slujește cel mai frumos dintre toți. Nu pentru că George e al meu, ci pentru că așa este.”

Odată căsătorită, mentalitatea Laurei se schimbă, adoptând și ea aceleași idei ca ale părinților ei, privind rostul unei fete și realizarea unui mariaj impus de familie. În discuția cu sora ei mai mică, Laura își recunoaște schimbarea de atitudine și maturizarea totodată: ,, -Și când te gândești că nici nu-l iubeai și că tata și mama aproapre te băteau să nu-l respingi! – Fiindcă aveam gărgăuni în cap și-n inimă…- Dar Aurel? întrebă Ghighi deodată.- Copilării de care râdem deseori cu George, zâmbi Laura. O, mult m-am schimbat, bine spuneai tu. Fata nici nu trăiește până se mărită. De aceea trebuiesc stârpite fumurile din mintea fetelor… Altceva e viața!”

Destinul Laurei se aseamănă până la un punct cu al Anei, dar Ana nu are șansa Laurei, deși amândouă sunt conduse de ceea ce visează, de ceea ce își imaginează în lumea lor interioară despre dragoste. Laura își împlinește visele. Ana nu, pentru că părintele său nu-i dă această șansă. Orbită de iubirea pentru Ion, în momentul în care se trezește nu are ce să pună în loc și alege să-și curme viața, pe care o percepe ca pe un lung șir de suferințe.

3.1.5. GHIGHI HERDELEA

Ghighi Herdelea este mezina familiei învățătorului. Deși este doar o copilă, soarta ei va fi pecetluită tot de ,,avutul” familiei. Părinții fetei, deși intelectuali, nu fac parte din clasa ,,bocotanilor”, îngrijorați fiind pentru a-i asigura fetei o zestre frumoasă, condiția unui bun mariaj, …căci n-ar strica să se gândească și la zestrea Ghighiței. Fata cu zestre e de două ori mai căutată. Laura a trecut ca și cățelul prin apă, findcă a nimerit un băiat cum rar se găsesc. Dar unde se poate ști norocul Ghighiței?” După experiența surorii mai mari, Laura, care-și găsise o ,,partidă bună” deși nu avusese zestre, Ghighi va reuși să-și găsească fericirea, spre sfârșitul romanului, când va stârni interesul unui tânăr învățător din sat, Zăgreanu.

Modelul familiei la care tânjește este cel avut de sora sa Laura, întrucât Ghighi o vizita uneori. Stând la sora ei, care născuse o fetiță, Ghighi se metamorfozează, „..se schimbase, se făcuse adevărată fată mare, deși n-avea încă douăzeci de ani. Crescuse, se împlinise, pierduse copilăria și-și păstrase veselia comunicativă. Ochii ei albaștri însă luceau mai puternic și parcă ascundeau dorințe nelămurite…Povestea bătrânilor cu mare însuflețire viața fericită și armonioasă ce o ducea Laura cu Pintea.” Aspect pe care îl observă, probabil, și tânărul învățător suplinitor Zăgreanu, din moment ce își întețește vizitele, sub pretextul de a împărtăși din experiența didactică a tatălui ei. Noul învățător din sat, întrucât Herdelea se retrase, o curtează pe Ghighi, care nutrea și ea sentimente sincere față de el, deși manifesta o atitudine de negare a sentimentelor, fiind rușinată de prezența părinților săi și discutarea acestui tip de subiect cu familia sa ,,fata se rușină că s-a îndrăgostit prea mult și începu să declare părinților ei tot mai deseori că nu-l poate suferi.” Fericirea celor doi vine o dată cu cererea în căsătorie ,, – Dacă domnișoara m-ar vrea, eu…eu…Totuși Zăgreanu, spre a-și potoli avântul, apucă mâna Ghighiței și o sărută prelung.” și cu actul de donare a pământului și a casei învățătorului Herdelea, întrucât conflictul dintre Herdelea și preotul Belciug se stinse, și soarta Ghighiței va fi una fericită.

3.1.6. MARIA HERDELEA

Maria Herdelea, soția învățătorului Zaharia Herdelea, mamă a trei copii, ilustrează în roman o altă ipostază a femeii. Fiică de țărani și ea, a făcut puțină școală, s-a căsătorit cu un domn, un învățător și și-a schimbat felul de a se îmbrăca și de a se purta, ținându-se ,,o doamnă”, deși de fapt, nu este decât o simplă gospodină care toată ziua trebăluiește la bucătărie, spală vase, se îngrijește de soarta copiilor ei iar seara, când își permite o clipă-două de răgaz, stă în pridvorul casei sale și cântă romanțe și cântece patriotice, alături de fetele ai Laura și Ghighi. Cântecele și romanțele sunt pentru ele hrana lor sufletească, această ocupație subliniind o aspirație spre altceva, spre ceva mai sus, o aspirație spre ascensiune socială.

Deși nu are multă pregătire sau știe multe obiceiuri care ar face-o o adevărată orășeancă, ea totuși nu mai este țărancă, pentru că nu mai vrea să fie țărancă, și-a schimbat statutul social și ocupațiile specifice țărăncilor simple. Ea se situează pe o altă treaptă acum, înțelegând lumea celor de unde provine, dar față de care se distanțează clar. Dacă țăranii au modul lor de viață, închis în specificul lui, domnii au și ei felul lor de a se exterioriza sufletește, cântând, participând la baluri, serate, sau chiar permițându-și uneori scurte episoade de relaxare.

Prin romanul Ion Rebreanu intenționează să redea o imagine monografică a satului ardelenesc la început de secol XX, dar construiește și o suită de personaje pentru a ilustra întreaga ierarhie socială: țăranii „bocotani” ca Vasile Baciu sau George Bulbuc, țăranii săraci precum Ion, intelectualii satului: învățătorul Herdelea și preotul Belciug. Dar totodată, autorul conturează și condiția femeii, ilustrând patru ipostaze diferite ale feminității: fata bogată, dar urâtă- Ana; fata săracă, dar frumoasă, reprezentată de Florica; tânăra educată, din clasa intelectualilor- Laura și  femeia ajunsă la maturitate, înrăită de greutățile vieții- Zenobia.

Chiar dacă fac parte dintr-o tipologie sau alta, femeile din roman au în comun două aspecte: supunerea față de tați sau soți și totodată trebuie să accepte că viața și destinul lor este dictat de interesele materiale iar sentimentele contează puțin sau mai deloc.

3.2. ROMANUL BALTAGUL DE MIHAIL SADOVEANU

Romanul Baltagul, publicat în noiembrie 1930, a fost primit cu „un ropot de recenzii entuziaste” de către criticii vremii. Fidel principiilor tradiționaliste, Mihail Sadoveanu ilustrează în opera sa viața satului românesc, întrucât ,,țăranul român a fost principalul meu erou”, după cum mărturisea autorul într-un discurs ținut la Academia Română.

Încă de la apriție, romanul Baltagul a fost considerat una dintre cele mai reușite scrieri ale lui Mihail Sadoveanu. Criticii literari au remarcat profunzimea romanului, generozitatea acestuia în diversitatea „codurilor de lectură” pe care le permite, fiind interpretat ca roman mitic, monografic, de dragoste, al inițierii, al familiei, roman cu intrigă polițistă și, nu în ultimul rând, ca „romanul unui suflet de munteancă”.

Roman interbelic tradițional datorită stratificării planurilor sale narative și datorită spațiilor ample de gesticulație conflictuală, Baltagul ilustrează atmosfera lumii arhaice a satului românesc și sufletul țăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradițiilor și al specificului național, cu un mod propriu de a gândi, de a simți și de a reacționa în fața problemelor cruciale ale vieții, apărând principii fundamentale. Țăranul sadovenian este locuitorul de la munte, moldoveanul cu viața aspră ca și meleagurile prăpăstioase pe care este sortit să trăiască, asa cum ilustrează prozatorul în legenda de la începutul romanului. Puternic individualizat în literatura romană, țăranul lui Sadoveanu se caracterizează prin câteva trăsături specifice: este văzut ca păstrător al lumii vechi, arhaice și patriarhale; de asemenea țăranii moldoveni sunt oameni blajini, înțelepți, cu un acut simț al dreptății si al libertății, apărători ai unor principii de viață fundamentale statornicite din vremi imemoriabile. Ei sunt răbdători în suferință, țin în sufletul lor dureri nestinse, se retrag în mijlocul naturii sau răbufnesc cu violență, împlinindu-și dreptatea, menținând nealterat sentimentul demnității umane. Universul sufletului țărănesc se compune din adevăr, dreptate, demnitate și iubire patimașă.

Tema romanului o reprezintă: viața și moartea, iubirea, condiția femeii în societatea vremii, datoria și inițierea, și totodată monografia satului moldovenesc de munte. Tema se evidențiază prin tipul țăranului păstrător al lumii vechi, arhaice și patriarhale, prototipul acestui țăran fiind protagonista, soția lui Lipan, o femeie puternică, dârză, care respectă tradiția și rânduiala străveche.

Baltagul concentrează și tema familiei, dintr-o perspectivă aproape mitică, situând relațiile dintre membrii familiei sub un clopot cosmic. Rânduiala, viața și moartea fac obiectul unei inițieri a fiului ajuns în situația de a-și asuma rolul tatălui și de a prelua responsabilitatea familiei, după cum se cuvine într-o societate tradițională, patriarhală. Inițierea în tainele existenței este realizată de mamă, singura capabilă – prin dragoste, dăruire și înțelepciune – să transforme fiul într-un matur demn. Vitoria îl surprinde pe Gheorghiță prin puterea sa de sinteză sau prin modul în care reușește să citească mintea celorlalți, dar și prin determinarea de care dă dovadă: „mama asta trebuie să fie fărmăcătoare; cunoaște gândul omului”.

Actiunea este complexă, în cele șaisprezece capitole, precedate de o legendă fascinantă, sunt povestite, în principal, acțiunile Vitoriei Lipan de a afla adevărul despre absența soțului ei și de a împlini dreptatea, prin pedepsirea răufăcătorilor. Specific romanului este și conflictul interior al eroinei, ilustrat prin zbuciumul profund al sufletului ei chinuit de incertitudine, în care se manifestă un drum lăuntric sinuos, de la neliniște la adevăr, numit labirint interior, care conturează un personaj complex. Prin inteligență, tenacitate și dârzenie, dovedește un real simț de detectiv, reușind să-și răzbune soțul, pedepsindu-i pe criminali.

Vitoria Lipan este protagonista operei, „un exponent al speței“ o considera G.Călinescu, în relație cu lumea arhaică, dar și o individualitate, prin însușirile sale. Eroina operei lui Sadoveanu, Vitoria Lipan este un personaj feminin complex, reprezentativ pentru femeia contextului în care este plasată acțiunea. Dragostea față de soț îi evidențează curajul și tăria de caracter, dar și inteligența dobândită în viața grea din lumea satului, reușind la un moment dat să ajungă ea în situația „capului familiei“, fiind nevoită să-și depășească condiția de femeie de casă pentru a afla adevărul, și pentru a-și găsi liniștea sufletească.

3.2.1. VITORIA LIPAN

Modelul femeii puternice și inteligente, profund morală, în literatura română, nu poate fi găsit decât în rândul clasei majoritare din perioada capitalismului: țărănimea. O asemenea țărancă autentică este Vitoria Lipan, remarcabila eroină a romanului 
Baltagul de Mihail Sadoveanu apărut în 1930, care rămâne în ultima analiză, „romanul unui suflet de munteancă”, după cum considera și Perpessicius.

Vitoria Lipan, munteancă de la Măgura Tarcăului, trăiește viața aspră a oamenilor de la munte. Viața femeilor de la munte este grea, uneori stau văduve înainte de vreme, ca dânsa. Figură reprezentativă de erou popular, Vitoria întrunește calități fundamentale ale omului simplu care se înscriu în principiile etice pe care le apreciază cel mai mult poporul român: cultul adevărului, al dreptății, al respectării legii strămoșești și al datinei. „Ea nu este o individualitate, ci un exponent al speței”, spunea G. Călinescu.

Portretul eroinei concentrează frumusețea și forța muntencei, ea reprezentând eternul feminin: „Ea era deasupra tuturora; avea într-însa o putere și-o taină pe care Lipan nu era în stare să le deslege. Venea la dânsa ca la apa cea bună.”

Trăirea interioară a protagonistei este configurată în elementele de portretul fizic: „ochii căprui, aprigi si încă tineri căutau zări necunoscute, erau duși departe, lumina castanie a părului.” Îngrijorarea eroinei se datorează întârzierii peste obicei, a lui Nechifor Lipan, dragostea ei de douăzeci și mai bine de ani, plecat la Dorna să cumpere oi. Mergând la părintele Dănilă pentru a cere sfat, ea își argumentează dragostea ei statornică pentru bărbatul căruia ajunsese să-i știe drumul și întoarcerile. „Poate zăbovi, o zi ori două, cu lăutari și cu petrecere, ca un bărbat ce se afla însă după aceea vine la sălașul lui. Știe că-l doresc și nici eu nu i-am fost urâtă.” Vitoria își cunoștea foarte bine soțul, așa cum știe semnele vremii. În clipele grele de căutare a adevărului despre bărbatul ei, ea încă păstrează vie tinerețea iubirii.

În timpul călătoriei Vitoria se coordonează după două direcții fundamentale ale cunoașterii: știința semnelor, vocea anotimpului și experiența morală, intuitivă. Va acționa în funcție de aceste coordonate și astfel se definește pe sine.

Vitoria cunoaște și taina viselor, care o lămurește că bărbatului ei i s-a întâmplat ceva rău. Primește câteva semne rău prevestitoare în vis. Cel dintâi vis, care a tulburat-o, i-l arată pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea: „altă dată l-a visat rău, trecând călare o apă neagră… Era cu fața încolo.” Un semn este și glasul lui Lipan, venit din memoria ei afectivă, dar nu putea să-i vadă chipul, deci sincronizarea cu realitatea nu are loc. În urma acesto vise neliniștea pune stăpânire pe Vitoria. „Pentru Vitoria, timpul stătu; îl însemna totuși cu vinerele negre, în care se purta de colo-colo, fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură; e un chip al durerii,” căci Vitoria intrase oarecum în sine. Plină de gânduri, de patimă și durere, ea se socotea moartă ca și omul ei care nu era lângă dânsa. Gheorghiță, mai apropare de ea, este cel care sesizează și vorbește de schimbarea mamei sale: și maică-sa s-a schimbat. Se uită numai cu supărare și i-au crescut țepi de aricioaică.

G. Călinescu observă că Vitoria nu măsoară vremea cu calendarul, ci cu semnele cerului. Ea înțelege semnele naturii. „Mai ales vântul da semne, trecu șușuind prin crengile subțiratice ale mestecenilor, pădurea de brad dădu și ea zvon brazii sunt mai negri decât de obicei. Are să vremuiască pentru că dumbrăvencile zboară în cârduri sub soare; dar mai ales nourul către Ceahlău e cu bucluc de-acu vine iarna.”

Fiind reprezentanta unei lumi vechi, arhaice, Vitoria este o sinteză de spiritualitate românească, ea respectă neabătut datina moștenită din vechime, manifestată în viața cotidiană, sau la evenimente cruciale: nunți, botezuri, înmormântări. Ea cere sfaturi părintelui și se închină icoanelor, se spovedește și se împărtășește, dă fierarului fier să-i facă baltag pe care-l blagoslovește părintele Daniil și, pornind la drum, își avertizează fiul: „de-acum mâncarea noastră are să fie din pumn și din picioare. ” Este condusă de hotărârea de a afla adevărul și de a răzbuna moartea bărbatului ei. Se dovedește posesoara intuiției psihologice fine și pătrunzătoare. Înțelege că experiența drumurilor pe care va umbla îi va maturiza feciorul, acum încă un copil, și că acesta va deveni bărbat: „Nu te uita urât Gheorghiță, că pentru tine de-acu înainte începe a răsări soarele… înțelege că jucăriile au stat. De-acu trebuie să te arăți bărbat.”

Vitoria are o mare forță lăuntrică, care o mână în drumul ei cu scopul descoperirii adevărului. Ca un om al tradiției în popasurile la Fărcașa, la Borca sau la Cruci, Vitoria respectă ceremoniile la care asistă: cumătrie, nuntă. Când se culcă face semnul crucii mărunt și de mai multe ori, o lasă pe Minodora la Mănăstirea Văratecului, duce la biserică daruri: colaci, colivă, undelemn pentru slujba celor patruzeci de mucenici; aprinde cu mâna ei făclii, se închină la toate icoanele: bătu mătanie sărutând lespedea de piatră, plăti părintelui trei hârtii de câte douăzeci. Plecarea este pregătită cu minuțiozitate ca un adevărat ritual străvechi. Vitoria respectă modul de viață, moștenit din strămoși și automatismele lui. Sfaturile gospodărești date argatului, din spirit de prevedere, masa luată înaintea plecării evidențiază momentele vieții zilnice, dar și meticulozitatea pregătirii de drum: răstoarnă mămăliga pe fund și cu glas hotărât îi spune băiatului: „ad-o la măsuță și te așază. De mâni, nu mai avem tihna asta. Cât om umbla ș-om căuta, mâncarea noastră are să fie din pumn și în picioare.” Se dovedește înțeleaptă, inteligentă și lucidă, cerând bani mărunți negustorului să-i aibă la îndemână, îi leagă într-un colț de năframă, se hotărăște să umble numai între răsăritul și asfințitul soarelui și să se alăture pe lângă oameni. O însoțesc permanent o voință neclintită în descoperirea adevărului și o judecată limpede: „Mai ales dacă-i pierit, cată să-l găsesc; căci viu, se poate întoarce și singur.”

Sufletul și mintea protagonistei sunt măcinate de o bănuială care devine aproape certitudine. Cu un adevărat spirit de detecti,v la Călugăreni, ea cântărește în sine vorbele domnului David despre Nechifor Lipan. La Fărcașa, aflând despre trecerea omului cu un cal negru țintat în frunte și cu căciula brumărie, ea va lepăda o picătură din păhăruț înainte de a bea rachiul, obicei specific pentru cei morți. Pas cu pas Vitoria reconstituie drumul făcut de bărbatul ei.. Se ferea de adunări de oameni, alteori se amesteca printre lume ca să poată mai bine iscodi și băga în seamă. Analizează îndelung semnele ce i se arătau, risipește câte un vis, încearcă o nouă îndoială, negăsindu-ți încă liniștea. Sadoveanu regizează magistral invazia derutei feminine, considera Zaharia Sângeorzan. La Dorna, femeia nu simțea nimic din afară; o mistuia o arșită dinlăuntru și o năbușea. Avea credința că aici avea să se aleagă o rânduială noua a vieții ei. Și, într-adevăr, aici la Dorna, Vitoria află că omul ei a cumpărat trei sute de oi. Ea întreabă, cu discreție și inteligență, din loc în loc, din han în han, apoi tenace și dârză, cumpănește și pune cap la cap informațiile, luând urma oilor și a călăreților. La Sabasa, începu să i se facă lumină în bănuieli. Acum realizează că la Sabasa fuseseră cu turmele trei stăpâni, iar la Suha doi. Ea clipi din ochi asupra unui întuneric care-i izbucnise înăuntru… Ca și cum întunericul care se iscase în ea avea să se deschidă, munteanca stătu așteptând și cugetând. Acuma vedea adevărat și bine că vântul a contenit. Căzuse jos, în vale, și amuțise și el. Semnul era vădit. Vitoria descoperă cheia adevărului, în râpa de sub crucea Talienilor.

În scena găsirii câinelui, la Sabasa, scriitorul este atent la reacțiile femeii, care dezvăluie ce se petrece în sufletul ei. Deși Vitoria avea în ea o sfârșeală bolnavă, în același timp simte o bucurie, găsind în animal o parte din ființa celui prăpădit. Puternice trăiri sufletești sunt sugerate doar, cu finețe și discreția notației: Deodată li se îmbujoraseră obrajii și luceau ochii acolo, jos, în râpă se aflau rămășițele bărbatului ei iubit. George Călinescu vedea în Vitoria Lipan un Hamlet feminin, care bănuiește cu metoda, cercetează cu disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare (înmormântarea și praznicul) și când dovada s-a făcut dă drumul răzbunării. Abia acum, pentru prima oară Lipan își întorsese fața în vis către Vitoria și grăi numai pentru ea.

Ca un adevărat justițiar, eroina coordonează magistral scena demascării vinovaților. Ea împlinește judecata dreaptă, fără de care sufletul ei n-ar fi avut odihnă. Cu o logică impecabilă, prin vorbe înțepătoare, aluzive, ea-i strânge, psihologic, pe făptașii crimei, fără scăpare, la praznic. De față cu toți mesenii, ea împlinește judecata dreaptă: „fâlfâi cu brațele ca din aripi după Bogza și, tâșnind către prag țipă: Gheorghiță! dă drumul câinelui!” A împlinit datoria față de bărbatul ucis folosind baltagul cu care feciorul ei Gheorghiță lovește în fruntea ucigașului. Scena răzbunării lui Nechifor Lipan de către mamă și fiu este plină de măreție, simbol al adevărului și dreptății care triumfă. Pentru Vitoria datoria creștinească se află înainte de toate. Ea trebuie să-și scoată bărbatul din râpă, să-l îngroape în cimitir, să nu rămână între lupi, să-l aducă între creștini. Datina înmormântării și pedepsirea ucigașilor vin dintr-o etică străveche a poporului: cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască. Blestemat este să fie urmărit și dat pe față. Dator este să-l urmărească omul, rânduit este să-l urmărească fiarele și dobitoacele. Vitoria a trăit o transformare fundamentală: „nimeni nu poate sări peste umbra lui”, spunea râzând Nechifor Lipan. Femeia trece peste această umbră, obținând lumina adevărului și împlinind dreptatea.

În comportamentul Vitoriei, la fel ca în cel al ciobanului din Miorița, se cuprinde o întreagă filozofie de viață, un echilibru și o măsură în toate, fără nici o tânguire, moștenite din asprimea vieții din vremuri imemoriale. Odată împlinită datoria către cel ucis, totul reintră în tiparul vieții de la munte: „Ș-apoi, după aceia ne-om întoarce iar la Magura, ca să luăm de coadă toate câte le-am lăsat. Iar pe soră-ta să știi că nici c-un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela înalt și cu nasul mare al dăscăliței lui Topor.” A reușit să restabilească liniștea și ordinea vieții. Vitoria, prin descoperirea adevărului, verifică implicit armonia lumii: află ceva mai mult decât pe făptuitorii omorului și anume că lumea are o coerență pe care moartea lui Lipan n-a distrus-o, notează N. Manolescu.

Prin sobrietatea, simplitatea gravă a eroinei învăluită în duhul eposului popular, al ritualurilor străvechi, cu iz de epopee existențială, Vitoria a fost alăturată eroinelor din tragediilor antice, opinează criticul literar Perpessicius. Dar ea rămâne, mai ales, un personaj ce ilustrează profund o spiritualitate țărănească străveche, un model pentru respectarea tradiției, dreptății și adevărului.

3.2.2. MINODORA LIPAN

Minodora, fiica Lipanilor, era mai mare decât fratele ei Gheorghiță. Este o tânără harnică, docilă, trage lână la ,,fușălăi”, duce cu grijă toate treburile casei. Numele îl are ,,de la o maică de la Agapia” și i l-a dat Nechifor Lipan pentru că-i plăcuse, fiind mai mult dezmierdată de tată. Însușirile sunt evidențiate de autor direct prin descriere, subliniind smerenia fetei, simplitatea și portul dupa vârsta și obiceiul locului: ,,Sprintenă, cu cămașă albă și catrință neagră vrâstată roș. Purta părul împletit în cunună, fără nicio broboadă, după rânduiala fecioarelor. Era desculță, ciuboțele cu potcoave galbene și cu vârful de glonț cumpărate de la Gheorgheni. Le ținea numai pentru hori și nunți și pentru drumurile la târg…”

Crescând, Minodora se făcuse ,,domnișoară”, iar Vitoriei nu-i place, i se pare că e prea emancipată, că acum copila se rupe de tradiție: nu-i mai plac ,,catrința și cămașa”, o unge la inimă ,,valțul nemțesc”: „Îți arăt eu coc, valț și bluză…Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-ea n-am știut de acestea-și-n legea noastră trebuie să trăiești și tu. Altfel iți leg o piatră de gât și te dau în Tarcău…”

Este fată de măritat și primește atenția flăcăilor iar mama, Vitoria, o urmărește îndeaproape. Apelativul ,,domnișoară”, adresat epistolar Minodorei de către un tânăr, e cuvânt de rușine, după părerea mamei. Tabu-urile snt invocate ca porunci ale comunității, neobservarea lor atrăgând ,,râsul satului”, adică discreditul.

Fata va trebui să respecte dorința părinților, tradiția deoarece în codul ,,rânduielilor de fată mare” intră buna păstrare a zestrei iar părinților le revine dreptul de decizie asupra opțiunilor maritale: ,,Să faci bine, domnișoară…, să-ți bați și să-ți scuturi perinile și lăicerile de zestre, căci, în câșlegile ce vin, am de gând să te mărit…”

Grija mamei față de fata ei e ilustrată și în timpul expediției Vitoriei și a lui Gheorghiță, când fata e trimisă la mănăstirea Văratec, la o mătuță, Melania, călugăriță.

Minodora ilustrează astfel, în roman, tipologia fetelor de măritat, simple, sincere, care se dovedește a fi până la urmă supusă și ascultătoare, primind adevărate lecții de viață de la mama ei.

3.2.3. BABA MARANDA

Baba Maranda, căreia Vitoria îi cere sprijin când soțul ei întârzie să apară, era o femeie singură, ,,cu trupu-i greu”, ,,îi tremurau cărnurile pe șolduri și crețurile obrajilor”, avea ,,ochii mici”, îngropați în carne. Când Vitoria merge să-i ghicească ce-i cu soțul ei, o găsește într-o casă mică, cu un geam cât palma, păzită de-o cățelușă care scoatea un ,,chelălăit ciudat”, i se pare a unei ființe care pactizează cu necuratul. Îi și spune de altfel, iar baba, ca să întrețină misterul, n-o combate. O asigură că Lipan trăiește la una ,,cu ochii verzi”, promițându-i Vitoriei că poate să-i facă rău acelei femei. Se tânguie, desigur din sărăcie, dar și din viclenie, voind să obțină mai mult de la clienți: ,,Vai de capul meu, cum trăiesc eu aici! Nimeni nu mă știe, nimeni nu mă vede, nimeni nu-mi leapădă un braț de lemne ori un pumn de făină. Numai când au o scârbă, ori o boală, își mai aduc aminte”.

Vitoria însă manifestă față de baba Maranda o atitudine distantă, rece, deși obținuse de la ea informații, care pe altă țărancă însă ar fi pus-o pe jar. Vitoria preferă apropierea de omul bisericii, de preotul la care merge pentru rugăciune și sfat, dovedind astfel credința și respectarea tradiției înainte de a lua decizia plecării în căutarea soțului.

3.3. Condiția femeii din comunitatea rurală românească

În ilustrarea femeii din mediul rural, în literatura noastră, se disting câteva tipuri: femeia puternică, femeia sensibilă, fata tânără de măritat, fata „intelectualului”, dar cu toate au o trăsătură comună, fie aprige, răzbunătoare, ori blânde, ele trăiesc într-o societate patriarhală, supuse și umilite de soți, tați, frați și uneori judecate de întreaga comunitate. Mentalitatea predominantă era una care asocia femeia bărbatului ei, pusă întotdeauna într-o poziție inferioară, făcând-o supusă lui, într-o lume în care căsătoria era plănuită de părinți în funcție de latura materială atât a fetei cât și a flăcăului, iar în constituirea familiei sentimentele nu aveau prea mare importanță.

Analizând prezențele feminine din romanele Ion și Baltagul, se poate distinge o asemănare evidentă în ceea ce privește statutul femeii din zonele rurale ale acelor timpuri, trăind într-un univers limitat, cu o educație specifică, în spiritul credinței și al supunerii în special bărbatului și al respectării normelor morale ale colectivității căreia îi aparțin.

Din acest mediu se desprind figuri remarcante precum Vitoria Lipan, eroina romanului Baltagul, „un exponent al speței”, o fire puternică, o „femeie într-o lume a bărbaților”. Asemenea ei este și Zenobia Glanetașu, mama lui Ion din romanul eponim. Ambele sunt femei puternice, care au preluat frâiele gospodăriei, harnice, istețe, diferența făcând-o totuși soții lor. Dacă Lipan fusese om așezat, muncitor, Alexandru Glanetașu risipește tot ceea ce Zenobia a adus în căsnicia lor, ceea ce de altfel i-ar fi ajutat să aibă un statut social respectabil.

Dacă Vitoria este o femeie curajoasă, hotărâtă, puternică, și Zenobia e prezentată drept „o femeie ca un bărbat„ care luptă împotriva refuzului părinților de a se cători cu Alexandru Glanetașu, dovedindu-se totuși mai puternică decât el. Aduce cu ea o avere frumoasă, casă, gospodărie, iar după căsătorie devine ea „bărbatul” în casă, întrucât Glanetașu, leneș, cade în patima băuturii, risipind totul.

Asemenea Vitoriei, Zenobia e o fire credincioasă, începe ziua cu rugăciune, în spiritul credincios în care a fost crescută. Își iubește copilul, pentru care încercase să se zbată, asemea Vitoriei, care e preocupată atât de soarta Minodorei cât și de inițierea lui Gheorghiță.

O similitudine există și între Vitoria și Ana din cele două romane. Deși Ana e o variantă a femeii din mediul rural, cu mult mai tânără decât Vitoria, cele două sunt ilustrate în ipostaza de soții credincioase soțului lor. Vitoria este legată de soțul ei printr-o dragoste sinceră, care este încă vie și după dispariția lor. Mânată de dragostea și respectul pentru cel alături de care a ales să-și petreacă viața, va reuși să-l găsească și să-i răzbune moartea.

Ana, în schimb, mult mai sensibilă caută o dragoste sfioasă și curată. Din dragoste sinceră față de Ion își înfruntă tatăl, acceptându-i orice jignire, bătaie, sacrificându-și viața pentru el: „își zicea mereu că fără el ar trebui să moară.”

Prin statutul ei, cel de fiică a unui „bocotan”, Ana ar fi putut duce o viață normală, fără griji materiale, alături de cel ales de tatăl ei să-i fie soț, George Bulbuc, înstărit și el. Însă în numele iubirii sincere la care nutrește este gata să lupte împotriva mentalității întregii colectivități, să spargă tiparul, limitele condiției sale de damnată, fapt pentru care va plăti cu viața, deoarece având o fire slabă și supusă, va fi dominată de cei doi bărbați, tatăl și soțul, devenind imaginea vie a suferinței, împinsă fiind spre moarte.

În altă ordine de idei, atât Ana cât și Vitoria Lipan, își iubesc soțul și-i recunosc „autoritatea”. Însăși Vitoria își amintește despre episoadele când bărbatul ei o „potolea”, scoțând din ea „demonii care o stăpâneau”, prin câte o bătaie crâncenă, pe care ea o îndura fără să crâcnească. La fel și Ana, plină de iubire pentru soțul ei, continuă să-l privească cu bunătate deși era deseori bătută cu sălbăticie de acesta.

În privința zestrei pe care o deține, Ana are o asemănare și cu soacra ei, Zenobia. Ele provin din familii care le-au putut asigura o zestre frumoasă, ambele au fost curtate de bărbați modești, diferența făcând-o însă Ion, care este opusul tatălui său, plăcându-i munca și iubind pământul mai mult decât pe soția sa.

Imaginea Minodorei, fiica Lipanilor din Baltagul, este aceea a unei tinere frumoase, fată de măritat, a cărei inimă tânjește după feciorul dăscăliței, Ghiță Topor. La fel ca pentru fetele Florica sau Ana din romanul Ion, soarta Minodorei este hotărâtă tot de părinți, Vitoria opunându-se ideii de a-și da fata după feciorul dăscăliței lui Topor. În alegerea viitorului soț predomină tot condițiile economice și decizia părinților, fără a implica prea mult partea sentimentală. Minodora nu poate alege cu inima la fel ca Florica sau Ana din romanul Ion. Vitoria îi strânge zestre fetei dar îi promite că o va da după „un român așezat, cu casă nouă în sat și cu oi în munte.” Fata nu poate trece peste cuvântul mamei și se roagă să-i aleagă un soț tânăr măcar, pentru a-l putea iubi „să nu mă dai după urât, și după bătrân, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata.”

În cele două romane se remarcă și prezența unui alt tip de femeie care se îndepărtează ușor de soarta tipică a țărăncii. Sunt femeile din familiile de intelectuali: învățător, preot, care completează și ele lumea satului. Spre exemplu, fetele învățătorului Herdelea au acces la educație, la baluri, distracție, dar condițiile economice ale vremii rămân valabile. Și soarta lor e influențată tot de avere. Fără posesiune materială, Laura trebuie să-l accepte pe Pintea, care nu cere zestre sau sora sa Ghighi, are norocul de a rămâne în casa părinților ei, astfel să-și poată întemeia o familie cu Zăgreanu, cu un statut modest și el. Doamna Herdelea se distanțează și ea ușor de celelalte țărănci din roman, având preocupări diferite față de munca la câmp: se ocupă de zestrea Laurei, de educația fetelor, cântă romanțe.

Fie tinere sau bătrâne, soarta femeilor din spațiul rural românesc era una grea, fericirea fiindu-le umbrită de considerentele materiale și de puterea exercitată de bărbații din jurul lor, find plasate într-o lume arhaică, patriarhală, dură, lipsită de sentimente, delicatețe sau gingășie.

CAPITOLUL IV

PORTRETE FEMININE ÎN ROMANUL CITADIN

4.1. ROMANUL ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI DE CAMIL PETRESCU

Romanul românesc din perioada interbelică a cunoscut diverse formule, de la clasic la modern, de la roman realist la roman mitologic sau alegoric. Literatura reflectă trecea de la tradițional spre modern, iar dintre toate speciile literare romanul pare să reflecte cel mai bine această modificare de viziune.

