SPECIALIZAREA: KINETOT ERAPIA ÎN TRAUMATOLOGIA [604143]
UNIVERSITATEA ”ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI
FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
SPECIALIZAREA: KINETOT ERAPIA ÎN TRAUMATOLOGIA
SPORTIV Ă
Lucrare de Disertație
Coordonator științific:
Conf. univ. dr. Popescu Lucian
Absolvent: [anonimizat], 2019
1 UNIVERSITATEA ”ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI
FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
SPECIALIZAREA: KINETOT ERAPIA ÎN TRAUMATOLOGIA
SPORTIV Ă
„STUDIUL PRIVIND PROFILUL PROFESIONAL
AL KINETOTERAPEUTULUI IN ROM ĂNIA
CENTRE DE ASISTEN ȚĂ SI PROTEC ȚIE
SOCIAL Ă”
Coordonator științific:
Conf. univ. dr. Popescu Lucian
Absolvent: [anonimizat], 2019
2 Planul Lucrării
Cap. I FUNDAMENTAREA TEORETICO -ȘTIINȚIFICĂ A TEMEI DE LUCRU………… 3
I.1. ACTUALITATEA ȘI IMPORTANȚA TEMEI ………………………….. ……………………… 3
I.2. ISTORIA KINETOTERAPIEI ………………………….. ………………………….. …………………. 8
I.3. CONCEPTUL DE KINETOTERAPIE ………………………….. ………………………….. ……. 11
I.3.1. Kinetologie, kinetologie umana, kinetoterapie ………………………….. ………………………….. …… 11
I.3.2. Conceptul de kinetoterapie în contextul asistentei si protectie sociala ………………………….. … 14
I.4. EVOLUȚIA LEGISLATIVĂ ȘI ORGANIZATORICĂ A KINETOTERAPIEI .. 22
I.4.1. Evoluția legislativă și org anizatorică a kinetoterapiei in România ………………………….. ……… 22
A. Aspecte organizatorice…………………………………………………………………………22
B. Aspecte legislative……………………………………………………………………………..23
I.5. ASPECTE TEORETICE PRIVIND RECUNOAȘTEREA CALIFICĂRII
PROFESIONALE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 24
I.5.1. Legislația în vigoare ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 24
Cap. II METODOLOGIA CERCETĂRII …………………………………………………… ..26
II.1. MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI ………………………….. ………………………….. ………… 26
II.2. SCOP, OBIECTIVE, SARCINI ȘI IPOTEZA CERCETĂRII …………………………. 28
II.3. ETAPELE CERCETĂRII ………………………….. ………………………….. …………………….. 29
II.4. METODE DE CERCETARE ………………………….. ………………………….. ………………… 29
II.5. TEHNICI ȘI METODE FOLOSITE ………………………….. ………………………….. ……… 33
CAP. III APLICAȚII, REZULTATELE CERCETĂRII ȘI INTERPRETAREA LOR…….. 35
III.1. PREZENTAREA DATELOR OBȚINUTE ………………………….. ……………………….. 35
III.1.1. Studiile pentru formarea unui kinetoterapeut in România ………………………….. ……………… 35
III.1.2. Regulamentul de organizare si functionare a serviciului social de zi in centre de recueprare
– rolul kinetoterapeutului ………………………………………………………… ……………………… .36
A. DGASPC……………… ……………………………………………………………………….3 8
B. Legea fiziterapeutului…………………………………………………………………… …….. 39
III.2. INTERPRETAREA DATELOR OBȚINUTE ……………………………………..40
Concluzii ……………………………………………………………………………………….. 42
Bibliografie …………………………………………………………………………………….. 45
3
Capitolul I
FUNDAMENTAREA TEORETICO -ȘTIINȚIFICĂ A TEMEI DE LUCRU
I.1. ACTUALITATEA ȘI IMPORTANȚA TEMEI
„ Medicina de azi nu este numai o sinteză de fiziologie, fiziopatologie, biologie ci
și de igienă; iar aceasta cuprinde factori economici, sociali și etici. Actualitatea lor es te
de necontestat “citat din Iuliu Hațieganu (1958) .
Dacă toate informațiile științifice au o istorie proprie, kinetoterapia ca știință și
artă a tratamentului fizic, trebuie de asemnea să posed e una. Originile kinetoterapiei sunt
mult mai adânci și, pentru a o înțelege în întrega sa complexitate ar trebui să străbatem
câteva mii de ani de istorie.
Kinetoterapia este considerată o știință relativ nouă, chiar dacă ea a existat încă
din cele mai vechi timpuri însă sub alte denumiri, la noi în țară a fost cunoascută sub
denumirea de Cultură Fizică Medicală, în alte țări precum Spania sub denumirea de
Terapie fără medicame nte sau Arta de a vindeca fără medicamente, iar în Suedia sub
denumirea de Gimnastică Suedeză sau Gimnastica oamenilor bolnavi . În acest secol,
termenul cel mai des folosit pentru a descrie această știință în țara noastră este de
Kinetoterapie , în țări cu m e Italia și Spania se folosește termenul de Fisioterapie , iar în
Franța se folosește termenul de Kinesiterapie, dar toți acești termeni se traduc simplu prin
terapie prin mișcare.
De-a lungul anilor s -au produs restructurări profunde, îmbogă țindu -se cu fiecare
nouă etapă, ceea ce a evoluat în istoria kinetoterapiei ; nu au fost exercițiile, jocurile,
4 mișcările din hidroterapie, manevrele masajului și de salvare de la înec, ci baza materială:
instalațiile, aparatele, tehnologia, materialele folosite, cum a r fi mingile medicinale,
placile de echilibru, barele pentru mers, bastoanele de gimnastică, rulouri, balanso are,
scripeti , benzi elastice, toate cu o anumită elasticitate, duritate și coplexitate, potrivit
vârstei, sexului, patologiei și mai ales, evoluți ei tratamentului. În acest domeniu a avut
loc o schimbare , evoluția din Antichitate și până azi (Postolache, 2007).
Aparate, instalații și materiale folosite în kinetoterapie :
5
Pentru a înțelege mai bine schimbările pe care le -a „suferit” kinetoterapiea de -a
lungul timpului, vom face în continuare o comparație între cultura fizică medicală de
acum câteva decenii și kinetoterapia de astăzi.
Cultura fizică medicală este definita de Ionescu (1966) ca fiind o disciplină ale
cărei principale mijloace terapeutice și metodice de lucru provin din cultura fizică, dar ale
cărei scopuri profilactice și terapeutice o apropie și deseori o integrează în medicină, iar
Sbenghe (1987) definiește kinetoterapia ca fiind știința care studiază me canismele
neuromusculare și articulare care asigură omului activitățile motrice normale,
preocupându -se totodată de înregistrarea, analizarea și corectarea mecanismelor
neuromusculoarticulare deficitare.
Dacă studiem mai bine aceste două definiții, se obse rvă că, cultura fizică medicală
are un sens mai larg și necorespunzător în prezent definiției și conținutului terapiei prin
mișcare.
Cultura fizică medicală dispune de trei grupe de mijloace proprii sau specifice,
ajutătoare sau asociate, acestea sunt: masajul, exercițiile fizice și călirea prin factori
naturali ai mediului fizic (Ulmeanu, 1965). I n prezent doar exercițiul fizic este metoda cu
care se lucrează în kinetoterapie, masajul și călirea prin factori naturali ai mediului fizic
fiind domenii dif erite de acțiune.
De subliniat un lucru important despre cultura fizică medicală este faptul, că
aceasta nu este totuna cu medi cina culturii fizice, desi termenii sunt foarte asemănători.
Medicina culturii fizice, dintre toate specialitățile medicale a fost aceea care pune cu
toată tăria accentul pe una dintre cele mai importante activități ale organismului – pe
„mișcare”. Această specialitate medicală se preocupă de studiul influenței mișcării
organizate și sistematizate asupra organismului sănătos, dar și a celui bolnav (Ulmeanu,
1965).
Totodata este foarte important să facem diferența între medicina culturii fizice,
medicina sportivă și cultura fizică medicală. Chiar dacă în prezent acești termeni nu mai
sunt folosiți, este bine sa se știe totuși deoseb irea dintre ele .
Medicina culturii fizice propriu -zise era medicina adresată oamenilor sănătoși
indiferent de vârstă, în scopul dezvoltării arm onioase atât organic, cât și funcțional;
medicina sportivă era medicina adresată s portivilor consacrați, pentru creșterea capaci tății
6 funcționale , pentru realizarea măestriei sportive și obținerea de performanțe cât mai
ridicate, iar cultura fizică medicală era medicina adresată oamenilor bolnavi sau deficienți
fizic, în vederea corectării și însănătoțirii prin folosirea factorilor complecși ai educației
fizice (Ulmeanu, 1965).
Cultura fizica avea ca scopuri principale :
• Păstrarea și îmbunătățirea sănătății întregii populații a țării;
• Dezvoltarea unor deprinderi motrice, necesare vieții de toate zilele;
• Călirea corpului prin folosirea rațional a a factorilor fizici din mediul
natural;
• Creșterea normală, dezvoltarea armonioasă și pregătirea multilaterală,
fizică ș i psihică, a tinerelor;
• Dezvoltarea capacității de muncă și cresterea randamentului din punct de
vedere cantitativ și calitativ al celor ce muncesc;
• Prelungirea duratei vieții în condiții de sănătate, activitate productivă și
prosperitate (Ionescu, 1966).
Cultura fizică se ocupa cu îndeplinirea mai multor sarcini, cum ar fi:
• Organiz area activităților sportive și stimularea sportivilor, pentru
ridicarea permanent ă a nivelului performanțelor;
• Pregătirea cadrelor de specialiști necesari întregii culturi fizice;
• Organizarea unei bazei materia le, prin construirea de terenuri, piscine și
alte instalații, dotate cu utilaj modern necesar;
• Controlul medical al tuturor persoanelor ce practică sau do resc să practice
diverse forme de exerciții fizice;
• Educația fizică a maselor și în special a co piilor și tiner ilor din școli si
întreprinderi (Ionescu, 1966).
Prin aceasta enunțare a scopuri lor și sarcini lor, vedem clar conținutul numeros ,
obiectivele și esența superioară a conceptului de cultură fizică (Ionescu, 1966).
Cultura fizică nu presupune, în sine, activ itate, s fera acesteia este deosebit de
bogat ă, ea cuprinzând o serie de categorii valorice, cum ar fi:
• valori create în scopul organizării superioare a practicării exercițiilor
fizice,
7 • valori create în dezvoltarea filogenetică a omului,
• valori create direct în procesul de practicare a exercițiilor fizice, care sunt
de natură materială sau cr eate prin spectacolul sportiv,
• valori de ordin spiritual, gânduri și reflecții scrise despre practicarea
exercițiilor fizice, despre unele proiecte de baze materiale sau instalații
sportive, invenții și inovații (www.scribd.com, 2016).
„Kinetoterapia este unul dintre domeniile care a evoluat foarte mult în ultimii
zeci de ani, fiind considerată o disciplină paramedicală care promovează mișcarea ca
mijlo c esențial terapeutic, motiv pentru care ea mai este denumită și terapie prin mișcare”
(Sîrbu, Chiriac, Ianc, 2012, pg. 5).
Kinetoterapia a ajuns sa fie un domeniu de actualitate și foarte apreciat de
persoanele cu diverse probleme legate de patologia mișc ării. Ea studiază mecanismele
neuromusculare și articulare care asigură omului activitățile motrice normale si se
definește ca terapie prin mișcare efectuată prin programe de recuperare medicală ce
urmăresc refacerea unor funcții diminuate sau creșterea ni velului funcț ional în diverse
afecțiuni (Albu, Gherguț, Albu, 2007).
