Specializarea Jurnalism și Științele comunicării [302091]

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași

Facultatea de Litere

Specializarea Jurnalism și Științele comunicării

Mass media și terorismul.

[anonimizat]. univ. dr. Dorin Popa

Absolvent: [anonimizat]-Paula Neagu

Iași

2018

CUPRINS

Argument ………………………………………………………………………………………………………………….. 2

1. [anonimizat] …………………………………………………………………………………………….. 3

1.1 Media tradiționale ……………………………. …………………………………………………………… 4

1.1.1 Presa scrisă …………………………………………………………………………………………….. 4

1.1.2 Radio ……………………………………………………………………………………………………… 7

1.1.3 Televiziunea …………………………………………………………………………………………… 9

1.2 New media ………………………………………………………………………………………………….. 10

2. Terorismul – concept …………………………………………………………………………………………….. 13

2.1 Rădăcinile istorice ale fenomenului ……………………………………………………………….. 15

2.2 Cauzele și motivațiile terorismului ………………………………………………………………… 17

2.3 Terorismul ca reacție a celui slab împotriva celui puternic ……………………………….. 19

3. Acoperirea mediatică a fenomenului terorist și rolul mass media în combaterea acestuia ……………………………………………………………………………………………………………………………….. 21

3.1 Mass media: complici ai terorismului sau agenți ai statului? ……………………………….. 23

3.2 Dificultățile jurnaliștilor când sunt confruntați cu terorismul ………………………………. 25

4. Studiu de caz: atacul terorist asupra redacției săptămânalului satiric Charlie Hebdo și Campania Je suis Charlie ………………………………………………………………………………………….. 28

4.1 Context ………………………………………………………………………………………………………… 28

4.2 Campania Je suis Charlie ……………………………………………………………………………….. 30

4.3 Reacțiile generate de atac în rândul jurnaliștilor ………………………………………………… 34

4.4 Campania Je ne suis pas Charlie …………………………………………………………………….. 35

4.5 Presa de satiră ……………………………………………………………………………………………….. 37

4.6 Libertatea și limitele presei …………………………………………………………………………….. 39

5. Concluzii …………………………………………………………………………………………………………….. 41

6. Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………….. 42

ARGUMENT

Terorismul reprezintă un fenoment atât de complex încât evoluția atât de tragică și de imprevizibilă a acestuia a determinat unii specialiști să se întrebe dacă, într-o anumită măsură, mass media sunt responsabile, prin publicitatea și importanța acordată acțiunilor intreprinse de teroriști, de această amploare căpătată de fenomenul pus în discuție. De aici, până la vehicularea teroriei unui posibil parteneriat între cele două entități, a fost doar un pas.

Această lucrare își propune prezentarea și analizarea relației dintre insituțiile mediatice și reprezentanții terorismului, precum și limitele „neoficiale” pe care nu trebuie să le depășească presa atunci când publică sau difuzează anumite aspecte legate de tot ce ține de acest fenomen eterogen.

Pornind de la conceptualizarea celor doi piloni principali ai acestei lucrări: mass media și terorismul, abordați în primele două capitole, s-a ajuns la maniera în care jurnaliștii revistei pariziene de satiră Charlie Hebdo au ofensat, prin publicarea în numeroase rânduri a unor caricaturi ce îl înfățișau în diverse ipostaze ridicole sau batjocoritoare pe profetul Mohamed, să insulte credința musulmanilor și să „primească drept răspuns” un atac sângeros, soldat cu asasinarea a zece oameni, dintre care opt jurnaliști, un oaspete și polițistul care îi asigura securitatea directorului de redacție, Charb. Acest subiect reprezintă studiul de caz al lucrării, prezentat în capitolul patru, alături de analiza Campaniilor Je suis Charlie și Je ne suis pas Charlie, pornite în urma atacului. Cea dintâi campanie a fost pornită de persoanele solidare cu victimele atacului și familiile acestora, timp în care, ce-a de-a doua, a fost pornită ca răspuns celei inițiale, de persoane care condamnă la rândul lor crima, dar consideră că maniera în care au fost prezentate caricaturile respective a fost batjocoritoare și a atras această reacție crudă.

Capitolul al treilea, „Acoperirea mediatică a fenomenului terorist și rolul mass media în combaterea acestuia”, se concretizează prin punerea în discuție a unei teze de actualitate și anume relația de complicitate dintre mass media și terorism, potrivit căreia, cele două entități și-ar servi beneficii mutuale. Parelel cu această teza, se pune în discuție și posibilitatea ca instituțiile mass media să tindă, mai degrabă, să se încline către o dependență față de stat.

Capitolul 1: MASS MEDIA – CONCEPT

Sintagma mass media, alcătuită din cuvântul englezesc mass (masă de oameni) și cuvântul latin media (pluralul substantivului medium, care se traduce prin intermediar, transmițător, mijloc, mediu), a fost utilizată pentru prima dată în jurul anul 1920. Până în perioada celui de-al doilea Razboi Mondial, atunci când au fost introduse radioul și televiziunea, această sintagmă își limita înțelesul doar la presa scrisă.

Mass media reprezintă mijlocul principal de comunicare folosit pentru a transmite informații unui public larg, deci o tehnologie menită să ajungă la o audiență în masă. Potrivit Wikipedia, mass media se referă în mod colectiv la toate tehnologiile media: ziare, radio, televiziune, internet, dar și la organizațiile care le controlează. Tehnologiile media, menționate anterior, sunt enumerate în ordinea apariției, ordinea importanței, în ceea ce privește astăzi informarea, fiind inversă.

Pe lângă funcția de informare pe care o îndeplinesc mass media, o altă funcție de bază este divertismentul, deoarece funcționează ca o rampă de lansare pentru imaginația consumatorilor, și nu pun la dispoziție numai o posibilitate de relaxare ci oferă și o portiță de a evada din cotidian. Sociologul francez Jean Cazneuve afirmă despre percepția omului în ceea ce privește funcția de divertisment a mass media că acesta „regăsește imaginea a ceea ce se teme să vrea să fie și a ceea ce își mărturisește că visează să fie. Astfel, se creeaza o lume factice, care permite evaziunea și oferă totodată o doză ușoară de informare”.

O definiție complexă a mass media este regăsită în Dicționar politic scris de Sergiu Tămaș: „Ansamblul mijloacelor și modalităților tehnice moderne de informare și influențare a maselor sau, altfel spus, comunicația de masă realizată prin presă, radio, TV, cinematograf, discuri și alte mijloace […] Este o comunicare ce selectează din masa evenimentelor și mesajelor doar unele, care capătă astfel o semificație sporită…intră în contact cu o mare varietate de sisteme externe de natură politică, economică și culturală […] Acționează nu numai ca un instrument de circulație liberă a informației, ci și ca un mijloc de blocare și deformare a informației, întrucât poate elabora o falsă realitate, diferită de cea adevărată”.

Cea mai importantă caracteristică a mass media este dată de faptul că produsele pe care le distribuie sunt prin conținut bunuri de consum, după cum afirmă D. McQuail „un produs mass media este o marfă sau un serviciu vândut unor consumatori potențiali, în concurență cu alte produse mass media”.

Insituțiile de presă pot fi clasificate după mai multe criterii: după conținut acestea sunt generaliste sau specializate; după scopul activității se clasifică în instituții axate pe obținere de profit și instituții non-profit; din punct de vedere al tipului de public vizat se clasifică în presă quality și tabloidă; iar cea mai des întâlnită clasificare este realizată în funcție de canalul media prin care difuzează mesaje: presă scrisă și adiovizual.

Mass media sunt caracterizate de trei concepte: societate de masă, cultură de masă și comunicare de masă. Cea dintâi este o sintagmă apărută la sfârșitul secolului al XIX-lea și definește „societățile moderne în care formele tradiționale de asociere precum comunitatea, clasa, etnicitatea și religia au decăzut și în care predomină formele de organizare la scară largă, birocratizate și marcate de relații interpersonale. În termeni mai radicali, societatea de masă este caracterizată ca una în care populația este o masă nediferențiată, ruptă de rădăcinile ei comunitare, de tradiție și de moralitatea arhaică, incapabilă să aibă gusturi culturale elevate sau clarviziune politică”.

Cultura de masă este reprezentată de ceea ce se „fabrică” pentru a fi consumat de masele de oameni, practic orice produs cultural ce poate fi industrializat și poate fi transmis de mass media cu scopul de a distra cosumatorii, lipsit de scopul de a educa și fără a se adresa în mod particular persoanelor cu educație superioară sau elitelor.

Comunicarea de masă poate fi definită ca „procesul de producere instituționalizată și de răspandire generalizată a bunurilor simbolice, prin fixarea și transmiterea informației sau a conținutului simbolic”, un fenomen complex și contractoriu. O altă definiție a acestui concept este dată de C. Wright, potrivit căruia „comunicarea de masă este orientată către audiențe largi, eterogene, care nu sunt cunoscute de către comunicator; mesajele sunt transmise în mod public și sunt calculate astfel încât să ajungă repede la public, uneori chiar în mod simultan; de obicei, ele sunt tranzidente și nu au caracter de documente înregistrate”.

La sfârșitul secolului XX, mass media puteau fi clasificate în opt industrii: ziare, reviste, cărți, radio, înregistrări, filme, televiziune și internet. Fiecare industrie media are propriile tipuri de conținut, artiști creativi, tehnicieni și modele de afaceri. Internetul include bloguri, podcast-uri, site-uri web și diverse tehnologii construite pe rețeaua generală de distribuție și este adesea denumit, în mod colectiv, media digitală. Radioul și televiziune sunt numite generic media difuzate, iar unele voci suțin că și jocurile video s-au dezvoltat într-o formă distinctă a mass media, fiind vorba despre jocurile video în rețea, care oferă o experiență de joc comună jucătorilor din colțuri diferite ale lumii și le transmit aceleași mesaje și ideologii.

Aceste industrii se clasifică la rândul lor în media tradiționale, reprezentate de ziare, reviste, radio, TV, și new media, reprezentate de internet și site-uri web, flux audio/video, platforme sociale, e-mail, bloguri, forumuri, jurnalism cetățenesc, știri online.

