SPECIALIZAREA LIMBA ȘI LITERATURA GERMANĂ [306800]

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” [anonimizat]: ABSOLVENT: [anonimizat]

2018

[anonimizat]………………………………………………………….4

I.1. Basmul – definiție și trăsături…………………………………………………………………5

I.2. Fabula – definiție și trăsături………………………………………………………………….6

I.3. Asemănări și deosebiri între cele două specii……………………………………………7

II. Basmul și fabula în literatura germană. Considerații generale…………………………….8

II.1. Basmul – origine și apariție în literatura universală și germană………………….8

II.2. Trăsături caracteristice basmelor…………………………………………………………..12

II. 3. Autori de basme în literatura germană………………………………………………….17

II. 4. Fabula – origine și apariție în literatura universală…………………………………22

II.5. Trăsături caracteristice fabulei……………………………………………………………..24

II.6. Autori germani de fabule – G. E. Lessing………………………………………………26

III. Lupul ca personaj reprezentativ în cele două specii………………………………………..29

III.1. Simbolistică

III.2. Lupul în literatura germană : [anonimizat], de G. E. Lessing

III.3. Asemănări și deosebiri ale lupului în cele două opere…………………………….37

IV. Valori moralizatoare și reflectarea acestora în două opere de referință: [anonimizat], de frații Grimm………………………………………38

IV.1. [anonimizat]………………………………………………………….38

IV.2. Cenușăreasa, de frații Grimm…………………………………………………………….42

V. Concluzii……………………………………………………………………………………………………44

INTRODUCERE

În această lucrare vă propun să facem o [anonimizat] a [anonimizat], o perioadă plină de inocență și puritate. [anonimizat], [anonimizat].

Am hotărât să fac o [anonimizat], care ne pot fi de folos tot restul vieții.

[anonimizat]. În basme se povestește despre diversitatea experiențelor sociale și despre interpretarea speculativă a lumii. Basmele provin din atmosfera comunității în care sunt povestite și date mai departe.

[anonimizat] a [anonimizat]-[anonimizat] va fi poate chiar mai bine decât ne-am așteptat.

În al doilea rând, fabulele ne învață să nu fim lacomi, spre exemplu lupul, care cu ajutorul vulpii găsește mâncare într-o pivniță și fiindcă nu s-a lăsat până când nu a terminat-o, stăpânul l-a găsit și l-a bătut, precum nici mincinoși, leneși sau egoiști. Un alt exemplu, pozitiv de data aceasta, este broasca țestoasă care, într-o cursă de alergare va învinge iepurele prin perseverență, învățându-ne să nu ne încredem prea mult în sine, să nu fim aroganți, ci modești pentru că roata se poate întoarce în cel mai neașteptat moment.

În primul capitol voi prezenta definițiile și caracteristicile celor două specii, asemănările, dar și deosebirile dintre basm și fabulă. În al doilea capitol voi explica originea basmului și a fabulei, voi completa cu trăsăturile caracteristice acestor specii în literatura germană, personaje, motive și teme specifice fiecăreia și voi prezenta autorii principali care au avut un rol deosebit în dezvoltarea celor două specii literare. De asemenea, voi discuta pe scurt câteva dintre cele mai importante opere. În al treilea capitol voi face o comparație între un basm și o fabulă, explicând valorile moralizatoare prezente în cele două specii ale genului epic, precum și valoarea etică a acestora în cultura germană. Totodată voi conchide cu importanța acestor opere în literatura universală. În ultimul capitol voi concluziona ideile regăsite pe parcursul lucrării despre tema aleasă.

BASMUL ȘI FABULA – SPECII ALE GENULUI EPIC

Studiul literaturii universale este important în zilele noastre, întrucât acest lucru ne oferă o privire de ansamblu atât asupra culturilor societăților contemporane și anterioare, cât și asupra comportamentului și mentalității omului. Mi se pare că în primul rând, aceasta ajută la scoaterea celui ce o studiază din sfera literaturii naționale și plasarea lui direct la sursa de inspirație a marilor autori români. După cum știm, majoritatea scriitorilor români s-au inspirat din numeroase opere ale autorilor străini, aducând astfel în literatura română noi idei, motive sau curente literare. Un exemplu în acest sens este marele poet romantic român Mihai Eminescu, care a preluat idei de la numeroși scriitori și filosofi universali, cum ar fi Arthur Schopenhauer sau Goethe. Printre susținătorii celor care consideră utila studierea literaturii universale în școală mă aflu și eu, întrucât, în opinia mea, ,,a citi înseamnă a învăța” , înseamnă a deveni mai instruit, mai pregătit în a face față tuturor dificultăților vieții.

Printre cele mai reprezentative specii ale genului epic, cu un puternic impact moralizator, sunt basmul și fabula, pe care le voi detalia în acest capitol.

I.1. BASMUL – DEFINIȚIE ȘI TRĂSĂTURI

Basmul este o creație populară a genului epic în proză, de o întindere mai mare, cu un singur fir narativ, în care se relatează întâmplări fantastice la care iau parte multe personaje, unele reprezentând binele, altele răul, adesea cu puteri supranaturale, în final binele triumfând întotdeauna. În același timp, basmul este o reprezentare imaginară a tuturor dorințelor împlinite fiindcă ce nu se poate realiza în lumea reală devine posibil în basm.

Acțiunea în această specie literară este gradată, convențională și crește treptat în intensitate, iar schemele narative sunt clasice și liniare. Într-un basm se povestesc anumite evenimente desprinse din concepția de viață a poporului, la care participă aceleași tipuri de personaje. Sunt prezente toate momentele subiectului, așezate în ordinea consacrată, iar accentul cade pe conflict. Timpul și spațiul acțiunii sunt imaginare, neprecizate. Stilul este elaborat, narațiunea se îmbină cu dialogul și descrierea, iar limbajul este popular, caracterizat prin simplitatea expresivității. Oralitatea este reprezentată prin intermediul unor mijloace artistice, precum: cuvinte și expresii populare, regionalisme, dialoguri între personaje și propoziții interogative și exclamative. Realul se împletește cu fabulosul, fantasticul fiind tratat însă în mod realist, apar obiecte sau substanțe miraculoase, elemente magice, precum și cifrele magice 3, 7, 9 sau 12.

În basm, adevărul iese întotdeauna la iveală, iar vinovații sunt pedepsiți, finalul este fericit, terminându-se de obicei cu o nuntă.

Apar întotdeauna formulele specifice basmului, care în funcție de locul lor și de rolul lor, se pot clasifica în:

inițiale – ,,A fost odată ca niciodată”, anunțând intrarea în lumea fantastică în care orice e posibil și specificând de asemenea locul și timpul acțiunii, mereu vagi, neprecizate, fiind specifice caracterului fabulos al speciei.

mediane – de obicei versificate: ,,Cuvântul din poveste/ Înainte mult mai este, / Cale lungă/ Să le-ajungă”, ,,Și se luptară/ Și se luptară/ Zi de vară/ Până-n seară”. Acestea au rolul de a menține treaz interesul cititorului sau marchează un moment de răscruce în obstacolele personajului principal.

finale – uneori versificate: ,,Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veseli la nuntă de unde luai o bucată de batoc,/ Ș-un picior de iepure șchiop,/ Și încălecai pe-o șa,/ și v-o spusei dumneavoastră așa”. Formulele finale ne readuc în lumea reală, având un ton optimist, glumeț.

I.2. FABULA – DEFINIȚIE ȘI TRĂSĂTURI

Fabula este specia genului epic, în proză sau în versuri, de întindere mică, în care autorul critică și satirizează diferite vicii, defecte, moravuri sau mentalități cu scopul de a le corecta prin intermediul personificării animalelor, plantelor, fenomenelor naturii sau obiectelor. Fabula are caracter satiric, alegoric și moralizator.

Compozițional, fabula este alcătuită din două planuri, inegale ca dimensiuni, respectiv întâmplarea propriu-zisă, de o întindere mai mare, care conține povestirea alegorică (istorioara cu tâlc) și ultimele versuri care conțin morala (învățătura) în care ni se precizează în mod concret defectul criticat. Titlul sugerează numele celor două personaje personificate, prezentate de obicei în antiteză. Sub măștile animalelor se ascund chipuri umane, tipologii diverse, precum omul ipocrit, îngâmfatul, zgârcitul, leneșul sau hoțul.

Fabula nu conține toate momentele subiectului, astfel că acțiunea este redusă, iar modurile de expunere predominante sunt narațiunea și dialogul, cel din urmă având rolul de a dinamiza acțiunea, care devine concisă. Descrierea, de multe ori inexistentă, are un rol secundar în prezentarea personajelor.

Limbajul este prozaic, comun, fără prelucrări literare, deoarece accentul se pune pe ironizarea defectelor. Figura de stil specifică este alegoria, constând în șirul de personificări, ceea ce îi conferă astfel caracterul alegoric.

Indicii spațiali și temporali sunt neclari, neprecizați, prin urmare acțiunea se poate petrece oriunde și oricând. Are un conflict puternic, urmat de un deznodământ imediat.

În fabulă, cea mai importantă este morala, care, în funcție de revelarea defectului, poate fi de două feluri:

explicită – așezată la începutul sau la sfârșitul narațiunii, sub forma câtorva versuri;

implicită – nu este precizată în mod direct, ci trebuind dedusă de către cititor din întâmplarea narată.

I.3. BASMUL ȘI FABULA – ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI

Cea mai importantă asemănare o reprezintă încadrarea celor două specii în același gen literar – genul epic. În al doilea rând, personajele sunt grupate antitetic, prezentând caracteristici total opuse, uneori fiind aflate în conflict direct. De asemenea, accentul se concentrează asupra conflictului. Nu în ultimul rând, indicii spațiali și temporali sunt vagi, nedeterminați, iar limbajul utilizat în ambele specii este unul simplu, lipsind procedeele de expresivitate elaborate.

Pe de altă parte, avem și numeroase deosebiri între cele două specii literare. În primul rând, în funcție de dimensiunile celor două specii, basmul este de o întindere mare, în timp ce fabula are dimensiuni mai mici. O altă deosebire constă în numărul personajelor, basmul având personaje numeroase, iar în fabulă participând la acțiune două personaje aflate în antiteză. În funcție de momentele subiectului, putem observa că basmul le conține pe toate, dar în fabulă unele momente lipsesc. O ultimă deosebire o reprezintă modurile de expunere prezente în cele două specii. În timp ce basmul utilizează toate modurile de expunere în egală măsură, fabula are ca moduri predominante fie narațiunea, fie dialogul dintre personajele personificate, descrierea fiind aproape inexistentă.

II. BASMUL ȘI FABULA ÎN LITERATURA GERMANĂ. CONSIDERAȚII GENERALE

II.1. Basmul – origine și apariție în literatura universală și germană

Termenul ,,basm”, de origine slavă, ,,basn”, cu sensul originar de „fabulă”, „apolog”, „minciună”, „născocire”, a intrat în literatura scrisă românească sub formele basnă și basnu încă din secolul al XVII-lea, adoptat mai târziu, de către culegătorii de proză populară din Muntenia (Nicolae Filimon și Petre Ispirescu) pentru a desemna o narațiune orală de mari dimensiuni, „pluriepisodică” (Ovidiu Bârlea), aparținând „poveștilor complexe” („complex tales”, după Stith Thompson), în care un erou, aparținând de regulă umanului, se confruntă cu adversari veniți din lumea fabulosului (zmei, balauri, zgripțuroaice, draci), pe care îi învinge, prin forțele proprii sau, cel mai adesea, cu sprijinul unor personaje ajutătoare (adjuvanți), ființe umane sau animale dotate cu însușiri supranaturale.