„Kinetoterapia, este un mijloc terapeutic al tratamentului complex de recuperare,
care folosește un sistem de exerciții fizice cu acțiune asupra întregului organism”
(Cârligelu, 2001, pg. 9).
În preze nt kinetoterapia detine nouă obiective de bază, și anume : relaxarea,
corectarea posturii și aliniamentului corpului, creșterea mobilității articulare, creșterea
forșei musculare, creșterea rezistenței musculare, creșterea controlului, coordonă rii și
echilibrului, corectarea deficitului respirator, antrenarea la efort și reeducarea
sensibilității (Sbenghe, 1987).
După opinia medic ului Clement Baciu, „kinetoterapia își găsește largi aplicații în
toate sferele reabilității, fiind indispensabilă recuperării medicale și readaptării psihice,
nelipsind din spectrul recuperării profesionale și readaptării sociale” (Cotoman, 2006,
p.10).
Prin comparația facuta între cultura fizică medicală și kinetoterapie, observăm că
în kinetoterapie exercițiul fizic stă la baza acesteia, și este considerat ca „repetarea
mișcărilor fiziologice” și prezintă următoarele caracteristici:
• are la bază o intenție deliberat concepută,
• pentru obținerea efectelor scontate, acesta trebuie repetat sistematic după
reguli me todice precise (Cotoman, 2006),
8 • efectuarea acetuia presupune întotdeauna depunerea unui efort fizic din partea
organismului și psihic,
• este un ge st motric cu structură proprie.
Această lucrare își propune să scoata in evidenta actualitatea temei , importanta
kinetoterapiei in asistenta sociala și să prezinte profilul profesional al kinetoterapeutului
in România si anume in centrele de asistenta si protectie sociala.
I.2. ISTORI A KINETOTERAPIE I
Kinetoterapia are o dezvoltare de sine stătătoare, marcată de evenimente maj ore
de ordin social -istoric, cu ritmul și legile ei de e voluție. Insusi studiul corpul ui omenesc
este o problemă d e istorie, care antrenează în evoluția sa însăși istoria universală a culturii
și civilizației, începând cu cea a lumii vechi.
In istoria universală a kinetoterapiei exista mai multe perioade mari în care
numeroasele acumulări și dezvoltarea continuă a acestui domeniu sunt greu de cupri ns în
întregul lor. Un lucru sigur pe care îl putem afirma este că fiecare perioadă poate fi
considerată bază de dezvoltare pentru următoarea și de evoluție a domeniului spre
universalitate și desăvâ rșire.
Kinetoterapia este de o vârstă c u omul, este o activitate multimilenară, ce datează
de când cuno aștem reumatismul, suferința, accidentele, insomniile și migrenele,
psihozele, tabagis mul și alcoolismul, stresul etc. Terapia acestei multitudini de maladii și
patologii nu are o vârstă precisă și nimeni, nici o epocă nu își poate revendica meritele
privind întâietatea în tratamen tul cu ajutorul mișcării, D oar o cronolog ie a materialelor
adiacente fiind posibilă.
Primii kinetoterapeuți, de la Big Bang sau de la Potop (circa 3500 î.Hr.) încoace,
au fost părinții , ei calificându -se și specializându -se de -a lungul timpului, învățând prin
descoperire, generație de generație, aproape tot ceea ce moștenim noi astazi în materie de
kinetoterapie . Data și locul for mării acestor primi specialiști nu se știu exact, însă dovezile
materiale, urmele arheolog ice și logica istoriei ne trimit cu gândul că nici o societate a
Orientului A ntic nu a rămas indiferentă la componentele care formeaza kinetoterapi a.
9 Cultura fizică medica lă chineză are o vechime de aproximativ 5000 de ani, China
fiind una din țările care au pus bazele kinetoterapiei universale. Încă din neolitic, era
elaborată în China o amplă farmacopee a ierburilor, care vor fi folosite ca mixtur i în
tratamentul unor afecțiuni și în energizarea organismului.
Medicina tradițională japoneză are ca fundament medicina energetică chineză
întemeiată pe principiul yin și yang, precum și unele practici medicale indiene. Japonezii
au creat și dezvoltat o serie de terapii originale, grefate pe specificul național, sub numele
de Kampo Schiatsu – punctopunctură cu degetele, moxa – punctopunctură cu ierburi
aprinse, amo – forme speciale de masaje și diete, etc. Totodata , au pus la punct și
perfecț ionat Sokushi ndo – știința piciorului , o reflexologie complexă sau do -inul, o
disciplină care combină exercițiul fizic cu masajul, respirația, nutriția și meditația.
In Egiptul antic, o serie de practici și jocuri, dintre care unele au evoluat în probe
și ramuri s portive, puneau laolalta îndemânarea motrică a tânărului, spiritul de observație,
agerimea ochiului și a gândului, rapiditatea de execuție , precizi a, forța, anduranta, etc.
Aceste însușir i conturau din ce în ce mai cl ar modelul ideal al omului de dincolo de
procesul muncii, al omului care utilizează mijloacele educației fizice și ale sportului din
anumite considerente.
În Egipt, primul d ascăl de gimnastică a fost considerat însuși Osiris. Această
zeitate reprez enta Nilul și Soarele, simboluri ale vieții omenești. În E gipt, medicina în
ansamblu avea un caracter magic și, îndeosebi, astrologic.
Practica exercițiilor și jocurilor era urmărită și observată cu atenție de către
specialiștii Egiptului antic, de la care s -a descoperit că forța și rezistența erau antrenate
cu mult înainte de a se primi hrana (ca și în zilele noastre, de altfel), din rațiuni pe care
azi doar le putem bănui.
Atât în Egipt, cât și în Mesopotamia kinetoterapia avea l a bază ideea potrivit
căreia efectele terapeutice pot fi grăbite atunci când medicul colaborează cu natura.
În medicina ayurvedică, tehnicile de masaj care se foloseau cu caracter igienic sau
ritual , trebuiau a fi însușite și aplicate în tr-o anume succesi une: față, trunchi, membre, iar
masarea acestora din urmă se efectua în ritm rapid, de la rădăcină spre extremități (vârful
degetelor), ca și cum se încerca prin ele să se arunce răul în afara corpului. O arma tă
numeroasă de profesioniști faceau specializa ri în arta masajului , constând din neteziri,
10 presiuni și frământări ale părților moi ale co rpului . În masajul estetic, asa cum este numit
azi, practicat pe atunci în camere speciale, se foloseau unguente cu ambră, terebentină,
tămâie, mosc și multe, multe alte mixturi și uleiuri aromate care mai ales in India erau
foarte intalnite.
Cel care a făcut lumină în acest sens, oferind o mostră de a privi dinăuntru acțiunea
mușchilor care efectuează mișcarea, a fost marele filosof Aristotel (384 -322), autorul
celebrei definiții a gimnasticii: „știința care studiază ce exerciții convin majorității – și,
dacă este posibil, tuturor cetățenilor – și ce nu, sau numai atleților” (Politica, 1, 134,
2b). De fapt, Aristotel este cel care a înscris știința mișcării (numită a zi kinesiologie),
respectiv „știința exerciți ilor corporale” între științele care reușeau „a cuprinde complet o
ordine întreagă de fapte” și „a studia fără excepție tot ce se referă la obiectul său special ”
(c. VI, cap. I, par. 1). În exercițiile gimnastice (specifice „sufletului vegetativ”), mai
sublinia el, „trebuie să se separe vârstele deosebite”, să se respecte principiul îngreuierii
treptate, sexul, constituția.
În Romania, anul 1914, la invitația Societății „Înainte” – societate de gimnastică
a elevilor Liceului Gh. Lazăr din București, condusă de profesorul de educație fizică
Dimitrie Ionescu, George Demény, pe atunci directorul Cursului Superior de Educație
Fizică de pe lângă Sorbona (Paris), a susținut un ciclu de conferințe î n Capitală, la Iași,
Galați și Craiova, însoțite de demonstrații practice pe tema „Noi metode de educație fizică
și armonia mișcărilor, în special la femeia tânără”.
În Istoria sportului din România (1995) s -a semnalat doar , că în Țările Române,
încă din sec. XVI sunt atestați documentar teleacii și frecătorii – cei care îndeplineau
serviciul de maseur în băile publice.
11
Baie publica
Cercetări anume ar putea coborî această limită în timp sau ar putea extinde aria
prezenței masajului și maseurilor nu numai în București sau la Iași (inclusiv la Mănăstirea
Trei Ierarhi), ci și în alte localități: Cluj, Arad (unde este atestată, la 1821, Școala de înot
care funcționa în cadrul băii publice), Reșița, Brașov, Galați etc. Călătorul otoman din
secolul XVII, E vlia Celebi, sublinia în jurnalul său măreția și luxul băilor publice de la
Iași, întrucât „în toată Europa nu exista o baie atât de strălucitoare”. Doctor Iacob Felix
(1832 -1905), considerat a fi întemeietorul ig ienei științifice din România, remarcabilul
său Tra tat de igienă publică și poliție sanitară (două volume: 1870 și 1889), de pildă, are
meritul de a fi declanșat o activizare a mișcării kinetoterapeutice din țara noastră și, în
primul rând, a gimnasticii medicale și masajului.
Din postura de membr u al Academiei Române, Iacob Felix a demonstrat influența
binefăcătoare a exercițiilor asupra cordului și a plămânilor, a mersului pe bicicletă și a
lucrului manual în general . Bun cunoscător al practicilor kinetoterapeutice tradițional –
populare ale români lor, cum ar fi „trasul”, „călcarea cu ursul” etc., Iacob Felix pledează,
în scrierile și rapoartel e sale către autorități , pentru cultivarea pe scară largă a gimnasticii
medicale, a jocurilor în aer liber, a masajului etc.
Efectiv, logica istoriei ne argu menteaz ă că este imposibil ca un popor să nu aibă
tradițiile sale în trat area durerii, tradiții ce difer ă de la o cultură la alta. Fără această
12 component, kinetoterapia actuală, modernă, pur și simplu n -ar fi existat. Fie că provine
din practicile care țin de zona sacralității ori din cea laică, legată de experiența umană
imediată, ea exprimă nevoia permanentă a omului de vindecare. Așa cum din această
medicină populară (etnoiatria) a luat naștere medicina rațională (iatrosofia) și apoi cea
științifică, tot astfel s -au petrecut lucrurile și cu kinetoterapia.
I.3. CONCEPTUL DE KINETOTERAPIE
I.3.1 Kinetologie, Kinetologie umană, Kinetoterapie – definiții, terminologie
specifică
Recuperarea medicală este definită ca "activitate complexă medicală,
educațională și profesională prin care se urmărește restabilirea cât mai deplină a
capacităților funcți onale reduse sau pierdute de către o persoană, în urma unor boli
congenitale sau dobândite, precum și dezvoltarea nervoasă compensatorie și de adaptare",
respectiv "o viață activă cu independență economică și/sau socială" (Moțet, D., 2010).
După OMS (Moțet, D., 2010), "recuperarea medicală coincide cu debutul bolii și
cuprinde atât măsurile terapeutice, medicale, ortopedice etc. adecvate fazei bolii, cât și
procedeele menite să prevină sau să limiteze sechelele". În convalescență se urmărește
reabilitarea funcț iei pierdute prin utilizarea diverselor mijloace terapeutice. În
postconvalescență se urmărește menținerea rezultatelor (etapa de stabilizare completă a
leziunilor, bolii) și înlăturarea defi ciențelor funcționale restante. Recuperarea
profesională (vocațională) este o etapă a recuperării axată pe problema orientării
profesionale. Recuperarea socială este o etapă a recuperării axată pe rezolvarea
problemelor vieții cotidiene (toaletă, alimentație, deplasare, etc.); se utilizează în acest
scop orteze, proteze, dispozitive corective etc.