1.1 MEDIA TRADIȚIONALE

Într-o expresie cunoscută care spune că: radioul anunță,televiziunea arată și presa scrisă comentează, se sintetizează rolul fiecărui canal de comunicare partizan a ceea ce numim astăzi media tradiționale. Radioul transmite informația, televiziunea o completează cu imagine și video, iar presei scrise, din cauza procesul de difuzare mai lent, îi revine rolul de a comenta cele prezentate deja de cele două canale precedente.

1.1.1 PRESA SCRISĂ

Presa a luat naștere din dorința conducătorilor de a le comunica hotărâri sau anunțuri supușilor, iar mesajul transmis să ajungă cât mai repede la o masă cât mai largă de oameni. Totuși, sunt voci care susțin că prima formă de informare din lume a fost reprezentată de zvonuri, despre care se consideră că au un prestigiu autentic în toate epocile omenirii.

Inventarea tiparului de către Johann Gutenberg nu se regăsește în istorie cu o dată specifică, fiind discuții în acest sens în jurul anilor 1434, 1438 sau 1439. Nici locul apariției nu este precizat cu siguranță, oscilându-se între Mainz și Strasbourg, orașul natal al germanului și orașul unde și-a desfășurat mare parte din activitate. Deși această invenție era deja cunoscută, primele „ziare” au fost distribuite fiind scrise de mână, soluția tiparului nefiind viabilă la acea dată. Considerat greu de folosit, tiparul era destinat mai mult cărților. Prima carte a fost publicată în anul 868 d. H., în China, și a fost intitulată Diamond Sutra.

Importanța invenției lui Gutenberg a fost întărită de diverși specialiști, însă o opinie memorabilă a fost relevată de Marshall McLuhan: „Odată cu Gutenberg, Europa intră în faza tehnologică a progresului, fază în care schimbarea însăși devine norma arhetipală a vieții sociale. Tipografia a tins să transforme limbajul dintr-un mijloc de percepție și explorare într-un bun de consum transportabil. Tiparul nu este numai o tehnologie, ci el însuși este un izvor de materie primă sau o materie primă, ca bumbacul, lemnul sau radioul; ca orice materie primă, el structurează nu numai raporturile intersenzoriale ale individului, ci și modelele interdependenței colective”.

Când vine vorba despre primele ziare tipărite, primul periodic propriu-zis a apărut în secolul al XVII-lea, mai precis în 1605, la Anvers, și era reprezentat de o foaie cu titlul Nieuwe Tydinghen ( Știri recente). Primul săptămânal a fost tipărit în august 1609, la Strasbourg, cu titlul Aviso-Relation oder Zeitung, iar primul cotidian a apărut în Germania, la Leipzig, în anul 1660, intitulat Leipzig Zeitung.

O realitate mediatică atât de variată, cum este ziarul, a generat nevoia unei clasificări, iar pentru o clasificare cât mai verosimila s-a apelat la diverse criterii:

ora de apariție: ziare de dimineață, ziare de prânz, ziare de seară;

aria de difuzare: ziare naționale, ziare regionale, ziare locale;

conținut: ziare cu caracter general, ziare specializate;

format: format standard, broadsheet, tabloid, compact;

tiraj: de mare tiraj, de tiraj mic și mediu;

calitatea demersului jurnalistic: ziare tip quality (de calitate, serioase) și tip tabloid (populare).

1.1.2 RADIOUL

Încă din cele mai vechi timpuri omul a aspirat la transmiterea informației la distanță, iar descoperirile tehnice din domeniu au dus la dorința de a comunica la distanțe din ce în ce mai mari. Din acest punct, până la fecvențele radio pe care le ascultăm astăzi, au fost parcurși pași mărunți dar eficienți.

După ce au fost puse bazele teoriei fenomenului electromagnetic, a urmat descoperirea paratrăznetului, de către Benjamin Franklin, care a dus la folosirea electricității în comunicare. Următorul pas a fost făcut de către fizicianului Hans Cristian Oersted, în 1813, care a descoperit efectului electric asupra unei busole. În 1832, a fost inventat telegraful electric și alfabetul format din linii și puncte, de către Samuele Morse. În 1865, este eleborată teoria electromagnetică a luminii de către fizicianul James Clark Maxwell, urmat de Heinrich Rudolf Hertz care, în 1887, descoperă faptul că undele transmise au marimea corespunzătoare sursei de oscilație. Fizicianul francez Branly este cel care a reușit să pună în practică ceea ce au descoperit antecesorii săi. Astfel, în 1890, acesta realizează un aparat denumit „coheror”, care reprezenta „un tub de sticlă umplut cu pulbere de nichel, astupat la cele două capete cu material izolant, prin care circula curentul electric numai în momentul în care în atmosferă se produceau descărcări electrice”. „Părintele radioului”, Guglielmo Marconi, este cel care a reușit să transmită primele unde radio la distanță, fără fir, și să dea naștere radiotehnicii, în 1895.

Inițial, descoperirile prezentate mai sus au deservit serviciilor militare, ajungând mai târziu să fie utilizate pentru comunicarea în masă, ceea ce a dus la nașterea radioul.

Primul post de radio a luat naștere la Pittsburg, în 1916, având un caracter experimental, și a primit în 1920 licența de emisie, ajungând astfel un post de radio oficial.

La 1 noiembrie 1928 a luat naștere primul post de radio din România, dată marcată de transmisiunea primei emisiuni de radio în limba română. În cadrul aceastei prime transmisiuni radio de la noi din țară, profesorul Dragomir Hurmuzescu a rostit câteva cuvinte memorabile: „Să nu se creadă că radiofonia este o chestiune numai de distracție. Radiofonia este de o mare importanță socială, cu mult mai mare decât teatrul, pentru răspândirea culturii și pentru unificarea sufletelor, căci se poate adresa la o lume întreagă, pătrunzând în coliba cea mai răzleață a săteanului”.

O descriere vibrantă a efectului radioului asupra oamenilor a fost exprimată de către Marshall Mc Luhan în cartea sa Să înțelegem media, extensiile omului: „Radioul afectează majoritatea oamenilor în mod personal, intim, oferind o lume a comunicării nerostite între scriitor, vorbitor și ascultător. Acesta este caracterul imediat al radioului. O experiență intimă. Profunzimea subliminală a radioului este încărcată cu ecourile răsunătoare ale trâmbițelor tribale și străvechilor tobe. Este o caracteristică implicită în natura acestui mediu, cu puterea lui de a transpune psihicul uman și societatea într-un singur ecou”.

Radioul înregistrează un flux informațional continuu prin difuzarea în permanență fie de materiale vorbite (informații, materiale publicitare), fie de muzică. Tot informație se poate numi însă și zgomotul de fundal, deoarece ajută ascultătorul să își formeze imagini auditive și stimulează imaginația.

Funcțiile radioului sunt diverse, dar cea mai importantă este funcția de informare, deoarece scopul principal al acestuia este de a transmite date unei mase largi de oameni mai rapid și mai eficient decât celelalte mijloace mass media.

Posturile radio își aleg și își asamblează conținutul în așa fel încât să-și creeze o identitate, care duce la formarea unui public propriu, pe care dorește să-l atragă și sa-l rețină ca public fidel. Această personalizare a conținutului se definește prin termenul format. Cele mai reprezentative formate radio sunt: Adult Contemporary, Contemporary Hit Radio, Urban Contemporary, Easy Listening, Album-Oriented Rock, Middle-of-the-road, Muzică Clasică, Religios, Etnic, News/Talk.

Potrivit unui studiu realizat de Edison Research, în anul 2016, oamenilor le place să asculte radioul deoarece se simt conectați la noutățile în materie de muzică, la știrile locale și globale și pentru că este ușor de ascultat pe telefonul mobil.

1.1.3 TELEVIZIUNEA

Nu multe au fost invențiile care au avut un impact atât de mare asupra societății contemporane, așa cum a avut apariția televiziunii și, implicit, a televizorului.

Televiziunea a luat naștere prin unirea unor trei descoperiri importante: „cele referitoare la fotoelectricitate, procedeele de analiză a fotografiilor descompuse apoi recompuse în linii cu puncte deschise sau întunecate, și undele hertziene pentru transmiterea de semnale”, potrivit Wikipedia.

Se poate spune că televiziunea s-a născut de două ori: prima dată în Europa, în anii ‛30, iar a doua oară în Statele Unite, după cel de-al doilea Război Mondial. Ca și în cazul altor invenții ale ultimilor 100-150 de ani și în cel al televiziunii originea este greu de stabilit.

Transmiterea primelor imagini la distanță a avut loc la sfârșitul secolului al XIX-lea, atunci când au fost studiate și fenomenele statice si fotoelectrice. Germanul Arthur Korn este cel care a reușit în 1907, prin descoperirea fototelegrafiei, să creeze prima legătură de acest tip, între Berlin și Paris. Cel dintâi precursor al televizorul de astăzi a fost conceput în anul 1863, de către italianului Giovanni Caselli, și a purtat numele de pantelegraf („un sistem de trimitere și recepționare a desenelor simple sau a mesajelor autografe prin liniile telegrafului electric”).

Televiziunea electronică a fost implementată pentru prima dată cu succes la San Francisco, la 7 septembrie 1927, de către Philo Taylor Farnsworth, un inventator în vârstă de 21 de ani, despre care se spune că a locuit într-o casă fără electricitate până la vârsta de 14 ani.

Primul post de televizune inaugurat a fost BBC, în Marea Britanie, în anul 1936, cu un program de 12 ore pe săptămână.

Începutul televiziunii în România are loc câțiva ani mai târziu, în 1953, an în care a fost construit și aprobat primul emițător de televizune românesc, alb-negru. Acesta a fost înfăptuit de profesorul Alexandru Spătaru. La 21 august 1955 a avut loc prima transmisie a televiziunii românești, iar Televizunea Română a început să emită propriu-zis la 31 decembrie 1956. Experimente de televiziune în culori, la noi în țară, au loc începând cu anul 1964.

O descriere cel puțin interesantă a scopului televiziunii în viața omului este realizată în cartea Televiziunea pe înțelesul tuturor, de către Andrew Goodwin și Garry Whennel: „Televiziunea trebuie să țină legătura cu experiențele concrete ale oamenilor atît în termenii vieților noastre reale, cît și în cei ai vieții noastre fanteziste; dacă nu ne putem recunoaște dorințele și visele în televiziune, acest lucru nu înseamnă nimic pentru noi. Televiziunea trebuie să fie relevantă și la zi”.

