SPECIALIZAREA: INTELLIGENCE ÎN ORGANIZAȚII LUCRARE DE DISERTAȚIE Coordonator ștințific: Prof. Univ. Realizator: Plt. maj. MIHAI Corina Sibiu, 2018… [308296]

Licență

SPECIALIZAREA: INTELLIGENCE ÎN ORGANIZAȚII LUCRARE DE DISERTAȚIE Coordonator ștințific: Prof. Univ. Realizator: Plt. maj. MIHAI Corina Sibiu, 2018… [308296]

Byadmin ianuarie 1, 2024

ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE

NICOLAE BĂLCESCU

SIBIU

SPECIALIZAREA: INTELLIGENCE ÎN ORGANIZAȚII

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator ștințific:

Prof. Univ.

Realizator:

Plt. maj. MIHAI Corina

Sibiu, 2018

ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE

NICOLAE BĂLCESCU

SIBIU

SPECIALIZAREA: INTELLIGENCE ÎN ORGANIZAȚII

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Diplomația digitală ca dimensiune instituțională contemporană

Coordonator ștințific:

Prof. Univ.

Realizator:

Plt. maj. MIHAI Corina

Sibiu, 2018

Cuprins

Cuprins……………………………………………………………………………………………………2

Introducere……………………………………………………………………………………………..3

Capitolul I

Noțiuni fundamentale ale diplomației……………………………………………………….5

Definiția și conținutul diplomației………………………………………5

Obiectul de studiu al diplomației………………………………………..7

Formele actuale ale diplomației …………………………………………8

Rolul, esența și diplomația ………………………………………………10

Capitolul II

Diplomația digitală contemporană………………………………………………………….13

2.1. [anonimizat]…………………….13

2.2. Globalizarea informațională……………………………………………16

2.3. Instrumente de diplomație digitală…………………………………..17

2.3.1. [anonimizat]-uri, documente digitale……….17

2.3.2. Social Media și activism digital…………………………..20

2.3.3. Aplicații pentru servicii diplomatice și consulare…..25

2.3.3. [anonimizat], profilare și analiză predictivă………………………………………………………………………………………………..28

Capitolul III

Studiu de caz: Facebook-ul ca unealtă a diplomației digitale……………………31

Concluzii privind viitorul digital al diplomației……………………………………….50

Bibliografie…………………………………………………………………………………………….51

INTRODUCERE

Trăim într-o [anonimizat]. Internetul împreună cu sistemele IT au facilitat și dezvoltat abilitățile oamenilor de a comunica între ei indifrent de distanță. Exact cum în secolele 16-18 [anonimizat] a susținut imperiile secolului 19 [anonimizat] 20, internetul crează un nou set de oportunități și riscuri la adresa lumii. Singura diferență este că schimbările și evoluția tehnologiei au loc cu o viteză incredibil de mare.

Motivația alegerii temei, o constituie, [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat]. În urma aderării în diferite medii internaționale (NATO, UE), România trebuie să fie în măsură să se racordeze la diplomația digitală a acestora pentru a fi compatibilă și pentru a tansmite în mod coordonat mesajele ei către publicul larg. Obiectivul lucrării este acela de a dezbate extinderea influenței instrumentelor digitale în practica diplomatică, schimbările de procedură pe care le aduc, modul în care sunt integrate și folosite dar mai ales o privire către viitorul diplomației. Așa cum alte aspecte, în special economice, au fost transformate de avansul tehnologic digital, foarte probabil și diplomația viitorului va fi transformată de adopția uneltelor digitale.

Începutul istoriei diplomației se confundă cu începutul istoriei civilizației, dar despre o diplomație în adevăratul sens al cuvântului, nu se poate vorbi decât odată cu apariția statului.

Definită sintetic ca ,,știința sau arta negocierilor”, sau ,,știința raporturilor internaționale”, cuprinde întregul sistem de interese care iau naștere din raporturile stabilite între națiuni, scopul său direct, fiind menținerea păcii și bunei armonii între state.

Diplomația este simbolizată de existența și respectarea unui sistem internațional de state suverane, ce se bazează pe reguli comune, convenții, imunități și privilegii. Într-o perioadă în care acest sistem riscă să fie erodat de noile tipuri de amenințări la adresa securității, continuarea funcționării diplomației internaționale este o confirmare a disponibilității statelor, indiferent de politicile promovate și interesele urmărite, de a interacționa într-un cadru oficial, universal acceptat.

În toate tipurile de organizare ale populației, diplomația a existat și va continua să existe ca una dintre cele mai importante discipline de promovare și realizare a politicii externe a statelor lumii.

Toate marile puteri ale lumii și toți marii șefi de stat, au apelat la serviciile diplomației și la cele ale diplomaților pentru atingerea unor scopurilor în cunoașterea obiectivelor politice declarate sau nedeclaratr (secrete) ale aliaților sau dușmanilor, precum și în elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în scopul apărării propriilor interese cu o eficiență sporită în mediul continental cât și mondial.

Acest domeniu de studiu fiind relativ nou și în continuă transformare, în care pot apărea oricând schimbări, determină faptul că diplomația digitală nu poate fi studiată în profunzime deoarece impactul internetului asupra relațiilor internaționale este în continuă dezvoltare. În zilele noastre accesul la informații nu face discriminare iar oameni de pe întreg globul pot accesa aceleași informații în timp real indiferent de locație. Era un lucru de așteptat ca lumea diplomatică să înceapă să utilizeze din ce în ce mai mult elemente digitale pentru a-și îmbunătăți și fvoriza activitățile. Astfel, instrumentele de social media și nu numai au început a fi întrebuințate pentru comunicarea cu publicul extern mai degrabă decât omologii, de cele mai multe ori pentru a ușura impunerea unor obiective de politică internațională.