Termenul Kinetologie – introdus în 1857 de către Dally, desemnează „știința ce
studiază mișcările organismelor vii și a structurilor ce participă la aceste mișcări”. Din
aceasta se desprinde, ca știință de s ine stătătoare, Kinetologia umană care se ocupă „cu
studiul mișcării umane și al structurilor care participă la aceste mișcări” (D. Moțet, D.
Mârza, 1995). În momentul de față se mai fac încă confuzii, termenul fiind folosit și în
sensul de Kinetoterapie, fiindu -i atribuite obiectul de studiu, obiectivele, metodele și
mijloacele acesteia din urmă.
13 Kinetoterapia „studiază mecanismele neuromusculare și articulare care asigură
omului mișcările (activitățile motrice) normale, în același timp, studiind și elabo rând
principiile de structurare a unor programe care se adresează organismului uman, atât din
punct de vedere profilactic, cât și din punct de vedere terapeutic și recuperator. Este o
disciplină științifică cu caracter aplicativ bine definit, având un obie ct propriu de studiu:
menținerea și dezvoltarea unor indici morfologici și funcționali normali, prin mijloacele
specifice (exercițiul fizic ca element de bază), la persoane în situații biologice speciale”
(Moțet, D., Mârza, D., 1995). Având în vedere că „t oți oamenii beneficiază, sub o formă
sau alta de „miracolul și binefacerile curativo -profilactice și terapeutice ale mișcării”, se
poate afirma că „într -un moment sau altul a vieții, fiecare om (sănătos, în situații biologice
speciale, bolnav, deficient, c onvalescent) intră în sfera de aplicații și compensatorii"
(Marcu, V., 1997)
Kinetoprofilaxia studiază procesul de optimizare a stării de sănătate și de
prevenire a îmbolnăvirii, organi smului uman, cu ajutorul exercit iilor fizice. (Crăciun M.,
2002).
Kinetoprofilaxia, după Sbenghe T. , (2002), este aplicarea exercit iilor aerobice pe
principiile știint ei antrenamentului medical. Ea se aplică: omului sănătos, pentr u a-l feri
de boli sau de aparitia sindromului de decondit ionare fizică (profilaxie primară sau de
gradul I); o mului vârstnic, la care decondit ionarea a apărut, pentru a -l feri de agravarea
ei (profilaxie secundară, sau de gradul II); omului bolnav (cu boli cro nice), pentru a -l feri
de aparit ia unor agravăr i sau complicat ii ale acestor boli (pr ofilaxie tert iară, sau de gradul
III).
Kinetoprofilaxia are ca scop:
• întărirea stării de sănătate;
• mărirea rezistentei naturale a organismului fată de agent ii patogeni din mediul
extern;
• stabilirea unui echilibru psiho -fizic normal între organism și m ediu;
• pentru copii, obiectivul cel mai impor tant constă în asigurarea condit iilor
pentru creșterea și dezvoltarea norma lă și armonioasă a organismului;
• prevenirea aparitiei deficient elor fizice și a contactării unor boli care le -ar
putea afecta dezvoltare a normal, copiilor.
14 Știința mișcării – Noțiuni sinonime: − Kinesiologie; − Kinetologie.
Știința mișcării este o disciplină de studiu a activităților fizice care sunt implicate :
• în educație, ca formare a omului din punct de vedere fizic ,
• în sănătate pentru creșterea gradului de sănătate a l oamenilor ,
• în sport pentru competiție ,
• în petrecerea timpului liber pentru recreere ,
• în tratarea unor efecțiuni sau în recuperare după anumite boli (kinetoterapie).
Știința mișcării este o discipl ină care integrează notiunile din celelalte științe
particulare care sunt implicate în fundamentarea din punct de vedere științific a
domeniului de studiu a activităților fizice. Este liantul dintre aceste discipline, astfel încât
să fie stu diate toate fațetele pe care mis carea le implică pentru integrarea intr -un tot. Este
important să înțelegem știința mișcării ca o disciplină care integrează toate cunoștințele
din practicarea și observarea activităților fizice, din studierea acestora, precum și din
profesiile pe care le putem îmbrățișa în domeniul activităților fizic e.
I.3.2. Concept ul de kinetoterapie în contextul asistentei si protectiei sociale
Securitatea socială acoperă o problematică amplă cuprinzând atât un sistem care
are în vedere protejarea persoanel or apte de muncă (sistemul asigurărilor sociale) cât și a
celor ce nu pot munci sau sunt dezavantajați social. Cele două diferă prin natură și surse.
Asistența socială desemnează un ansamblu de instituții, programe, măsuri,
activități profesionalizate, s ervicii de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităților cu
probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care datorită unor motive de natură
economică, socio -culturală, biologică sau psihologică nu au posibilitatea de a realiza prin
mijloace pro prii un mod normal, decent de viață.
Prin intervenția asistenței sociale se sprijină persoanele aflate în dificultate și le
ajută să obțină condițiile necesare unei vieți decente și să -și dezvolte propriile capacități
și competențe pentru o funcționare s ocială corespunzătoare. Asistența socială, ca parte
importantă a protecției sociale, reprezintă un mod obiectiv de punere în aplicare a
programelor, măsurilor de protecție socială pentru următoarele categorii sociale, care se
consideră că fac parte din pop ulația vizată.
15 Asistența socială abordează probleme la diferite niveluri:
1) la nivel individual – asistența economică, psihologică;
2) la nivel interpersonal și de grup – terapii de familie, ale grupurilor sociale
marginalizate;
3) la nivel comunitar – rezolvarea conflictelor etnice, grupale, mobilizarea
energiilor individuale și colective pentru refacerea resurselor necesare
integrării lor normale.
Definirea serviciilor sociale în g eneral, gravitează în jurul unui nucleu comun
referitor la finalitatea acestora și anume aceea de a ajuta indivizii, grupurile sau
comunitățile să d epășească perioadele dificile , adaptându -se la o viață normală .
Serviciile sociale pot fi autocaracterizate ca programe specializate, activități
organizate, tehnici de intervenție socială, metode de identificare a necesităților și tipurilor
specifice de disfuncționalități care se ivesc la nivel de societate .
Persoanele aflate în dificultate pot astfel dobandi condiții minime, necesare unei
vieți decente autosuficiente și pot să -și dezvolte propriile capacități și competențe pentru
o integrare normală în comunitate /societate .
H. Goldstein apreciază că obiectivul c entral al oricărui serviciu social este
cunoașterea, învățarea socială, proces care se realizează pe baza unei relații directe între
"client'' și asistentul s ocial .
Sistemul de asistență socială cuprinde atât serviciile sociale oferite de instituțiile
de stat, cât și de o rganizațiile nonguvernamentale. Protejarea acelor categorii defavorizate
natural, cum ar fi persoanele cu handicap, orfanii, văduvele, bătrânii, copiii, săracii, apare
ca obiectiv central al prestațiilor și serviciilor de asistență soci ală, prin instituții special
construite, investite cu autoritate de funcționare în acest scop .
Configurația sistemului serviciilor de asistență socială este structural dependentă
atât de profilul organizării social -economice, de opțiunile politice, cât și d e modelele
culturale prezente în comunitate.
Înainte de anii 1989 , asistența socială în România avea o pondere extrem de
redusă, cu un caracter pasiv și birocratic. Securitatea socială era și ea subdezvoltată.Tot
sistem ul protecției sociale în trecut se caracteriza printr -o opțiune automată și cvasi
16 universalistă. Din punct de vedere calitativ, personalizare, orientare spre rezolvarea
problemelor umane urgente, a fost practic desființată, considerându -se că mecanismele
socialiste dublate de cele social -economice pot rezolva automat toate prob lemele
individului, ignorând problemele adevarate ale indivizilor și ale societății în ansamblu.
Asistenț a socială propriu -zisă avea ca obiectiv numai ajutorul in cadrul
institutiilor pentru bătrâni, persoane cu handicap, bolnavi cronici somatici sau psihici,
copii în situații speciale, fără a le asigura însă un trai decent de viață.
După anul 1985, datorita faptului ca s -au redus treptat fondurile s-a produs o
degradare și mai acc entuată a ajutorului . Din punct de vedere legislativ, între anii 1950 –
1970 a fost un impediment temeinic în calea dezvoltării serviciilor de asistenț ă socială,
reprezentând un obstacol pentru dezvoltarea sistemului serviciilor de asistență social a.
Sistemul de organizare, funcționare și administrare a asistenței sociale în regimul
socialist era centralizat birocratic, acordând puțin spațiu de mișcare liberă autorităților
locale sau inițiativelor civice. Repercusiunea acestei situații a fost dubla : reducerea la
minimum a serviciilor de asistență socială și deprofesionalizarea completă a acestora.
Schimbarea de regim politic care a avut loc în decembrie 1989 a dus la declanșarea unor
procese evolutive în toate domeniile. Prima modificare a fost prin cele două " Cărți albe''
elaborate cu contribuția directa a unor experți occidentali, publicate de Guvernul
României în 1993. Prima, ''Cartea albă a asigurărilor socia le și pensiilor'', a doua, ''Cartea
albă a asistenței sociale'' care scot in evidenta principale def iciențe: lipsa unor programe
adecvate de ajutorare financiară a tuturor persoanelor care nu obțin veni turile necesare
unui trai modest , insuficiența numerică și calificarea profesională deficitară a
personalului din ace st sistem, caracterul segmentat al ad ministrării fondurilor.
Măsurile și principiile r ecomandate în vederea transformării , sistemului de
asistență socia lă sunt :
• ridicarea asistenței sociale la rangul unei politici de stat, administrate la
nivel central dar și local;
• stabilirea mecanismelo r de evaluare a pragului de sărăcie, în vederea
acordării de ajutor social persoanelor aflate în reală nevoie;
• examinarea și evaluarea fenomenelor sociale și economice care generează
cererea de ajutoare sociale.
17 După 1989 asistența socială a rămas totuși o arie de dezvoltare greu de atins si nu
s-a constituit un sistem coerent și bine definit. Cadrul legislativ în domeniul asistenței
sociale s -a elaborat începând cu anul 1990, debutând cu legislația în domeniul pr otecției
copilului. Ulterior s -a conturat cadrul general al sistemului național de asistență socială și
s-a elaborat legislația pentru diversele categorii sociale defavorizate: copii, persoane cu
handic ap, etc. Persoanele vârstnice au beneficiat de o lege care să le reglementeze accesul
la serviciile de asistență socială și medicale odată cu pr omulgarea Legii nr.17 din
2000. Tot in anul 2000 s-a înființat Consiliul Național al Persoanelor Vârstnice ca
organism consultativ și de dialog social care mediază rel ația dintre organizațiile de
pensionari și autoritățile publice centrale.
Sistemul național de asistență socială a fost inițial descris prin Legea nr. 705/2001
și redefinit conform Legii nr. 47/2006, care stabilea organizarea, funcționarea și
finanțarea având la bază principiile europene de acordare a asistenței sociale în vederea
promovării procesului de incluziune socială.
În prezent sistemul național de asistență socială, reglementat de Legea nr.
