SPECIALIZAREA KINETOTERAPIE SI MOTRICITATE SPECIALA [311373]

[anonimizat], [anonimizat]: [anonimizat] 2016 –

[anonimizat], TINERETULUI ȘI SPORTULUI

UNIVERSITATEA ECOLOGICA BUCURESTI

FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT

SPECIALIZAREA KINETOTERAPIE SI MOTRICITATE SPECIALA

TEMA LUCRĂRII:

Profilaxia cifozei prin mijloace specifice

jocului de volei la copiii cu varste de 6 – 12 [anonimizat]: [anonimizat] 2016 –

CUPRINS

INTRODUCERE …………………………………………………………………………………………. 4

CAPITOLUL I : FUNDAMENTAREA ȘTIINȚIFICĂ A LUCRĂRII …………… 5

I.1. Profilaxie ……………………………………………………………………………………………………… 5

I.2. Noțiuni de anatomie a coloanei vertebrale …………………………………………………….. 8

I.2.1. Caracteristicile comune ale vertebrelor ……………………………………… 9

I.2.2. Articulațiile coloanei vertebrale ………………………………………………. 11

I.2.3. Mușchii coloanei vertebrale …………………………………………………….. 13

I.2.4. Biomecanica coloanei vertebrale ……………………………………………… 21

I.2.5. Mișcările coloanei vertebrale …………………………………………………… 22

I.3. Cifoza …………………………………………………………………………………………………………. 24

I.3.1. Generalități …………………………………………………………………………….. 24

I.3.2. Etiopatogenie ………………………………………………………………………….. 26

I.3.3. Criterii de susținere a diagnosticului ……………………………………….. 28

I.3.4. Evoluție și pronostic ………………………………………………………………… 32

I.3.5. Tratament ………………………………………………………………………………. 32

I.4. Particularități de vârstă ale copiilor de 6 – 12ani …………………………………………. 37

I.4.1. Particularități somatice …………………………………………………………… 37

I.4.2. Particularități funcționale ……………………………………………………….. 38

I.4.3. Particularități psihice ……………………………………………………………… 38

I.4.4. Particularități motrice …………………………………………………………….. 39

I.5. Caracterizarea jocului de volei ……………………………………………………………………. 41

I.6. Mijloacele kinetoterapiei utilizate în profilaxia cifozei …………………………………. 45

CAPITOLUL II : ORGANIZAREA ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII ….. 48

II.1. Scopul, ipotezele și sarcinile cercetării ……………………………………………………….. 48

II.2. Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării ……………………………………. 48

II.2.1. Analiza literaturii de specialitate și a celei interdisciplinare …….. 49

II.2.2. Metoda observației pedagogice ………………………………………………. 49

II.2.3. Metoda analizei SWOT ………………………………………………………….. 50

CAPITOLUL III: Mijloace specifice jocului de volei care pot fi utilizate în

profilaxia cifozei pentru această vârstă ………………………………………….. ………………… 51

III.1. Prezentarea programelor …………………………………………………………………………. 51

III.2. Analiza SWOT pentru programele prezentate ………………………………………….. 64

CAPITOLUL IV: CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI ………………………………… 66

GLOSAR …………………………………………………………………………………………………… 68

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………………….. 69

ANEXE

INTRODUCERE

Kinetoterapia reprezintă terapia prin mișcare, aplicată sub formă de programe de

recuperare medicală, centrate pe refacerea unor funcții diminuate, sau dimpotrivă, centrate pe dezvoltarea nivelului funcțional în diverse afecțiuni.

Kinetoterapia se folosește de exercițiul fizic, exprimat prin mișcări statice și dinamice, care se pot aplica în programe profilactice, terapeutice, curative și de recuperare, putându-se spune astfel că există trei tipuri de kinetoterapie:

kinetoterapie profilactică;

kinetoterapie de tip curativ;

kinetoterapie de recuperare.

Exercițiul fizic ocupă un loc important în metodica pregătirii sportivilor și a refacerii, dar și în recuperarea după îmbolnăviri sau ca factor de întreținere.

Exercițiile împrumutate din jocurile sportive, sau unele structuri de joc reprezintă, cele mai agreate, dar eficiente, mijloace în corectarea unor deficiențe fizice, în fortificarea organismului și în tratarea unor afecțiuni ale diverselor aparate și sisteme. Practicate sub forma lor cea mai simplă, jocurile provoacă nu numai o înviorare a tuturor funcțiilor motoare și organice, ci și o serie de emoții pozitive, care le schimbă dispoziția psihică și îi distrag de la preocupările curente, dominate de prezența și suferințele date de boală sau de deficiența pe care o acuză, determinându-i să dorească să practice și în continuare o astfel de activitate motrică.

În prezenta lucrare, kinetoterapia a fost utilizată cu caracter profilactic. Ea conține motivații și aplicații profilactice cu scopul de a înlătura o deficiență a coloanei vertebrale, cifoza.

M-am oprit asupra acestei teme, deoarece deficiențele coloanei vertebrale sunt foarte numeroase în rândul copiilor. Am considerat necesar faptul că elevii trebuie să fie educați și capabili să adopte un stil de viață sănătos, exercițiul fizic constituind singura metodă care ne ajută să îndeplinim scopul propus.

Importanța kinetoterapiei în tratamentul cifozelor este clar evidențiată în practică, prin faptul că indiferent de cauza producerii sau de gravitatea deviației, recuperarea prin mișcare este nelipsită.

Lucrarea dorește să evidențieze importanța profilaxiei cifozelor (și în general, a tuturor deviațiilor coloanei) precum și conștientizarea elevilor de necesitatea practicării exercițiilor fizice, ghidându-ne după cunoscutul motto: „Existența noastră este mișcarea, repausul reprezintă moartea” (Blaise Pascal).

CAPITOLUL I

FUNDAMENTAREA ȘTIINȚIFICĂ A LUCRĂRII

I.1. PROFILAXIE

Kinetoprofilaxia aplică mijloacele kinetologiei medicale cu scopul prevenirii îmbolnăvirilor, complicațiilor sau sechelelor acestora, constituindu-se în următoarele forme: kinetoprofilaxie primară, secundară și terțiară.

Kinetoprofilaxia primară aplică individului sănătos mijloacele kinetologiei medicale, cu scop sanogenetic, pentru menținerea stării de sănătate, în limitele vârstelor biologice și cronologice; cu alte cuvinte, previne îmbolnăvirile. Astfel, gimnastica de înviorare, gimnastica aerobică, jogging-ul, plimbările, activitățile de timp liber competiționale și necompetiționale, chiar practicarea unui sport compun kinetoprofilaxia primară.

Kinetoprofilaxia secundară este forma kinetoprofilaxiei cu rol de prevenire a complicațiilor îmbolnăvirilor.

Kinetoprofilaxia terțiară, ca și primele două forme, reunește mijloacele specifice, nespecifice și complexe, pe care le administrează după reguli proprii impuse de prevenirea apariției sechelelor, a leziunilor somato-funcționale ireversibile, care ar putea determina dizabilitate motorie și/sau psihică.

Obiectivele kinetoprofilaxiei primare sunt strict profilactice și costau în menținerea stării de sănătate, păstrarea aliniamentului normal al corpului, creșterea forței și rezistenței musculare, a amplitudinii mișcării, menținerea și optimizarea capacităților funcționale și coordinative ale organismului.

Particularitățile kinetoprofilaxiei primare coincid până la un punct cu cele ale kinetoterapiei, în sensul că este naturală, complexă, activă, specifică, nespecifică, funcțională și științifică; lipsa obiectivelor terapeutice îi conferă notele diferențiale.

Inactivitatea fizică este o problemă majoră a sănătății publice, și există dovezi științifice care demonstrează că lipsa activității fizice regulate este un factor de risc major în numeroase afecțiuni cronice. Kinetoterapia, cu toate aspectele ei de prevenție, terapie și recuperare, realizează prin esența ei, o abordare holistică a individului, fie el sănătos, fie predispus la anumite îmbolnăviri, fie bolnav cronic, sau acut, pentru a-i maximiza capacitatea funcțională și pentru a-i spori calitatea vieții.

Un act kinetoterapeutic, ca și orice act medical, este infinit superior atunci când el este făcut în scopul prevenirii unui rău (decondiționări, boli, incapacitate, handicap) și nu reparării unuia gata instalat.

Kinetoprofilaxia, reprezintă aplicarea exercițiilor aerobice pe principiile științei antrenamentului medical și se aplică:

omului sănătos pentru a-l feri de boli sau de apariția sindromului de decondiționare fizică (profilaxie de gradul I);

omului vârstnic la care decondiționarea a apărut pentru a-l feri de agravarea ei (profilaxie de gradele I și II);

omului bolnav (cu boli cronice) pentru a-l feri de apariția unor agravări sau complicații ale acestor boli (profilaxie de gradul II). Pentru că această noțiune interferează cu noțiunea de kinetoterapie de recuperare, Organizația Mondială a Sănătății o numește „profilaxie de gradul III” (Sbenghe, 2002).

Sănătatea optimală este asociată capacității de a face față solicitărilor, ea semnificând prezența stării de bine (le Bièn-être sau Well-being), cu condiția ca individul să aibă un stil de viață sănătos. Obiceiurile sănătoase de viață ale omului modern presupun autocontrolul permanent al curbei ponderale, a tensiunii arteriale, a dietei, a stresului, a consumului de alcool, de țigări, de droguri și practicarea sistematică a activităților fizice.

Există dovezi științifice incontestabile, bazate pe studii observaționale și experimentale, care atestă că activitatea fizică regulată contribuie la profilaxia primară și secundară a numeroase maladii cronice (bolile cardio-vasculare, diabetul, cancerul, hipertensiunea, obezitatea, depresia si osteoporoza) și este asociată cu un risc scăzut de moarte prematură.

Există o relație de dependență liniară între volumul activității fizice și starea de sănătate, astfel încât persoanele cele mai active din punct de vedere fizic au cel mai scăzut risc de a se îmbolnăvi. Programele de promovare a sănătății și de profilaxie primară ar trebui adresate persoanelor de toate vârstele, din moment ce riscul de îmbolnăvire cronică începe din copilărie și crește cu vârsta.

Atitudinea corectă este o funcție a corpului omenesc, care are la bază o serie de reflexe senzorio-motorii. Acestea au ca punct de plecare impulsurile recepționate de proprioreceptorii din țesuturile periarticulare, tendoane și mușchi, precum și de interoreceptorii din piele și analizatorii vizuali sau acustico-vestibulari. Toate aceste excitații se transmit structurii perceptive a scoarței cerebrale, care le reține și trimite pe cale motorie, efectoare, până la nivelul măduvei spinării, impulsuri prin intermediul cărora se modifică starea de tonus a musculaturii corpului omenesc, necesară menținerii în condiții diferite a aceleiași atitudini.

Deci, atitudinea corpului – corectă sau nu – se formează prin intermediul unor reflexe prin care individul își menține aceleași raporturi între segmentele sale, în condiții asemănătoare desfășurării activităților statice și dinamice.

Procesul de educare a atitudinii corecte a corpului trebuie să înceapă după vârsta de 5 ani, adică vârsta la care, terminându-se mielinizarea fibrelor nervoase, se poate regla tonusul muscular și forma un reflex corect și stabil de atitudine corectă.

Măsurile prin care se poate educa atitudinea corectă a corpului sunt numeroase și variate. Unele dintre ele se adresează întregului organism, altele numai aparatului locomotor și sistemului nervos; primele acționează indirect asupra funcției de atitudine corectă, cealaltă se adresează direct elementelor pasive și active de care depinde atitudinea corpului. Din prima grupă, fac parte toate măsurile prin care se îmbunătățește starea generală de sănătate și rezistență a corpului, ca bază împotriva predispozițiilor și cauzelor care favorizează sau determină atitudinile deficiente.

Pentru educarea unei atitudini corecte, este utilă organizarea rațională a activității zilnice și evitarea oboselii. Părinții și chiar profesorii impun în foarte multe cazuri menținerea îndelungată a unor poziții la banca sau masa de lucru, care solicită static mușchii spatelui. Lucrul static prelungit este mai obositor decât lucru dinamic și favorizează luarea și menținerea unor poziții incorecte, deficiente. Pe lângă faptul că șederea și activitatea statică din banca școlară trebuie să se desfășoare într-o poziție cât mai corectă, evitându-se înclinările, răsucirile și pozițiile asimetrice ale corpului și trunchiului, se impune chiar și organizarea petrecerii timpului liber.

Din cea de a doua grupă, fac parte factorii prin care putem să educăm reflexul neuromuscular de atitudine corectă, precum și tonificarea unor grupe musculare cu un rol preponderent în păstrarea atitudinii corecte a corpului (mușchii peretelui abdominal și bazinului, a membrelor superioare și inferioare).

I.2.NOȚIUNI GENERALE DE ANATOMIE A COLOANEI VERTEBRALE

Profesorul Bywarers afirma în prefața monografiei autorului Francois „Le rachis dans la spondylarthrite ankyloisante” din 1976: „coloana vertebrală ne diferențiază pe noi oamenii și pe încă puține specii animale de celelalte numeroase, mai puțin dominante cum ar fi viespile, viermii și gărgărițele. Coloana vertebrală ne conferă simetria și direcția de mișcare. Ea înconjoară și protejează sistemul nostru de comunicare și face posibilă atât mobilitatea cât și stabilitatea noastră, datorită suprapunerii mai multor piese osoase provenite din tubul cartilaginos original”.

Coloana vertebrală reprezintă axul corpului, ea îndeplinind triplu rol. Pe de o parte are rol static de susținere a corpului, rol protector pentru măduva spinării și rol dinamic în raport cu mobilitatea sa.