Basmul este o specie ce ține de literatura populară la majoritatea popoarelor, iar existența sa este strâns legată de arta orală a povestitului, fiind cunoscută încă din antichitate.

Deși a apărut acum mai mult de trei mii de ani, s-a remarcat ca specie literară doar în 1812, când a fost publicată colecția de basme populare germane a fraților Grimm, cu titlul Kinder und Hausmärchen. Teoriile variate legate de originea acestei specii au creat adevărate școli în folcloristică și le voi prezenta pe scurt:

II.1.a Teoria mitologică

Conform acestei teorii inițiate chiar de părinții basmului german, Frații Grimm, basmele își au originea în străvechile mituri indo-europene. Jakob și Wilhelm Grimm afirmau că „poveștile din epoca modernă nu sunt decât fragmente dintr-o astfel de viață, altădată organică. Ele n-ar fi decât sfărâmături ca dintr-un diamant, împrăștiate pe pământul acoperit cu iarbă și flori”. Această perspectivă a fost preluată mai târziu și de filologul german, Friedrich Max Müller, care atribuie acestei concepții și unele aspecte limitative, cum ar fi principiul luminii, unde soarele și aurora au un rol unic în această teorie. Printre susținătorii teoriei mitologice îi amintim pe mitologul și lingvistul german Franz Adalbert Kuhn, mitologul francez André Lefévre, frații Albert și Arthur Schott.

II.1.b. Teoria migraționistă

Opusă primei teorii este teoria migraționistă sau difuzionistă, propusă de Theodor Benfey, un orientalist german care afirmă că basmele își au originea în vechea literatură indiană creată de călugării budiști și care s-au răspândit datorită migrației popoarelor dinspre răsărit spre apus și contactelor culturale dintre acestea. Printre adepții acestei teorii îi amintim pe Reinhold Köhler, Emmanuel Cosquin și Gaston Paris, iar în literatura română un susținător al concepției este Nicolae Iorga, care scrie în Istoria literaturii românești: „Orientul Asiatic, între multe lucruri care vin de la dânsul, a trimis Europei, prin Bizanț, sinteza celor două lumi, până atunci rivale, și asemenea povestiri”.

II.1.c. Teoria antropologică

Această teorie se mai numește și poligenetică și a fost creată de Edward Burnett Tylor, în Anglia, Joseph-Charles-Marie Bédier, în Franța și formulată de către Andrew Lang. Aceasta este total opusă celor două teorii enunțate anterior. Conform acesteia, „explicațiunea originii, formei, universalității și a elementului anormal al miturilor trebuie căutată nu în reminiscențe mitice, în simboluri sau erori logice, ci în psihologia umanității primitive”.

Susținătorii acestei teorii afirmă că motivul fabulos nu s-a născut numai într-un singur loc și nu a fost creat doar de un popor, ci el s-a născut în timpuri și în locuri diferite care nu pot fi determinate.

II.1.d. Alte teorii

Alte teorii care propun diferite concepții asupra genezei basmului sunt și teoria ritualistă, conform căreia această specie își are originea în obiceiuri străvechi (teorie susținută și de Vladimir Propp), teoria onirică, inițiată de Bogdan Petriceicu Hasdeu, conform căreia la baza elementului supranatural stă visul și, nu în ultimul rând, teoria istorică, enunțată la începutul secolului trecut, prin care se susține că originea basmului se află în neolitic, dezvoltându-se în bazinul Mării Mediterane.

Având o „geneză specială”, după cum a afirmat cunoscutul scriitor și critic literar George Călinescu, originea basmului nu este, încă, pe deplin clarificată, în ciuda numeroaselor studii efectuate, de-a lungul timpului, de către mai mulți cercetători. Acest fapt rezultă chiar din existența numărului mare de teorii elaborate cu referire la acest aspect.

II.2. Clasificarea basmelor

Subiectul basmului se structurează în niște șabloane cunoscute: supremația mezinului, obiectele magice ce împiedică înfăptuirea răului, mama vitregă ce o asuprește pe fiica cea mică și bună etc.

În basme, pentru a trăi fericirea eroul trece prin încercări la care se supune de bunăvoie. Căzut pradă unor puteri malefice care de multe ori îl depășesc, el trebuie să lupte pentru a îndeplini anumite sarcini sau pentru a duce o luptă, în care este sprijinit de forțe diverse, iar sprijinul poate fi consecutiv: diverse animale, zâne, obiecte magice.

Acțiunea basmelor se desfășoară într-un timp și un spațiu fabulos, fără a fi precizat cu exactitate, acești indici sunt vagi, nedeterminați, de multe ori pe mai multe tărâmuri, de exemplu regatul imens al unui rege puternic, un palat strălucitor (Frumoasa din pădurea adormită), alteori, pădurea, la marginea căreia se află o umilă căsuță (Scufița roșie, Degețel) sau o moară. Evenimentele benefice, fericite, se petrec întotdeauna în zone luminoase, în timp ce în toate zonele întunecate se petrec suferințele și evenimentele malefice. Scufița roșie îl întâlnește pe lup în pădure; Degețel și frații lui se rătăcesc tot în pădure.

Din punct de vedere compozițional, al tipologiei personajelor, al desfășurării și organizării acțiunii, basmele pot fi grupate în trei categorii:

Basmul fantastic (sau propriu-zis) reprezintă o narațiune pluriepisodică, mai complexă, cu acțiunea desfășurată dinspre zona realului spre cea a fantasticului, la care participă atât personaje reale, cât și supranaturale, postulând înțelesuri profunde despre viață și rosturile ei.

Basmul fantastic relevă întotdeauna triumful binelui asupra răului, al ordinii asupra haosului, al valorii asupra nonvalorii, iar situațiile și relațiile dintre personaje sunt dezvoltate potrivit unei poziții clare a poporului față de multiplele fațete ale vieții înseși, potrivit unei etici populare, rațiunii izvorâte din gândirea colectivă și transmisă de-a lungul secolelor prin rituri și tradiții.

b. Basmul nuvelistic, considerat de unii folcloriști ca subspecie a basmului fantastic, propune situații obișnuite din mediul tradițional. În acest tip de basm elementul fantastic este puternic diminuat, personajele supranaturale sunt aici oameni obișnuiți, iar problematica este interesată în primul rând de relațiile de familie și sociale, situațiile vizând zona realului.

Basmul animalier se apropie compozițional și structural de fabulă, având o actanțialitate mitico-zoomorfă care sintetizează comportamentul omenesc în general, fără a prezenta însă analogii conștiente cu domeniul uman. Animalele personificate apar ca personaje principale, în vreme ce omul este o prezență secundară. Intriga acestor narațiuni este simplă, lineară și se sprijină pe unul sau două motive, oferind explicații în legătură cu însușirile și obiceiurile anumitor animale (de exemplu, de ce n-are ursul coadă) sau exploatând dimensiunea umoristică a întâmplării.

II.3. Basmul în literatura română

Cele dintâi colecții de basme românești au fost făcute sub imboldul dat de activitatea fraților Grimm, întemeietorii școlii mitologice în interpretarea basmelor. Abia în anul 1860, încep să apară culegerile de basme în limba română prin tipărirea la Timișoara a volumului lui E. Stănescu Arădan, intitulat: Proza populară, povești culese și corese. În anul 1862, Nicolae Filimon tipărește poveștile: Roman Năzdrăvan, Omul de piatră și Omul de flori cu barba de mătasă sau povestea lui Făt-Frumos, în ziarul „Țăranul român”. Acestea au fost publicate fie anonim, fie sub inițialele N. Ph., fiind până la urmă identificate ca aparținând lui Nicolae Filimon. Dacă însă, Nicolae Filimon a fost hărăzit să devină unul dintre scriitorii noștri de literatură scris, Petre Ispirescu, modestul tipograf bucureștean, a rămas la basm, devenind ilustru precum Charles Perrault sau Frații Grimm. Petre Ispirescu a „cules”, adică a ascultat și a reținut bine în minte felul povestirilor populare, structura și tonalitatea orală, scriindu-le și tipărindu-le. Ceea ce le conferă basmelor publicate de Petre Ispirescu un caracter folcloric este oralitatea specifică, căreia Petre Ispirescu îi adaugă un ton fabulativ propriu povestitorului.

II.2. Trăsături caracteristice basmelor

Tema generală a basmului este lupta dintre bine și rău, prezentată ca o luptă între dreptate și nedreptate, adevăr și minciună, curaj și lașitate, bunătate și răutate, hărnicie și lene, generozitate și egoism. În basm, sunt atât teme generale, care conferă subiectului unitate, dar și secundare, care ilustrează prin detalii tema fundamentală. Multe dintre acestea sunt expresii ale universului moral și de gândire al povestitorului, al lumii înconjurătoare, exprimând moduri de viața comune colectivităților. Temele sunt itinerante, adică circulă în limite definite, fiind aceleași în mai multe locuri.

De asemenea, există și teme istorice, mitologice și legendare. Prin mijloace de comunicare proprii prozei folclorice, îndeosebi basmul cu zmei și zâne, ilustrează aspecte ale vieții ca: dragostea, gelozia și ura; bunătatea și răutatea, invidia și perfidia; teme didactice moralizatoare, umoristice, legendar – mitologice, absurde.

Cu privire la tema dragostei, părerile sunt împărțite. Pentru unii cercetători, basmul ar constitui „o poezie despre femei”; după cum pentru alții, dragostea „nu ar avea în basme aproape niciun rol”. Și totuși, ea constituie sarea oricărei povestiri, cea care trezește curiozitatea, cel puțin în sfera basmului anumitor popoare. Este drept că tonul acțiunilor nu îl dă dragostea față de soț, soție, față de femeie. Cu toate că, de obicei, orice subiect se încheie cu căsătoria, nu dragostea constituie esența acțiunii. Sentimentul erotic apare doar ca simplu pretext, ceea ce stă în centrul narațiunii fiind aventura și încercarea eroului de a învinge numeroasele obstacole, ivite în calea lui tocmai pentru a-i demonstra eroismul.

O stare obsesivă stăpânește lumea basmului: de a-și găsi soție sau soț, de a avea copii și de a întemeia o familie. Dacă evenimentele fabuloase, senzaționale, incită fantezia și-i încântă pe cititori, sentimentul de dragoste, luat în cea mai largă accepție, mișcă sufletele. Putem spune că basmul impresionează tocmai prin drama fetei izgonite, a soției care trebuie să-și abandoneze căminul și să nască în pustiu, a soțului rămas singur. Basmul mai place și datorită tonului naiv, simplu, care-l apropie pe om de esența naturii, a vieții primordiale, deoarece încifrarea sentimentului de dragoste se face într-un mod cu totul arhaic.