În acest moment, potrivit Wikipedia, în România emit aproximatix 100 de canale tv naționale, aproximatix 200 de canale cu acoperire locală sau regională și patru canale ce transmit exlusiv online. Aceste numere menționate reprezintă doar canalele românești cu transmisie în limba română. Tot în limba română, la noi în țară, mai emit și câteva posturi moldovenești și sârbești, care ori sunt produse nativ, au o pistă audio, fie au subtitrări sau emit partajat în limba română.

NEW MEDIA

Deși la momentul apariției formelor de media tradiționale, precum televizorul sau radioul, acestea erau considerate tot forme noi de media, new media aduc în plus față de acestea interactivitatea și posibilitatea utilizatorilor de a genera la rândul lor conținut.

Când vine vorba despre definirea conceptului „new media”, ca și în cazul altor concepte ale internetului, acesta nu are o definiție unanim acceptată, existând definiții diferite, asemenea tipurilor de utilizatori. În principiu, new media se referă la tehnologii care există de mai mult timp și care au căpătat relativ recent popularitatea copleșitoare de care se bucură în zilele noastre dar și la interacțiunea dintre oameni și tehnologie. Acestea reprezintǎ instrumente cu importanță majoră în procesul de globalizare, importanță dată de fluxul continuu de informații pe care îl generează.

Parte din noile media fac produse și servicii care oferă informații sau divertisment, precum site-uri web, flux audio/video, platforme sociale, e-mail, bloguri, forumuri, jurnalism cetățenesc, știri online.

Pe lângă „definiția cea mai uzuală”, scrisă mai sus, sunt persoane care socotesc noile media ca fiind un termen cheie pentru toate formele de comunicare electronică care au apărut sau care vor apărea vreodată.

Unii specialiști definesc new media ca fiind media digitalizată, caracterizată de interactivitate și comunicare interpersonală, rezultată printr-o formă de calcul. Fiind, totodată, ușor de utilizat, procesat, stocat și cel mai important, ușor de accesat.

Cu toate acestea, sunt și cazuri în care se consideră că digitalizarea nu deține monopolul noilor media și că acestea pot fi caracterizate și prin produse realizate pe computer dar prezentate la televizor sau în print. Filme care utilizează animații 3D, emisiuni editate pe computer sau ilustrații și anunțuri create tot pe acest instrument și tipărite pe hârtie, sunt exemple aduse în acest demers. Se sugerează astfel, că un computer poate fi folosit și pentru producție, nu doar pentru expunere, și rezultatele generate să reprezinte tot parte din new media.

Pe lângă modalitățile consacrate de reprezentare a mass media în mediul online, cum ar fi site-urile specializate de știri sau blogurile, un rol important în răspândirea rapidă a informațiilor de orice natură, fie ele corecte sau mai puțin corecte, este jurnalismul cetățenesc.

New media oferă publicului pe care îl deservește tot mai multe șanse să devină din „client” – concurent. Astfel, jurnalismul cetățenesc este reprezentat de persoane care nu activează ca jurnaliști profesioniști dar furnizează informații prin intermediul rețelelor sociale. Jurnalismul cetățenesc și-a extins influența la nivel mondial, în ciuda disputelor continue legate de faptul că persoanele care practică acest tip de jurnalism nu sunt la fel de credibile ca cele instruite în această meserie.

Atât termenul (jurnalism cetățenesc), cât și practica, au luat naștere în Coreea de Sud, unde antreprenorul online Oh Yeon-ho, împreună cu trei colegi, au creat un cotidian online, nemulțumiți fiind de presa locală sud-coreeană. Acest cotidian a funcționat cu reporteri voluntari, fără experiență în domeniu, și s-a bazat pe sintagma „fiecare cetățean e reporter” („every citizen is a reporter”), spusă de fondatorul sud-coreean.

În ceea ce privește rețelele sociale, Facebook reprezintă o piață cu potențial imens în răspândirea informațiilor. 1,45 miliarde de persoane sunt considerate utilizatori zilnici ai acestei rețele, în fiecare secundă sunt create 5 noi profiluri de Facebook, iar la fiecare 60 de secunde se postează 510.000 de comentarii, se actualizează 293.000 de statusuri și se încarcă 136.000 de fotografii.

Apariția internetului, așa cum afirmă John Naughton în A Brief History of the Future: Origins of the Internet „condensează un întreg proces de dezvoltare a omului, a condiției umane, sociale, culturale, tehnologice și științifice” și popularizarea acestuia a generat un soi de dependență aproape generală de a exista în mediul online. Astfel, așa cum ne prezintă Dorina Guțu în cartea sa New media, oamenii au ajuns să trăiască în același timp în două lumi, o lume reală și una virtuală. Acest fapt a devenit atât de obișnut, încât cei care trăiesc altfel sunt socotiți ca o abatere de la normal.

Această dependență poate fi justificată de libertatea de exprimare pe care o oferă mediul online utilizatorilor, libertate de care se profită din plin, după cum informează Dorina Guțu, în aceeași carte, pentru că „«în internet» românul se poate exprima precum îi e pohta, fiind, după voie și putințe, fie voce autoritară, fie cârcotaș de profesie sau martor din umbră”. Disponibilitatea oferită și ușurința cu care se pot accesa informațiile în mediul online, sunt cauzele care au dus la această popularitate la nivel global.

Capitolul 2: TERORISMUL

2.1 CONCEPT

Deși a fost scris un număr considerabil de cărți și au fost realizate multe cercetări pe această temă, paradoxal, nu s-a ajuns la un consens asupra definirii terorismului, fiind socotit de experții în domeniu ca un concept abstract, fără esență

Din punct de vedere etimologic noțiunea de terorism provine din cuvântul teroare, care la rândul său își are originea în latinescul terror, terroris (groază, frică, spaimă provocată premeditat, prin amenințare, intimidare), căruia i-a fost adăugat sufixul –ism, care denotă un caracter sistematic.

Studierea terorismului este atât de complexă încât acest fenomen poate fi reprezentat ca un aisberg, deoarece amenințarea venită din partea acestuia nu este nici pe departe numai ceea ce se vede, ci mai curând ceea ce nu se poate vedea.

Dar ce este terorismul? Definițiile date terorismului sunt numeroase și foarte distincte, iar cea dintâi definiție ce trebuie menționată în acest caz este cea oferită de Dicționarul explicativ al limbii române, potrivit căruia: „Terorismul este totalitatea actelor de violență comise de un grup sau de o organizație pentru a crea un climat de insecuritate sau pentru a schimba forma de guvernământ a unui stat”.

Alex Schmid și Albert Jongman, doi cercetători olandezi de la Universitatea din Liden, au realizat un studiu menit să conceptualizeze termenul de terorism. În acest demers, au strâns 109 definiții oficiale ale acestui termen și le-au analizat, descoperind că „preponderența elementului violență era covârșitoare (83,5% din cazuri); urmau scopurile politice (65%), teama indusă (51%), arbitrarul și acțiunea nediscriminatorie asupra țintelor alese (21%) și victimizarea civililor, non-combatanților, neutrilor și persoanelor neimplicate (17,5%)”.

Având ca punct de pornire elementele definitorii ale terorismului descoperite de A. Schmid și A. Jongman, Cristian Barna a propus în cartea Terorismul, ultima soluție? următoarea schemă de definire a acestui fenomen:

Fig. 1 – Schema de definire a terorismului realizată de Cristian Barna

Terorismul reprezintă un produs al societății omenești, vine din interiorul civilizațiilor și are o gamă foarte largă de scopuri și obiective, așa cum spune și Christian Delanghe, fost general de corp de armată în timpul atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001: ,,Terorismul este o problemă a oamenilor care plonjează într-o logică a urii fără limite, pentru care toate valorile ce fundamentează societatea noastră occidentală și mai ales respectul față de viața umană nu mai au curs”. Terorismul reprezintă la nivel internațional una dintre principalele amenințări la adresa societății umane, precum și a stării de siguranță națională.

Noțiunea de terorism a fost folosită pentru prima dată în 1930, la cea de-a doua Conferință de Armonizare a Dreptului Penal de la Bruxelles. La acea dată, această noțiune a fost definită ca: „folosirea internațională a unor mijloace, capabile să producă un pericol, reprezintă acte de terorism care constrau în crime împotriva vieții, libertății și integrității fizice a unor persoane sau care sunt îndreptate contra vieții private sau de stat”.

Despre complexitatea terorismului ca și fenomen ne spune Ola Gavril, în cartea sa Terorismul și formele sale: „Terorismul se prezintă ca un fenomen social extrem de complex, constând din manifestarea spectaculoasă a violenței, cu scopul de a atrage atenția, a înspăimânta, a chinui și a impune un anumit tip de comportament, uneori pur și simplu pentru a teoriza, printr-o gamă foarte diversificată de acțiuni-limită, în care omul este deopotrivă armă și victimă, călău și condamnat”.

Teorismul actual este considerat monstruos, depășind orice limită a raționalului. Deși este îndreptat împotriva liderilor politici, diplomaților, reprezentanților mass media, militarilor, polițiștilor sau a altor funcționari publici, acseta lovește ținte din rândul oamenilor nevinovați, surprinși în locuri publice aglomerate. Astfel, se consideră că în cazul terorismului actual, s-a format o regulă ce presupune neselectivitatea țintelor.

2.2 RĂDĂCINILE ISTORICE ALE FENOMENULUI

Actele individuale sau colective de terorism nu reprezintă un feonomen nou, ci au fost consemnate cu milenii în urmă. Au pornit inițial ca forme de intimidare ale unui individ asupra altuia mai slab, evoluând apoi spre intimidarea în masă. Așa cum, simplu și plastic, stigmatizează și Xavier Raufer acest fenomen drept „arma celui mai slab îndreptată împotriva celui puternic sau atacul viespei împotriva elefantului”.

Cercetătorii care studiază rădăcinile terorismului se împart în două tabere: cei care consideră că organizații teroriste au existat de-a lungul mileniilor omenirii și cei care consideră că își au originea în ultimele decenii Până la un punct, ambele teorii au câștig de cauza, deoarece, deși caracteristicile de bază ale acestui fenomen au rămas aceleași încă de la începuturi, metodele, obiectivele și armele lor se „actualizează” constant. Randall D. Law descrie acest lucru astfel: „Terorismul este la fel de bătrân ca și civilizația umană și la fel de tânăr ca știrile din această dimineață”.