CAP I: NOȚIUNI FUNDAMENTALE ALE DIPLOMAȚIEI

Definiția și conținutul diplomației

Diplomația a apărut încă din cele mai vechi timpuri în convențiile teritoriale și de bună-credință. Termenul de diplomație a derivat din vechiul cuvânt grecesc ,,diplo” în traducere ,,dublez” și a fost utilizat prima dată în secolul al XVII-lea, devenind astfel o formă a relațiilor economice intenaționale.

Diplomația reprezintă acțiunea de redactare a unor acte oficiale sau diplome în două exemplare: unul din ele fiind ca scrisoare de împuternicire sau recomandare a trimișilor, iar al doilea fiind păstrat la arhivă. Cel care are asupra sa un asemenea document este denumit diplomat, iar activitatea desfașurată de el este denumită diplomație.

Termenul de diplomație este întâlnit în limba engleză încă din anul 1645, iar în limba română apare în secolul al XIX-lea fiind preluat din limba franceză. Definirea diplomației a fost o mare preocupare încă din secolul al XIX-lea pentru marea majoritate a oamenilor de știință. Diplomația este acea artă ce aduce o expunere, o promovare, a politicilor unui stat într-un alt stat, numit stat acreditar. Altfel spus, o prezentare consensuală a intereselor unui stat, prin reprezentanții săi, pe teritoriul altui stat.

Încercarea diplomaților de a reprezenta cât mai bine interesele comune ale statului pe care îl reprezintă și cele ale statului unde sunt trimiși necesită o atentă și permanentă informare pentru a putea acționa în conformitate cu acestea. Diplomația este o negociere permanentă cu statul acreditar având o desfășurare diversificată, motiv pentru care ea nu se desfășoară doar la masa tratativelor.

Un diplomat trebuie să aibă în vedere faptul că a negocia nu înseamnă doar insistență, ci să știe că dacă interesele nu converg orice încercare este în zadar, deoarece statele nu au legături dezinteresate, ele având doar politici guvernate de interese. Încă din antichitate s-a recurs la diplomație pentru a aplana stări de tensiune sau conflictuale, pentru a normaliza relațiile dintre state.

Potrivit lui Henry Kissinger care definește diplomația ca fiind ,,o ajustare a diferențelor prin negociere“, acest proces este posibil numai în cadru sistemului internațional care prevalează legitimitatea. Când mijloacele diplomatice încetează a fi utilizate în rezolvarea diferendelor, expunerea forței nu va întârzia să apară, distrugând bunul cel mai de preț al oricărei națiuni: ,,Pacea este un fenomen viu de mișcare, înfăptuit treptat, un scop, o direcție și nici vorbă de odihnă și delăsare” definea Nicolae Titulescu pacea prin prisma diplomatică.

O altă definiție a diplomației afirmă că aceasta este „arta de a conduce relații pentru câștig în lipsa conflictului”. Privită din această perspectivă, diplomația este principalul instrument al aplicării politicii externe într-o lume în care agresiunea deschisă este privită cel puțin sceptic de către opinia publică. Totuși, chiar și într-o lume în care transparentizarea procesului diplomatic atinge un nivel nemaiântâlnit până acum, diplomația rămâne un domeniu de activitate în care discreția este o piatră de temelie. De la acorduri secrete între trimiși acreditați (uneori în paralel cu negocieri publice ale liderilor pe aceleași teme, dar de cele mai multe ori cu alte rezultate), până la acorduri internaționale complet transparente și modificarea legilor interne, activitatea diplomatică își cristalizează rezultatele într-o multitudine de forme, toate având însă ca determinant central interesul național. Scopul implicit sau explicit al oricărui diplomat va rămâne astfel mereu obținerea de rezultate pozitive pentru satisfacerea interesului național, așa cum este el dictat de către ideologia politică, geografie, istorie sau economie.

Charles Calvo scria despre diplomație: ,,Diplomația este știința relațiilor care au existat între diferitele state, așa cum ele rezultă din diferitele lor interese reciproce, din principiile dreptului internațional și al tratatelor și convențiilor”.

Din perspectiva conținutului, diplomația, ca activitate, reprezintă conducerea raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale. Diplomația potrivit acestei definiții, face referire la activitățile desfășurate de agenții diplomatici, ale ministerelor afacerilor externe, șefilor de stat și de guvern.

Diplomația privită ca formă de relații, adică formă distinctă a raporturilor bilaterale sau multilaterale dintre state se evidențiază prin faptul că relațiile diplomatice au identitate proprie, deosebită de celelalte forme ale relațiilor internaționale.

Diplomația ca artă reprezintă abilitea de folosire a procedeelor și metodelor adecvate de promovare a intereselor statelor și pentru dezvoltarea colaborării dintre acestea. Aceasta poate fi definită ca fiind folosirea tactului, subtilității, îndemânării în orice negociere, altfel spus arta de a negocia, de a rezolva pe cale amiabilă conflictele internaționale, de a reprezenta guvernul și interesele unei țării, de aplicare a tactului și inteligenței în modul de întreținere a relațiilor oficiale între guvernele statelor, sau mai pe scurt, întreținerea afacerilor între state prin mijloace pașnice.