Semnificativă pentru viziunea modernă asupra lumii este creația lui Camil Petrescu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, un roman subiectiv de analiză psihologică, apărut în anul 1930. Romanul modern de tip proustian promovat de Camil Petrescu creează un nou univers epic, o altă perspectivă narativă și un nou tip de personaj, intelectualul, inadaptatul superior, o conștiință lucidă, analitică. Camil Petrescu construiește, romanul de analiză, care pune accent, prin utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice și, adesea, a unei perspective subiective, pe descrierea problemelor de conștiință sau chiar pătrunderea în zonele obscure ale inconștientului, în psihologia abisală.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman psihologic prin temă, conflict, protagonist și prin utilizarea unor tehnici moderne ale analizei psihologice, precum: introspecție, monolog interior, fluxul conștiinței. Este apreciat de critica vremii drept „o monografie a îndoielii, în opinia lui Constantin Ciopraga sau „monografia unui element psihic – gelozia”, după părerea lui George Călinescu.

Romanul este structurat în două părți care n-au între ele decât o legătură accidentală, în opinia lui George Călinescu, iar în opinia lui Perpessicius, acest volum, inedit ca structură narativă în peisajul epocii este „romanul unui război pe două fronturi”: cel al iubirii conjugale și cel al războiului propriu-zis, ceea ce-i pricinuiește eroului „un neîntrerupt marș, tot mai adânc în conștiință”.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ilustrează preocuparea scriitorului pentru a obține iluzia autenticității vieții reale, pentru coborârea acțiunii romanului de pe „scenă” în stradă, adică în viața cotidiană, familiară cititorului.

Acțiunea, complexă, se desfășoară pe două coordonate temporale: una trecută, cea a rememorării relației personajului– narator cu Ela și una în desfășurare, cea a experienței de pe front a lui Ștefan Gheorghidiu. Centrul de interes al conflictului principal al romanului se deplasează de la exteriorul evenimentelor plasate în preajma și în timpul Primului Război Mondial la explorarea interiorității personajului principal, prins în mirajul propriilor iluzii despre dragoste, despre căsătorie și despre femeia ideală.

Substanța primei părți a romanului, experiența iubirii, este actualizată prin rememorarea relației lui Ștefan Gheorghidiu cu Ela. Partea a doua dă impresia temporalității în desfășurare, prin consemnarea evenimentelor care se petrec pe front. În incipitul romanului, autorul folosește un artificiu compozițional– discuția de la popota ofițerilor referitoare la un fapt divers din presa vremii, un soț care și-a ucis soția infidelă a fost achitat – care permite aducerea în prim plan a uneia dintre temele principale ale romanului: problematica iubirii și imaginea femeii, dusă inițial spre ideea de perfecțiune, dar mai apoi suspectată, învinuită, acuzată și chiar cnsiderată „o oarecare”. Ștefan rememorează etapele evoluției sentimentului care l-a unit cu Ela. Toate faptele și evenimentele din roman sunt prezentate dintr-o perspectivă unică, subiectivă. Naratorul nu spune nimic altceva în afară de bănuielile lui. Tot ce află cititorul despre Ela și despre relațiile dintre soți provine din această sursă, care e departe de a putea fi considerată obiectivă. Ștefan Gheorghidiu recunoaște de la început că are bănuiala infidelității Elei și că această bănuială îi trezește în suflet cumplite îndoieli. Pe de altă parte, personajul este conștient că își agravează suferința prin interpretarea tendențioasă sau prin exagerarea celor mai mărunte fapte. Cu alte cuvinte, Gheorghidiu însuși se recomandă ca narator necreditabil al întâmplărilor. De aceea, toate informațiile cu privire la modificarea comportamentului Elei după primirea moștenirii de la unchiul Tache nu pot fi interpretate ca exacte. Este posibil ca ea să se schimbe doar în ochii gelosului ei soț. Schimbarea din viața tânărului cuplu aduce în jurul Elei prezențe masculine mult mai arătoase, care în opinia lui Ștefan, o pot cuceri; astfel, gelozia lui poate fi rezultatul competiției mai vii decât înainte. Cititorul se afă exclusiv în interiorul perspectivei lui Gheorghidiu și nu va ști niciodată cu certitudine dacă Ela și-a modificat cu adevărat sentimentele față de soțul ei, înșelându-l cu G. sau dacă nu e vorba decât despre imaginația unui bărbat suspicios și orgolios. Ceea ce se modifică neîndoielnic este atitudinea naratorului Ștefan Gheorghidiu în raport cu eroina, chiar dacă, uneori, el urmărește să-i creeze cititorului iluzia că se află în posesia celor mai sigure fapte și interpretări.

Iubirea lor ia naștere sub semnul orgoliului. Chiar dacă la început Ela nu îi plăcea, Ștefan se simte, treptat, măgulit de interesul pe care i-l arată „una dintre cele mai frumoase studente de la Universitate”. Admirația celor din jur este un alt factor care determină creșterea în intensitate a iubirii lui Ștefan. Pasiunea se adâncește în timp, iar faptul că Ela trăiește o admirație necondiționată pentru viitorul ei soț contribuie la crearea iluziei că relația lor are o bază solidă. Pentru Ștefan Gheorghidiu, iubirea nu poate fi decât unică, absolută. Sentimentul pe care îl trăiește în raport cu Ela devine rațiunea sa de a fi, modul de a se împlini în plan spiritual. Moștenirea de la unchiul Tache aduce o schimbare în viața lor, atrăgând-o pe Ela în mreaja afacerilor, devenind interesată, deși Ștefan și-ar dori-o mereu feminină, plăpândă, departe de astfel de subiecte și astfel se schimbă cercul relațiilor celor doi. Lumea mondenă, în care Ela se va integra perfect, este, pentru Ștefan, prilejul de a trăi suferințe intense, provocate de gelozie. Dacă în prima parte a relației lor, iubirea stă sub semnul orgoliului, treptat, sentimentul care îl domină devine gelozia.

Relațiile dintre cei doi soți se modifică radical, iar tensiunile, despărțirile și împăcările devin un mod de existență cotidian, Ștefan bănuindu-și în repetate rânduri soția de infidelitate.

În partea a doua, drama erotică este reevaluată din perspectiva experienței războiului, la care ia parte Ștefan. Finalul romanului consemnează despărțirea definitivă de trecut a eroului. „Ultima noapte de dragoste” pe care o petrece alături de Ela marchează înstrăinarea definitivă de trecutul propriu și recunoașterea eșecului în planul cunoașterii. Cititorul care speră să afle, în final, dacă Ela i-a fost infidelă, este dezamăgit. Deși citește un bilet anonim care îl informează despre trădarea Elei, personajul–narator nu verifică informația, ceea ce prelungește dincolo de paginile romanului enigma relației, veșnic supusă îndoielii. Acum personajul-narator este stăpânit de sentimentul de indiferență, și pregătit pentru renunțarea „la tot trecutul” în favoarea femeii care și-a pierdut aura de feminitate misterioasă și atrăgătoare.

Ștefan Gheorghidiu, în „zugrăvirea” Elei, oferă două imagini, în funcție de fluxul îndoielii lui: una este de Ela înger și cealaltă în care o înfățișează ca Ela demon. La început, Ela este delicată, frumoasă, cu o exuberantă prospețime, copilăroasă, pentru ca apoi să o vadă lacomă, superficială, rea, înșelătoare.

Ela Gheorghidiu este un personaj modern, puternic individualizat în literatura românească prin faptul că nu apare ca personalitate distinctă, cititorul fictiv percepând-o prin mijlocirea personajului-narator subiectiv, care nu-i acordă femeii nicio șansă de a se dezvinovăți. Cititorul nu are acces la opinia Elei privind dragostea lor și n-are cum să cunoască punctul de vedere al acesteia în ceea ce privește intensitatea sentimentelor sau propria loialitate, aspirațiile și concepția femeii.

În Arca lui Noe, criticul Nicolae Manolescu evidențiază subiectivismul cu care este construită eroina: „Nu Ela se schimbă, poate doar superficial, dându-și arama pe față, cum se spune, abia după căsătorie, ci felul în care o vede Ștefan. În acest caz putem afirma că singurele evenimente veritabile nu sunt acelea obiective, ci acelea din conștiința lui Gheorghidiu. Numai pe acestea le putem povesti fără riscul de a greși”.

4.1.1. ELA GHEORGHIDIU

Ela este personajul feminin al romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, simbolizând idealul de iubire către care aspiră cu atâta sete Ștefan Gheorghidiu. Femeia este construită numai prin ochii bărbatului însetat de absolutul iubirii, al cărui crez nu ar accepta concesii sentimentului, „cei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”. Ela nu este o individualitate distinctă, o personalitate transparentă, deoarece este în permanență dependentă de bărbatul ei. Iubirea lor se născuse din orgoliul lui Ștefan Gheorghidiu, întrucât Ela, era cea mai frumoasă studentă de la Litere și el, student la Filozofie, era „măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, pentru că eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente, și cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”

Se căsătorește de studentă cu Ștefan și, amândoi, realizează la început o căsnicie frumoasă și săracă, tipar de idealitate, bazată pe o sentimente sincere. Ștefan o caracterizează conferindu-i trăsături care o apropie de idealitate: „Era atâta tinerețe, atâta frângere, atâta nesocotință în trupul bălai și atâta generozitate în ochii înlăcrimați albaștri", si „era această fată un continuu prilej de uimire. Mai întâi prin neistovita bunătate pe care o risipea în jurul ei. Făcea toate lucrările mătușii ei, care era institutoare, prăpădea puținii bani în cadouri pentru prietene, iar pe colega ei bolnavă a îngrijit-o luni de zile ca o soră de caritate, cu o abnegație fără margini, de adolescentă”.

Trăsăturile fizice sunt puține, dar sugestive pentru frumusețea tinerei care este descrisă în mod direct de personajul-narator: „ochii mari, albaștri, vii ca niște întrebări de cleștar”. Ela, profund îndrăgostită de Ștefan, este capabilă de sacrificiu și de devotament numai pentru a sta mai mult timp cu iubitul. Deși „avea oroare de matematici”, îl însoțea pe Ștefan la cursurile din care ea nu înțelegea nimic, „numai ca să fim împreună […] și ascultă, o oră pe săptămână, serioasă și cuminte ca un cățeluș, principiile generale ale calculului diferențial”.

Portretul moral al eroinei moderne transpare numai indirect, prin răsfrângerea trăsăturilor Elei în afara conștiinței bărbatului iubit, aflat în căutarea certitudinii dacă această femeie întruchipează iubirea ideală. Relatarea poveștii de dragoste consemnată de Ștefan în jurnalul de front începe cu această incertitudine a lui: „Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală”.

Căsătoria soților Gheorghidiu este liniștită la început, mai ales că duc o viață modestă, aproape de sărăcie, bucuriile lor fiind „excursia la Moși și ștrengăria de a ne da în călușei, de a mânca floricele și a bea un țap de bere”, iubirea fiind singura lor avere. Moștenirea neașteptată pe care unchiul Tache o lasă lui Ștefan Gheorghidiu surprinde pe toată lumea și schimbă radical căsnicia cuplului, viața mondenă căpătând pentru Ela importanță primordială. Ștefan descoperă că soția sa este subjugată de problemele pragmatice și că în procesul care urmează între rude din cauza testamentului ambiguu, ea ține cu îndârjire ca soțul său să nu renunțe la niciun procent din moștenire. Ștefan este uimit de această atitudine a soției sale, pe care ar fi vrut-o „mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare, plăpândă și având nevoie să fie ea protejată, nu să intervină atât de energic, interesată”. Ștefan este uimit și dezamăgit totodată de comportamentul delicatei Ela, care, spre surprinderea lui, este capabilă să lovească „aprig cu coatele”. Ela îl îndeamnă pe Ștefan să intre în afaceri, însă acesta eșuează și se reîntoarce, cu sete nepotolită, spre studiul filozofiei, spre cursurile de la Universitate și discuțiile despre metafizică pe care le are cu Ela. Reluarea vechilor deprinderi ale soțului, o fac pe Ela să exclame cu ciudă: „Uf…și filozofia asta!”, iar noile ei preocupări se îndreaptă spre lux și cumpărături. Se ocupă acum de înnoirea mobilelor și încearcă să-i schimbe și lui Ștefan hainele și accesoriile, pentru a-l putea introduce și pe el în noile lor cercuri de prieteni. Dar toate acestea sunt pentru Gheorghidiu probleme minore, care nu-l pot îndepărta de existența sa spirituală consacrată studiului filozofiei.

Influențată de Anișoara, o verișoară mondenă a lui Ștefan și măritată cu un moșier bogat, Ela învață să fie interesată de modă, de distracții nocturne sau escapade, „era fericită și surâdea ca o școlăriță, gâdilată în orgoliul ei că place unei femei atât de pretențioase” Se îndepărtează de vechii prieteni căci aceștia nu erau suficient de bine îmbrăcați și nici nu ar fi avut posibilități materiale ca să facă față noilor localuri pe care le frecventau acum soții Gheorghidiu și pentru abandonarea căroa Ela găsește motivație: „aceste despărțiri devin inevitabile prin gabaritul cheltuielilor”. Ela, stânjenită de ținuta neîngrijită a soțului, îl convinge să-și comande cămăși și costume noi, fiind vizibilă diferența dintre el și snobii care frecventau aceleași cercuri. Ștefan simte „cum zi de zi femeia mea se înstrăina, în preocupările și admirațiile ei, de mine”, cei doi nu mai discută probleme filozofice, nu mai petrec mult timp împreună și Elei nu-i mai este suficientă iubirea lor. Ștefan se chinuie îngrozitor, pentru că este conștient că nu poate trăi fără ea, de aceea „viața mi-a devenit curând o tortură continuă”. Ștefan Gheorghidiu, spirit analitic și lucid supune unei analize minuțioase noua comportare a Elei, mai ales că în casa Anișoarei cunoscuseră „un vag avocat, dansator, foarte căutat de femei”, care le învăța pe doamne un dans nou, la modă, tangoul și care fusese adus de război de prin cabaretele Parisului, făcând parte acum din „banda noastră”.

La petrecerile mondene, Ștefan cântărește fiecare vorbă, fiecare gest al Elei „trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă- mea le avea cu domnul elegant de alături de ea”. Anișoara, care avea „mania excursiilor «în bandă»”, hotărăște ca de Sfântul Constantin și Elena să plece cu toții pentru trei zile la Odobești, cu trei mașini. Ela încearcă tot posibilul pentru a putea sta în mașină lângă domnul G, dansatorul abia cunoscut cu două săptămâni în urmă, comportându-se ca o cochetă și devenind din ce în ce mai superficială. Fidelitatea Elei este pusă sub semnul întrebării de către Ștefan, în sufletul căruia fiecare gest, cuvânt sau privire ale soției capătă proporții exagerate. Câteva dintre gesturile care îl scot din minți pe gelosul soț, provocându-i o furtună interioară sunt: așezarea Elei la masă lângă curtenitorul domn G, gesturile familiare de a mânca din farfuria lui, disperarea care i se citea pe chip atunci când bărbatul stătea de vorbă cu altă femeie, etc. Ștefan observă și că Ela este deznădăjduită atunci când că nu se află în atenția domnului G, constatând uimit că ochii „albaștri de copil erau tulburi și își mușca îndurerată, deseori, buza de jos, moale și roșie”. Ștefan este dezamăgit, fiindcă fusese convins că Ela îl iubea cu adevărat, doar pe el, dar observă cu tristețe că „ochii ei sunt gata să plângă pentru altul”. Atunci când Ștefan o anunță că vrea să divorțeze, Ela este candidă, se consideră nevinovată și jură că nu știe adevăratul motiv al supărării lui Ștefan, explicându-i că toate femeile din cercul lor se comportă la fel că ea și bărbații lor nu se supără pentru asta. Între Ștefan și Ela se instalează o tensiune stânjenitoare, nu-și vorbesc două săptămâni, iar la o altă petrecere Ela se simte umilită și jignită deoarece Ștefan face curte în mod vizibil unei alte femei, scuzându-se că „m-a silit să dansez cu ea”. Din răzbunare Ela îl pedepsește, stând mereu aproape în brațele domnului G. Va refuza să plece acasă cu soțul ei, iar Ștefan ca să-i arate indiferența lui ia cu el acasă „o cocotă destul de frumușică, voinică și nespus de vulgară”. Când ea îi găsește în patul conjugal, va fi înmărmurită de durere, „nu-i vine să creadă” și îl părăsește. Se vor întâlni după o vreme la cursele de cai, când Ștefan vede în ochii Elei „o suferință peste puterile ei”, dar după câteva zile s-au împăcat și au plecat pentru o lună la Constanța. Prietenia Elei cu Anișoara devine tot mai strânsă, își aleg ținute vestimentare la fel „ca să-și sporească frumusețea, una blondă, alta brună, cum își sporesc valoarea perlele, dacă sunt colecție”. Soțul Elei va trăi o adevărată dramă când, se întoarce inopinat acasă după două săptămâni de absență. Nu o găsește acasă pe Ela, nu află niciun indiciun despre locul unde s-ar afla și își simte sufletul pustiu cuprins de o deznădejde crâncenă: „n-aș fi dorit nici celui mai cumplit dușman al meu să caute în zorii zilei și să sufere cum sufeream eu”. Veselă și cu o atitudine inocentă, Ela sosește acasă pe la opt dimineața, dar nu reușește să-i dea soțului nicio explicație, deoarece el este foarte nervos și o izgonește, fiind convins că niciodată ea nu-l iubise. Ela acceptă să divorțeze deși se consideră nevinovată și jignită de bănuielile lui, fapt ce se va confirma. După o vreme, răsturnând din greșeală un teanc de cărți, Ștefan găsește printre ele un bilet de la Anișoara, prin care o chema pe Ela să doarmă la ea, întrucât moșierul plecase la țară și nu-i plăcea să rămână singură. Biletul avea data de 15 februarie, întocmai seara când se întorsese el de la Azuga. Gheorghidiu interpretează totul ca pe un plan pus la cale de ele, pentru a-i anula bănuielile, apoi se îndoiește și de motivul pentru care ar fi recurs Ela la o astfel de justificare. Încearcă să afle de la Iorgu, soțul Anișoarei, dacă în februarie fusese într-adevăr plecat la moșie și Ela dormise la ei, dar nimeni nu mai ținea minte data exactă, fiindcă se scursese mult timp de atunci. Se împacă din nou și când Ștefan Gheorghidiu pleacă la Dâmbovicioara, fiind concentrat în armată, ca sublocotenent, aranjează ca Ela să petreacă vara la Câmpulung, aproape de regimentul său, de unde ea îi scrie aproape în fiecare zi.

În capitolul intitulat „Ultima noapte de dragoste” care încheie „cartea întâi” a romanului, Ela îl cheamă urgent la Câmpulung „sâmbătă sau cel mai târziu duminică”. Ea pare schimbată, are o atitudine neobișnuită, o distincție aparte pentru a-l impresiona și surprinde din nou pe Ștefan cu pretențiile ei pragmatice. I se pare că soția lui este egoistă și rea, deoarece pare îngrijorată pentru viitorul ei în cazul în care el ar muri în război, îi amintește cu insistență că ea l-a iubit și atunci când era sărac. Îi solicită chiar să treacă o parte din banii pe care îi avea la bancă. Ștefan îl vede întâmplător, în Câmpulung pe domnul G, și nu se mai îndoiește că „venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant” și se hotărăște să-i omoare pe amândoi. Se întâlnește întâmplător cu un locotenent-colonel și acesta îl obligă să se întoarcă la regiment, așa că nu-și duce la îndeplinire planul de răzbunare împotriva celor doi presupuși amanți. Rănit și spitalizat, Ștefan Gheorghidiu se întoarce în București, este primit de Ela cu amabilitate și „o serie întreagă de demonstrate, care altădată m-ar fi înnebunit de emoție și plăcere”, arătându-se excesiv de grijulie. Acasă, lângă Ela, se simte înstrăinat definitiv, gândind nepăsător: „sunt obosit, mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată” și-i propune să se despartă, deși cândva „aș fi putut ucide pentru femeia asta […] aș fi fost închis din cauza ei, pentru crimă”. Își dă seama, cu luciditate, că oricând ar fi putut „găsi alta la fel”. Ela i se pare acum banală, ca o reproducere a unui tablou original, lipsită de viață și frumusețe.

Intelectual lucid, fire interiorizată și analitică, Ștefan Gheorghidiu, însetat de absolut, vede în Ela idealul de femeie, în care el poate găsi iubirea reciprocă, perfectă. În acest sens este sugestiv și faptul că el i se adresează pe nume o singură dată, prilej cu care cititorul află numele ei, în restul romanului numind-o: „femeia mea”, „nevastă-mea”, „fata asta”, „ea”.

Așadar, în conștiința lui Ștefan Gheorghidiu, Ela se transformă treptat dintr-un ideal de femeie într-o femeie oarecare, semănând cu oricare alta. Gândindu-se la suferințele care-l chinuiseră din cauza Elei, Gheorghidiu se simte detașat parcă de sine și de tot ce a fost, „acum totul e parcă din alt tărâm, iar între noi abia dacă e firul de ață al gândului întâmplător”. Pentru el, ea reprezenta femeia unică, oglindirea propriului eu, singura în stare să-i înțeleagă aspirațiile. Drama iubirii lui intră definitiv în umbră când trăiește experiența dramatică a frontului, care-l marchează decisiv. El îi dăruiește Elei casele de la Constanța, bani, „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți… de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul”.

Ela este un personaj modern, ocupând un loc important în literatura română, deși ea nu apare ca personalitate distinctă, cititorul percepând-o prin mijlocirea personajului-narator, subiectiv, care nu-i acordă femeii nicio șansă de a se dezvinovăți. Cititorul nu are acces la opinia Elei privind dragostea lor și n-are cum să cunoască punctul de vedere al acesteia în ceea ce privește intensitatea sentimentelor sau propria loialitate, nevinovăția sau justificarea ei, aspirațiile și concepția femeii.

Astfel, Ela este un personaj complex, subiectiv construit, a cărei reprezentare se bazează în totalitate pe viziunea interioară a protagonistului, soțul și ordonatorul lumii în care ea a fost plasată la începutul relației lor. O consecință importantă a perspectivei unice, utilizate în romanul modern camilpetrescian, este acest fapt al diminuării treptate a imaginii ideale a femeii de la început. Prototipul feminității intangibile este știrbit din ce în ce mai mult de o realitate mercantilă și meschină, parcurgând astfel drumul de la o fată unică la statutul Cătălinei din poemul eminescian, devenind ,,o oarecare”.

4.2. Romanul Enigma Otiliei de George Călinescu

Publicat în 1938, al doilea roman al autorului George Călinescu, după Cartea nunții,  Enigma Otiliei  aparține perioadei interbelice, perioadă în care literatura română își organizează realizările valorice în jurul curentului modernist, urmând coordonatele fixate de ideologia  lui Eugen Lovinescu. Scriitorul, criticul și istoricul literar George Călinescu își ilustrează  concepțiile estetice privitoare la romanul modern în Enigma Otiliei,  respingând proustianismul promovat de Camil Petrescu și optând pentru  romanul realist, obiectiv, balzacian, dar în care sunt prezente tehnici  moderne, întrucât acesta susținea că tipul valoros de roman românesc era la acea vreme cel obiectiv.

Factura balzaciană a romanului este dată de tehnica de construire a personajului preluată de Călinescu  de la romancierul francez, și de temele abordate: moștenirea și  paternitatea. Astfel, descrierea mediului în care trăiește personajul  înainte de introducerea propriu-zisă în scenă a acestuia anticipează și  îi oglindește caracterul, romanul debutând cu descrierea detaliată a  străzii Antim și apoi a casei lui Costache Giurgiuveanu. Starea de  dărăpănare în care se afla locuința și lipsa de gust a decorațiunilor  indică statutul social și trăsăturile locuitorilor. Construcția  personajelor indică orientarea autorului spre o psihologie caracterologică, exemplificându-se astfel opțiunea pentru personajele tipologice, scriitorul considerând că acesta era “un mod de a crea durabil și esențial”, spre deosebire de romanul subiectiv căruia  îi lipsește puterea de a surprinde idei umane generale din lipsa  acestei încadrări tipologice căruia să i se înscrie o linie epică  relevantă.

Romanul este balzacian și prin tema moștenirii:  competiția pentru înavuțire prin intrarea în posesia unei moșteniri cu  scopul dobândirii unui statut social, la care se adaugă și tema  paternității, reflectată de titlul inițial al operei Părinții  Otiliei întrucât, fiecare dintre personaje determină într-o măsură  destinul Otiliei, asemenea unor părinți, exprimând ideea conform căreia  copilul moștenește numele, poziția socială și starea materială a  părinților, trasându-i-se astfel în linii mari destinul.

Un  prim element de modernitate îl reprezintă faptul că acțiunea se  desfășoară în mediul citadin, romanul constituind o frescă a burgheziei  bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, prezentând aspectele  societății sub determinare social-economică, dar și condiția femeii, ilustrând o tipologie feminină largă, de la adolescentina Otilia, la baba acră și răutăcioasă, Aglae, sau la fetele acesteia, sortite unei vieți eșuate.

Romanul este  alcătuit din mai multe planuri narative care urmăresc destinele  personajelor: cel al Otiliei, al formării lui Felix, care înainte de  a-și face o carieră trăiește experiența iubirii.

Un alt plan  urmărește lupta dusă de clanul Tulea, format din Aglae, o femeie rea, sora  lui moș Costache, cu soțul Simion, bolnav mintal și cei trei copii:  Aurica, Titi și Olimpia, căsătorită cu avocatul Stănică Rațiu, un om fără scrupule, pentru obținerea averii bătrânului și  înlăturarea Otiliei Mărculescu.

Acțiunea romanului o are în centru pe adolescenta Otilia Mărculescu. Ea este un personaj complex, definitoriu, eponim. Titlul anticipează tema romanului care pune accentul pe caracterul imprevizibil al eroinei și care face din operă o poveste a enigmei feminității. Caracterul enigmatic al Otiliei este dat de comportamentul ei derutant, uneori absurd care-l uimește pe Felix. Pentru orice tânăr de 20 de ani, fata care îl respinge, dar îi dă în același timp dovezi de afecțiune va fi enigmatică. Otilia este tipul adolescentei imprevizibile, profundă, copil, dar și matură în același timp, având comportamente contradictorii, îl iubește pe Felix, dar în final îl părăsește.

Romanul începe și se încheie cu câte o imagine a Otiliei. Prima Otilie îi arată tânărului sosit în strada Antim „un cap prelung și tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând peste umeri”. Ultima Otilie, cea din fotografia pe care Pascalopol i-o arată lui Felix, în tren, este imaginea neînsuflețită a unei doamne frumoase, cu linii fine dar care nu mai era Otilia de altădată, își pierduse inefabilul. Vraja se risipise în curgerea vremii, iar timpul magic rămăsese doar în cuvintele fetei de odinioară: „Noi nu trăim decît cinci-șase ani!”. Între cele două momente se încheagă chipul Otiliei, făptura aparținând vieții și visului adolescentin, imaginea fetei înconjurată permanent de o aură misterioasă, pusă sub semnul tainei pentru fiecare bărbat din viața ei.

Pe parcursul romanului, Otilia evoluează între adolescentul Felix și bărbatul experimentat, Pascalopol. Felix trăiește față de ea o iubire platonică, aproape mistică, care îi va prilejui Otiliei, capabilă de sentimente profunde și alese, responsabilitatea ei față de viitorul lui Felix, pe care îl părăsește din teama de a fi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor. Lăsându-și iubitul „cufundat în stele”, adică în lumea ideii și a științei, Otilia va devein o „Floare albastră” pierdută în depărtarea amintirii și o „dulce minune” a mitului tinereții. Astfel, Otilia impresionează prin complexitatea sufeltului, prin imprevizibilul care o învăluie, prin farmec și delicatețe.

În contrast cu sufletul curat, sincer, al Otiliei, departe de orice urmă materialistă, sunt prezentate în roman și alte tipuri de personaje feminine. Aglae Tulea, femeie rea și invidioasă, ilustrează tipul babei absolute, fără cusur în rău, avându-le alături de ea pe cele două fiice, Aurica și Olimpia, cărora încearcă să le insufle răutatea și dorința de parvenire, pentru a-și asigura un statut finaciar bun, pentru a se mărita bine. Aglae Tulea, veritabilă „mater familias”, își urmărește neobosit interesele  și pe cele ale copiilor săi, în luptă  continuă cu toți cei pe care  îi vede ca amenințări ale acestor interese. Astfel prezențele feminine din roman pot fi grupate în două categorii, guvernate de bunătate, generozitate, copilărie sau cele caracterizate de răutate, invidie, egoism, acreală.

Astfel, romanul „Enigma Otiliei” se înscrie în sfera realismului critic balzacian, dar, precum personajele sale, depășește limitele unui tipar și devine o individualitate.

4.2.1. OTILIA MĂRCULESCU

În cadrul romanului din perioada interbelică, personajul joacă un rol extrem de important, deopotrivă fiindcă reprezintă viziunea autorului despre un model comportamental și din punctul de vedere al compoziției ține cont de formula estetică și narativă.

În conformitate cu formula estetică adoptată, personajul oscilează între tipologie și tip, între excepțional și normalitate. Otilia este un personaj tipic realizat în puternice repere realiste, fapt care contrazice aparent intenția de clasicizare a autorului. În construcția personajului Otilia, tehnica folosită este cea a pluriperspectivismului, a oglindirii prin intermediul celorlalte personaje. Intenția naratorului pare să fi fost aceea de a prinde imaginea inefabilului într-un corp,  de a da viață unui portret specios, seducător, și pozitiv și negativ, imposibil de clasificat din perspectiva bărbatului, perspectiva find cea a lui Felix Sima.

Între personajele feminine din literatura română, Otilia ilustrează în mod remarcabil dimensiunea eternului feminin, dar și phihologia adolescentei și statutul social al femeii la începutul secolului XX. Otilia Mărculescu este „eroina mea lirică”, proiecția autorului în afară, „tipizarea mea în ipostaza feminină”, își mărturisea George Călinescu afinitățile cu acest personaj. Otilia este personajul principal și rotund, reprezentativ pentru modernitatea romanului, atât prin tehnicile de realizare, cât și prin problematica sa existențială, reprezentând enigmatica dramă a feminității, fiind și un personaj eponim.

Otilia, o tânără de optsprezece ani, este fiica celei de a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu, o femeie frumoasă și bogată, care murise „de supărare” și-i lăsase lui toată averea, dar și îndatorirea creșterii Otiliei. Costache o iubește ca pe fiica lui, dar avariția îl împiedică s-o înfieze oficial sau să-i asigure, în mod concret, un viitor.

Fascinantă si imprevizibilă, Otilia se diferențiază de alte personaje feminine din literatura română, de Sașa Comăneșteanu din Viața la țară, de Duiliu Zamfirescu sau de Olguța din La Medeleni, de Ionel Teodoreanu, prin aceea că ea se află permanent într-un proces dinamic, în continuă devenire.

Portretul fizic al fetei, relatat direct prin ochii lui Felix, ca personaj-martor, și construit prin tehnica detaliului, sugerează trăsăturile morale specifice feminității: delicatete, tinerețe, farmec, cochetărie, distincție, ingenuitate: „… un cap prelung și tânăr de fată, marcat de bucle, căzând pînă la umeri. Fata, subțirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc și cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu franchețe un braț gol și delicat…”.

Ca eroină realistă modernă, Otilia este tipică pentru categoria tinerelor inteligente, cu sensibilitate artistică și atractie către lux și călătorii în străinătate, ceea ce ar constitui o componentă importantă a femeii enigmatice dintotdeauna. Firea captivantă a tinerei este sugerată indirect și de titlul romanului, care scoate în evidență un personaj tipic de feminitate enigmatică și controversată pentru toate personajele romanului.

Relația Otiliei cu personajele romanului, ca formulă estetică modernă de caracterizare, scoate în evidență ambiguitatea personajului în percepția celorlalți. Relativismul cu care este privită din mai multe unghiuri de vedere, foarte diferite, asociază în mod fericit puritatea și farmecul natural al vârstei cu o maturitate surprinzătoare, Otilia fiind de o tulburătoare seriozitate ori zvăpăiată ca o fetiță, ceea ce dă o fascinație cuceritoare personajului.

Alternanța dintre teribilele copilării, exuberanța de a alerga desculță prin iarbă cu profunzimea și rațiunea rece prin care judecă și explică imposibilitatea mariajului dintre ea și Felix îi nedumerește și bulversează, pe cei din jurul ei. Împrăștiată și dezordonată, acceptă cu luciditate protecția lui Pascalopol și respinge cu delicatețe manifestările sentimentale ale lui Felix. Înțelegătoare și plină de tact în comportamentul ei față de moș Costache, dar aparent imună la răutățile celor din clanul Tulea, ea rămâne enigmatică prin amestecul unui farmec juvenil cu o maturitate profundă.

Incitantă „enigma Otiliei" se naște mai ales în mintea lui Felix, care „își dădea prea bine seama că o iubește pe Otilia, fără să poată determina conținutul acestui sentiment”, fiind derutat de reacțiile fetei. Biletul de amor pe care i-l scrie stârnește în tânărul îndrăgostit chinuitoare stări contradictorii, de la speranță, la deprimare, de la frenezie la amărăciune, ca, în cele din urmă, purtarea Otiliei să-l arunce într-o stare chiar mai confuză decât cea de la început. În locul unei reacții la declarația lui de dragoste ea îi spune „fii cuminte, mai vorbim noi, altă dată”. Tânărul nu-și poate da explicații plauzibile pentru comportamentul fetei, ce rămâne până la sfârșitul romanului o tulburătoare întruchipare a naturii contradictorii a sufletului feminin. Față de Felix, Otilia are gesturi familiare, tandre, ce ilustrează deseori o grijă maternă pentru el.

Îndrăgostit total de Otilia, Pascalopol o admiră și o înțelege, dar nici el nu poate descifra în profunzime reacțiile și gândurile fetei, confirmându-i lui Felix în finalul romanului: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.

Definită, indirect, prin felul de a fi, prin fapte, acțiuni, gesturi, vorbe și gânduri, Otilia este un personaj complex și rotund cu un comportament derutant, fiind capabilă de emoții puternice, apoi trecând brusc de la o stare la alta, împrăștiată și visătoare, deseori dovedind în mod surprinzător luciditate și tact. Este un amestec ciudat de atitudine copilăroasă și matură în același timp: aleargă desculță prin iarba din curte, se urcă pe stogurile de fân în Bărăgan, stă ca un copil pe genunchii lui Pascalopol, dar este profund rațională și matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care ei doi nu se pot căsători, dovedind o autocunoaștere desăvârșită a propriei firi: „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”.