Frica și teroarea au reprezentat de-a lungul istoriei unelte edificatoare ale constrangerii, iar dorința de putere a dus la sporirea ideii de teroare. Primele forme de exprimare ale terorii au avut la bază motive religioase. Tot de la începuturile terorismului s-a dezvoltat și cultul sacrificiului de sine, apărând și așa numiții kamikaze astăzi, care considerau că sacrificarea propriei vieți în asemenea acțiuni reprezentă un act de sacralitate.

Discuția despre rădăcinele istorice ale terorismului și prezentarea (chiar și menționarea succintă) a mișcărilor teroriste ce au avut loc de-a lungul timpul este mult prea complexă și, în orice caz, nu reprezintă pilonul principal al acestei lucrări. Se poate cita, însă, scurta prezentare făcută de Randall D. Law, în cartea Istoria terorismului. De la asirieni la jihadiști, despre acțiunile ce au precedat apariția termenului de terorism: „Claudius Pulcher, patricianul roman care s-a folosit de bande criminale pentru a-și intimida adversarii, sicarii cuțitari din Iudeea, care sperau să provoace un război cu romanii; în secolul al XII-lea Asasinii, care își ucideau și terorizau rivalii musulmani; savanșii medievali care citau sfintele scripturi pentru a justifica asasinarea conducătorilor”, dar și scurta trecere în revistă a acestuia a acțiunilor întreprinse de grupări teroriste după ce a fost adoptat acest termen: „Din anii 1790, terorismul a fost folosit de asociațiile secrete italiene, care sperau ca astfel să pună fundația unui stat democratic, de revoluționarii ruși care voiau să impună socialismul și de anarhiștii europeni foarte dornici să doboare toate guvernele. Muncitorii americani îi intimidau pe industriași prin terorism, în vreme ce naziștii germnai l-au utilizat pentru preluarea cvasilegală a puterii. Sioniștii și arabii, deopotrivă, l-au folosit în încercarea de a-și înființa state în Palestina. Unele culturi sperau să declanșeze apocalipsul, iar extremiștii ecologiști au încercat să salveze natura cu ajutorul terorismului. Și, mai aproape în timp, un american a aruncat în aer o clădire federală din Oklahoma City pentru că era dezgustat de guvern”.

Războiul mondial purtat astăzi împotriva terorismului a fost declanșat în urma catastrofei de mare amploare din data de 11 septembrie 2001, atunci când au avut loc o serie de atacuri sinucigașe coordonate de gruparea teroristă Al-Qaeda împotriva Statelor Unite. 19 arabi au preluat controlul a patru avioane comerciale de pasageri, pe două dintre ele le-au deturnat izbindu-le în Turnurile Gemene ale World Trade Center din New York, prăbușindu-le, al treilea avion a fost prăbușit de către teroriști în clădirea Pentagon din Arlington, Virginia, iar cel de-al patrulea, al cărui control au reușit să-l recâștige membrii echipajului și pasagerii, s-a prăbușit pe un câmp lângă Shanksville, Pennsylvania. Bilanțul a fost devastator: 2.993 de morți, majoritatea civili, inclusiv teroriștii.

Scopul acestei acțiuni teroriste, de a constrange omenirea să reflecteze asupra Islamului și a terorismului, a fost atins, deoarece a făcut subiectul unei răsunătoare desfășurări mediatice, atingând cel mai mare „succes” din istoria terorismului. Astfel, se poate spune că terorismul a devenit una dintre cele mai importante primejdii care planează asupra păcii și siguranței din toată lumea.

2.3 CAUZELE ȘI MOTIVAȚIILE TERORISMULUI

Terorismul are cauze și efecte. Poate avea explicații, însă nu și justificări. Cercetarea cauzelor terorismului nu reprezintă o încercare de legitimare a lui, ci este necesară în demersul de identificare a unor soluții de combatere.

Deși motivele terorismului sunt diverse, cele mai frecvent stipulate sunt:

Obținerea de bani și avantaje – se urmărește în special obținerea de arme neconvenționale;

Dorința de a răspândi un mesaj – actul este comis în general pentru a aduce anumite idei în dezbaterea publică;

Terorismul „justițiar” – urmărește pedepsirea unor fapte sau acțiuni considerate de teroriști nedrepte și are ca pretex răzbunarea;

Fanatismul religios – se poate situa la baza unui grup terorist/unei organizații teoriste și este folosit uneori drept pretext pentru atingerea propriilor interese;

Subminarea autorității de stat – reprezintă un obiectiv secundar al oricărui atac;

Lupta pentru eliberare, emancipare și obținerea puterii politice – unele grupări teoriste au idealuri care nu pot fi obținute pe căi diplomatice, politice sau militare și le transforma într-o justificare a violenței.

Fig. 2 – Mobilurile actelor teroriste

La baza actelor de terorism, se speculează că ar sta următoarele două motivații:

„Motivația psihofiziologică – bazată pe prea multă îndoctrinare, reclamă, propagandă, ideologie, religie, împinse până la fanatism, elemente care, toate la un loc, produc modificări sau un control extern psihofiziologic al indivizilor;

Motivația socio-culturală – caracterizată de două dimensiuni:

Dimeniunea socială (sărăcia, subdezvoltarea, frustarea);

Dimensiunea culturală (desconsiderarea valorilor, tradițiilor, limbii, impunerea unui model cultural străin inadaptabil)”.

În discuția despre cauzele terorismului se poate menționa și părerea profesorul american I. Simon: „principala cauză a fost și este încă lipsa de dorință și de inițiativă a claselor conducătoare de a rezolva problemele arzătoare cu care este confruntată societatea. Violența generează violență. Actul individual de violență este răspunsul la o situație politică și socială”

2.3 TERORISMUL CA REACȚIE A CELUI SLAB ÎMPOTRIVA CELUI PUTERNIC

De regulă, nu cel mai slab îl terorizează pe cel puternic, ci invers, și nu pentru că cel slab nu ar vrea să facă același lucru, doar că pentru a teroriza ai nevoie de putere. Astfel, riposta celui slab impotriva celui puternic nu se poate numi tot terorism, ci insurgență sau nesupunere. Așa cum regăsim afirmat și de către Ola Gavril în Terorismul și formele sale: „Terorismul, ca reacție a celui slab împotriva celui puternic, este, în principiu, o răzvrătire la terorism (sau al ceea ce cel care se răzvrătește consideră terorism), adică este terorism contra terorism”.

Terorismul este atât la îndemâna celor puternici cât și la îndemâna celor slabi, diferență făcând faptul că cel puternic poate să facă ce vrea, timp în care cel slab face doar ce poate.

În general, atacurile înfăptuite de către cei slabi împotriva celor puternici sunt pregătite îndelung și au loc pe teritoriul celor puternici, pentru a le ataca fie punctele vulnerabile fie punctele cele mai puternice. Sunt atacuri realizate cu orice mijloace pe care le au la îndemână organizațiile teroriste și sunt greu de anticipat, pentru a fi, prin urmare, greu de parat. În momentul în care aceste acțiuni devin previzibile, gruparea sau organizația teroristă care le desfășoară își pierde puterea și astfel rațiunea de a mai exista. Puterea cea mai mare de care poate da dovadă un atacator slab în fața unui adversar mai puternic este compensarea forței prin inteligență și spirit de sacrificiu, dus în general la extrem, până la fanatism.

Cauzele principale ale terorismului ca reacție a celui slab împotriva celui puternic sunt:

„Inegalitatea socială, polarizarea bogăției și a sărăciei;

Aroganța puterii;

Lupta pentru putere și supremație;

Ura celui slab împotriva celui puternic, izvorâtă din negarea ordinii existente pe care cel slab o consideră nedreaptă;

Proliferarea disperării;

Exercitarea de către cel puternic a unor presiuni și acțiuni pe care cel slab le consideră a fi acte sau acțiuni teroriste;

Incompatibilități grave în perceperea sistemelor de valori;

Existența unor tensiuni, convingeri și prejudecăți care cer alt proiect al lumii;

Hotărârea de a distruge nu pentru a se construi, ci pentru a spulbera;

Nevoia de a fi luat în seamă”.

Capitolul 3: ACOPERIREA MEDIATICĂ A FENOMENULUI TERORIST ȘI ROLUL MASS MEDIA ÎN COMBATEREA ACESTUIA

Scopul atentatelor teroriste este de a atrage atenția opiniei publice. Acest scop este atins prin mass media, care joacă un rol definitoriu în această situație. Așa cum a afirmat „Doamna de fier” Margaret Thatcher, fost prim-ministru al Marii Britanii, la Conferința American Bar Association, în iulie 1985: „teroriștii se hrănesc din publicitatea mediatică” și este necesar să „fie privați de oxigenul publicității”.

Grupările teroriste funcționează prin inducerea fricii în rândul populației, cu scopul de a determina opinia publică să exercite presiune asupra reprezentanților politici, pentru a-i determina pe aceștia să cedeze în favoarea solicitărilor făcute de teroriști.

Există atât puncte de vedere care susțin o posibilă relație de într-ajutorare a mijloacelor mediatice și a terorismului, dar deopotrivă și puncte de vedere care consideră că între cele două există o relație de indiferență. Această „relație de indiferență” se justifică prin faptul că există cazuri când teroriștii „nu urmăresc nici să producă panică la nivelul unor grupuri, nici să facă propagandă prin săvârșirea unor atentate”, sau rămân indiferenți la mediatizare.

Este adevărat faptul că atât timp cât teroriștii vor săvârși atentate, mass media vor fi interesate să le difuzeze. Cu toate acestea, situația este în cotradictoriu: media nu dorește, pe de o parte, să ofere publicitate și notorietate acestui tip de acțiuni, dar pe de cealaltă parte terorismul este un subiect care „se vinde”, produce tiraj, creează audiență și generează flux de accesări în mediul online.