Diplomația ca știință reprezintă cunoașterea relațiilor dintre state așa cum rezultă din interesele lor reciproce sau știința care învață cunoașterea administrării afacerilor internaționale sau totalitatea cunoștințelor sau principiilor ce sunt necesare pentru a conduce în bune condiții afacerile publice între state. Ea emite idei, concepții, principii și abilitățile de a pune în practică, în cele mai bune condiții, orientările de politică externă.

Diplomația, ca știință și artă în același timp, poate fi definită ca acțiunea raporturilor și intereseselor popoarelor între ele, sau mai pe scurt, știința sau arta negocierilor. Cu alte cuvinte, este știința, arta și activitatea menită să reprezinte statele, să ducă la îndeplinire politicile lor externe, să le apere și să le promoveze interesele.

Obiectul de studiu al diplomației

Diplomația are ca obiect de studiu modul de promovare și transpunere în practică a politicii externe a statelor, a strategiilor persoanelor juridice sau fizice pe plan internațional.

Diplomația nu se confruntă nici cu politica externă nici cu relațiile internaționale. Acestea din urmă se definesc ca fiind ansamblul raporturilor oficiale și neoficiale, politice, economice și de altă natură pe care le întreține un stat cu alte obiecte de drept internațional (organizații și organisme internaționale) iar politica externă reprezintă totalitatea obiectelor și mijloacelor urmărite și folosite de către un stat în relațiile cu alte state.

Diplomația servește obiectivelor externe, fiind știința, arta și activitatea depusă în slujba promovării acestei politici. În raport cu relațiile internaționale, diplomația este parte dintr-un întreg, ea fiind totodată și o formă de relații. În sfera relațiilor internaționale alături de relațiile diplomatice regăsim și relațiile politice, economice, culturale, științifice, miltare.

Diplomația ca disciplină de studiu operează cu o serie de concepte ca: misiune diplomatică, oficiu consular, reprezentanță economică, agent diplomatic, agent consular, demers diplomatic, persoană non-grată.

Unele studii de specialitate analizează în profunzime rolul diplomației în procesul de elaborare a politicii externe. Potrivit unor autori, relația diplomație-politică externă actualmente este discutabilă. Astfel, conform opiniei renumitului savant american Z. Brzezinski, „diplomația reprezintă totalitatea mijloacelor tehnice, menite să apere interesele naționale ale statului și nu un scop în sine, iar principalele direcții de politică externă trebuie să fie formulate de către guvern și nu de către diplomați”. Această afirmație poate fi corectă doar de pe pozițiile adoptării direcțiilor politicii externe, dar nu și elaborării ei. O politică externă chibzuită, reală și pragmatică, nu poate fi elaborată doar de către demnitarii care își exercită activitatea în interiorul statului, fără a consulta în prealabil agenții diplomatici, care activează peste hotare. Desigur, aflîndu-se în străinătate, diplomatul nu poate cunoaște întreaga complexitate a factorilor politici ce se iau în considerare în cadrul procesului decizional, însă el poate atenționa asupra unor factori de ordin extern, importanți pentru atingerea rezultatului scontat.

Despre politica externă a unui stat se spune că reprezintă o continuare a politicii interne, fiind determinată de forma de guvernământ, regimul politic, sistemul politic al statului, impactul presiunii exercitate de către opoziție asupra administrației centrale, etc. Această opinie este combătută de către C. Iontz, care spune că politica internă și motivația națională a statului nu pot determina caracterul sau deciziile de politică externă, ci dinamica relațiilor internaționale. Oricare dintre aceste două definiții reflectă un adevăr sau caracterizează politica externă, reieșind doar din ponderea valorii factorilor determinativi. Așadar, trebuie de luat în considerare faptul că politica externă nu poate fi separată nici de politica internă a statului dat dar nici de relațiile internaționale în ansamblul lor. Ea se regăsește la confluența acestor sisteme. Astfel, putem constata că politica externă a unui stat este determinată pe de o parte, de unele condiții obiective (trecutul istoric al statului, forma de guvernământ, regimul politic, factorii politici, economici, sociali, geografici, culturali, etc.),iar pe de altă parte, de distribuirea puterii pe arena internațională. Altfel spus, politica externă a unui stat implică inclusiv evoluția obiectivă și logică, însă un rol important îl au și factorii subiectivi, care sunt prezenți în activitatea partidelor politice și conducerii de stat.

Formele actuale ale diplomației

Acțiunea diplomatică, în diversele ei forme, cuprinde practic toate domeniile relațiilor internaționale: politic, economic, social, cultural, științific, militar etc.

Diplomația se desfășoară nu numai în domenii diferite dar și în diverse forme, ceea ce determină casificarea diplomației după mai multe criterii:

1. După domeniul de activitate:

Diplomația politică – prin care se urmărește promovarea intereselor politice ale unui stat (grup de state), în scopul garantării securității lui și apărării drepturilor fundamentale ale cetățenilor, etc. În domeniul politic s-a detașat diplomația parlamentă – adică aceea desfășurată de către parlamentari. Ei pot acționa în numele propriului lor guvern sau în strînsă legătură cu acesta. Ei pot participa la analizarea situației de fapt dintr-o anumită țară, pot acționa pentru deblocarea unor negocieri (toate acestea fără angajamentul propriului guvern). Mai există și parlamentari internaționali care pot acționa fie individual (ca raportori ai unor comisii perlamentare), fie în grup (parlamentarii Adunării Parlamentare ai Consiliului Europei, ai Parlamentului European sau ai altor adunări parlamentare internaționale). În practica internațională regăsim o diplomație parlamentară internă (ex. Diplomația orientată către rezolvarea diferendelor dintre statele membre ale unei organizații) și o diplomație parlamentară externă (diplomație orientată catre rezolvarea problemelor externe ale unei organizații);