Un procedeu modern de caracterizare a personajelor realiste este mediul ambiant, camera Otiliei definind-o întru totul, prin detaliile cu semnificații comportamentale: „o masă de toaletă cu trei oglinzi mobile și cu multe sertare, […] un scaun rotativ pentru pian” ceea ce ar putea fi interpretat ca sugestie pentru firea ei imprevizibilă, manifestându-se aici motivul oglinzilor. Dezordinea tinerească a lucrurilor aruncate amestecat peste tot: rochii, pălării, pantofi, jurnale de modă franțuzești, cărți, note muzicale, păpuși, sugerează spiritul exuberant tineresc, un univers spiritual al „ascunzișului feminin”, cum afirma în mod direct naratorul omniscient.
    Finalul romanului este deschis în privința destinului Otiliei, modernismul personajului constând si în faptul că nimeni nu poate dezlega misterul ce se țesuse în jurul ei, Pascalopol însuși concluzionând că, după atâția ani, pentru el, Otilia rămăsese „o enigmă”. Fotografia pe care o privește Felix dezvăluie o „femeie frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică”, ci avea un aer de platitudine feminină, care nu mai semăna cu imaginea din conștiința lui. De aici reiese că Otilia este un personaj modern, plin de contradicții. Limbajul eroinei este elevat, folosește fraze cultivate, în care se simte o sensibilitate și forță lăuntrică, exprimând totodată și educația solidă.

Personaj bovaric, Otilia trăiește drama singurătății, a viitorului ei ambiguu, departe de mult visata fericire, deoarece destăinuindu-se lui Felix, îi mărturisește că o femeie se bucură de viața adevărată doar câțiva ani: „Cât crezi tu că mai am de trăit, în înțelesul adevărat al cuvântului?    Cinci,    șase    ani!”.  Ea    se   autocaracterizează, dovedind o profundă cunoaștere de sine, atunci când îi dezvăluie lui Felix: „eu sunt o zăpăcită, nu știu ce vreau, eu sunt pentru oamenii blazați, care au nevoie de râsetele tinereții, ca Pascalopol”.

Farmecul Otiliei constă în amestecul de acte și trăiri contradictorii, în dezinvoltura băiețească al cărei rezultat neașteptat este seducția pe care o provoacă, comportamentul dezinvolt demonstrând desprinderea ei de tipologia clasică și înscrierea pe coordonatele modernismului, când statutul psihologic și social al femeii suferă modificări importante.

Otilia este, așadar, un personaj realist modern, prin complexitate și relativism, ilustrând eternul feminin plin de mister, imprevizibil și cuceritor, care fascinează prin amestecul de sensibilitate candidă și profundă maturitate.

4.2.2. AGLAE TULEA

Prin romanele lui, Călinescu depășește realismul clasic, creează caractere dominate de o trăsătură definitorie, realizând tipologii: avarul, arivistul, tipul feminității, tipul retardatului, tipul fetei bătrâne, modernizează tehnica narativă, folosește detaliul în descrieri arhitecturale si în analiza personajelor, înscriindu-se astfel în realismul secolului al XX-lea, cu trimitere certă către creația lui Balzac prin tema moștenirii, în jurul căreia romancierul construiește imaginea societății burgheze din București.

Aglae Tulea este „baba absolută, fără cusur în rău”, așa cum o caracterizează Weissmann, este sora lui Costache Giurgiuveanu, mama a trei copii, Olimpia, Aurica, Titi și soția lui Simion Tulea.

Aglae este caracterizată din punct de vedere fizic în detaliu, iar trăsăturile fizice au și semnificații indirecte pentru portretul moral, fiind conturat în mod direct, tot prin ochii lui Felix, în ipostaza de personaj-martor: „cu părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză", cu fața "gălbicioasă", cu "buzele subțiri", cu nasul încovoiat, obrajii brăzdați de cute adânci sugerează, indirect, ură și venin, invidie și arțag. Ochii bulbucați ca ai lui moș Costache, ilustrează faptul că George Calinescu utilizează ca procedeu artistic de caracterizare și elementul genetic.

Prin gesturi, mimică, limbaj și prin întregul comportament, se evidențiază, indirect, o femeie acră și vulgară, limitată în gândire și, ca toți membrii familiei Tulea, lipsită total de fantezie și de capacitate creativă.

Este avidă și obsedată de averea lui Costache, are un singur scop, pe care nu și-l împlinește, să-și vadă copiii realizați. Mărginită, odioasă, meschină, înveninată împotriva Otiliei, Aglae se opune cu tărie încercării fratelui ei de a înfia fata, amenințând licențios: „Cât trăiesc eu, niciodată. Doar mai sunt legi în țara asta, mai sunt tribunale. Îl dau pe mâna parchetului pe Costache, asta-i fac. L-a amețit stricata asta. Cine știe ce-o fi între ei”.

Relațiile cu celelalte personaje sunt diferite, în funcție de interesele Aglaei, pe care însă nu este în stare să și le ducă la îndeplinire, dar scot în relief, în mod indirect, trăsăturile definitorii ale eroinei. Dragostea pentru copiii ei n-o umanizează, deoarece este incapabilă să perceapă corect problemele lor, amplificându-le defectele și neputințele. Este autoritară cu Titi și Aurica, indiferentă   față  de  Olimpia,   iar  pe  Simion  îl   ignoră   cu  desăvârșire, el reprezentând numai pensia și banii pe care îi folosește cu sentimentul că i se cuvin, că sunt ai ei.

Disprețuiește orice preocupare intelectuală, considerând că prea multă carte strică mințile oamenilor, de aceea îl înțelege pe Titi, căruia-i curge sânge din nas de prea multă învățătură, deși acesta împlinise 22 de ani și rămăsese repetent mereu, nereușind să termine liceul. Limitată intelectual și răutăcioasă, greșește profund în metodele de educație, pe Titi îl trimite să se legene ca să se liniștească, amplificându-i astfel boala psihică, iar pe Aurica o îndeamnă să-și găsească un bărbat și să se mărite, iubirea neîntrând în calculele sale. Pe soțul ei, deși bolnav, îl dispretuiește, îl ignoră și îl abandonează într-un ospiciu, fiind total lipsită de sentimente umane. Autoritară și plină de venin față de toată lumea, anihilează personalitatea copiilor ei, pe care nu-i înțelege și care eșuează vizibil: Olimpia e părăsită de Stănică, Titi cade tot mai mult în mania „legănatului”, iar Aurica rămâne fată bătrână.

Plină de invidie și răutate, o urăște profund pe Otilia, pe care o disprețuiește pentru că e „orfană”, o jignește fără jenă, spunându-i „stricată” și „dezmățată”, și o dă drept exemplu negativ Auricăi. Fratele ei, Costache Giurgiuveanu, înseamnă pentru Aglae numai averea pe care spera s-o moștenească, fără s-o intereseze deloc persoana lui. Atunci când face atacul cerebral, Aglae se opune să cheme un medic, deoarece în viziunea ei, el oricum moare, nemaiavând rost să mai cheltuiască bani.

Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirectă a Aglaei, care evidențiază trăsături tipice ale personajului realist. Zgârcită și rapace, avidă de bani și de avere, ea sfârșește prin a moșteni o casă veche și dărăpănată, fiind înșelată de ginerele Stănică. Pentru a pune mâna pe averea lui Costache, instalase în casa fratelui ei un adevărat cartier general, organizase un asediu militar, astfel ca nimeni să nu poată scoate nimic din casă, suspectând pe oricine, devenind ridicolă și căzând ea însăși în țesătura propriilor intrigi: „Olimpia, și tu Aurica, să fiți cu ochii în patru, să nu ia cineva vreo hârtie, vreun lucru, niciun cap de ață, aici eu răspund, ca unica rudă mai de aproape”.

Aglae este caracterizată și direct, de către celelalte personaje, care observă răutatea structurală și invidia înveninată. Otilia spune că este o „viperă”, iar Weissmann o numește „baba absolută, fără cusur în rău”. Stănică este uimit de răutatea soacră-si, „scârboasa femeie” și „veninoasă”, iar atunci când cheamă doctorul pentru Simion și Aglae se tocmește cu el, acesta constată cu dispreț: „Aglae, soacră-mea, e o vrăjitoare, n-are inimă nici de un gram. Îi moare bărbatul și se tocmește cu doctorul și e plină de bani”.

Aglae Tulea este un personaj grotesc, prin faptul că nu are nicio trăsătură pozitivă, chiar calitatea de mamă iubitoare este dăunătoare și distructivă pentru copiii ei.

4.2.3. AURICA TULEA

Aurica este un personaj secundar, construit prin reducerea la o categorie morală, după principiile realismului clasic. Este totodată un personaj static, unidimensional. Ea reprezintă una dintre ipostazele tipologiei feminine din roman. Aurica Tulea este fiica cea mică a Aglaei, conturată în antiteză cu feminitatea și delicatețea Otiliei, supusă de la început și până la sfârșit unui automatism psihologic și întruchipează tipul fetei bătrâne. Întreaga ei mișcare în roman se petrece între coordonatele strâmte ale familiei Tulea, ale casei lui moș Costache, mișcare monotonă, întreruptă doar, la un moment dat, de „turneele de pe calea Victoriei”.

La sosirea sa în casa Giurgiuveanu, Felix, în ipostaza de personaj-martor, vede „o fată cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenți ca și ai Aglaei, fața prelungă, sfârșind într-o bărbie ca un ac, cu tâmple mari încercuite de două șiruri de-cozi împletite”, arătând mult mai în vârstă, deoarece este fardată strident, are trupul slab si uscat, parul rarit. De remarcat este elementul genetic, prin care se sugerează, indirect, faptul că trăsăturile fizice accentuează asemănarea Auricăi cu Aglae și din punct de vedere moral, reliefând răutatea și firea veninoasă care definesc ambele personaje. Acest procedeu este propriu naturalismului, component al formulei estetice moderne, prin devierea psihologică a unor personaje, proces motivat prin factorul ereditar, care se manifestă și la Titi Tulea.

Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirectă a Auricăi, care evidențiază trăsături tipice ale personajului realist. Avidă după bărbați, este obsedată de măritiș și vede în oricine un posibil pretendent, fără să ia în considerare dragostea, sentiment indestructibil într-o căsnicie. Insistențele ei insinuoase, comportamentul agasant de „fată cuminte" pun pe fugă toți bărbații. Este „îndrăgostită” din principiu, luând în calcul orice bărbat aflat în preajmă: pe Felix îl pândește și-l hărțuiește, de aceea tânărul „fugi pe poartă repede, în oraș, când simți că se ivește Aurica prin fund"; pe Pascalopol, pe care nu-l înțelege în dragostea lui pentru Otilia („ce-o fi văzând Pascalopol la Otilia?"); pe evreul Weissmann, pe care l-ar vrea de bărbat chiar dacă el este de altă religie. Când Titi se însoară dintr-o pură întâmplare, ea o invidiază pe Ana și exclamă impresionată: „Ce fericiți trebuie să fiți!".

Răutatea și ura ei se îndreaptă tot asupra Otiliei, despre care crede, ca și mama sa, că știe să se agațe de gâtul bărbaților. Invidia îi întunecă judecata în asemenea grad, încât se lansează în aprecieri defăimătoare, debitează invective, devenind nesuferită și arțăgoasă. Când Otilia era mai mică, Aurica se duce la ea la școală și, întrebată fiind dacă o căuta pe verișoara ei, ea răspunde mieros: „Mda, […] dar nu mi-e verișoară. E o fată pe care o creștem din milă. Numai de-ar învăța.”

Lipsită de farmec, generozitate, noblețe, delicatețe si sensibilitate, ea seamănă cu Aglae, fiind acră, rea, urâcioasă și antipatică. Cochetează disperată cu Weissmann, dar atunci când face aluzii la o eventuală căsătorie, tânărul se sperie și pleacă repede. Dându-și seama de diagnostic, Felix constată profesional: „Trece printr-o criza sexuală. Trebuie neapărat să profeseze amorul liber”. După un nou eșec în cucerirea unui bărbat, Aurica „fu prada unei nebunii mute, calme. Apoi capătă o fizionomie desperată, patetică, […] se vopsi și mai violent pe față și-și începu turneele pe Calea Victoriei”.

Plimbările Auricăi pe Calea Victoriei, în goana după bărbați, devin din ce în ce mai dese și mai rapide, adevărate raiduri, ceea ce denotă, indirect, disperarea nestăpânită, obsesia, stări ce-i modifică vizibil fizionomia. Felix observă că Aurica se schimbă „în chip sinistru”, îmbătrânea de timpuriu, iar toate fardurile ei nu puteau ascunde asemănarea cu maică-sa. „Părul i se făcea moale, mort, ca de perucă, grăsimea îi reconstituia prematur masca senilă a Aglaei”.

Ca procedeu artistic de caracterizare indirectă, elementul genetic este sugestiv pentru descendența nocivă a eroinei. Pascalopol este singurul care are îndrăzneala să-i spună adevărul despre insuccesul ei la barbați, dar Aurica nu înțelege nimic din sfatul moșierului: „În genere, omul preocupat prea mult de problema  succesului nu izbutește. Bărbaților le plac femeile care nu umblă după ei, nepăsătoare. Când o mamă face prea multă vâlvă cu intenția de a mărita o fată, ratează chestia, fiindcă pretendenții se sperie.” Ea rămâne nemăritată și realizează, instinctiv, drama pe care o trăiește din cauza unei mame posesive și autoritare, care-i îngrădise libertatea de gândire și de acțiune. Când Otilia, generoasă, îi dăruiește pianul, ea izbucnește într-o efuziune sentimentală, sinceră: „Totdeauna te-am iubit pe tine, că ai fost sinceră și n-am aprobat-o pe mama. […] Te fericesc în fond, că ești liberă și poți să faci ce vrei. Dacă n-aveam eu familia pe cap, azi eram fericită”.

Este tipul inadaptatului a cărei capacitate de integrare socială se însoțește cu invidia. Aurica este obsedată de problema dragostei, ca fiind singurul mijloc de a se realiza. Ea n-are o profesie, un rol social, vegetează și exprimă soarta tragică a fetei bătrâne într-o situație precară. „Dacă n-ai noroc, degeaba. Poți să fii frumoasă, poți să ai zestre, poți să ieși în lume și bărbații nu se uită la tine. Pentru asta trebuie sa te naști. Mai sper si eu câtăva vreme și pe urmă, adio“.

În final Aurica nu-și va vedea realizat unicul ei vis. Urâțenia sufletului i se convertește în urâțenia trupului. Ea reprezintă ratarea sub aspectul erotic, o fată bătrână, cu dorințe erotice neîmplinite, manifestate până la ridicol.

4.2.4. OLIMPIA TULEA

Olimpia Tulea este fata cea mare a familiei Tulea și soția lui Stănică Rațiu, reprezentând totodată femeia placidă, potrivit lui Călinescu. Ajunsă în portul sigur al căsniciei grație presupusei ei calități de moștenitoare de zestre, este o femeie inertă, indolentă. Contrastând aproape caricatural cu activismul lui Stănică, Olimpia trăiește somnolent: mamă neglijentă, soție nepăsătoare, gospodină leneșă, ea este feminitatea informă, caricatură a principiului feminității.

Portretul fizic evidențiază elementul genetic în descendența masculină și sugerează, ca procedeu artistic de caracterizare indirectă, firea placidă a femeii: „Olimpia semăna în chip izbitor cu Simion și cu Titi, având bărbia despicată la fel, în două, în chip supărător pentru o femeie. Era măslinie la față și cam planturoasă, și câțiva peri îi conturau o ușoară mustață. Sprâncenele, ca și la Titi, erau îmbinate viguros deasupra nasului”.

Tehnica detaliului relevă caracterul eroinei, care vorbea „moale sentențios și cu o mare convicțiune". Placidă și leneșă, Olimpia nu are energia de a se lupta pentru zestrea pe care i-o promisese Simion și de aceea Stănică nu voia să se căsătorească legal cu ea, deși aveau un copil. Bărbatul se enervează din cauza nepăsării Olimpiei și o caracterizează direct că „stă ca o dobitoacă, nu cere nimic, nu descoperă nimic, o să moară toți și n-o să-i rămână niciun ac”.

După ce se căsătoresc, Olimpia și Stănică vin mereu la masă la Aglae, uitând cu desăvârșire de copilul care avea numai două luni. Relu moare din cauza neglijenței și inconștienței Olimpiei, care „primi lovitura cu mare calm, aproape ca o ușurare”. Iresponsabilă și total lipsită de sentimente materne, Olimpia este „nepăsătoare, plictisită” la înmormantarea copilului și nici nu se gândește că ar putea suporta ei cheltuielile.
    Incapabilă să recepteze realitatea din cauza lenei structurale, nu-și dă seama ce se-ntâmplă nici atunci când soțul ei o părăsește. După ce Stănică fură banii lui Giugiuveanu și devine bogat, constată că Olimpia „îl plictisea" și-i spune că vrea să se despartă de ea și "de jure”. Ea își închipuie „că bate câmpii ca de obicei", așa că, somnoroasă fiind, „căscă leneșă și adormi adânc", fără să înțeleagă ceva din discursul lui Stănică. În cele din urmă, ea acceptă să divorțeze și astfel destinul ei se aliniază cu cel al lui Titi și al Auricăi.

După cum observă și Felix, relațiile în cadrul familiei Tulea sunt degradate, lipsite de sinceritate și de legături afectuoase, ceea ce-l face să spună: „Curioasă familie […]. Niciunul nu are cea mai mică iubire pentru celălalt, toți se bârfesc și se urăsc”.

4.2.5. GEORGETA

Georgeta este o figură marginală din romanul „Enigma Otiliei” și reprezintă tipul femeii ușoare. Figură marginală dar totodată importantă fiind un alterego pentru Otilia în mintea lui Felix. Necesitatea introducerii Georgetei în roman o explică chiar Felix, care recunoaște că dragostea lui pentru Otilia este sufletească, spirituală, în schimb dragostea față de Georgeta este una carnală. Scriitorul are nevoie de ambele tipuri de femei pentru a dezvolta figura lui Felix. Dragostea cu ambele sensuri: cea spirituală și cea carnală îl maturizează pe Felix ca personaj de roman.

Este caracterizată direct de către Felix: „frumoasă”, „elegantă”, „fată serioasă”, „drăguță”, „sinceră”, „divină”. Când Georgeta îl întreabă „sunt fete frumoase la universitate?" Felix îi răspunde: „ întotdeauna urâte. Dar îți închipui: fete frumoase ca dumneata nu se duc să muncească atâția ani ca să-și facă o carieră”.

Este descrisă ca fiind o femeie de moravuri ușoare, care se lasă condusă de bani și manipulată de cei ce dețineau banii. Fiind o femeie frumoasă, din punct de vedere al aspectului fizic reușea să își câștige banii foarte ușor. Era o femeie relativ înaltă, cu părul lung șaten, ochii căprui și un zâmbet fermecător. Locuia pe bulevardul Elisabeta, în preajma Cișmigiului, cu un general. Este o curtezană într-un local de noapte.

Georgeta este o Otilie mai palidă, fapt evident și din destinul ei de orfană rasfățată care a optat pentru calitatea de femeie întreținută, pentru că renuntarea la lux i s-a părut prea dificilă. Nici Otilia, nici Georgeta nu-si împlinesc dimensiunea maternă a feminității lor, ele sunt, în cele din urmă, ipostaze ale curtezanei în acest roman al ”caricaturii” familiei.

În jocul iubirii ei cu Felix îl caracterizează ea înșăși ca „logodnic simbolic”. Georgeta vrea să retrăiască sentimentul unei dragostei sincere. Ea are o obsesie: vrea să se căsătorească cu un om respectabil. Această obsesie se înfăptuiește numai parțial. Fiindcă ea se căsătorește cu Stănică Rațiu care este orice numai respectabil nu. Stănică Rațiu îi face o caracterizare directă neobișnuită, viitoarei sale soții: „este o escroacă”. „Amice, sunt vinovat față de dumneata. Da, sunt vinovat! M-am purtat neloial. Eu ți-am făcut cunoștință cu Georgeta și te-am îndemnat, mă-nțelegi… Am făcut foarte rău. Am o răspundere cu dumneata. Te rog eu s-o ocolești pe fata asta. Îți spun în interesul reputației dumitale, al fericirii dumitale! Ce știi cine e asta? Am știri rele de tot despre ea. Mi-a spus cineva lucruri grozave, că ar fi ieșit dintr-un șantan de la Brăila, șantan de marinari. Azi să n-ai încredere în nimeni. Fata asta poate să-ți fie nefastă, poate să-ți transmită, pricepi… ești băiat inteligent, ce naiba, viitor doctor. Dumneata trebuie să te păstrezi ca un crin pentru Otilia. Las’ că-ți găsesc eu altă fată, mai faină. Georgeta, îți spun între patru ochi, e o escroacă. Are un general, pe care-l toacă…”

Georgeta reprezintă o etapă necesară în evoluția lui Felix, pentru a putea observa astfel candoarea, puritatea celei pe care o iubește sincer, Otilia și pentru a compara statutul moral al celor două femei. În concluzie, Georgeta este tipul femeii frumoase dar „ușoare”, iubită de personaje asemănătoare statutului ei imoral: Stănică Rațiu, Titi Tulea.

4.3. Evoluția personajului feminin din mediul urban

Se poate observa că femeia din romanul modern citadin depășește tiparul tradiționalist, rural, nu numai prin încadrarea într-un alt tip de spațiu, ci și prin libertățile asumate: ea are acces la studiu, capacitatea de a lua decizii individual, de a hotărî în privința propriului destin, deși este încă dependentă financiar de partener. Din această perspectivă pot fi analizate personajele feminine din romanele Enigma Otiliei și Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război prin faptul că ele sparg tiparele clasice, conferind modernitate operelor în care sunt prezente.

Ambele prezențe feminine importante din romanul lui Camil Petrescu și George Călinescu, Ela Gheorghidiu și Otilia Mărculescu, sunt prezentate în ipostaza unor tinere frumoase, cochete, emanând în jurul lor parfumul delicat al grației și senzualității feminine, surprinse de ochiul nuanțat al autorului.

Personaje feminine agreabile, tinerele sunt preferate, admirate de bărbații din viața lor, atrăgându-i prin estetica grației, prin fragilitatea care inspiră gingășie și dorință de protecție. Mișcările lor sunt pline de grație fără efort. Pentru bărbații din jurul lor oferă o priveliște odihnitoare, un absolut de frumusețe fizică, inocență, dar și amestec de copilărie și spirit ambițios pe de altă parte. Statutul tinerelor e oarecum același, aflându-se în jurul vârstei de 18-20 de ani, provenind din familii modeste, căutând iubire sinceră, afecțiune și protecție.

În prima parte a romanelor, eroinele sunt indiferente față de atracția banului, a stării materiale. Otilia e singura care nu „vânează” banii lui „papa” iar Ela, studentă săracă, îl ia de soț pe Gheoghidiu din dragoste pură. Dar pe parcursul acțiunii, ele cresc, se formează, are loc „emanciparea” femeii, „maturizarea” ei, întrucât ambele vor ieși de sub puterea catalizatoare a dragostei, arătându-se interesate și de ceea ce le-ar putea oferi stabilitate și o siguranță a viitorului. Ela devine tot mai interesată de moștenirea soțului, intervenind aprig în lupta pentru avere, cu o maturitate surprinzătoare pentru soțul ei, iar Otilia va lua decizia căsătoriei cu Pascalopol și din rațiuni materiale, căci moșierul era singurul care putea satisface fetei gustul pentru lux.

Atât Ela cât și Otilia sunt tinere cochete, preocupate de modă. Camera Otiliei ilustrează această pasiune a fetei „sertarele de la toaletă și de la dulapul de haine erau trase afară în felurite grade și în ele se vedeau, ca niște intestine colorate ghemuri de panglici, cămăși de mătase mototolite, batiste de broderie…cutii de pudră numeroase, flacoane de apă de Colonia destupate…rochii, pălării zăceau pe fotolii, pantofi pe sub masă, jurnale de modă franțuzești…”, pe când Ela se străduiește odată cu intrarea în lumea mondenă să placă, să aleagă ținute cu bun gust, atât pentru ea cât și pentru soțul ei, ascultând sfaturile verișoarei Anișoara, care era foarte „mondenă” și care o complimenta pe soția lui Ștefan pentru alegerile ei vestimentare „…e încântătoare…Ia uite ce drăguță!” iar Ela era mulțumită că place unei femei atât de pretențioase.

Dacă ele trezesc în sufletul bărbaților din jurul lor sentimentul înflăcărat al dragostei, dar și mândria de a fi „stăpânul” unui astfel de suflet delicat, dorit și de alții, pe de altă parte, tot ele sunt cele care le provoacă și gelozia. Atât Ștefan Gheorghidiu cât și Felix Sima trăiesc acut sentimentul de gelozie, gândindu-se că femeia ideală pentru ei s-ar putea afla în brațele altui bărbat.

Astfel, în ambele cazuri, viziunea bărbatului care le iubește se schimbă radical. Spre final, aura feminității lor, se estompează treptat. Dacă până acum fuseseră situate pe „piedestalul” frumuseții, al gingășiei și al purității, treptat ele devin în ochii bărbatului mai puțin atrăgătoare, aceștia considerând că ele „se înstrăinează„ integrându-se perfect în mulțimea celorlalte „femei de serie”. Totuși între Pascalopol și Ștefan Gheorghidiu există diferența că moșierul, trecut de prima tinerețe este suficient de matur, pentru a înțelege că trebuie să elibereze sufletul „zburdalnic” al Otiliei, pentru a-și găsi fericirea, pe când Ștefan Gheorghidiu o respinge, o concediază ca pe un univers finit și pauper, ea trecând în ochii lui de la imaginea de „madonă autentică” la femeia obișnuită, ba chiar cu o înfățișare mai puțin atrăgătoare: „nevasta mea e albă și cu preziceri de grăsime” sau „ailaltă mai grasă puțin”.

Lumea femeilor din romanele citadine este presărată cu figuri diverse, de la femeia gingașă, cochetă, senzuală, la femeia de moravuri ușoare, ilustrată prin femeile cu care Ștefan Gheorghidiu se afișează pentru a o pedepsi pe Ela, sau Georgeta, o curtezană, întreținută de un general bătrân pe care-l „toacă” de bani, până la femeia rea, al cărei suflet e negru de invidie, de exemplu Aglae și Aurica din Enigma Otiliei.

Evident că, din clasa socială umilă sau din mica burghezie, femeia din romanul cu tematică citadină, parcurge o distanță vizibilă, atât în educație, aspect, preocupări, condiții de viață, față de femeia ilustrată în romanul tradiționalist, proiectată în spațiul satului românesc, într-un univers mărginit, unde i se refuză posibilitatea de a-și depăși condiția, oricât de puternică ar fi ea.

Imaginea feminină reliefată în literatura română interbelică este una victimizată, damnată sau din contră ridiculizată, insuficient elogiată sau promovată. Obiectiv privind realitatea, încă la un nivel social, ca și la un nivel literar, femeia este oarecum dominată de prezența masculină, drepturile ei sunt încălcate, visele cenzurate, spulberate; putem vorbi mai mult astfel, de o femeie tipică, mamă, soție ideală și prea puțin de femeia întreprinzătoare, curajoasă, independentă. Cu siguranță că paginile literaturii contemporane vor aduce în prim plan imaginea actuală a presonajului feminin, în același timp cutezătoare, întreprinzătoare, dar și inocentă, capricioasă, exuberantă, încântătoare, rămânând reprezentanta sensibilității și a frumosului.

CAPITOLUL V

,,PERSONAJUL LITERAR” ÎN ȘCOALĂ

5.1. Personajul literar în programa școlară

Disciplina Limba și literatura română are un rol deosebit de important în formarea personalității elevilor, în formarea unor deprinderi și abilități necesare pentru a le asigura accesul postșcolar la învățarea pe toată durata vieții și integrarea activă într-o societate bazată pe cunoaștere.

Pe parcursul învățământului obligatoriu, elevii trebuie să-și formeze în primul rând competențele de comunicare indispensabile, în lumea contemporană, pentru orice tip de activitate profesională: să se exprime corect, clar și coerent în limba maternă, să asculte, să înțeleagă și să producă mesaje orale și scrise, în diverse situații de comunicare.

Studiul limbii și al literaturii române are de asemenea o contribuție esențială la formarea unei personalități autonome a elevilor, capabile de discernământ și de spirit critic, apte să-și argumenteze propriile opțiuni, dotate cu sensiblitate estetică, având conștiința propriei identități culturale și manifestând interes pentru varietatea formelor de expresie artistică.

Finalitățile disciplinei se reflectă nemijlocit în competențele generale și în setul de valori și atitudini enunțate în prezenta programă, din care derivă întreaga structură curriculară (competențe specifice, conținuturi ale învățării). Aceste finalități își găsesc corespondent, în principal, în domeniul Comunicare în limba maternă, așa cum apare acesta definit în documentele Uniunii Europene (Competențe cheie pentru învățământul pe tot parcursul vieții – Cadrul european de referință, Anexa la Recomandarea Parlamentului și a Consiliului European, 2006), cât și în competențele transversale, menționate în același document, din domeniile A învăța să înveți, Competențe sociale și civice, Inițiativă și cultură antreprenorială, Conștiință și exprimare culturală.

Paradigma programelor școlare de Limba și literatura română (pentru gimnaziu și pentru învățământul liceal) este una comunicativ-funcțională. Aceasta presupune studiul integrat al limbii, al comunicării și al textului literar. Principiile actualului model sunt:

urmărirea unui set unitar și coerent de finalități ale studiului disciplinei pe parcursul întregii școlarități obligatorii;

adoptarea unui model didactic coerent, în cadrul căruia să apară evidentă deplasarea accentului de pe simpla achiziționare de cunoștințe pe formarea de competențe și atitudini, cu valențe ulterioare de actualizare și de extindere;

diversificarea strategiilor, a ofertelor și a situațiilor de învățare și adaptarea acestora la grupul țintă;

asigurarea caracterului flexibil și actual al studierii limbii române, prin conectarea sa la realitățile vieții cotidiene;

reechilibrarea ponderii acordate în studiu variantei scrise și celei orale;

îmbinarea echilibrată a proceselor de receptare și proceselor de producere a mesajului;

adoptarea unei perspective consecvent comunicative, în cadrul căreia accentul să fie plasat pe aspectele concrete ale utilizării limbii.

Personajul literar este o creație a scriitorului, o modalitate specifică literaturii de a reflecta omul în relațiile sale cu natura și viața socială. Valoarea unei opere literare epice sau dramatice ar fi greu de definit, dacă nu imposibil, dacă nu am vorbi despre personajele sale și aceasta se realizează în cadrul orelor limba și literatura română, începând încă din clasa a V-a.

Programa de limba și literatura română pentru clasele V-VIII prevede ca obiective cadru: dezvoltarea capacității de receptare a mesajului oral și de exprimare orală, dezvoltarea capacității de receptare a mesajului scris și de exprimare scrisă.

Aceste obiective cadru sunt apoi explicitate printr-o serie de obiective de referință distribuite pe ani de studiu. În mod concret, ele se realizează prin familiarizarea elevilor cu situații diverse de comunicare orală și scrisă, cu texte literare și non-literare adecvate vârstei școlare, printr-o gamă largă de activități de învățare.

Iată câteva dintre cele care vizează personajul literar: exerciții de identificare și de delimitare a părților componente ale unui text: introducere, cuprins și încheiere, precum și a modurilor de expunere; discutarea textelor citite urmărind următorii parametri: „cine” (personajele), „când", ,,unde” (plasarea acțiunii în timp și spațiu), ,,cum" (modul de desfășurare a acțiunii, stilul autorului); exerciții de identificare șt ordonare a secvențelor narative dintr-un text dat; exerciții de identificare și de caracterizare sumară a personajelor corespunzătoare secvențelor narative; exerciții de combinare a informațiilor conform propriului univers afectiv; exerciții de formulare a unor opinii referitoare la personajele textelor studiate; exerciții de evidențiere a rolului descrierii în realizarea portretului; exerciții de sesizare a rolului dialogului în caracterizarea personajelor; exerciții de caracterizare a unui personaj.

Programa de limba și literatura română pentru clasa a IX-a recomandă studierea unor grupaje tematice, urmărind tratarea diferită a unor teme literare, din punctul de vedere al concepțiilor și al atitudinilor exprimate, al modalităților de expresie și al reacțiilor, pe care textele le provoacă cititorilor.

În studiul acestor grupaje tematice se vor actualiza și consolida conceptele de teorie literară, dobândite în clasele V-VIII. Astfel, conceptul de personaj literar va fi din nou în atenția profesorului, textele epice și dramatice studiate în clasa a IX-a permițând inventarierea lui, din punct de vedere teoretic, dar și ilustrarea prin ample compuneri de caracterizare a personajului.

De asemenea, începând cu clasa a IX-a, însăși noțiunea de personaj literar își îmbogățește conținutul. Elevii vor înțelege acum că personajul literar este astfel construit, încât să filtreze într-un tip reprezentativ o ipostază a umanului, fiind un element fundamental al operei, un simbol ordonator al construcției epice sau dramatice, un factor cu ajutorul căruia este concretizat conflictul. Niciunul dintre actele personajelor nu este gratuit, lipsit de semnificații. Mișcarea personajelor este consemnată de autor cu intenția de a semnala o natură conflictuală a vieții și, ca urmare, caracterul dramatic al existenței omenești.

Înțelegerea operei literare, a mesajului pe care îl poartă este, din acest motiv, condiționată de o corectă caracterizare a personajelor. Funcția îndeplinită de acest element al operei ne obligă să recunoaștem mijloacele, pe care autorul le folosește spre a-și caracteriza personajele și, care sunt aceleași ca cele semnalate anterior la clasele mici, doar că acum, datorită cunoștințelor acumulate pe parcurs, precum și specificului psiho-intelectual al elevilor, putem înmulți perspectivele de analiză utilizate în clasele gimnaziale.