292/2011 – Legea asistenței sociale, este definit ca a nsamblul de instituții, măsuri și
acțiuni prin care statul, reprezentat de autoritățile administrației publice centrale și locale,
precum și societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor
temporare ori permanente ale situ ațiilor care pot genera marginalizarea sau excluziunea
socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităților
Constituirea unui model social în România . Până în prezent, nu putem vorbi
despre existența unei viziuni globale, unitare, asupra problemati cii sociale românești, ci
doar despre concepții sectoriale autonome, centrate pe educație, sănă tate, asigurări sociale
etc.Sistemele de finanțare cât și rețelele de servicii sociale existente s -au dezvoltat
autonom, pe baza unui spirit de imitație , în func ție de urgențele conjuncturii sociale
imediate, având în vedere, cel mult, previziuni sectoriale pe termen mediu . Dezvoltarea
este identificată de multe ori cu creșterea economică sau cu procesul de modernizare
socială, dar semnificatia propi -zisa este mult mai mult decât atât.
Factori ca educația, fac ilitățile de asistență socială , asistența medicală, cultura,
influențează semnificativ creșterea calități i vieții indivizilor și in aceelasi timp procesul
de dezvoltare socială.
18 Amartya Sen (laureat al pre miului Nobel – 1998) identifică cinci tipuri de libertăți
instrumentale importante pentru dezvolt are, între care există legaturi puternice și care se
intregesc reciproc:
• libertățile politice,
• acilitățile economice,
• oportunitățile s ociale ( referitor la educație și asistență medicală),
• garantarea transparenței (liberul acces la informația publică)
• siguranța protecționistă (asigurarea unei rețele de asistență socială necesară pentru
asistarea persoanelor sărace).
Într-o soci etate în perman entă schimbare , în care structura demografică și
problemele sociale se modifică cu rapiditate, politica publică privind furnizarea de
servicii sociale trebuie să se adapteze la noile cerințe și să răspundă nevoilor persoanelor
aflate în dificultate.
Dezv oltarea contin ua a calitățlor serviciilor sociale și diversificarea acestora astfel
încât să răspundă noilor nevoi, tr ebuie să fie un obiectiv principal al politicii guvernului
în domeniul protecției sociale . Pentru persoanele vârstnice cat si pentru copii i cu nevoi
speciale este primordial să existe o intaietate in factorii de decizie și pentru instituțiile
statului car e stabilesc politica socială .
Sistemul serviciilor de asistență socială din România s -a recreat după 1989, multe
din competențe fiind lăsa te la nivelul administrației publice locale. Modalitatea de
repartizare a competențelor între administrația publică centrală și locală în domeniu
asistenț ei sociale trebuie să confirme dispozițiile Legii nr. 47/2006 și ale Legii
descentralizării nr. 195 /2006. Se constată o discrepanță între repartizarea inegală a
serviciilor sociale și socio -medicale pentru vârstnici si pentru copii cu nevoi special e,
cauza tă de resursele financiare ale comunităților și nu de nevoia reală de sprijin
specializat .
Din păcat e distribuția teritorială a organizațiilor neguvernamentale ca și furnizori
privați de servicii sociale este neuniformă existând județe în care numărul ONG este
foarte mic. În continuare serviciile și instituțiile de protecție specială a copilului aflat în
dificultate sunt cele mai răspândite în comparație cu cele pentru persoane cu dizabilități,
vârstnici, etc. Același lucru îl putem spune și despre finanțarea prioritară a serviciilor de
protecția copilului și în ultima perioadă a celor pentru vârstnici. S e mențin subfinanțate
19 serviciile pentru vârstnici și cele pentru protecția familiei. Politica națională socială se
centrează pe sistemul de prestații sociale (măsuri pasive) și mai puțin pe cel de servicii
sociale care sunt masuri active de depășire a unei nevoi sociale.
Criza financiară cu care s -a confruntat societatea românească și măsurile de
austeritate luate, care au în vedere limitarea cheltuielilor bugetare „Asistența socială a
persoanelor vârstnice furnizată la nivelul comunităților locale” afect ează în continuare
negativ proiectele sociale în curs de implementare, pe un fond al creșterii presiunii din
partea beneficiarilor de servicii și prestații sociale, mai numeroși și având o cazuistică
mai complex
Beneficiile de asistență socială se acordă persoanelor vârstnice care se găsesc în
situații de vulnerabilitate, respectiv:
a) nu realizează venituri proprii sau veniturile lor ori ale susținătorilor legali nu
sunt suficiente pentru asigurarea unui trai decent și mediu sigur de viață;
b) se află în imposibilitatea de a -și asigura singure activitățile de bază ale vieții
zilnic e, nu se pot gospodări singure și necesită asistență și îngrijire;
c) nu au locuință și nici posibilitatea de a -și asigura condițiile de locuit pe baza
resurselor proprii;
d) se află în alte situații de urgență sau de necesitate, prevăzute de lege.
În vederea prevenirii, limitării sau înlăturării efectelor temporare ori permanente
ale unor situații care pot afecta viața persoanei vârstnice sau pot genera riscul de
excluziune socială, persoanele vârstnice au dreptul la servicii sociale. Serviciile
comu nitare acordate persoanelor vârstnice la domiciliu sunt:
a) servicii sociale privind, în principal, îngrijirea persoanei, prevenirea
marginalizării sociale și sprijinirea pentru reintegrarea socială, consiliere juridică și
administrativă, sprijin pentru plata unor servicii și obligații curente, îngrijirea locuinței și
gospodăriei, ajutor pentru menaj, prepararea hranei;
b) servicii socio -medicale privind, în primul rand , ajutorul pentru realizarea
igienei personale, readaptarea capacităților fizice și p sihice, adaptarea locuinței la nevoile
persoanei vârstnice și antrenarea la activități economice, sociale și culturale, precum și
îngrijirea temporară în centre de zi, aziluri de noapte sau alte centre specializate;
c) servicii medicale, sub forma consul tațiilor și îngrijirilor medicale la domiciliu
sau în instituții de sănătate, consultații și îngrijiri stomatologice, administrarea de
20 medicamente, acordarea de materiale sani tare și de dispozitive medicale, kinetoterapie si
masaj;
Serviciile comunitare asigurate persoanelor vârstnice în instituțiile de tip
rezidențial (cămine pentru persoane vârstnice, unități medico -sociale, c entre de îngrijire
și asistență , adăposturi) sunt:
a) se rvicii sociale : ajutor pentru menaj, consiliere juridică și administrativă,
modalități de prevenire a marginalizării sociale și de reintegrare socială în raport cu
capacitatea psihoafe ctivă;
b) servic ii socio -medicale : ajutor pentru menținerea sau readaptarea capacităților
fizice ori intelectuale, asigurar ea unor programe de ergoterapie kinetoterapie, sprijin
pentru realizarea igienei corporale;
c) servicii medicale, care constau în: consultații și tratamente la cabinetul medical,
în instituții medicale de profil sau la patul persoanei, dacă aceasta este imobiliz ată, servicii
de îngrijire -infirmerie, servicii de recuperare, asigurarea medicamentelor, asigurarea cu
dispozitive medicale, consultații și îngrijiri stomatologice.
Autoritățile administrației publice locale asigură gratuit servicii de informare și
consiliere a persoanelor vârstnice cu privire la drepturile sociale ale acestora. În procesul
de acordare a serviciilor sociale, furnizorii publici și privați au obligația de a implica
persoana vârstnică, precum și familia sau reprezentantul legal al acesteia și de a promova
intervenția membrilor comunității și a voluntarilor. Pentru a identifica și a răspunde cât
mai adecvat nevoilor sociale ale persoanelor vârstnice și con dițiilor particulare în care
aceștia se află, serviciile sociale se organizează cu prioritate la nivelul comunităților
locale.
Autoritățile administrației publice locale au responsabilitatea identificării și
evaluării nevoilor persoanelor vârstnice, a or ganizării, planificării și asigurării finanțării
sau cofinanțării serviciilor sociale, iar furnizorii de servicii sociale publici și privați au
responsabilitatea acordării acestora cu respectarea standardelor de calitate. Persoanele
vârstnice dependente be neficiază de servicii de îngrijire personală acordate în
21 concordanță cu gradul de dependență în care se află, de nevoi le individuale de ajutor, și
în funcție de situația familială și veniturile de care dispun.
Autoritățile administrației publice locale a u obligația de a asigura serviciile de
îngrijire personală acordate la domiciliu sau în centre rezidențiale pentru persoanele
vârstnice dependente singure ori a căror familie nu poate să le asigure îngrijirea.
Evaluarea autonomiei funcționale a persoanel or dependente și stabilirea gradelor
de dependență se realizează în baza unor criterii standard, aprobate prin hotărâre a
Guvernului.
Evaluarea autonomiei funcționale se realizează, de regulă, la domiciliul persoanei,
de o echipă mobilă de evaluatori. Ev aluarea autonomiei funcționale, în cazul persoanelor
asistate în unități sanitare cu paturi, se poate realiza și „Asistența socială a persoanelor
vârstnice furnizată la nivelul comunităților locale” la patul bolnavului, la solicitarea
medicului curant sau a asistentului social angajat al spitalului.
Furnizarea serviciilor de îngrijire se realizează conform planului individualizat de
asistență și îngrijire, elaborat de personal de specialitate, în baza recomandărilor
formulate de echipa de evaluare. Pentru menținerea în mediul propriu de viață și
prevenirea situațiilor de dificultate și dependență, persoanele vârstnice beneficiază de
servicii de consiliere, de acompaniere, precum și de servicii destinate amenajării sau
adaptării locuinței, în funcție de nat ura și gradul de afectare a autonomiei funcționale.
Îngrijirea în centre rezidențiale a persoanelor vârstnice dependente poate fi dispusă numai
în cazul în care îngrijirea la domiciliu a acestora nu este posibilă.
Centrele rezidențiale destinate persoane lor vârstnice pot fi organizate ca:
a) centre de îngrijire temporară;
b) centre de îngrijire pe perioadă nedeterminată, respectiv cămine pentru persoane
vârstnice;
c) locuințe protejate, complex de servicii și alte tipuri de centre.
Persoanele vârstnice care dispun de venituri proprii au obligația de a plăti o
contribuț ie lunară pentru asigurarea serviciilor de îngrijire personală la domiciliu și pentru
22 asistarea și îngrijirea în centre rezidențiale, stabilită de către autoritățile administrației
publice locale sau furnizorii privați care le administrează.
În situația în care persoana vârstnică nu are venituri sau nu poate achita integral
contribuția lunară, suma aferentă acesteia sau diferența până la concurența valorii
integrale a contribuției se asigură de către susținătorii legali ai persoanei vârstnice, în
conformi tate cu nivelul veniturilor acestora, calculat pe membru de familie, în cuantumul
prevăzut de lege. Persoanele vârstnice care nu au venituri și nici susținători legali nu
datorează contribuția lunară, aceasta fiind asigurată din bugetele locale, în limitel e
hotărâte de autoritățile administrației publice locale.
I.4. EVOLUȚIA LEGISLATIVĂ ȘI ORGANIZATORICĂ A KINETOTERAPIEI
I.4.1. Evoluția l egislativă și organizatorică a kinetoterapiei în România
A. Aspecte organizatorice :
• Rețeaua geriatrică la nivel național este insuficient dezvoltată. Platforma
gerontologică preconizată a se implementa nu se regăsește în practica instituțiilor publice
și a organizațiilor societății civile decât parțial, fără a exista continuitatea și
complementaritatea pe care o poate asigura sistemului parteneriatul public – privat.
• Deși Legea nr.17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice a intrat
în vigoare în anul 2000, până în prezent se observă o slabă dezvoltare a serviciilor pent ru
vârstnici comparativ cu alte categorii defavorizate (copii, persoane cu handicap) și o slabă
dezvoltare a structurilor la nivelul autor ităților publice locale .