Diplomația economică – care are în vedere reprezentarea intereselor economice ale unui stat dar și ale agenților economici din țara respectivă în strainătate. Are ca obiect ansamblul tuturor negocierilor economice, finalizate cu încheierea de tratate bilaterale sau multilaterale economice. Această diplomație îmbracă diferite forme: diplomația dezvoltării, diplomația resurselor, diplomația integrării mediului, diplomația mediului etc.;

Diplomația culturală – prin care se urmărește întărirea cooperării bi și multilaterale în domeniul culturii;

Diplomația științifică – are în vedere întărirea cooperării în domeniul instituțiilor de cercetare din diferite zone ale lumii;

Diplomația militară – ansamblul acțiunilor de cooperare legate de domeniul militar în scopul prevenirii războiului nuclear (diplomația atomică) etc.;

Diplomația digitală – care urmărește stabilirea de relații, dialog și negociere între entitățile vieții internaționale.

2. După forma de reprezentare:

Diplomație guvernamentală – activitatea desfășurată de unele persoane care, prin acțiunea lor angajează statele în realizarea unor obiective de politică externă;

Diplomație integrată – atunci când unele organisme și instituții internaționale, prin activitatea lor angajează din punct de vedere diplomatic atât instituția respectivă, cât și țările membre ale acesteia (Comisia Europeană a Uniunii Europene);

Diplomația neguvernamentală – se desfășoare fără a angaja guvernele de

anumiți reprezentanți ai unor instituții neguvernamentale (ex.ONU);

Diplomația personală – desfășutrată de anumite persoane (politice), care pot determina apoi acțiuni pe linie guvernamentală. (ex. acestă diplomație este atribuită lui Stalin și Roosevelt).

3. După spațiul de desfășurare:

Diplomație bilaterală – care se desfășoară numai între două părți (țări);

Diplomație multilaterală – cea desfășurată cu participarea unui număr mare de țări, în special prin conferințe, organisme, organizații și progreme internaționale. La rândul ei, acesta poate fi: o diploamție triunghiulară (SUA, URSS și China în anii 60) sau diplomație trilaterală care poate desemna acțiuni întreprinse de state din aceeași zonă geografică, posibil cu frontiere comune (ex. triada România-Polonia-Ucraina).

4. După timpul de desfășurare:

Diplomație permanentă – desfășurată prin instituții cu caracter permanent (ex. prin misiuni diplomatice, oficii consulare, organizații internaționale, etc.);

Diplomație ad-hoc – care cuprinde activitățile diplomatice desfășurate temporar, prin trimiși speciali delegați la conferințele internaționale, misiuni speciale, etc.

5. Din punct de vedere al transparenței:

Diplomație deschisă – care permite opiniei publice să cunoască conținutul și modalitățile de desfășurare ale acțiunilor diplomatice;

Diplomația secretă sau confidențială – în care negocierile și acțiunile diplomatice sunt desfășurate fără informarea opiniei publice.

Rolul, esența și diplomația

În toate formele de organizare ale omenirii, diplomația a existat și va continua să fie una dintre cele mai importante discipline de promovare și realizare a politicii externe ale statelor. Toate marile puteri ale lumii și toți marii șefi de stat au apelat la serviciile diplomației și ale diplomaților pentru atingerea unor scopurilor în cunoașterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaților sau dușmanilor precum și în elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în scopul protejării propriilor interese cu o eficiență sporită în mediul continental și mondial.

Diplomația este definită ca „știință și artă“, ca „o profesiune distinctă, de o complexitate deosebită“, implicând mânuirea cu inteligență a celor mai multe concepte elaborate de științele sociale și, îndeosebi, de știința dreptului și relațiilor internaționale (New Approaches to International Relations) -Morton A. Kaplan unul dintre cei mai reputați analiști ai relațiilor internaționale.

Nicolae Titulescu apreciază că „diplomația sintetizează mai multe științe“, prin care „arta diplomaților le pune în operă în complexele tratative în care sunt angajați“.Caracterul complex al acestei profesiuni rezultă din mandatul încredințat negociatorilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Diplomaților li s-a încredințat responsabilitatea de a negocia tratate de pace sau de alianță, înțelegerile în probleme de însemnatate majoră pentru statele respective, convențiile multilaterale, în care interesele statelor trebuie să fie cât mai bine evidențiate.

Națiunile lumii au cunoscut momente de confruntare și colaborare, de bătălii militare și relații pașnice, de unitate și dezbinare. Rolul avut de diplomație și diplomați în aceste evoluții a fost acela de a tatona „terenul“ pentru încheierea armistițiilor și pentru încetarea ostilităților; pentru încheierea păcii și convenirea condițiilor menținerii și consolidării unor relații pașnice, după semnarea tratatelor de pace.

Complexitatea unui mandat diplomatic și dificultățile greu de depășit uneori în finalizarea sa, conferă diplomației „un statut distinct“, situând-o între „cele mai complicate profesiuni“, este de părere cercetatorul britanic J.W. Burton în lucrarea sa de referință Systems, States, Diplomacy and Rules (Cambridge University Press, 1968).