În cadrul lecțiilor care vizează personajul literar se poate vorbi acestor elevi despre tehnica prin care personajele sunt înfățișate conștiinței noastre: fie autorul „știe mai mult” decât personajele și ne spune el ce gânduri au acestea, ce vor să facă și dacă vor reuși sau nu, fie autorul „știe numai ce fac” personajele și ne lasă să le ghicim psihologia din faptele lor prezentate distant, obiectiv, fie autorul notează numai „șuvoiul” de gânduri, de idei, de senzații, emoții din mintea unui personaj, așa cum se înlănțuie ele, fără impunerea unui plan precis, lăsându-ne să vedem nu acțiunile propriu-zise, ci gândirea lor în conștiința unui participant sau a mai multora.

Pe parcursul ciclului superior al liceului, prin disciplina limba și literatura română se urmărește consolidarea competențelor de comunicare ale elevilor. Programele pentru clasele a XI-a și a XII-a sunt unitare din punctul de vedere al competențelor generale, al setului de valori și atitudini urmărite pentru acest segment de școlaritate și al principiului de organizare al conținuturilor, pe durata celor doi ani de studiu. Programa este structurată pe aceleași domenii de conținut incluse în programele pentru clasele a IX-a și a X-a: „Limbă și comunicare” și „Literatură”.

Specificul acestui segment de școlaritate poate fi configurat, în trei dimensiuni, familiarizarea cu noile norme lingvistice (așa cum sunt ele recomandate în ediția a II-a a DOOM); focalizarea pe formarea deprinderilor și competențelor de documentare ale elevilor, formarea competentelor de lectură ale cititorului avizat, capabil să sintetizeze trăsăturile definitorii ale unei epoci culturale / ale unui curent cultural sau literar și capabil să contextualizeze, să încadreze într-un context cultural larg, textele studiate, să identifice apropierile dintre un text literar și curentele / doctrinele estetice, la care poate fi raportat sau particularitățile care-l individualizează în raport cu acestea.

În clasele gimnaziale și în ciclul inferior al liceului, textele literare au fost studiate preponderent din perspectivă structurală. Programele pentru clasele a Xl-a și a XII-a sunt structurate pe principiul cronologic al fenomenului literar/ cultural.

Astfel, programa cuprinde câteva epoci mari, iar fiecare epocă va fi abordată din perspective diverse. Elevii vor înțelege acum că personajele trebuie să fie considerate în lumina curentului literar, din care textele studiate fac parte, deoarece, este știut că, fiecare curent literar sau epocă mai distinctă a imprimat anumite trăsături esențiale asupra personajelor creațiilor respective. Pentru a înțelege o operă literară, elevii trebuie să cunoască și că scriitorii clasici au consruit caractere universal valabile, relevând trăsătura dominantă a personajelor, adeseori o pasiune căreia i se subordonează caracterul, care poate fi sentimentul datoriei și onoarei, avariția, vanitatea, etc.

Cum am putea analiza un personaj ca Alexandru Lăpușneanul sau Dionis dacă elevii nu au o viziune clară asupra unei opere romantice, a personajelor romantice, deosebite de cele ale epocilor anterioare, în sensul că în romantism, personajele sunt caractere excepționale care acționează în împrejurări excepționale, că ele trec prin situații și împrejurări cu totul neașteptate, în care hazardul joacă un rol hotărâtor, cu orientări spre senzațional, spre lovitură de teatru. La baza construirii personajelor stă antiteza, procedeu specific romantic.

Față de acest tip de personaj, Dinu Păturică, Mara, Ion, llie Moromete trebuie analizate din cu totul alte perspective, căci prin structura lor aceștia fac parte din alte categorii sociale, acționează în alte condiții și au alte idealuri decât personajele romantice.

În realismul critic totul pornește de la observație, personajele fiind urmărite în devenirea lor, menținându-și totuși unitatea, caracterelor lor. Personajele realiste nu apar ca și caractere fixate odată pentru totdeauna, ele se modifică sub influența împrejurărilor care, la rândul lor, suferă modificări sub influența caracterelor personajelor. Personajele sunt complexe, chiar și atunci când sunt dominate de o singură trăsătură de caracter, scriitorii realist-critici urmăresc mișcarea sufletească a personajelor, felul cum pasiunile transformă caracterul .

În acest context, un lucru esențial este ca elevul să înțeleagă noțiunea de tipic în literatură, de individual, de particular și general, în profilul unui personaj ca Ion, Mara, Cațavencu, etc, a felului cum un mare scriitor știe să strângă în ființa morală a unui personaj trăsăturile esențiale ale unei categorii sociale și totuși, în același timp, să dea viață particulară unui personaj. Urmărind cu atenție aceste manifestări ale personajului de natură să-l singularizeze, îi putem înțelege caracterul, adică ansamblul trăsăturilor morale care ajung să definească modul de a fi al cuiva.

Sistemul de organizare și predare a noțiunilor de teorie literară este liniar, în clasele gimnaziale mici și concentric și liniar, în celelalte clase. La definiția unei noțiuni se adaugă treptat și cu alte exemple, note specifice care îmbogățesc noțiunea. Așadar, cele mai importante noțiuni de teorie literară, privind personajul literar, se însușesc în gimnaziu, dar ele se adâncesc, se precizează și se diversifică în liceu. Alegerea textelor și perspectiva analizei acestora corespunde particularităților de vărstă ale elevilor. Programele școlare oferă și câteva sugestii metodologice necesare în activitatea didactică: orientarea studiului către elevi, caracterul funcțional, practic, aplicativ al predării învățării, diversificarea metodelor și instrumentelor de evaluare.

Profesorii vor lua ca reper nevoile reale ale elevilor, adaptându-și demersurile didactice, în funcție de acestea. Finalitățile disciplinei se realizează eficient prin centrarea pe procesul învățării, pe activitatea elevului. De aici, necesitatea de a pune accent pe activitățile didactice de tip formativ, care presupun implicare și interacțiune în rezolvarea unor sarcini de învățare concrete.

În activitatea la clasă profesorii vor respecta programa școlara și vor folosi manualele alternative, ca instrumente de lucru flexibile si adaptabile nevoilor concrete ale grupului de elevi cu care lucrează. Profesorii au libertatea de a selecta atât metodele, pe care le consideră cele mai adecvate pentru atingerea finalităților vizate, cât și temele și textele pentru studiu. Opțiunea pentru selectarea temelor și a textelor se poate face și pe baza unor chestionare de evaluare a capacităților și a intereselor de studiu ale elevilor din clasă.

O eficiență sporită a învățării poate fi asigurată și prin diversificarea tipurilor de evaluare aplicate în procesul didactic. Este recomandabil ca profesorii să folosească, în mod adecvat scopurilor educaționale, toate tipurile de evaluare: evaluare inițială, continuă și sumativă. De asemenea, pentru a-i motiva pe elevi, se vor folosi metode și instrumente complementare de evaluare: observarea sistematică a comportamentului elevilor, investigația, referatul, proiectul, portofoliul și autoevaluarea.

Așa cum remarca d-nul Vistian Goia ,,elevul trebuie ferit de a se pierde în haosul informației, de capcana confuziilor și lacunelor, fiind determinat să recepteze lecția ca pe un întreg logic, nu sub forma unor elemente incoerente, fără legătură între noțiuni, devenind tot mai conștient de locul pe care fiecare cunoștință îl ocupă în sistemul omogen din care face parte”.

5.2 Aspecte teoretice vizând personajul

DEFINIȚII :

PERSONÁJ, personaje, s.n. 1. Persoană care deține o funcție importantă în viața politică, socială, culturală; personalitate 2. Fiecare dintre persoanele care figurează într-o operă literară; erou într-o literatură, muzicală, cinematografică sau plastică. Persoană care are un rol în anumite întâmplări. [Var.: (astăzi rar) personágiu s.n.] – Din fr. personnage, it. personaggio. (conform DEX)

Personajul ocupă locul principal în sistemul operei literare, alături de alte unități textuale sau diegetice ca istorie, discurs, intrigă, timp, spațiu, narator. El reprezintă forța centripetă a universului reprezentat, căci restrânge acțiunile divergente sub numitorul comun al unității sale.

Personajul este un o persoană fictivă, construită atât pe o dimensiune exterioară, reprezentând o ființă socială, cât și pe o dimnsiune interioară, fiind și o ființă psihologică.

Imaginat ca o ființă umană sau alegorică, personajul se definește prin întrebările:

CE FACE ?

CUM ESTE ?

CE REPREZINTĂ ?

CE SPUNE ?

Personajul funcționează ca imagine semnificativă determinată estetic și ideologic.

5.3. Tipologia personajelor literare

S-ar putea afirma că orice clasificare a personajelor literare este imposibilă, căci personajele, ca și indivizii cu identitate istorică, sunt niște unicate. Însă, orice clasificare este posibilă, pentru că toate personajele create, ca și indivizii concreți, sunt repetabile și identice în totalitatea lor, printr-un numitor comun care este condiția umană.

Câteva criterii de diferențiere și clasificare a personajelor au fost enunțate de Gilles Philippe în Romanul. De la teorii la analize, completate ulterior de Marian Popa în Homo fictus. Structuri și ipostaze :

După locul deținut în acțiune:

Suprapersonaj – realitate cu funcție simbolică (loc, eveniment, obiect) determină acțiuni importante și configurează destinul personajului principal; ex.: Hanul Ancuței, căldura, groapa….

Principal – prezent în toate momentele acțiunii, pivotul intrigii, centrul de interes al cititorului;

Secundar – se definește prin relația sa cu personajul principal; are importanță medie în derularea intrigii;

Episodic – însuflețește unul din episoadele textului epic; dacă apare în mai multe episoade având același rol, devine personaj liant (cetățeanul turmentat)

Figurant – simple elemente vii ale cadrului

Personaj absent – nu apare în discurs, dar e prezent în istoria evenimentelor; e adus în prezentul narativ prin rememorare, presupuneri.

După funcția îndeplinită:

Protagonist (erou) și antagonist – personaje de primă mână într-un conflict, generează intriga, constituie scopul narațiunii și sunt purtătoare ale viziunii autorului;

Personaj funcțional (de la ficelle = “sfoară” la Henry James) – obiect al disputei (femeia iubită de rivali), mijlocitorul (pers. de legătură), provocatorul, confidentul, instrumentul, spectatorul (corul, opinia publică…);

Personajul de fundal (background) – nu are complexitate sau individualitate, dar e necesar intrigii, e reprezentat de personaje colective (mulțimea, boierii, cerșetorul)

După gradul de individualitate:

Personaj arhetip – personaj prim prezent în istoriile sacre, are funcție de model exemplar, dotat cu puteri extraordinare, implică ideea de valoare și creație (Icar, Prometeu, Meșterul Manole,…)

Personaj prototip – un tipar care deschide o serie istorică, întruchipează o realitate la modul ideal ( o idee, o concepție); eroul capabil de sacrificiu (Ahile), eroul civilizator (Ulise), răzbunătorul (Oreste), fidelitatea feminină (Penelopa), etc.;

Personaj tipic – reprezintă o platformă de indivizi, o categorie general-umană: avarul, ipocritul, tiranul sângeros, arivistul;

Personaj colectiv – reversul personajului tipic; o comunitate se comportă asemenea unui unic organism într-o serie de motivații, aspirații și modalități de acțiune: țăranii, echipajul vasului Speranța, grupul Cireșarilor;

Personaj simbol – personajele basmelor, Don Quijote, Emma Bovary, Don Juan, etc.

Personaj alegoric – mască a unei realități: “monștrii” lui Ion Creangă, sunt alegorii ale unor pasiuni fiziologice împinse la limită;

Personaj atipic ( noneroul) – apare de la mijlocul sec. al XX -lea, e un prizonier al lumii în care trăiește, e omul dezindividualizat de o banalitate și o platitudine perfecte (dl. și d-na Smith ai lui Eugene Ionesco)

După diferența semnalată dintre ipostaza inițială și cea finală:

Personaje statice – stereotipe – sunt cele clasice și personajele de basm;

Personaje care se transformă – personajul romantic văzut între mărire și decădere sau cel realist, eroul de bildungsroman.

După densitatea psihologică:

Personaj plat univoc – construit în jurul unei singure idei sau calități; poate fi reprezentat printr-o singură frază, e recunoscut ori de câte ori apare în text, produce propria lui atmosferă și impresionează;

Personaj rotund – multidimensional e principal de regulă, are aptitudinea de a surprinde cititorul în mod convingător, e imprevizibil și devine memorabil prin gesturile și reacțiile sale.

După natura referentului său:

Personaje referențiale – istorice, mitologice, legendare, alegorice, sociale trimit la o realitate a lumii exterioare, la un concept și sunt degajate de o anumită informație culturală: muncitorul, cavalerul, haiducul, etc.

Personaje shifter – au rol de legătură între autor și cititor, trebuie raportate la o situație concretă a discursului ( corul din tragedia antică, diferiți povestitori și autori ce intervin în text);

Personaje anaforice – au funcția de organizare, presupun o referință la sistemul propriu al operei; atributele acestui tip sunt: visul premonitoriu, confidența, amintirea, etc.

Personajul epic e anunțat prin portret, realizat după părerea lui Silviu Angelescu, prin următoarele :

corpul (silueta, proporții): talia, constituția, brațele, mâinile, gâtul, umerii, picioarele;

figura: forma capului, conturul feței, părul, fruntea, sprâncenele, ochii, nasul, gura, buzele, bărbia, tenul, ridurile (barba, mustățile), urechea;

semne particulare – rectificări anatomice cu sens cultural (urme ale unor intervenții chirurgicale), mutilări (juridice, religioase, profesionale, terapeutice, accidentale), tatuaje și ornamente (religioase, politice, erotice);

vestimentație;

podoabe și insigne;

trasături dinamice (funcționale): ținuta corpului, poziția capului, mersul, mimica, privirea, vocea, râsul, tusea, vorbirea;

efectul de ansamblu sau mina, aerul personajului.

5.4. Compunerea de caracterizare a personajului

Caracterizarea personajului literar este o operație indispensabilă unui comentariu școlar. Deja în clasa a V-a, elevii operează cu astfel de concepte ca: personaj literar, portret fizic, portret moral, procedee de caracterizare, caracterizare directă/indirectă, schiță de portret, caricatură, etc. În procesul studierii/receptării literaturii, perspectivele de caracterizare a personajului literar se pot diversifica foarte mult, ajungând să reprezinte un grad sporit de dificultate.

Spre exemplu, în clasele de liceu, conform obiectivelor de referință stipulate de curriculumul național, elevii trebuie să poată include personajul literar într-o tipologie social-umană, în una estetică, să estimeze semnificația acestuia în opera literară, să interpreteze varietatea modalităților de caracterizare, să identifice statutul personajului literar (de personaj/actor, de personaj-narator), să releveze atitudinea scriitorului față de personajul creat și s-o compare cu propria viziune asupra acestuia din urmă, etc. Raportarea personajelor la câteva dintre marile convenții estetice ale literaturii îi ajută pe elevi să înțeleagă ideologia unei epoci, exprimată într-un model uman, pe care ea și l-a elaborat. Or, dacă în perioada Evului Mediu „mitul cavaleresc al suzeranității feminine este echilibrat prin imaginea eroului cavaler fără teamă și fără prihană” , iar în clasicism întreaga literatură ține să fixeze identitatea personajului mai degrabă dintr-o perspectivă morală, idealul epocii constituindu-l imaginea celui care-i preocupat să-și înfrângă instinctele, pasiunile, în programul literar al romanticilor portretistica răstoarnă monotonia echilibrului clasic, creând noi efecte estetice prin introducerea în imagine a grotescului, a monstruozității, a urâțeniei, aspecte altădată refuzate.

În lucrarea sa Teorie și analiză literară, Constantin Parfene insistă asupra diverselor tipologii de personaje literare, luând ca repere mai multe criterii de clasificare. Astfel, după Constantin Parfene, ,,personajele se împart în mai multe categorii:

a) fictive, cu rădăcina într-o existență umană atestată istoric, personaj – scriitorul însuși, personaj alegoric (avându-se în vedere gradul și modalitățile de transfigurare a realității)

b) principale, secundare, episodice (conform locului ocupat în acțiunea operei)

c) individuale, colective (după modul cum evoluează personajul)

d) complexe, plate (după amploarea constituirii)

e) clasiciste, romantice, realiste, de factură modernă, etc. (în dependență de formula estetică).”

Caracterizarea personajului literar din perspectiva modalităților de transfigurare a realității, a locului ocupat în acțiunea operei ori a modului cum evoluează este o operație frecventă în cadrul orelor de literatură și mai puțin dificilă, în comparație cu cea de raportare a lui la o formulă estetică. Integrarea personajului nu numai într-un sistem structural caracterologic sau funcțional, dar și într-o formulă estetică poate pune bazele unei înțelegeri organice a operei literare de către elevi, poate contribui la o interpretare în spirit pozitiv al acesteia. Însă, este nevoie de o bună cunoaștere de către elevi a caracteristicilor de fond ale uneia sau a altei școli literare, a trăsăturilor definitorii ale personajului clasicist, romantic, realist, naturalist, expresionist, etc.

Problema se complică și mai mult în situația în care profesorul e nevoit să caute soluțiile adecvate și optime pentru predarea temei respective, astfel, ca elevii să poată deosebi în final un personaj romantic de unul realist ori clasicist, să releve chiar tipurile de personaje din cadrul unei formule artistice (personajul romantic, de exemplu, într-o operă artistică apare în ipostaza titanului – om superior, de o moralitate desăvârșită, cu o putere enormă de sacrificare în numele unui ideal; a demonului – un personaj revoltat, mistuit de pasiuni; a geniului – personalitate excepțională, cu o fantezie extraordinară și putere de pătrundere pe măsură; a inadaptatului pasiv / activ; a visătorului; a copilei inocente etc., în timp ce personajul realist poate să reprezinte mai multe tipuri umane, cum ar fi: parvenitul, zgârcitul, snobul, orfanul, parazitul, avarul, muncitorul, leneșul, etc.).

În cadrul orelor de literatură se va vorbi despre om ca proporție divină (în antichitatea clasică), despre o imagine a omului imperfect, vinovat, damnat (în literatura Evului Mediu), despre omul forță (în literatura Renașterii), despre om ca rațiune și echilibru (în clasicism), despre imaginea acestuia ca realitate duală, antagonică (în literatura romanticilor), despre om ca entitate complexă (în literatura realismului), și despre o imagine a omului ca inerție (în literatura de avangardă).

Ce tehnici de lucru va utiliza profesorul pentru a le forma elevilor capacitatea de identificare și de caracterizare a personajului literar din perspectivă estetică? Cel mai la îndemână procedeu pe care îl poate folosi chiar la etapa inițială de caracterizare a personajului este piramida. Conform acestui procedeu, elevii sunt solicitați să prezinte informația principală din opera literară în formă de piramidă, completând rândurile după cum urmează:

Rândul I: numele personajului;

Rândul II: starea socială, ocupația lui, profesia;

Rândul III: trei trăsături de caracter ale personajului;

Rândul IV: comportamentul (într-o situație concretă);

Rândul V: problema cu care se confruntă;

Rândul VI: felul în care soluționează problema.

1…………………….

2……………………………….

3………………………………………..

4……………………………………………….

5……………………………………………………

6…………………………………………………………….

Menționăm că această activitate –completarea spațiilor libere ale piramidei– urmărește, în primul rând, concentrarea atenției elevilor asupra câtorva detalii importante ale personajului, construit conform unei formule estetice. Astfel, în procesul caracterizării personajului clasicist, din spațiile completate ale piramidei elevii vor observa și deduce că personajul respectiv provine, de regulă, din aristocrație (stare socială – rândul al II-lea al piramidei), demonstrează echilibru și consecvență a caracterului cu sine, are simțul onoarei și al datoriei și o formulă sufletească unică (trăsături de caracter – rândul al III-lea), acționează calm, cumpătat (comportament – rândul al IV-lea), în rezolvarea unor dileme rațiunea îi domină sentimentele (mod de rezolvare a problemei – rândul al VI-lea).

Altul va fi conținutul piramidei, în urma prezentării de către elevi a informației pe marginea personajului romantic. Acesta poate proveni din cele mai diferite medii sociale, e sfâșiat de stări interioare contradictorii, reprezintă caractere excepționale în împrejurări excepționale, e complex, evoluează între extreme, iar viața lui nu are o durată normală.

Spre deosebire de primele două, personajul realist provine din medii sociale diferite, reprezintă caractere tipice în împrejurări tipice, fiind un exponent al unei categorii sociale, e în permanentă transformare în raport cu mediul social-politic, psihologia lui se desprinde din portret, comportament, vorbire, mediu în care trăiește și e pusă sub semnul unor trăsături dominante, e condiționat de societate, devine o instanță dominantă a discursului narativ și are rolul de mediator în relația „autor – narator – cititor”.

Altele sunt însă trăsăturile personajului din proza de factură modernă. Acesta este urmărit cu precădere în planul vieții interioare, refuză încadrările tipologice determinate social, are o psihologie surprinzătoare, complicată, imprevizibilă, acțiunile lui sunt adeseori aparent inexplicabile în raport cu psihologia comună, relațiile cu lumea, cu societatea, cu familia stau sub semnul tensiunii și exprimă refuzul normelor ei, el evoluează sau are fațete multiple, adică se „oglindește” diferit în cei din jur, acțiunile-i sunt determinate de ereditate, boli, instincte, obsesii (personajul naturalist), el nu reprezintă o individualitate conturată, ci este o expresie a unor sensibilități / senzații (personajul simbolist), e o figură generică, reprezentativă pentru o anumită categorie, fiind mai mult un simbol al unor idei, decât o individualitate umană (personajul expresionist).

Desigur, analiza fragmentelor de text artistic din perspectiva acestor caracteristici este o modalitate eficientă de formare la elevi a deprinderilor de a deosebi un personaj clasicist de unul romantic și de a argumenta raportarea lui la o formulă estetică anume, maniera în care a fost el construit de scriitor. Sarcinile de lucru ce ar însoți fragmentele din textul literar pot fi diferite.

Este incontestabil faptul că recunoașterea unui personaj de orice factură estetică este posibilă și grație mărcilor stilistice caracteristice uneia ori altei școli literare. Or, personajul clasicist se impune prin concizia, claritatea, puritatea și precizia exprimării, personajul romantic are un limbaj foarte colorat, o libertate deplină a rostirii, este retoric (utilizează întrebarea retorică, adresarea, exclamația retorică), personajul realist manifestă o exprimare sobră, insistă asupra detaliului, iar cel din proza modernă are un stil impersonal al vorbirii (personajul naturalist), o violență a limbajului (personajul expresionist), combate retorismul, apelând la sugestie (personajul simbolist), dă dovadă de un limbaj încifrat, geometric (personajul din proza ermetică). Ținând cont de acest fapt, profesorul va propune elevilor mai multe sarcini de lucru menite a le forma deprinderi de caracterizare a personajului pe baza analizei mărcilor stilistice.

A caracteriza un personaj înseamnă, în esență, a evidenția trăsăturile fizice și morale ale acestuia, așa cum se desprind din opera literară respectivă. Caracterizarea personajului este o compunere, pe baza textului literar, care are o structură specifică, ținând cont însă de cerințele și părțile generale ale unei compuneri.

O astfel de lucrare – după ce se realizează încadrarea personajului în operă, pe baza datelor despre autor și operă – trebuie să evidențieze următoarele aspecte:

I. INTRODUCERE:

1. Ce loc ocupă personajul în operă

2. Ce fel de personaj este (raportat la realitate)

3. Cine este personajul

4. În ce împrejurări este înfățișat el

II. CUPRINS:

5. Care sunt însușirile fizice și morale ale personajului așa cum se desprind ele:

a. din prezentarea directă:

– de către autor

– de către alte personaje

– de către personajul însuși (autocaracterizare)

b. din prezentarea indirectă:

– faptele personajului

– comportamentul, gândurile și frământările lui sufletești

– relația cu celelalte personaje

– aspectul fizic și vestimentar al personajului

– incadrarea intr-un anumit mediu

– punerea personajului în situații limită

– nume și felul de a vorbi

III. ÎNCHEIERE:

6. Care este atitudinea scriitorului față de personaj

7. Ce categorie tipologică mai largă reprezintă personajul

8. Ce modalități (procedee) de caracterizare folosește autorul

5.5. Eseul structurat-particularități de construcție a unui personaj

În cadrul examenului de bacalaureat, evaluarea la disciplina Limba și literatura română, proba scrisă, pune elevul în fața unui test amplu, alcătuit din trei subiecte, care testează cunoștințele și deprinderile dobândite în cadrul procesului de învățare, solicitându-i elevului transferul și dinamizarea fluxului de cunoștințe și deprinderi, în cadrul unor aplicații concrete. Structura probei scrise la disciplina Limba și literatura română este următoarea:

Subiectul I (notat cu un total de 30 puncte) are ca suport un text literar la prima vedere, aparținând genului liric, epic sau dramatic, pe baza căruia sunt formulate 9 cerințe. Itemii folosiți sunt semiobiectivi, de tip întrebare structurată. Cerințele solicită candidatului cunoașterea și aplicarea unor noțiuni de lexic, de ortografie, ortoepie și punctuație, dar și a unor concepte de teorie literară. Una dintre cerințe se referă la comentarea unui fragment din textul ales ca suport, indicându-se limita minimă și maximă pentru redactarea răspunsului, de obicei 6-10 rânduri. Dacă cerința nu precizează, răspunsurile trebuie redactate punctual, fără a fi integrate în enunțuri elaborate asemeni unor „compuneri”. Punctajul alocat este următorul: primele 3 cerințe au fiecare câte 2 puncte, iar celelalte câte 4 puncte fiecare.

Subiectul al II-lea (echivalent cu maxim 30 puncte) din cadrul probei scrise la limba și literatura română presupune abordarea și realizarea originală, în ciuda unor formule stereotipe, a unui text argumentativ, pornind de la o temă/afirmație dată. Textul argumentativ reprezintă un act de comunicare centrat pe funcția conativă, scopul urmărit fiind de a-l convinge pe receptor cu privire la validitatea punctului de vedere susținut de autor. Argumentarea este o modalitate prin care se dezvoltă o opinie pe marginea unei anumite idei. Este un demers justificator ce are ca sursă o premisă particularizată printr-o afirmație/zicală/proverb/aforismetc. Concomitent, prin procesul de argumentare, se poate confirma/infirma veridicitatea unei aserțiuni/opinii pe baza unor elemente logice și a unor ilustrări adecvate. Demersul argumentării unui punct de vedere personalizat include câteva etape obligatorii: susținerea, demonstrarea, consolidarea. Obiectivul argumentării se constituie din obținerea unor efecte persuasive, exercitate prin demersul personalizat asupra partenerului de comunicare (interlocutor sau cititor), rezultate din eficiența susținerii opiniei exprimate. O considerație inclusă într-un discurs individualizat se coroborează obligatoriu cu argumente, în lipsa acestora premisa fiind nejustificată (lipsită de valabilitate). De aceea, textul de tip argumentativ ce cuprinde 15 – 30 de rânduri (150-300 de cuvinte), solicitat candidaților la examenul național de bacalaureat, are calitatea unui discurs constituit din succesiunea enunțurilor aparținând unui demers logic prin care este prezentat eficient/competent un punct de vedere, cu intenția de a confirma/infirma valoarea de adevăr a unei opinii/ aserțiuni. Ca orice compunere, textul scris argumentativ are trei părți:

Introducerea: anunțarea ipotezei/premisei; aceasta se validează prin formularea unui incipit, menit să capteze atenția receptorului (5-8 rânduri); în prezența unei aserțiuni/considerații se face dovada înțelegerii semnificațiilor acesteia.

Cuprinsul: provocarea receptorului la potențarea argumentelor și dezvoltarea adecvată a fiecăruia; discursul poate fi completat cu eventuale contraargumente, ce au ca scop demontarea/infirmarea afirmației date. Această parte are cel puțin două alineate consistente (8 -15 rânduri);

Încheierea: concentrează concluzia prin reluarea ideii dezvoltate în ipoteză, sintetizând argumentele exprimate anterior (3-6 rânduri).

Structurarea textului/discursului argumentativ presupune: ordonarea ideilor; formularea adecvată a considerațiilor; diversitatea lexicală; concentrare maximă a enunțării; originalitate în abordare.

Subiectul al III-lea (notat cu 30 puncte) vizează aspecte de analiză tematică, structurală si stilistică a operelor studiate ce aparțin autorilor canonici/speciilor literare/tipurilor de texte menționate în programa de examen și constă în elaborarea unui eseu structurat. Fiind apreciat cu punctaje distincte pentru conținut (16 puncte) și pentru redactare (14 puncte), asemenea tip de item solicită, într-un mod integrator, elemente corespunzătoare fiecărei competențe de evaluat, conform programei de examen:

1. Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în diferite situații de comunicare;

2.Utilizarea adecvată a strategiilor de comprehensiune și de interpretare, a modalităților de analiză tematică, structurală și stilistică în receptarea textelor literare și nonliterare;

3. Punerea în context a textelor studiate prin raportare la epocă sau la curente culturale/ literare;

4. Argumentarea în scris și oral a unor opinii în diverse situații de comunicare.

Pentru redactarea unui eseu, fie el o temă pentru acasă sau un subiect de examen, este necesară armonizarea elementelor de conținut (principalele componente de structură, de compoziție și de limbaj specifice textului narativ, poetic sau dramatic, temă, motiv, viziune despre lume; punerea în context a textelor studiate prin raportare la epocă sau la curente culturale/ literare) și a elementelor de redactare (utilizarea corectă și adecvată a limbii române, respectarea structurii eseului, construcția discursului argumentativ).

De asemena, elevul ar trebui să evite extremele: atât reproducerea unor informații prefabricate despre textul literar (care oricât de pertinente ar fi, exclud încercarea elevului de cunoaștere nemijlocită a textului literar, de înțelegere a relației acestuia cu contextul istoric, cultural sau critic, și mai ales de construire a propriului punct de vedere), cât și afișarea unor idei insuficient susținute de propriile cunoștințe și lecturi.

Eseul structurat este o compunere care tratează o anumită temă/ subiect, indicat în cerință. Acest reper general are, la rândul său, un număr variabil de cerințe, între 3-5, care trebuie respectate în redactare. Ordinea integrării cerințelor nu este una obligatorie, prestabilită, cel care scrie eseul având libertatea de a le organiza după cum dorește.

Într-un eseu structurat care vizează prezentarea particularităților de construcție a unui personaj dintr-o operă studiată, elevul trebuie să respecte un număr de patru cerințe pentru conținut și alte repere în redactarea lui. În eleborarea eseului elevul va ține cont de:

prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la conflictul/conflictele din textul narativ studiat;

evidențierea unei trăsături a personajului ales, ilustrate prin două episoade/citate/secvențe comentate;

ilustrarea a patru componente de structură, de compoziție și de limbaj ale textului narativ studiat, semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, construcția subiectului, perspectivă narativă, modalități de caracterizare, registre stilistice etc.);

susținerea unei opinii despre modul în care o idee sau tema textului narativ studiat se reflectă în construcția personajului.

În ceea ce privește redactarea va urmări alte repere precum: organizarea ideilor în scris; abilități de analiză și argumentare; utilizarea limbii literare; ortografia; punctuația; așezarea în pagină, lizibilitatea; respectarea precizării privind numărul de cuvinte.

Eseul structurat în care elevul trebuie să prezinte particularitățile de construcție a unui personaj este mai mult decât o simplă caracterizare de personaj, reprezintă de fapt o îmbinare de cunoștințe și deprinderi, demonstrarea competențelor de recepare și analiză a textelor literare, de analiză tematică, structurală, stilistică, pentru a putea încadra personajul într-o operă/ tipologie/ curent literar, concentrând astfel capacitatea de analiză și sinteză a elevului.

Ca orice metodă didactică, eseul are avantajele și dezavantajele sale. La formularea acestuia se ajunge după analiza detaliată și aprofundată a temei sau operei literare propuse, putând fi ultima etapă în procesul de predare-învățare-evaluare. Eseul dezvoltă capacitatea de analiză și sinteză a elevilor dar orientează și latura morală a acestora pe parcursul procesului educațional.

Pentru a exemplifica structura probei scrise la limba și literatura română, în cadrul examenului de bacalaureat, voi prezenta un model de subiect, aplicat în sesiunea iulie 2015:

Examenul de bacalaureat național 2015

Proba E. a)

Limba și literatura română

Varianta 5

Filiera teoretică – Profil real; Filiera tehnologică;

Filiera vocațională – Toate profilurile (cu excepția profilului pedagogic)

· Toate subiectele sunt obligatorii. Se acordă 10 puncte din oficiu.

· Timpul de lucru efectiv este de 3 ore.

SUBIECTUL I (30 de puncte)

Citește următorul text:

SCENA IV

RUXANDRA, ȘERBAN

RUXANDRA (stingherită, cu ochii în jos): Te rog să mă ierți pentru Ilie. (Pauză scurtă; amândoi așteaptă să se îndepărteze zgomotul pașilor.)

ȘERBAN (se apropie repede, emoționat): Ruxandră! (Îi sărută mâinile.)

RUXANDRA: Șerban! Șerban! Șerban!

ȘERBAN: Mi-a fost atât de dor de tine în aste trei zile …

RUXANDRA: Au fost prea lungi!

ȘERBAN: De ce ai fost rea adineaori și ai spus că socoteai că am plecat?

RUXANDRA: N-am știut ce să spun în fața lui Ilie. M-am zăpăcit. Și adevărul e că n-ai venit trei zile întregi! Asta e a patra. […]

ȘERBAN: Nu te încrunta! Nu te încrunta! Fruntea ta limpede nu trebuie să se încrunte.

RUXANDRA (spontan, veselă): Te-am visat toată noaptea.

ȘERBAN: Cum?

RUXANDRA: Cântai. Era parcă acolo, la Paris, cântai. Eu eram în sală, tu pe o scenă, așa cum mi-ai povestit că a fost la examenul tău. Cântai frumos, și pe urmă ai coborât de pe scenă în sală, drept la mine, printre oameni. Și …

ȘERBAN: Spune!

RUXANDRA: Nu mai spun.

ȘERBAN: Haide! De ce?

RUXANDRA: Mi-e rușine!

ȘERBAN: Dragostea mea!

RUXANDRA (viu): Așa ai spus! Așa ai spus în vis! (Râde.)

ȘERBAN: Am spus: „Dragostea mea”! Și pe urmă te-am luat în brațe și am ieșit cu tine din sală.

RUXANDRA: Nu, m-ai luat de mână, am ieșit amândoi din sală, și toată lumea șoptea: „Pe ea o iubește! Pe ea o iubește!”