Teroriștii văd în instituțiile mass media o metodă de amplificare a sentimentului de panică a mulțimii, dar și de a-și pune în aplicare amenințările. În acest caz, poate fi menționată afirmația lui Alex Schmid: „ubicuitatea media expune familiilor ostatecilor suferințele lor create de capturarea acestora de către teroriști. Rezultatul este unul pozitiv pentru ostateci dar și pentru teroriști subminând poziția adoptată de actorii instituționali față de revendicările grupărilor teroriste: Fără negocieri, fără concesiuni!”.

Deși există exemple suficiente pentru a demonta teoria potrivit căreia între mass media și fenomenul reprezentat de terorism ar exista o anumită legătură care ar duce la intensificarea terorismului actual, nu putem nega însă că anumite aspecte ale mass media moderne permit o relație cu acest tip de acțiuni, care le-ar putea asigura beneficii mutuale.

Practic, în analiza relației dintre mass media și teroriști nu se sugerează în niciun fel că instituțiile mass media ar fi susținătoare ale valorilor acestor grupări, dar este indicată o anumită vulerabilitate a mijloacelor mediatice în fața manipulării și exploatării lor de către grupările teroriste.

Principalele obiective pe care le urmăresc teroriștii prin manipularea mijloacelor mediatice ar fi următoarele:

„propaganda acțiunilor comise și crearea unei stări de panică în rândul populației;

Adeziunea populației față de acțiunile săvârșite, subliniindu-se caracterul just al cauzei urmărite și iminența victoriei;

Obstrucționarea ripostei forțelor de securitate, sugerând încălcarea valorilor democratice, precum și ineficiența măsurilor de combatere adoptate;

Mobilizarea și incitarea simpatizanților, în scopul recrutării acestora și obținerea de contribuții financiare”.

Deși mass media urmăresc atingerea maximului de audiență, trebuie să conștientizeze importanța rolului pe care îl joacă în informarea publicului și influența pe care o pot avea în ceea ce privește înțelegerea dintre diferite grupuri, atât la nivel național cât și la nivel internațional, fie acestea de natură religioasă, socială, etnică sau culturală. După cum afirmă Cristian Barna în Terorismul, ultima soluție?: „Este important de subliniat că mass media acționează sub imperiul unor constrângeri de ordin financiar, ideologic, concurențial, de marketing comercial sau de căutare a senzaționalului. Aceste constrângeri grevează discursul mediatic uneori efectul fiind prezentarea obtuză, unidimensională, stereotipă și părtinitoare a valorilor caracteristice altor civilizații”.

Astfel, instituțiile mass media sunt datoare să își conserve profesionalismul, să acorde importanța cuvenită rolului pe care îl joacă într-o societate civilă și să evite posibilitatea asocierii sale cu un „instrument pentru materializarea scopurilor urmărite de teroriști”.

Prin capacitatea instituțiilor mass media moderne de a furniza informații semnificative și in timp real despre atacurile teroriste, acestea pot face în acest context și recomandări privind modul de protecție a populației civile dar și strategii de combatere a terorismului. Astfel, în cadul societăților democratice, există o relație între instutuțiile de combatere a terorismului și mass media, caracterizată de:

„O strategie de laissez fair: nu se acoperă mediatic fenomenul terorist, oricât de serioasă ar fi amenințarea. Pericolul este evident: grupările teroriste vor exploata mass media pentru a-și intensifica capacitatea de a crea un climat de frică și subminare, de a amplifica propaganda pentru mediatizarea cauzei sau pentru a forța actorii instituționali să facă concesii, având drept rezultat încurajarea producerii unor atentate teroriste;

Cenzura mass media: limitarea accesului grupărilor teroriste la rețelele de informare. În general, actorii instituționali evită să cenzureze acoperirea mediatică a fenomenului terorist. Este unanim recunoscută importanța evitării manipulării mass media de către teroriști dar dacă libertatea presei ar fi sacrificată în numele combaterii terorismului ar fi încălcat unul dintre fundamentele societății democratice;

Evitarea pericolului manipulării și exploatării mass media de către teroriști”.

3.1 MASS MEDIA: COMPLICI AI TERORISMULUI SAU AGENȚI AI STATULUI?

Ideea de complicitate dintre mass media și terorism este destul de răspândită, mass media fiind considerate o adevărată cameră de ecou a terorismului. După cum explică Michel Wieviorka și Dominique Wolton, ar există o relație în care și-ar servi beneficii mutuale: „În această interpretare, relația dintre mass-media și terorism se bazează, deci, pe principiul interesului reciproc […] Pe de o parte, transgresiunea tabuului violenței, șocul evenimentului, teama, sentimentul de aminințare și iraționalul; pe de altă parte, vizibilitatea și, la limită, legitimitatea spectacolului, pe care o împrumută canalele de comunicare indispensabile funcționării societăților democratice”.

Astfel, mass media ar avea nevoie de violența produsă de teroriști pentru a „vinde” cât mai mult în rândul cetățenilor avizi de informație și de neașteptat, în timp ce săvârșitorii actelor de terorism se văd nevoiți să ofere legitimitate discursivă acțiunilor lor, prin intermediul mijloacelor mediatice. Practic, cei doi ar apela unul la altul pentru a-și consolida poziția în spațiul public.

Chiar dacă este ușor observabil faptul că autorii terorismului își aleg cu atenție acțiunile, pentru a viza și a interesa un număr cât mai mare de oameni, urmărind totodată și publicitatea mediatică, este dificil, totuși, să se deducă din acestea o complicitate a acestora cu mass media.

Această presupusă teză a complicității nu rezistă la o analiză mai detaliată, care vizează relațiile pe care le pot întreține mass media și teroriștii. „Relațiile teroriști – mass media sunt caracterizate de trei faze: indiferența relativă, strategia mediatică plus ruptura și amenințările. Doar într-un moment foarte scurt al celei de-a doua faze, teroriștii și mass media pot fi suspectați de «complicitate»”.

„Bulversate” de terorism, mass media pot tinde să se încline către o dependență față de stat. O posibilitate care nu poate fi considerată cu mult mai benefică față de cea a complicității. Din necesitatea de apărare a democrației în fața acțiunilor teroriste, mass media, din spatele „complicității” întreținute cu teroriștii, ajung în vizor ca „agent al statului”. Din solidaritate democratică și din necesitatea de a nu servi discursuri „complice” autorilor terorismului, mass media poate ajunge să practice o formă de autocenzură, acest lucru ducând la nevoia de cooperare cu statul. Anumite surse consideră chiar că această cooperare este mai profundă decât lasă mass media să se vadă. „Studiile de caz duc la concluzia că raporturile dintre stat și mass-media sunt caracterizate de grade variabile de dependență și de tensiune, ca și de o luptă continuă pentru controlul informației”.

În lupta dusă de stat impotriva teroriștilor, mijoacele mediatice joacă un rol hotărâtor, pentru că pot alege dacă să ia parte la așa-zisul „război pshologic” purtat de stat și să confere discursului mediatic despre terorism o simbolistică dominantă (simpla calificare a acestora drept teroriști, reprezintă un mod de a-i priva de legitimitatea democratică), trasformându-se prin acestea „agenți ai puterii statului”. Prin intermediul mass media, statul își poate asigura supremația asupra celor care săvârșesc acte de violență.

În contradicție cu prima teza, potrivit căreia mass media se află în complicitate cu autorii actelor de terorism, se poate afirma, că în perioade de terorism, acestea au dificultăți în exprimarea unui discurs autonom și sunt dependente de discursurile guveramentale. „Statul își asigură subordonarea mass media, care sunt artizanii vizibilității sale necesare în democrație”.

3.2 DIFICULTĂȚILE JURNALIȘTILOR ÎN MOMENTUL CONFRUNTĂRII CU TERORISMUL

Dificultățile jurnaliștilor sunt date întocmai de situația în contradictoriu în care se află: nu doresc, pe de o parte, să ofere publicitate acestui timp de evenimente cu caracter terorist, dar pe de cealaltă parte, vor să satisfacă nevoia publicului însetat de senzațional. Înclină această balanță și faptul că terorismul este un subiect care „se vinde”.

Principalele dificultăți ale oamenilor de presă, când sunt confruntați cu terorismul, identificate la nivelul ezitărilor și îndoielilor despre meseria lor, se pot clasifica în funcție de două criterii: raportarea la informație și raportarea la violență.

În urma unor interviuri realizate cu diferiți jurnaliști, Isabelle Garcin-Marrou a prezentat în Media vs. Terorism concluziile care au rezultat în urma acestui demers, referitoare la dificultățile acestora când vine vorba de raportarea la informație.

Necesitatea unei abordări „echilibrate” este un element în jurul căruia par să se învârtă toți jurnaliștii, dar în același timp, fiecare aduce o variantă proprie a ceea ce ar reprezenta o abordare de acest tip. Experiența și munca riguroasă le pot induce jurnaliștilor cum să prezinte informațiile fără să favorizeze vreuna din părțile implicate, fapt ce duce la construirea unui discurs „echilibrat”, aproape intuitiv. Situația este simplă, jurnalistul fie este priceput și poate anticipa modul în care se ajunge la „a trata în egală măsură” protagoniștii acțiunii, fie, radical, nu este și nu o poate face.

Un alt agent important este capacitatea de a separa informarea de comentariu, care ar reprezenta, după jurnaliștii în cauză, un garant al tratării echilibrate.

În ceea ce privește raportarea jurnaliștilor la informare, aceasta poate fi pusă în discuție în funcție de interesul publicului. În fața terorismului, mass media au tendința să fie prudente.

Când vine vorba despre raportarea la violență, folosirea termenilor este prima și cea mai importantă dificultate întâmpinată de jurnaliști. Mass media încearcă, adesea, prin intermediul unei terminologii comune instituțiilor mediatice, să mascheze definiția violenței, cu scopul de a evita „dezvoltarea unor reflecții mai aprofundate asupra statutului părților participante la conflinct”.

Jurnaliștii nu au concepții și convingeri suficient de puternice pentru a exprima discursuri independente de etichetările înconjurătoare: „În fața violenței teroriste, reacția care primează adesea se înrudește cu voința de a se «mula» pe consensul social și politic”.