• Infrastructura este insuficient dezvoltată și nu asigură condițiile pentr u ca
partenerii să poată conlucra eficient în beneficiul persoanelor vârstnice aflate în
dificultate.
• O problemă cu care se confruntă sistemul de asistență socio -medicală pentru
persoane vârstnice este lipsa specialiștilor (asistenți sociali, medici geriatric ), care a r
trebui să evalueze persoanele vârstnice inițial și periodic și să facă recomandări pentru
întocmirea planului individual de intervenție.
• Structura de personal a unităților publice și private este incompletă, lipsind cel
mai adesea specialiști precum: îngrijitori, ergoterapeuți, kinetoterapeuți, medici. Lipsa
acestora a fost semnalată deopotrivă de către furnizorii publici, cât și de către cei privați
în corelație cu categoriile de servicii care ar mai fi necesare (evaluare, monitorizare,
terapie ocupa țională, servicii medicale și servicii de îngrijiri stomatologice).
23 • Echipa multidisciplinară nu funcționează astfel încât de cele mai multe ori
evaluarea, decizia și implementarea îngrijirii sunt fracționate fără ca specialiștii să
comunice eficient.
• Furnizorii de servicii socio -medicale la domiciliu se confruntă cu: lipsa spațiilor
în care să își desfășoare activitatea și lipsa fondurilor pentru susținerea programelor.
• Repartizarea furnizorilor la nivel național este inegală, oferta de servicii fiind
mult mai redusă pentru localitățile mici și pentru cele rurale, în care sunt active doar
organizațiile neguvernamentale, iar instituțiile publice nu au decât în mică măsură
organizate servicii de îngrijire pentru vâr stnici.
• În România nu au fost încă dezvoltate programe de reinserție și de menținere a
unei vieți ac tive și a unei participări sociale semnificative a persoanelor vârstnice. Din
acest punct de vedere îngrijirea persoanelor vârstnice ar putea să capete noi valențe
incluzând și programe de socializare, divertisment, culturale sau sportive în paralel cu
cele de îngrijire socio -medicală și medicală.
• Un element valoros ar fi implicarea voluntarilor în activitățile de îngrijire la
domiciliu a pers oanelor vârstnice, cu precadere de către organizațiile neguvernamentale
ca efect și al noilor preve deri legislative care indeamna solidaritatea socială în raport cu
persoanele de vârsta a treia aflate în situații de risc.
• Deși personalul este nesatisfacator ca numar , furnizorii de s ervicii comunitare
pentru vârstnici își desfășoară activitatea cu personal specializat care beneficiază de
formare continuă în cadrul instituției sau cu voluntari care au fost calif icați.
B. Aspecte legislative :
• Legea nr.17/2000 privind asistența soc ială a persoanelor vârstnice prezenta o
serie de lacune deoarece nu acoperea întreaga problematică a vârstei a treia, iar
prevederile sale nu erausunt puse în aplicare corespunzător.
• Actuala Lege a asistenței so ciale 299/2011 nu este in concordant ă deplina cu
Legea nr. 17/2000.
• Legislația în domeniul sanitar nu stimulea ză furnizorii de servicii medicale
pentru a încheia contracte cu casele județene de asigurări de sănătate, iar sumele decontate
de către acestea sunt considerate insuficiente pentru a coperirea costurilor.
Alte probleme cu caracter general sesizate se referă la :
• suprapuneri legislative, moti v pentru care ar trebui transpus un mecanism de
finanțare simplificat;
24 • incoerență între serviciile furnizate și cele prevăzute în legea a creditării,
rezultând servicii care nu au putut fi acreditate deoarece nu există în nomenclatorul de
servicii sociale;
• hipercentralizate a serviciilor în sistemul public (DGASPC) care a dus la crearea
unor servicii mamut ce sunt greu de administrat;
• lipsa unei metodologi unitare de evaluare la nivelul întregii țări care să cuprindă
indicatori cunoscuți de către toți cei implicați;
• evaluarea urmărește în special modul de cheltuire a sumelor și mai puțin aspecte
calitative legate de realizarea obiectivelor, nivelul de îndeplinire al rezultatelor propuse,
impactul asupra beneficiarilor, nivelul de atingere al standardelor de performan ță.
I.5. ASPECTE TEORETICE PRIVIND RECUNOAȘTEREA CALIFICĂRII
PROFESIONALE
I.5.1. Legislația în vigoare
Asociațiile de kinetoterapie din țările spațiului comunitar sunt asistate în mod
active de către Regiunea Europeană a WCPT, cu accent pus pe problemele legate de
serviciile de specialitate din țara respectivă.
Sarcina RE este aceea de a stabili criterii co mune, legale și clare pentru a putea
crea și susține o platformă comună la nivel comunitar. Actele normative și legislative
europene în vigoa re car e sprijina atât activitatea internațională, cât și pe cea națională a
kinetoterapeuților sunt:
1. Directiva 89/EEC cu privire la existența unui sistem general de recunoaștere
a diplomei de învățământ superior/calificării profesionale cu o durată de cel
puțin trei ani.
2. Directiva 92/51 EEC care vine să o suplimenteze pe cea de mai sus.
3. Decizia nr. 645/96/EC a Parla mentului și a Consiliului European cu privire la
adoptarea unei acțiuni comunitare în promovarea sănătății, informării și a
educării populației de către toate categoriile de specialiști din domeniul
medical.
25 4. Pactul de Stabilitate pentru Sud -Estul Europei „Întărirea coeziunii special prin
dezvoltarea serviciilor comunitare de sănătate mintală în sud -estul Europei”
(Conform Ordinului ministrului să nătății nr. 899/2002).
5. Rezoluția consiliului din 2 iunie 1994 privind cadrul acțiunii comunitare în
domeniul sănătății publice.
6. Rezoluția Consiliului din 12 noiembrie 1996 privind integrarea cerințelor de
protecție a sănătății în politicile comunitare.
7. Concluziile consiliului din 30 aprilie 1998 privind integrarea cerințelor de
protecție a sănătății în politicile comunitare.
8. Concluziile Consiliului din 26 noiembrie 1998 privind viitorul cadru al
acțiunilor comunitare în domeniul sănătății publice.
9. Rezoluția Consiliului și a miniștrilor sănătății, reuniți în cadrul consiliului din
11 noiembrie 1991 privind opțiunile fundamentale ale politicii în domeniul
sănătății.
Regiunea Europeană a WCPT recunoaște că denumirea de kinetoterapeut este
deținută de persoana care are o calificare aprobată de asociația profesională natională,
membră a Confederației Mondiale de Kinetoterapie Regiunea Europeană, de comun
acord cu WCPT ce recunoaște ca terapii kinetice doar acele servicii care pot fi
standardizate, asigurate, plan ificate, implementate și evaluate de către forumurile
naționale înființate conform legii comunitare.
Kinetoterapia este o ocupatie recunoscută și reglementată, cu specificitate clinică
și educațională, urmărind diversitatea contextului social, economic, politic. Este în mod
evident, o pr ofesiune singulară, și calificarea de bază profesională, obținută în orice țară,
reprezintă realiz area unui curriculum care clarifică poziția și statutul kinetoterapeutului și
îl califică să -și utilizeze titlul professional pentru o practică de nivel superior, ca un
profesionist independent, î n orice spațiu comunitar desidera .
RE a publicat mai multe r apoarte și a organizat mai multe întâlniri și conferințe
pentru a califica situația învățământului pe plan european, și pentru a d iscuta strategiile
de a invinge obstacolele unei realizări efective a migrației libere a profesioniștilor
kinetoterapeuți, cad relor didactice și studenților.
Procesul de la Bologna stimulează adoptarea unui sistem comun de educație.
Suplimentele diplomei împreună cu Sistemul European de Credite Transferabile asigură
o transparență a intrumentelor de evaluare și calificare în ved erea imbunătățirii și
asigurării calităților serviciilor de kinetoterapie. Acțiunile convergente, bazate pe
respectul reciproc sunt esențiale în acest process și necesită aderarea tuturor partenerilor
din toate țările membre UE.
26 Capitolul II
METODOLOGIA CERCETĂRII
II.1. MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI
Sănătatea este expresia stării de bine din punct de vedere fizic, social și mintal și
este influențată de o serie de factori cu privire la condițiile de viață, de mediu și de muncă.
Politica de sănătate este multidisciplinară și multisectorială. Cadrul îngrijirii sănătății este
determinat la nivel național și există o mare varietate de sisteme bazate fie pe asigurare,
fie pe taxe în Europa.
Am ales această temă, din perspesctiva unui absolvent de kinetoterapie, deoarece
consider că este util și important să cunoaștem particularitățile legislative și
organizatorice atât din țara noastră cât și la nivelul întregii Uniuni Europe ne pentru a
lămuri conflictul dintre așteptări și realitate.
Am ales să imi indrept atentia spre aceasta tema deoarece am lucrat in asistenta
sociala , in cadrul unui Centru de Recupera re Pentru Copii cu Dizabilitati.
Această lucrare își propune să s coata in evidenta actualitatea temei , importanta
kinetoterapiei in asistenta sociala și să prezinte profilul profesional al kinetoterapeutului
in România si anume in centrele de asistenta si protectie sociala.
Perioada cuprinsă între anii 1991 și 1999, în România a fost una guvernată de
schimbări, incertitudini și ezitari, de căutare de p iloni în jurul cărora să se poată construi
ceea ce cu toții numim libertate. Acest lucru s -a reflectat inevitabil și asupra situației
copiilor/adultilor cu handicap care se află în grija statului. Unitățile de asistență specială
pentru minorii cu deficienț e în anul 1991 era de 80,22% din totalul unităților de asistență
socială, iar din acestea, 10,73% au fost centre de integrare prin terapie ocupațională,
36,17% de centre de recuperare și reabilitare, iar 33,32% au fost căminele școală pentru
copiii cu defi ciențe. Aceste valori s -au menținut oarecum în parametri asemănători până
în anul 1993, inclusiv.
În anul 1994 ponderea totală a unităților de asistență specială pentru minorii cu
deficiențe a fost de 76,27 de asemenea centre, din care 6,78% au fost centr e de integrare
27 prin terapie ocupațională, iar centrele de recuperare și reabilitare erau de 39,40% și până
în 1997 aceste valori nu înreg istrează schimbări majore .
În 1998, ponderea totală a acestor unități de asistență specială pentru copiii cu
deficienț e a fost de 61,28% din totalul unităților de asistență socială, iar în 1999 aceasta
a scăzut până la valoarea de 54,73%.
Această evoluție este explicată prin faptul că datorita reformei sistemului de
întrajutorare a persoanelor cu handicap a fost una cons tantă, începand cu anul 1990.
Exemplu: existența unităților Autorității Naționale pentru Persoane cu Handicap.
Până în 1999, unitățile de asistență specială pentru minori și adulți s -au numit „cămine”.
Începând cu 1 iunie 1999, conform OUG nr. 102 pe 30/ 05/1999, acestea s -au reorganizat
și au primit denumirea de centre. Totodata, centrele de recuperare și reabilitare includ:
• centre de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică ,
• centre de recuperare și reabilitare pentru persoanele cu handicap, inclusiv centre
de zi ,
• centre -pilot de recuperare și reabilitar e pentru persoanele cu handicap.
Din nefericire, a ceste unități de asi stență specială pentru minorii cu handicap nu
se ridicau la standardele europene, iar personalul nu era întotdeauna calificat
corespunzător și remunerat pe măsura muncii efectuate si a responsabilităților.