Tema basmului Albă ca zăpada, de Frații Grimm, este răutatea mamei vitrege, moment frecvent întâlnit în basmele tuturor popoarelor. Personajele principale sunt concepute în antiteză: mesajul basmului este victoria dreptății și a bunătății asupra nedreptății și răului, iar în basmul Scufița roșie, de Charles Perrault, tema o constituie prezentarea urmărilor tragice ale naivității și credulității, iar mesajul subliniază necesitatea cunoașterii realității.

Basmul românesc posedă teme legendar-mitologice care, odată introduse în cadrul subiectului, fac corp comun cu simbolurile mitologice, ca și cum nu ar putea exista independent, ca în basmul Crâncu, vânătorul codrului, unde eroul, pentru a-și îndeplini dorința, leagă stihiile naturii: pe Decuseară, pe Miez-de-Noapte și Decătre-Ziuă. Este de remarcat capacitatea povestitorului de a crea o mitologie ca suport artistic, necesar povestirilor sale.

Părul capului este produsul vizibil al creativității corporale și, ca atare, este analog cu puterea sexuală. Mai ales, în cazul femeilor, părul este un atribut erotic și îi oferă în legende și basme darul de a-i vrăji pe bărbați cu ajutorul părului lor.

Soarele reprezintă originea vieții fizice și toată viața de pe pământ depinde de acesta. Regii l-au folosit ca semn al puterii lor, astfel soarele a devenit un simbol al luminii, al spiritului masculin și al minții ordonatoare. În schimb, luna ca sursă reflectorizantă de lumină este simbolul inconștientului și profunzimea sufletului.

Focul protejează și încălzește, dar și arde și distruge. Este elementul prin care are loc trensformarea, fiind un simbol al conștiinței. De asemenea, focul interior simbolizează pasiunea.

Muntele reprezintă ideea eternului și a necunoscutului. Întotdeauna, bătrânul trăiește în munți, ca Barbarossa în Kyffhäuser, la fel ca Rübezahl în munții Giant, zeii indieni în Himalaya sau zeii greci de pe muntele Olimp.

Bătrânul apare în basm în diverse forme, ca un înțelept, un pitic sau un magician, dar și ca simplu bătrân. Potrivit lui Carl Gustav Jung, bătrânul simbolizează spiritul, principiul paternal.

Merele de aur amintesc de merele Hesperidelor. Părintele Gaia i-a dat Herei un măr cu mere de aur pentru nunta sfântă cu Zeus, deoarece acestea simbolizează tinerețea veșnică pentru zei. Forma sa rotundă face mărul un simbol feminin, astfel în contextul iubirii și al fertilității semnifică nemurirea. De asemenea, este fructul adevărului și al cunoașterii.

Cifra trei apare în cultura universală ca semn magic cu numeroase înțelesuri ascunse și cabalice, dar și legături mistice. Este considerată o cifră sfântă, prin vechea dogmă a trinității, Sfânta Treime (Duhul Sfânt, Tatăl și Fiul), prezentă în majoritatea religiilor. Totodată semnifică nașterea, viața și moartea, elementele nobile ale naturii sunt apa, aerul si focul și constituie numărul punctelor ce susțin un plan. Pitagora definea cifra trei ca semnul echilibrului perfect și al stabilității. Eroul basmului trebuie să depășească de obicei trei probe înainte de a ajunge la destinație, există trei feciori sau prințese de împărat, trei zmei sau trei mere de aur.

Cifra șapte este coroborarea celor trei divine cu cele patru pământești. Există, printre altele, șapte zile de creație și legătura celor șapte cu planetele și cu metalele. În doctrina sănătății din Orientul Îndepărtat sunt descrise șapte centre energetice în corp care corespund celor șapte sfeșnice sau candelabrului cu șapte ramificări al religiei creștine. Numărul șapte este adesea conectat la suflet, astfel este un număr sacru. Mai mult, șapte semnifică progresia, evoluția succesiunii spre opt ca împlinire și integritate.

Cifra nouă este multiplul cifrei trei, prin urmare, este o cifră magică, de exemplu sunt nouă muze, iar copilul stă în pântecele mamei nouă luni.

Cifra doisprezece reprezintă perfecțiunea și unitatea, are orgini divine și diferite semnificații religioase.

Referitor la personajele prezente în basme, personajul principal, de obicei mezinul, este supus la încercări neobișnuite. Acesta reușește să le scape pe fete din captivitatea zmeilor, dar, în drum spre casă, este omorât de un zmeu mai puternic. Vulturul îi aduce „apă vie și apă tare” și, reînviindu-l, îl transformă într-un fecior mai frumos decât a fost. Aceste episoade indică straturile mitologice ale basmelor. Există un număr mare de legende și eroi cu profil mitologic. Alături de toate acestea, povestitorii pot imagina episoade dintre cele mai inedite, cu rost estetic, care încadrează subiectele basmelor într-o albie legendară multiseculară.

În basm, personajele sunt tipice, ca rezultat al unei elaborări îndelungate până la schematizare. Personajele sunt de vârstă, sex, stare socială și structură etică diferite, reale sau fantastice, dar construite în esență după aceleași modele. Frumusețea fizică se armonizează cu marile valori etice, iar infirmitatea fizică și urâțenia, cu defectele morale, fiind liniare, au o singură trăsătură de caracter dominantă pe toată durata acțiunii. Ele devin simboluri ale binelui sau răului, ale frumosului sau urâtului, având forța modelului și fiind purtătoarele mesajului. Ieșirea eroilor din impas echivalează cu o ieșire la lumină.

Întotdeauna, eroul reprezintă axul narațiunii, prin faptul că își asumă deliberat misiunea reechilibrării unei stări dezechilibrate. Făt-Frumos dă sens unei situații tipice și de aceea el este personajul central al întregii narațiuni. Regulă generală a personajului pozitiv al basmului, care îl determină și îl individualizează, este setea de dreptate, care corespunde ființei sale și afirmarea prin acțiunile pe care le face, definesc un personaj convențional de tipul lui Făt-Frumos. El este viteaz, curajos, generos, cu un simț al datoriei frățești. În procesul inițiatic, personajul pincipal are parte de întâlniri neobișnuite, karmice, prin care ies la suprafață câteva din calitățile sale morale, cum ar fi întrajutorarea, compasiunea și respectul pentru viață. Eroii basmelor sunt regi, prinți sau oameni simpli din popor. De la început, atenția cititorului este îndreptată asupra eroului, care, de cele mai multe ori, sunt regi sau prinți cu înzestrări speciale. Însă, în unele basme, eroul este un simplu om din popor, care se distinge tocmai prin faptul că nu are nicio virtute imediat vizibilă, ci pare, dimpotrivă, un dezmoștenit al sorții; dar, pe parcurs, el se pune în valoare descoperindu-și virtuți compensatorii, care-l aduc la un deznodământ fericit, spre surpriza plină de satisfacție a cititorului.

Eroii apar întotdeauna frumoși, luminoși, îmbrăcați în straie de aur și argint, iar prințesele au un minunat păr auriu sau de aur. În Cenușăreasa, tânăra fată este de o „blândețe și de o bunătate fără pereche”. Ea reprezintă tipul feminin ideal: frumoasă, bună, cinstită, harnică, modestă, răbdătoare, supusă, sensibilă în fața frumuseților naturii, plină de dragoste și îngăduință față de tatăl său, dar care nu-i ia apărarea. Așa cum e drept, ea își găsește răsplata cuvenită după faptele și inima ei. În acest basm, prin antiteza de tip alb-negru, sunt puternic reliefate defectele mamei vitrege și ale fetelor ei: mândrie, îngâmfare, dispreț pentru muncă, răutate de proporții aproape incredibile, invidie, lipsă de cuvânt și dorință de înălțare prin minciună și impostură.

Zânele din basme sunt ființe fermecătoare, cu ideale calități morale. Unele dintre ele sunt metamorfozate în broaște, păsări și alte viețuitoare de care eroii se îndrăgostesc. Zânele vorbesc plăcut, mănâncă și trăiesc în palate și, de cele mai multe ori, fac parte dintr-o altă zonă a vieții. Caracterologic, zânele încorporează iubirea ideală către care aspiră „feții frumoși”. Ele nu îmbătrânesc niciodată, doar dacă se mărită își pierd puterea de zâne. Sunt frumoase, gingașe și devin ajutoarele eroului, susținându-l și salvându-l, pricepând viclenia zmeului. Uneori, zânele fac parte din familia eroului, printr-un ingenios sistem de înrudire: sunt nașele acestuia și îl înzestrează la naștere cu diferite calități și defecte și îi guvernează existența. Zânele nașe sunt generoase sau rele, capricioase sau înțelepte, sensibile sau irascibile. Pe scurt, regăsim în atotputernicia lor un amestec interesant de divinitate și femeie.Zânele, fiind nesupuse existenței reale, duc o grațioasă existență aeriană, pe tărâmul fanteziei. Gingășia lor feminină le face vulnerabile, deci accesibile. Le vedem circulând cu grație printre muritori, participând la baluri, nunți, botezuri, împărțind daruri din vârful baghetei magice. Acest accesoriu fermecat simbolizează o anumită trăsătură a basmului și anume, imediata realizare a dorințelor.

Personajele negative sunt, de obicei, fantastice (zmei, balauri, zgripțuroaice, vrăjitoare, iele, strigoi, draci), dar și reale (mama vitregă, surorile și frații invidioși, spânul, curteanul, sfetnicul mincinos) – cu chip de monstru, animal sau om. Acestea sunt dominate de ură împotriva oamenilor, de viclenie, de lașitate, lăcomie și cruzime. Personajele fantastice, deși au o forță extraordinară, sunt vulnerabile, nu dispun de inteligență, perspicacitate, calități necesare în confruntare cu dușmanul și din această cauză sunt învinse de eroii pozitivi mai slabi, dar cu mai multă minte. Dușmanii personajului pozitiv sunt deseori descriși ca personificări ale nopții, au o înfățișare posomorâtă și întunecată și locuiesc în zone umbrite, precum ținuturi subterane, păduri sau peșteri.

Auxiliarul animal din basme este puternic, dar nu agresiv, ci spiritualizat, el devenind sprijinul eroului, datorită abilității și inteligenței de care dispune și nu prin concursul forței brutale. Este recrutat din rândul animalelor benigne și familiare și poate proveni din patru medii diferite: uscat, aer, apă, subteran. În primul caz, el sporește puterea eroului pe pământ, iar în celelalte trei cazuri, i-o prelungește spre zonele unde, de la natură, omul nu a fost înzestrat să pătrundă.

II.3. Autori de basme în literatura germană

parinti.

Frații Grimm (germană: Gebrüder Grimm) au fost folcloriști, lingviști, filologi, doctori în drept, cunoscuți în toată lumea pentru colecția de basme publicată în două volume, care conține, printre altele, Albă ca zăpada, Croitorașul cel viteaz, Cenușăreasa, Scufița roșie și Hansel și Gretel (primul volum a apărut în 1812, iar al doilea volum în 1814). Poveștile scrise de cei doi frați au încântat copilăria multor generații, nu numai copii, ci și părinți, devenind pretexte cuceritoare pentru diverse ecranizări și dramatizări.