Confruntarea mijloacelor mediatice cu un fenomen atât de complex cum este terorismul le determină pe acestea să aducă în prim plan ceea ce societatea exclude din cotidian. M. Wieviorka și D. Wolton descriu acest lucru astfel: „Terorismul, în societățile care au respins oficial și pe scară largă violența, inclusiv pedeapsa cu moartea, aparține situațiilor-limită în care ordinea socială se află, din nou, în fața a ceea ce respinsese. […] Terorismul reactualizează anumite fantasme colective, iar rolul presei este esențial deoarece aceasta arată cu ardoare ceea ce societățile moderne resping în practică”.

Dificultatea mass media provine, în acest caz, din nevoia de prezentare a unei realități, căreia statul se teme să-i țină piept și care neliniștește politica, fapt ce plasează mass media într-o situație dificilă, atât în fața statului, cât mai ales în fața societății.

Capitolul 4: STUDIU DE CAZ: ATACUL TERORIST ASUPRA REDACȚIEI SĂPTĂMÂNALULUI SATIRIC CHARLIE HEBDO ȘI CAMPANIILE JE SUIS CHARLIE ȘI JE NE SUIS PAS CHARLIE

4.1 CONTEXT

Studiul de caz își propune prezentarea și analiza unei situații în care reprezentanți ai mass media au dus la extrem atitudinea de răzvrătire împotriva săvârșitorilor actelor de terorism, ofensându-le religia și convingerile, ducând la o situație neprevăzută și devastatoare. Se urmărește prezentarea faptului că, deși nu există convingerea unei relații de furnizare a beneficiilor mutuale între aceste două entități, în schimb, se poate spune că există o linie fină între coexistență și conflict, care odată trecută de mass media, poate duce la acest gen de reacții din partea opusă.

Charlie Hebdo (hebdo → hebdomadaire – saptamanal) este o revistă săptămânală de satiră, franceză, bazată pe caricaturi, polemici, glume și rapoarte. Aceasta își are sediul în Paris, Franța, a fost înființată în 1970 și este distribuită în format Berliner. În mediul online, această revistă este transpusă într-un site bilingv, în franceză și engleză.

Revista umoristică este cunoscută de publicul larg pentru publicarea desenelor animate care ironizează și critică Islamismul extremist și pe Profetul Mohamed.

Datorită atitudinii nonconformiste, săptămânalul satiric și-a atras antipatii și a fost ținta a doua atacuri teroriste, în 2011 și în 2015, ambele fiind considerate drept răspunsuri la caricaturile pe care le-au publicat cu Profetul Mohamed.

Fig. 3 – Logoul revistei Charlie Hebdo

Atacul terorist asupra sediului săptămânalului satiric Charlie Hebdo a avut loc la data de 7 ianuarie 2015, în Paris. La ora locală din Franța 11.30, doi atacatori, mascați și înarmați, frații Saïd și Chérif Kouachi, au forțat intrarea în sediul săptămânalului satiric și au luat cu asalt birourile, începând să tragă cu arme automate. Teroriștii au forțat-o pe caricaturista Corinne Rey, sub amenințarea armei, să deschidă ușa sediului. Ținta atacului era Charb, caricaturistul principal și directorul de redacție, vizat de teroriști încă din 2011, de la publicarea primelor caricaturi cu Mohamed.

Fig. 4 – Prima coperta a săptămânalului satiric cu Profetul Mohamed, 2 noiembrie 2011

Odată pătrunși în redacție, cei doi atacatori au tras cu puști de asalt cehoslovace, omorând zece oameni, dintre care opt jurnaliști, un oaspete și polițistul care îi asigura securitatea directorului de redacție, și totodată ținta atacului, Charb.

Atacatorii nu s-au oprit din a face victime doar în sediul redacției Charlie Hebdo, focurile de armă continuând și în stradă, unde, confruntați cu mai multe patrule de poliție, autorii atacului armat au executat un polițist în vârstă de 40 de ani. Astfel, bilanțul total al acestui atac s-a extins la 12 morți și 11 răniți.

Victimele atacului armat sunt:

Uciși: „Frédéric Boisseau, 42 de ani, muncitor Sodexo, ucis în hol; Franck Brinsolaro, 49 de ani, ofițer de poliție, desemnat ca bodyguard pentru Charb; Cabu, 76 de ani, caricaturist; Elsa Cayat, psihanalist și editorialist; Charb, 47 de ani, caricaturist principal al Charlie Hebdo; Philippe Honoré, 74 de ani, caricaturist; Bernard Maris, 68 de ani, economist, editor și editorialist; Ahmed Merabet, 42 de ani, ofițer de poliție, ucis afară în timp ce răspundea atacului; Moustapha Ourad, corector; Michel Renaud, editorialist; Tignous, 57 de ani, caricaturist; Georges Wolinski, 80 de ani, caricaturist”.

Răniți: „Philippe Lancon, jurnalist, împușcat în față și în stare critică; Fabrice Nicolino, jurnalist, împușcat în picior; Riss, caricaturist; Mai mulți ofițeri de poliție neidentificați”.

Atacatorii, frații Saïd și Chérif Kouachi, în vârstă de 34, respectiv 32 de ani, au fost uciși la două zile după atac, pe data de 9 ianuarie 2015, în jurul orei locale 17.00.

Deși unii martorii au declarat că cei doi au strigat în timpul atacului atât „On a vengé le prophète Mohamed!”, cât și „Allah akbar”, au fost și martori care au raportat că aceștia s-au identificat, de fapt, ca aparținând grupării teroriste Al-Qaeda.

Până la momentul atacului terorist, revista satirică Charlie Hebdo nu facea publice caricaturi exclusiv despre islam, ci și despre celelalte religii. Aceasta publică desene, în detrimetul fotografiilor, la care apelează foarte rar, nu conține publicitate și se finanțează exclusiv din vânzări.

4.2 CAMPANIA JE SUIS CHARLIE

Această campanie a luat naștere imediat după mediatizarea atacului terorist produs la sediul publicației Charlie Hebdo, din Paris. Eticheta #JesuisCharlie a invadat internetul și a fost postată pe rețelele de socializare Facebook și Twitter, de utilizatori, în semn de solidaritate față de victimele atacului și de familiile acestora. De asemenea, Je suis Charlie a fost scris cu litere albe, pe fundal negru, cu fontul specific frontispiciului publicației, și pe prima pagină a site-ului săptămânalului.

Fig. 5 – Prima pagină a site-ul Charlie Hebdo după postarea sloganului Je suis Charlie

Acest slogan a fost asemănat cu alte două mesaje similare, spuse de-a lungul timpului pentru a suține anumite evenimente sau subiecte.

Primul mesaj de acest tip, cu care a fost asemănat sloganul Je suis Chalie, a fost rostit de John F. Kennedy, la data de 26 iunie 1963, în Berlinul de Vest, în ceea ce a fost considerat cel mai frumos discurs al său. Nemulțumit de discursul scris de consilierii săi, JFK a notat, înainte de a urca pe scenă, cu ajutorul traslatorului său, sintagma la care se face referință: Ish bin ein Bearleener (Și eu sunt berlinez), prin care a dorit să-și exprime solidaritatea față de situația cetățenilor Berlinul de Vest, amenințați de pericolul sovietic.

Un alt gest, la care ne putem raporta ca fiind similar, este reprezentat de sloganul distribuit de ziarul Le monde, atunci când poporul francez a dorit să își arate sprijinul față de poporul american, în urma atacului terorist din data de 11 septembrie 2001: Nous sommes tous américains (Suntem toți americani).

Acest incident a produs în mediul online o solidarizare a breslei jurnalistice la nivel mondial, iar jurnaliști din toată lumea au distribuit pe lângă texul #JesuisCharlie și mesaje despre libertatea presei și libertatea de exprimare.

În interval de 24 de ore, sloganul #JesuisCharlie a devenit viral pe Twitter și se estimează că au fost trimise aproximativ 65.000 de tweeturi pe oră, fapt ce a reprezentat un record și pentru această rețea socială.

Fig. 6 – Harta de căldură a rețelei sociale Twitter, care arată răspândirea rapidă a etichetei #JesuisCharlie în întreaga lume

Deviza Je suis Charlie nu a fost utilizată numai în mediul online, deoarece la scurt timp după atac, aceasta a fost „răspândită” și în offline, prin proteste de stradă, atât în Franța cât și în întreaga lume, unde oamenii și-au manifestat astfel durererea și indignarea față de atacul din 7 ianuarie. Astfel, Je suis Charlie a devenit deviza unui miting pentru libertatea presei care a avut loc la ora 19 (ora locală a Parisului), în Place de la Republique. Pancarte cu acest mesaj au aparut în centrul Parisului, dar și în direct la televiziunea publică Vlaamse Radio- en Televisieomroep (VRT) din Belgia.

Pe baza acestui atac terorist și a campaniei moandiale ce l-a succedat, regizorii Emmanuel și Daniel Leconte au realizat un documentar, care vorbește despre ceea ce s-a întâmplat înainte, în timpul și după atacul terorist care a luat viața a jumătate din personalul redacției revistei umoristice. Deși a fost cunoscut publicului larg drept „Documentarul Je suis Charlie”, titlul original al acestuia este „L'humor à mort”. Lansat pe data de 16 decembrie 2015, „L'humor à mort” a fost nominalizat pentru Premiul F:ACT la Festivalul Internațional de Documentare din Copenhaga din 2015 și pentru cel mai bun documentar la Festivalul de Film de la Ierusalim din 2016.

Atacul sângeros asupra redacției revistei satirice Charlie Hebdo a produs o reacție de solidaritate și în rândul persoanelor care se bucură de notorietate publică. Pe covorul roșu din cadrul evenimentului Globurile de Aur din ianurie 2015, persoane publice precum Kathy Bates, Diane Kruger, soții George și Amal Clooney sau Dame Helen Miren s-au alăturat acestui demers în dorința de a-și arăta susținerea față de momentele dificile prin care trecea poporul francez.

Fig. 7 – Celebrități care s-au arătat solidare cu victimele atacului terorist de la Charlie Hebdo,

Globurile de Aur 2015

Și Președintele României, Klaus Iohannis, și-a arătat solidaritatea față de poporul francez după tragedia din redacția săptămânalului umoristic. Acesta a postat pe pagina sa personală de Facebook, ca fotografie de profil, o imagine cu deja celebra deviză Je suis Charlie, însoțită de un mesaj de mobilizare adresat prietenilor săi din mediul virtual. Postarea acestuia a strâns 16.000 de reacții, în jur de 2.000 de distribuiri și aproape 900 de comentarii.