Din anul 2000, situația copiilor aflați în unitățile de asistență specială înce pe să se
schimbe radical.A ceștia au fost transferați în instituții de tip rezidențial, iar ponderea
totală a unităților de asistență specială pentru minorii cu deficiențe din acel an a fost de
12,04% din unitățile de asistență socială, acestea fiind numai centre de recuperare și
reabilitare. În anul următor, ponderea acestora a scăzut și a ajuns la valoarea de 10,56%
din unitățile de asistență socială, dintre care 0,38% sunt centre de integrare prin terapie
ocupațională, iar restul sunt centre de recuperare și reabilitare. Această scădere a unităților
de asistență specială pentru minorii cu deficiențe a continua t și în următorii ani, iar în
2006 a ajuns la numai 2,07% din unitățile de asistență socială și numai 0,01% din acestea
fiind centrele de integrare p rin terapie ocupațională și restul de 2,06% au fost centre de
recuperare și reabilitare.
Scăderea numărului de copii provine din transferul minorilor conform HG nr. 261
pe anul 2000 în instituții de tip rezidențial (Centre de plasament ale Serviciilor Pub lice
28 din subordinea administrației publice locale – consilii județene sau consilii locale ale
municipiilor ; centre de plasament ale Organizațiilor Private Autorizate)
II.2. SCOP, OBIECTIVE, SARCINI ȘI IPOTEZA CERCETĂRII
II.2.1. Scopul cercetării
Scopul cercetării este de a pregăti viitorul kinetoterapeut din punct de vedere
legislativ și organizatoric , pentru a se integra într -un mod legal și eficient în câmpul de
muncă al kinetoterapiei din asistenta sociala , pe de o parte, iar pe de altă parte de a
cunoaste organizarea și legislatia privind aceasta meserie .
II.2.2. Obiective le lucrarii
Obiectivele cercetării au fost:
• Identificarea particularităților organizatorice ale kine toterapiei din
România
• Identificarea particularităților legislative ale kine toterapiei din România
• identificarea unei evolutii/inv olutii in sistemul de asistenta și protective
sociala privind copilul/adultul cu handicap
Sarcinile acestei cercetări au fost de a evidenția spre ce direcție de e voluție trebuie
să se îndrepte România în cea ce privește domeniul kinetoterapiei.
Sarcinile cercetării au fost:
1) Studierea literaturii de specialitate pentru edificarea temei și a conținutului
lucrării.
2) Stabilirea ipotezei cercetării și a modalităților prin care aceasta poate fi
verificată.
3) Elaborarea prezentei lucrări de cercetare care să cuprindă întreg studiul de
caz ce va veni în pregătirea kinetoterapeutului din punct de vedere legislativ
și organizatoric și în integrare a acestuia în c ontextul asistentei si protectiei
sociale.
29 II.2.3. Ipoteza temei
Presupunem că particularitățile legislative și organizatorice din domeniul
kinetoterapiei și asistentei sociale vor eviden ția două sisteme de o eficienta major a pentru
dezvoltarea persoanelor cu handicap in Romania.
II.3. ETAPELE CERCETĂRII
Cercetarea s -a desfășurat în mai multe etape succesive sau concomitente după cum
urmează:
În etapa inițială am urmărit completarea cunoștințelor prin studierea bibliografiei
și a u nei cazuistici variate. S -a urmărit permanent îmbunătățirea calițății conținutului atât
organizatoric cât și legislativ în ceea ce privește k inetoterapia de la recunoașterea sa ca și
profesie și până în prezent.
Etapa a II -a – cerceta rea propriu zisă, utilizând mijloace specifice metodelor de
cercetare, s -a efectuat documentarea și explorarea actelor legislative în vigoare la
momentul actual cât și a documentelor eliberate de instituții specializate. Au fost
evidențiate observațiile și modificările importa nte ce au apărut de -a lungul timpului, în
domeniul kinetoterapiei în ceea ce privește evoluția din punct de vedere legislativ și
organizatoric.
A fost elaborată o analiză comparativă pe baza căreia s -au stabilit obiective de
etapă, ce a fost finalizată pri n documentare și explorare. Aceasta a urmărit aprecierea
rezultatelor comparative obținute și a impus adoptarea unor direcții următoare de
cercetare.
În ultima etapă am concluzi onat care sunt particularitățile legislative, modul de
organizare al servicii lor de asistenta sociala incluzand serviciile de recuperare in mediul
public, în România . În aceeași perioadă am elaborat și tehnoredactat prezenta lucrare .
Cercetarea s -a desfășurat în perioada august 2018 – decembrie 2018 .
II.4. METODE DE CERCETARE
Pe parcursul cercetării, s -au folosit o serie de metode, atât în scopul asigurării
fundamentului științific teoretic al temei, cât și pentru recoltarea, înregistrarea, preluarea
unor date, care să susțină activitatea desfășurată și re zultatele obținute.
30 Astfel metodele de cercetare utilizate în elaborarea acestei lucrări sunt :
• Metoda istorică
• Metoda documentării bibliografice
• Metoda observației
• Metoda studiului de caz
• Metode reprezentării grafice
Metoda – meta (scop), odhos (drum, cale): etimologic un drum spre, cale către,
reprezintă finalmente drumul gândirii umane spre cunoaștere, spre adevăr; este acțiunea
spre scop.
Metoda Istorică
Metoda istorica este o metoda de cercetare care conferă credibilitatea discursului
istoric, îl face valid pentru ceilalți. Adevărul istoric este garantat prin metodă. Istoria
trimite la evenimente adevărate din trecut, în care actorul este omul. Dar esența și
scopurile istoriei nu țin de prezența acestui personaj, ci de optica aleasă de cercetător:
istoria este ceea ce este nu din pricina unei existențe a omului, ci fiindcă cel care scrie s –
a hotărât pentru un anumit mod de a cunoaște
Metoda documentării bibliografice
Bibliografie rep rezinta volumul de cunostinte necesare pentru a intocmi o lucrare,
respectandu -se anumite norme. Din punct de vedere practic, ea reprezinta totalul
informatiilor privind un anumit domeniu sau subiect sau activitatea unei persoane
desfasurata in timp si spa tiu, incluzand referiri la continutul lucrarilor si gruparea lor in
anumite liste si repertorii . Primul contact cu cercetarea stiintifica al unui nou venit in
domeniu este documentarea.
Documentarea este activitatea de cautare, culegere, sortare si verificare a
informatiilor din mediu sau dintr -o baza de date, intr -un anumit domeniu.
Scopul documentarii este de a crea imaginea cat mai veridica a realitatii, starii sau
nivelului unui proces, unui fenomen sau unui domeniu la un moment dat, considerand o
anumita perioada de timp. Instrumentul cu care se realizeaza documentarea
este cercetarea bibliografica.
31 Cercetarea bibliografica reperezinta activitatea de determinare a surselor si de
studiere a datelor cuprinse intr -o baza de date.
Sursele de cercetare bibliografica se clasifica dupa doua criterii.
• Dupa continut si mod de prezentare:
– carti, tratate ; – monografii ; – articole in reviste sau buletine .
• Dupa forma de prezentare:
– biblioteci in sistem clasic – format hartie
– biblioteci virtuale/digitale – format electronic
Metoda observației
Observatia este o metoda fundamentala de culegere a datelor empirice, utilizata
in stiintele socioumane si in practica asistentiala. Spre deosebire de observatia spontana,
folosita in contextul vietii cotidiene, observatia stiintifica este o actiune planificata,
ghidata de scopuri si ipoteze, desfasurata dupa reguli precise si indelung verificate.
Observatia stiintifica se remarca prin urm atoarele caracteristici:
• este fu ndamentata teoretic, este sistematica si organizata metodic; este repetabila
si verificabila pentru obtinerea uno r date veridice;
• are o finalitate teoretica (testarea sau imbogatirea teoriilor existente; constructii
teoretice noi) sau o finalitate practica (vizand schimbarea sociala) bine precizate.
• dupa scopul investigatiei deosebim: observatia exploratorie, observatia de
diagnostic, observatia experimentala;
• dupa gradul de implicare a observatorului in contextul realitatii de studiat:
observatia externa (nonparticipativa) si observatia participativa;
• dupa gradul de structurare: observatie structurata si observatie nestructurata
(calitativa).
32 1) Observatia exploratorie se utilizeaza atunci cand nu detinem informatii
suficiente despre realitatea ce urmeaza a fi investigat a. Se realizeaza la primul contact al
cercetatorului cu fenomenul social, motiv pentru care acest tip de observatie este putin
sistematizata, situandu -se la nivelul descriptiv al cun oasterii stiintifice. Practica asistentei
sociale presupune apelul frecvent la asemenea tehnici de investigare, dat fiind faptul ca
fiecare client si fiecare situatie problematica reprezinta 'cazuri unice', in felul lor
(Bocancea, Neamtu, 1999, p. 115). As tfel, in etapa de reperare a problemei si de analiza
a situatiei clientului, asistentul social realizeaza observatii exploratorii, in cadrul carora
isi construieste ipotezele pentru investigarea metodica ulterioara (respectiv, pentru fazele
de diagnostic p sihosocial si de planificare a interventiei). .
2) Observatia de diagnostic consta intr -o analiza de profunzime a situatiei
problematice cu care se confrunta clientul asistat, presupunand interpretarea si incadrarea
cazului in tipologia consacrata a dia gnozei psihosociale. Un diagnostic realizat pe baza
unei investigatii stiintifice cuprinde, in fapt, doua componente: un diagnostic
descriptiv (diferential) si un diagnostic explicativ (cauzal, etiologic). Diagnoza
psihosociala este un demers complex si de durata ce presupune utilizarea unor modalitati
de investigare combinate: observatii si interviuri repetate, analiza documentelor.
Precizarea diagnosticului diferential consta in descrierea amanuntita a conditiilor
obiective si subiective ce c aracterizeaza problema de asistenta si analiza sistematica a
'simptomatologiei' cazului respectiv (Rascanu, 1996). De exempl u, in categoria
problematica a minorilor cu tulburari de comportame nt, putem repera ca diag nostic
diferential cazurile de abandon sc olar, delincventa, vagabondaj, toxicomanie, etc.
3) Observatia experimentala este utilizata in asistenta sociala, indeosebi pe
parcursul derularii planului de interventie prin care se declanseaza procese de schimbare
sociala ce reunesc caracteristicile un ei situatii experimentale (manipularea variabilelor;
verificarea unor ipoteze; construirea unui sistem controlabil de observat).
4) Observatia externa (nonparticipativa) este utilizata de catre jurnalisti,
oameni de stiinta, medici si asistenti sociali. I n acest caz, observatorul se situeaza in afara
sistemului observat. Acest tip de observatie se recomanda in situatiile in care incadrarea
investigatorului in grupul sau colectivitatea -tinta este dificila, inadecvata sau imposibila.
33 5) Observatia participa tiva presupune integrarea observatorului in comunitatea
cercetata, pentru o perioada lunga de timp, in scopul unei cunoasteri in profunzime, de
tip calitativ. Observatia participativa se defineste prin cateva caracteristici de baza:
Observația ca metoda de investigație s -a efectuat vizual, dar și funcțional fiind
culese și înregistrate informații cu privire la:
• Desfășurarea formării kinetoterapeutului în România , in centre de asistenta
sociala, cât și posibilitățile acestuia de a intra în câmpul de muncă în urma
terminării studiilor
• Particularitățile organizatorice ale centrelor de recuperare din asistenta sociala
din România
• Drepturile și îndatoririle unui kinetoterapeut in asistenta si protectia sociala la
locul de muncă în România cât și statutul său l egislat iv în raport cu alte instituții.