Jacob Ludwig Carl Grimm (n. 4 ianuarie 1785 – d. 20 septembrie 1863) și Wilhelm Carl Grimm (n. 24 februarie 1786 – d. 16 decembrie 1859) s-au născut în orașul Hanau situat în apropiere de Frankfurt, Germania, într-o familie cu nouă copii.

Părinții lor erau Philipp Wilhelm Grimm, jurist și Dorothea Grimm, fiica unui consilier orășenesc din Kassel. Familia Grimm era originară din Regatul Saxoniei, bunicii fraților Grimm fiind de confesiune reformată.

Cei doi frați și-au petrecut anii copilăriei în orașele germane Hanau și mai apoi Steinau. Moartea tatălui în 1796, când Jacob era în vârstă de unsprezece ani, iar Wilhelm zece, a adus o sărăcie lucie pentru familie și i-a afectat pe frați timp de mulți ani.

Au urmat cursurile Universității din Marburg, unde istoricul și juristul Friedrich Carl von Savigny le-a aprins interesul pentru filologie și studii germanice, un domeniu în care sunt considerați a fi pionieri, și în același timp le-a dezvoltat o curiozitate pentru folclor, care a crescut într-o pasiune de o viață pentru culesul basmelor germane.

La 20 decembrie 1812 Frații Grimm au publicat primul volum din colecția de basme Kinder- und Hausmärchen („Povești pentru copii și familie”), conținând 86 de povești, iar al doilea volum, conținând alte 70 de povești, a apărut în 1814.

Apariția romantismului în secolul al XIX-lea a reîmprospătat interesul pentru poveștile din folclor și a reprezentat o formă pură de literatură și cultură națională pentru cei doi frați. Cu scopul de a întocmi un tratat academic asupra basmelor populare, frații au stabilit o metodologie pentru culegerea și înregistrarea acestora, metodologie care a devenit baza studiilor folclorice. Prima lor culegere a fost revizuită și publicată de mai multe ori între anii 1812 și 1857, crescând de la 86 de povești până la mai mult de 200. Pe lângă scrierea și adaptarea basmelor, frații au scris culegeri respectate de mitologie germană și scandinavă, iar în 1808 au început să lucreze la un dicționar german de referință Deutsches Wörterbuch – Cartea cu cuvinte germane (continea 33 de volume si cântărea 84 kg), care, însă, a rămas neterminat până la sfârșitul vieților lor. Totodată, Jacob Grimm a publicat și prima carte de fonetică/fonologie a limbii germane – Legea lui Grimm.

Spre mijlocul secolului al XX-lea, poveștile au fost folosite în scopuri propagandiste de către cel de-al Treilea Reich. Mai târziu, în același secol, psihologi precum Bruno Bettelheim au reafirmat valoarea basmelor fraților Grimm, în ciuda cruzimii și violenței din versiunile originale ale unora dintre basme ce au fost de atunci adaptate în acest sens.

Popularitatea poveștilor culese de frații Grimm a rămas intensă mult timp după dispariția lor fizică. Acestea pot fi citite în mai mult de 100 de traduceri și au fost adaptate de cineaști precum Lotte Reiniger, și Walt Disney, cu filmele „Albă ca zăpada și cei șapte pitici” și „Frumoasa din padurea adormită”, printre altele.

Studiourile cinematografice fac aproape minuni, ecranizând în cel mai frumos mod basmele mai vechi și mai noi pe care le-am îndrăgit de când eram copii și pe care întotdeauna, cred că, ne-am dorit să le vedem la televizor.

Wilhelm Hauff s-a născut la 29 noiembrie 1802, în Stuttgart, și a fost cel mai cunoscut prozator și poet german din perioada romantică. El a făcut parte din cercul poeților romantici germani, Schwäbische Dichterschule.

Hauff este autorul operei Povestea lui Muck cel Mic, pe baza căreia s-a realizat un desen animat în 2003 în Rusia, dar a scris și basme romantice care cultivau fantasticul popular autohton și oriental sau nuvele cu accent de satiră social-politică.

Fiul lui August, un jurist care lucra în administrația din Würtenberg și al Wilhelminei, s-a născut în Stuttgart, iar în 1800, tatăl său a fost acuzat că ar fi membru al unei organizații revoluționare ilegale. Experiența l-a afectat atât de tare, încât a decedat la vârsta de 37 de ani. După decesul soțului, mama scriitorului s-a mutat în casa părintească din Tübingen cu cei patru copii: Hermann, Wilhelm, Marie și Sophie.

Situația economică nu a permis familiei să-i dea pe ambii fii la universitate, de aceea, fratelui mai mare, Hermann, i s-a acordat acest privilegiu. Wilhelm a fost trimis la școala mănăstirii din Blaubeuren, după care s-a înscris la schitul evanghelic din Tübingen, unde a studiat teologia și filologia. Cu toate că și-a luat doctoratul în teologie, Hauff nu s-a arătat prea interesat să urmeze o carieră în preoție, ci s-a angajat ca preceptor al familiei președintelui Consiliului de război din Stuttgart, von Hügel. Educarea celor doi fii ai acestuia îi lăsau însă suficient timp liber pentru proiectele lui literare.

În aprilie 1825 a terminat manuscrisul primei colecții de povești, iar în august a publicat opera Mitteilungen aus den Memoiren des Satan („Comunicări din memoriile Satanei”). La începutul anului 1826 a scris povestirile Othello și Die Sängerin („Cântăreața”), romanul istoric Leichtenstein și o continuare a Memoriilor Satanei. În aprilie și-a dat demisia din postul de preceptor al familiei von Hügel și a plecat într-o călătorie în Franța, Flandra și Germania de Mijloc și de Nord. În timpul sejurului de 6 săptămâni la Paris a scris o a doua colecție a poveștilor și Controvers-Predigt über H. Clauren, o analiză a unei specii la modă pe atunci, romanele triviale. În același an a scris nuvela Die Bettlerin vom Pont des Arts („Cerșetoarea de la Pont des Arts”) și o a treia antologie de povești (Das Wirtshaus von Spessart -„Hanul din Spessart”).

În 1827 publică Phantasien im Bremer Rathskeller („Fantazii din crama primăriei orașului Bremen”) și nuvelele Die letzten Ritter von Marienburg („Ultimii cavaleri din Marienburg”), Jud Süß („Evreul Süß”) și Das Bild des Kaisers („Portretul Împăratului”). În august întreprinde o călătorie în Tirol pentru a aduna material pentru un roman despre Andreas Hofer, din care se întoarce acasă bolnav. Mai prinde nașterea fiicei Wilhelmine, dar moare la 18 noiembrie 1827, la vârsta de 24 de ani. În memoria sa există un premiu pentru literatură de copii și tineret.

II.4. Fabula – origine și apariție în literatura universală și germană

Termenul de fabulă provine din limba latină, unde "fabula" denumea o povestire. În sens larg, acest cuvânt reprezintă nucleul faptelor din care este constituită acțiunea unei opere literare, iar în sens restrâns, denumește specia genului epic în versuri sau în proză în care sunt criticate defecte umane puse pe seama animalelor, a păsărilor, a plantelor sau ale unor obiecte personificate. Acestea sunt imaginate în situații omenești, iar faptele narate constituie o alegorie.

Această specie literară are o foarte mare vechime, fiind cultivată în perioada în care libertatea de expresie era limitată. Este greu de stabilit cu exactitate originea acesteia și este posibil să fi fost cultivată independent în diferite culturi. Stereotipia este frapantă, dar imaginația pare nemărginită în privința situațiilor conflictuale. Ipostazele oamenilor, ale animalelor și plantelor sau ale obiectelor aduse în stare de conflict sunt foarte multe, astfel că fabuliștii de mai târziu au adăugat foarte puține situații noi, textele acestora având doar caracterul unor adaptări ale unor situații descoperite de fabuliștii antici. Există câteva fabule ca Lupul și mielul, Corbul și vulpea, Vulpea și strugurii, care au traversat mai multe secole de cultură, iar autorii nu le-au adus decât câteva modificări structurale.

Fabula este atestată încă de acum 2000 de ani înaintea erei noastre, în Mesopotamia, prin tabletele din bibliotecile școlare ale epocii, care prezintă alegoric povești precum cea a vulpii lăudăroase sau a câinelui nepriceput („Câinele fierarului, neputând să răstoarne nicovala, a vărsat găleata cu apă.”), dar și personificarea muștei încrezute („O muscă care s-a așezat pe spatele unui elefant, îl întrebă dacă putea s-o ducă în spate sau dacă ar trebui să-și ia zborul”). Aceste scurte povestioare prezentau înclinarea evidentă spre proverbe având o compoziție antitetică („Nu vorbești despre ceea ce găsești; dar despre ce ai pierdut zici la toată lumea”). Spre deosebire de fabulele clasice, acestea nu conțin o morală explicită.

Având aceste origini, fabula se numără printre cele mai vechi specii ale genului epic. Cele mai reprezentative fabule se aflau în Roma și Grecia antică. Prima fabulă cunoscută este „Privighetoarea și eretele” pe care o povestește Hesiod, în jurul secolului VIII î.Hr., în „Munci și zile”. În aceasta este vorba despre o privighetoare prinsă în ghearele șoim care îi ține morală. Scopul acestei fabule era de a ne face să medităm asupra noțiunii de dreptate.

O dată cu fabulele lui Esop, fabula va deveni recunoscută ca specie în întreaga literatură universală. Socrate, în epoca clasicilor a versificat aceste fabule, iar mai târziu, Demetrios din Falera a publicat cea dintâi antologie de fabule atestată istoric, Aceasta, din păcate, s-a pierdut, dând naștere la mai multe variante, una din ele a fost păstrată sub forma unui ansamblu de manuscrise datând probabil din secolul I, la care se face referire când se menționează astăzi despre „fabulele lui Esop”.

Fabulele au o deosebită importanță și în Roma antică, datorită lui Horațiu, prin binecunoscuta fabulă „Șobolanul de oraș și șobolanul de câmp” (Satire, II, 6), pe care unii critici o consideră mult mai reprezentativă decât cea a lui Jean de La Fontaine. Horațiu va fi urmat de Fedru, care va face din fabulă o specie literară în versuri de mare finețe. În secolul al IV-lea, Avianus adaptează operele lui Fedru în 40 de fabule, dar acestea nu vor avea importanța literară a predecesorului amintit.

Fabula continuă să aibă o importanță deosebită și în Evul mediu, prin autori ce semnau operele cu pseudonime, precum: Romulus, Syntipas, pseudo-Dositheea, dar nu prezentau o valoare literară foarte mare. Ca tematică, fabula se diversifică, mai ales datorită povestirilor alegorice scrise de clericii anonimi din secolul al XII-lea, iar compozițional aceste fabule se aseamănă cu niște comedii animale, prin care se satirizează societatea feudală și inechitățile din acea perioadă. Tot în acel secol, Marie de France publică o culegere de 63 de fabule.

În India, fabula dobândește un succes deosebit prin publicarea antologiei Pañchatantra. În această lucrare, sunt personificate animalele întâlnite în majoritatea fabulelor: măgarul, leul, maimuța, șarpele ș.a.m.d., în schimb șacalul joacă aici rolul vulpii. Această antologie va influența întreaga literatură arabă, prin traducerea ei în Persia, de către Ibn al-Muqaffa' cu titlul Kalîla wa Dimna (Kalila și Dimna), apoi va fi tradusă în ebraică și apoi în latină, purtând titlul Directorium humanae vitae (1280).