Coloana vertebrală este un segment complex, situat în partea mediană și posterioară a trunchiului, formată din 33 – 34 segmente osoase suprapuse metameric, denumite vertebre. Dintre aceste vertebre, „7 sunt cervicale, 12 toracale, 5 lombare, 5 sacrate, 4 – 5 coccigiene”.

Coloana vertebrală nu este rectilinie, ea prezentând patru regiuni:

regiunea cervicală: formată din cele 7 vertebre cervicale;

regiunea toracală, fiind reprezentată de cele 12 vertebre dorsale sau toracale;

regiunea lombară, alcătuită din vertebrele lombare, în număr de 5;

regiunea sacrată sau sacro-coccigiană formată din cele 5 vertebre sacrate sudate care formează osul sacrum și din cele 4 – 5 vertebre coccigiene de asemenea sudate ce alcătuiesc coccisul.

Coloana vertebrală prezintă în plan sagital trei curburi fiziologice:

curbura cervicală (are convexitatea orientată anterior);

curbura toracală sau dorsală (prezintă convexitatea orientată spre posterior);

curbura lombară (cu convexitatea orientată înainte).

„Această organizare a coloanei vertebrale în plan sagital dă rezistență acesteia de aproximativ 10 ori decât dacă coloana de aceleași dimensiuni ar fi dreaptă”.

Coloana vertebrală are o înălțime ce diferă, la bărbații adulți fiind de 73 – 75 cm, iar la femeile adulte fiind de 63 – 65 cm. Lungimea coloanei vertebrale variază în timpul zilei, aceasta reducându-se seara. Aceste modificări ale lungimii coloanei vertebrale se manifestă în special datorită oboselii psiho – motorii care are ca urmare cedarea musculaturii antagoniste a trunchiului. Variațiile de lungime ale coloanei sunt considerate de unii autori „rezultatul turtirii discurilor intervertebrale prin deshidratarea lor”. Revenirea la lungimea inițială a coloanei se face prin realizarea unei extensii voluntare a coloanei vertebrale, lucru ce nu ar fi posibil dacă această diminuare de lungime s-ar datora doar deshidratării discurilor.

Înălțimea coloanei vertebrale scade odată cu vârsta, putând să se înregistreze o pierdere de 5 – 6 cm la vârstnici. Discurile intervertebrale se scurtează și se accentuează curburile fiziologice, în același timp mobilitatea toracică se reduce și ea.

I.2.1. Caracteristicile comune ale vertebrelor

Fiecare vertebră prezintă o parte anterioară numită corp vertebral și o parte posterioară numită arc vertebral.

Corpul vertebral reprezintă partea cea mai voluminoasă având forma unui
cilindru „ce este din ce în ce mai mare cu cât coborâm spre bazin, căci trebuie să suporte greutatea corpului în poziția bipedă”.

Corpul vertebral prezintă o față superioară și una inferioară. Cele două fețe spre centru sunt mai scobite aici găsindu-se nucleul pulpos al discului vertebral. Fețele corpului vertebral sunt formate „dintr-o lamă de țesut osos fibros numită placă terminală”.

Arcul vertebral reprezintă partea posterioară a vertebrei având o formă neregulată. Între corpul vertebral și arcul vertebral se delimitează gaura vertebrală. Prin suprapunerea găurilor vertebrale se formează canalul vertebral care adăpostește măduva spinării. Arcul vertebral prezintă în partea mediană și posterioară apofiza spinoasă, lateral se găsesc apofizele transverse, deasupra și dedesubt câte două apofize articulare dispuse vertical.

Între apofiza spinoasă și cele articulare se găsesc lamelele vertebrale; porțiunile care leagă arcul vertebral de corpul vertebral se numesc pediculi.

Apofiza spinoasă se găsește situată în partea posterioară a arcului, fiecare vertebră prezentând câte o apofiză spinoasă. În raport cu corpul vertebrei, apofiza spinoasă are o înclinare ce diferă de la o vertebră la alta, acest lucru favorizând sau reducând mișcarea de extensie a coloanei vertebrale. Apofizele spinoase sunt oblice în partea toracală, ele fiind orientate în jos. Ele reduc mișcarea de extensie în regiunea dorsală având diferite mărimi. Sunt așezate orizontal în partea lombară și mai mici la L4 și L5. De vârful lor se inseră ligamentele supraspinoase și mușchiul dorsalul mare.

Apofizele transverse sunt situate simetric de o parte și de alta a arcului vertebral. Rolul lor este de fixare laterală a coloanei vertebrale.

Apofizele articulare „sunt în număr de patru: două superioare și două inferioare”.

Apofizele articulare trec de linia suprafeței corpului vertebral și sunt prinse de lamele vertebrale.

Lamelele vertebrale sunt situate între apofizele articulare și cele spinoase, ele făcând parte din componența arcului vertebral și formează „peretele posterior al orificiului vertebral” [Dumitru D,; 1984, p. 12], împreună cu pediculii vertebrali.

Pediculii vertebrali „unesc corpul vertebral cu masa apofizară”, delimitând în partea laterală a coloanei „gaura de conjugare pe unde ies nervii rahidieni și plexul nervos. Tot pe aici pătrunde ramura spinală a arterei vertebrale”.

Canalul vertebral este un orificiu ce ia naștere prin suprapunerea orificiilor vertebrale. În el se găsește adăpostită măduva spinării și rădăcinile nervoase. Canalul vertebral se întinde de la baza occipitalului ajungând până la nivelul hiatului sacrat.

Vertebrele prezintă trei tipuri de caractere:

caractere regionale: ele fac diferența între vertebrele din regiuni diferite ale coloanei vertebrale;

caractere de tranziție: sunt caracteristice ultimelor vertebre ale unei regiuni vertebrale și fac trecerea de la o regiune la alta;

caractere individuale: sunt specifice anumitor vertebre.

I.2.2. Articulațiile coloanei vertebrale

„Articulațiile sunt organe de legătură între oase fiind sediul mișcărilor. După gradul de mobilitate, articulațiile se împart în: sinartroze și diartroze (amfiartroze și artrodii)”.

Sinartrozele sunt articulații imobile, mișcările în aceste articulații fiind foarte
reduse. Acest tip de articulații nu prezintă cavitate articulară. Ele se împart după tipul de țesut ce se întâlnește între două oase în:

sindesmoze: prezentând între cele două oase țesut fibros, aici întâlnind oasele craniului, oasele coxale și osul sacrum;

sincondroze: acest tip de articulații prezintă între suprafețele articulare țesut cartilaginos. Din această categorie de articulații fac parte articulațiile dintre baza osului occipital și corpul sfenoidului, părțile care alcătuiesc oasele coxale și simfiza pubiană dintre oasele pubiene;

sinostozele: care iau naștere prin osificarea sindezmozelor și sincondrozelor. Apar la persoanele vârstnice.

Diartrozele sunt articulațiile mobile și sunt clasificate în:

amfiartroze sau articulații semimobile. Aici întâlnim articulațiile dintre corpii vertebrali;

artrodriile sunt articulațiile sinoviale cu un grad mare de mobilitate. La acest nivel, mișcările se pot realiza în jurul unui ax, în jurul a două axe, sau chiar a trei axe.

Vertebrele coloanei vertebrale se unesc între ele prin diferitele lor componente, rezultând mai multe tipuri de articulații la acest nivel. Dintre acestea amintim:

Articulațiile dintre corpii vertebrali;

Articulațiile dintre apofizele articulare;

Articulațiile lamelor vertebrale;

Articulațiile apofizelor transverse;

Articulația atlanto-occipitală și articulația atlanto-axoidiană;

Articulațiile vertebrelor false.

Toate aceste articulații se clasifică în rândul articulațiilor semimobile și prezintă suprafețe articulare și un aparat ligamentar sau mijloace de unire.

Articulațiile corpilor vertebrali sunt amfiartroze și au ca suprafețe articulare fețele superioare și inferioare ale corpilor vertebrali. Între fețele corpilor se găsesc discurile intervertebrale.

Discurile intervertebrale sunt formate dintr-un inel fibros situat periferic și dintr-un nucleu pulpos așezat central. Sunt în număr de 23 de discuri, întâlnindu-se de la axis până la nivelul L5 – S1. Ele sunt situate în spațiul intervertebral, având o înălțime ce variază „de la 10 – 12 mm la vertebrele lombare trei și patru (L3 și L4) la 3 – 4 mm între vertebrele toracale”.

Rolurile discurilor intervertebrale

Primul rol al discurilor intervertebrale este acela de menținere a curburilor coloanei. Acest prim rol este dat de rezistența de care acestea dispun.

Datorită calității sale elastice discul intervine în revenirea la starea de echilibru după terminarea mișcării.

Cel de al treilea rol este cel de transmitere a greutății corpului la nivelul tuturor segmentelor coloanei vertebrale.

Discurile sunt amortizoare ale șocurilor din timpul eforturilor și mișcărilor.

I.2.3. Mușchii coloanei vertebrale

Dinamica coloanei vertebrale este asigurată de un număr mare de mușchi care au puncte de inserție fie pe coloană, fie la distanță de aceasta, din această ultimă categorie făcând parte mușchii gâtului și mușchii abdominali.

Clasificarea mușchilor coloanei vertebrale:

mușchii gâtului;

mușchii prevertebrali;

mușchii lombo-iliaci;

mușchii trunchiului.

I. MUȘCHII GÂTULUI

Mușchii gâtului care au legătură directă cu coloana vertebrală sunt: sternocleido-mastoidianul și mușchii scaleni.

Sternocleidomastoidianul este un mușchi situat superficial, în partea laterală a gâtului sub mușchiul pielos al gâtului. Acest mușchi are traiect oblic de jos în sus și dinainte înapoi de la stern la apofiza mastoidă a osului temporal.

Acțiune – mușchiul sternocleidomastoidian prezintă o contracție unilaterală si alta bilaterală. Contracția unilaterală (când se contractă un singur mușchi) realizează înclinarea capului de aceiași parte și mișcarea de rotație a feței de partea opusă. Contracția bilaterală (când se contractă ambii mușchi) realizează flectarea capului și a gâtului. Această mișcare se face în doi timpi, iar mușchii își iau punct fix pe stern. Flectarea din primul timp este dată de mușchiul drept anterior, iar în timpul doi este completată de mușchiul sternocleidomastoidian. Atunci când ia punct fix pe cap intervine în respirația forțată, având rol de ridicător al toracelui.

Mușchii scaleni – acest grup de mușchi este situat în profunzime, alcătuind planul profund al regiunii laterale a gâtului. Mușchii scaleni sunt în număr de trei, la care se adaugă încă unul rudimentar numit scalenul minim. Cei trei mușchi scaleni sunt: scalenul anterior, scalenul mijlociu și scalenul posterior.

Acțiunea mușchilor scaleni – atunci când au punct fix pe torace, iar contracția scalenilor este de aceeași parte, acțiunea acestor mușchi este de înclinare, de partea lor, a coloanei cervicale. Contracția mușchilor scaleni de ambele părți crește rigiditatea coloanei vertebrale. Intervin în inspirația forțată când au punct fix pe coloana vertebrală, ridicând toracele și devenind astfel mușchi inspiratori.

II. MUȘCHII PREVERTEBRALI

Acești mușchi au dispoziție anterioară față de coloana vertebrală și sunt în număr de trei:

mușchiul anterior al capului;

mușchiul drept lateral al capului: mușchi lat, de formă patrulateră, situat posterior și lateral de mușchiul drept anterior al capului. Este inervat de ramura anterioară a primului nerv cervical;

mușchiul lung al gâtului: este situat în partea antero-laterală a coloanei vertebrale. Este de formă triunghiulară cu baza orientată medial și cu vârful la apofiza transversă a celei de-a cincea vertebre cervicale.

III. MUȘCHII LOMBO-ILIACI

Acești mușchi sunt considerați mușchi abdominali, ei închizând posterior cavitatea abdominală. Sunt în număr de doi, pătratul lombelor și psoas iliac și au traiect pornind de la coloana lombară până la osul iliac.

Pătratul lombelor – după cum ne indică și numele, acest mușchi are forma unui pătrat și este situat pe marginile coloanei lombare. Pătratul lombar este alcătuit din trei fascicule:

ilio-costale;

ilio-transversale;

costo-transversale.

Când ia punct fix pe creasta iliacă, pătratul lombelor devine mușchi expirator, el realizând coborârea ultimei coaste și de asemenea „înclină coloana de partea mușchiului care se contractă. Când ia punct fix pe torace, el înclină bazinul lateral pe torace”.

Mușchiul psoas – iliac – este situat în fosa internă și în partea anterioară a coapsei. Este alcătuit prin unirea a doi mușchi: psoas mare și mic și iliac.

Mușchiul iliac – are forma unui triunghi și este dispus ca un evantai desfășurat în fosa iliacă internă pe care se inseră proximal. Corpul lui se îngustează din ce în ce și se inseră distal pe tendonul comun format din psoas și iliac.

Cei doi mușchi au acțiuni diferite, astfel iliacul determină forța de acțiune, iar psoasul amplitudinea de mișcare.

Acțiunile psoasului iliac sunt multiple: când se contractă în totalitate, luând punct fix pe inserțiile proximale, flectează coapsa pe bazin, dar în același timp imprimă coapsei și o ușoară mișcare de aducție și de rotație externă; când ia punct fix pe inserția distală, el flectează coloana vertebrală și bazinul pe coapsă (este deci flexor al coloanei); când se contractă de o singură parte, este tot flexor al trunchiului pe bazin, dar în același timp imprimă coloanei vertebrale o mișcare de înclinare laterală de partea mușchiului care se contractă și o mișcare de rotație de partea opusă (este deci și înclinator și rotator al coloanei).