Fig. 8 – Postarea Președintelui Klaus Iohannis, din ziua atacul, pe pagina personală de Facebook

4.3 Reacțiile generate de atac în rândul jurnaliștilor

Fig. 9 – Postări de solidaritate față de victimele atacului, făcute de importante instituții mediatice, pe Twitter

În aceast context, se pot aminti și alte postări. Una dintre acestea îi aparține lui David Pope, caricaturist politic al ziarului The Canberra Times, care a afirmat că în calitate de caricaturist ești nevoit să întreci limita, însă cei în cauza au depășit-o mult prea mult. Jurnalistul Piers Morgen a postat mesajul: „Stiloul este mai puternic decât sabia” („The pen is mightier than the sword”).

Matt Davies, caricaturist pentru Newsday, și-a exprimat șocul în fața faptul că cineva ar fi în stare să ucidă pentru o caricatură. A făcut acest lucru prin postarea unei caricaturi care înfățișează un „terorist” ținând în mână un creion și întreabând: „Unde este declanșatorul?”. Într-un intreviu pentru CNN acesta a afirmat că este normal ca desenele caricaturiștilor să fie ofensatoare și că acest eveniment nu îi va face pe caricaturiști să fie mai puțini satirici, ci va crea doar un moment de pauză.

Președintele Franței, François Hollande, a scris și el un mesaj pe Twitter: „Niciun act barbar nu va nimici vreodată libertatea presei. Suntem o țară unită” („No barbaric act will never extinguish the freedom of the press. We are a united country”).

CAMPANIA JE NE SUIS PAS CHARLIE

Deși atacul terorist a determinat milioane de oameni să se identifice cu sloganul Je suis Charlie, paralel cu această mișcare de solidaritate s-a dezvoltat și mișcarea caracterizată de deviza Je ne suis pas Charlie.

Fig. 10 – Una dintre reprezentările sloganului Je ne suis pas Charlie

The Week, revista săptămânală de știri distribuită în Regatul Unit și în Statele Unite ale Americii, a postat un articol, în data de 14 ianuarie 2015, care sintetizează șapte presupuse motive pentru care anumite persoane se simt îndreptățite sau convinse să afirme Je ne suis pas Charlie, susținute de oameni de presă.

Roxane Gay, autoarea celei mai bine vândute secțiuni (Bad Feminist) a ziarului The New York Times, se numără printre persoanele care nu rezonează cu mișcarea Je suis Charlie și care afirmă acest lucru în mod public. Aceasta susține primul motiv regăsit în articolul despre motivele utilizării devizei Je ne suis pas Charlie: „gândirea de grup face dificilă exprimarea nuanței”. Într-un articol publicat în The Guardian, autoarea spune că deși este o susținătoare a libertății de exprimare, lumea ar trebui să înțeleagă cu aceasta atrage de la sine și consecințe. Roxane Gay afirmă, în același articol, că nu se pune problema unei susțineri a atacului terorist, dar nu nici nu poate rezona cu cei ce cred că jurnaliștii căzuți victime ale acestui atac nu au greșit încălcând ceea ce au mai de preț acești atacatori: credința.

Al doilea motiv din această listă este că „această reacție violentă a fost determinată de intoleranță”. Acest motiv este susținut de Bill Donohue, președintele Ligii Catolice, care a declarat într-un interviu publicat în Daily Beast că înțelege furia musulmanilor la vederea caricaturilor realizate de Charlie Hebdo cu profetul Mohamed, socotindu-le vulgare. Fără dubiu, acesta condamnă uciderea ca răspuns al insultei, dar susține că nici nu ar trebui tolerat tipul de intoleranță care a provocat această reacție violentă.

„Provocarea extremiștilor nu este un lucru curajos” este motivul pentru care editorul Al Jazeera English, Salah-Aldeen Khadr, și reporterul Mohamed Vall Salem afirmă că „nu sunt Charlie”. Reporterul a afirmat că în ceea ce a făcut Charlie Hebdo nu era vorba de libertatea de exprimare, ci de un abuz al libertății de exprimare. „Nu este vorba despre ceea ce exprima desenul, ci despre modul în care au ales să o facă”.

Un alt motiv este „ipocrizia «discursului de ură»”. Acesta este susținut de David Brooks, comentator politic și cultural american, în The New York Times. Acesta susține că este greșit ca oamenii să afirme Je suis Charlie, deoarece majoritatea nu se angajează într-un astfel de umor, ofensator în mod deliberat, utilizat de săptămânalul satiric.

„Nu sunt destul de curajos” este un alt motiv stipulat. Susținut de Robert Shrimsley, în Financial Times, acest motiv sugerează că doar jurnaliștii care înfruntă cele mai periculoase locuri din lume pot avea curajul să afirme Je suis Charlie, în schimb, jurnaliștii „de birou”, sau oamenii de rând, cu diverse profesii, care nu ar îndrăzni să ia parte la riscurile la care s-au supus jurnaliștii francezi, nu se pot identifica cu acest slogan.

„O problemă atât de dificilă nu poate fi redusă la un slogan”. Simon Kelner, scriitor al ziarul The Independent, susține acest motiv deoarece consideră faptul că una dintre problemele cele mai complexe și îngrijorătoare ale lumii de astăzi a fost redusă la o expresie goală răspândește un sentiment de neliniște.

Ultimul motiv pentru care oamenii se pot identifica cu sintagma Je ne suis pas Charlie, prezentat în articolul menționat, este „libertatea de exprimare nu este un beneficiu lipsit de consecințe”. Sam Leith, jurnalist la The Evening Standard, spune în susținerea acestui motiv că libertatea de exprimare nu este un beneficiu ușor de stăpânit, de aceea există și anumite interdicții, menite să păstreze o limită clară, precum: interdicții privind calomnia și publicitatea falsă, protecția drepturilor de autor, legile împotriva instigării la violență și împotriva discursul de ură.

Susținători ai anti campaniei pornite împotriva mișcării Je suis Charlie, au postat mesaje pe Twitter, afirmând că teroriștii nu au făcut decât să își susțină credința și că în fața mesajul transmis de redacția satirică aceștia nu aveau cum să rămână tăcuți. Acești utilizatori, aflați într-un număr mic, au însoțit postările de etichete precum #We_Avenged_the_Prophet _of_God sau #Paris_Is_Burning.

4.2 PRESA DE SATIRĂ

Etimologic, termenul satiră provine din cuvântul latin satira, inițial având înțelesul de dezordine sau harababură. Astăzi, îl regăsim în Dicționarul Explicativ al Limbii Române ca fiind: „Scriere în versuri sau în proză în care sunt criticate defecte morale ale oamenilor sau aspecte negative ale societății, cu intenții moralizatoare; p. gener. scriere sau discurs cu caracter batjocoritor, vehement. Categorie estetică din sfera comicului, care critică cu violență și caricatural pe cineva sau ceva”.

Presa de satiră, deși este accesibilă aproape tuturor categoriilor sociale, este înțeleasă și acceptată de un public restrâns. Oamenii sunt construiți să se amuze pe seama altora, dar în momentul în care ei înșiși sau persoane pe care le admiră sau le respectă devin ținta glumelor, se revoltă împotriva autorilor. Practic, se poate afirma ca autoironia este destul de rară și în astfel de cazuri este înlocuită cu ipocrizia. Stilul presei satirice are un caracter elitist, obiectiv sau subiectiv și are drept scop integrarea subtilității într-o scriere acidă dar voalată.

În momentul apariției, presa satirică a răspuns nevoii de exprimare în scris a evenimentelor istorice, având rolul de observator al vieții politice, economice și sociale, bazat cumva pe deviza „moravurile se îndreaptă glumind”. Aceasta urmărea să îndrepte publicului către conștientizarea defectelor sau problemelor societății prin sarcasm, umor și ironie, o modalitate diferită față de cea cu care erau obișnuiți.

Aceste trei concepte: sarcasm, umor și ironie, stau la baza presei satirice. Jurnaliștii care practică acest tip de presă exploatează la un nivel ridicat o serie de elemente care se bazează pe aceste concepte: elemente grafice, elemente de design, precum și elemente ce țin de partea editorială.

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, sarcasmul este o ironie aspră, usturătoare, o batjocură necruțătoare; ironia reprezintă o „vorbă, frază, expresie, afirmație care conține o ușoară batjocură la adresa cuiva sau a ceva, folosind de obicei semnificații opuse sensului lor obișnuit; zeflemea, persiflare”; în timp ce umorul este descris ca fiind „înclinare spre glume și ironii, ascunse sub o aparență de seriozitate; manifestare prin vorbe sau prin scris a acestei înclinații”.

Se spune că o caricatură sau un pamflet pot rezuma o situație politică sau socială mult mai bine decât o analiză bine închegată.

Filozoful italian Benedetto Croce afirmă despre comic că este: „neplăcerea lăsată de percepția unei ciudățenii, urmată de o mai mare plăcere, care derivă din relaxarea forțelor noastre psihice, care erau încordate în așteptarea a ceea ce se prevedea a fi important”. În timp ce Arthur Schopenhauer este de părere că nivelul atitudinii serioase pe care o poate atinge o persoană este direct proporțional cu profunzimea reacției umoristice a acesteia.

4.3 LIBERTATEA ȘI LIMITELE PRESEI

Odată cu tipărirea a cât mai multor cărți, a apariției noilor clase sociale și a alfabetizării în masă din ce în ce mai largă, oamenii au început să se întrebe cui ar trebui să-i aparțină dreptul de a tipări cărți, ziare și reviste și de a distribui informații și idei: „Trebuie oare statul să stăpânească aceste mijloace de comunicare a individului-cetățean; pot fi ele instrumente semi-independente, supuse doar unui control din partea statului, sau pot fi accesibile oricărei persoane care, prin activitatea trecută sau prin aspirațiile prezente, dovedește că nu se va amesteca sau nu se va opune intereselor puterii?”. Găsirea unei soluții de echilibru, reprezintă și astăzi subiectul dezbaterii în acest domeniu.

Libertatea presei reprezintă una dintre cele mai importante victorii după Revoluția din decembrie 1989, lucru dovedit de numărul extrem de mare al revistelor, ziarelor, posturilor de radio și de televiziune apărute în anii ce au urmat.