Persoanele numite în funcții diplomatice și a căror pregatire nu are nimic în comun cu problematica existentă în relațiile internaționale și nici o bună instruire, vor fi puși în situația de a-și asuma consecințele semnării unor acte, fapt ce poate duce la divergențe în mediul politic internațional. Harta politică a lumii este în continuă schimbare, modelată prin încheierea și desfacerea alianțelor, prin întocmirea și semnarea de noi acorduri și tratate, prin noi înțelegeri și noi forme de cooperare instituite, care nu de puține ori au fost încălcate sau modificate.

Prin respectarea fermă a regulilor și principiilor stabilității, diplomația și actul diplomatic sunt coloana fundamentală pe care s-a sprijinit politica externă.

Charles Maurice de Talley Perigort (1754-1838), unul dintre cei mai mari diplomați ai Franței și ai lumii, a fost un factor esențial în conturarea și adoptarea hotărârilor Congresului de la Viena (1814-1815), care delimita crearea unor forme stabile și a unor reguli ce caracterizează diplomația cu privire la autonomia, caracterul și relațiile specifice ale clasei alcătuitoare, descriind-o în două ipostaze: deschisă și secretă. Rolul activ al diplomaților în convorbirile diplomatice este vital deoarece în decursul acestora sunt dezvoltate resurse importante ca potențial subiect în sugerarea soluțiilor, mod de conveniență al partenerilor și implicit al convergenței intereselor reprezentate.

Climatul și dezvoltarea societății umane are la bază adaptarea continuă în aria politică a diplomației. În zilele noastre interesul dominant îl constituie problematica economică ca formă evolutivă a confruntăriilor militare. Evoluția relațiilor comerciale în manipularea și anticiparea celor mai avantajoase tranzacții poate duce la crearea de noi monopoluri sau mari puteri mondiale ce pot schimba sau înclina axa lumii în favoarea lor.

CAP 2: DIPLOMAȚIA DIGITALĂ CONTEMPORANĂ

2.1. Dezvoltarea internetului – evoluții și limitări

Internetul este cu siguranță cel mai mare salt informațional al omenirii datorită accesului virtual nelimitat la informație, cantitatea extraordinară de informație pusă la dispoziția oricărui utilizator și ușurința de comunicare.

În acest moment aproximativ 39% din populația lumii este conectată la internet. Așadar peste 2.8 miliarde de oameni sunt conectați într-o rețea globală. America de Nord, Europa și Australia conduc în topul celor mai conectate regiuni, înregistrând o penetrare a internetului de 84.9%, 68.6% și respectiv 67.5%. Totuși, cel mai mare numar de utilizatori conectați la internet îl găsim în Asia, unde există peste 1.2 miliarde de utilizatori de internet, 45% din numărul total de utilizatori. Internetul a pornit din zona de cercetare militară, trecând ulterior în aria cercetării universitare, fiind ulterior preluat de sectorul privat în dezvoltarea comercială. Odată cu apariția opțiunilor publicului larg de acces către informațiile din internet (sisteme de navigare web și comunicarea prin e-mail), numărul de utilizatori a explodat.

Nașterea internetului are la bază cercetări derulate în timpul tensiunilor din războiul rece. În această perioadă cercetătorii americani căutau modalități de comunicare ce ar fi putut supraviețui în situația unor atacuri nucleare devastatoare iar metodele clasice de comunicare și control nu ar fi rezistat în astfel de situații. Astfel, crearea de noduri (servere) de comunicații ce puteau funcționa independent a arătat posibilitatea de a construi o rețea de comunicare ce poate supraviețui chiar în situații de criză.

Walter Isaacson descrie în cartea sa Innovators colaborarea ce a dus la apariția internetului. Trei sectoare puternice ale societății americane – armata, universitățile și corporații private – au lucrat împreună pentru a construi ceea ce numim acum complexul militar-industrial-academic.

Cel ce a contribuit la închegarea acestui proiect a fost Vannevar Bush, profesor la MIT și cel ce a construit în 1931 unul dintre primele calculatoare de analiză diferențială dar și inițiatorul proiectului Manhattan, care a dus la realiyarea primelor bombe atomice. Printre altele, Vannevar Bush a fost și fondatorul companiei Raytheon, o companie ce rezistă și acum, fiind unul dintre liderii în domeniul tehnologiei militare high-tech.

Odată cu apariția browserului Mosaic, transformat ulterior în Netscape și

licențiat ca aplicație, internetul a primit un impuls nemaivăzut în aria comunicării umane. În scurt timp acest impuls a dus la nașterea rețelelor de fibră optică dar mai mult decât atât, a boom-ului internetului.

Creșterea masivă a numărului de companii ce oferă diverse servicii pe internet, denumită de mulți “Internet boom” a dat naștere unor companii precum Google, Facebook, Amazon și multe altele. Aceste companii și multe altele au avut o evoluție rapidă, crescând atât în interiorul SUA cât și în întreaga lume chiar dacă la începutul anilor 2000 au avut o scurtă întrerupere cauzată de prabușirea investițiilor (spargerea “Dot Com bubble”-ului).

Aceste evenimente sunt foarte importante pentru conceptul de Diplomație Digitală având în vedere că au stat la baza apariției platformei pe care s-au dezvoltat conceptele de comunicare și interacțiune digitală. Mai mult decât atât, aceste aspecte arată natura influenței economice și sociale pe care Statele Unite o exercită prin intermediul companiilor digitale dar mai ales prin structura invizibilă a internetului.