Metoda studiului de caz a fost utilizată pentru a reflecta modalitatea în care
aspectele teoretico -metodologice ale kinetoterapiei științifice interacționează cu aspectele
pragmatice ale unui caz concret. C.Robson considera ca studiul de caz poate fi definit
drept o strategie de cercetare bine stabilita , focalizata pe un caz concret, cu luarea in
considerare a tuturor particularitatilor sale contextuale. Este necesara utilizarea mai
multor metode complementare de culegere, analiza, prelucrare si stocare a informatiilor
relevante”
Metoda reprezentării grafice
Această metodă a fost utilizată pentru a identifica vizual tendința datelor obținute
prin realizarea de tabele și reprezentări grafice.
II.5. TEHNICI ȘI METODE FOLOSITE
Am folosit ANALIZA SWOT pentru a interpreta rezultatele obținute și pentru a
sublinia cu claritate ce particularități avem în sistemul legislativ și organizatoric în
domniul kinetoterapiei din România , în centre de asistenta si protecti e sociala.
34 SWOT est e un acronim pentru puncte tari, puncte slabe, oportunitati si amenintari.
Prin definitie, punctele tari (S) si punctele slabe (W) sunt factori interni ca masuri de
control. Prin definitie, oportunitati (O) si amenintari (T) sunt factori externi as upra car ora,
in esenta, nu este nici un control.
Analiza SWOT este instrumentul cel mai renumit pentru verificarea si analiza
pozitiei strategice de ansamblu a afacerii si a mediulu i sau. Scopul cheie este de a
identifica strategiile c are vor crea un model speci fic care va alinia cel mai bine resursele
si capacitatile unei organizatii la cerintele mediul ui in care functioneaza . Examineaza toti
factorii din interiorul si din afara firmei care influenteaza succesul.
Punctele tari sunt calitatile care ne permit indeplinirea misiunii
organizatiei /institutiei . Acestea reprezinta baza pe care poate fi realizat si
continuat/sustinut un succes continuu. Punctele tari pot fi tangibile sau intangibi le, sunt
aspectele benefice ale organizatiei /institutiei sau capa citatile unei organizatii /instituttii ,
care includ comp etentele umane, procesul de capacitate, resursele financiare, produsele
si serviciile, fondul comercial clientilor si loialitatea fat a de mun ca.
Punctele slabe sunt calitatile care ne impiedica sa ne indeplinim misiunea si sa
atingem potent ialul nostru deplin si sunt factori care nu indeplinesc standardele pe c are
ar trebui sa le respectam. Punctele s labe sunt controlabile, pot fi reduse la minimum si
eliminate.
Oportunitatile sunt prezentate de cat re mediul in care opereaza organizatia.
Acestea apar atunci cand o organizatie poate beneficia de conditii pentru a planifica si
executa strategii care sa ii permita sa devina mai profitabila.
Avantajele analizei SWOT Analiza SWOT este un instrument pen tru formularea
strategiei si selectie, este un instrument puternic, dar implica un mare element subiectiv .
35
CAPITOLUL III
APLICAȚII, REZULTATELE CERCETĂRII ȘI INTERPRETARE A LOR
III.1. PREZENTAREA DATELOR OBȚINUTE
Am real izat un studiu de caz privind regulamentul de organizare si functionare a
centrelor pentru copii si adulti din cadrul Directiei Generale de Asistenta Soci ala si
Protectia Copilului , precum si particularitățile legislative și organi zatorice a pro fesiei de
kinetoterapeut în Roma nia.
III.1. 1. Studii le pentru formarea unui kinetoterapeut în România
În România, natura formării unui viitor absolvent de kinetoterapie se poate realiza
în cadrul Facultăților de Educație Fizică și Sport, specializarea Kinetoterapie .
De asemenea, viitorii kinetoterapeuți se pot forma in cadrul Facultăților de
Medicină ce au de a semene a specializări în domeniu.
Exista 3 cicluri de invatamant:
• Ciclul I reprezintă studiile universitare de licență cu o durat ă de 3 ani
• Ciclul II reprezintă studiile universitare de masterat , cu o durată de 2 ani .
Masteranzii pot opta pentru diferite specializări c e reprezintă competențele pe
viitor ale acestuia Se studiază discipline obligatorii, opționale și facultative, care
realizează aprofundarea în specializare.
• Ciclul III reprezintă studiile universitare d e doctorat, cu o durată de 3 ani
III.1.2 . Regulamentul de organizare si functionar e a serviciului social de zi
in centre de recueprare – rolul kinetoterapeutului
Principiile specifice care stau la baza prestării serviciilor sociale în cadr ul
centrelor de asistenta si protective sociala sunt următoarele:
• respectarea și promovarea cu prioritate a interesului persoanei beneficiare;
• protejarea și promovarea drepturilor persoanelo r beneficiare ;
• asigurarea protecției împotriva abuzului și explo atării persoanei beneficiare;
36 • asistarea persoanelor fără capacitate de exercițiu în realizarea și exercitarea
drepturilor lor;
• asigurarea în mod adecvat a unor modele de rol și statut social, prin încadrarea în
unitate a unui personal mixt; asigurarea unei î ngrijiri individualizate și
personaliz ate a persoanei beneficiare;
• preocuparea permanentă pentru scurtarea perioadei de prestare a serviciilor, în
baza potențialului și abilităților persoanei beneficiare de a trăi in dependent;
• asigurarea unei intervenții profesioniste, prin echipe pluridisciplinare;
Serviciile sociale de int eres public general/local asigura următoarelor activități:
• consiliere psi hologica care are ca scop reducerea problemelor emotionale,
diminuarea starilor de instabilitate emoti onala , stimulare cognitiva, cresterea stimei de
sine, imbunatatirea adaptarii la cerintele scolare, familiale si sociale.
• kineto terapie utilizata in vederea recuperarii medicalale si consta, pe langa
efectuarea unor exercitii, intr -un ansamblu de tehnici si metode aplicate in functie de
persoana si afectiunea pe care o prezinta.
Kinetoterapeutul in urma unei evaluari functionale si a diagnosticului clinic al
pacientului alcatuieste un program individualizat de recuperare fizica, ce cuprinde
exercitii efectuate de pacient, iar intreg procesul de activitati fizice se desfasoara sub
atenta supraveghere a specialistului. Kinetoterapeutul examineaza initial trecutul medical
al pacientului, apoi il testeaza si masoara forta, amplitudinea miscarilor, echilibrul,
coordonarea, postura, respiratia, functiile motrice si gradu l de performanta al muschilor,
dupa care se intocmeste planul personalizat al pacientului, care include atat strategia
tratamentului cat si obiectivul final.
O alta atri butie ce intra in activitatea kinetoterapeutului in cadrul centrelor de
asistenta sociala este supervizarea voluntarilor care participa la sedintele de kinetoterapie.
• fiziokinetote rapie care studiaza mecanismele de a ctiune a factorilor fizici
asupra or ganismului uman si utilizarea lor cu scop curativ, de recuperare sau profilactic.
Prin fiziokinetoterapie se obtine recuperarea, imbunatatirea si mentinerea mobilitatii
pierdute in urma unor afectiuni de diferite etiologii si ntegrarea in activitatea zilni ca
normala. De asemenea, se poate obtine reducerea pana la disparitie a durerilor patologice
musculare si articulare, precum si imbunatatirea fortei si tonicitatii musculare.
37 Fizioterapia, prin intermediul procedurilor de electroterapie, are importante efe cte
antialgice, antiinflamatorii, decontracturante, miorelaxante, antiedematoase. Astfel se
folosesc in acest scop curentii de tip diadinamic, interferentiali, ultrasunete, unde scurte,
campuri magnetice de joasa frecventa si lumina polarizata generate de aparate speciale
de electroterapie.
• logoped ie – disciplina psihopedagogica care poate corecta problemele complexe
medicale ale limbajului, precum si a tulburarilor de limbaj si comu nicare prin exercitii
de miogim nastica; prin cerinte simple care dezv olta limbajul receptiv, jocuri cu imagini
si actiuni pentru dezvoltarea limbajului expresiv; jocuri cu cuburi, figuri geometric e,
asocieri de obiecte ; exercitii de pozitionare a varfului limbii in oglinda si includerea
sunetului afectat in cerinte pentru a ajuta emiterea si consolidarea acestuia, precum si
incurajarea implicarii parintilor in vederea continuarii interventiei terapeutice si in mediul
familial.
• terapie ocupationala – care se preocupa de promovarea sanatatii si starii de
bine prin intermediul ocupatiei. Scopul primar este de a permite beneficiarilor
participarea la activitati c otidiene, promoveaza sanatatea si starea de bine in toate
aspectele vietii cotidiene :
• formarea deprinderilor de autoi ngrijire si igiena personala;
• cultiva rea derprinderilor de munca;
• organiza rea de jocuri si distractii;
• stimularea in crederii in propria persoana;
• cultivarea autocontrolului si expresivitatii personale;
• educarea capacitatii cognitive;
• educarea capacitatii de reactie la diverse sit uatii de viata;
• antre narea integrarii senzoriale;
• sprijinirea relatiilor interpersonale;
• educarea capacitatii de actiune in functie de constrangerile si resursele de mediu.
38 III.1.3. Particularități legislative
A.Directia Generala de Asistenta Socia la si Protectie a Copilului
Direcția de asistență socială este structura specializată în administrarea și
acordarea beneficiilor de asistență socială și a serviciilor sociale, cu personalitate juridică,
înființată în subordinea consiliilor locale ale municipiilor și orașelor, ca direcție de
asistență socială, denumită în continuare Direcția, cu scopul de a asigura aplicarea
politicilor sociale în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor vârstnice,
persoanelor cu dizabilități, precum și alto r persoane, grupuri sau comunități aflate în
nevoie socială.
În aplicarea politicilor sociale în domeniul protecției copilului, familiei,
persoanelor vârstnice, persoanelor cu dizabilități, precum și altor persoane, grupuri sau
comunități aflate în nevoie socială, Direcția îndeplinește, în principal, următoarele funcții:
a) de realizare a diagnozei sociale la nivelul unității administrativ -teritoriale
respective, prin evaluarea nevoilor sociale ale comunității, realizarea de sondaje și
anchete sociale, va lorificarea potențialului comunității în vederea prevenirii și depistării
precoce a situațiilor de neglijare, abuz, ab andon, violență, etc.
b) de coordonare a măsurilor de prevenire și combatere a situațiilor de
marginalizare și excludere socia lă;
c) de strategie, prin care asigură elaborarea strategiei de dezvoltare a serviciilor
sociale și a planului anu al de acțiune ;
d) de execuție, prin asigurarea mijloacelor umane, materiale și financiare necesare
pentru acordarea beneficiilor de asistență socială ș i furnizarea serviciilor sociale;
e) de administrare a resurselor financiare, materiale și umane pe care le are la
dispoziție;
f) de comunicare și colaborare cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor
și ale altor autorități ale administrației publice central;
g) de promovare a drepturilor omului, a unei imagini pozitive a persoanelor,
familiilor, grupurilor vulnerabile;
h) de reprezentare a unității administrativ -teritoriale în domeniul asistenței
sociale.
39 B. Legea fizioterapeutului
În Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 939 din 22 noiembrie 2016 a
fost publicată Legea nr. 229/2016 privind organizarea și exercitarea pr ofesiei de
fizioterapeut, precum și pentru înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului
Fizioterapeuților din România .
Legea reglementează activitățile și practicile legate de exercitarea profesiei de
fizioterapeut, precum și înființarea, organizar ea și funcționarea Colegiului
Fizioterapeuților din România.