IV. MUȘCHII TRUNCHIULUI

Acești mușchi sunt legați de oasele trunchiului și sunt împărțiți în trei grupe:

mușchii regiunii posterioare a trunchiului și a cefei;

mușchii toracici;

mușchii abdominali.

Musculatura posterioară a trunchiului este împărțită în două categorii:

a) mușchii superficiali – ei realizează legătura dintre membrul superior și coloana vertebrală;

b) mușchii profunzi sau proprii ai coloanei.

După Victor Papilian, mușchii regiunii posterioare sunt împărțiți în 5 planuri:

PLANUL I

mușchiul trapez este mușchiul situat cel mai superficial dintre mușchii spatelui, având formă triunghiulară, cu baza orientată la coloană și cu vârful la humerus.

Acțiune – atunci când are punct fix pe coloană ridică umărul și apropie omoplatul de coloana vertebrală.

mușchiul dorsal mare este cel mai lat mușchi al corpului, plat, de formă triunghiulară, situat în partea postero – inferioară a trunchiului. El prezintă două burse seroase: „una anterioară situată între tendonul său și biceps; alta posterioară, situată între tendonul său și tendonul rotundului mare”.

Acțiune – când ia punct fix pe coloana vertebrală realizează aducția brațului, coboară brațul și îl rotește înăuntru. Atunci când are punct fix pe humerus ridică toracele (cățărare) și astfel devine mușchi inspirator.

PLANUL II

mușchiul ridicător al scapulei are formă triunghiulară, fiind situat pe partea laterală a cefei.

Acțiune – când are punct fix pe coloana cervicală mușchiul ridică scapula, iar atunci când ia punct fix pe scapulă înclină coloana de aceeași parte. Alături de romboid, ajută la menținerea poziției scapulei.

mușchiul romboid este un mușchi subțire, care se găsește în partea distală a cefei și în partea superioară a regiunii dorsale. Este împărțit de un spațiu celular situat în partea superioară în două părți: romboidul mic și romboidul mare.

Acțiune – acest mușchi este aductor și ridicător al umărului, rotind scapula în jurul unghiului lateral.

mușchiul dințat postero – superior este un mușchi subțire, de forma unui trapez, fiind situat în partea posterioară a spatelui, sub trapez, înaintea romboidului.

Acțiune – fiind un mușchi inspirator, ridică coastele.

mușchiul dințat postero – inferior este un mușchi subțire, de formă patrulateră, fiind situat în partea inferioară a spatelui.

Acțiune – este un mușchi expirator, deci coboară coastele. Atunci când se contractă simultan cu dințatul postero-superior cei doi mușchi devin inspiratori, iar când acționează izolat sunt antagoniști.

mușchiul splenius este situat pe toată lungimea cefei și a regiunii toracice superioare. Este un mușchi subțire, lat ce se găsește sub trapez, romboid și sub dințatul postero – superior.

Acțiune – când se contractă bilateral devin extensori ai capului, iar când se contractă unilateral realizează înclinarea laterală a capului de aceeași parte.

PLANUL III

mușchiul erector sau extensor al coloanei vertebrale este format din masa comună și cele două coloane musculare, care constituie de fapt, mușchii iliocostal și longissimus.

a) masa comună este situată într-o lojă osteo – fibroasă care este formată din componentele osoase ale regiunii sacro-lombare și fascia toraco-lombară. Masa comună se împarte în două coloane musculare ce au traiect dinspre torace spre craniu. Este vorba de coloana medială reprezentată de mușchiul lungul șanțurilor vertebrale și de coloana laterală reprezentată de mușchiul iliocostal.

b) mușchiul iliocostal este situat în partea laterală și posterioară a coloanei vertebrale

Acțiunea mușchiului: când se contractă de ambele părți, mușchiul iliocostal realizează extensia coloanei vertebrale, iar când se realizează contracție unilaterală, mușchiul înclină lateral coloana de aceeași parte. Prin inserțiile costale coboară coastele, este deci un mușchi expirator.

mușchiul longissimus sau lungul șanțurilor vertebrale este situat medial de ilio – costal, de-a lungul șanțurilor vertebrale.

Acțiune: când se contractă de ambele părți realizează extensia coloanei vertebrale și a capului, iar când există contracție unilaterală înclină și rotește coloana de aceeași parte. Porțiunea toracică realizează coborârea coastelor, este deci expiratoare.

mușchiul spinal este situat cel mai medial.

Acțiune – când are loc contracție bilaterală se realizează extensia coloanei și are rol în menținerea curburilor acesteia, iar când apare contracția unilaterală determină înclinarea coloanei de aceeași parte.

PLANUL IV

mușchiul semispinal este cel mai superficial mușchi al acestui plan, căruia i se descriu trei regiuni: regiunea cervicală, regiunea toracală și regiunea capului.

mușchii multifizi reprezintă de fapt un mușchi constituit din mai multe fascicule musculare care se întind pe toată lungimea coloanei vertebrale de la axis până la osul sacrum.

Acțiune – când se contractă de ambele părți realizează extensia coloanei, iar când se contractă unilateral rotesc coloana de partea opusă.

mușchii rotatori sunt situați cel mai profund, fiind acoperiți de multifizi (se mai numesc submultifizi).

Acțiune – la contracția unilaterală realizează rotația coloanei de partea opusă, iar când se contractă de ambele părți realizează extensia coloanei.

PLANUL V (mușchi situați cel mai în profunzime)

mușchii interspinoși sunt formați din fascicule musculare orientate în părțile laterale ale ligamentelor interspinoase.

Acțiune – când se contractă unilateral înclină coloana în aceeași parte; de asemenea, ajută la extensia coloanei vertebrale.

mușchii inter – transversali sunt mușchi scurți, dezvoltați în special în regiunea cervicală și cea lombară, regiuni cu cea mai mare mobilitate de lateralitate.

Acțiune – realizează înclinarea coloanei vertebrale de partea lor.

mușchii sub – occipitali sunt în număr de șase (marele și micul drept posterior al capului, oblicul superior și inferior al capului, dreptul anterior și dreptul lateral al capului) și sunt situați în partea superioară a cefei, în profunzime.

mușchii sacro – coccigieni se desfășoară de la osul sacru la osul coccis, fiind în număr de doi: unul dorsal, iar altul ventral. Sunt mușchi inconstanți, slab dezvoltați.

Mușchii toracici

mușchii ridicători ai coastelor sau supracostali sunt situați în spatele intercostalilor externi, fiind reprezentați de doisprezece mușchi care se desfășoară de la nivelul apofizelor transverse până la coaste.

Acțiune – acești mușchi sunt inspiratori, deci ridică coastele în inspirație; atunci când se contractă bilateral intervin în extensia coloanei vertebrale.

mușchii pectorali sunt în număr de doi: pectoralul mare și pectoralul mic. Sunt situați în partea anterioară a toracelui.

Pectoralul mare are dublă acțiune. Atunci când are punct fix pe torace apropie brațul de torace, iar atunci când are punct fix pe humerus intervine în cățărare, prin ridicarea toracelui.

Pectoralul mic este mușchi inspirator, deci acțiunea sa este de ridicare a coastelor.

mușchiul subclavicular este situat în profunzime, el acționând prin coborârea claviculei (intervine în inspirație).

mușchiul dințat anterior sau marele dințat este de asemenea, un mușchi profund, cu dublă acțiune: când ia punct fix pe torace duce scapula înainte și lateral, iar când ia punct fix pe scapulă ridică coastele; este un mușchi cu rol în inspirație.

mușchii intercostali sunt situați în spațiile intercostale și sunt reprezentați de două grupe de mușchi: intercostali externi și intercostali interni.

Acțiune – intercostalii externi au rol în inspirație, ridicând coastele, în timp ce intercostalii interni au rol în expirație, coborând coastele.

mușchiul diafragma este un mușchi lat, nepereche, care se găsește la baza cutiei toracice, pe care o și separă de cavitatea abdominală.

Acțiune – este considerat cel mai puternic mușchi inspirator. Când se contractă, cavitatea toracică se mărește în direcția celor trei diametre (vertical, transversal și antero-posterior). Acest lucru este posibil datorită faptului că prin contracție, centrul frenic coboară, mărind diametrul vertical, dar în același timp coastele sunt ridicate și sternul proiectat înainte, ceea ce explică creșterea diametrelor transversal, respectiv antero-posterior.

Mușchii abdominali

mușchiul marele drept abdominal este un mușchi lat de formă alungită, care se întinde de la apendicele xifoid până la pubis și este așezat medial pe toată lungimea feței anterioare a abdomenului.

Acțiune: mușchiul drept abdominal are acțiune complexă, intervenind prin coborârea coastelor la expirația forțată. De asemenea, are acțiune importantă în comprimarea viscerelor, contribuind la actul defecației, micțiunii, voma. Atunci când are punct fix pe pubis, determină coborârea coastelor, flectează toracele, iar când ia punct fix pe torace determină flectarea bazinului pe torace.

mușchiul piramidal al abdomenului are formă triunghiulară și este situat în partea inferioară a peretelui anterior al abdomenului.

Acțiune: piramidalul este un mușchi atrofiat, ce poate fi în unele cazuri absent, iar acțiunea sa este aceea de a pune în tensiune linia albă.

mușchiul oblic extern al abdomenului este un mușchi lat, de formă dreptunghiulară, așezat în partea latero – anterioară a peretelui abdominal.

Acțiune: este un mușchi respirator, accesor, coborând coastele. Când se contractă bilateral și are punct fix pe bazin, flectează toracele; când are loc o contracție unilaterală determină rotirea toracelui de partea opusă și înclinarea laterală de aceeași parte. Când ia punct fix pe torace, prin contracție bilaterală ridică partea anterioară a abdomenului.

mușchiul oblic intern al abdomenului este așezat în partea latero – anterioară a abdomenului, fiind acoperit de oblicul extern. Are formă triunghiulară.

Acțiune: coboară coastele, fiind un mușchi expirator. Când punctul fix este luat pe torace determină flexia bazinului pe torace, iar când acesta se găsește pe creasta iliacă determină flexia toracelui pe bazin. Atunci când se contractă de o singură parte determină rotirea triunghiului de aceeași parte.

mușchiul transvers abdominal este cel mai profund mușchi abdominal și se găsește situat sub oblicul intern.

Acțiune: este un mușchi expirator accesor, comprimă viscerele din cavitatea abdominală, intervenind în actul micțiunii, defecație.

I.2.4. Biomecanica coloanei vertebrale

Definiție: „Biomecanica este știința care se ocupă cu studiul repercusiunilor forțelor mecanice asupra structurii funcționale a omului, în ceea ce privește arhitectura oaselor, articulațiilor și a mușchilor, ca factori determinanți ai mișcării”.

Definiție: Mobilitatea coloanei vertebrale constă în posibilitatea acesteia de „a se deplasa activ sau pasiv într-un anumit segment (cervical, dorsal sau lombar), într-o anumită direcție, cu o anumită amplitudine.

Mișcările coloanei vertebrale se realizează prin ușoare deplasări ale corpilor vertebrali, ce au loc la nivelul discurilor vertebrale sau la nivelul articulațiilor coloanei vertebrale. Rezistența ligamentelor, rezistența articulațiilor intervertebrale, țesutul fibrocartilaginos prin gradul său de compresibilitate, au rol frenator pentru mișcările coloanei. Aceste mișcări ale coloanei se execută pe nucleul pulpos care are rolul unui rulment. Datorită acestui rol deținut de nucleul pulpos toate mișcările în mod normal ar fi posibile. Cu toate acestea, mișcările sunt limitate sau controlate de ligamentele, mușchii coloanei, de procesele articulare ale coloanei.

O altă proprietate a nucleului este cea elastică, care este determinată de tensiunea lichidului din componentele sale. Rolul acestei proprietăți este acela de a înlătura urmările șocurilor puternice pe care le suferă rahisul. Tot datorită acestei elasticități a nucleului pulpos este posibilă realizarea mișcărilor coloanei vertebrale.

Dacă nucleul pulpos este considerat rulmentul pe care sunt executate mișcările coloanei, atunci inelul fibros este cel mai important element al discului intervertebral, având funcția de a face față forțelor de compresiune și decompresiune.

Mișcările coloanei vertebrale sunt: flexia, extensia, rotația (torsiunea) și îndoirea laterală. Amplitudinea acestor mișcări este variabilă, în funcție de segmentul vertebral unde are loc mișcarea. Limitarea acestor mișcări indică existența unor tulburări în structura vertebrală sau o contractură musculară în jurul unei articulații vertebrale. Totodată, amplitudinea mișcărilor coloanei indică integrarea acesteia în normal, sau poate arăta diferite abateri de la normal. Acest lucru este pus în evidență prin comparația examinărilor precedente la același individ, prin comparație cu statistici pe profesie, vârstă, sex, activitate sportivă.

Convexitatea curburilor fiziologice indică amplitudinea maximă pentru mișcarea de flexie și extensie astfel: în regiunea cervicală și lombară amplitudinea mișcării de extensie este mai mare decât cea a flexiei, iar în segmentul dorsal amplitudinea flexiei este mai mare în defavoarea extensiei. Amplitudinea acestor mișcări este dată de înălțimea discurilor intervertebrale și de o constituție mecanică a articulațiilor intervertebrale ce aparțin regiunii respective.

În segmentul lombar, amplitudinea mare a flexiei și extensiei este generată de înălțimea discurilor vertebrale care au o valoare de 9 mm.