Chiar dacă procesul de internet-izare nu este încă finalizat putem observa că accesul la internet și accesul la informație în zilele noastre a fost puternic deschis de aceste instrumente digitale. Există însă unele limitări care vin din considerente economice, sociale și politice ceea ce face ca informația să nu fie liberă peste tot în lume. Cea mai puternică limitare a internetului vine din planul economic.

În Africa, doar 21.3% din populație are acces la internet. Chiar și acest procent poate părea mare până când observăm că multe dintre țările africane gravitează în jurul a sub 10% penetrare a internetului. În China, pe de altă parte, evoluția internetului este limitată de factori politici și sociali. Accesul la informații din afara țării, accesul la rețele sociale globale și accesul la informații ce pot destabiliza regimul politic sunt atent cenzurate. Proiectul “Scutul de Aur”, un sistem firewall operat de Ministerul Siguranței Publice, este probabil cel mai mare prag în accesul la informația oferită de internet.

Factori sociali și politici pun de asemenea piedici proliferarii internetului în țări islamice. În Egipt, internetul nu a fost cenzurat sub regimul lui Hosni Mubarak însă jurnaliștii ce criticau regimul erau urmăriți și frecvent arestați. În Iran, o țară cu peste 20 de milioane de utilizatori de internet, accesul la rețeaua globală a fost treptat limitat pentru a interzice accesul la resurse de informații anti-religioase precum și la rețelele sociale Facebook sau Twitter.

În Rusia, accesul la internet a crescut spectaculos în ultimii 10 ani. În

2004, doar 8% din populație avea acces online. În 2012, numărul utilizatorilor de

internet din Rusia ajunsese să cuprindă peste 53% din populație – 75.9 milioane de cetățeni. Ca rezultat al creșterii popularității rețelei, precum și a potențialului de folosire a internetului pentru organizarea unor mișcări de protest, în 2012, Rusia a legalizat cenzura unui set de site-uri, conform legii federale nr. 139-FZ din 2012-07-2.

Conform unui studiu global efectuat de Universitatea din Toronto, Universitatea Harvard și compania de analiză de date SecDev, susține că nu numai statele mai sus menționate sunt limitate de activități de cenzură și urmărire a internetului. Statele Unite au construit probabil cel mai complex sistem de monitorizare al internetului, intern și extern. Edward Snowden, un contractor NSA, aflat în acest moment în Rusia, a divulgat publicului date sensibile privind supravegherea internă și externă derulate de serviciile de informații ale Statelor Unite prin intermediul companiilor tehnologice americane.

Statele Unite garantează libertatea de exprimare pe internet, însă ulterior atacului de la 11 Septembrie 2001, un vast sistem informațional a fost pus în mișcare de către guvernul american. Proiectul PRISM, un sistem de colectare de date colaborativ între companiile tehnologice americane, a luat naștere ulterior actului “Protect America” din 2007. Folosind datele PRISM, statul american poate avea acces la datele de utilizare a internetului stocate de companii precum Microsoft, Google, Apple, Yahoo și altele.

Proiectul PRISM nu este unicul de acest fel. Diverse tipuri de aplicații spyware, precum Magic Lantern sau CIPAV au fost folosite de FBI în urmarirea activităților criminale. Aceste sisteme de supraveghere au ieșit la suprafață în evenimente relativ îndepartate, la începutul anilor 2000. Având în vedere complexitatea acestor unelte, precum și evoluția rapidă a tehnologiei se poate presupune că în acest moment sistemele de supraveghere și monitorizare sunt mult mai avansate și mai degrabă orientate către profilare și analiză predictivă a comportamentului individului.

2.2. Globalizarea informațională

Efectul pe care l-a avut introducerea computerelor personale și crearea internetului a fost unul de nivelare a scenei globale de relații interumane. În cartea sa “The World is Flat”, Thomas L. Friedman arată o lume interconectată atat de tehnologie dar mai ales de o tendință naturală colaborativă ce transcede granițele. Informația transmisă prin fibră optică sare peste continente iar multe dintre schimbările economice, politice și sociale ale acestui secol au fost cauzate de această schimbare în accesul la informație.

Accelerarea interconectării informatice va accentua aspectul global atât al politicilor economice dar și al celor legate de politicile statale. Friedman listează o serie de forțe ce împing globalizarea prin intermediul informatizării și a circulației libere a datelor. Printre cele mai importante sunt de reținut aspectele privind externalizarea proceselor interne companiilor, externalizarea producției și extinderea globală a lanțurilor de aprovizionare în comerțul global.

Din perspectivă diplomatică, actorii statali construiesc diplomația digitală pe o bază experimentată și solidificată de actori economici în ultimele două decade. Infrastructura de comunicare dar și obiceiul de consum al informațiilor digitale există deja și a fost marcat de evoluția rapidă a accesului la internet.

Un aspect important tratat atât de Friedman în cartea sa dar vizibil și în evoluția economică recentă este tendința de deschidere a granițelor economice dar și informaționale a unor țări precum Rusia, China sau India, în ideea exploatării oportunităților date de era informatică. Această deschidere a creat pe de o parte un val de informații prețioase prin conectarea digitală către țările mai sus menționate dar în același timp un val de noi oportunități economice. Astfel infrastructura de producție și de suport a proceselor din marile companii vestice au migrat către țările cu economii emergente.