Cel mai important fabulist rămâne totuși în literatura universală Jean de la Fontaine, care va aduce fabula pe culmile succesului, fiind tradus și publicat în nenumărate variante și ediții. Deși mulți au încercat să scrie fabule, inclusiv Napoleon Bonaparte, valoarea literară nu o egala pe cea a marelui La Fontaine, iar numele și operele lor au căzut în uitare. Abia în secolul al XIX-lea, în Rusia, Ivan Andreievici Krîlov va reuși să egaleze talentul literar în realizarea de fabule.

II.5. Trăsături specifice fabulelor germane

Ca specie clasică, fabula a fost adoptată în literatura tuturor țărilor, temele și motivele rămânând în esență aceleași. Din cauză că toți marii fabuliști au început prin a le prelua de la autorii de fabule care i-au precedat, se poate spune că originalitatea în fabulă nu constă în ineditul temelor și motivelor, ci în modul de realizare, în măiestria fabulistului de plasticizare a temei si de adaptare a ei la realitățile sociale respective.

Fiind o operă epică, în fabulă, sentimentele și atitudinea scriitorului sunt exprimate indirect, prin intermediul acțiunii și al personajelor personificate.

Reliefarea însușirilor personajelor este esențială în fabulă, întrucât autorul își propune să critice anumite defecte omenești întruchipate de personaje. Astfel, se realizează o altă trăsătură a fabulei – caracterul ei satiric și moralizator – căci scriitorii urmăresc ca, printr-o atitudine critică, să îndrepte anumite trăsături de caracter negative și să transmită unele învățăminte.

Așa se explică faptul că fabula conține și o a doua parte, mult mai redusă decât cea narativă, numită morală, care este așezată, de obicei, la sfârșit și conține o concluzie formulată concis și clar. Uneori, morala poate lipsi din fabulă, dar în această situație, ea se desprinde cu ușurință din narațiune.

Cele două părți ale fabulei – narațiunea alegorică și morală – se află într-o strânsă legătură, căci morala, pe care se pune accentul, este o concluzie a întregului discurs, iar narațiunea este veșmântul care o pune în relief. Claritatea moralei depinde, în foarte mare măsură, de claritatea firului epic, de măiestria cu care autorul știe să întruchipeze prin personajele sale anumite tipuri umane.

Animalele, păsările, plantele, obiectele din fabulă (într-un cuvânt – personajele fabulei) reprezintă o anumită trăsătură de caracter în deplină concordanță cu concepția pe care fabulistul o are despre fiecare dintre ele. Astfel, trăsătura reprezentată de iepure este teama, cea prezentată de vulpe este șiretenia; lupul este lacom, leul este puternic și abuziv, la fel ca elefantul, boul este prostănac, dar și arogant etc.

Porcul și prințesa se referă de fapt la oameni, boala înseamnă suferință prin excelență, mântuirea de la moarte de către dragon înseamnă eliberarea sufletului uman de putere și lipsă de putere. Prințesa semnifică puritatea, bunătatea, gingășia și fragilitatea.

Vulturul este un simbol complex al oricărui lucru nobil și al luminii. El stă pe ramura cea mai de sus a copacului lumii și, prin urmare, este mesagerul zeilor. În basm, joacă un rol important, piticii trebuie să se teamă de el, iar vrăjitoarele și vrăjitorii se transformă în vulturi.

Vulpea este rapidă și inteligentă, nu are o putere fizică mare, bazându-se mai mult pe viclenie. Culoarea roșiatică a blănii o aduce în contact cu diavolul, sugerând că are și ceva demonic în ea.

Bufnița și corbul negru aparțin, pe de o parte, părții noturne și întunecate a vieții, iar pe de altă parte sunt și păsări ale înțelepciunii. Dar numai cel care a experimentat profund partea întunecată a omenirii dobândește cunoașterea. Bufnița este considerată pasărea Athenei, zeița înțelepciunii, a războiului și a luptătorului.

Categoria estetică utilizată în fabulă este comicul, care se întâlnește într-o diversitate de forme – umor, satiră, ironie – având ca scop provocarea bunei dispoziții și a hazului, dar și o atitudine critică față de cei doi ipocriți, lacomi, proști, infatuați etc. Pentru a îndeplini cu exactitate cerințele propuse, trebuie să definim cele trei noțiuni fundamentale care stau la baza unei fabule: ironia, satira, sarcasmul.

a. Ironia este o formulă artistică, în care atitudinea critică este exprimată la două nivele: un nivel evident exprimat, dar neadevărat, și un nivel subînțeles, adevărat.

b. Satira este specia genului liric în care se ridiculizează ori se condamnă, cu dispreț și indignare, aspecte negative ale caracterului omenesc sau ale societății, moravuri, concepții, persoane sau chiar opere literare.

c. Sarcasmul este o ironie aspra, usturătoare; batjocură necruțătoare.

În ceea ce privește versificația, fabula nu respectă regulile stricte ale poeziei clasice, luându-și o mare libertate referitor la ritm, rimă, măsură, strofe, narațiunea fiind, de cele mai multe ori, continuă.

Fabula clasică are o structură dualistă. Începând cu titlul, găsim în ea o opoziție între două personaje ale căror poziții subiective sunt dezaxate, unul se situează pe o poziție superioară și îl domină pe cel inferior. Grație unui eveniment narativ neprevăzut poziția celor două personaje se va răsturna. Această schemă a fost definită de C. Vandendorpe drept „o dublă inversare” (Să învățăm să citim fabulele, Montréal, 1989). Această schemă, care se întâlnește în zeci de fabule, blochează situația de comprehensiune și eliberează o morală extrem de clară. Hegel spunea că fabula este „ca o enigmă care va fi întotdeauna acompaniată de soluția sa”. (Estetica, II).

Din cele arătate anterior, se poate conchide că fabula este o operă epică în versuri sau în proză, în care sunt povestite întâmplări puse pe seama animalelor, a păsărilor, a plantelor, a obiectelor, care are caracter satiric și moralizator, criticând anumite defecte omenești.

II.6. Autori germani de fabule – G.E. Lessing

Gotthold Ephraim Lessing s-a născut în Kamenz Sachsen, la 22 ianuarie 1729, ca fiu al preotului J.G. Lessing și soției sale, Justine Salome, și a avut o copilărie fericită alături de cei 11 frați ai săi. A fost un scriitor și filosof german, reprezentant de seamă al iluminismului în Germania, datorita spiritului critic lucid, pătrunzător, caracter onest, optimist și independent, temperament viguros și combativ, Lessing a îndrumat viața culturală germană pe drumuri noi.

După ce a urmat o școală domnească în Meissen, s-a mutat la Leipzig pentru a studia teologia și filologia de acolo, iar mai târziu a fost preocupat de teatru și a luat lecții de călărie și de dans.

Inițial, a scris într-un jurnal fabule și poezii narative doar pentru bucuria minții, dar, curând după aceea, tânărul Lessing a decis să practice această plăcere cu normă întreagă și astfel a devenit unul dintre cei mai respectați scriitori din Germania.

Din cauza datoriilor sale a trebuit să plece din Leipzig în vara anului 1748, fugind de creditori. Lessing, reformatorul literaturii germane, s-a simțit aproape de teatru de-a lungul vieții sale și și-a dedicat cea mai bună putere creativă lui.

La început, dezvoltarea lui Lessing părea posibilă doar în comedii, astfel încât în 1748 a fost realizată prima comedie "The Young Scholar" la doar 19 ani.

Ulterior, din 1749, conceptul său de comedie a luat o altă întorsătura în loc să-l divulge pe outsider la batjocura audienței, el a condamnat acum publicul de prejudecățile sale împotriva lui.

Astfel, ,,spiritul liber" arată că ateii, cei care trăiesc fără Dumnezeu nu trebuie neapărat să fie amorali si intoleranți. În cele din urmă, în loc de conversie morală, există o înțelegere rațională și o prietenie. Făcându-se în direcția ,,comediei serioase" și criticii încăpățânate a prejudecăților, Lessing a intrat în piesa de acțiune ,,Evreii" (1749), unde publicului îi este arătată contradicția dintre ideea și realitatea convingerii creștine.

Aceasta a fost urmată de drama "Miss Sara Sampson" (1755). Acest lucru servește atât genului ,,tragedie burgheză", dar, în același timp, a ajutat cultul sensibilității din Germania la un progres.

Pe de o parte, el sărbătorește solidaritatea familială, deschiderea emoțională și compasiunea ca noi virtuți burgheze, iar pe de altă parte pune această moralitate la o critică psihologică. Fata Sara devine mama vitregă a lui Emilia Galotti, a lui Stella și a lui Luise Millerin.

Experiența din Războiul de șapte ani l-a condus pe Lessing să-și dramatizeze critica eroismului. Piesa într-un act ,,Philotas", care conține aluzii către Frederick cel Mare, își dezvoltă problema astfel încât mulți dintre contemporanii săi să-l poată citi ca pe o dramă a eroului. Practic, nu atât de departe de acest subiect este capodopera mai mică în domeniul comediei, Minna von Barnhelm (1767). În această diminuare, Lessing a obținut o calitate complet nouă a realizării personale realiste, până la motivul provocator al schimbului de atribute ale caracterului specific de gen.

Modelul său de reformă al unui teatru național luminat burghez, pe care l-a terminat în ,,Dramaturgia din Hamburg", se conectează la analiza dramatică cu critici de performanță, întrebările expresiilor faciale teatrale, gesturile, pronunția și sociologia audienței.

O altă contribuție la literatura germană a fost tragedia ,,Emilia Galotti" (1772). Motivele centrale ale acestei drame sunt tentația și seducția. Drama Emiliei, a cărei onoare este amenințată de arbitrarea aristocratică, ridică problema răspunderii publice a conducătorilor. Nu în ultimul rând, tragicul său scop dă autoritate noilor valori burgheze. Cu poemul dramatic ,,Nathan the Wise" (1779), Lessing și-a încununat faima ca dramaturg. Conține un mesaj moral și istoric-filosofic bazat pe conflictele diferitelor religii. Scopurile sale erau să-i arate dispoziția și înțelepciunea cea mai înaltă. În 1751 obține titlul de „magistru” la Universitatea din Wittemberg, după care scrie critica literară. Între 1760–1765, Lessing lucrează ca secretar al generalului von Tanentzien, după care ajunge la Hamburg. Aici va scrie critica teatrală și lucrarea „Dramaturgia hamburgheză”. În 1776 se căsătorește cu Eva König, care moare subit doi ani mai târziu. Scriitorul se stinge și el din viață în 1781. Într-o scrisoare adresată lui Goethe în 1799, Friedrich Schiller a scris următoarele: ,,În orele când ne-am întâlnit de obicei, am citit dramaturgia lui Lessing, care într-adevăr dă o conversație foarte plină de spirit și plină de viață, La acea vreme, toți germanii au fost cei mai clari, cei mai interesați și cei mai liberi preocupați de ceea ce se referă la artă și cu cea mai mare atenție a celor esențiale ".