În flexie, corpii vertebrali se apropie în partea anterioară „prin comprimarea parțială a discului în jumătatea sa anterioară și prin împingerea ușoară a nucleului pulpos posterior. În extensie, lucrurile se petrec invers”.

Mobilitatea coloanei vertebrale este influențată de ciclul respirator, astfel, inspirația favorizează extensia, iar expirația flexia. De asemenea, apneea în inspirație profundă limitează flexia și îndoirile laterale ale trunchiului; apneea în expirație forțată limitează extensia și îndoirile laterale. Răsucirile sunt mai puțin influențate.

I.2.5. Mișcările coloanei vertebrale

Așa cum am amintit mai înainte, mișcările coloanei vertebrale sunt: flexia, extensia, rotația și înclinarea laterală.

Flexia coloanei vertebrale – amplitudinea cea mai mare pentru flexie este în regiunea cervicală și în cea lombară. Valoarea mișcării de flexie în regiunea cervicală este de 700, în cea toracală este de 50 de grade, iar în cea lombară de 400. În timpul mișcării de flexie, discurile intervertebrale se comprimă în partea anterioară, iar ligamentele galbene, interspinoase , ligamentul supraspinos și mușchii spatelui sunt puși în tensiune.

În ortostatism, flexia este inițiată de mușchii abdominali, în special de dreptul abdominal, si de cei doi oblici, de mușchiul sternocleidomastoidian, de mușchiul psoas iliac și de mușchii subhioidieni. Grupul antagonist al mușchilor extensori ai coloanei înving forțele gravitaționale determinând astfel flectarea trunchiului.

Extensia coloanei vertebrale – în timpul acestei mișcări, discurile intervertebrale sunt comprimate în părțile posterioare, ligamentul vertebral comun anterior este în tensiune. Mișcarea de extensie este oprită de contactul dintre apofizele articulare și în ultima faza de contactul proceselor spinoase. Amplitudinea cea mai mare a mișcării este în segmentul cervical. Valoarea maximă a amplitudinii mișcării în regiunea cervicală este de 600, pe segmentul dorsal de 550, iar în cel lombar de 300.

Mișcarea de extensie este inițiată în ortostatism de mușchii extensori ai coloanei, mișcarea fiind controlată de grupul muscular anterior, în cazul în care extensia se realizează din decubit ventral, extensorii coloanei mențin și susțin mișcarea de extensie.

Mișcarea de înclinare laterală (îndoire) are amplitudinea maximă în segmentul toracal, având o valoare totală de 16,60. Trunchiul se înclină și mai mult atunci când are loc un oarecare grad de răsucire al coloanei. Mișcarea este inițiată de pătratul lombar, psoas, inter-transversali, dreptul lateral al capului; mai pot interveni și mușchii șanțurilor vertebrale, în special sistemul transvers – spinos. Mișcarea mai poate fi determinată de sistemul flexor atunci când are loc contracție unilaterală. În regiunea lombară, dacă coloana se găsește în flexie nu se poate realiza mișcarea, acest lucru fiind determinat de faptul că în articulație condilii vertebrelor au dispoziție verticală și astfel opresc mișcarea.

Mișcarea de rotație – în regiunea cervicală rotația are cea mai mare valoare, fiind de 750; în regiunea dorsală se realizează mișcarea de rotație dacă are loc și o înclinare laterală a coloanei; în regiunea lombară are loc mișcarea de răsucire doar dacă coloana se află în extensie, iar dacă coloana se găsește în flexie, mișcarea nu se poate realiza, deoarece condilii vertebrelor au orientare verticală în articulație și opresc mișcarea.

Răsucirea se execută prin oblicii abdominali și prin intercostali, care acționează folosind coastele drept pârghii. Ei sunt ajutați de sistemul spino – transvers al mușchilor șanțurilor vertebrale. Răsucirea de aceeași parte se datorează marelui dorsal, spleniusului, lungului gâtului și oblicului mic abdominal. Răsucirea de partea opusă se datorează spino – transversului și marelui oblic abdominal.

I.3. CIFOZA

După prezentarea elementelor de anatomie a coloanei vertebrale, consider necesară o abordare cât mai vastă a cifozei, cunoscând astfel date despre etiologie, tabloul clinic, mecanismul de producere și posibile metode de tratament.

I.3.1. Generalități

(definiție, clasificare, date epidemiologice)

Definiție: Cifozele sunt deviații ale coloanei vertebrale în plan sagital (antero-posterior), prin exagerarea curburilor normale ale acesteia, cu convexitatea curburii orientată posterior. Există însă, cazuri rare, atipice, când coloana se încurbează invers (cifoză cervicală, lordoză dorsală sau cifoză lombară).

Generalități:

Coloana vertebrală sau scheletul axial reprezintă elementul anatomic, care joacă un rol deosebit de important în menținerea verticalității corpului omenesc. Ea are, de asemenea, un important rol static și dinamic, ca suport fix al segmentelor din jumătatea superioară a corpului și ca ax mobil al trunchiului și gâtului.

Coloana dispune de un mare grad de mobilitate ce interesează articulațiile intervertebrale, având amplitudine variabilă de la o regiune la alta, pozițiile și mișcările ei fiind asigurate atât de musculatura proprie cât și de cea a celorlalte segmente ale corpului.

Coloana vertebrală este alcătuită dintr-un număr de 33 – 34 de vertebre grupate în 5 regiuni și anume :

regiunea cervicală (7 vertebre);

regiunea toracală (12 vertebre);

regiunea lombară (5 vertebre);

regiunea sacrată (5 vertebre);

regiunea coccigiană (4 – 5 vertebre).

În plan antero – posterior, coloana prezintă patru curburi fiziologice (lordoza cervicală –cifoza toracală – lordoza lombară și cifoza sacro – coccigiană). Aceste curburi au apărut ca o adaptare a omului la poziția de ortostatism, astfel: curbura toracală se întâlnește la nou – născut; curbura cervicală apare în urma adaptării organismului uman la poziția șezând, iar cea lombară apare odată cu dobândirea poziției ortostatice și a deprinderii mersului. Tot acum apar și solicitările asupra coloanei și asupra musculaturii ce asigură menținerea ei în poziție fiziologică.

Coloana vertebrală poate prezenta deformări în plan frontal, sagital sau combinate.

Clasificare

după localizare

cifoza dorsală – este o accentuare a curburii fiziologice a coloanei în regiunea toracală. Este cea mai frecventă deviație a coloanei;

cifo – lordoza (cifoza dorsală compensată de lordoză lombară), este o accentuare a celor două curburi vertebrale, echilibrate și compensându-se reciproc;

cifoza lombară și inversiunea vertebrală este o cifoză lombară apărută prin retroversia bazinului, compensată dorsal;

cifoza cervicală reprezintă inversarea curburii lordotice cervicale;

cifoza totală este continuarea cifozei dorsale și lombare și este însoțită de înfundarea toracelui. Este o cifoză lungă, întâlnită la indivizii cu relaxare ligamentară și musculară.

după etiologie

funcționale (nestructurale): ele sunt deviații tipice, ușoare, cu debut greu de precizat, cu evoluție lungă și lentă, dar cu prognostic favorabil. În cazul lor nu se constată modificări morfologice ale coloanei vertebrale. Cifozele funcționale sunt cele mai frecvente deviații ale coloanei vertebrale din perioada de creștere. Ele se împart în:

habituale – de obișnuință, de deprindere;

de creștere – apărute în urma disproporției dintre creșterea exagerată în înălțime și dezvoltarea insuficientă a musculaturii;

profesionale – există profesii (exemplu: munca la birou) care predispun la o atitudine cifotică;

compensatorii și cele datorate defectelor unor analizatori (cifoza miopilor).

Toate acestea sunt ușor de corectat (prin exerciții funcționale de extensie), uneori prin simpla îndepărtare a cauzelor care le-a produs. Dacă nu sunt tratate, ele pot determina modificări anatomice în structura elementelor coloanei vertebrale și devin patologice.

patologice: sunt deviații mai accentuate și mai grave decât cele funcționale, ele fiind însoțite întotdeauna de modificări (deseori ireductibile) ale structurii elementelor coloanei vertebrale. Tratamentul lor este complex (ortopedic, chirurgical, kinetoterapeutic), el putând avea rezultate pozitive doar dacă se intervine precoce prin înlăturarea cauzei care le-a produs. Tratamentul acestor cifoze este de lungă durată.

Cifozele patologice sunt grupate astfel:

congenitale: platispondilia, agenezia discului intervertebral, microspondilia;

post – traumatice: luxația și fractura vicios consolidată, hernia de disc, cifoza histerotraumatică, sindromul Kummel – Verneuil;

infecțioase: tuberculoza osoasă (morbul lui Pott), cifoza tetanică, osteomielitică;

distrofice: epifizita sau osteocondrita vertebrală (boala Scheuermann). Este cea mai des întâlnită formă de cifoză patologică;

reumatice (inflamatorii): spondilita anchilozantă, spondilodiscartroze;

tumorale: mielomul multiplu, metastaze osoase;

paralitice (neuromusculare): atunci când este compromisă musculatura regiunii, paralizia cerebrală infantilă, sindroame extrapiramidale;

endocrine și carențiale: osteoporoza, boala Cushing, rahitismul, osteomalacia;

cifoza senilă: prin involuția osoasă și insuficiența musculară;

psihotice: în afecțiuni psihice depresive;

cifoze medicamentoase: administrarea îndelungată de cortizon, insulină pot determina apariția fracturilor de coloană și a cifozei consecutive.

I.3.2. Etiopatogenie (cauze, mecanisme, anatomie patologică)

Etiologie

Etiologia cifozelor este vastă, cuprinzând cauze multiple, unele predispozante:

congenitale: defect de formare a corpilor vertebrali, malformații vertebrale cu caracter familial;

neuro – musculare: afecțiuni neurologice, tumori medulare, siringomielie;

post – traumatice (tasări vertebrale în urma unor accidente, fracturi sau contracturile din tetanos sau epilepsie);

tumori vertebrale;

boli genetice ale scheletului (osteo – condro – distrofii);

post – inflamatorii: morbul lui Pott (tuberculoza osoasă), precum și spondilita anchilozantă, care la adult este una din cauzele cele mai frecvente ale cifozelor cervico – dorsale progresive și ireductibile;

boli metabolice (rahitismul, osteomalacia, osteoporoza);

insuficiența musculară, în cazul adolescenților care au crescut repede în înălțime, fără a avea un tonus muscular și ligamentar suficient; poziția greșita în bancă sau la locul de muncă; miopia;

vârsta – vârstnicii (peste 60 – 80 ani), cu osteoporoză sau osteomalacie și tasare anterioară a discurilor intervertebrale, prin hipotonia mușchilor paravertebrali, prezintă o cifoză mai mult sau mai puțin accentuată, localizată de obicei cervico – dorsal la bărbați și dorso – lombar la femei.

Mecanisme etiopatogenice

Factorii care pot determina apariția unei cifoze la nivelul coloanei vertebrale sunt multipli. Uneori ei sunt cunoscuți (congenitali, traumatici, infecțioși, tumorali, etc.), însă de cele mai multe ori aceștia sunt necunoscuți.

Cercetările științifice au condus la evidențierea acestor factori:

factorii genetici (predispoziție familială);

factori metabolici, pot altera formarea țesutului care constituie scheletul de rezistență al corpilor vertebrali în anumite boli (maladia Scheuermann);

factori de deficiență a sistemului de echilibru;

asimetrii constituționale;

factorul biomecanic este prezent în evoluția tuturor deformațiilor vertebrale;

procesul de creștere al organismului contribuie în mod esențial la evoluția tuturor deformărilor vertebrale.

Anatomie patologică

Din punct de vedere anatomo – patologic, cifozele pot fi:

cifozele tipice (sau comune) atunci când se produc prin exagerarea curburilor cifotice normale (dorsală sau sacro-coccigiană);

cifozele atipice, când se produc prin exagerarea altor curburi decât a celor normale (lombară sau cervicală).

I.3.3. Diagnosticul

Diagnosticul unei cifoze va trebui să precizeze felul ei, etiologia (cauzele), gravitatea și potențialul său evolutiv. Diagnosticul pozitiv se stabilește pe baza examenului clinic și paraclinic.

Tablou clinic

Din punct de vedere clinic, în cazul cifozelor, nu se poate stabili o regulă generală în ceea ce privește simptomatologia acestor deviații vertebrale. Așadar, fiecare tip în parte prezintă atât semne subiective cât și obiective, diferite de ale celorlalte.

Există totuși câteva simptome și semne obiective pe care le întâlnim în mai multe cazuri și anume:

durerea, care apare la nivelul curburii, pe apofizele spinoase ale vertebrelor. Ea se resimte la palpare, dar mai ales la percuție;

durerea în coloana vertebrală este însoțită întotdeauna de contractura mușchilor lungi ai spatelui și de o oarecare rigiditate în mișcări;

cifoza se asociază cu hipotonia musculaturii spatelui și hipertonia abdomenului;

frecvent se asociază și cu piciorul plat;

pacienții vor avea umerii căzuți anterior și omoplați „în aripioare”;

agravarea continuă a deviațiilor vertebrale antrenează tulburări respiratorii și cardiace.

Examen obiectiv

Deviația cifotică imprimă întregului corp o atitudine cifotică globală, caracterizată printr-o mare încurbare a coloanei vertebrale și apariția unei gibozități evidente pe întregul spate. Capul și gâtul se înclină mult înainte, umerii sunt aduși mult în față, pieptul este turtit sau înfundat, abdomenul este uneori supt, alteori balonat. Bazinul este puțin înclinat, iar membrele inferioare sunt drepte sau ușor flectate din genunchi. Atitudinea se menține mai mult pe baza elementelor pasive, mușchii planului posterior al trunchiului și gâtului fiind întinși, mușchii planului anterior fiind relaxați.