ȘERBAN: Ce oameni deștepți! (Îngenunche lângă ea.) Pe ea o iubește! Pe ea o iubește! (Îi sărută mâinile, rochia […].)

RUXANDRA: Șerban! Să nu vină cineva! (Îl sărută repede pe ochi, pe păr, pe gură.)

ȘERBAN (se ridică odată cu ea, stau îmbrățișați lângă pian): Ai putea să trăiești lângă mine câțiva ani crunți de lipsuri, de sărăcie?

RUXANDRA: Toată viața!

ȘERBAN: Nu, nu toată viața. Și cei de acolo, știi, muzicanții mari, cred în mine, spun că voi face carieră. Mi-e rușine să-ți repet cuvintele lor. Nu pot … Ei spun … Lasă, că au să-ți spună ție.

(Lucia Demetrius, Trei generații)

Scrie pe foaia de examen răspunsul la fiecare dintre următoarele cerințe cu privire la text:

1. Numește câte un sinonim potrivit pentru sensul din text al cuvintelor socoteai și deștepți. 2 puncte

2. Explică rolul cratimei în secvența n-ai venit. 2 puncte

3. Construiește un enunț în care să folosești o locuțiune/expresie care conține substantivul viață. 2 puncte

4. Precizează o temă a discuției dintre personajele din textul dat. 4 puncte

5. Transcrie, din textul dat, două cuvinte/grupuri de cuvinte care sunt mărci ale adresării directe. 4 puncte

6. Menționează o modalitate de caracterizare a personajului Ruxandra, exemplificând-o cu o secvență semnificativă din textul dat. 4 puncte

7. Prezintă rolul notațiilor autorului în textul dat. 4 puncte

8. Ilustrează, cu câte un exemplu din textul dat, două trăsături ale genului dramatic. 4 p

9. Comentează, în 60 – 100 de cuvinte, următoarea secvență din text:

ȘERBAN (se ridică odată cu ea, stau îmbrățișați lângă pian): Ai putea să trăiești lângă mine câțiva ani crunți de lipsuri, de sărăcie?

RUXANDRA: Toată viața!

ȘERBAN: Nu, nu toată viața. Și cei de acolo, știi, muzicanții mari, cred în mine, spun că voi face carieră. Mi-e rușine să-ți repet cuvintele lor. Nu pot … Ei spun … Lasă, că au să-ți spună ție. 4 puncte

SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte)

Scrie un text de tip argumentativ de 150 – 300 de cuvinte despre importanța practicării unui sport la orice vârstă.

În elaborarea textului de tip argumentativ, trebuie:

− să respecți structura discursului de tip argumentativ: formularea ideilor în scris, utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate exprimării unei aprecieri; 8 puncte

− să ai conținutul adecvat argumentării pe tema dată: formularea ipotezei/a propriei opinii față de problematica pusă în discuție, enunțarea și dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate ipotezei, formularea unei concluzii pertinente; 16 puncte

− să respecți normele limbii literare (registrul stilistic adecvat, normele de exprimare, de ortografie și de punctuație) și precizarea privind numărul de cuvinte. 6 puncte

Notă! În vederea acordării punctajului, textul trebuie să fie în concordanță cu problematica pusă în discuție.

Nu sunt obligatorii exemplele din opere literare.

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Redactează un eseu de 600 – 900 de cuvinte despre particularitățile de construcție a unui personaj într-un text narativ studiat aparținând lui Ion Creangă, G. Călinescu sau Marin Preda.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la

conflictul/conflictele din textul narativ studiat;

– evidențierea unei trăsături a personajului ales, ilustrate prin două episoade/citate/secvențe comentate;

– ilustrarea a patru componente de structură, de compoziție și de limbaj ale textului narativ studiat, semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, construcția subiectului, perspectivă narativă, modalități de caracterizare, registre stilistice etc.);

– susținerea unei opinii despre modul în care o idee sau tema textului narativ studiat se reflectă în construcția personajului.

Notă!

Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere.

Pentru conținutul eseului vei primi 16 puncte (câte 4 puncte pentru fiecare cerință/reper).

Pentru redactarea eseului vei primi 14 puncte (organizarea ideilor în scris – 3 puncte; abilități de analiză și argumentare – 3 puncte; utilizarea limbii literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuația – 2 puncte; așezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct; respectarea precizării privind numărul de cuvinte – 1 punct).

În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 600 de cuvinte și să dezvolte subiectul propus.

5.6. Fișa de caracterizare a unui personaj

În realizarea unei caracterizări de personaj trebuie parcurse mai multe etape. Caracterizarea va respecta cele trei părți specifice compunerilor:

INTRODUCEREA, care va cuprinde:

Încadrarea în operă și autorul acesteia;

Stabilirea tipologiei personajului, care poate fi:

erou/figură/actor/actant;

principal (central)/secundar/episodic/figurant (criteriu: locul ocupat în acțiune);

protagonist/antagonist/spectator/comentator (criteriu: rolul avut în acțiune);

erou/antierou;

plat (unilateral, liniar, simplu, ale cărui acțiuni sunt previzibile)/rotunde (complexe);

realist/romantic/simbolic;

istoric/fictiv/legendar/fabulos/mitic/alegoric (criteriu: raportul cu realitatea);

excepțional/contradictoriu în romantism;

titular (eponim)/sugerat prin titlu;

individual/colectiv;

pozitiv/negativ (criteriu: etic);

uman (adult; copil)/animalier;

prezent/absent;

feminin/masculin;

suprapersonaj (ex. Pădurea spânzuraților);

personaj-reflector(cel care participă sau numai asistă la evenimente, în ipostaza unui observator care exprimă punctul de vedere al naratorului și comentează, de pe o poziție relativ obiectivă, actele altor personaje);

personaj-martor;

personaj-narator;

răufăcător/donator (furnizor)/ajutor/fata de împărat (personajul căutat) și tatăl ei/trimițătorul/falsul erou/eroul în basm.

Personajul complex însumează atât calități, cât și defecte și este surprins în evoluție, ceea ce-l face ireductibil la o singură trăsătură de caracter.

Statutul social (apartenența la o anumită clasă socială, meserie etc.; ex: intelectual, țăran, aristocrat, sclav, etc.)

Semnificația numelui

CUPRINSUL

va conține:

Trăsături fizice. Evidențierea portretului fizic (fizionomie, vestimentație, vârstă, mimică, gestică etc.) realizat prin:

Caracterizare directă făcută de către narator, de către alte personaje, în genul epic, de către dramaturg în didascalii, în genul dramatic;

Caracterizare indirectă;

Autocaracterizare.

Trăsături morale/de caracter. Evidențierea portretului moral se realizează prin:

Caracterizare directă de către narator sau de către alte personaje, în genul epic, de către dramaturg în didascalii, în genul dramatic;

Caracterizare indirectă, care reiese din meditații interioare, gânduri, acțiuni, fapte, gesturi, mediul în care personajul trăiește, locuință, relația cu celelalte personaje, comportament, limbaj,vestimentație, nume etc.

Autocaracterizare;

Evidențierea trăsăturii dominante a caracterului și natura personajului, tipul uman pe care îl reprezintă (personaj tip în realism; caractere în clasicism, construite în jurul unei singure idei sau trăsături de caracter: avarul, arivistul etc.)

Constanța atitudinii personajului: dacă păstrează aceleași trăsături pe tot parcursul operei literare, dacă suferă anumite modificări sau transformări volutive, uneori spectaculoase și ce anume le determină (personaj static sau dinamic)

Vestimentația

Trăsături sufletești: calități/defecte, portretul sufletesc.

Mimica; expresia facială

Gestica

Limbajul:

– dialogul are rolul de a reda starea de spirit , reacția , mentalitatea , gradul de educație; personaj comunicativ, extravertit;

– monologul; personaj timid, retras, introvertit;

Acțiunile/actele reprezentative

Mediul în care trăiește

Relația cu celelalte personaje: care poate fi de dragoste, de toleranță, de conflict:material, psihologic, de interese, între mentalități, între generații; Există opere în care se insistă și asupra relației personajului cu el însuși.

Caracterizarea de către celelalte personaje

Caracterizarea de către narator (ironie, simpatie , antipatie , rezervă)

Autocaracterizare

ÎNCHEIEREA, constând în exprimarea unui punct de vedere referitor la importanța sau unicitatea personajului.

Locul personajului în opera scriitorului, în contextul literaturii naționale și universale (dacă a mai apărut la alți scriitori, în alte opere). Se pot face analogii cu personaje din alte opere studiate. Aprecierile critice pot apărea la începutul sau la sfârșitul unei caracterizări.

MIJLOACELE DE CARACTERIZARE pot fi:

directă, trăsătura este numită:- de către personajul însuși

– de către alte personaje

– de către narrator

indirectă, trăsătura trebuie dedusă din modul în care personajul acționează, se comportă, gândește, vorbește, se îmbracă, trăiește, gesticulează, se simte etc.

CAPITOLUL VI

METODE ȘI PROCEDEE DIDACTICE MODERNE ÎN STUDIEREA PERSONAJULUI LITERAR

6.1. Tipuri de lecții în studiul personajului literar: lecția-comentariu literar; lecția-prelegere; lecția-dezbatere; lecția proces-literar;

În procesul de învățământ, lecția este considerată forma de bază pentru dobândirea, fixarea, sistematizarea și recapitularea cunoștințelor, precum și în formarea și dezvoltarea principiilor și deprinderilor la elevi. Lecția îmbracă forme de organizare diverse care întăresc convingerea celor implicați în managementul educației și profesorilor că este o manieră comodă, sigură, eficientă, care imprimă ritm și continuitate procesului.

În funcție de obiectivul didactic fundamental urmărit în procesul de predare-învățare- evaluare, pot fi stabilite patru tipuri fundamentale de lecții, structura și variabilele acestora fiind diferite în raport de obiectivul de studiu, de strategiile didactice, de mijloacele de învățământ, de locul de desfășurare ori de formele de activitate folosite. Cele patru tipuri fundamentale de lecție sunt:

1. Lecția de transmitere și dobândire de cunoștințe;

2. Lecția de fixare și de formare a priceperilor și deprinderilor;

3. Lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor;

4. Lecția de verificare și evaluare a cunoștințelor și deprinderilor.

Indiferent de tipul ei, orice lecție cunoaște mai multe etape, momente, pe care pedagogia contemporană le numește evenimente instrucționale. Acestea constituie scenariul didactic al lecției și pot fi:

1. Organizarea (pregătirea ) clasei pentru lecție;

2. Captarea atenției;

3. Enunțarea subiectului lecției și a obiectivelor urmărite;

4. Reactualizarea cunoștințelor și a deprinderilor însușite anterior, conform obiectivelor stabilite („verificarea ancorelor”);

5. Prezentarea conținutului și sarcinilor noi de învățare, în funcție de obiectivele operaționale;

6. Dirijarea învățării;

7. Obținerea performanțelor prin fixarea și aplicarea cunoștințelor.

8. Asigurarea feed-back-ului;

9. Evaluarea formativă a cunoștințelor;

10. Asigurarea sau realizarea retenției (reținerii sau a fixării);

11. Asigurarea transferului prin comunicarea temei pentru acasă, cu sarcini îndreptate spre obiectivele actuale, dar și viitoare.

Pentru că personajul literar apare clar individualizat prin particularități fizice și psiho-comportamentale în operele epice, vom aborda lecția de receptare (comentare) a acestor opere literare, insistând asupra metodelor de integrare a personajului în studiul acestor texte.

Lecția de predare – învățare ( lecția de comunicare/ însușire de noi cunoștinte) sau Lecția de comentariu literar cuprinde următoarele etape:

După Vistian Goia și Ion Drăgotoiu:

geneza operei

compoziția operei

caracterizarea personajelor

arta scriitorului

După Emanuela Ilie

organizarea colectivului de elevi;

pregătirea psihologică a elevilor (captarea atenției lor) pentru receptarea optimă a noilor conținuturi;

anunțarea temei și a obiectivelor operaționale urmărite de profesor;

comunicarea noilor cunoștinte printr-o strategie metodică potrivită

fixarea temei pentru acasă.

Tipurile de lecții folosite în studiul literaturii sunt grupate de Ioan Derșidan în:

Lecția de transmitere și însușire a noilor cunoștințe, care poate cuprinde: lecția introductivă de caracterizare a epocii, de prezentare generală a operei și scriitorului, lecția-expunere, lecția-comentariu literar;

Lecția de formare a priceperilor și deprinderilor, care poate cuprinde: Compuneri pe bază de text literar; Compuneri analiză de personaj; Compuneri analiză literară; etc

Lecția de aplicare în practică a cunoștințelor, de realizare a unor cercetări, la clase mari, cu elevi capabili, este lecția-seminar;

Lecția de recapitulare, sistematizare și consolidare a cunoștințelor. Această categorie poate cuprinde lecția de recapitulare introductivă; lecția de recapitulare periodică sau lecția de recapitulare finală.

Lecția de verificare, evaluare și notare, care se poate organiza prin verificarea orală la sfârșitul unui sistem de lecții, curent literar, paralelă literară sau verificarea scrisă, prin elaborarea unei lucrări literare, teste docimologice.

În cazul personajelor literare, a căror analiză e cuprinsă în structura unei lecții de asimilare a cunoștințelor, într-o lecție de predare-învățare, sunt avute în vedere trăsăturile fizice și morale, locul ocupat de acestea în structura operei, modul de caracterizare, semnificația artistică și etică, legăturile cu ansamblul operei.

Caracterizarea personajului ia în considerare descrierea mediului, portretului fizic și moral, prezentarea faptelor și întâmplărilor sale, a atitudinii și a gesturilor, analiza psihologică, monologul, autocaracterizarea, stilul indirect liber, dar și prezentarea directă, de către autor sau de către alte personaje, caracterizarea prin nume și prin limbaj, explicarea unor simboluri. Citatele din critica literară specializată, utilizate riguros, dau contur personajelor și arată nivelurile de lectură, de interpretare. Asemenea operei literare și altor referințe culturale, ele simulează activitatea intelectuală a elevilor, le dezvoltă gândirea și imaginația.

Ghidul operațional al caracterizării personajului literar cuprinde date și informații referitoare la identificarea personajelor principale și a celor secundare, la caracterizarea propriu-zisă, la structura afectivă, intelectuală și de caracter, la atitudinea și la comportamentul moral, la procedeele de caracterizare, cea directă, indirectă, viziunea literară și integrarea într-o serie estetică.

Gruparea personajelor în cadrul unei epoci, al curentelor literare și al unei serii estetice presupune cunoașterea și urmărirea devenirii lor, a legăturilor cu alte personaje și cu mediul din care provin, ierarhizarea lor, cunoașterea acțiunii, a subiectului operei analizate și a raporturilor cu autorul și cu naratorul. Analiza personajelor și a legăturii lor cu detaliile artistice este o activitate formativă complexă, care utilizează portretul fizic și moral, descrierea mediului în care trăiesc, acțiunea operei, caracterizarea făcută de narator, de autor sau de către alte personaje, analiza psihologică, limbajul, numele, autocaracterizarea etc.

Schematismul analizei și inadecvare metodică se pot evita prin tratarea diferențiată a textelor și prin accentul pus pe subiect și pe structurile narative, pe sintaxa personajelor și pe tehnica scriitorului. Lectura însă reprezintă actul esențial al analizei literare.

Lecția – comentariu literar, după Vistian Goia, este cea mai frecventă în predarea operei epice. În cadrul ei elevii nu reproduc cunoștințe, ci le descoperă, dobândind abilități practice de abordare a textelor literare. Reușita lecției depinde, în mare măsură de citirea în prealabil a operei de către elevi. Aceștia vor alcătui fișe care îi vor ajuta fie în caracterizarea personajelor, fie în relevarea unor sintagme poetice, în cazul textelor lirice.

De obicei, operele recomandate pentru comentariu literar necesită o oră sau chiar mai multe, de aceea conținutul lor trebuie logic ordonat. Profesorul va insista cu elevii săi asupra celui mai reprezentativ aspect, fie structura narativă, fie caracterizarea personajelor etc.

În legătură cu compoziția operei, e bine ca elevii să fie orientați nu atât spre structura externă a operei, ci spre structura internă a ei: spre tehnica narațiunii pe mai multe planuri, spre ritmul relatării care se adaptează conținutului operei și ansamblul compozițional.

Caracterizarea personajelor trebuie ferită, la clasele de liceu, de maniera inventarierii, specifică unor elevi din gimnaziu. Pe baza fișelor întocmite acasă, liceeni își vor expune propriile opinii despre crezul autorului și realizarea artistică a personajului, despre logica și obiectivarea personajului, dacă este un caracter în sensul clasicismului sau un personaj care ilustrează estetica romantică sau realistă. Profesorul îi va incita cu întrebări-problemă gen: Care este, după voi, secretul fericirii sau nefericirii în viață, raportat la traiectoria personajelor Ana și Florica din romanul lui Liviu Rebreanu? sau „Considerați că Ion este ucigașul moral al Anei?” sau „Considerați că Ela Gheorghidiu l-a înșelat pe Ștefan, soțul ei?”

Comentariul literar constituie modalitatea de bază în studierea literaturii române. Opera literară este privită ca un sistem ce se raportează la diverse straturi, la subsisteme ce compun o unitate, ca expresie a realului concretizat în semne estetice. Valențele ei se dezvăluie doar în relația cu cititorul, care, în măsura tehnicilor de receptare pe care le posedă, pătrunde în semnificațiile ei. Privită ca un sistem alcătuit din mai multe straturi, opera literară a constituit obiectul cercetării multor teoreticieni ai literaturii. Wellek și Warren stabilesc trei straturi ce compun sistemul operei:

1) stratul sonor;

2) stratul unităților semantice (fiecare cuvânt își are sensul său, se combină, în cadrul

contextului, în unități, sintagme, propoziții);

3) stratul obiectelor reprezentate (lumea scriitorului, personajele, cadrul acțiunii etc.)

Pornind de la acestea, se poate opera analitic pe următoarele straturi:

a) stratul sonor (frecvența și distribuția sunetelor, organizarea metrică a versurilor);

b) stratul gramatical (cuvintele din punct de vedere morfologic și sintactic);

c) stratul lexical și semantic (sensurile proprii și figurate ale cuvintelor, frecvența arhaismelor, neologismelor etc., efectele lor artistice);

d) sistemul de imagini (procedeele figurative, procedeele narrative sau descriptive, tipologia personajelor);

e) raportul operă-realitate (mesajul operei care vehiculează concepțiile scriitorului, semnificația contemporană a operei).

Comentariul literar din perspectivă structurală, sociologică, psihologică, stilistică etc. își găsește aplicare în critica literară, în cadrul „analizei literare specializate”. Ca modalitate specifică receptării literaturii în școală, el preia din critica literară acele mijloace care facilitează înarmarea elevilor cu criterii forme de interpretare și apreciere. Scopul lui este formarea unui cititor pasionat și avizat, capabil să discearnă valorile spirituale, să cunoască tehnicile compoziționale și de expresie ale operei literare, să-și asume ideile ca pe niște obiectiveoperaționale în educația estetică și moral – cetățenească. În abordarea textului literar trebuie să se țină seama de câteva principii:

să se analizeze simultan conținutul și forma

operația de analiză să fie urmată de cea de sinteză

să se aibă în vedere interferența dintre curente, genuri și specii

accentul să fie pus pe valoarea estetică a operei

comentariul literar se face pe baza dialogului viu dintre profesor și elev

În realizarea sa, comentariul literar presupune studiul contextului (cadrul social istoric în care a fost creată opera; curentul literar sau mișcarea de idei în care se scrie) și studiul propriu-zis al operei concretizat în: contactul direct cu opera prin lectură; în analiza componentelor operei literare (compoziție, conținutul de idei, sentimente, acțiuni, fapte, personaje, moduri de expunere, elemente de limbă și stil, ritmul și metrica versului etc.)

De asemenea, în cadrul comentariului literar se va explica opera din perspectivă istorică, sociologică, psihologică prin prezentarea mesajului transmis de scriitor, prin concepția și atitudinea scriitorului față de cele relatate în operă. Se va fixa locul operei, se va încerca integrarea ei într-un sistem de valori estetice, sociale, naționale și universale.

Procedarea analitică deprinsă în învățământul gimnazial se extinde în învățământul liceal, prin operații logice inductive și deductive, elevii ajungând la abstractizare și conceptualizare și trecând la procesul de conștientizare a cunoștințelor dobândite.

Lecția prelegere

Este întâlnită în prezentarea unor curente sau mișcări literare, a etapelor de dezvoltare a literaturii române într-o anumită perioadă, etapele de creație ori coordonatele imaginarului autorilor canonici.

Este o lecție care se centrează pe metoda clasică cu același nume fiind rezervată claselor de liceu sau grupurilor de elevi care au puterea de a recepta, având pregătirea necesară, conținuturi vaste dintr-un domeniu științific.

Lecția seminar

Este o lecție care se recomandă vârstelor școlare mari. Ea presupune dezbaterea unui subiect pe baza studiului prealabil al unei literaturi de specialitate recomandate de către profesor. O astfel de lecție se sprijină pe nivelul de pregătire al elevilor și pe interesul pe care aceștia îl manifestă în mod constant pentru disciplina școlară în cauză.

Lecția dezbatere

Este o lecție de verificare și evaluare a cunoștințelor. După Emanuela Ilie etapele lecției-dezbatere sunt:

Inițierea ei:

anunțarea temei

recomandarea bibliografiei ce oferă dovezi (mărturii, exemple, citate) pe baza cărora să își alcătuiască și să își susțină argumentarea – cu 2-4 săptămâni înaintea orelor fixate în planificare pentru dezbatere

Pregătirea ei:

parcurgerea activă a bibliografiei (efectuarea de adnotări pe marginea textului, identificarea de întrebări pornind de la materialele citite, elaborarea de fișe de idei)

clasificarea, analiza și sistematizarea dovezilor, în funcție de argumentele și contraargumentele pentru care sunt valorificate.

Dezbaterea propriu-zisă:

I oră – organizarea colectivului de elevi în afirmatori și negatori și stabilirea a câte 4-5 motive pro și contra moțiunii

a II-a oră – afirmatorii și negatorii, în echipe de câte 3 elevi fiecare își prezintă părerile în fața clasei de elevi și a arbitrilor-judecători

Analiza dezbaterii

Lecția de caracterizare a personajului de tip proces-literar

În cadrul lecției, pentru caracterizarea personajelor, un mare efect îl are „procesul literar”, care poate fi o dezbatere problematizată a universului operei literare respective – pedagogia simulării.

Se pune aici problema diferențierii dintre întrebarea care solicită reproducerea unor cunoștiințe și întrebarea – problemă, care „cuprinde datele necesare pentru ca elevii, uzând de procedeele gândirii logice, să găsească răspunsul implicat în aceste date, dar care nu se găsește, explicit, formulat în problemă.”

Procesul literar se poate realiza fie prin obiectivare, prin detașare în sensul judecării personajelor pe baza observației, situându-se în fața vieții lor, fie prin includerea noastră în viața și destinul personajelor.

Acest tip de lecție presupune un cadru foarte bine organizat, compus din reprezentanți ai:  Acuzării,  Apărării și  Martorii care sunt atât ai acuzării cât și ai apărării. Concluziile la proces sunt expuse de către președintele juriului.

Procesul literar este un joc de rol cu caracter general care presupune o dezbatere de pe poziții extreme (acuzare – apărare) a unor aspecte problematice dintr-o operă literară. Are o valoare constructivă mai mare atunci când este realizat pe baza unor alocuțiuni gândite și redactate de elevi. Aceștia vor emite opinii personale cu privire la personajele incriminate, izvorâte din contactul direct cu textul literar.

Un exemplu ar putea fi cel utilizat la lecția de caracterizare a personajelor Ion și Ana din romanul lui Liviu Rebreanu. Împărțiți în 2 grupuri: acuzatorii și apărătorii, elevii trebuie să demonstreze că Ion este autorul moral al morții soției sale, Ana. Se vor aduce acuzații pro sau contra susținute prin trăsături ale celor două personaje și exemple relevante din operă. Acuzatorii pot folosi expresii de tipul: Cer pedepsirea…, Îl acuz pe …, Vă aduceți aminte cum…, Este adevărat că…, dar… , Fapta sa este o …, Ceea ce a făcut este foarte ….căci …, deci cer să… etc.

Apărătorii la rândul lor pot folosi exprimările: Vă rog să-mi permiteți…; Nu cred că…; De unde să știe că…; El nu este vinovat…; Nu ar trebui acuzat, căci…; Fapta sa nu este atât de gravă, de aceea, rog…, etc.

6.2. Metode și strategii didactice utilizate în predarea personajului literar

Perfecționarea continuă a procesului de instruire și educație este o cerință a contemporaneității, o necesitate. ,,Modernizarea învățământului înseamnă reorganizarea fundamentală a lui pe baza unei concepții noi, în concordanță cu dezvoltarea societății contemporane în ansamblu.” Modernizarea și reforma vizează toate elementele structurale ale procesului de învățământ: conținut, metode și mijloace tehnice, forme de organizare.

În ceea ce privește metodele, acestea sunt mijloace de activitate independentă a cadrelor didactice și a elevilor, orientate spre împlinirea obiectivelor instructiv-educative. Ele sunt modalități de acțiune cu ajutorul cărora elevii, sub îndrumarea profesorului sau independent dobândesc cunoștințe, priceperi și deprinderi, își formează aptitudini. Ele pot fi metode de cunoaștere, de învățare și de cercetare. Clasificările metodelor sunt multiple dar cele folosite în studierea personajelor literare pot fi grupate în metode de transmitere și însușire a cunoștințelor și metode bazate pe acțiune (operaționale sau practice).

A. Metode de transmitere și însușire a cunoștințelor pot fi:

1. Metode de comunicare orală:

-expozitive (afirmative): expunerea cu variantele ei: povestirea, expunerea cu oponent, prelegerea-dezbatere;

– interogative (conversative sau dialogate): conversația;

– metoda discuțiilor și a dezbaterilor cu variantele ei: Philips 6-6 și brainstormingul;

– metoda problematizării (instruirea prin problematizare), procesul-literar;

– explozia stelară sau „starburstingul”

2. Metode de comunicare bazate pe limbajul intern:

– reflecția personală.

3. Metode de comunicare scrisă:

– lectura explicativă;

– învățarea după textul scris al cărții.

B. Metode bazate pe acțiune (operaționale sau practice)

1. Metode bazate pe acțiune reală:

– exercițiul – algoritmic, euristic;

– lucrările practice – cu caracter reproductiv, demonstrativ, problematizat;

– proiectele tematice – reproductive, problematizat – creative;

– metoda cubului;

– studiul de caz;

– proiectul sau tema de cercetare;

– studiul de caz.

2. Metode bazate pe acțiune simulată:

– jocurile didactice;

– jocurile de simulare;

– lectura pe roluri;

– învățarea prin dramatizare;

Mijloacele de învățământ sunt fie tradiționale (tabla, creta) fie moderne (audio-vizuale: retroproiector, casetofon, CD player, computer, laptop)

Materialul didactic folosit în studiul literaturii este diferit ca formă și ca posibilități de utilizare, variind de la ilustrație, planșe, la audiție de text sau casetă/DVD/ CD audio-vizual, de la muzeu la spectacolul de teatru, de la ediții rare ale operelor studiate la ilustrații și tabele realizate de profesori și elevi.

Noile obiective ale unui învățământ modern, eficient și activ a impus în cadrul orelor de literatură și lecții pe calculator AEL(Asistent Electronic Lesson) care îmbină mijloacele audio-vizuale cu cele tradiționale (caiet, fișe, cretă, tablă etc.) De multe ori, materialele ilustrative pe suport clasic ( hârtie, carton) sunt înlocuite de cele în format electronic, sub forma unor prezentări Power-Point.

Prezentările multimedia sau power-point

Utilizarea prezentărilor multimedia, în cadrul orelor de limba română, are un impact major asupra elevilor. Suportul vizual și/sau auditiv facilitează transmiterea noilor cunoștințe. Lecțiile sunt mai atractive, dar și instructive. Se pot utiliza imagini, care să certifice o anumită noțiune, tabele sau grafice pentru sistematizarea cunoștințelor. Computerul poate fi privit ca un al treilea actor, care împreună cu profesorul și elevii, contribuie la căutarea și găsirea unor soluții mai bune la problemele specifice activității didactice. El preia multe din sarcinile și funcțiile care, prin tradiție, aparțineau profesorului.În schimb, profesorul se poate ocupa mai mult de învățarea învățării,de exrsarea gândirii la elevi, de stimularea creativității acestora, aspecte neglijate până acum.

Prezentările Power Point permit crearea de pagini electronice unite într-un singur fișier. Acestea pot conține imagini artistice, definiții, aplicații, fragmente din opere literare, biografii ale autorilor, citate semnificative, interpretări critice. Lecția este interactivă și cu un aspect grafic deosebit(se pot utiliza culori, fonturi, imagini grafice, efecte vizuale și sonore). Materialul poate înlocui schema tablei, ușurând munca profesorului, iar elevii au posibilitatea de a accesa informația mult mai ușor, activându-le memoria vizuală.

La realizarea lor am ținut cont atât de informațiile științifice, cât și de aspectul grafic și estetic al prezentării. Pentru a ilustra diferite teme am folosit imagini sugestive, care au ajutat la o mai bună fixare a temelor.

Un adevărat profesionist în predare (indiferent de disciplină) va trebui să știe să adapteze demersul didactic. Sunt lecții care, în mod cert, produc performanțe școlare superioare numai cu ajutorul metodelor moderne, dar sunt și lecții în care prezența acestora nu este obligatorie. Interesul elevilor pentru lecții crește, ori de câte ori sunt folosite astfel de metode în predare. Prestanța profesorului care le folosește este și ea, în mod sigur, mai ridicată.

Aplicații privind metodele și procedeele didactice utilizate în studiul personajului literar

Metoda brainstormingului

În procesul receptării romanului Enigma Otiliei, de George Călinescu, elevilor li se va cere să explice titlul în legătură directă cu personajul principal al operei. Întrebarea problemă generează viziunea celorlalte personje asupra personajului feminin, ajungându-se la perspectivele multiple și diferite asupra caracterului ei; pentru a fixa ideile descoperite de elevi se realizează o hartă conceptuală care se va afla la baza redactării cacterizării personajului Otilia.

Harta conceptuală a Otiliei

Cum se definește Otilia, din romanul lui George Călinescu, Enigma Otiliei, în viziunea celorlalte personaje?

Aceeași metodă a fost aplicată și în studierea romanului Ion de Liviu Rebreanu, la clasa a X-a. Tema lecției a fost caracterizarea personajului principal, tipul lecției: predare-învățare.

Etapa lecției în care am folosit această metodă a fost captarea atenției. Am împărțit clasa în 6 grupe a câte 6 elevi. După împărțirea fișelor cu citate despre câteva dintre personajele romanului Ion, ( Ion, Vasile Baciu, Ana, Florica, Savista și Titu Herdelea) elevii au identificat personajul surprins în fiecare citat. Am notat apoi în centrul tablei numele protagonistului, Ion. Folosind brainstormingul, am solicitat din partea elevilor detalii, aspecte vizând personajul: însușiri pozitive și negative, relația sa cu celelalte personaje (lucru ce reiese și din citatele date), conflictele pe care el le are. Am realizat pe tablă o schemă a informațiilor venite din partea copiilor, verificând apoi împreună veridicitatea celor spuse.

Metoda brainstormingului a fost utilizată și în studiul operei Baltagul de Mihail Sadoveanu. Elevii au primit fișe cu citate, surprinzând personajele adolescentine Minodora și Gheorghiță, copiii Vitoriei și ai lui Nechifor Lipan. Elevii au avut de analizat fragmentul dat din perspectina adolescentului Gheoghiță sau Minodora. (Fetele au analizat fragmentul din punct de vedere al adolescentei de azi, iar băieții din punct de vedere al adolescentului).

„- Asta-i grija ta acum, fată, să-mi faci asemenea rușine, să rămânem de râsul satului? Acum ai ajuns domnișoară?

– Asta nu-i rușine, mămucă; acum așa se spune.

– Apoi știu eu; acum vă strâmbați una la alta și nu vă mai place cătrânța și cămeșa; și vă ung la inimă lăutarii când cântă câte-un valț nemțesc. Îți arăt eu coc, valț și bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu, nici bunica-ta, nici bunica-mea n-am știut de astea – și-n legea noastră trebuie să trăiești și tu.”

„ O neliniște fierbinte i se porni din măruntaie și-l fulgeră în creștet. Răsări în picioare și căută loc de trecere pe urmele maică-sa. Zgrepțenând cu unghiile și împingându-se la deal cu calcâile, ajunse asudat și gâfâind sus. Calul necheza ușurel; cânele veni lângă dânsul. (…)Singurătățile muntelui pulsau de apele primăverii; viața tainică își întindea iar punțile peste prăpastiile morții. Sângele și carnea lui Nechifor se întorceau asupra lui în pași, în zboruri, în chemări.(…)

– Arde făclia, Gheorghiță? întrebă Vitoria.

– Cred că arde…răspunse făclăul cu îndoială.

– Vai, băiete, îl mustră femeia, cum nu înțelegi tu o datorie ca asta!”

Sarcina de învățare sau întrebarea problemă:

1. Ești adolescentul Gheorghiță, personaj al secolului al XXI-lea. Scrie pe o foaie de hârtie trăirile personale, interioare pornind de la citatul dat. Ce a simțit Gheorghiță? Ce ai fi simțit tu?

2. Ești Minodora, o tânără din secolului al XXI-ea. Scrie pe o foaie de hârtie gândurile legate de următoarea idee: mama își dorește ca tu să păstrezi cu sfințenie obiceiurile strămoșești, iar tu îți dorești libertatea de mișcare. Care e diferența între trăirile Minodorei și ale unei fete din societatea actuală, atunci când o dojenește mama?

B. Metoda dezbaterii

Ca metodă, dezbaterea a fost de multe ori considerată o formă aparte a discuției. Ioan Cerghit o consideră o „discuție pe larg și amănunțită a unor probleme, deseori controversate și rămase deschise (dezbatere cu caracter polemic, urmărindu-se influențarea convingerilor, atitudinilor și conduitei participanților)“.