Statutul colegiului fizioterapeutilor din Romania
“Art. 1 Colegiul Fizioterapeuților din România este înființat și organizat potrivit
Legii nr.229/2016 privind organizarea și exercitarea profesi ei de fizioterapeut, precum și
pentru înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Fizioterapeuților din România”.
În urma absolvirii cursurilor universitare și obținerii diplomei de licență, ceea ce
stabilește natura sa profesională, kinetoterapeut ul se poate angaja ori în domeniul pubic
sau privat.
In cadrul Directiei de Asistenta Sociala si Protectie a Copilului, kinetoterapeutul
poate sa isi desfasoare activitatea in
– Centre rezidentiale pentru copiii cu dizabilitati
– Centre de zi de recuperare pentru copiii cu dizabilitati
– Centre de recuperare si reabilitare a persoanelor cu handicap
– Centre de recuperare si reabilitare neuropsihiatrica
– Centre de asistenta si ingrijire
– Centre zonale de asistenta a persoanelor aflate in dificultate
– Echipe mobile pentru recuperarea copilului cu dizabilitati
40 III.2 . INTERPRETAREA DATELOR OBȚINUTE
ANALIZA SWOT
PUNCTE
TARI Din punct de vedere organizatoric:
1. Personal specializat, abilitat pentru formarea profesioniștilor , in cadrul
universitatilor de profil ;
2. Baza materială din facultati adaptată nevoilor de pregătire profesională;
3. Cursuri de pregătire în instituții specializate pe servicii medicale
4. Posibilitatea de a oferi unui student de kinetoterapie oferte educaționale
pentru toate ciclurile de învățământ (licență, master, doctorat), pe diverse
specializări în domeniul kinetoterapiei.
5. După suținerea examenelor de Licență , respectiv Disertație, maj oritatea
absolvenților reușesc să obțină un job în domeniu și să profeseze,
kinetoterapia fiind înntr -un continuu proces de dezvoltare și un domeniu
căutat în zilele noastre.
6. În urma absolvirii, kinetoterapeutul va avea cunoștințe dobândite necesare
pentru a face față diversității kinetoterapiei.
Din punct de vedere legislativ:
1. Recunoașterea și echivalarea studiilor ușurință atât în cont extul
european și nu numai
2. Aderarea în anul 1999 la WCPT și mai apoi la Er -WCPT.
3. Implementarea sistemului educațional Bol ogna cu credite ECTS.
4. Aderarea României la Uniunea Europeană din anul 2007, ȋn contextul ȋn
care Comunitatea Europeană a legiferat dreptul de libera circulație și
libera practică
5. Prin integrarea în UE, numer oase proiecte europene au fost
implementate (ex: serviciul TSA in cadrul DGASPC – pentru copilul cu
autism; serviciul EMRCD – Echipa mobila de recuperare pentru copilul
41 cu dizabilitati) prin urmare și multe instituții au fost renovate și s -a
investit în aparatură de ultimă generație.
6. Cadru legislativ care reglementează exercitarea formării de viitori
specialiști
7. Există începând cu 25 noiembrie 2016 a Legii Fizioterapeutului, a
Ordinului Kinetoterapeuților din România, a Colegiului
Fizioterapeuților din R omâni a
8. Timpul petrecut la locul de munca este fix ( 8 ore/zi), nu se depaseste
PUNCTE
SLABE 1. Salariul kinetoterapeuților în România î n domeniul asistenta sociala este
mic in comparatie cu sanatatea.
2. Număr mare de pacienți/zi;
3. Baza materială din unele centre nu este suficienta, sau este invechita,nu e
conform normelor UE;
4. Cursuri de pregătire în instituții specializate pe servicii medicale nu se fac,
decat platite de angajat;
5. Lipsa unui plan de imbunatatire a serviciilor destinate persoanelor cu
dizabil itati
6. Mai exista c lădiri vechi, spatii neamenajate corespunzator persoanelor cu
dizabilitati, cabinete care nu respecta normele (suprafata mp, iluminat,
caldura, etc);
7. Folosind mai mulți termeni pentru denumirea profesiei de kinetoterapeut
(balneofiziolone toterapeut, fizioterapeut) fapt ce creează confuzie (ex.:
confuzie între statutul unui absolvent de kinetoterapie în cadrul Facultății
de Medicină și în cadrul Facultății de Educație Fizică și Sport.)
Oportunitati Oportunitatea de a lucra direct cu oameni i ceea ce reprezintă de cele mai
multe ori o provocare;
Poate folosi o gama larga de terapii, in functie de dezvoltarea centrului
Amenintari Riscul de plafonare in centrele de asistenta sociala
42 Concluzii
România, după 1989, înregistrează o serie de schimbări în toate sectoarele și
serviciile, inclusiv în domeniul ocrotirii persoanelor cu nevoi speciale. Faptul că țara
noastră face parte acum din Uniunea Europeană implică o serie de obligații, norme și legi
ce au fost adoptate și trebuie respectate, însă toate acestea se cer a fi adaptate la specificul
țării noastre.
Nu sunt alocate suficiente fonduri, nu sunt suficienți specialiști (kinetoterapeuți,
asistenți sociali, medici, psihologi, psihiatri, educatori etc.), nu există un plan de
dezvoltare și îmbunătățire a sistemului serviciilor destinate celor cu nevoi speciale, care
să fie coerent și bine pus la punct, pliat pe problemele existente. De asemenea, nu există
un serviciu de consiliere și informare destinat familiilor car e au un copil sau o persoană
adultă cu dizabilități. Persoanele cu handicap nu au nevoie de compasiune sau de milă, ci
să fie tratate la fel ca toți ceilalți, din perspectiva demnității, respectului și considerației.
Handicapul nu este o boală în sine, ci o consecință a acesteia.
Majoritatea indivizilor consideră că persoanele cu handicap sunt deviante,
anormale și de aceea viața socială a unei astfel de persoane este destul de dificilă, dacă
nu imposibilă din acest punct de vedere. Normalizarea se traduce prin șansa acordată unui
individ de a avea trăiri, simțiri, păreri și gândire normale în anumite situații de viață,
intimitate și responsabilități în conformitate cu vârsta și statutul său (Nirje, 1980), lucruri
care nouă, celorlalți, ni se par extrem de banale și chiar neimportante.
Viața socială normală, după Ervin Goffman (1968), trebuie să fie una în care
normele sunt respectate de către toată lumea și acest lucru ține mai mult de fiecare din
noi, însă aceste norme ne impun o anumită conduită față de persoanele cu handicap,
implicând egalitatea și nediscriminarea acestora față de oricine altcineva. Trebuie
recunoscut faptul că persoanele cu handicap au un stigmat pe care tot Goffman (idem) îl
definește ca fiind un dezavantaj major, unde dizabilitatea este observată și cunoscută de
cei din jur, neputând fi ascunsă. Tocmai din această cauză copilul cu handicap poate fi
izolat de către părinții săi, în dorința nemărginită a acestora de a -l proteja, de a -l feri
oarecum de răutățile celorlalți, considerați a fi normali.
43 Toți copiii trebuie să beneficieze de o educație care promovează egalitatea și
nondiscriminare în drepturi. Această educație trebuie să se bazeze pe formarea fiecărui
individ în parte, o pregătire a copilului pentru viața sa de adult, care v a avea copii la rândul
său. De asemenea, educația individuală a fiecărui copil cu nevoi speciale în parte trebuie
să permită adaptarea procesului educațional în sine, pliindu -se pe necesitățile copilului
(Colker, 2009). De exemplu, descoperirea înclinațiil or, a abilităților pe care copilul le
poate avea și apoi încurajarea dezvolt ării lor într -un mod armonios.
Kinetoterapia este o parte esențială a serviciilor de îngrijire a sănătății, iar rolul
profesional al kinetoterapeutului în asigurarea serviciilor d e îngrijire a sănătății este
recunoscut în toată
Kinetoterapia este o profesie reglementată de către statul Român. Legea privind
exercitarea profesiei de kinetoterapeut și de organiza re a Ordinului Kinetoterapeuților din
România a intrat în vigoare începând cu 25 noiembrie 2016. „Reglementarea profesiei se
face direct de către stat prin legislație, fie prin autoreglementarea de către profesiune.”
Până la această dată, organizarea celor care practicau kinetoterapia era într -un
stadiu benevol, o parte din kinetoterapeuți organizându -se în asociații profesionale locale,
întrunite în Federația Română a Asociațiilor de Kinetoterapie (FRAK) , în interiorul cărora
au efectuat schimburi de exper iență și Comunicări Științifice.
Ca o concluzie a situației prezentate, necesitatea îmbunătățirii activității de
kinetoterapie și atingerea standardelor europene este o realitate pe care nu o putem nega,
în contextul actual al competențelor (învățământ sp ecial, sănătate) incluzând ca activități
profilaxia și recuperarea prin masaj, exercițiu fizic, fizioterapie.
Restructurarea domeniului kinetoterapiei la nivelul României și armonizarea pe
toate planurile, începând cu cel organizatoric, educațional, cu ce rințele WCPT se impune
odată cu legiferarea profesiei.
Lucrul cu persoanele cu deficiențe, fie fizice și/sau psihice, este destul de dificil,
deoarece se solicitâ din partea întregii echipe multidisciplinare un efort maxim. Copilul
cu astfel de probleme tr ebuie încurajat în demersul său de recuperare, înțeles, sprijinit și
ajutat atat de familie cat si de cei din mediul sau social si educational . Un copil care are
un anumit tip de handicap se poate simți, în cea mai mare parte a zilei, marginalizat și
44 ridiculizat de cei lalți copii, care pot fi extrem de cruzi uneori, mai ales când vine vorba
de anumite diferențe fizice.
Imaginea copilului despre sine trebuie să fie una de luptător și implicit de
învingător, construirea unei personalități echilibrate, care să -i ofere acea siguranță de sine
cere mult timp și efort. Emoți ile unui copil cu nevoi pot fi total diferite de cele ale unui
copil considerat normal, sănătos. Un asemenea copil percepe diferit lumea și de aceea
asistentul social trebuie să fie extreme de a tent la aceste diferențe în a reflecta sau a
reacționa la anumiți stimuli.
45 Bibliografie
Prof.univ.dr. Marcu Vasile , -Scurta istorie a conceptului de kinetoterapie in
Romania , Revista Romana de kinetoterapie , vol.19/nr.32/2013 ;
Dr. Postolache Nicolae – Istoria universal a kinetoterapiei , Editura Fundatiei
Romania de Maine , Bucuresti ,2007 ;
Chiric Alina Florentina -Evolutia kinetoterapiei in Romania , Cluj Napoca, 201 7
Popescu, Lucian, – Reglementări organizatorice și legislative în kinetoterapie
Suportul de Curs UAIC, FEFS, KTS, , Iași, 2017;
Regiunea Europeană a WCPT, Declarația Europeană de Referință în Formarea
Kinetoterapeuților (DERFK) .
Sbenghe, T udor., Kinesiologie – Știința Mișcării , Editura Medicală , București, 2008 ;
World Confederation for Physical Therapy (WCPT), Bologna Declaration, June,
1999, Declarations of Principle and Position Statements , 2003 ECTS User ’s Guide, 2004
Prof. univ. dr. Doina Marza ,- Bazele generale ale kinetoterapiei , curs studii de
licenta in Kinetoterapie si motricitate speciala, terapie ocupationala, Editura Alma Mater,
Bacau ,2012 ;
Bonea Virgine Georgiana -Politici sociale , Universitatea Bucuresti, Facultatea de
Sociologie si Asistenta Sociala, 2011 ;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: SPECIALIZAREA: KINETOT ERAPIA ÎN TRAUMATOLOGIA [604143] (ID: 604143)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.