Deviațiile cifotice se pot accentua progresiv, trecând de la o cifoză cu un grad redus de curbură la una cu o curbură accentuată sau foarte accentuată. De asemenea, ele se pot limita doar la elementele coloanei vertebrale, constituind cifoze propriu – zise sau pot afecta și alte elemente anatomice ale spatelui (coaste, omoplați, mușchi), constituind spatele cifotic.

Cele mai frecvente curburi cifotice au o lungime medie; există însă și curburi scurte, care se limitează la câteva corpuri vertebrale, sau lungi, care se întind la un număr mare de vertebre.

Atitudinea corectă a corpului reprezintă un semn al echilibrului fizic și psihic al individului, rezultat al dezvoltării normale și armonioase a corpului.

Principalele forme clinice de cifoză

Epifizita vertebrală (boala Scheuermann) sau cifoza juvenilă: se caracterizează clinic prin cifoză dorsală însoțită de dureri, care apar în perioada de creștere (11 – 18 ani). În această perioadă, când apare cifoza, pe fondul unei creșteri rapide, pe lângă diversele tulburări endocrine, intervine și o insuficiență musculară și ligamentară a musculaturii care susține coloana. În cazul creșterii rapide a scheletului, mușchii nu se pot dezvolta în aceeași măsură, ci seamănă mai degrabă cu niște elastice întinse care nu pot face față noilor cerințe. Coloana ia o atitudine ușor cifotică, determinând creșterea presiunii exercitate în partea anterioară a corpilor vertebrali. Tinerii care au o cifoză cu o curbură mare obosesc destul de repede și au dureri spontane provocate de tentativele de îndreptare a coloanei, precum și la presiune.

Platispondilia se caracterizează prin lățirea corpurilor vertebrale. Este o cifoză congenitală care se manifestă încă din copilărie, printr-o suplețe anormală a rahisului și printr-o deformație cifo – scoliotică, fără dureri și contracturi musculare.

Agenezia discală (parțială sau totală), de origine congenitală, dar și inflamatorie, se manifestă tardiv prin fenomene discrete: dureri cu caracter de lumbago; cifoză cu curbura mică, mai frecventă în regiunea cervicală și lombară, mai rar în cea dorsală.

Cifoza cu microspondilie se manifestă radiologic prin vertebre ale căror corpuri sunt oprite din dezvoltare. Clinic există o cifoză accentuată, dar mai ales, apar tulburări neurologice determinate de compresiuni medulare grave. Tratamentul este chirurgical, cu rezecția corpului vertebral.

Cifoza din spondilita anchilozantă. Nu este obligatorie, dar apare în cele mai multe cazuri, deoarece bolnavii își păstrează în continuare poziția de flexie a coloanei. Această cifoză se datorează în primul rând contracturii musculare. Doar în fazele mai tardive se poate ajunge la o cifoză stabilă (ireductibilă), prin anchiloză osoasă sau fibroasă.

Cifoza profesională. Atitudinile cifotice dureroase, fără modificări radiologice aparente, se întâlnesc la cei care practică o profesie care cere o postură specială de lucru (lucrătoarele din croitorie). Apare de obicei o durere interscapulară; contractura mușchilor care acoperă regiunea interscapulară, pentru a fixa omoplații în vederea acordării unui punct solid de sprijin brațelor. După un efort prelungit acești mușchi se surmenează și apar dureri.

Cifoza bătrânilor (senilă). Este destul de frecventă. Spre deosebire de cifoza adolescenților care interesează îndeosebi ultimele vertebre toracale, cifoza senilă își are sediul mai sus, ea reprezentând doar o accentuare a curburii dorsale. În general, afecțiunea apare la indivizii cu o vârstă înaintată (60 – 80 ani), însă poate exista și la indivizi mai tineri, mai ales la cei care au practicat o meserie care îi obligă să stea mult timp aplecați. Cauzele instalării cifozei sunt: slăbirea mușchilor, a ligamentelor și osteoporoza. În cele mai multe cazuri, cifoza se instalează lent, nu prezintă dureri spontane, nici provocate. Cifoza este ireductibilă. Mobilitatea coloanei în regiunea cervicală și cea lombară este normală.

Cifoza histero – traumatică apare consecutiv accidentelor (de muncă, alte traumatisme, mijloace de locomoție, etc.) și se caracterizează printr-o cifoză care evoluează de la o ușoară încurbare a regiunii dorsale până la adevărate atitudini vicioase. În acest caz, bolnavul se apleacă foarte mult înainte, astfel încât privește încontinuu pământul, fiind silit de către cifoza generalizată, la care se poate adăuga și flexia celor două articulații coxo – femurale. Cei mai mulți dintre indivizi acuză dureri de-a lungul coloanei vertebrale, scăderea forței musculare a membrelor inferioare, fapt ce îi obligă pe aceștia să meargă sprijinindu-se în baston. Frecvent se asociază și tulburări psihomotorii.

Cifoza tetanică are o evoluție în 3 stadii:

stadiul de decalcifiere osoasă;

stadiul în care apare diformitatea;

stadiul III, de recalcifiere puternică a vertebrelor care formează unghiul gibozității.

Tratamentul este ortopedic (imobilizare în pat de gips) sau ortopedico-chirurgical.

Cifoza medicamentoasă. Administrarea unor anumite medicamente sau aplicarea unor mijloace terapeutice de șoc, folosite în special în neurologie, pot duce la apariția unor fracturi de coloană și la o cifoză consecutivă. Astfel, avem cifozele apărute în urma administrării de insulină, cortizon sau după șocuri electrice. Bolnavii ajung de obicei la fracturi în urma administrării zilnice a 100 – 200 mg de cortizon, timp de 1 – 2 luni. În tot acest timp, ei prezintă și o eliminare excesivă de calciu, fosfor și azot, precum și o osteoporoză a coloanei. Pentru prevenirea acestor complicații, se recomandă administrarea concomitentă de testosteron, care favorizează retenția de calciu, fosfor și azot, precum și limitarea dozelor de cortizon, mai ales la bolnavii cu predispoziție la osteoporoză (bătrâni, femei după menopauză și bolnavi cu artrite reumatice severe).

Diagnosticul diferențial

Cifozele, trebuie diferențiate de atitudinea cifotică, în cazul căreia curbura se redresează în decubit ventral sau se hipercorectează la contracția voluntară a musculaturii spatelui. În cazul în care nu se poate corecta astfel, denotă faptul că avem de-a face cu o cifoză rigidă sau fixă. Trebuie eliminate toate cauzele miopatiilor care predomină la nivelul musculaturii trunchiului.

I.3.4. Evoluție și prognostic

Evoluția și prognosticul cifozelor sunt foarte variate și depind foarte mult de anumiți factori, cum ar fi:

etiologia bolii;

localizarea și întinderea ei;

momentul diagnosticării: când aceasta se face în stadiile inițiale, când nu apar modificări organice (ci numai funcționale), evoluția și prognosticul sunt favorabile;

cu cât tratamentul este aplicat mai precoce, este mai complex și de lungă durată, cu atât prognosticul este mai bun;

vârsta pacientului: cifoza adolescenților are prognostic bun (dacă se iau măsuri la timp pentru a se împiedica formarea unei cifoze definitive).

O mare parte din deviațiile coloanei vertebrale, indiferent de cauza care le-a generat, au un potențial evolutiv, mai ales dacă au depășit un anumit grad de gravitate. Această evoluție, guvernată de legi biomecanice independente uneori de cauza inițială, se menține pe toată perioada de creștere și uneori, în cazurile grave, pe tot parcursul vieții.

Agravarea continuă a deviației vertebrale antrenează tulburări ale funcției respiratorii (insuficiență respiratorie de tip restrictiv) și în final, a funcției cardiace.

I.3.5. Tratament

Act de o mare însemnătate, terapia unei deviații vertebrale (cifoza) este rezultatul muncii unei întregi echipe interdisciplinare din care fac parte medicul ortoped, kinetoterapeutul, medicul de explorări funcționale, radiologul, protezistul, medicul neurolog, etc.

Indicațiile terapeutice trebuie să fie individualizate fiecărui caz în parte, să țină cont nu numai de particularitățile individului, dar și de mediul familial și posibilitățile de  supraveghere a efectuării tratamentului în cadrul familiei.

Tratamentul cifozelor este unul complex care abordează mai multe ramuri, atât medicale, socio-familiale, cât și educaționale.

Tratamentul profilactic al cifozelor

Dintre numeroasele cauze care contribuie la modificarea ținutei corecte a trunchiului și apariția deviațiilor vertebrale trebuie menționată, în primul rând, poziția copilului în bancă, la școală sau la masa de lucru acasă, unde își petrece o mare parte din timp, tocmai în perioada de creștere, poziție care va avea o însemnată influență asupra coloanei vertebrale. Pentru eliminarea acestei cauze favorizante de atitudine vicioasă, se indică folosirea băncilor individuale care pot fi adaptate cu ușurință, în funcție de talia elevului.

Pentru profilaxia atitudinilor vicioase se recomandă:

cunoașterea cauzelor și a împrejurărilor care determină atitudinea vicioasă și înlăturarea lor la timp;

îmbunătățirea stării de sănătate a organismului prin procedee de călire, exerciții fizice, etc.;

îmbunătățirea factorilor și a condițiilor activităților zilnice;

asigurarea obligatorie a odihnei zilnice.

Tratamentul igieno – dietetic al cifozelor

Sunt indicate:

igiena corporală, a îmbrăcămintei și a locuinței;

alimentație bogată în proteine și săruri minerale;

regim de odihnă adecvat (pe pat tare);

viață în aer liber, cu multă mișcare, cură heliomarină, sport (volei, înot, gimnastică, etc.);

menținerea unei poziții (posturi) corecte a trunchiului;

corectarea tulburărilor de statică, susținerea corectă a platfusului.

Tratamentul medicamentos

tratament tonifiant cu calciu, fosfor și vitamine.

Tratamentul ortopedico – chirurgical al cifozelor

În alcătuirea planului terapeutic sunt luate în considerare o serie de criterii. Stabilite pentru cifozele din maladia Scheuermann, care sunt cele mai frecvente, ele însă sunt folosite pentru alcătuirea programului terapeutic și în deviațiile de alte cauze.

Criterii de indicație terapeutică

gradul curburii vertebrale este un criteriu important pentru indicația terapeutică, astfel:

cifozele toracale sub 40 – 500 se tratează de obicei prin mijloace kineto – terapeutice;

cifozele toracale între 40 – 500 și 70 – 800 se tratează prin mijloace ortopedice (redresări cu ajutorul aparatelor gipsate și menținerea corecției cu ajutorul corsetelor ortopedice);

cifozele grave, peste 800, nu pot fi corectate și stabilizate decât printr-un tratament chirurgical.

suplețea coloanei vertebrale (posibilitatea de redresare a curburii) evaluată clinic și radiografic, este un alt criteriu în alegerea tratamentului. O coloană suplă, reductibilă va necesita numai kinetoterapie. Dimpotrivă, o redresare parțială sau absentă, impune o corectare cu aparate gipsate și corsete ortopedice.

un criteriu major îl reprezintă importanța leziunilor structurale vertebrale, astfel leziunile grave, extinse la mai multe vertebre impun un tratament ortopedic, chiar dacă gradul cifozei este relativ mic. Dimpotrivă, o cifoză relativ importantă (500) dar suplă și cu leziuni structurale vertebrale mici, va reacționa favorabil la kinetoterapie.

localizarea leziunilor joacă și ea un rol important în stabilirea planului terapeutic. Persistența unei cifoze lombare în ortostatism provoacă proiecția trunchiului înainte și antrenează o jenă progresivă. În acest caz, tratamentul corectiv este cel ortopedic (aparate gipsate, corsete), el fiind necesar chiar la o cifoză cu un grad mai mic al curburii.

Tratamentul prin masaj reprezintă o componentă necesară în procesul de recuperare al cifozelor. Prin noțiunea de masaj se înțelege o serie de manevre executate manual, variate și aplicate sistematic la suprafața organismului, în scop terapeutic și profilactic.

Acțiunea fiziologică a manevrelor de masaj constă în aceea că, în timpul executării lor, de la terminațiile nervoase cutanate pornesc impulsuri spre sistemul nervos central, care măresc excitabilitatea și îmbunătățesc starea funcțională a scoarței cerebrale.

Efectele masajului

efecte locale

acțiune sedativă asupra: – durerilor de tip nevralgic;

– durerilor musculare și articulare.

Acțiunea sedativă se obține prin manevre ușoare, lente, care stimulează repetat exteroceptorii și proprioceptorii;

acțiunea hiperemiantă locală. Se manifestă prin încălzirea și înroșirea tegumentului asupra căruia se exercită masajul. Această acțiune se obține prin manevre mai energice, care comprimă alternativ vasele sangvine;

îndepărtarea lichidelor interstițiale, de stază, cu accelerarea proceselor de resorbție în zona masată. Acest efect este benefic la persoane cu insuficiență venoasă periferică și apare după manevre profunde, care conduc lichidul de stază de la periferie spre centru.

efecte generale

creșterea metabolismului bazal;

stimulează funcțiile aparatului respirator și circulator;

influențează favorabil starea generală a organismului;

îmbunătățește somnul;

îndepărtează oboseala musculară.

Toate aceste efecte generale se explică prin acțiunea masajului asupra pielii, care este un organ bine vascularizat și mai ales bogat inervat.