În cursul derulării discuțiilor, se recomandă ca profesorul să evite expunerea propriului punct de vedere, și, mai mult, să se substituie activității celor angajați în discuții. Profesorul trebuie să se pregătească pentru a putea conduce discuția, fiind necesară o bună cunoaștere a dinamicii grupului, precum și elaborarea unui plan de desfășurare a dezbaterii.

Dezbaterea propriu- zisă constă în următoarea schemă:

afirmator(1)- 5 minute;

întrebarea negatorilor și răspunsul prompt al afirmatorului- 2 minute;

negator(1) – 5 minute;

întrebarea afirmatorilor și răspunsul prompt al negatorului-2 minute;

afirmator(2) – 5 minute;

întrebarea negatorilor și răspunsul prompt al afirmatorului- 2 minute

negator(2) – 5 minute;

întrebarea afirmatorilor și răspunsul prompt al negatorului- 2 minute;

la final are loc deliberarea juriului și desemnarea câștigătorilor.

Metoda dezbaterii a fost aplicată în studiul romanului Enigma Otiliei de George Călinescu, pornindu-se de la următoarea întrebare – problemă :

A procedat bine Otilia alegând să se căsătorească cu Pascalopol?

Metoda dezbaterii poate fi utilizată și în cazul romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu.

Întrebarea pentru dezbatere: Este vinovată Ela Gheorghidiu pentru destrămarea relației conjugale?

C. Metoda horoscopului

Poate fi utilizată doar în cazul unor lecții de studiere a textelor epice și dramatice, mai exact în secvențele didactice în care se vizează caracterizarea unor personaje literare. Practic, în ora de literatură în care se utilizează metoda, se organizează clasa în grupe de 4 elevi și se desfășoară următorii pași:

citirea individuală a textului,

alegerea/desemnarea personajului pentru discuție, câte unul pentru fiecare echipă sau același pentru toate echipele;

citirea trăsăturilor/ descriptorilor fiecărui semn zodiacal, de pe fișe de lectură –cu citate;

opțiunea fiecărei echipe pentru încadrarea personajului în sfera unui semn zodiacal;

prezentarea în fața clasei a opțiunilor și a argumentelor ce le justifică, urmată de discuții;

descoperirea unei alte soluții mai potrivite sau îmbogățirea argumentării.

Fișa cu trăsăturile zodiilor:

Utilizând metoda horoscopului, personajele studiate pot fi încadrate în diferite tipologii. De exemplu, zodia potrivită personajului Vitoria Lipan din romanul Baltagul ar putea fi Taur? Argumentează fiecare trăsătură cu exemple din operă:

Vitoria Lipan→ Taur

(21.04 – 21.05)

Trăsături:

Tenace

Prudent

Inflexibil

Convențional

Încăpățânat

Rigid

VALOARE- hotărâre

PERICOL-posesiv

Personajul Otilia Mărculescu din romanul lui G. Călinescu a fost încadrat în zodia Gemeni, potrivit trăsăturilor de caracter:

Otilia Mărculescu → Gemeni

(23.11 – 2O.12)

Trăsături:

Multilateral

Altruist

Magnetic

Perspicace

Capricios

Ambiguu

VALOARE- deștept

PERICOL- împrăștiat

De asemenea la caracterizarea personajelor din romanul Ultima noapte de dragoste, întâi noapte de război, de Camil Petrescu, protagoniștii au fost încadrați în zodia:

Ela Gheorghidiu→Scorpion Ștefan Gheorghidiu→Rac

(în viziunea lui Ștefan)

(23.10 – 22.11) (21.06 – 20.07)

Trăsături: Trăsături:

Tenace Intuitiv

Întreprinzător Analitic

Pasionat Sociabil

Arogant Hipersensibil

Senzual Ostentativ

Nemilos Susceptibil

Sarcastic

VALOARE-scop VALOARE-sensibilitate

PERICOL-nemilos PERICOL-nesiguranță

De asemenea, într-o lecție de caracterizare a personajelor din romanul Ion de Liviu Rebreanu, am folosit metoda horoscopului. Am anunțat elevii că vor avea de caracterizat personajele principale ținând cont de mijloacele de caracterizare directă și indirectă. Folosind metoda horoscopului, după ce am distribuit fișele cu trăsăturile fiecărei zodii, am împărțit clasa în 6 grupe. Fiecare grupă a avut de încadrat într-o zodie, unul dintre personajele romanului: Ion, Ana, George, Florica,Vasile Baciu, preotul Belciug, aducând minim trei argumente în susținerea alegerii făcute.

Am notat apoi pe tablă încadrarea făcută de elevi și împreună cu ei am formulat un argument pe care elevii l-au notat în caiete. Personajele au fost încadrate de elevi astfel:

ION- încadrat în zodia berbec pentru că se observă la el trăsături caracteristice precum: spirit de inițiativă, dimanic, hotărât, egoist, având un țel de la care nu se abate; trăsături exemplificate cu citate din text;

ANA- încadrată în zodia pești: compătimitoare, ușor adaptabilă, supersensibilă, credulă, naivă, flexibilă, autocompătimitoare;

VASILE BACIU- încadrat în zodia berbec (asemănarea Ion-Vasile Baciu)

GEORGE- încadrat în zodia scorpion

FLORICA- încadrată în zodia rac

PREOTUL BELCIUG- încadrat în zodia fecioară.

D. Metoda pălăriilor gânditoare

Acest nou tip de metodă de predare – învățare este un joc în sine. Copiii se împart în șase grupe – pentru șase pălării. Ei pot juca și câte șase într-o singură grupă. Împățirea elevilor depinde de materialul studiat.

Pentru succesul acestei metode este important însă, ca materialul didactic să fie bogat, iar cele șase pălării să fie frumos colorate, să-i atragă pe elevi. Ca material vor fi folosite 6 pălării gânditoare, fiecare având câte o culoare: alb, roșu, galben, verde, albastru și negru. Rolurile se pot inversa, participanții fiind liberi să spună ce gândesc, dar să fie în acord cu rolul pe care îl joacă. Fiecare culoare reprezintă un rol.

Pălăria albă -Povestitorul

• este neutră;

trebuie să ofere doar informații despre caz, ca un fel de computer sau ecran pe care acestea se derulează pur și simplu;

oferă o privire obiectivă asupra faptelor discutate, limitându-se la a da informații despre subiectul ales;

semnifică gândirea obiectivă; „Prezintă informațiile știute despre personaj!”

Pălăria roșie- Afectivul/Emotivul

semnifică gândirea influențată de afect;

lasă liber imaginației și sentimentelor;

este cea care oferă o perspectivă emoțională asupra faptelor abordate;

trebuie să-și expună emoțiile, sentimentele în legătură cu cazul, fără a încerca să le justifice ( “sentimentul meu e că …” ), “(nu ) îmi place că…”)

reprezintă o bogată paletă a stărilor afective;

Pălăria neagră -Criticul

exprimă prudența, grija, avertismentul, judecata;

oferă o pespectivă întunecoasă, tristă, sumbră asupra situației în discuție;
reprezintă perspectiva gândirii negative, pesimiste;

oferă o apreciere negativă a faptelor, punctând aspectele negative sau erorile acestora, dar și pericolele demersurilor propuse. („Nu e bine pentru că…”, „Ne expunem la riscul că …”

Pălăria galbenă- Optimistul

oferă o pespectivă pozitivă și constructivă asupra situației;

culoarea galbenă simbolizează lumina soarelui, strălucirea, optimismul;

este gândirea optimistă, constructivă pe un fundament logic;

trebuie să se concentreze pe lucrurile pozitive, pe beneficiile și valoarea faptelor, explorând concret și clar sugestiile primate („Care sunt beneficiile…? Dar obiectivele…?

Pălăria verde -Creatorul

exprimă ideile noi, stimulând gândirea creativă;

este simbolul fertilității, al producției de idei noi, inovatoare; („Ce-ar fi dacă …?, „Putem face asta și altfel…?”)

Pălăria albastră -Liderul

exprimă controlul procesului de gândire;

culoarea albastru înseamnă rece; este culoarea cerului care este deasupra tuturor, atotvăzător și atotcunoscător;

supraveghează și dirijează bunul mers al activității;

este preocupată de a controla și de a organiza;

purtătorul acestei pălării definește problema și deduce întrebările, formulează ideile principale și concluziile, într-un cuvânt monitorizează bunul mers al lucrurilor („Care e următorul pas…?”, „Haideți să rezumăm…” ).

Participanții trebuie să cunoască foarte bine semnificația fiecărei culori și să-și reprezinte fiecare pălărie, gândind din perspectiva ei. Nu pălăria în sine contează, ci ceea ce semnifică ea, ceea ce induce culoarea fiecăreia.

Cele 6 pălării gânditoare pot fi privite în perechi:

pălăria albă – pălăria roșie

pălăria neagră – pălăria galbenă

pălăria verde – pălăria albastră

Clasa se împarte în 6 grupe, după numărul pălăriilor. Timp de 10 minute vor răspunde la sarcina de lucru, după care vor comunica celorlalți soluțiile găsite.

La clasa a X-a, într-o lecție de caracterizare a unui personaj literar, se pot da elevilor următoarele sarcini:

pălăria albă – prezintă informațiile știute despre personajul X

pălăria galbenă – prezintă motivația opțiunilor personajului

pălăria neagră – judecă atitudinea personajului față de celelalte personaje

pălăria roșie – adu argumente de ordin afectiv în legătură cu opțiunile personajelor

pălăria verde – adu interpretări numai / fă niște afirmații surprinzătoare asupra faptelor personajelor

pălăria albastră – speculează unele dintre faptele lui, ordonând și cele spuse de ceilalți colegi

Aplicația metodei pălăriilor gânditoare în caracterizarea Otiliei Mărculescu:

Pălăria albă prezintă datele despre personaj

OTILIA

Pălăria galbenă prezintă motivația opțiunilor personajului

– e bine că Otilia l-a părăsit pe Felix pentru a se căsători cu Pascalopol.

– ea a folosit anii pe care Felix îi dedică studiului pentru a trăi în lux, răsfățată de un om care o iubea.

– părăsindu-l pe Felix, aflat la prima dragoste, Otilia devine pentru acesta o enigmă.

– dacă ar fi fost împreună, dragostea lor ar fi dispărut treptat, și ea și-ar fi sacrificat inutil „anii cei mai frumoși”.

– are grijă de cariera lui Felix și îl părăsește tocmai pentru ca să nu-i strice viitorul.

Pălăria roșie aduce argumente de ordin afectiv în legătură cu opțiunile personajelor

– sentimentul meu e că Otilia este o persoană superficială, incapabilă de o mare pasiune.

– nu-mi place că Otilia se căsătorește cu Pascalopol, deoarece cred că face asta din interes, iar la bătrânețe îl lasă singur, ea recăsătorindu-se.

– nu-mi place că îl părăsește pe Felix, pentru că îl face să sufere.

– nu-mi place de Otilia pentru că e dezordonată, se plictisește repede și-i place să trăiască în lux, fără să muncească pentru el.

Pălăria verde – aduce interpretări / face afirmații surprinzătoare asupra faptelor personajelor

-viața lui Felix și a Otiliei ar fi fost monotonă dacă s-ar fi căsătorit. El ar fi învățat foarte mult și n-ar fi avut timp și nici bani ca să o plimbe pe Otilia și să-i asigure tot luxul cu care era obișnuită.

– încercând să-i facă pe plac fetei, Felix nu și-ar fi urmat cu seriozitate studiile și nu ar fi avut cu ce să se întrețină mai târziu.

– Otilia îl iubește pe Pascalopol deoarece, deși foarte frumoasă și admirată de toți bărbații, ea nu îi acordă atenție decât acestuia.

– părăsindu-l, Otilia îi face un bine lui Felix, ambiționându-l și mai mult să devină o autoritate în domeniul medicinei. Prin căsătorie cu o fată bogată, Felix intră în lumea bună.

Pălăria albastră ordonează cele spuse de ceilalți colegi

Haideți să rezumăm:

– personaj complex, cu un comportament derutant, împrăștiată și visătoare, amestec ciudat de atitudine copilăroasă și matură;

– privită în mod diferit de către celelalte personaje:

Felix: “o fată admirabilă, superioară, pe care n-o înțeleg”.

Pascalopol: “o artistă”, “e ca o rândunică”;

Stănică: “Deșteaptă fată, știu că se descurcă în viață!" ”, “spirit practic”;

Aglae: “o zănatică”, “o dezmățată”, o stricată”

Otilia: “Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”.

Moș Costache: „fe-fetița mea, tu știi că numai pe tine te am"

Georgeta: „stimez pe Otilia numai după cum vorbești de ea"

Aglae: „Proastă ești, Aurico! Să-ți faci sânge rău pentru o dezmățată!"

Pălăria neagră judecă atitudinea personajului față de celelalte personaje

– Ne expunem riscului de a o judeca greșit pe Otilia. Fata nu e materialistă, deoarece nu vrea banii lui Giurgiuveanu. Îl alege pe Pascalopol, pentru că îi oferă sprijin moral, un comportament aristocratic, delicatețe și înțelegere.

– poate, încercând prea mult să o înțelegem pe Otilia, ignorăm și distrugem farmecul misterului feminin.

– ne erijăm în judecătorii Otiliei, fără să cunoaștem gândurile și sentimentele ei, bazându-ne doar pe opinia celorlalte personaje, care este subiectivă.

Metoda pălăriilor gânditoare a fost folosită și la o lecție de caracterizare a personajului feminin din romanul Ion de Liviu Rebreanu, Ana Baciu.

Ana Baciu, soția lui Ion Pop al Glanetașului, din romanul lui Liviu Rebreanu, Ion.

1. „Prezintă informațiile știute despre personaj ” ( purtătorul pălăriei albe)

Portret fizic: slăbuță și urâțică, cu față „lunguiață, arsă de soare, ca o întipărire de suferințe”;

Crește „singură, lipsită de o dragoste părintească mângâietoare” căci mama a murit la o naștere și tatăl o privește acuzator, considerând-o răspunzătoare de moartea soției și de faptul că va pierde din avere când va trebui să o mărite;

Iubește pe Ion al Glanetașului pe care îl consideră „norocul” ei:

Credulă, se lasă sedusă de Ion;

Suportă bătăile și umilințele tatălui, iar după nunta cu Ion, pe cele ale soțului;

La propria nuntă, fiindcă sarcina e înaintată, Florica, iubirea lui Ion, îi ia locul la dansul miresei, moment în care Ana îți dă seama că soțul nu o iubește decât pentru avere;

Naște un copil, pe Petrișor;

Fiindcă Ion o suduie, o repede și uneori o bate, Ana se simte părăsită;

Vestea morții lui Avrum- prin spânzurare- și zvonul adus de Savista, că Ion o vizitează pe Florica o determină pe Ana să se sinucidă;

2. „Prezintă motivația opțiunilor personajului” (purtătorul pălăriei galbene)

Nu a primit nici un fel de educație, n-are cine să o sfătuie și să o ajute (orfană);

Nu are prietene și e foarte retrasă ( nu cunoaște firea omului);

Caută la Ion iubirea și fericirea de care nu avusese parte;

În numele iubirii sacrifică tot: statut social, avere, viață;

Sinuciderea ei e finalul tragic al unui destin nefast;

3. „ Judecă atitudinea personajului față de celelalte personaje” ( purtătorul pălăriei negre )

Își iubește timid tatăl dar se și teme de el;

Iubirea pentru Ion o înrobește, îi tulbură mințile și o consideră o salvare , o eliberare de sub autoritatea paternă;

Sfidează întreaga comunitate și chiar pe preotul satului în numele iubirii sale;

E geloasă pe frumusețea Floricăi;

Crede zvonurile împrăștiate de Savista;

Caută la soacră înțelegere dar e sfătuită să tacă și să îndure;

Își iubește copilul dar îl lasă orfan;

„ Adu argumente de ordin afectiv în legătură cu opțiunile personajului”

( purtătorul pălăriei roșii )

Nesiguranța în legătură cu iubirea lui Ionfață de ea;

Complexată de frumusețea Floricăi;

Deznădejdea îi dă gânduri de moarte;

5. „Adu interpretări numai / fă niște afirmații surprinzătoare asupra faptelor personajului” (purtătorul pălăriei verzi );

G. Călinescu: “femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și o producătoare de copii.”

în moartea Anei e un mod de a pedepsi o lume încremenită sufletește în dorințele meschine de a avea

6. „Speculează unele dintre faptele ei, ordonând și cele spuse de ceilalți colegi”

(purtătorul pălăriei albastre )

Deci… Ana s-a născut sub semnul nefericirii!

E. Metoda ciorchinelui

Este o metodă didactică, utilizată individual sau în grup, care constă în evidențierea de către elevi a legăturilor dintre idei, pe baza găsirii altor sensuri ale acestora și a relevării unor noi asociații.

ETAPELE în utilizarea acestei metode:

1. se scrie un cuvânt / temă/personaj (care urmează a fi cercetat) în mijlocul tablei sau al foii de hârtie;

2. se notează toate ideile, sintagmele sau cunoștințele care vă vin în minte în legătură cu tema respectivă în jurul acestuia, trăgându-se linii între acestea și cuvântul inițial;

3. pe măsură ce scrieți cuvinte, idei noi, trageți linii între toate ideile ce par a fi conectate;

4. activitatea se oprește când se epuizează toate ideile sau când s-a atins limita de timp acordată.

Model:

Model:

Caracterizarea Otiliei- Metoda ciorchinelui

F. Metoda explozia stelară/ „Starbursting-ul”

(engl. “star” = stea; engl. ”burst” = a exploda)

Este o metodă similară brainstormingului, deoarece stimulează crearea de întrebări la întrebări; stimulează atât creativitatea individuală, cât și pe cea de grup, spiritul de cooperare și pe cel de competiție.

Am folosit această metodă pentru evaluarea cunoștințelor dobândite de elevi în urma lecturii romanului Ion, de Liviu Rebreanu. I-am așezat pe elevi în semicerc și le-am propus tema de rezolvat. Pe tablă am desenat o stea mare în interiorul căreia am scris ideea centrală. Pe cele cinci vârfuri ale steluței am scris câte o întrebare referitoare la faptele, gândurile sau atitudinea principalului personaj feminin, Ana Baciu, al romanului rebrenian.

Cinci elevi au extras câte o întrebare, apoi și-au ales câte trei-patru colegi, organizându-se astfel în cinci grupuri. Grupurile au cooperat în elaborarea întrebărilor. La expirarea timpului, elevii au revenit în semicerc in jurul steluței mari și au comunicat întrebările elaborate printr-un reprezentant al grupului. Elevii aparținând celorlalte grupuri au răspuns la întrebări sau au formulat întrebări la întrebări. S-au apreciat întrebările elevilor, efortul acestora de a elabora întrebări corecte, precum și modul de cooperare și interacțiune.

Prin folosirea acestor metode, am urmărit ca elevii să rețină mai ușor conținuturile legate de personajele feminine ale acestui roman, dar și câteva receptări critice ale acestei opere.

Avantajele utilizării acestei metode sunt: stimularea atât a creativității individuale, cât și a celei de grup, încurajează spiritul de cooperare și pe cel de competiție; dezvoltă și exersează gândirea cauzală, divergentă, deductivă, limbajul, atenția distributivă.

G. Metoda Cubului

Una dintre metodele preferate de elevi este metoda cubului, care presupune explorarea unui subiect, a unei situații din mai multe perspective, permițând abordarea complexă si integratoare a unei teme. În lecția în care este aleasă această metodă sunt recomandate următoarele etape: realizarea unui cub pe ale cărui fețe sunt scrise cuvintele: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează; anunțarea temei, a subiectului pus în discuție; împărțirea clasei în 6 grupe, fiecare dintre ele examinând tema din perspectiva cerinței de pe una din fețele cubului; redactarea finală și împărtășirea ei celorlalte grupe; afișarea finală pe tablă sau pe pereții clasei.

Am preferat această metodă în cadrul lecțiilor de recapitulare a cunoștințelor, una dintre acestea fiind analiza condiției femeii în comunitatea rurală ardelenească din primele decenii ale secolului al XX-lea, după ce am studiat romanul Ion scris de Liviu Rebreanu. Pentru aplicarea metodei am împărțit clasa în 6 grupe și le-am trasat elevilor următoarele sarcini de lucru pe care să le rezolve în 20 de minute:

DESCRIE în zece rânduri, personajul feminin care te-a impresionat cel mai mult.

COMPARĂ cele două personaje feminine antitetice și complementare, Ana și Florica.

ANALIZEAZĂ condiția femeii din satul transilvănean de la începutul secolului al XX-lea.

ASOCIAZĂ două personaje feminine aparținând unor clase sociale diferite. Scrie câteva asemănări și deosebiri dintre ele (sugestii: Ana și Laura).

APLICĂ/ REALIZEAZĂ/ SCRIE un fragment de 10 rânduri în care să explici că „Femeia nu e decât o treaptă necesară unui alt scop suprem, un obiect de schimb în vederea stăpânirii bunurilor lumești”, după opinia lui Eugen Lovinescu.

ARGUMENTEAZĂ afirmația lui George Călinescu potrivit căreia „ Femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și o producătoare de copii. Odată criza erotică trecută, ea încetează de a mai însemna ceva pentru feminitate.”

După ce elevii au lucrat în echipe, reprezentantul grupei a citit rezolvarea sarcinii pe care au avut-o. Concluziile au fost trecute în caietele elevilor.

Desigur că în procesul didactic profesorul îmbină tradiționalul cu modernul, prioritar fiind elevul și dobândirea cunoștințelor, formarea deprinderilor și abilităților sale. Dar metodele moderne, interactive sunt imperativ necesare în învățământul actual. Avantajele lor sunt multiple, fiind centrate pe elev, pe exersarea și dezvoltarea capacităților și aptitudinilor, pe activitatea și participarea directă a elevului. Ele pun accentul pe contactul direct cu realitatea, încurajează munca independentă, inițiativa, inventivitatea și creativitatea. Stimulează cooperarea și ajutorul reciproc și rezervă profesorului un rol de organizator al condițiilor de învățare, de îndrumător și lider, ce coordonează energiile celor care învață.

Capitolul VII

ANEXE

Fișe de lucru

FIȘĂ DE LUCRU- Ion de Liviu Rebreanu

Elevii primesc părțile acestor cercuri decupate și amestecate.

Cerința: Reconstruiți corect fiecare cerc, compus din trei elemente, (numele personajului, trăsătura și replica) pentru a ilustra câte un personaj al romanului.

Fișă de lucru- Ion de Liviu Rebreanu

Completați diagrama Venn cu asemănările și deosebirile dintre cele două personaje feminine Ana Baciu și Laura Herdelea din romanul Ion.

FIȘĂ DE LUCRU- Rebus

Ion, Liviu Rebreanu

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14

Tehnica realizării portretului unui personaj din perspectiva mai multor instanțe narative, se numește ………………………………………………; (compus de la perspectivă)

Personajul care dă numele unui text narativ se numește personaj …………………………..;

Apelativul cu care i se adresează Vasile Baciu lui Ion, ……………………., relevă statutul ingrat pe care îl are acesta în colectivitate.

În fața ,,uriașului„ Ion se simte ,, mic și slab cât un vierme” , dar muncindu-l simte o mândrie de …………………….”.

Descrierea drumului spre satul Pripas din structura ,, șoseaua, întovărășind Someșul când în dreapta, când în stânga” anticipează caracterul ……………………. al personajului.

Inițial prin caracterizare directă naratorul fixează biografia personajului cu elemente de portret moral ce compun o imagine ……………………. a acestuia.

Trăsăturile personajului ilustrate în mod indirect prin faptele, gesturile sale reprezintă un mijloc de caracterizare ……………………..

Eugen Lovinescu subliniază inteligența și complexitatea personajului, comparându-l cu protagonistul …………………….din romanul Roșu și negru al lui Stendhal.

Pasajul ,,Cu cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul ca o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa arătându-și corpul gol, ispititor.” subliniază faptul că pentru Ion, femeia și ……………………. reprezintă două imperative complementare care tind să se confunde.

Analiza psihologică este evidentă în reflectarea stărilor interioare, iar ……………………. (o altă tehnică) este relevată de obsesiile lui Ion legate de dorința de a avea pământ.

Inițial, dotat cu o serie de calități, în goana după avere Ion se dezumanizează treptat, iar moartea lui are valoare ……………………..

Perspectiva narativă utilizată în romanul Ion de Liviu Rebreanu este ……………………..

Pentru faptul că are capacitatea de a surprinde cititorul în mod convingător, reacțiile lui sunt imprevizibile și devine memorabil prin gesturi și fapte, Ion este un personaj ……………………..

Criticul literar……………………….afirma despre Ion că nu este decât ,,o brută căreia șiretenia îi ține loc de deșteptăciune.”

Ion, Liviu Rebreanu

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14

FIȘĂ DE LUCRU- ION de LIVIU REBREANU

Citește cu atenție fragmentul de mai jos și rezolvă apoi cerințele de dedesubt:

Din Pripas până în Armadia e o plimbare de o jumătate de ceas… După două luni de învățătură însă Ion n-a mai vrut să se ducă la școala cea mare. De ce să-și sfarme capul cu atâta carte? Cât îi trebuie lui, știe. S-apoi i-e mai drag să păzească vacile pe câmpul pleșuv, să ție coarnele plugului, să cosească, să fie veșnic însoțit cu pământul… Și Glanetașu, pe cât de lesne l-a dat la liceu, tot atât de lesne s-a împăcat să nu mai urmeze; doar de cei câțiva zloți aruncați pe cărți îi părea rău. Mai bine să-i fi băut, decât să-i fi băgat în alde bazaconii nefolositoare. Ion însa nu s-a desparțit de tot nici de cărti. Le-a păstrat si-n sărbatori le-a citit si răscitit până li s-au ferfenițit foile. Iar mai târziu mereu cerea învățătorului ba cărți de povești, ba câte-o gazeta veche, să se desfete…

Acuma Ion cosea din rasputeri. Brazdele se prăvaleau drepte, grele, mirositoare. Când răsări soarele, roșu si somnoros, Ion simțea o amorțeală ușoară în șale și degetele parcă i se încleștau pe codoriștea coasei. Se îndrepta din spinare la capătul brazdelor, ștergea tăișul cu șomoioage de iarbă moale, îl atingea cu gresia, răsufla greu si iar se aseza pe lucru.Oboseala îl întărâta ca o patimă. Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare.Soarele urca mereu pe cer, culegând, cu razele-i calde, stropii de rouă de pe câmpuri, înviorând din ce în ce văzduhul. Pretutindeni pe hotar oamenii, ca niste gândăcei albi, se trudeau în sforțări vajnice spre a stoarce roadele pamântului. Flăcăului îi curgea sudoarea pe obraji, pe piept, pe spate, iar câte un strop de pe frunte i se prelingea prin sprâncene si, căzând, se framânta în humă, înfrațind parcă mai puternic omul cu lutul. Îl dureau picioarele din genunchi, spinarea îi ardea și bratele îi atârnau ca niste poveri de plumb.

Înspre prânzul cel mic, oprindu-se să-și stearga sudorile care-i tâșneau acum din sângele încins de dogoarea soarelui, iar se uita în vale, spre sat. Deodată fața i se însenină de bucurie. Pe cărare suia încet Ana, cu un coș pe care-l muta mereu dintr-o mână în cealaltă.

̶ Uuu, mă Anuțoooo! strigă Ion, uitând într-o clipire osteneala și fierbinteala. Fata, cam departe, ridică fruntea, îl văzu si raspunse cu glas subțire ca o ață:

̶ Uuu, mă Ionicăăă!…Ion îi ieși înainte la capătul dinspre cărare al locului. Obrajii Anei erau îmbujorați de căldură și umezi de naduseală. Puse cosul jos si zise încet:

̶ Duc demâncare tatii… A ieșit cu doi oameni să taie iarba din deal. Ion o privea și, fara să vrea, se gândea:

̶ Cât e de slăbuță si de urâțică!… Cum să-ti fie dragă?…Fata însă, cu ochii în pământ, vorbi dojenitoare si cu o imputare în glas:

̶ N-ai venit aseară… Și te-am asteptat până după miezul nopții…

̶ Am fost necăjit rău, Anuțo, stii bine… Ai văzut doar ce rușine mi-a făcut badea Vasile?..

̶ Parcă tu nu-l știi pe dânsul cum e la beție? Apoi, după o tăcere scurtă, adaogă:

̶ Si te-ai răzbunat pe George…

̶ Că George-i cu vicleșugul, ehe! făcu repede Ion cu o lucire atât de stranie în căutătură încât Ana se cutremură. Mai stătură câteva clipe, fără sa mai vorbească si chiar fara să se privească. Pe urma fata zăpacită, își luă coșul, zicând:

̶ Acu ma duc, ca m-o fi așteptând tata…

̶ Du-te, du-te – zise Ion simplu. Ana porni pe cărare la deal. Dupa câtiva pasi mai întoarse capul, cu un zâmbet blând pe buze, care însă pe Ion îl facu sa se gândeasca iarași mai ursuz:

̶ Tare-i slabuță și urâțică, săraca de ea!…Rămase cu ochii pe urmele ei până ce disparu la o cotitură. Si vazând-o cum se legăna în mers, ca o trestie bolnăvicioasă, fără vlagă, slăbănoagă, avu o tresărire și o părere de rău: „Uite pentru cine rabd ocări si sudălmi!” încremeni așa un răstimp. Dar deodata îsi reveni, scutură din cap ca și când s-ar încapațâna să-si alunge o slăbiciune și-si zise aspru: „ Ma molesesc ca o baba neroadă. Parca n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie… Las că-i buna ea Anuța! As fi o natăfleață sa dau cu piciorul norocului pentru niște vorbe…”

Dădu să se întoarca la coasă, când un glas plăcut răsună la spatele lui:

̶ Lenevești, lenevești? îi pieri din suflet toată frământarea văzând pe Florica, cu fața rumenă, plină si zâmbitoare, apropiindu-se sprintenă ca o ispită. Bâlbâi zăpăcit de mulțumire:

̶ M-am odihnit oleacă… A trecut pe-aici Ana lui Vasile Baciu. Îsi curmă graiul brusc, întâlnind întristarea ce răsări în ochii fetei. Îi păru rău că n-a tacut si vru s-o dreagă, făcând un pas ca să schimbe vorba. Florica însă nu-i mai dădu răgaz să înceapă și-i zise cu imputare:

̶ Am văzut… Cum să nu vă fi văzut… Că doar nu-s oarbă… Umbli dupa ea ca armăsarul după iepe… Mă mir că nu ți-i rusine…Ion porni să râdă. Nu izbuti, dar raăpunse cald, mângâind-o din ochi:

̶ Nu vezi tu cum e lumea azi, Florico?… Vai de sufletul meu…Crede-mă! în inima mea însă tot tu ai rămas crăiasă…Ochii fetei se umplură de lacrami, îngăimând:

̶ Te faci de râsul lumii ca s-o iei pe ea…Flăcăul tăcu. Apoi oftă. Clocotea. Fără să mai scoată o vorbă, o luă în brațe, o strânse s-o înăbușe si o sărută pe gură cu o patimă sălbatecă. Fata se zvârcolea, dar cu fiece mișcare se lipea mai tare de pieptul lui și, printre sărutări, murmura:

̶ Ionică… lasă-mă… Te văd oamenii… Lasă-mă… Te văd…oamenii…

-Așa muncești tu, dragul mamii? strigă în clipa aceea Zenobia care venea cu mâncarea, grabită și supărată. Tinerii se desparțiră îndată. Florica, roșă foc de rușine, de abia putu îngâna câteva vorbe și se facu nevazută printre demite. Ion însă, ca sa-si ascunda zăpăceala, se răsti la mă-sa:

̶ Că si d-ta, zău, vii c-o falcă în cer si cu una în pământ, parcă eu aș sta toata ziua cu mâinile în sân! Mai bine veneai mai devreme că vezi bine ca soarele-i într-amiezi și pologul s-a uscat ca hârtia…

Ana ajunse în deal gâfâind.Vasile Baciu, împreună cu doi lucrători, coseau din răsputeri,schimbând doar din când în când câte-o vorbă.

̶ Ai venit? întrebă Vasile cam morocănos, văzând pe Ana. Ar fi vrut să mai fi întârziat cu mâncarea, să poată oamenii să lucreze mai mult până în prânz, că tot nu plătea destul de scump. Era un bărbat silitor Vasile Baciu când se găsea în toane bune.A avut o viață grea si plină de trudă, dar s-a ținut totdeauna printre fruntași. Părinții nu i-au dat decât sufletul dintr-însul. S-a însurat cu o fată bogată și urâtă, dar a iubit-o ca ochii din cap, căci ea îi întruchipa pământurile, casa, vitele, toatăa verea care-l ridicase deasupra nevoilor. Bogația îi deschisese mai mare dragostea de muncă. Râvna de a agonisi îi puse stapânire pe suflet. Îi era frică mereu ca un trăznet din senin îi va zdrobi toată truda vieții. Trei copii, cei dintâi, îi muriseră înainte de a împlini un an de zile. Ana a fost al patrulea, în urma ei au mai venit doi, tot fără zile… Vasile Baciu nădăjduia mereu un băiat. În cele din urmă a sosit, dar, încăpățânându-se să intre în lumea necazurilor cu picioarele înainte, a stârnit numai jale și nenorocire. Moașa satului, care era chiar mama femeii, a încercat toate descântecele și buruienile. Zadarnic. O săptămână încheiată casa a tremurat de gemete și vaiete. Atunci Vasile s-a repezit de a chemat pe doctorul Filipoiu din Armadia. Cum a văzut-o, doctorul s-a crucit și, după ce i-a ocărât pe toti pentru că nu l-au înstiințat mai de vreme, le-a spus că acuma e prea târziu…

(Liviu Rebreanu-Ion, capitolul Zvârcolirea)

Aplicând teoria inteligențelor multiple a lui Gardner, în urma lecturii fragmentului de mai sus, se dorește abordarea textului dintr-o perspectivă plurală, transdisciplinară.

Cerințe:

1.Repartizarea elevilor în grupe, fiecare reprezentând una dintre dimensiunile inteligenței.