Acest aspect, coroborat cu legăturile informatice, a creat o rețea globală de producție, cercetare și vânzare ce poate fi ruptă greu și cu puternice repercursiuni asupra economiilor naționale. Așadar rețeaua ce îmbină comunicarea, împartășirea de date dar și aspectele economice este pe cale de a se solidifica în structura societății internaționale, ducând astfel către o certitudine a unei nevoi de folosire a sa în scopuri diplomatice.

Mai mult decât atât, odată cu automatizarea comunicării de date între sisteme informatice, accelerarea puterii de calcul și cercetarea în domeniul inteligenței artificiale este posibil ca avansul tehnologiei informației să fie un atu ce este absolut necesar a fi folosit în obiectivele diplomatice.

2.3. Instrumente de diplomație digitală

2.3.1 Pagini web, microsite-uri, documente digitale

O lume în schimbare duce către o diplomație în schimbare. Totuși trebuie reținut că instrumentele de diplomație digitală sunt doar instrumente. Modul în care sunt folosite aceste instrumente diferă de la stat la stat, de la obiectiv la obiectiv și nu pot fi percepute ca o soluție universală pentru orice direcție strategică. Profesioniștii, care stau în mijlocul relațiilor diplomatice, pot îmbina unele aspecte digitale pentru a îmbunătățirea modul în care publicul este servit iar obiectivele sunt atinse.

Secretarul de stat american John Kerry a menționat: ,,Toată lumea vede schimbare acum. În cazul Social Media, atunci când spui ceva unei persoane, o mie de oameni aud. Așadar este clar că nu mai poate exista conceptul de diplomație eficientă în cazul în care nu folosim tehnologia sofisticată în centrul a ceea ce facem pentru a atinge obiectivele de politică externă, pentru a micșora distanțele între oamenii de pe glob și pentru a interacționa cu oamenii din întreaga lume și de aici, de acasă. Termenul de diplomație digitală este redundant – este doar diplomație, punct.”

Rusia consideră diplomația digitală un aspect important al modului în care statul își poate comunica poziția către cetățenii altor state. Președintele Vladimir Putin a încurajat puternic folosirea instrumentelor de diplomație digitală pentru îmbunătățirea direcțiilor de “Soft Power” a Rusiei.

Vladimir Putin a declarat în 2012 că ,,metodele clasice nu mai sunt de ajuns. Este necesar să folosim noile tehnologii”. Ulterior activitatea Rusiei în aria diplomației digitale s-a intensificat prin folosirea noilor tehnologii, a social media și a altor unelte de comunicare digitală, în special în timpul și ulterior

conflictului din Ucraina.

Într-un articol din aceași perioadă pe site-ul Consiliului Rus de Afaceri

Internaționale se sublinia aspectul practic și aplicat al diplomației digitale. Folosind tehnologia, ministerul de externe poate atinge obiective de diplomație publică, de management al informației (stocare și împărtășire a datelor inter-departamentale), activități consulare îmbunătățite și posibilitatea de a comunica în cazul dezastrelor naturale sau în cazul situațiilor de urgență. Totuși specialiștii tind să extindă și să clarifice modul în care folosirea diplomației digitale poate duce către atingerea obiectivelor. În lucrarea ,,Diplomacy in the Digital Age” Brian Hocking și Jan Melissen, profesori ai Institutului pentru Relații Internaționale ,,Clingendael” din Olanda, structurează avantajele Diplomației Digitale către patru direcții:

Prima aplicație a diplomației digitale este aceea de management al schimbării în mediul de afaceri externe. Printre observațiile ce decurg din această perspectivă se poate nota în primul rând faptul că media digitală schimbă rapid aria de influență a politicii externe. Viteza cu care evenimentele se desfășoară duce la nevoi noi de răspuns și analiză asupra mediului extern. Mai mult decât atât, o nouă clasă de actori, non-statali, pot influența și influențează mediul relațiilor internaționale. Exemple ar fi ONG-uri, grupuri de activism sau chiar corporații internaționale. Statele au în acest moment dificilul obiectiv de a organiza și a răspunde influențelor de politică externă ce vin din afara spectrului statal. Totuși este reținut faptul că o dată cu aceste schimbări vine și posibilitatea statelor mai mici în a influența prin mijloace digitale politica externă, într-o măsură neântâlnită înainte.

Cea de-a doua aplicație menționată de autorii lucrării este dată de managementul resurselor și al cunoașterii. Odată cu apariția comunicării în masă prin intermediul internetului cantitatea de date a crescut, însă o data cu ea și metodele de strângere de date și analiza acestora. Identificând fluxurile de informații importante și analizând aceste fluxuri de informații lumea diplomatică poate avea acces în acest moment la date ce anterior erau foarte costisitor de preluat și aproape imposibil de analizat. Schimbările majore în practica diplomatică vin în acest moment din nevoia de înțelegere a noi concepte (ex. “bigdata”) și preluarea unor noi abilități ce țin mai mult de comunicarea cu mașinării puternice decât cu state sau indivizi puternici.