În concluzie, există trei importante mijloace terapeutice:

kinetoterapia;

tratamentul ortopedic;

tratamentul chirurgical.

Kinetoterapia (terapia prin mișcare) este deosebit de importantă în corectarea deviațiilor vertebrale, ea fiind prezentă în toate programele terapeutice, fie singură, fie asociată cu tratamentul ortopedic sau cu cel chirurgical. Ea este indicată în toate cazurile, indiferent de gravitatea sau localizarea lor.

Exercițiile pentru corectarea cifozei urmăresc:

tonifierea musculaturii paravertebrale cervicale, în sensul scurtării musculaturii dorsale (prin mișcări concentrice) și alungirea musculaturii anterioare a gâtului și toracelui (prin mișcări excentrice);

ștergerea deprinderii greșite și formarea unei atitudini corecte a corpului;

corectarea sau prevenirea deviațiilor compensatorii ale coloanei vertebrale sau a celorlalte regiuni ale corpului.

Tratamentul ortopedic își propune corectarea sau menținerea deviației vertebrale în scopul neutralizării riscului de agravare a acesteia, folosindu-se de mijloacele pe care le are la dispoziție și anume:

aparate ortopedice pasive, care realizează corecția deviației, folosind forța de presiune, la nivelul părții convexe a curburii și forța de tracțiune. Corectarea este în general realizată prin aparate gipsate succesive. Când se obține corecția maximă, locul lor este luat de corsetele ortopedice. În cifoză, aparatul gipsat se aplică în doi timpi: în prima fază este desființată lordoza lombară, iar a doua fază, realizată după 24 ore, corectează cifoza toracală;

aparate ortopedice active, cu ajutorul lor corecția se obține printr-o auto – redresare activă a coloanei. Acestea sunt corsetele ortopedice. Ele sunt purtate permanent, în funcție de gravitatea curburii;

alte metode ortopedice (tracțiunea continuă în timpul nopții, electrostimularea

musculaturii cu ajutorul unor aparate special concepute).

Tratamentul chirurgical se aplică deviațiilor (cifozelor) grave, evolutive, care se agravează lent, dar continuu și după încetarea creșterii.

În cazurile grave, intervenția este precedată de o pregătire prin elongație progresivă a coloanei, realizată prin aparate gipsate de elongație.

Intervenția este urmată de imobilizare în aparat gipsat, apoi de purtarea unui corset ortopedic timp de 18 – 24 luni.

Atât tratamentul ortopedic, cât și cel chirurgical sunt însoțite de kinetoterapie, care urmărește asuplizarea coloanei vertebrale, pentru a ușura obținerea redresării, precum și menținerea unei troficități și a unui tonus muscular corespunzător.

I.4. PARTICULARITĂȚI DE VÂRSTĂ ALE COPIILOR DE 6 – 12 ani

În prezenta lucrare, mi-am propus să realizez un complex de exerciții, aplicat pe copii cu vârstă cuprinsă între 10 – 12 ani. Pentru aceasta, consider necesar un studiu despre particularitățile vârstei amintite. Cunoscând manifestările copiilor și ținând cont de acestea, vom elabora cu ușurință programul de exerciții.

I.4.1. Particularități somatice

Intervenția pubertății duce la accelerarea creșterii în înălțime într-un ritm superior tuturor vârstelor, ca apoi aceasta să se diminueze treptat până la 20 – 21 ani.

Creșterea mai intensă se semnalează la membrele inferioare, apoi la cele superioare, fapt care creează în multe cazuri dezarmonii evidente, mai ales când se întocmesc grafice ale creșterii (morfograme). Datorită acestor considerente, unii autori vorbesc despre o fază „caricaturală” de formă alungită a oaselor și de mușchii insuficient dezvoltați și alungiți. Trunchiul este lung, toracele îngust, iar abdomenul supt. Ca urmare a acestor trăsături somatice, organele interne din cutia toracică sunt puțin dezvoltate, fapt care generează dificultăți în procesul de adaptare la efort prin lipsă de rezistență funcțională.

În concordanță cu cele prezentate și sistemul articular este slab, în plin proces de consolidare. Datorită faptului că la fete pubertatea se instalează mai repede decât la băieți, ele prezintă la aceleași vârste cu ale băieților valori superioare ale creșterii în înălțime și greutate; de altfel, aceasta este singura etapă în ontogeneză când fetele ating valori somatice superioare băieților, exprimate și printr-un trunchi mai lung, membrele inferioare sunt însă mai scurte. Ca urmare, această etapă de vârstă poate fi caracterizată de transformarea proceselor morfo – funcționale și psihice în vederea maturizării treptate a tinerilor.

I.4.2. Particularitățile funcționale

În concordanță cu particularitățile dezvoltării morfologice menționate, se constată o capacitate scăzută de adaptare și rezistență funcțională a aparatelor cardiovascular și respirator la efortul fizic intens. În jurul vârstei de 12 ani capacitatea vitală se situează la circa 2000 cm3, datorită faptului că plămânii sunt slab dezvoltați și crește până la 3000cm3 la 15 ani. Nu trebuie neglijat faptul că aparatul respirator și în special plămânii sunt puțin rezistenți la infecție.

În timpul efortului fizic, cordul depune un travaliu mare pentru irigarea organelor și sistemelor, deoarece lumenul vaselor este îngust și ca urmare pot apare uneori fenomene de oboseală, amețeli, tulburări ale ritmului cardiac.

Privind sistemul nervos, se constată o creștere a volumului creierului, însă se adâncesc circumvoluțiile, iar prin înmulțirea fibrelor de asociație sporesc conexiunile funcționale dintre diferitele zone. Celulele corticale se dezvoltă în continuu, perfecționându-se și diferențiindu-se, crescând astfel baza funcțională a activității de prelucrare a informației. În această perioadă se realizează diferențierea dintre cele două sexe prin maturizarea caracteristicilor sexuale.

I.4.3. Particularitățile psihice

Întreaga activitate nervoasă superioară și psihică se dezvoltă rapid, atingând un nivel superior. Ca urmare, procesele gândirii, analiza sinteza, abstractizarea etc. se perfecționează, ceea ce fac posibilă rezolvarea unei situații problematice.

Dezvoltarea psihică la această vârstă este deosebit de bine sintetizată de marele savant Jean Piaget: „… la 11 – 12 ani apare a patra și ultima perioadă al cărei palier de echilibru se situează la nivelul adolescenței. Caracterul ei general constă în cucerirea unui nou mod de a raționa, care nu se mai referă exclusiv la obiecte sau la realități direct reprezentabile, ci la „ipoteze”, adică la propoziții din care pot fi trase consecințele necesare fără ca subiectul să se pronunțe asupra veridicității sau falsității lor înainte de a examina rezultatul acestor implicații”.

În funcție de cele prezentate, întreaga tehnologie de predare trebuie restructurată, cu deosebire metodele care trebuie să prezinte conținutul educației fizice în mod cauzal, problematizat, realizând o participare activă, profund conștientizată din partea elevilor.

I.4.4. Particularitățile motrice

Datorită dezvoltării organismului pe multiple planuri, mai ales măririi plasticității scoarței și mobilității proceselor nervoase de excitație și inhibiție, sporesc și posibilitățile de dezvoltare a tuturor calităților motrice și în special a vitezei, cu deosebire la 12 ani la fete și la 13 ani la băieți. La 12 ani, viteza fetelor este mai mare ca a băieților, urmând ca progresiv aceștia să-și sporească treptat indicii de viteză, depășindu-le pe fete.

Acest proces evolutiv durează până în jurul vârstei de 14 – 15 ani. Datele literaturii de specialitate arată că până la 15 ani sunt disponibilități deosebite pentru dezvoltarea vitezei sub formele sale simple (în condițiile unor structuri complexe viteza este în corelație cu celelalte calități motrice care ating valori superioare la vârste mai mari).

Ca urmare a dezvoltării aparatului locomotor, concomitent cu viteza, îndemânarea progresează evident, fapt pentru care pubertatea mai este denumită „vârsta îndemânării”. Cunoscută fiind disproporția dintre diferitele segmente ale corpului, în efectuarea acțiunilor motrice se remarcă oarecare stângăcie, însă disponibilitățile pentru mărirea îndemânării sunt totuși crescute, atunci când această calitate este dezvoltată simultan cu simțul orientării în spațiu, care în jurul vârstelor de 12 – 13 ani se apropie de cea a adultului.

În discordanță cu toate calitățile motrice, mobilitatea are cele mai scăzute valori la 12 – 13 ani la fete și 13 – 14 ani la băieți, fapt care face ca mișcările să nu fie executate cu amplitudinea corespunzătoare, ceea ce impune măsuri speciale în cadrul lecțiilor.

Prin îmbunătățirea calității mușchilor și mai ales a laturii funcționale care condiționează viteza, sporește capacitatea de forță în regim de viteză sub forma detentei (forță – explozivă). Se mărește, de asemenea, și capacitatea de efort static moderat, în raport cu greutatea corporală, mai ales la băieți, începând de la 13 – 14 ani, care după această vârstă depășesc substanțial fetele.

Ca o consecință a posibilităților funcționale reduse, capacitatea de rezistență este scăzută, mai ales sub forma ei de rezistență cardio-vasculară, fapt care însă nu împiedică, ci impune acționarea sistematică cu mijloace bine dozate pentru dezvoltarea ei. Se va acționa de preferință asupra dezvoltării rezistenței în regim de forță sau viteză, care să angajeze grupe musculare mari (spate, membre superioare, membre inferioare, etc.) activitatea nestingherită a aparatului cardio-respirator fără a-l solicita la posibilitățile sale maxime.

La fete rezistența este mai scăzută decât la băieți, cu toate că și la aceștia, comparativ cu alte vârste, ea se situează la valori scăzute.

În privința calităților motrice la elevii din ciclul gimnazial, mai ales în jurul vârstelor de 12 – 14 ani, trebuie să menționăm că se impun măsuri metodice atente în procesul de dezvoltare a forței și rezistenței, fapt care va determina creșterea acestor calități deosebit de importante.

Ca urmare a caracteristicilor morfologice, fiziologice și psihice ale elevilor și elevelor din ciclul gimnazial, metodologia acționării în vederea realizării componentelor procesului instructiv – educativ capătă un caracter particular.

În ceea ce privește motricitatea, la vârstele învățământului gimnazial, aceasta nu prezintă deosebiri esențiale între băieți și fete, ci numai unele particularități care trebuie luate în considerare pentru o tratare diferențiată. Aceste particularități se referă la gradul de maturitate al mișcărilor, economicitatea acestora, cursivitatea, tempoul, expresivitatea. Băieții au înclinații către exercițiile de forță, efectuate uneori cu repezeală, de învingere, cu orientare precisă, care le mărește eficiența, în timp ce fetele preferă mișcările expresive, efectuate pe muzică, caracterizate uneori de lipsă de economicitate, dar care tind către acuratețe tehnică. Din acestea rezultă că băieții efectuează mai bine mișcările ce reclamă precizie (schimbări de direcție, precizie în aruncări), pe când fetele manifestă predispoziții în executarea corectă a exercițiilor de gimnastică.

Din cercetările întreprinse de unii autori rezultă că alergarea este deprinderea cel mai larg aplicată, desfășurându-se în mod deosebit în activitatea neorganizată, față de cea organizată, care solicită încă destul de puțin din acest punct de vedere. Volumul alergării scade însă odată cu înaintarea în vârstă, fapt care trebuie prevenit de cadrele de specialitate prin crearea obișnuinței de a alerga. Această deprindere de bază se efectuează în unele cazuri cu greșeli transmise de la vârsta școlii primare și anume: insuficiența fazei de zbor, alergare pe călcâie, oscilații ale trunchiului în plan lateral etc., care însă trebuie corectate prin exerciții speciale.

În privința aruncărilor, acestea sunt accesibile în mod deosebit băieților care spre sfârșitul ciclului deprind bine mișcarea de azvârlire, în timp ce fetele le efectuează mai mult prin împingere.

Săriturile, datorită dezvoltării morfologice nu se execută cu eficiență corespunzătoare; bătaia de regulă este puternică, zborul nefiind pe măsura acesteia. Ca urmare, se impune lucrul pentru dezvoltarea detentei la membrele inferioare, pentru însușirea corectă a săriturilor în înălțime, în lungime, pe aparate și peste aparate.

De mare importanță în efectuarea săriturilor este coordonarea dintre mișcările segmentelor corpului, care constituie de multe ori cheia eficienței acestora, precum și învățarea unei aterizări elastice.

La vârstele ciclului gimnazial există mari disponibilități în ceea ce privește însușirea unor procedee specifice ramurilor de sport, și mai ales jocurilor sportive. Ca urmare, învățarea rapidă a unor ramuri de sport constituie o sarcină prioritară a educației fizice.

I.5. CARACTERIZAREA JOCULUI DE VOLEI

Jocul de volei este un joc accesibil, cu caracter competitiv și o tehnică ușor de însușit. Pentru îndeplinirea scopului lucrării, am ales jocul de volei, deoarece este caracterizat prin diversitatea acțiunilor tehnico-tactice și lupta directă cu adversarul, ceea ce dă „sarea și piperul” practicării jocurilor sportive, devenind astfel un sport dorit de toată lumea.

Voleiul ca și alte jocuri sportive, de altfel, desfășurat în condițiile existenței a două echipe se realizează prin efectuarea de acțiuni individuale și colective. Manifestarea jucătorilor celor două echipe, alternarea acțiunilor individuale și colective specifice jocului de volei, constituie conținutul său.