2. Lectura individuală, interiorizată a textului.

3. Indicarea sarcinilor de lucru:

Fișă de lucru-Enigma Otiliei

METODA: FRISCO

Lucrați în grup:

Pornind de la textul epic Enigma Otiliei de George Călinescu, interpretați ideile identificate, din perspectiva conservatorului, a exuberantului, a pesimistului și a optimismului. Grupați-vă, în acest sens, în patru echipe și notați răspunsurile în cele patru casete de mai jos:

,, Felix, îi răspunse Otilia, ești încă prea tânăr. Tu nu trebuie să te gândești la iubire, înainte de a-ți face o carieră strălucită. Iubirea, măsură ea vorba, e un cuvânt mare, dar apoi vezi că singură n-ajunge.”

,,În sărăcie, marile sentimente nu se pot dezvolta.” ( George Călinescu-Enigma Otiliei)

Fișă de lucru-Enigma Otiliei

Completați figura de mai jos conform cerințelor de mai jos:

1+2 – trăsăturile de bază ale personajului

3+4- trăsături secundare ale personajului

5+6 – trăsături ce ajută personajul în relațiile cu ceilalți

7+8 – trăsături ascunse ale personajului

9 – o trăsătură intimă a personajului

10 – o trăsătură de care ar trebui să scape personajul

Fișă de lucru –Enigma Otiliei

Alege o posibilă zodie pentru Otilia și argumentează-ți decizia .

Fișă de lucru-Baltagul

Completați ciorchinele cu trăsături ale eroinei din romanul Baltagul, de Mihail Sadoveanu pe baza fișelor voastre de lectură.

Fișe de caracterizare

Cum o văd celelalte personaje pe Otilia? Completați spațiile punctate cu numele personajelor care fac aceste afirmații.

Fișa 1- Trăsăturile Otiliei

Citește cu atenție următoarele fragmente extrase din romanul studiat. Care sunt mijloacele de caracterizare a personajului? Pornind de la acestea, veți putea completa ciorchinele cu trăsături ale Otiliei. Utilizați doar adjective!

Fișă de caracterizare-Vitoria Lipan

Fișă de caracterizare-Ion Pop al Glanetașului

Fișe de autoevaluare

Model 1

Prin efectuarea activității de azi, am învățat:

a.………………………………………………………………………………………

b………………………………………………………………………………………..

c………………………………………………………………………………………..

Ce moment al lecției ți-a plăcut cel mai mult? Argumentează.

La lecție m-am simțit……………………………………………………. deoarece………………………………………………………………………

Dacă ar fi să-ți acorzi o notă, având în vedere participarea ta la oră, care ar fi aceasta?

Model 2

Prin rezolvarea acestei sarcini am învățat:

……………………………………………………………………………………………………….

Pe parcursul rezolvării sarcinii am avut dificultăți la:

……………………………………………………………………………………………………….

Am fost impresionat pozitiv de:

……………………………………………………………………………………………………….

Cred că activitatea mea poate fi apreciată cu nota:………………..deoarece…………….

Model 3

Modele de teste

TEST NR.1- de tipul subiectului III de la examenul de bacalaureat

Redactează un eseu de 600 – 900 de cuvinte, în care să prezinți relația dintre două personaje dintr-un text narativ studiat, aparținând lui G. Călinescu.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al fiecăruia dintre personajele alese din textul narativ studiat;

– evidențierea, prin două episoade/citate/secvențe comentate, a modului în care evoluează relația dintre cele două personaje;

– ilustrarea a patru componente de structură și de compoziție ale textului narativ studiat, semnificative pentru analiza relației dintre cele două personaje (de exemplu: acțiune, conflict dramatic, relații temporale și spațiale, modalități de caracterizare a personajelor, registre stilistice, limbajul personajelor, notațiile autorului etc.);

– susținerea unei opinii despre modul în care o idee sau tema textului narativ studiat se reflectă înevoluția relației dintre cele două personaje.

Notă! Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere.

Pentru conținutul eseului vei primi 16 puncte (câte 4 puncte pentru fiecare cerință/reper).

Pentru redactarea eseului vei primi 14 puncte (organizarea ideilor în scris – 3 puncte; abilități de analiză și de argumentare – 3 puncte; utilizarea limbii literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuația – 2 puncte; așezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct; respectarea precizării privind numărul de cuvinte – 1 punct).

În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 600 de cuvinte și să dezvolte subiectul propus.

TEST NR.2- tip subiectul III de la examenul de bacalaureat

Redactează un eseu de 600-900 de cuvinte, în care să prezinți particularitățile de construcție a unui personaj dintr-un text narativ studiat, aparținând lui Camil Petrescu.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

− prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la conflictul/conflictele din textul narativ studiat, aparținând lui Camil Petrescu;

− evidențierea, prin două episoade/citate/secvențe comentate, a unei trăsături a personajului ales;

− ilustrarea a patru elemente de structură, de compoziție și de limbaj ale textului narativ studiat, semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: incipit, final, episoade/secvențe narative, tehnici narative, construcția personajelor, modalități de caracterizare a personajului, tipuri de personaje, limbajul personajelor, registre stilistice etc.);

− susținerea unei opinii despre modul în care o idee sau tema textului studiat se reflectă în construcția personajului ales.

Notă!

Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere. Pentru conținutul eseului vei primi 16 puncte (câte 4 puncte pentru fiecare cerință/reper). Pentru redactarea eseului vei primi 14 puncte (organizarea ideilor în scris – 3 puncte; abilități de analiză și de argumentare – 3 puncte; utilizarea limbii literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuația – 2 puncte; așezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct; respectarea precizării privind numărul de cuvinte – 1 punct).

În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 600 de cuvinte și să dezvolte subiectul propus.

TEST NR. 3 Test-Baltagul

Scrie răspunsul la fiecare dintre următoarele cerințe, cu privire la textul de mai jos:

Vitoria îl privi clipind. Îl privi sfios și nesigur; pe când ea era plină de gânduri, de patimă și de durere. Oftă cu năduf și începu să strângă masa, cu mișcări smucite. Fata voi să o ajute, ea o dădu la o parte cu cotul. Băiatul se închină la icoane, mulțumind lui Dumnezeu pentru masă, apoi ieși în sat ca să întâlnească prieteni și să întrebe vești despre fetele cu care se afla bine. Stăpâna casei îl urmări cu ochii până departe de hudiță, după aceea, lângă catră, cu coatele pe genunchi și cu tâmplele în palme, se cufunda în starea ei obișnuită.

În închipuirea ei, bănuiala care intrase într-însa era un vierme neadomit. Se desfăcuse încet, încet de lume și intrase oarecum în sine. Din fața nădejdii pe care și-o pusese în singurul bărbat al casei, înțelegea că trebuie să dea înapoi. Asta era o mare mâhnire … Totuși va găsi un mijloc ca mintea ei să ajute și brațul ei să lucreze. Ființa ei începea să se concentreze asupra acestei umbre, de unde trebuia să iasă lumina.

Timpul stătu. Îl însemna totuși cu vinerile negre, în care se purta de colo-colo fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură. Sărbătorile și petrecerile solstițiului de iarnă, i-au fost pentru prima oară străine și depărtate. Urările de Anul Nou, capra și călușul și toată zvoana și veselia cotlonului aceluia din munte le respinsese de către sine … Toate urmau ca pe vremea lui Burebista, craiul nostru cel de demult. Ea însă se socotea moartă, ca și omul ei care nu era lângă dânsa. (Mihail Sadoveanu-Baltagul)

Cerințe:

Menționează câte un sinonim pentru sensul din text al următoarelor cuvinte:bănuiala, mâhnire. 5 puncte

Scrie un enunț cu o exresie/locuțiune de la cuvântul ochi. 5 puncte

Extrage din text un cuvânt utilizat în sens denotativ și altul în sens conotativ. 10 puncte

Explică semnificația unei figuri de stil din textul dat. 5 puncte

Transcrie două structuri din care să reiasă cele două tipuri de realități (interioară și exterioară) trăite de eroină. 10 puncte

Precizează natura conflictului și tehnica narativă prin care se realizează. 10 puncte

Numește și exemplifică două mijloace de caracterizare folosite pentru conturarea personajului Gheorghiță. 10 puncte

Selectează din fragmentul dat o secvență care face referire la timpul acțiunii. 5 puncte

Ilustrază, prin două carateristici, apartenența fragmentului citat la genul epic. 10 puncte

Pornind de la fragmentul dat, realizează portretul Vitoriei Lipan în aproximativ 10-15 rânduri.( minim 2 trăsături illustrate cu exemple din textul dat). 20 puncte

Se acordă 10 puncte din oficiu!

TEST NR.4 TEST- romanul Ion de Liviu Rebreanu

Scrie răspunsul la fiecare dintre cerințele de mai jos privind textul următor:

“Nunta ținu trei zile, după obicei… Sâmbătă porni tot alaiul, în căruțe, la notar, în Jidovița. În frunte, călăreții pocneau mereu din pistoale, pe când în căruța întâi lăutarii își frângeau degetele cântând și totuși nu se auzea decât grohăitul gordunei*. Apoi venea o căruță cu mirii și cu druștele*, apoi o brișcă cu nașii având pe obraji gravitatea cerută de împrejurări, apoi altă căruță cu părinții mirilor și câteva fete mai spălate, în mijlocul cărora Zenobia era cea mai zgomotoasă, apoi altele încărcate cu flăcăi și fete ce chiuiau și se zbenguiau.

De-abia acum înțelese Ion că împreună cu pământul trebuie să primească și pe Ana și că, fără ea, n-ar fi dobândit niciodată averea. Nu mai schimbase cu ea nici o vorbă de câteva luni. I se părea o străină și nu-i venea să creadă că în pântecele ei se plămădește o ființă din sângele lui… O privea și se mira c-a putut el săruta și îmbrățișa pe fata aceasta uscată, cu ochii pierduți în cap de plâns, cu obrajii gălbejiți, cu pete cenușii, și care, împopoțonată cum era astăzi, părea și mai urâtă. În aceeași vreme, genunchii lui atingeau genunchii Floricăi, pe care Ana și-o alesese drușcă cu Margareta lui Cosma Ciocănaș. Florica era aprinsă în obraji, cu buzele roșii, umede și pline, cu ochii albaștri și limpezi ca cerul de vară și avea în toată înfățișarea o veselie sănătoasă pe care se silea și nu izbutea s-o ascundă. Ion își aduse aminte că a strâns-o în brațe astă-toamnă și mai înainte, cât i-a fost de dragă și cum i-a făgăduit c-o va lua de nevastă. Îi era rușine că acuma se însoară cu alta și de rușine îl bufnea un râs prostesc și nu-și putea lua ochii de la Florica. Privirea lui stăruitoare pe fată o zăpăcea și o făcea să vorbească mereu, foarte grăbită și aproape înfricoșată, ba cu mireasa care lăcrima de fericire, ba cu Margareta care era bosumflată, ca totdeauna când se mărita vreo fată din sat, deoarece își zicea că mirele ar fi luat-o pe ea, dacă nu l-ar fi ademenit altele.” ( Liviu Rebreanu-Ion )

*gordună = contrabas; *drușcă=d-șoară de onoare

Cerințe:

Precizează câte un sinonim contextual pentru cuvintele: se plămădește, stăruitoare. 5p

Scrie două expresii/locuțiuni care să conțină cuvântul a ține. 5 puncte

Transcrie, din text, patru cuvinte/sintagme din câmpul lexical al petrecerii. 5 puncte

Menționează modul de expunere dominant în fragmentul dat. 5 puncte

Prezintă tipul de perspectivă narativă prezent în text. 5 puncte

Rezumă, în 5 rânduri, fragmentul dat. 10 puncte

Extrage din text două structuri / cuvinte care ilustrează un reper spațial și un reper temporal. 5 puncte

Ilustrează prin caracterizare, în minim 10 rânduri, relația dintre personajele Ana-Florica, așa cum reiese din text. 20 puncte

Realizează, în minim 25 rânduri, o compunere de caracterizare a personajului Ion din romanul eponim, precizând minim două tipuri de caracterizare. 30 puncte

Se acordă 10 puncte din oficiu!

Teme pentru acasă

Realizează un eseu în care să susții, prin referire la romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, propriul punct de vedere despre opinia criticului G Călinescu: Ștefan Gheorghidiu este un personaj „din galeria inadaptaților, un învins”.

În elaborarea eseului, vei respecta structura textului argumentativ: ipoteza, enumerarea și susținerea a minim două, concluzia.

Argumentați, într-un text de min 15 rânduri, că Ștefan Gheorghidiu, personajul principal al romanului camilpetrescian Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, este un intelectual lucid, care trăiește o ,,adevărată dramă”.

Porinid de la romanul Enigma Otiliei, imaginează-ți că ești Otilia(fetele) și Felix Sima( băieții). Scrie o scrisoare prietenului tău Felix/prietenei tale Otilia, în care să vă analizați relația. Folosește un vocabular și registru adecvat cerinței.

Scrieti un eseu argumentativ cu argumente pro sau contra afirmației: În sărăcie, marile sentimente nu se pot dezvolta. George Călinescu- Enigma Otiliei.

Scrie în minim o pagină un altfel de sfârșit al romanului Enigma Otiliei, imaginându-vă că moș Costache ar fi avut drept principală trăsătură de caracter generozitatea.

Valorificând citatul următor alcătuiți o scrisoare prin intermediul căreia să-i prezentați unui coleg absentde la oră portretul Vitoriei Lipan.

„Baltagul este…[…] o epopee […] în care sufletul tenace și aprig de munteancă al Vitoriei Lipan nu pregetă nicio oboseală până nu dă de firul întâmplărilor și măiestria d-lui Mihail Sadoveanu stă într-aceea că a conturat în trăsături omenești, dar fără nicio slăbiciune acest aspru caracter, de o voință aproape sălbatică, aproape neomenească.” (Perspessicius – Opere, vol. IV. Mențiuni critice)

Scrie un eseu liber de 1-2 pagini cu titlul: Ana victimă a destinului sau a propriei alegeri?

Scrie un eseu argumentativ, de 15 – 30 de rânduri despre iubire, pornind de la următoarea afirmație: „Dragostea nu ajunge în viață… Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia.” (Liviu Rebreanu- Ion)

În grupe de câte 4-6 elevi, realizați un proiect cu tema Imaginea femeii în proza interbelică.

Următorul fragment din romanul Enigma Otiliei conține o opinie despre rostul femeii, din perspectiva unei adolescente de la începutul sec. XX:

,, – Tu nu cunoști viața, Felix – reluă Otilia ideea – pentru o fată, reușita în viață nu e o chestiune de studiu și de energie. Admir inteligența și voința ta de bărbat, astea nu sunt bune și pentru o femeie. Rostul femeii este să placă, în afară de asta nu poate fi fericire!”( cap X)

Exprimă-ți punctul de vedere în legătură cu actualitatea – la începutul secolului al XXI –lea a opiniei exprimate în roman despre statutul social al femeii.

Proiecte didactice

Proiect didactic

Data: 16 05 2014

Școala: COLEGIUL TEHNIC ANDREI ȘAGUNA ORADEA

Clasa: a XI-a A (profil tehnic)

Profesor: BUNGĂU ANGELA

Disciplina: Limba și literatura română

Unitatea de învățare: Romanul balzacian

Subiectul lecției- George Călinescu- Enigma Otiliei (Caracterizarea personajelor Otilia și Felix)

Tipul lecției: Dobândire de noi cunoștințe

Durata: 50 minute

Competențe generale:

1.Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în diferite situații de comunicare

2.Comprehensiunea și interpretarea textelor

3.Situarea în context a textelor studiate prin raportare la epocă sau la curente culturale / literare

4.Argumentarea orală sau în scris a unor opinii în diverse situații de comunicare

Competențe specifice:

1.1. utilizarea corectă și adecvată a limbii române în receptarea și în producerea mesajelor în diferite situații de comunicare;

2.1. recunoașterea și analiza principalelor componente de structură, de compoziție și de limbaj specifice textului narativ;

3.2. elaborarea unei argumentări orale sau scrise pe baza textelor studiate;

Obiective operaționale:

COGNITIVE:

La sfârșitul activității, elevii vor fi capabili:

O1 să caracterizeze personajele romanului Enigma Otiliei: Felix și Otilia (trăsături fizice, aspecte vestimentare, fizionomia);

O2 să încadreze personajele din romanul Enigma Otiliei într-o tipologie umană

O3 să releve particularitățile de construcție a personajelor literare și modalități de caracterizare;

O4 să argumenteze că tipologia umană din romanul Enigma Otiliei este rezultatul interferenței unor principii estetice aparținând mai multor curente literare.

AFECTIVE

O1 să dovedească receptivitate față de interpretarea unui text literar;

O2 să fie dispuși să integreze noile cunoștințe în sistemul propriu de valori estetice ;

O3 să-și dezvolte gândirea creatoare și gustul pentru literatură.

Conținuturi :

C(O1)- tipologii umane;

C(O2)- tehnica balzaciană;

C(O3)- caractere clasice/ personaje tipice/ ambiguitatea personajelor /

C(O4)- procedee de caracterizare.

Strategia didactică:

Metode și procedee: conversația, explicația, expunerea, problematizarea, lucrul pe grupe, brainstorming

Forme de organizare a activității elevilor : activitate frontală, alternativ cu activitatea independentă individuală sau activitate pe grupe.

Resurse:

Capacitățile receptive ale elevilor

Manualul, fișe de lectură cu citate semnificative pentru caracterizarea personajelor, material PPT

Programa și planificarea semestrială a curriculumului la limba și literatura română pentru cls. a XI-a

d) Mijloace de învățământ:

Resurse materiale: material bibliografic, volume, portofoliile elevilor; laptop, videoproiector

Resurse procedurale: problematizarea, analiza literară complexă, conversația euristică, dezbaterea; explicația, brainstorming, expunerea,

Metode de evaluare: observarea sistematică a elevilor; aprecieri verbale; portofoliile elevilor

Bibliografie:

G. Călinescu, Enigma Otiliei, Editura 100+1 Gramar, București, 1996

Florea Firan, Constantin M. Popa- Călinescu, Editura Poesis,Craiova, 1995

Perspective, Revistă de didactica limbii și literaturii române, Nr. 2(13)/2006, Cluj-Napoca

Corneliu Crăciun, Metodica predării limbii și literaturii române în gimnaziu și liceu, Emia, 2004

Vistian Goia – Didactica limbii și literaturii române pentru gimnaziu și liceu, Editura Dacia Educațional, Cluj-Napoca, 2002

PROIECT DIDACTIC

Școala: Colegiul Tehnic ,,Andrei Șaguna” Oradea

Profesor: Bungău Angela

Data: 12. 04. 2016

Clasa: a XI-a A

Disciplina: Limba și literatura română

Unitatea: Perioada interbelică

Titlul lecției: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu (caracterizarea personajelor)

Tipul lecției: Mixtă: Consolidare, sistematizare și evaluare a cunoștințelor

Competențe generale:

Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în receptarea și în producerea mesajelor, în diferite situații de comunicare;

Comprehensiunea și interpretarea textelor

Situarea în context a textelor studiate prin raportare la epocă sau la curente culturale / literare

Argumentarea orală sau în scris a unor opinii în diverse situații de comunicare

Competențe specifice:

1.3. Folosirea adecvată a strategiilor de comunicare orală în monolog și dialog;

2.1. Utilizarea strategiilor de lectură în vederea înțelegerii adecvate a textelor studiate;

2.3. Interpretarea textelor studiate prin prisma propriilor valori și a propriei experiențe de lectură;

3.1. Identificarea și explicarea relațiilor dintre opera literară studiată și contextul cultural în care a apărut aceasta;

4.1. Utilizarea tehnicilor și strategiilor argumentative în situații de comunicare diverse;

Obiective operaționale:

La sfârșitul activității, elevii vor fi capabili:

O1: să numească tema/ temele romanului;

O2: să precizeze structura romanului;

O3: să încadreze romanul într-o tipologie, pe baza unor argumente;

O4: să evidențieze mijloacele de caracterizare a personajului;

O5: să identifice trăsăturile definitorii ale personajelor;

O6: să ilustreze aceste trăsături prin secvențe semnificative de text;

Obiective afective:

O1- să-și cultive plăcerea de a citi și gustul estetic în domeniul literaturii;

O2- să-și formeze un sistem de valori etico-estetice;

O3- să-și dezvolte gândirea creatoare, reflexivă și critică prin lectura unor texte.

Strategia didactică:

Metode și procedee :

învățarea prin descoperire

învățarea prin coperare

ciorchinele

problematizarea

conversația

explicația

analiza de text

lucrul pe grupe

Mijloace:

Volume-romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

manualul

fișe de lucru-rebusul

fișe cu citate pentru caracterizarea personajelor

teste

Forme de organizare: activitate frontală, activitate pe grupe, activitate individuală

Metode de evaluare: observarea curentă, chestionarea orală, testul.

Resurse:

umane: elevii clasei a XI-a A;

de timp: 50 minute

materiale: volume-romanul, manuale, caiet de notițe, tabla, fișe de lucru, fișe cu citate, teste.

Bibliografie:

Programa școlară, Aria Limbă și comunicare. Limba și literatura română pentru clasa a XI-a

Nicoleta Ionescu, Mihaela Georgescu- Limba și literatura română. Bacalaureat. Teste, Editura Booklet, București, 2012;

Constantin Parfene- Metodica studierii limbii și literaturii române în școală, Editura Polirom, Iași, 1999;

Ioan Derșidan- Metodica predării limbii și literaturii române, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2003;

Valeriu Neștian- Metodica predării textului literar în liceu, E.D.P, București, 1982

Camil Petrescu – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Editura Cartea Românească, București,1987

Gabriela Duda- Analiza textului literar, ed. Humanitas Educațional, București 2000

Marcela Ciobanuc – Himeria – în lumea personajelor; Editura Pax Aura Mundi, Galați, 2006

Irina Petraș – Camil Petrescu. Schițe pentru un portret, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj – Napoca, 2003.

SCENARIUL DIDACTIC

Anexa 1

GRUPA 1

Identifică trăsătura de caracter, tipul de caracterizare și mijlocul/procedeul folosit :

„– O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie… Trebuie timp și trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obișnuiești greu, la început, să-ți placă femeia fără care mai târziu nu mai poți trăi. Iubești întâi din milă, din îndatorie, iubești pentru că știi că asta o face fericită, îți repeți că nu e loial s-o jignești, să înșeli atâta încredere. Pe urmă te obișnuiești cu surâsul și vocea ei, așa cum te obișnuiești cu un peisaj. Și treptat îți trebuiește prezența ei zilnică.“

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

„Trebuie să știe că și iubirea are riscurile ei. Că acei care se iubesc au drept de viață și de moarte, unul asupra celuilalt.“

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

„Simțeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, așa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, și aveam să pierim la fel amândoi.“

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

„Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală.“

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

„Cata luciditate atata constiinta, cata constiinta atata pasiune si deci atata drama. ”

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

„n-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva, (…) de la care sa lipsesc, mai exact sa lipseasca ea din intregul meu sufletesc. ”

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

GRUPA 2

Identifică trăsătura de caracter, tipul de caracterizare și mijlocul/procedeul folosit :

„Am înțeles că în sufletul ei se petreceau comparații care nu-mi erau favorabile și că suferea fără să spună, din cauza asta. Simțeam că nici nu era singura inferioritate pe care mi-o găsea. Pare-se că snobii, pe care îi admira acum, aveau un stil al lor pe care eu nu-l aveam, vedeam cum zi de zi femeia mea se înstrăina, în preocupările și admirațiile ei de mine. ”

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

„Nu, N-am fost niciodata gelos, desi am suferit atata din cauza iubirii. ”

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

„Sunt cazuri când experții într-un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă, sub un peisaj banal, o madonă de vreun pictor al Renașterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descoperisem acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul : un peisaj și un cap străin și vulgar. ”

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

„Prăbușirea mea lăuntrică era cu atât mai grea, cu cât mi se rupsese totdeodată și axa sufletească : încredere în puterea mea de deosebire și înțelegere, în vigoarea și eficacitatea inteligenței mele. ”

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

„Ela: <<- Cum așa? Dar nu vezi că toți vor să te înșele… Pentru că ești prea bun…>>“

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

„Nae Gheorghidiu: <<N-ai spirit practic… Ai să-ți pierzi averea[…]. Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ăla al dumitale și cu Shopenhauer nu faci în afaceri nicio brânză. >>“

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

,,Unchiul Tache”: ,,Ei, Stefane, dacă tată-tău ar fi fost ceva mai strângător, dacă n-ar fi risipit atât…v-ar fi lăsat și vouă să trăiți altfel decât trăiți (…). De altfel, îi semeni leit.”

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

GRUPA 3

Identifică trăsătura de caracter, tipul de caracterizare și mijlocul/procedeul folosit :

«Mă gândeam dacă și eu vreodată voi putea schimba destinul unui om și-mi răsăreau dinainte ochii albaștri și obrazul oval al nevestei mele, înflorit într-un surâs. "Destinul tău, fată dragă, e și va fi schimbat prin mine", îmi spuneam singur, rămânând îndelung cu privirea fixă.»

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

„Niciodată nu m-am simțit mai descheiat de mine însumi, mai nenorocit. Am crezut atâta vreme că eu sunt singurul motiv de durere sau de bucurie pentru femeia mea, iar azi descopeream că ochii ei sunt gata să plângă pentru altul, că suferea și ea, plăpândă, ceea ce eu înduram ros în adânc, de două zile, dar ea pentru un om care mie mi se părea cel dintâi venit”.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

„Fiecare credem că femeia care ne iubește are, păstrate pentru noi, anumite gesturi de mângâiere și frumusețe, gesturi cărora noi le dăm un anume înțeles și ne e o suferință crâncenă să vedem că le are și pentru altul. E stupid, dar faptul că ea a gustat din felul lui de mâncare cu poftă – și ea știa ce vie plăcere îmi face mie acest gest, căci îmi dădea poftă de mâncare chiar dacă eram bolnav – m-a abătut cu totul.“

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

„I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț, la cărți… de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul”.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

„Și, totuși, îmi trece prin minte ca un nour întrebarea…dar dacă nu e adevărat că mă înșeală? Dacă din nou am acceptat o serie greșită de asociații?… ”

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

„Ogoliului meu i se pune acum, dealtfel, si o alta problema. Nu pot sa dezertez, caci, mai ales, n-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva, ca aceea pe care o voi face, de la care sa lipsesc, mai exact, sa lipseasca ea din intregul meu sufletesc. Ar avea fata de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi s-ar parea inacceptabila. Ar constitui pentru mine o limitare.”

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

GRUPA 4

Identifică trăsătura de caracter, tipul de caracterizare și mijlocul/procedeul folosit :

,,Cu ochii mari, albaștri, vii ca niște întrebări de cleștar, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu gura necontenit umedă și fragedă, cu inteligență care irumpea, izvorâtă tot atât de mult din inimă cât de sub frunte, era, de altfel un spectacol minunat.”

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

,,…era această fată un continuu prilej de uimire. Mai întâi prin neistovita bunătate pe care o risipea în jurul ei…”

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

,,Făcea totul cu pasiune.”

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

,,Și ea, care nu urma decât franceza și româna, care avea oroare de matematici (…) numai ca să fim împreună, mă însoțea și asculta acum, o oră pe săptămână, (…) principiile generale ale calculului diferențial.”

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

„Incepusem totuși să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente, și cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

GRUPA 5

Identifică trăsătura de caracter, tipul de caracterizare și mijlocul/procedeul folosit :

,,Eu jucasem totul pe această femeie și trebuia să trag acum toate consecințele care se impuneau: desființarea mea ca personalitate.”

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Colonelul: ,, – Frumoasă femeie ! drept să spun .”

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Anișoara: ,, Zău, e încântătoare… Ia uite ce drăguță …”

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Nae Gheorghidiu: ,, – Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? Cu ciorapi de sfoară, cum ai ținut-o până acum?”

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Anexa 2

Completează rebusul cu date despre romanul

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Numiți personajul central al romanului.

Scrieți numele personajului principal feminin al romanului.

Numiti tipul memoriei cu ajutorul căreia se actualizează povestea de iubire.

Precizati tipul de narator întâlnit în roman.

Care este tema celei de-a doua părți?

Care este tema primei părți?

Mentionați cărui tip de roman îi aparține opera lui Camil Petrescu, având în vedere relația narator – personaj.

Pe verticală, în spațiul marcat, veți obține o trăsătură a personajului masculin central. Scrieți-o separat sub rebus.

Total punctaj rebus: 10 puncte

Anexa 3

TEST DE EVALUARE

Pornind de la textul de mai jos, răspunde cerințelor care-i urmează:

„Pe drum, nevastă-mea n-a trăit decât prezența lui. Toate comentariile le-a făcut numai pentru el sau cu el. Avea o voce ușor emoționată – la început am crezut că din cauza soarelui și aerului înrourat al dimineții și al câmpului – și releva cele mai neînsemnate nimicuri ale drumului, cu exclamații.”[…]

Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel și eu mă simțeam imbecil, ridicol și naiv, dar nu puteam suporta prea mult minciuna și ochii îmi deveneau, de la ei, triști.[…] Eu jucasem totul pe această femeie și trebuia să trag acum toate consecințele care se impuneau: desființarea mea ca personalitate.”

(Camil Petrescu- Ultima noapte de dragoste,…-capitolul E tot filozofie, pp 107-115)

Cerințe:

Precizează modul de expunere predominant în fragmentul dat. 5 puncte

Numește tipul de perspectivă narativă din fragmentul dat, argumentând cu exemple din text. 5 puncte

Caracterizează personajele Ștefan Gheorghidiu și Ela, pe baza fragmentului dat. Precizează tipul de caracterizare, trăsăturile și procedeul de realizare a caracterizării. (minim 8 rânduri) 20 puncte

Argumentează, într-un text de min 10 rânduri, că Ștefan Gheorghidiu, personajul principal al romanului camilpetrescian Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, este un intelectual lucid, însetat de iubirea absolută, care trăiește o adevărată dramă. 40 puncte

Total: Rebus = 10 puncte

Test = 70 puncte

Oficiu = 20 puncte

PROIECT DIDACTIC

Școala: Colegiul Tehnic ,,Andrei Șaguna” Oradea

Profesor: Bungău Angela

Data: 11. 12. 2014

Clasa: a X-a A

Unitatea de învățare: Romanul

Titlul lecției: Ion de L. Rebreanu – proces literar

Tipul lecției: aprofundare de cunoștințe

Competența generală: Argumentarea în scris sau oral a propriilor opinii asupra unui text literar sau nonliterar;

Valori și atitudini: – Stimularea gândirii autonome, reflexive și critice prin lectura textelor;

Cultivarea sensibilității prin receptarea dramatizată a operei literare;

Competențe specifice: Susținerea argumentată a unui punct de vedere într-o discuție

Obiectivele lecției:

Cognitive:

La sfârșitul activității, elevii trebuie:

O1: să compună și să redacteze depozițiile, declarațiile, pledoariile, anchetele pe baza unei lecturi aprofundate a romanului și utilizând limbajul specific stilului juridic;

O2: să rezume secvențele – cheie legate de destinul tragic al personajului Ana;

O3: să stabilească în mod corect ,,capetele de acuzare” pentru personajul Ion, argumentând cu secvențe din roman;

O4: să formuleze întrebări relevante și răspunsuri adecvate situației de comunicare ce se creează în derularea procesului, după modelul argument – contraargument;

O5: să caracterizeze sintetic personajele Ana și Ion, făcând apel la secvențele narative discutate și la păreri critice;

O6: să întocmească dosarul procesului care, în final, va cuprinde : o prezentare sumară a cazului pus în dezbatere – Este Ion vinovat moral pentru moartea Anei? -, depozițiile martorilor și rezumatul anchetei, rechizitoriul procurorilor și pledoariile apărătorilor și o concluzie – verdict asupra cazului dezbătut; pentru agrementarea procesului, dosarul va mai cuprinde: fișe cu citate elocvente din text, secvențe din ecranizarea ,,Blestemul pământului – blestemul iubirii”, regia Mircea Mureșan, imagini grafice (desene, ilustrații ) care surprind imagini, citate sau simboluri relevante;

O7: să formuleze concluziile procesului dezbătut și să exprime opinii despre complexitatea personajelor implicate;

O8: să utilizeze limbajul specific eroilor cărții, respectiv registrul stilistic adecvat situației de comunicare de tip juridic ;

Afective:

O1 : să dovedească interes și motivație intrinsecă pentru lectură prin șansa pe care le-o oferă procesul literar de a deveni ,,judecătorii’’ personajelor cărții;

O2: să joace rolurile stabilite, exprimând atitudini și reacții potrivite personajelor pe care le întruchipează.

Strategia didactică:

Metode și procedee :

Jocul de rol

Problematizarea

Proiectul

Studiul de caz

Dezbaterea

Conversația euristică

Învățarea prin descoperire

Învățarea prin cooperare

Explicația

Povestirea

Mijloace:

volume romanul Ion de Liviu Rebreanu

manualul

fișe cu citate

laptop

videoproiector

dosarul procesului

secvențe din ecranizarea ,,Blestemul pământului – blestemul iubirii”, regia Mircea Mureșan

tablă,

flipchart

Forme de organizare: activitate frontală, activitate pe echipe

Metode de evaluare: observarea curentă, chestionarea orală, fișe de notare;

Resurse:

umane: elevii clasei a X-a A;

de timp: 50 minute

materiale: volume, manuale, caiet de notițe, tabla, fișe de lucru, laptop, video-proiector, prezentarea Powerpoint,

Bibliografie:

1. Constantin Parfene, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală, Editura Polirom, Iași, 1999;

2. Vistian Goia, Didactica limbii și literaturii române pentru gimnaziu și liceu, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2002;

3. Cristina Chiprian și Ciupercă Livia, Alternative didactice, Editura Spiru Haret, Iași, 2002;

4. Corneliu Crăciun, Metodica predării limbii și literaturii române în gimnaziu și liceu, Editura Emia, Deva, 2004;

5. Liviu Rebreanu, Ion, București, Editura 100+1 Gramar, 1997;

6. Nicolae Balotă, De la Ion la Ioanide, București, Editura Eminescu, 1974;

7. G.Călinescu, Istoria literaturii române de la origini și până în prezent, București, Editura Minerva, 1982;

8. Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol. III, București, Editura Artemis, 1994;

9. Eugen Lovinesc, Istoria literaturii române contemporane, vol.III, București, Editura Minerva, 1981.

10.Nicolae Manolesc, Arca lui Noe, București, Editura 100+1 Gramar, 2000

11.Al.Piru, Liviu Rebreanu, București, Editura Tineretului, 1965;

12.Lucian Raicu, Liviu Rebreanu, București, Editura pentru literatură, 1967;

13.Tudor Vianu, Scriitori români din secolul XX, București, Editura Minerva, 1979

SCENARIUL DIDACTIC

Moment organizatoric :

– pregătirea elevilor pentru susținerea, în bune condiții, a activității ;

– organizarea și decorarea sălii pentru crearea atmosferei specifice unei săli de tribunal ;

Captarea atenției : (1 min.)

metodă : jocul de rol ;

mod de organizare a activității : frontal ;

,,aprodul” anunță intrarea în sală a Instanței;

Enunțarea temei și a obiectivelor lecției, precum și a competențelor și abilităților pe care elevii trebuie să și le formeze sau să le aprofundeze : (2 min.)

metode : explicația, problematizarea ;

mod de organizare a activității : frontal ;

se enunță tema și obiectivele, trasându-se, astfel, firul lecției ;

descrierea sarcinilor de lucru și notarea titlului lecției pe tablă ;

Actualizarea noțiunilor și a conceptelor – ancoră : (5 min.)

metode : jocul de rol, problematizarea, demonstrația ;

mod de organizare a activității : frontal ;

mijloace didactice : realia, scena sinuciderii Anei extrasă din ecranizarea ,,Blestemul pământului – blestemul iubirii”, regia Mircea Mureșan;

Grefierul anunță dosarul pentru procesul ce urmează să aibă loc și face apelul părților aflate în proces ; Președintele Comisiei de anchetă informează Instanța cu privire la subiectul cazului dezbătut anunțând ,,capetele de acuzare” pentru Ion Pop al Glanetașului; anchetatorul rezumă faptele, prezentând probele și scena filmată a sinuciderii Anei;

Informațiile prezentate sunt desprinse din acțiunea romanului, pe baza cercetărilor întreprinse pe echipe, în cadrul proiectului ,,Este Ion vinovat moral pentru moartea Anei?”