III. Lupul ca personaj reprezentativ în cele două specii

III.1.Simbolistică

,,Fabula e mai istorică decât un fapt, pentru că faptul ne spune despre un om, pe când fabula spune despre un milion de oameni ".

Putem spune că în fabule este vorba despre animale care învață oamenii cum să se comporte în societate. Astfel, fabulele ne învață să ascultăm de sfaturile celor vârstnici, părinți sau bunici și să nu ieșim din cuvântul lor, deoarece vom avea de suferit. De asemenea, trebuie să fim foarte atenți la oamenii din jurul nostru, pentru că, deși noi suntem corecți și de bună-credință, nu înseamnă neapărat că ceilalți sunt la fel, putând fi prefăcuți, ipocriți sau mincinoși. În basme regăsim virtuți și calități, (curajul, eroismul, dorința de dreptate și de adevăr, supremația mezinului și transformările spirituale prin care trece personajul principal), în timp ce în fabule sunt criticate defectele cu scopul îndreptării lor ( lenea, tirania, lăcomia, ipocrizia, îngâmfarea). Aceste defecte după ce sunt îndreptate tind să devină virtuțile din basme.

Un personaj des întâlnit atât în basmele universale, cât și în fabule este lupul. Acest personaj este des întâlnit și în literatura germană, mai ales în cele două specii amintite în această lucrare. Două dintre operele în care acest personaj apare în cele două specii sunt Scufița Roșie, prezentat în varianta fraților Grimm și fabula Lupul și ciobanul.

Lupul (lat. Canis lupus) este unul din animalele des întâlnite în literatura europeană, cât și pe celelalte continente, încă din cele mai vechi timpuri. Fără să fi avut un cult de prim rang, lupul era legat, mai ales ca totem sau ca simbol, de organizarea cetelor de războinici sau de presupusa origine a unor triburi. Una dintre cele mai celebre lupoaice este Lupa Capitolina, cea care i-a hrănit pe Romulus și Remus, întemeietorii Romei.

În opera indiană Mahābhārata, Bhima (Îngrozitorul), personajul principal al epopeii, este o ființă umană cu trup de lup, iar în lucrarea indiană Harivamsa, Krishna își transformă părul în sute de lupi pentru a determina localnicii din Braj (sau Vraja, regiune din Uttar Pradesh) să se mute în Vrindavan. În Rig Veda, Rijrsava este pedepsit de tatăl său cu orbirea fiindcă a încredințat unei lupoaice oile familiei. Lupoaica cere celor doi Ashvini să îi redea vederea. Referirile la acest animal sunt frecvente în literatura hindusă.

În alte mitologii asiatice, precum cea chineză și mongolă, lupul este creatorul dinastiilor sau paznic al palatului ceresc (lupul albastru). Conform unei cronici chineze din secolul al VII-lea, strămoșii turcilor asiatici au fost nimiciți într-un război greu cu excepția unui băiat, care fusese alăptat de o lupoaică.

Cască și colier reprezentând un cap de lup, purtate de un războinic din tribul amerindian tlingit

Japonezii consideră lupul un apărător în fața altor animale sălbatice.

Fenrir imobilizat de zei

Amerindienii venerau această canidă deoarece considerau că simbolizează puterea și devotamentul, loialitatea. Astfel, în zona Americii de Nord, în cadrul tribului tlingit există legenda conform căreia strămoșul tribal se împrietenește cu un lup care avea să îi poarte noroc, astfel că animalul devine totemul tribului, fiind venerat pentru puterea sa. La algonkini, lupul este asociat lumii subterane a morților (spiritul Nanabozho).

Conform mitologiei romane, viitorii întemeietori ai Romei, Romulus și Remus, sortiți dispariției de către unchiul lor, Amulius, sunt salvați de o lupoaică ce îi Hrănește cu laptele ei într-o peșteră.

În mitologia greacă, în vechea Arcadie, exista un altar situat pe un munte care a fost denumit Lykaion (Muntele Lupului), după numele fiului lui Pelasgo, care este transformat în lup ca pedeapsă din partea lui Zeus. De asemenea, În aceeași mitologie, zeul timpului, apare sub trei forme: câinele simbolizând trecutul, leul ca imagine a prezentului și lupul simbolizând viitorul. Apollo, Zeul Soarelui, proteja turmele de amenințarea lupului, motiv pentru care mai era numit și Lykoktonos (Ucigașul de lupi). Animalele favorite ale zeului războiului Ares erau: câinele, șoimul și lupul. În tratatul Istoria animalelor, Aristotel afirma că lupul, ca animal de pradă, se află într-un conflict perpetuu cu măgarul, vaca și vulpea.

Lupul Fenrir mușcă mâna dreaptă a zeului Týr, miniatură de pe un manuscris islandez din secolul al XVIII-lea

În culturile nordice, în special cea finlandeză, lupul este detestat, deoarece este considerat un simbol al distrugerii și dezolării, iar în cea scandinavă, Fenrir și Sköll sunt lupi infernali, cu importante roluri în escatologie. De asemenea, zeul suprem Odin era însoțit de câinii săi de pază Geri și Freki, care de fapt erau lupi. La germani era răspândit ritualul militar al soldaților în piei de lup Ulfhedhnar.

Drapel de luptă dac

Lupul este prezent și în mitologia dacică. Astfel, steagul de război al dacilor era de fapt un fel de instrument de producere a sunetului cu ajutorul vântului, fiind modelarea unui cap de lup; acest lup-dragon era emblematic la poporul războinic, căruia i se atribuia și practicarea licantropiei. În vechea mitologie românească, lupul participa la viața oamenilor. La naștere, copiii slabi primeau numele de lup pentru a prelua din puterea acestora.

Ca personaj în operele literare și de artă, lupul apare portretizat ca personaj negativ, simbolizând o fiară crudă, fără milă sau viclean și ipocrit.

Astfel, deși în romanul Colț Alb al lui Jack London, personajul principal se transformă din lup în câine devenind un prieten al omului, deci un personaj pozitiv, el apare ca personaj negativ în romanul ,,Frăția lupilor" al lui Michelle Paver, fiind un demon care ucidea locuitorii unui oraș.

În povestirea ,,În mijlocul lupilor”, Vasile Voiculescu descrie un personaj, numit Luparul, care se putea înțelege cu lupii și chiar îi putea stăpâni.

Tema licantropiei este prezentă și în arta cinematografică, un exemplu în acest sens fiind filmul Omul-lup (The Wolfman, 2010), considerat una dintre cele mai bune ecranizări ale acestei teme.

Lupul apare frecvent în heraldică și vexilologie.

Stema familiei nobiliare Zápolya

Imaginea acestui mamifer este prezentă pe armura și emblema mai multor familii nobiliare: Ioan I Zápolya (pe a cărui stemă se află un lup urlând la lună)

Lupul apare de asemenea, în multe proverbe și expresii universale: a avea o foame de lup, a vorbi de lup și lupul la ușă, a băga lupul în turma de oi, a speria oile cu pielea lupului.

III.2. Lupul în literatura germană : basmul Scufița Roșie, de frații Grimm și fabula Lupul și ciobanul, de G.E.Lessing

Inițial, basmul a fost scris de autorul francez, Charles Perrault cu titlul Le Petit Chaperon Rouge, încheindu-se cu un final tragic atât pentru Scufița Roșie, cât și pentru bunica ei. Apoi frații Grimm au preluat basmul și au scris o variantă care se încheie cu un final fericit pentru ambele, dându-i titlul de Rottkäpchen.

Era odată o fetiță tare drăgălașă pe care mama și bunica ei o iubeau foarte mult. Într-o zi, bunica îi dăruiește o căciuliță din catifea roșie pe care o croșetase cu drag, iar de atunci fetița a purtat-o tot timpul, de aceea oamenii îi spuneau Scufița Roșie.

La un moment dat, bunica s-a îmbolnăvit, astfel că mama a trimis-o pe Scufiță cu un coșuleț plin cu mâncare și o sticlă de vin pe care să i le ducă bunicii bolnave, dar spunându-i să aibă grijă în pădure și să nu se abată din drum. Aceasta porni la drum, dar deodată în pădure îi apăru în cale lupul cel rău și o întrebă încotro merge. Fetița i-a răspuns că merge la bunica ei, care stătea în mijlocul pădurii, într-o căsuță, lângă care se aflau trei stejari mari. Viclean, lupul își făcu un plan pentru a le mânca pe amândouă, astfel că o face să întârzie pe Scufiță, spunându-i că ar fi frumos să îi culeagă niște flori bunicuței, timp în care el aleargă spre casa acesteia, își subție vocea, imitând-o pe Scufiță, iar bătrâna îi spune să intre că ușa e deschisă și mare îi fu mirarea când văzu lupul, care a mâncat-o numaidecât.

Apoi, se deghiză în bunică, se îmbrăcă cu hainele ei, își puse baticul și se așeză în pat, așteptând să apară Scufița. Când ajunge, bucuroasă, ea se duse la patul bunicii să-i dăruiască florile culese și coșulețul cu merinde, dar se opri nedumerită și speriată de înfățișarea bunicii. Uimită, o întrebă de ce are ochii așa de mari, dar șiret, lupul îi răspunse că îi are mari pentru a o vedea mai bine, dar când îl întrebă de ce are gura atât de mare îi răspunse că are gura mare pentru a o putea mânca mai bine și o și înghiți pe dată. Sătul, lupul adormi și începu să sforăie zgomotos.

Întâmplător, un vânător trecea pe acolo și aude sforăitul mult prea puternic pentru o bunicuță, iar când intră în casă vede lupul întins pe pat și înțelege ce s-a întâmplat. Se uită în jur și găsește o foarfecă cu care spintecă burta lupului, salvându-le pe amândouă. Pentru a-l pedepsi pe lup, aceștia îi umplură burta cu o grămadă de bolovani, iar când se trezi lupul, speriat vru să sară afară din casă și să fugă, dar pietrele erau atât de grele încât acesta se prăbuși la pământ și muri.

Toți trei erau bucuroși și mulțumiți. Vânătorul jupui lupul și îi luă blana, bunica mâncă apoi cozonacul și bău vinul însănătoșindu-se, iar Scufița Roșie zise în sinea ei: De acum înainte nu o să mai mă abat niciodată din drum și o să ascult de sfaturile mamei!

Der Wolf und der Schäfer

În fabula Lupul și ciobanul, de Gotthold Ephraim Lessing este vorba despre un cioban a cărui turmă de oi a fost decimată într-o zi, dar ciobanul nu știe de către cine. Lupul merge la cioban pentru a-și exprima părerea de rău față de pierderea suferită de acesta, iar ciobanul îi mulțumește, spunându-i că are o inimă foarte bună, deoarece suferă de fiecare dată când el trece printr-un necaz.

De fapt lupul cel ipocrit și lacom a fost cel care a mâncat oile, iar apoi a avut îndrăznirea de a-i prezenta ciobanului condoleanțele sale. Mila lupului este în contrast cu acțiunile sale anterioare. În acest caz, există două posibilități, ori ciobanul a fost prea naiv, crezând că lupul este la fel de bun și de cinstit ca si el, ori și-a dat seama, dar nu a avut curajul să îi spună în față că știa ce se petrecuse în realitate.