Concretizarea acestora în raport cu interdependența acțiunilor cu cele ale celorlalți coechipieri, cu sarcinile și regulile ce guvernează manevrele de deplasare, în vederea acționării la minge, se face prin acțiuni de bază și variante (procedee). Acestea se desfășoară în strânsă legătură cu cadrul tactic și pe baza unor calități motrice specifice, după legile activității nervoase superioare și ale biomecanicii în scopul realizării randamentului maxim de joc.

Acțiunile jocului, exprimate pe baza însușirii unui stereotip dinamic, având în desfășurare poziția inițială, execuția propriu-zisă, poziția finală și pregătirea pentru altă acțiune, în funcție de situațiile concrete, sunt executate cu variații de ritm, intensitate și amplitudine ale mișcării.

În apariția și dezvoltarea acțiunilor de joc, un factor determinant l-a constituit lupta dintre atac și apărare. Punerea în circulație și perfecționarea unei acțiuni de joc în atac, de exemplu, a avut ca răspuns apariția unei acțiuni în apărare și invers. Preocupările tehnicienilor, ale jucătorilor au determinat dezvoltarea acestor acțiuni la un nivel superior ce și-a pus amprenta asupra jocului actual prin caracterul lor specific.

Regulile de joc, în succesiunea apariției lor și prin reglementările impuse, au intervenit în mod direct în procesul continuu evolutiv al acțiunilor individuale și colective, în mecanismul intern al execuției acestora.

În succesiunea lor logică, determinate de desfășurarea fazelor de joc, se conturează principalele acțiuni: pasa de sus, preluarea, serviciul, lovitura de atac, blocajul, preluarea serviciului, preluarea din plasă, plonjonul, dublajul și autodublajul.

O altă caracteristică a jocului este determinată de faptul că voleiul este prin concepție un joc de echipă, în care fiecare execuție a unui jucător este pregătită și dependentă de execuția anterioară a unui coechipier. La fiecare fază din jocul de volei la care participă de regulă doi sau trei jucători, eficiența fazei depinde de modul în care primul echipier joacă mingea pentru următorul echipier, iar acesta pentru al treilea. Această participare la joc, obligatoriu pe mâna echipierilor, presupune o înțelegere, o motivație și o participare specifică la joc, în care de multe ori trebuie să se corecteze execuțiile anterioare mai puțin reușite de coechipierii lor. Aflați în interdependență permanentă în joc, echipierii trebuie învățați să se sprijine unul pe altul, să-și subordoneze interesele și intențiile personale intereselor și intențiilor generale ale jocului echipei.

Instruirea viitorilor voleibaliști trebuie să prevadă că o dată cu învățarea elementelor tehnice și a procedeelor jocului, să se asigure și educarea tineretului în vederea integrării acestuia în activitățile sociale.

Voleiul, prin caracterul său competitiv, dezvoltă resursele latente, scoțând în evidență îndemânarea, spontaneitatea, creativitatea și estetica. Regulile sunt realizate pentru a permite demonstrarea acestor abilități. Cu puține excepții, voleiul permite tuturor jucătorilor să acționeze atât la fileu (în atac), cât și în spatele terenului (în apărare sau la serviciu) folosindu-se de principalele acțiuni: pasa de sus, preluarea, serviciul, lovitura de atac, blocajul.

Pasa de sus joacă un rol primordial în jocul de volei. Locul său este regăsit în procesul de formare al jucătorilor. Toate pasele vizează pregătirea unui atac și influențează direct derularea ulterioară a jocului.

Mecanismul de bază constă în plasarea jucătorului sub minge, având membrele inferioare depărtate și flexate, trunchiul este vertical. Palmele sunt situate în dreptul frunții, degetele sunt ușor depărtate, îndoite și încordate; jucătorul execută o extensie rapidă a brațelor și picioarelor, mingea fiind lovită cu degetele (policele este plasat sub minge).

Preluarea este un procedeu foarte important în jocul de volei, constituind primul contact cu mingea după serviciu. Obiectivul principal al preluării este trimiterea mingii la conducătorul de joc pentru posibilitatea construirii unui atac eficient.

Mecanismul de bază presupune depărtarea și flexia picioarelor, așezarea palmelor una în cealaltă, brațele bine întinse și impulsia picioarelor. Lovirea mingii se face numai pe „manșetă”, care trebuie să formeze un așa-zis platou al preluării; antebrațele lovesc simultan mingea, dedesupt și spre înainte.

Jocul de volei începe prin efectuarea serviciului. Acesta constituie nu numai o simplă repunere a mingii în joc, ci și o armă de atac. În jocul de volei se întâlnesc diverse forme de execuție a serviciului: serviciul de sus din forță, serviciul de jos (specific debutanților), serviciul planat, serviciul din săritură, serviciul rotativ.

Mecanismul de bază pentru însușirea serviciului de sus din forță constă în lansarea balonului pe verticală, ducerea brațului de lovire spre înainte-sus și apoi lovirea balonului cu palma, degetele ușor depărtate, corpul în ușoară extensie, brațul urmează traiectoria mingii, jucătorul pășind spre înainte. În cazul serviciului de jos, mecanismul de bază se realizează prin depărtarea ușoară și flexia picioarelor, mingea este ținută în mâna stângă, la nivelul genunchilor; jucătorul execută aruncarea mingii pe verticală și lovirea acesteia cu palma blocată în supinație. Poigneul este fix, iar jucătorul pășește înainte odată cu lovirea mingii.

Atacul constituie elementul decisiv pentru obținerea victoriei. Loviturile de atac sunt componente importante ale jocului, ele entuziasmează spectatorii prin varietatea lor, prin aspectul atletic, dar și printr-o finețe deosebită.

Mecanismul de bază este asemănător cu celelalte procedee, dar diferă modul de lovire al mingii. Elanul loviturii de atac are 3 pași, ultimul pas fiind mai lung și razant, impulsia este puternică pe ambele picioare. Brațele, pe ultimul pas, sunt înapoi, urmând ca în momentul impulsiei să se deplaseze spre înainte-sus, ajutând desprinderea; lovirea brațului se face cu palma, degetele ușor depărtate, poigneul ușor relaxat. După lovirea mingii, jucătorul aterizează pe ambele picioare, brațele coborând pe lângă corp.

Utilizarea acestor acțiuni în cadrul deosebit de dinamic al jocului de volei, în desfășurarea luptei permanente dintre atac și apărare, face ca nivelul exprimării acestora să fie determinant în fiecare moment al jocului. Eficiența manifestată de componenții unei echipe în realizarea acțiunilor individuale duce în mod direct la creșterea randamentului colectiv și implicit la aprecierea victoriei în meci.

În consecință, jucătorii unei echipe aflați în teren își canalizează eforturile psiho-fizice într-o direcție fundamentală: câștigarea punctului. Această particularitate specifică voleiului, și nu numai, determină de fiecare dată aspectele cheie de la care trebuie să se plece și la care trebuie să se ajungă în executarea fiecărei acțiuni de joc.

I.6. MIJLOACELE KINETOTERAPIEI UTILIZATE ÎN PROFILAXIA

CIFOZEI

Kinetologia medicală utilizează în scop sanogenetic sau terapeutic mijloace specifice, nespecifice și asociații ale acestora.

Mijlocul specific este mișcarea sub diversele ei forme active și/sau pasive, care prin repetare devine exercițiu fizic:

mișcarea activă:

exerciții fizice simple (fără aparate sau obiecte portative);

exerciții fizice cu rezistență: directă (manuală a kinetoterapeutului, autorezistență, etc.), indirectă (gravitație, scripeți cu contragreutăți, bicicletă ergometrică);

exerciții cu facilitarea mișcării prin: mecanoterapie, apă, gravitație, utilizând poziții în care mișcarea să se execute în sensul forței gravitaționale;

mers codificat cu intervale;

mișcarea pasivă:

exerciții de mobilizare pasivă;

posturări sau poziționări

masajul sub diverse forme.

ergoterapia.

Mijloacele nespecifice sunt reprezentate de:

agenții fizici:

naturali, divers reprezentați, care pot acționa singuri sau asociați între ei, în funcție de scopul urmărit:

apă – hidroterapie;

ape minerale – balneoterapie;

ape minerale în cură externă – crenoterapie;

nămoluri – peloidoterapie;

temperatură – termoterapie;

artificiali: curentul electric (electroterapie), undele electromagnetice;

mijloace psihice;

imobilizare;

dietă.

În practică se utilizează frecvent mijloace complexe, care rezultă din îmbinarea mijloacelor specifice și nespecifice.

Kinetologia medicală oferă specialiștilor instrumentele intervenției preventive și curative, fundamentate științific, pe bază experimentală sau care și-au dovedit pe parcursul anilor utilitatea în activitatea practică.

Alte mijloace utilizate de kinetoterapie pentru profilaxie sunt:

I. Exerciții statice – contracții izometrice; stând în poziția ortostatică corect; stând pe genunchi; stând în decubit dorsal sau ventral; stând atârnat.

II. Exerciții dinamice – extensia și întinderea coloanei vertebrale, apoi exerciții pentru cap, gât, membre, care să amplifice extensia trunchiului.

Pentru îngreunări în efectuarea exercițiilor se folosesc bastoane (așezate la spate, sub axile), mingii medicinale (purtate pe cap sau aruncate cu ambele mâini deasupra capului).

Exercițiile vor fi întrerupte de frecvente mișcări de respirație și relaxare. Deosebit de utile sunt exercițiile de redresare pasivă și pasivo – activă, efectuate la scara fixă, la perete și, mai ales, în fața oglinzii.

În cazul atitudinii cifotice, trebuie să învățăm pacientul să-și formeze simțul poziției corecte, prin autocontrol continuu, lucru posibil datorită supleței coloanei vertebrale.

Se are în vedere poziția defectuoasă a capului căzut înainte, care trebuie redresată prin contracția musculaturii cefei, cu corectarea curburii cervicale, menținând privirea înainte, paralelă cu pământul.

Tehnica de lucru indicată derivă în mare măsură din metoda Klapp. Cifoza dorsală se corectează prin exerciții de întindere a coloanei din cele trei poziții de bază (decubit, șezând, ortostatism), de fapt, conștientizarea poziției „de a sta înalt” sau „a sta drept”. Postura se controlează în oglindă, urmărind alungirea gâtului și a trunchiului în ax. Exercițiile devin mai eficiente dacă se oferă subiectului câțiva parametri care să-i permită să conștientizeze corecția posturală (o rezistență ușoară aplicată de palma terapeutului pe creștetul subiectului, o carte așezată pe creștet, etc.). Extensiile active, mersul în patru labe, tracțiunile prin propria greutate a corpului (atârnat la spalier), unele sporturi (volei, baschet, înotul pe spate), toate pot fi exploatate pentru îndeplinirea aceluiași obiectiv.

Voleiul reprezintă sportul cu o bază largă de activitate, având implicații majore în profilaxia cifozei. Structura voleiului este vastă, el cuprinde elemente ce pot fi utilizate cu ușurință în programele de profilaxie și recuperare a cifozei. Însușirea și aplicarea procedeelor din jocul de volei (pasă, preluare, serviciu, atac) influențează într-un mod pozitiv dezvoltarea corpului, corectând deviațiile compensatorii ale coloanei vertebrale.

CAPITOLUL II

ORGANIZAREA ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

II.1. Ipoteza cercetării

Ipoteza prezentei lucrări pornește de la ideea că profilaxia diverselor posturi ale corpului joacă un rol important în evoluția fiecărui om, iar utilizarea mijloacelor din jocul de volei au un efect pozitiv asupra dezvoltării fizice armonioase a copiilor.

Scopul cercetării

Lucrarea are drept scop promovarea unui stil de viață sănătos prin conștientizarea elevilor asupra necesității utilizării diferitelor mijloace din jocul de volei, în vederea prevenirii și corectării atitudinilor de postură deficitare, pentru o dezvoltare fizică și psihică normală.

Sarcinile cercetării

Pentru ca rezultatul cercetării să poată verifica ipoteza, se urmăresc unele etape de desfășurare (sarcini):

stabilirea temei asupra căreia urmează să se desfășoare activitatea experimentală;

studiul literaturii de specialitate și a celei interdisciplinare, care determină familiarizarea cu scopul cercetării;

formularea ipotezei de lucru;

stabilirea obiectivelor de lucru;

stabilirea unor programe de lucru care să poată fi aplicate, având ca scop prevenirea instalării atitudinilor de postură;

elaborarea concluziilor.

II.2. Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării

Pe parcursul cercetării, am folosit o serie de metode în scopul asigurării fundamentării teoretice a temei, dar și pentru obținerea unor posibile sugestii, care să constituie căile de rezolvare a obiectivelor propuse.

Metodele de cercetare folosite la realizarea acestei lucrări au fost următoarele:

analiza literaturii de specialitate și a celei interdisciplinare;

metoda observației pedagogice;

metoda analizei SWOT.

II.2.1. Analiza literaturii de specialitate și a celei interdisciplinare

Constituie o necesitate a oricărui specialist în orice domeniu.

Documentarea reprezintă primul pas în vederea întreprinderii unei investigații, permite lărgirea conținutului de idei și deschide perspectiva tendinței de evoluție a diferitelor aspecte proprii voleiului.

Studiul bibliografic al cercetării a cuprins însușirea unor elemente și procedee din jocul de volei, prin programe adaptate la particularitățile psihomotrice ale copiilor cu vârste cuprinse între 6 – 12 ani.

Documentarea bibliografică a fost necesară și pentru a face posibilă fundamentarea teoretică a cercetării.

Studiind materialele literaturii de specialitate, am reușit să selectez ideile și problemele esențiale din domeniul voleiului și al kinetoprofilaxiei, conturându-mi astfel o imagine clară asupra problemelor pe care am vrut sa le dezbat în prezenta lucrare.