Din cauza golului legislativ, privitor la susținerea libertății acesteia, presa se confrundă în zilele noastre cu numeroase probleme, cap de listă fiind problemele de tip economic. Această situație poate duce la disfuncții sociale grave, deoarece presa situată în mijlocul conflictelor de interese dintre stat și deținătorii capitalului, se poate reorienta, căutând sprijin financiar din partea unor „forțe obscure”. Fapt ce a condus și la vehicularea unei relații de servire a unor beneficii mutuale a instituțiilor de presă cu autorii terorismului.

Pentru a transmite informații și opinii reale și oneste publicului presa necesită să fie liberă, lipsită de presiuni extercitate din terțe părți. Libertatea presei este indispensabilă pentru democrație și pentru cultura pluralistă. Pe baza unei prese libere, oamenii pot alege din varietatea informațiilor și părerilor servite și își pot forma propriile convingeri, participând la viața socială și la apărarea valorilor democratice. Astfel, se poate afirma că respectând acest lucru „oamenii pot evalua anumite situații, pot anticipa anumite tendințe ale evenimentelor și pot optimiza, în cunoștință de cauză, deciziile lor”. Libertatea presei reprezintă un factor primordial în realizarea unui parcurs pozitiv al evoluției societății și indivizilor.

În Constituția României, limitele libertății de exprimare sunt reprezentate de art. 30, al. (6) și (7), din care reiese că omul este liber să se exprime atât timp cât modul în care alege să o facă nu afectează alte persoane sau societatea din care face parte. Deci: „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine […] îndemnul la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare […] precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”.

Profesia de jurnalist cuprinde un statut și o deontologie tipică, iar activitatea jurnalistică este reglementată atât de norme de origine statală cât și de anumite norme nejuritice sau statutare, cuprinse în coduri deontologice sau statute ale jurnaliștilor, majoritatea elaborate în redacții, dar și în asociații profesionale. Statutele stabilite la nivelul redacțiilor cuprind norme de conduită profesională, referitoare numai la activitatea redacțională și au rolul de a asigura independența, imparțialitatea și credibilitatea publicației.

În ceea ce privește satira, una dintre caracteristicile pamfletului, alături de violența verbală, caricaturizarea sau sarcasmul, aceasta nu urmărește informarea, ci stigmatizarea anumitor defecte sau concepții retrograde, cu scopul de a le îndrepta. Chiar dacă în acest demers este evidentă malițiozitatea autorului, satira nu trebuie suprapusă cu intenția de insultă sau calomnie, atât timp cât subiectul pe baza caruia efectuează acest demers se pretează acestui gen de scriere. Satira face parte din arsenalul jurnalistic și atât timp cât o figură publică se pretează ridicolului prin actele sale, sau o situație prin context, este pasibilă de abordarea sa în acest tip de critică.

CONCLUZII

La finalul acestui demers de analiză a modului în care mass media tratează terorismul, se poate constata că cea dintâi menționată nu se situează pe o poziție confortabilă când trebuie să abordeze discuții despre acțiuni ale terorismului.

Deși legislațiile democratice asigură o anumită libertate presei, iar presa beneficiază de libera exprimare, insituțiile mediatice trebuie să țină cont și de consecințele generate automat de această libertate.

Legea nu-i poate permite statului francez constrângerea jurnaliștilor care apelează în discursul lor jurnalistic la metode neconvenționale, care pot ofensa terțe părți. Modul de abordare al violenței teroriste reprezintă cheia perceperii legăturii dintre mass media și democrație.

Libera exprimare la care au apelat necontenit jurnaliștii de satiră în cauza, trebuie pusă în balanță cu faptul că un număr mare de persoane sunt ușor de ofensat în momentul în care le sunt luate în ridiculizate credința, personalitatea, sexualitatea, rasa sau etnia. Așa cum afirmă Ioana Ion în Terorismul și riposta militară: „Toate ființele umane sunt sensibile în fața amenințărilor la adresa valorilor cu care acestea se identifică (limba, religie, apartenența la un grup, țară sau teritoriu natal). Pericolul de a pierde una dintre aceste valori poate determina reacții de apărare și, nu de puține ori, acțiuni xenophobe”.

În aceeași ordine de idei, poate fi menționată și afimația făcută de Gheorghe Arădăvoaice: „Teama de a fi exterminat din punct de vedere cultural conduce uneori la o violență care, pentru o persoană care nu a trecut printr-o experiență similară, poate părea irațională”.

Având în vedere lucrurile prezentate, acest demers poate fi concluzionat a afirma că, deși presei de satiră i se permite la nivel legislativ să facă publice asemenea caricaturi, ca cea în cauză cu profetul Mohamed, umorul și ironia acidă pe care le exploatează în demersul jurnalistic specific ar trebui ancorate în norme etice și morale, care ar evita luarea în derâdere a anumitor persoane, sau grupuri de persoane, atacând subiectul cel mai sensibil sau de suflet al subiectului în cauză: religia, sexualitatea, rasa, etnia.

BIBLIOGRAFIE

Dorin Popa, Introducere în studiul și istoria mass-media, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2002

Jean Cazeneuve, La Société de l’ubiquité, 1972

Sergiu Tămaș, Dicționar politic, Instituțiile democrației și cultura civică, ediția a II-a, revizuită și adăugită, Casa de editură și presă „ȘANSA” S.R.L, București, 1996

D. McQuail, 1987

Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, ediția a III-a, revizuită și adăugită, Polirom, Iași, 2007

Christopher Rootes, 1993

Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Mass Media și Societatea, Editura Facultății de Comunicare și Relații Publice, SNSPA, București, 2001

C. Wright, 1964

Vasile Traciuc, Jurnalism radio, ediția a doua, Editura Tritonic, București, 2007

Jean Noel Kapferer, Zvonurile, Editura Humanitas, București, 1993

Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg, Editura Politică, București, 1975

Vasile Traciuc, Juralism radio, ediția a doua, Editura Tritonic, București, 2007

Marshall Mc Luhan, Să înțelegem media, extensiile omului, Editura Curtea Veche Publishing, București, 2007

Andrew Goodwin, Garry Whannel, Televiziunea pe înțelesul tuturor, Institutul European, Iași, 2004

Dorina Guțu, New media, editura Tritonic, București, 2007

Cristian Barna, Terorismul ultima soluție?, ediția a II-a, reviziuită și adăugită, Editura Top Form, București, 2007

Alex P. Schmid; Albert J. Jongman, Political terrorism, NorthHolland Publishing Company, Amsterdam, 1988

Christian Delanghe, La guerre contre le terrorisme

Mircea Chiorean, Terorismul – un război fără sfârșit, Editura Grafnet, Oradea, 2005

Ola Gavril, Terorismul și formele sale, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007

Servier Jean, Terorismul, Editura Institutului European, București, 2002

Randall D. Law, Istoria terorismului. De la asirieni la jihadiști, Editura Corint, București, 2017

Col. (r) dr. Ioana Ion, Terorismul și riposta militară, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005

Gross Feliks, Political Assassinations, Editura Trans Global, New York

Michel Wieviorka, The Making of Terrorism, University of Chicago Publishing, Chicago, 1988

Alex P. Schmid, Terrorism and the Media: The Ethics of Publicity, Terrorism and Political Violence, No. 14, October 1989

Paul Wilkinson, The Media and Terrorism: A Reassessment, Terrorism and Political Violence, vol. 9, no. 2, summer 1997

Michel Wieviorka, Dominique Wolton, Terrorisme à la Une, Galimard, Paris, 1987

Isabelle Garcin-Marrou, Media vs. Terorism, Editura Tritonic, București, 2005

Georges Gerbner, „Violence et terreur dans les médias”, Etudes et Documents d’Information, 102, Unesco, Paris, 1989

Benedetto Croce, Estetica come scienza dell`espressione e linguistica generale, Ed. Nabu Press, Italia, 2010

Gl. (r) dr. Gheorghe Arădăvoaice, col. Valentin Stancu, op. cit

Carmen Monica Cercelescu, Regimul juridic al presei. Drepturile și obligațiile jurnaliștilor, Editura Teora, București, 2002

F. Siebert, Four Theories of the Press, Chicago, University of Illinois Press, 1976

Mihai Coman, Din culisele celei de-a patra puteri, Editura Carro, 1996, p. 104

REFERINȚE ONLINE

History of Mass Media: https://www.slideshare.net/nicholeobillo/history-of-mass-media

Wikipedia, mass media: https://en.wikipedia.org/wiki/Mass_media

Nextradio: http://tagstation.com/press/nextradio-edison-research-uncover-many-reasons-people-love-radio/

Wikipedia, istoria televiziunii: https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_televiziunii

Descoperă.ro: http://www.descopera.ro/lumea-digitala/3489507-istoria-din-spatele-micului-ecran

Wikipedia, Listă de canale de televiziune în limba română: https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_canale_de_televiziune_%C3%AEn_limba_rom%C3%A2n%C4%83

Southeastern University Blog: https://online.seu.edu/what-is-new-media/

Tech target: https://searchmicroservices.techtarget.com/definition/new-media

What is new media? by Lev Manovich: https://www.mheducation.co.uk/openup/chapters/0335217109.pdf

Britannica.com: https://www.britannica.com/topic/citizen-journalism

Zephoria.com: https://zephoria.com/top-15-valuable-facebook-statistics/

Wikipedia, atentatele din 11 septembrie 2001: https://ro.wikipedia.org/wiki/Atentatele_din_11_septembrie_2001

Wikipedia, cauzele terorismului: https://ro.wikipedia.org/wiki/Terorism#Cauzele_terorismului

Wikipedia, atentatul împotriva revistei Charlie Hebdo: https://ro.wikipedia.org/wiki/Atentatul_%C3%AEmpotriva_revistei_Charlie_Hebdo

Edition.com: https://edition.cnn.com/2015/01/07/world/social-media-jesuischarlie/index.html

The Guardian: https://www.theguardian.com/commentisfree/2015/jan/12/je-ne-suis-pas-charlie-nuance-groupthink

The Week: http://www.theweek.co.uk/world-news/charlie-hebdo/62060/seven-reasons-why-people-are-saying-je-ne-suis-pas-charlie

DEX online: https://dexonline.ro/