III.3. Asemănări și deosebiri ale lupului în cele două opere

În ambele opere, lupul reprezintă personajul negativ, este viclean și lacom. Atât în basmul Scufița Roșie, cât și în fabulă, ies la iveală prefăcătoria și fățărnicia lupului, care reprezintă o anumită tipologie umană. În basm, el pozează în fața scufiței în lupul cel bun, spunându-i că ar fi frumos să îi culeagă niște flori bunicuței, timp în care el aleargă spre casa acesteia, doar pentru a o face să întârzie și să îi mănânce bunica.

Lupul simbolizează puterea, răutatea, lăcomia, lipsa de principii morale, este văzut ca un simbol al răului, așa cum Satana se opunea păstorului bun, adică lui Dumnezeu.

Ca structură compozițională operele diferă, astfel caracteristicile personajului sunt redate în mod diferit. În basm, lupul reprezintă animalul feroce care are un singur scop, instinctul de supraviețuire, în timp ce în fabulă el reprezintă o tipologie umană, personificat cu ajutorul alegoriei și sugerează ipocrizia și răutatea.

În concluzie, defectele fac apel la toată lumea și sunt universal valabile. Anumite trăsături de caracter și deficiențe ale persoanelor sunt atacate pentru ca aceștia să se gândească, să învețe o lecție și, eventual, să-și schimbe propriul comportament.

IV. Valori moralizatoare și reflectarea acestora în două opere de referință: Muc cel mic, de Wilhelm Hauff și Cenușăreasa, de frații Grimm

IV.1. Muc cel mic, de Wilhelm Hauff

A fost odată, în Nicheea un pitic, căruia din cauza înălțimii i se spunea Muc cel Mic și toți copiii râdeau de el. Acesta era un bătrânel singuratic, care avea o înfățișare foarte ciudată, cu un cap enorm pe un trup mic și plăpând, dân d curs la multe jigniri din partea oamenilor. Locuia într-o casa uriașă, își făcea singur de mâncare, o dată pe lună ieșea să se plimbe pe uliță, iar seara se plimba pe acoperiș. El nu lua în seamă batjocurile copiilor, care i-au făcut chiar și un cântecel, care suna cam așa:

Muc, Muc, Muc, micule Muc,

Hai la joacă, nu sta cuc!

Casa ta e mare, mare,

Capul tău pereche n-are:

Uriaș ca un ceaun!

Muc, piticul nostru bun,

Sari și ia-te după noi!

Prinde unul, prinde doi,

Muc, Muc, Muc, piticul Muc!

Într-o zi, unul dintre copii l-a călcat pe papucii lui uriași, iar bietul Muc s-a împiedicat și a căzut. Supărat, s-a dus acasă la tatăl copilului și i-a povestit isprava pe care o făcuse fiul său. De frica tatălui, băiatul a stat afară până s-a înserat și i s-a făcut foame, dar tot nu a scăpat de mânia părintelui său, care i-a dat o bătaie pe care să o țină minte și totodată i-a spus povestea de viață a lui Muc, în speranța că va înțelege si nu își va mai bate joc de el.

Muc cel mic a trăit o copilărie nefericită alături de tatăl său, Mucrah, om de bază în Nicheea, dar sărac și care trăia aproape tot atât de singuratic ca fiul său. Era un om sobru, nu zâmbea mai deloc, îi era rușine cu feciorul lui, datorita înfățișării de pitic și îl jignea mereu. Într-o zi, bătrânul a căzut și a murit, lăsându-l singur pe Muc, care avea doar șaisprezece ani. Din cauza datoriilor pe care le avea la neamuri, acestea s-au mutat în casa lui și l-au dat afară pe sărmanul Muc, care a avut o singură dorință și anume să i se dea hainele tatălui său, un turban uriaș, un brâu lat în care și-a înfipt hangerul lung cu înflorituri tot al tatălui său, niște șalvari lungi și o mică feregea albastră, care însă nu i se potriveau deloc, dar el le purta cu drag chiar și acum la bătrânețe, deoarece erau moștenire părintească.

Astfel, Muc a pornit în căutarea norocului, a mers câteva zile până ce a zărit o cetate, unde a intrat căutând o ușă deschisă ca să-l primească cineva, pentru că era foarte obosit și înfometat. Tot mergând el ajunge la casa unei bătrâne, care tocmai își chema la masă câinii și pisicile. Puțin rușinat, dar nemaiputând de foame, Muc a urmat animalele, iar când l-a văzut, bătrâna încruntată l-a întrebat ce caută, iar piticul i-a explicat povestea sa și bătrânei i s-a făcut milă și l-a poftit la masă, ba chiar i-a propus să rămână la ea pentru a o sluji, promițându-i că îi va da și bani. Bineînțeles că Muc a acceptat imediat, la început a fost mulțumit, deoarece treaba nu i se părea deloc grea, ci mai degrabă ciudată. Stăpâna sa, Ahvati, avea doi cotoi și patru pisici, pe care le iubea ca și cum ar fi fost copiii ei și le dădea o atenție deosebită.

În fiecare dimineață, Muc le pieptăna blana, le dădea cu produse cosmetice scumpe și parfumate, le punea de mâncare, iar noaptea le culca pe perne de mătase și le învelea cu macaturi din catifea. Dar după o vreme, pisicile au devenit tot mai rele, spărgeau străchini ca bătrâna să creadă că bietul Muc a făcut toate boacănele. Astfel, deoarece stăpâna nu îi dăduse nici măcar un ban, deși i-a promis, Muc s-a hotărât să plece din nou în lumea largă, dar nu înainte de a lua cu el niște conduri și un toiag ascunși de stăpână într-o cămară și pe care le găsește cu ajutorul unui cățel. Și-a luat toate lucrurile, a început să fugă cum nu o mai făcuse până atunci și nu s-a oprit până ce nu a ieșit afară din cetate, abia reușind să se oprească din cauza condurilor, la care a strigat la un moment dat ca la niște cai și ca prin minune, aceștia s-au oprit, iar Muc s-a întins pe iarbă, pentru că era frânt de oboseală. În timp ce dormea, i-a apărut în vis cățelul care l-a ajutat să găsească toiagul și condurii, spunându-i că acestea sunt fermecate, că poate zbura cu ajutorul condurilor dacă se va răsuci cu ei de trei ori pe călcâi, iar toiagul îl va ajuta să găsească aur, ciocnind de trei ori în pământ și argint, numai de două ori.

De cum s-a trezit, și-a amintit visul și, curios din fire, a încercat imediat condurii zburători, iar spre bucuria lui, aceștia chiar erau fermecați. Zbură ce zbură, până se opri într-o piață cu multe tarabe, iar acum se gândea cum ar putea face rost de bani. Astfel ajunse la porțile unui palat, unde a vorbit cu păzitorul robilor, pentru a se angaja ca ștafetă. Prin urmare, s-a organizat un concurs între Muc cel mic și cel mai bun alergător al împăratului. La început, toți l-au luat în derâdere pe bietul Muc, dar cu ajutorul pantofilor zburători a câștigat întrecerea și respectul tuturor, dar totodată și invidia celorlalți angajați, deoarece devenise slujitorul preferat al împăratului. În sfârșit, Muc era fericit, pentru că era tratat și plătit bine. Totuși, era nemulțumit din cauza faptului că nu se înțelegea bine cu restul angajaților și gândindu-se cum să facă să fie armonie între ei, și-a amintit de toiagul fermecat. El tot auzise povești cum că în gradina palatului s-ar afla o comoară și într-o noapte a pornit în căutarea ei și ajunse într-un colț îndepărtat al grădinii și simți cum toiagul îi saltă din mână și bătu de trei ori în pământ. Și-a dat seama imediat că era vorba de aur și începu să sape până ce dădu de un capac mare, de fier. Atunci coborî în groapă, curios să vadă ce se ascunde sub capac și descoperi o oală plină cu galbeni. Își umplu buzunarele cu bănuți și se întoarse în palat deoarece era extenuat.

A doua zi, începu să dea bănuți celorlalți servitori, în speranța că de acum aceștia îl vor îndrăgi, dar nu a fost deloc așa. Dimpotrivă, marele bucătar Ahuli, păzitorul robilor Ahmet, paharnicul Korhuz și vistiernicul Arhaz, cel mai mare dușman al său, s-au aliat împotriva lui Muc, pentru a-i strica imaginea în fața împăratului. Astfel, într-o seară, cei patru l-au urmărit pe Muc, care se ducea în grădină să mai ia bănuți deoarece i se terminaseră, aceștia l-au prins, l-au legat și l-au dus în fața împăratului, spunându-i că Muc a furat bănuții din vistieria țării și voia să îi îngroape. Auzind acestea, împăratul s-a înfuriat foarte tare și a ordonat ca bietul Muc să fie pus în lanțuri și încuiat în turn.

În ziua următoare i s-a spus că va primi pedeapsa cu moartea și se hotărî să-i spună împăratului adevărul despre toiag si conduri, sperând că îi va cruța viața. Inițial, împăratul nu l-a crezut, dar i-a mai acordat o șansă, ascunzând într-un loc niște galbeni, apoi l-a pus pe Muc să îi caute. Bineînțeles, cu ajutorul toiagului fermecat i-a găsit și împăratul a fost mulțumit, dar a vrut să încerce și condurii zburători, iar Muc i i-a dat, însă nu i-a spus și cum funcționează, începând să alerge până a căzut la pământ. Mâhnit peste măsură, împăratul i-a poruncit să părăsească imediat țara sa, dar i-a oprit toiagul și condurii, pe care le-a încuiat în vistieria sa.

Mai sărac ca niciodată, Muc a pornit din nou la drum, trist și deznădăjduit. A mers ce a mers până a ajuns într-o pădure, unde se afla un pârâu limpede și un pom plin cu smochine. S-a așezat pe pajiștea cu iarbă moale, departe de oamenii care i-au făcut rău, și, apăsat de gânduri negre și istovit de pe drum, a adormit. Când s-a trezit îi era foame, așa că a mâncat câteva smochine, iar apoi i s-a făcut sete și a băut niște apă din pârâu, dar s-a speriat foarte tare când și-a văzut reflexia în apa limpede, deoarece îi crescuseră două urechi mari și un nas lung și gros. Necăjit, se plimba prin pădure când i se făcu din nou foame și zări un alt smochin din care a mâncat câteva, apoi se gândi să-și acopere urechile cu turbanul său, dar spre mirarea lui urechile uriașe și nasul lung dispăruseră.