II.2.2. Metoda observației pedagogice

Observația este o contemplare intenționată a unui subiect, document, fenomen sau proces în vederea cunoașterii științifice a acestora prin analiza, înregistrarea și prelucrarea datelor obținute.

Observația, ca proces psihic de cunoaștere activă intenționată, planificată și sistematică, are la bază un întreg sistem de date de referință, furnizate de experiență și studiu. Scopul observației îl constituie culegerea de date concrete, a căror analiză științifică să permită generalizarea.

De aceea, se consideră, ca o caracteristică a sa, faptul că este un proces intelectual activ, în care cercetătorul face efortul de a fi precis și obiectiv.

Dintre tipurile de observație am folosit:

observația întâmplătoare – care s-a desfășurat în timpul liber al copiilor, în timpul orelor de educație fizică ale elevilor, în pauzele dintre ore;

observația directă asupra comportamentului elevilor și a conduitei lor în timpul desfășurării programelor cu elemente din jocul de volei.

II.2.3. Metoda analizei SWOT

Analiza de tip SWOT (Strengths – puncte tari; Weakness – puncte slabe; Opportunities – oportunități; Threats – amenințări) – oferă o bună ocazie de evaluare a organizației (pregătirea și calitatea personalului, motivația acestuia, resursele materiale și financiare disponibile etc.), a partenerilor (disponibilitatea pentru cooperare, resursele pe care le pot pune la dispoziție, etc.) și a beneficiarilor direcți (starea acestora, gradul de implicare, dorința de a-și rezolva problemele, resursele de care dispun pentru atingerea obiectivelor organizației, riscurile la care sunt expuși, etc); este una dintre cele mai utilizate metode în identificarea nevoilor, urmărind două dimensiuni:

punctele tari și punctele slabe – se referă la „mediul intern” al organizației: resurse umane și materiale, motivația personalului, expertiză, experiență profesională, etc;

oportunitățile și amenințările – se referă la „mediul extern” al organizației: relațiile cu administrația locală și alte instituții din regiune / comunitate, condițiile socio – economice, posibili finanțatori, factori de risc existenți în comunitate și care pot afecta activitatea organizației, etc.

Dintr-o altă perspectivă, punctele tari și oportunitățile constituie avantajele (resursele strategice) care vin în sprijinul organizației, iar punctele slabe și amenințările constituie dezavantajele (țintele strategice) care pot crea piedici sau riscuri în funcționarea organizației și care trebuie înlăturate sau evitate în acțiunile întreprinse de organizație.

Cea mai bună cale de a identifica punctele forte, punctele slabe, amenințările (riscurile) și oportunitățile este de a le analiza în raport cu proiectul pe care îl elaborăm. Cu toate acestea, se poate realiza și o abordare strategică, propunând o serie de scenarii posibile și indicatori care, după „modelul semafoarelor”, se vor aprinde când acțiunile ating pragurile punctelor slabe. În plus, acestea se referă atât la practică, cât și la aspecte teoretice, politice sau organizaționale.

Rezultatele analizei SWOT, pe lângă sprijinirea unui proces decizional eficient, prezintă și alte avantaje:

identificarea, clasificarea și clarificarea priorităților în activitatea prezentă și viitoare a organizației;

evidențierea problemelor existente;

identificarea capitalului de aspecte pozitive pe care le poate valorifica organizația;

identificarea punctelor slabe (se oferă astfel posibilitatea evitării sau eliminării lor);

identificarea avantajelor și oportunităților;

protejarea sau luarea de măsuri împotriva agresiunilor / amenințărilor externe.

CAPITOLUL III

MIJLOACE SPECIFICE JOCULUI DE VOLEI CARE POT FI

UTILIZATE ÎN PROFILAXIA CIFOZEI PENTRU

ACEASTĂ VÂRSTĂ

III.1. Prezentarea programelor

Voleiul este totuși unic printre jocurile la fileu, prin faptul că se insistă ca mingea să fie păstrată cât mai mult timp în aer și prin faptul că oferă posibilitatea paselor între membrii aceleiași echipe, înainte ca mingea să fie returnată adversarilor.

Vom prezenta, în continuare, o serie de programe (complex) de exerciții, care, incluse parțial sau integral în lecția de educație fizică, pot contribui la educarea atitudinii corecte.

Programul nr. 1 (stretching)

Programul nr. 2

Programul nr. 3

Programul nr. 4

Programul nr. 5

Programul nr. 6

Programul nr. 7

Programul nr. 8

Programul nr. 9

Programul nr. 10

III.2. Analiza SWOT pentru programele prezentate

Pentru a demonstra calitatea și eficiența acestor programe, consider necesară realizarea unei analize SWOT.

Voi începe cu prezentarea avantajelor care vin în sprijinul programelor și duc la îndeplinirea scopului propus, adică evidențierea punctelor tari, precum și a oportunităților. Punctele tari sunt reprezentate de:

primul avantaj îl constituie profilaxia în sine, ca metodă de prevenire, argumentând prin faptul că orice exercițiu realizat cu scop profilactic aduce un beneficiu organismului uman;

profilaxia este o metodă eficientă, puțin costisitoare (nu necesită instalații speciale), plăcută și accesibilă oricărei persoane, indiferent de vârstă;

exercițiile profilactice au avantajul că pot corecta deviațiile compensatorii ale coloanei vertebrale (sau a celorlalte regiuni ale corpului) și conduc spre o dezvoltare armonioasă;

are implicație majoră asupra sănătății generale a organismului, crește capacitatea funcțională a organismului, acționând benefic pentru aparatul cardiovascular, respirator și sistemul muscular.

Profilaxia cifozei prin mijloace specifice jocului de volei se bucură și de existența unor oportunități. Acestea constau în varietatea jocului de volei, în sensul că voleiul este un sport care poate fi practicat și afară, nu numai în sală: beach-volley, voleiul în apă (care este foarte eficient și competitiv) sau voleiul practicat ca metodă de relaxare (de copii în timpul liber, în parcuri).

Așa cum am precizat și mai sus, analiza SWOT pune în evidență și dezavantajele, adică punctele slabe și amenințările, care împiedică realizarea obiectivelor și a scopului propus și care trebuie înlăturate sau evitate în acțiunile întreprinse în vederea îndeplinirii scopului. Aceste dezavantaje trebuie transformate în avantaje, pentru a putea fi siguri de succesul proiectului elaborat.

În ceea ce privește profilaxia cifozei prin intermediul voleiului la elevii ciclului primar, punctele slabe din păcate, există și nu trebuie ignorate. Ele se referă la:

programa școlară nu este bine structurată;

există prea puține ore de educație fizică la ciclul primar și, totodată, acestea sunt alocate numai pentru gimnastică, atletism sau fotbal.

Amenințările determină situații nefavorabile în îndeplinirea obiectivelor și trebuie înlăturate cu rapiditate. Ele sunt reprezentate de:

influența negativă a părinților, care de cele mai multe ori scutesc copii fără motiv, dar și a învățătorilor sau diriginților, care preferă să facă ore de română, matematică sau informatică în detrimentul sportului;

o altă amenințare este lipsa echipamentului corespunzător (mingi, fileu, genunchere); de aici rezultă și diversele accidente, care ulterior îndepărtează copii de sport;

riscul dezvoltării taliei exagerate.

După prezentarea atât a avantajelor, cât și a dezavantajelor programelor, consider că analiza SWOT este un element necesar, oferind o analiză cuprinzătoare a situației și expunând cele mai bune informații posibile, care să ajute la îndeplinirea scopului final.

CAPITOLUL IV

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

CONCLUZII

În urma cercetării efectuate, putem afirma că scopul și ipoteza de la care s-a pornit au fost confirmate. Această afirmație este susținută de o serie de concluzii, care s-au putut desprinde din activitate. Astfel:

Profilaxia diverselor posturi ale corpului joacă un rol important în evoluția fiecărui om, iar utilizarea mijloacelor specifice voleiului influențează pozitiv dezvoltarea fizică armonioasă a copiilor;

Cunoașterea exactă a elementelor specifice jocului de volei, a anatomiei corpului uman, dar și a particularităților de vârstă, face posibilă o planificare realistă, corectă a obiectivelor și a modalităților de atingere a acestora;

Orice exercițiu fizic desfășurat în scop profilactic, mișcarea în sine reprezintă cea mai bună metodă de prevenire a deficiențelor posturale;

Mijloacele specifice jocului de volei au avantajul că pot corecta deviațiile compensatorii ale coloanei vertebrale (sau a celorlalte regiuni ale corpului) și conduc spre o dezvoltare armonioasă;

Voleiul are implicație majoră asupra sănătății generale a organismului, influențând în mod pozitiv capacitatea funcțională a organismului.

Programele de kinetoterapie trebuie efectuate pe perioade lungi de timp (ideal ar fi ca ele să fie executate de către pacient pe tot parcursul vieții), deoarece au un rol primordial atât în corectarea deviațiilor cifotice existente și a complicațiilor lor, cât și în prevenirea reapariției acestora.

RECOMANDĂRI

Începerea profilaxiei, sub toate formele sale, încă de la vârste fragede;

Necesitatea susținerii cât mai multor ore de educație fizică la ciclul primar conduce la interesul pentru o viață activă a elevilor;

Integrarea mijloacelor kinetoterapeutice în orele de educație fizică și tendința de a le include într-un nou stil de viață al copiilor, printr-o susținută activitate de educație profilactică, duce treptat la recunoașterea importanței profilaxiei.

GLOSAR

Fascicul = mănunchi de fire, linii, venind sau plecând dintr-un punct; ansamblu, flux de particule care se propagă în același sens

Apnee = reținerea sau suspendarea voluntară a respirației în limitele capacității de voință și de rezistență a organismului. Se poate efectua fie după inspirație, fie după expirație, normal sau forțat, în repaus sau în timpul efortului și după efort. Apneea exercită o influență favorabilă asupra centrilor respiratori. Durata apneei crește în condițiile unui antrenament progresiv, metodic dozat și continuu desfășurat.

Apofiză = eminență osoasă prin care un os se articulează cu un os vecin.

Lumbago = sindrom care se manifestă prin dureri și contractură la nivelul masei musculare din regiunea lombară; o contractură puternică și dureroasă a mușchilor paravertebrali lombari care imobilizează bolnavul, punându-l în imposibilitatea efectuării mișcărilor de aplecare a trunchiului.

BIBLIOGRAFIE

ALBU, C., ALBU, M., GHERGUȚ, A., (2007) – „Dicționar de kinetoterapie”, Editura Polirom, București;

BÂC, O., SZABO, M., SZABO, P., (2002) – „Volleyball-ul în kinetoterapie”, Editura Universității din Oradea;

BACIU, C., (1977) – „Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor”, Editura Sport – Turism, București;

BIRTOLON, Ș., (1978) – „Exercițiul fizic și coloana vertebrală”, Editura Sport – Turism, București;

CÂRMACIU, R., (1994) – „Anatomia și fiziologia omului”, Editura Didactică și Pedagogică, București RA;

CIUCUREL, C., (2005) – „Fiziologie”, Editura Universitaria, Craiova;

CORDUN, M., (1999) – „Kinetologie medicală”, Editura Axa, București;

CROITORU, D., (2000) – „Volei”, Editura ANEFS, București;

DRĂGAN, I., (1981) – „Cultură fizică medicală”, Editura Sport – Turism, București;

DRĂGAN, I., (1994) – „Medicina sportivă aplicată”, Editura București;

DUMITRU, D., (1984) – „Reeducarea funcțională în afecțiunile coloanei vertebrale”, Editura Sport – Turism, București;

EPURAN, M., (2005) – „Metodologia cercetării științifice”, Editura FEST, București;

FIREA, E., (1984) – „Metodica educației fizice școlare”, vol. II, București;

GEORGESCU, L., (2002) – „Fiziologia educației fizice și sportului”, Editura Universitaria, Craiova;

GHERGUȚ, A, (2007) – „Management general și strategic în educație – ghid practic”, Editura Polirom;

ILIESCU, A., (1976) – „Anatomia funcțională și biomecanică”, Editura Sport – Turism, București;

MĂNESCU, S., TĂNĂSESCU, G., DUMITRACHE, S., COCU, M., (1991) – „Igiena”, Editura Medicală, București;

NICULESCU, I., (2006) – „Psihomotricitatea în jocul de volei”, Editura Universitaria, Craiova;

NICULESCU, I., (2006) – „Volei”, Editura Universitaria, Craiova;

NICULESCU, M., (1996) – „Curs de volei”, Universitatea din Pitești, Facultatea de Științe, secția Educație Fizică, Pitești;

NICULESCU, M., (2002) – „Volei – de la teorie la practică”, Editura Universității din Pitești, Pitești;

NICULESCU, M., VLADU, L., (2005) – „Volei de la A la Z”, Editura Universității din Pitești, Pitești;

PAPILIAN, V., (2006) – „Anatomia omului – aparatul locomotor”, ediția a XII-a, vol. I, Editura All, București;

SBENGHE, T., (1987) – „Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare, Editura Medicală, București;

SIMION, G., (1998) – „Volei – elemente de teorie și practică pentru începători”, Editura Universității din Pitești;

http://www.esanatate.eu;

http://www.medici24.ro;

http://www.prokt.ro/

http://www.swim.ro/sanatate/recuperare/recuperare.htm;

http://www.transilvaniaexpres.ro/index.php?mod=articol&id_articol=70565;

www.fuko.ro/books/kinetoterapie.pdf;

www.pansportmedical.ro;

www.topmasaj.ro.

ANEXE