Dirijarea învățării: (35 min.)

metode : jocul de rol, dezbaterea, proiectul – finalizare, explicația, povestirea, descrierea, problematizarea, colajul;

mod de organizare a activității : frontal și pe echipe ;

mijloace didactice : realia, scena sinuciderii Anei extrasă din ecranizarea ,,Blestemul pământului – blestemul iubirii”, regia Mircea Mureșan, planșe, fișe de verdict, flipchart;

audierea ,,martorilor’’ acuzării și ai apărării se va desfășura sub formă de dezbatere în care procurorii și avocații își construiesc cazul prin formulare de întrebări, având și dreptul de a interveni cu obiecții și comentarii; aceștia lucrează în echipă, schimbându-și argumentele și contraargumentele în funcție de cum se derulează procesul; ultimul audiat va fi inculpatul;

în timpul audierii se vor utiliza fișe cu citate din roman, care să puncteze principalele acțiuni sau atitudini, care incriminează sau apără acuzatul;

de asemenea apărătorii lui Ion vor aduce argumente din roman, citate care surprind trăsăturile morale ale personajului Ana, sensibilitatea ei, emotivitatea și gândurile negre care o cuprind.

după fiecare audiere, grefierul va nota pe flipchart trăsături ale personajelor Ana și Ion, așa cum reies ele din discuții; se vor cita păreri ale criticilor literari care să confere autoritate discursului argumentativ susținut de fiecare elev; astfel, și critica literară va deveni martor – cheie în judecarea lui Ion;

fiecare elev va juca rolul în care a fost distribuit, utilizând registrul stilistic potrivit: colocvial, regional, respectiv juridic;

după terminarea cercetării judecătorești, judecătorul dă cuvântul părților pentru dezbaterile de fond: rechizitoriul acuzării și pledoaria finală a apărării;

Feedback-ul: (3min.)

metode: conversația euristică, problematizarea, explicația;

mod de organizare a activității : frontal ;

Completul de judecată deliberează iar judecătorul anunță verdictul și stabilește sentința de condamnare;

– se realizează o dezbatere cu întreaga clasă asupra procesului cât și asupra sentinței, stabilindu-se consecințele nefaste ale comportamentului personajului principal dar și aspectele pozitive ale caracterului acestuia;

6. Evaluarea propriu – zisă: (3 min.)

– se fac aprecieri realiste, stimulatoare și încurajatoare referitoare la modul în care completul de judecată și părțile aflate ,,în proces’’ s-au pregătit, și-au îndeplinit rolurile și asupra calității dezbaterilor purtate ;

– se notează elevii care s-au evidențiat în mod special prin argumentări corecte, complete, pertinente.

7. Asigurarea retenției și a transferului: (1 min. )

-se realizează prin precizarea temei pentru acasă:

,,Realizați un eseu de minim o pagină -30 rânduri- în care să prezentați particularitățile de construcție ale unui personaj, altul decât Ion al Glanetașului, din romanul eponim, respectând cerințele date:

– prezentarea statutului social, psihologic și moral al personajului ales;

-ilustrarea a cel puțin două trăsături dominante ale personajului, ilustrate în două secvențe semnificative din operă;

-ilustrarea a patru elemente de conținut (ex: acțiune, incipit, final, temă, conflict, perspectivă narativă, temporală, modalități de caracterizare, limbaj, etc.)

-prezentrea opiniei personale despre personajul ales, în legătură cu modul în care se reflectă tema sau o idee în construcția personajului.

Activități extracurriculare

Tipologii feminine în perioada interbelică

TITLUL ACTIVITĂȚII :  Tipologii feminine în perioada interbelică

DATA: 26 noiembrie 2014

ȘCOALA : Colegiul Tehnic Andrei Șaguna Oradea

ORGANIZATORI:

Bungău Angela – profesor lb română

Lăcătușu Simona – inginer textile

Popa Voichița – maistru textile

PARTICIPANȚI: – 30 elevi de la Colegiul Tehnic Andrei Șaguna Oradea, din clasele a IX-a A, D, E ; a X-a A; a XI-a A

OBIECTIVE: – implicarea elevilor în activități educative

– familiarizarea elevilor cu tipologiile feminine din perioada interbelică

– îmbunătățirea aspectelor practice ale specializării textile

– realizarea interdisciplinarității limba și literatura română, istorie, textile

– îmbunătățirea comunicării la nivel interpersonal (elev-elev, elev-profesor, profesor-profesor)

– dezvoltarea abilităților de comunicare orală, prin interpretarea unor secvențe din opere literare din literatura română

Activitatea Tipologii feminine în perioada interbelică se va desfășura în cadrul Zilei Școlii, cu scopul de a evidenția aspecte ale emancipării femeii de-a lungul timpului.

DESFĂȘURARE:

Activitatea se va desfășura în 4 momente:

MOMENT 1: Atelier practic – maistru Voichița Popa

Crearea unor elemente de vestimentație specifice perioadei interbelice, în atelierul de textile al școlii și prezentarea lor în cadrul activității.

MOMENT 2: Material multimedia – prof. Angela Bungău

Scurtă introducere despre perioada interbelică privind statutul femeii în acea perioadă, preocupările acesteia, dar și aspecte privind vestimentația epocii.

MOMENT 3: Atelier literar – prof. Angela Bungău

Personaje feminine din romanul românesc citadin interbelic: Ela Gheorghidiu, Otilia Mărculescu, Aurica Tulea, Olimpia Rațiu,

Pentru a ilustra unele trăsături de caracter ale acestor personaje, elevii au interpretat scenete semnificative din operele literare ,,Enigma Otiliei” de G. Călinescu și ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu. (anexe)

MOMENT 4: Concluzii, feed-back

Coordonatori: Director,

Prof. Angela Bungău prof. Cristinco Olar

Ing.Simona Lăcătușu

Maistru Voichița Popa

ANEXE

1.Ela și Ștefan Gheorghidiu

Ș. -Ascultă, dragă fată, sper că niciodată în viața mea nu voi mai trece prin clipele prin care am trecut ieri și azi.

E.- Nu înțeleg ce vrei să spui? (M-a privit cu ochii mari albaștri.)

(Eram uluit, am rămas cu haina în mână, am râs ca un cadavru.)

Ș. – Sincer? nu înțelegi ce vreau să spun?

(Și ea, afectat:)

E. – Absolut sincer…

(Tremuram, aprins și indignat de atâta crasă prefăcătorie.)

Ș. – Ei bine, atunci poate ai să înțelegi altă frază ceva mai simplă. Să ne despărțim. La București începem numaidecât, cum ajungem, divorțul. Dacă vrei să rămâi cu amantul dumitale, n-am nimic de spus. Cu toate că nu-mi mai pot face iluzii, după cele ce am văzut de ieri până azi, te rog totuși un lucru. Acum, când ai certitudinea că vei rămâne toată viața cu el, să evităm spectacolul și să nu ne oferim comentariilor adunării publice de aici. (N-am văzut niciodată o privire de înger atât de obosit și de mirat.)

E. – Dar despre ce e vorba, pentru Dumnezeu?

Ș. – După cele ce ai făcut azi, mi se pare uluitor să mai întrebi despre ce e vorba.

(Și, ca un bolnav, care nu știe ce s-a petrecut cu el în timpul delirului)

E. – Dar te rog… te rog, spune-mi ce-am făcut?

(Indignat și revoltat de atâta îndrăzneală, am întors capul cu dinții încleștați.)

Ș. – Nimic.

(Simțindu-se tare, stăruia ea acum.)

E. – Te rog, spune-mi ce-am făcut? Te rog.

(Mi-era silă atâta, că simțeam că orice vorbă aș fi spus, ar fi căzut alături.)

Ș. – Nimic… Vreau să ne despărțim.

E.- Ștefane, te văd așa supărat… și-ți jur că nu înțeleg de ce?

(Am început să fierb de mânie.)

Ș.- Îmi juri?

E.- Îți jur pe ce vrei.

(Dar o clipă m-am oprit mirat, întrebându-mă dacă nu cumva greșesc, și m-am hotărât să-i explic ceea ce se prefăcea că nu pricepe. Dar când să caut, cu uimire, văd că nici eu nu am nimic de spus. Ce să-i reproșez? Că pe drum a stat lipită de mine și de el? Că s-au coborât să culeagă flori? Că s-a sprijinit de brațul lui? Că au făcut un mic grup aparte?)

Ș.- Ai fost tot timpul împreună cu acel domn, ai dansat aproape numai cu el.

(A râs indulgentă (ea.)

E. – Ei bine, dragul meu, dar asta e firesc atunci când vii cu cineva pe drum, într-o excursie ca asta… Toate femeile au făcut grupuri. Se creează inevitabile izolări. Nu poți fi familiară cu toată lumea și atunci se pare că ești numai cu unii. Pe urmă, el e un bun dansator… toate femeile din lume dansează, cred.

Ș.- Da… însă nu numai cu un singur partener.

E. – Dar bine, aici nu e bal. Am venit împreună pe drum.

Ș. – Nu… nu… a fost un adevărat scandal. Toată lumea v-a privit.

E. – Ce scandal? Ți s-a părut ție. Nu ai văzut că – ți-am spus – toate femeile fac la fel? Așa sunt petrecerile astea. Odată acasă, nici una nu se mai gândește apoi la cunoștințele și întâmplările de aci. Ai să vezi că nici tu nu ai să te recunoști cu toată lumea de aci… Ești de o sensibilitate imposibilă!

2. Aurica și Weissmann

A.- Eu, zicea ea, n-am nici un fel de prejudecăți. Dacă aș iubi un israelit, l-aș lua de bărbat, orice-ar zice lumea. Bineînțeles, sper că ar trece la religia noastră sau măcar să nu mai țină la a lui.

W.-Și ce-are de-a face religia în toată chestia asta? întrebă Weissmann.

A.- Are! Dacă tânărul e cavaler, îmi închipui că e vesel să se lepede de tot ce poate fi o piedică.

(Când văzu că studentul nu se arată deloc încântat de ideea convertirii la creștinism, Aurica crezu că e mai bine să se înlăture problema religioasă.)

A.- În definitiv, declară ea, fiecare om cu credința lui. N-aș avea nimic de zis, dacă n-ar fi o piedică la căsătorie. S-ar putea face numai cununia civilă. Poate că nu e tocmai bine, așa se zice, sunt superstiții, ce vrei, în care noi femeile credem, dar amorul calcă în picioare orice.

W.- Eu, zise Weissmann, începând să înțeleagă unde bate Aurica, nu profesez decât amorul liber. Orice altă formă de amor mi se pare o rămășiță din timpurile barbare.

(Aurica plânse singură în odaia ei, interpretând spusele studentului ca o dorință de a răspunde amorului ei, însă fără obligații. Petrecu o noapte agitată, apoi căzu într-o stare sublimă, ca aceea pe care o încearcă oamenii pregătiți pentru sacrificii mari. Avea să primească, în ciuda omenirii, amorul lui Weissmann, fără cununie, măcar cu jurământul unei fidelități statornice.)

A. – M-am gândit bine la ce mi-ai spus, zise ea studentului, am petrecut o noapte de chinuri, fiindcă, oricum, mă costă să fac pași greșiți, însă m-am decis…

Weissmann, înspăimântat, zise repede:

W. -Nu pot să stau, venisem să-l caut pe amicul Felix; am să vin în altă zi, nu e nimic. (Și ieși grabnic pe ușă afară.)

3. Olimpia și Stănică

Olimpia dormea, horcăind ușor, cu plapuma pe jumătate căzută. Stănică se așeză pe marginea patului și o bătu posesiv cu palma pe umărul gras. Olimpia sări în sus.

O.— Ce-nseamnă asta, de mă sperii în toiul nopții?

S.— Femeie scumpă! declamă Stănică. Olimpia se întoarse pe partea cealaltă și căută să adoarmă din nou.

S.— În definitiv, zise Stănică, încercând s-o ia în brațe, tu ești tovarășa mea, tu ești prima mea dragoste.

O.— Dar ce ai, mă rog, în noaptea asta? Ai chef de vorbă?

S.— Sunt un soț iubitor, sentimental, îndulci Stănică glasul, încercând să sărute pe Olimpia.

O.— Fugi de-aici, ești nebun? Lasă-mă să dorm!

Stănică se-nfurie:

S.— Ascultă, madam, scopul căsătoriei este procreația, și când o femeie nu procreează, decade din drepturile ei. De vreme ce nu-mi dai o familie, nu mă faci util patriei, mă lași să mă pierd în negura uitării, fără urmași, care să-mi poarte numele, nu mai ești, de fapt, soția mea. Eu sunt un sentimental, un om bun; mi-am zis că poate ești în neputința fiziologică de a-mi da un fiu, și cum ai făcut tot ce-ai fost în stare, născând un copil neviabil, am fost învins de caritate, de amorul spiritual pentru tine, de amorul steril. Dar văd că nu e așa. Dumneata ești încă capabilă de a da fii și te sustragi îndatoririlor morale față de societate. Sunt sigur că ai recurs și la droguri, ca să distrugi sforțările mele pentru crearea unei familii. Din momentul acesta, mi s-a luat de pe ochi o perdea, văd limpede și înfrâng sentimentalismul. Nemaifiind soția mea de facto, voi face ca, în curând, să nu mai fi nici de jure. (Zicând acestea, Stănică ieși pe ușă, trântind-o. Olimpia, încă somnoroasă, și neînțelegând bine ce urmărește Stănică, își închipui că bate câmpii, ca de obicei, căscă leneș și adormi adânc).

4.Otilia și Felix

O pândi într-o seară târziu, până după miezul nopții, când ea se sui în odaia ei și, după o jumătate de ceas de îndoială, îi bătu în ușă, strigând ușor:,,Otilia!“

O.— Ce vrei? se auzi glasul fetei în șoaptă

F.— Vreau să-ți vorbesc neapărat, trebuie.

O.— Nu ești cuminte deloc, ai să-mi vorbești mâine.

F.— Acum, acum! insistă Felix, împingând ușa.

O.— Fii cuminte, Felix, ce mi-ai promis? Poate să ne-audă cineva.

F.— Te iubesc! se tângui Felix și-i sărută mâna.

O.— Te iubesc și eu, ți-am spus, dar ăsta nu-i un motiv să faci prostii.

F.— Te iubesc!

O.— Știu asta, răspunse fata, trecându-și ușor degetele prin părul lui. Cine iubește își ascunde sentimentele, nu face rău celuilalt. Tu vrei să-mi faci rău?

F.— Să ne căsătorim, Otilia, urmă Felix ideea lui, să plecăm de aici. Avem cu ce trăi. Voi munci.

O.— Oh, ce nebun ești, Felix. Dar nu ești încă major. Și-apoi… tu ai o carieră grea de făcut, trebuie să fii liber, mâine am să-ți fiu o piedică.

F.— Niciodată.

O.— Nu e bine ca cei doi soți să aibă aceeași vârstă, urmă Otilia foarte serioasă, bărbații se plictisesc repede.

F.— Otilia, tu nu mă iubești.

O.— Ba da, ba da, Felix. Tocmai fiindcă te iubesc. Am visat pentru tine glorie, avere, îți căutam cu gândul mai târziu o fată drăguță, blândă. Nu m-am gândit că mă vei iubi pe mine, eu sunt o zăpăcită, nu știu ce vreau, eu sunt pentru oamenii blazați, care au nevoie de râsetele tinereții, ca Pascalopol.

Felix se simți jignit.

F.— Îl iubești pe Pascalopol, el e bogat, firește.

Otilia răspunse fără răutate, visătoare, continuând să-l mângâie:

O.— O, nu, bietul Pascalopol e și el un fel de victimă a mea, cum ar zice tanti Aglae. Un biet om singur, care simte nevoia unui glas prietenos. Nici nu știu dacă nu se-nșală. Eu cred că mai degrabă ar voi să fiu fata lui. Voi toți, bărbații, sunteți, bătrâni și tineri, niște copii.

5. Olimpia și Aglae

O.- Bărbații nu pot să stea două zile fără femei și fără băutură. Sunt blânzi numai o lună înainte și o lună după nuntă, și pe urmă, cad iar în patimile lor. Și dacă ar fi ceva de capul femeilor după care umblă! Dar le aleg pe cele mai decăzute, pe cele mai strâmbe. Georgeta, de exemplu, ce-ai văzut tu la ea, Stănică, de-o ridici în slava cerului?

A: Copilul să asculte de mama lui, fiindcă nimeni mai mult decât mama lui nu-i dorește binele. Dragoste! Fleacuri! Pe vremea noastră nu mai era asta. După nuntă vine și dragostea.

6. Aglae și Simion

Simion avu o tresăritură, apoi spuse repede:

S.— Nu e fata mea!

Aglae râse cu dispreț.

A.— Nu e fata lui! Dar a cui e? M-a înnebunit cu prostia asta!

Olimpia semăna în chip izbitor cu Simion, încât afirmația păru lui Felix bizară.

S.— Nu e fata mea! strigă aproape Simion, cu un glas nebănuit și, fără să se miște din loc, se făcu roșu la față.

A.— Acum iar se irită, observă Aglae cu nuanța indiferentă cu care prevestești o ploaie.

A.— Bea puțină apă!

Aurica se ridicase și întindea un pahar de apă bătrânului, care-l luă docil și sorbi din el.

A.— Iar voi, se îndreptă Aglae către cei doi, plecați acum. O să văd eu ce fac cu ăsta.

A.— Ghergheful e rupt, zise ea, nu mai faci nimic cu el. Îți dau eu altul, care nu-mi mai trebuie!

S.— Îmi dai altul? spuse Simion încântat și senin. Bine, atunci să-mi dai!

A.— Du-te și te culcă, Simioane, porunci Aglae, că e târziu și te-ai enervat. Lasă, că brodezi tu și mâine.

7. Georgeta și Felix

G.— A! dumneata erai? Cum m-am speriat! Intră! Felix observă că fata era îmbrăcată foarte sumar, cu un peignoir aruncat la repezeală. Picioarele îi erau goale, și părul ciufulit. Georgeta lămuri că învoise servitoarea în oraș și că dormise mult, din cauză că venise la ziuă acasă. Invitat într-un mic salon, Felix remarcă decența apartamentului, mobilat în întregime de același tapițer. Fata se bucura deci de o bună întreținere.

G.—Știi, zise ea, încercând să-i pună mâna pe umăr, îmi pare foarte bine c-ai venit. Îmi vorbea tocmai Stănică de dumneata.

F.— Da? făcu Felix, încruntându-se.

Intimidată, fata lăsă mâna în jos și lua o ținută protocolară.

G.— Nu te-a vorbit de rău. Dimpotrivă, spunea că ai să devii cel mai mare doctor, că de pe acum ești cunoscut la Paris, unde ai publicat o carte, sau așa ceva, că o să pleci în străinătate, trimis de Universitatea de aici.

Felix recunoscu stilul bombastic al lui Stănică, totuși, după atâta indiferență, îi fu recunoscător de exagerare.

G.— Mi-a mai spus el și alte lucruri! râse Georgeta, așezându-se la capătul opus al canapelei pe care stătu Felix.

F.— Ce-a mai spus?

G.— Mi-a mai spus că ești un mare cuceritor, că ai o iubită frumoasă, Otilia, pe care însă ai gonit-o fiindcă nu vrei să-ți strice cariera. De ce-ai făcut asta?

Felix se făcu roșu.

F.— Ce ticălos! Dar nu e adevărat. N-am nici o iubită! E verișoara mea și a plecat la moșie la… la un unchi.

G.— Pascalopol, nu? L-am cunoscut odată. E un bărbat foarte elegant și simpatic.

O altă Otilie i se păru lui Felix că i se destăinuie, deși comparația o socotea jignitoare până la un punct, pentru cea dintâi. O întrebă cu fraternitate:

F.— De ce ești descurajată? Poate iei lucrurile în tragic!

G.— O, nu, deloc, crede-mă. Nu prea sunt cuminte, cred că-ți dai seama, sunt „o fată faină“, cum zice Stănică, dar să nu-ți închipui cine știe ce despre mine. Sunt poate mai nevinovată ca atâtea fete așa-zise oneste. Desigur, Stănică ți-o fi spus comedii.

F.— O, nu, nimic altceva decât că ești „o fata faină“!

G.— Sunt, într-un anume înțeles. De ce aș fi ipocrită și aș juca comedie? Am un individ bătrân care mă întreține, un general, om de treabă în fond. Nu e singurul meu păcat! Am mai făcut și poate am să mai fac, ca toate femeile. Câteodată sunt silită chiar de iubitul general să-i fiu infidelă. Dar nu sunt o… cum să-ți spun… o fată de moravuri ușoare… oficial, sunt artistă.

8. Ștefan, Iorgu și Anișoara

Pe urmă am întrebat de-a dreptul, cu ochii vii, pe Anișoara:

Ș.- Te rog, spune-mi, a dormit Ela în februarie la tine?

Mi-a răspuns rece, calculat:

A.- Nu știu…nu pot…sunt 4 luni din februarie până acum, ce vrei!

Ș. – Totuși…

A. – Ștef, te rog, nu insista, că nu pot să spun nimic.

Iar Iorgu, gros, cu fața mare, ștergându-și de vin mustața groasă și scurtă, nemaiputându-se stapâni:

– A dormit… dragă, a dormit în vremea aceea cam de două-trei ori, de câte ori plecam eu la moșie… o chema Anișoara, că-i era urât singură.

Ș- Și de ce nu mi-ați spus până acum? (E în mine o lumină care-mi umple ochii de lacrimi.)

I.- De unde știam noi de ce v-ați certat? Și pe urmă, naiba să le ia de femei, că încurcă lucrurile de nu le mai descurcă nimeni. (Și-a ales o scobitoare, a pus-o între dinți și apoi a măsurat liniștit farfuria cu brânzeturi.)

Imaginea femeii în romanul tradițional

TITLUL ACTIVITĂȚII : Imaginea femeii în romanul tradițional

DATA: 6 aprilie 2015

ȘCOALA : Colegiul Tehnic „Andrei Șaguna” Oradea

ORGANIZATORI:

Bungău Angela – profesor lb. română

PARTICIPANȚI: – 20 elevi de la Colegiul Tehnic Andrei Șaguna Oradea, din clasele a XI-a A, a XI-a B

OBIECTIVE: – implicarea elevilor în activități educative

familiarizarea elevilor cu imaginea femeii în romanul tradițional

realizarea interdisciplinarității limba și literatura română, istorie, folclor

imbunătățirea comunicării la nivel interpersonal (elev-elev, elev-profesor, profesor-profesor)

dezvoltarea abilităților de comunicare orală, prin interpretarea unor secvențe din opere literare din literatura română

Activitatea Imaginea femeii în romanul tradițional se va desfășura în cadrul săptămânii Școala altfel, cu scopul de a evidenția aspecte ale preocupărilor, statutului și rolul femeii în romanul tradițional.

DESFĂȘURARE:

Activitatea se va desfășura în 3 momente:

MOMENT 1:

Materiale multimedia – elevi implicați în activitate

Elevii prezintă materiale multimedia cuprinzând statutul femeii în romanul tradițional: Vitoria Lipan, Minodora, din romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu, Ana, Florica, Zenobia, Ghighi, Laura, Maria Herdelea, din romanul Ion de Liviu Rebreanu. Sunt evidențiate aspecte ale preocupărilor, statutului și rolul femeii în romanul tradițional.

MOMENT 2:

Atelier practic – elevi implicați în activitate

Elevii au fost organizați pe grupe, care au avut de pregătit ateliere practice vizând obiceiurile și tradițiile satului tradițional, precum: claca, șezătoarea, jocul popular, costumele populare tradiționale și mâncarea tradițională specifică.

MOMENT 3:

Concluzii, feed-back

Coordonatori: Director,

Prof. Bungău Angela Prof. Olar Cristinco

CONCLUZII

Personajul reprezintă o instanță a comunicării narative, în jurul căruia se țese întregul conflict. Cu atât mai mult, personajul feminin din orice operă reprezintă sensibilitatea, frumusețea, delicatețea, atrăgând în juru-i celelalte personaje. În acest sens am urmărit statutul, soarta și transformarea femeii, așa cum este ilustrată de romancierii Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu și George Călinescu.

Pe parcursul lucrării am prezentat statutul „inferior”și viața plină de greutăți a femeii, ilustrată în spațiul rural românesc, unde esența ei se risipea în treburile casnice și în gospodărie, în munca la câmp și în nașterea copiilor, lipsită de afecțiunea și grija bărbatului, situat pe o treaptă superioară ei.

De asemenea suferința femeii mai este accentuată, potrivit mentalităților rurale ale vremii respective și de condițiile social-economice. Fără sau cu averea „necesară” personaje precum Ana Baciu, Florica, Laura din romanul Ion, gustă amarul și nefericirea și tot ținând cont de bunăstare, Vitoria Lipan adună zestre Minodorei, sperând că o va mărita cu un bărbat așezat, cu casă și gospodărie.

Analizând apoi femeia din mediul orășenesc, am observat că aceasta-și păstrează sensibilitatea și misterul dar evoluează vizibil, întucât și condițiile sociale sunt mai avantajoase. Figuri feminine precum Ela Gheorghidiu sau Otilia Mărculescu, reprezintă portrete ale enigmaticului feminin, impresionează prin frumusețe, gingășie dar acțiunile lor rămân inexplicabile pentru personajele masculine din jurul lor.

Dincolo de misterul feminității, am ales pentru studiu personajul feminin deoarece la finalul studiilor liceale, în cadrul examenului de bacalaureat, unul dintre cele mai frecvente subiecte este eseul de caracterizare a unui personaj sau cel care trimite la relația de cuplu, vizând îmbinarea armonioasă atât a elementelor de conținut cât și a celor de redactare. Sub aspect metodic preocuparea a fost de a evidenția principalele strategii didactice, metode și mijloace, utilizate de profesorul de limbă și literatură română în predarea noțiunilor de teorie literară referitoare la personaj.

Am sfârșit lucrarea printr-o adevărată culegere de metode și procedee, exemple de bune practici, folosite în predarea efectivă la ore a personajelor literare, astfel încât elevii să se simtă atrași de personajul în sine și să le înțeleagă mai ușor acțiunile și atitudinea.

În societatea actuală, cu un învățământ modern, elevul tinde să elimine individualismul și tehnicile vechi, înlocuindu-le cu învățarea activă, incitantă, prin descoperire sau cooperare. În acest sens sper că prin metodele, fișele, planurile, procedeele, ilustrate în lucrare, am ajutat elevii să se apropie de personajele studiate, determinându-i să-și exprime argumentat punctul de vedere, astfel încât aceste femei-personaj să placă, să fie bine înțelese.

BIBLIOGRAFIE

Bibliografie beletristică

Balzac, d’Honore- Femeia de treizeci de ani, Editura Polirom, București, 2012

Călinescu, George- Enigma Otiliei, Editura Albatros, București, 1976

Petrescu, Camil-Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Editura Minerva, București, 1984

Rebreanu, Liviu- Ion, Editura Hyperion, Chișinău, 1992

Sadoveanu, Mihail- Baltagul, Editura pentru literatură, București, 1967

Bibliografie teoretică

-în volume:

Angelescu, Silviu – Portretul literar, Editura Univers, București, 1985

Bachelard, Gaston – Apa și visele. Eseu despre imaginația materiei, Ed.Univers, București, 1995

Dragomirescu, Gh. N. – Dicționarul figurilor de stil, Ed.Științifică, București, 1995

Philippe, Gilles- Romanul. De la teorii la analize, Institutul European, Iași, 2002

Popa, Marian- Homo fictus.Structuri și ipostaze, Ed. pentru literatură, București, 1968

Șindrilaru, Florin- Dicționar de personaje literare, Editura Paralela 45, București, 2002

-electronică:

http://www.autorii.com/scriitori/mihail-sadoveanu

http://personajefeminineliteratura.blogspot.ro

http://www.scritub.com

http://www.scritub.com/literatura-romana

http://www.ebacalaureat.ro/c/4/67/97/0/Conditia-femeii-intr-un-roman-Enigma-Otiliei

http://www.ebacalaureat.ro/c/4/67/97/0/Conditia-femeii-intr-un-roman-Enigma-Otiliei

http://www.referat.ro/referate/Femeia_in_literatura_3253.html

http://www.referat.ro/referate/Imaginea_femeii_in_perioada_interbelica_3e051.html

http://www.referate-romana.com/referate/Camil-Petrescu/Evolutia-cuplului-Stefan-Ela-din-romanul-Ultima-noapte-de-dragoste-intaia-noapte-de-razboi-re-rom.php

http://www.ebacalaureat.ro/c/4/67/509/0/Ela-din-Ultima-noapte-de-dragoste–intaia-noapte-de-razboi-de-Camil-Petrescu

http://www.e-referate.ro/referate/Liviu_rebreanu_-_ion_%28caracterizarea_anei%292005-03-18.html

https://doishpebe.wordpress.com/page/3/

https://doishpebe.wordpress.com/page/2/

http://www.e-referate.ro/referate/Imaginea_femeii_in_perioada_interbelica2007-07-11.html

http://www.ebacalaureat.ro/…/Caracterizarea-personajelor-din-romanul-Ultima-noapte-de-dragoste-intaia-noapte-de-razboi

http://documents.tips

Bibliografie critică

Călinescu, George – Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, ediția a II-a, Editura Minerva, București, 1982

Constantinescu, Pompiliu- Romanul românesc interbelic, Ed. Minerva, Buc, 1977

Glodeanu, Gheorghe – Poetica romanului românesc interbelic, Ed. Libra, București, 1998

Holban, Ioan –  Proza criticilor. Lovinescu; Ibrăileanu, București, Minerva, 1983

Ibrăileanu, Garabet – Studii literare, Antologie, studiul Creație și analiză, Editura Tineretului, București, 1968

Lovinescu, Eugen – Istoria literaturii române contemporane, Editura Minerva, București 1975

Manolescu, Nicolae– Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc, Editura 1001 Gramar, București, 1998

Manolescu, Nicolae – Sadoveanu sau utopia cărții, Editura Minerva, București, 1993

Mușat, Carmen – Romanul românesc interbelic, Editura Humanitas, București, 1998

Perpessicius-Mențiuni critice, Editura Minerva, București, 1971

Rebreanu, Liviu – Amalgam, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1976

Sângeorzan, Zaharia – Mihail Sadoveanu. Teme fundamentale, Editura Minerva 1976

Vianu, Tudor- studiul Un poet al Ardealului- Liviu Rebreanu: Ion, în Scriitori români din secolul XX. Antologie, Ed.Minerva, București, 1979

Bibliografie psiho-pedagogică și metodică

-în volume

Cerghit, Ioan – Metode de învățământ, Editura Polirom, Iași, 2006

Costache, A.; Ioniță, F., Lascăr,M., Săvoiu, A. – Limba și literatura română pentru clasa a X-a, Portofoliul elevului, Editura Grup Editorial Art, 2007

Costache, A.; Ioniță, F., Lascăr,M., Săvoiu, A. – Limba și literatura română, Manual pentru clasa a XI-a, Grup Editorial ART, 2007

Costache, A.; Ioniță, F., Săvoiu, A. – Limba și literatura română, Manual pentru clasa a X-a, Grup Editorial ART, 2007

Derșidan, Ioan – Metodica predării limbii și literaturii române, Ed. Casa cărții de știință, Cluj-Napoca, 2003

Goia, Vistian – Didactica limbii și literaturii române pentru gimnaziu și liceu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Goia,V., Drăgotoiu, I. – Metodica predării limbii și literaturii române, Editura Didactică și Pedagogică, Bucuresti, 1995

Ilie, E. – Elemente de didactica literaturii române, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2007

Paicu,L.; Lazăr, M.; Lupu, M.- Literatura română pentru examenul de bacalaureat- ESEUL, Editura Art, Bucuresti, 2007

Parfene, Constantin – Compozițiile în școală, aspecte metodice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980

Parfene, Constantin -Literatura în școală, Editura Didactică și Pedagogică, București,1977

Parfene, Constantin – Teorie și analiză literară, Editura Științifică, București, 1993

Păcurari,O.; A. Târcă, A.; Sarivan, L. – Strategii didactice inovative, Suport de curs, Editura Sigma, București, 2003

Romoți, A., coordonator – Limba și literatura română. Modele de teste- BAC 2016, Editura Delfin, București, 2015

-electronică

Programa școlară de limba și literatura română, clasa a IX-a, XII-a, MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII ȘI INOVĂRII, București, 2009

www.didactic.ro

http://subiecte2015.edu.ro/2015/bacalaureat