Mai bucuros ca niciodată, îi veni ideea de a se răzbuna pe slujitori și împărat cu ajutorul smochinelor, așa că a cules câteva din ambii pomi și a pornit din nou spre palat. Înainte de a intra în palat, se deghiză pentru a nu-l recunoaște cineva și merse la marele bucătar pentru a-i vinde smochinele. Încântat, bucătarul le cumpără imediat, iar invitații la cina de seară s-au înfruptat cu mare poftă, dar bucuria lor nu dură mult, deoarece le apăruseră ca lui Muc niște urechi mari și un nas atât de lung că trecea de bărbie. Înspăimântat, împăratul a dat ordin să fie aduși cei buni vraci pentru a le reda înfățișarea de dinainte. Muc a auzit cele întâmplate și din banii luați pe smochine și-a cumpărat un vesmânt ca de cărturar, și-a lipit o barbă făcută din păr de capră si s-a dus la palat cu coșulețul cu smochinele vindecătoare. Acolo, i-a dat unui print o smochina si ca prin minune, urechile si nasul erau din nou de mărime obișnuită. Văzând aceasta, împăratul îl duse pe Muc, deghizat in vraci, in vistieria sa pentru a-si alege ceva drept recompensa, dar el își dorea doar condurii zburători si toiagul fermecat, pe care le-a zărit de cum a intrat in încăpere. S-a încălțat repede, si-a luat toiagul si s-a demascat in fata împăratului, spunându-i ca asta e răzbunarea lui, sa rămână toata viața cu acea înfățișare hidoasa, pentru a-si aminti toata viața de Muc cel mic. Împăratul nici nu apuca sa strige după ajutor ca Muc își si luase zborul cu ajutorul condurilor si era departe. De atunci, a trăit singur, deoarece era supărat pe oameni din cauza întâmplărilor petrecute.

După cele povestite de tatăl sau, fiul lui si ceilalți copii nu au mai râs de el, ci l-au respectat datorită înțelepciunii sale.

IV.2. Cenușăreasa, de frații Grimm

Este unul dintre cele mai cunoscute și frumoase basme ale fraților Grimm, în care este vorba despre o prințesă frumoasă și blândă care locuia doar cu tatăl ei, deoarece mama sa murise. La scurt timp, tatăl ei s-a recăsătorit cu o femeie rea și materialistă, care s-a mutat în palat împreună cu cele două fiice ale sale. Surorile vitrege erau frumoase pe dinafară, dar urâte pe dinăuntru, se purtau foarte urât cu Cenușăreasa, o tratau ca pe o servitoare, punând-o să facă toate treburile casnice și nici măcar nu acceptau să doarmă și să mănânce cu ea. Biata fată era acum nevoită să doarmă în turnul palatului, iar din cauză că era mai mereu murdară de cenușă, surorile vitrege, care o jigneau în toate felurile, au poreclit-o Cenușăreasa.

Într-o zi, tatăl ei a trebuit să plece pentru a-și rezolva treburile, dar nu înainte de a întreba fetele ce și-ar dori. Una dintre ele a spus că își dorește rochii frumoase, cealaltă perle și pietre prețioase, pe când Cenușăreasa a cerut să-i aducă doar prima crenguță ce îi va atinge pălăria în drum spre casă. Din păcate, tatăl nu s-a mai întors acasă, deoarece s-a îmbolnăvit pe drum și a murit, dar i-a ordonat slujnicului său să îi ducă crenguța Cenușăresei și să îi spună că o iubește foarte mult.

După un timp, împăratul a organizat un bal, la care a invitat toate fetele din regat pentru ca fiul său să își aleagă una. Bucuroasă de această veste, Cenușăreasa și-a întrebat mama vitregă dacă poate să meargă și ea, însă răspunsul ei a fost negativ, spunând că le va face de râs dacă va veni. Pe deasupra a pus-o să le ajute pe surorile vitrege să se aranjeze pentru bal. După ce au plecat, biata Cenușăreasa începu să plângă, dar se opri imediat când în față îi apăru zâna cea bună, care i-a dăruit o rochie superbă, niște pantofi de cristal și o trăsură cu care să ajungă la bal, însă i-a spus să fie foarte atentă, deoarece la miezul nopții vraja va lua sfârșit.

De cum a ajuns la bal i-a captat atenția prințului, cu care a dansat toată seara. La miezul nopții a fugit, dar s-a împiedicat și și-a pierdut un pantof. A doua zi, prințul porni în căutarea alesei inimii sale, dar pantoful nu se potrivea niciuneia, în final ajunse și la casa Cenușăresei, unde îl vor proba și surorile vitrege, dar în zadar. Deznădăjduit dădu să plece, dar auzi pe cineva cântând minunat și ordonă să fie adusă imediat. Pantoful i-a venit perfect, așa că a urcat-o pe cal și a dus-o la palatul său, apoi s-au căsătorit și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

V. Concluzii

Literatura universală generează o multiplă cunoaștere, pentru ca noi, oamenii, să putem a ne dezvolta o bază solidă de cunoștințe, pe care să le putem folosi în societate, atunci când ne sunt necesare. De exemplu, studiind opera lui Goethe sau Schiller vom descoperi scriitori ce aduc profunzime vieții descrise în operele lor, însă cu o percepție asupra vieții complet diferită față de a altor scriitori.

În altă ordine de idei, a studia literatură înseamnă a descoperi noi tipologii, noi caractere, prin intermediul cărora, creatorii lor conturează diferite tipuri de comportamente, descriu reacții, atitudini sau temperamente ale personajelor aflate în diferite situații, care îi pot fi deosebit de utile cititorului, întrucât îi pot dezvolta capacitatea de reflecție, de analiză și chiar de creativitate.

Cărțile pot schimba vieți. E o realitate pe care nimeni nu o contestă teoretic, deși mulți sunt aceia care nu o trăiesc practic. Cărțile reușesc să ne schimbe, iar cele citite în copilărie au un mare impact asupra a ceea ce devenim în viitor. Consider că, atunci când citim o carte, de cele mai multe ori, trăsăturile personajului principal se răsfrâng asupra vieții noastre. Fără să ne dăm seama, luăm o parte din el și o transformăm, astfel, într-o parte din noi.

În primul rând, literatura, în special operele de ficțiune, au puterea de a schimba personalitatea cititorului, grație experienței unice individuale pe care fiecare o trăiește în timpul lecturii, fie că este vorba de o lacrimă, fie că este vorba de însușirea unor lecții de viață pe care le-a aflat în paginile cărții. O astfel de lectură în copilărie poate determina, de exemplu, apetența cititorului față de un anumit gen literar.

În al doilea rând, cărțile au un rol important în dezvoltarea vocabularului, iar basmele sau povestirile, pot lărgi perspectivele, ajutându-l pe cititor să îi înțeleagă pe cei din jur și să își dezvolte anumite abilități sociale. De asemenea, dezvoltă imaginația, prin necesitatea cititorului de a-și imagina personaje și acțiuni.

În concluzie, lecturile din copilărie și nu numai, ne pot face mai inteligenți și ne pot ajuta să ne construim drumul spre succes. Lecturile din copilărie au un mare impact asupra tinerilor mai târziu, pentru că la vârste fragede, omul extrage din ceea ce citește informații esențiale și învățături pe care le pot aplica în viața de zi cu zi.

Basmul reprezintă mai mult decât „o poveste de adormit copiii”. Basmele sunt mijloace eficiente în procesul de formare a exprimării corecte la copiii din ciclul primar.

Când vorbim de rolul basmului în viața copiilor, ne amintim că aceste creații populare oferă un limbaj accesibil cu puține cuvinte și expresii necunoscute, dar și o limbă literară corectă ușor de înțeles de către școlari. În plus, îi provoacă la un exercițiu de imaginație, căci în basme și povești se poate întâmpla orice, iar copilul este fericit că, orice dificultăți ar exista, în basm se rezolvă.

Prin personajele literare se pot forma comportamente morale, căci copiii se identifică și preiau din calitățile/defectele acestora. De cele mai multe ori, ei vor să fie harnici, curajoși, cinstiți, corecți, asemeni lui Făt -Frumos sau Ileana Cosânzeana.

Totuși, sunt și copii care se identifică cu personajele negative: zmei sau zgripțuroaice. Preluarea modelelor negative poate fi determinată de agresivitate și frustrări neexprimate sau poate fi efectul fenomenelor agresive din desenele animate larg promovate în ultimul timp.

Nu este suficient doar să citim. Învățătorul și părintele trebuie să vadă ce a înțeles copilul, să-l determine să prezinte conținutul basmului. Acesta reprezintă un exercițiu important de exprimare orală. De multe ori, copiii vor începe să povestească momentul care le-a plăcut cel mai mult, sărind anumite evenimente. Astfel ei trebuie direcționați în sensul așezării acțiunilor în ordinea desfășurării lor.

În concluzie, literatura deschide cititorilor noi orizonturi, îndemnându-i să citească din ce în ce mai mult, să-și dorească să descopere și alți scriitori sau alte personaje, tocmai pentru că lectura ne poate alimenta spiritual, identificând noi perspective sau noi viziuni asupra vieții. Literatura se dovedește deosebit de utilă tinerilor, fiindcă, dincolo de partea formativă, așa cum am arătat mai sus, oferă soluții și sugestii pentru problemele unor comunități și societăți care au cunoscut experiențe similare, iar rolul acesteia este de a-i oferi cititorului o cultură solidă, o bază bună de cunoaștere a realităților lumii înconjurătoare, conturându-i o imagine amplă și profundă asupra vieții.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Basme – Wilhelm Hauff – Ed. Vivaldi, București, 1995, tradusă de Irina Vlad

Basme – Frații Grimm – Ed. Regis, București, tradusă de Regis & Atlantis Group

Fabeln – Gotthold Ephraim Lessing – Ed. Philipp Reclam, Leipzig, 1976

Märchen – Hans Gerd Rötzer – Ed. C.C. Buchners- Bamberg

Die Symbolsprache der Märchen – Ortrud Stumfe – Ed. Aschendorff, Münster

https://ecreator.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=1908%3Aoriginea-basmului-popular&catid=14&Itemid=117

http://crispedia.ro/personajele-basmului/

http://www.creeaza.com/didactica/gradinita/Clasificarea-basmelor563.php

https://hyperliteratura.ro/fratii-grimm/#

Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice

Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu

VIZAT Conducător științific

Declarația pentru conformitate asupra originalității operei științifice

Subsemnatul / Subsemnata Moroșsanu Alina Cristina domiciliat/ă în localitatea Petroșani adresa poștală Strada 1 Decembrie 1918 BL.84, Sc 1, ap.4, având actul de identitate seria HD nr 894127, codul numeric personal 2930403204494 înscris/ă pentru susținerea lucrării de licență / proiectului de diplomă cu titlul „Comparația între basm și fabulă în literatura germană” declar următoarele:

opera științifică nu aparține altei persoane, instituții, entități cu care mă aflu în relații de muncă sau altă natură;

opera științifică nu este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri, iar prin aplicarea acesteia nu devine dăunătoare sănătății ori vieții persoanelor, animalelor sau plantelor;

opera științifică nu a mai fost publicată de subsemnatul / subsemnata sau de o terță persoană fizică sau juridică, în țară sau în străinătate, anterior datei depunerii acesteia spre evaluare în scopul obținerii recunoașterii științifice în domeniu.

Specific explicit că ideile prezentate sunt originale, iar sursele de informații care stau la baza emiterii unor teorii originale au fost corect citate și prezentate în opera științifică.

Data 27.06.2018

Numele și prenumele Moroșanu Alina Cristina

Semnătura

Notă: Prezenta declarație va purta viza conducătorului științific.

Cod. PO – ULBS – DPPI – 06_ed – 1_rev – 0 / 05.11

Copyright : http://ppi.ulbsibiu.ro/ro/despre/proceduri.php

Adresa: Bd-ul. Victoriei, nr. 10

Sibiu, 550024, România

e-mail: rectorat@ulbsibiu.ro

www.ulbsibiu.ro