Foarte important în înțelegerea diplomației digitale este definirea și aplicarea agendei de politici cibernetice (,,cyber policy”). Câteva dintre aspectele ce pot face parte din astfel de agende sunt: securitatea cibernetică, războiul cibernetic dar și libertatea internetului și nivelul de acces la internet. Din punct de vedere global, perioada recentă a arătat intensificarea atacurilor cibernetice dar și definirea unui nou câmp de luptă în zona cibernetică. Marile puteri dar și state emergente își definesc obiective clare de structuri de intelligence cibernetic și război cibernetic. Practica diplomatică este nevoită să ia în calcul aceste aspecte și să trateze cu diligență latura sensibilă a acestor aspecte.

e-Guvernarea si e-participarea sunt obiective ce sunt necesare a fi luate în seama în era cetățeanului informat și participant la deciziile guvernamentale. Odată cu schimbarea percepției asupra guvernelor se schimbă și funcțiile și cerințele asupra practicii diplomatice. Diplomația digitală permite dezvoltarea de servicii electronice și încurajarea participativă a cetățenilor în atingerea obiectivelor atât în propriul stat cât și în afara sa. Principalele aplicații ale acestui nou concept, în viziunea lui Hocking și Melissen, sunt diplomația publică (înspre public mai degrabă decât instituții), managementul crizelor și managementul consular prin instrumente electronice și crearea dar și întreținerea de rețele participative.

Rezultatele în cazul construirii instrumentelor de e-Guvernare duc către noi canale de comunicare și posibilități noi de management al reputației dar, așa cum menționa președintele Vladimir Putin în citatul anterior, comunicarea poziției statului către publicul extern și intern. Livrarea serviciilor consulare prin folosirea tehnologiei poate îmbunatăți pe de o parte percepția asupra actorilor diplomatici dar în același timp poate fluidiza procesele diplomatice, scăzând în același timp costurile asociate.

Probabil cea mai mai mare provocare în aplicarea unei politici deschise în comunicarea cu publicul diplomatic este acela de păstrare a confidențialității datelor. Deși relățiile internaționale se stabilesc și se definesc în continuare în spatele ușilor închise, între actori și instituții predefinite, apariția unor media sociale a dus către nevoia de informare deschisă asupra deciziilor și practicilor, chiar dacă aceste decizii nu se iau participativ.

În această privință merită observată perspectiva lui Maite Kersaint din 2013, în lucrarea “Exploring PublicDiplomacy 2.0”. Acesta afirma: “[…] social media nu a schimbat practica diplomației publice în mod substanțial. Nu a existat nici o schimbare digitală: Guvernele ambelor țări (i.e. USA și Germania) funcționează în direcția propriilor tradiții de politică externă și a doctrinelor de diplomație publică și astfel confirmă o viziune instituțională istorică asupra

politicii.

După ce diplomația publică a fost dezvoltată ca un concept integrat ce încorporează fațete ale altor astfel de concepte precum propaganda, branding și relații culturale, se va demonstra cum diplomația publică rămâne un instrument de putere folosit de state pentru a-și reafirma puterea; nu este destinat să susțină alte grupuri.”

Diplomația digitală, ca instrument de atingere al obiectivelor diplomatice, poate fi încadrată în aria a ceea ce Kersaint notează ca fiind diplomație publică. Este de reținut astfel că mai departe decât mijloacele digitale și folosirea acestora stă un adevăr ce nu pare să se fi schimbat. Relațiile internaționale nu sunt democratice și nici în mod deosebit participative. Diplomația digitală și instrumentele ce sunt însumate în acest concept urmăresc în cele din urmă atingerea obiectivelor strategice ale statului ce le folosește. Totuși, astfel de instrumente pot fi folosite foarte eficient de state mici și medii ce activează pe scena internațională.

2.3.2 Social Media și activismul digital

Social media este termenul folosit adesea în relație cu diplomația digitală. Numărul de utilizatori ai rețelelor sociale a crescut rapid în anii recenți iar această creștere a avut un impact puternic asupra activității de relații internaționale și a definirii politicilor externe. Mai mult decât atât, creșterea urmează să se mențină și în anii următori, estimându-se o creștere de până la 2.44 miliarde de utilizatori în întreaga lume, transformând astfel social media într-unul dintre cele mai importante canale de consum de conținut (Figura 2.1).

Este foarte important de menționat faptul că această creștere a consumului de social media se întamplă pe fondul descreșterii folosirii canalelor tradiționale de media (TV, Print, Radio). Astfel, într-un studiu al ZenithMedia se arată că numărul de minute petrecut de către consumatorii de conținut în media tradițională a scăzut constant în anii recenți, în timp ce consumul de internet a crescut. Astfel, s-a înregistrat o scădere de la 195 minute de vizualizare TV în 2010 la 183 în 2014. Media printată (ziare,reviste) au înregistrat cele mai mari scăderi. Astfel ziarele au scăzut de la 21.9 minute pe zi (2010) alocate de către consumatorii de conținut la 16.3 minute pe zi in 2014 (Figura 2.2).

Figura 2.2 Media consumului de social media (minute per zi)

Sursa: ZenithOptimedia

Având în vedere aceste date, este necesar a privi media socială ca un fenomen deosebit ce atrage pe de o parte noi consumatori de informații (,,Digital Natives”) iar pe de altă parte atrage consumatori de media tradițională în mediul digital. În ambele cazuri se deschid noi porți și oportunități de comunicare din perspectiva diplomației digitale și în special din perspectiva diplomației publice (,,public diplomacy”).

Pentru a întelege perspectiva distribuției eforturilor necesare în social media este necesar studiul distribuției utilizatorilor pe diverse rețele sociale. Leaderul incontestabil este rețeaua socială Facebook însă trebuie menționat că o parte din celelalte rețele sociale din acest top sunt deasemenea o parte din compania ce deține rețeaua socială Facebook. Acestea sunt What’s App (cumpărată în 2014 de Facebook cu 19 mld $), Facebook Messenger (parte din

suita de aplicații Facebook) și Instagram (cumpărată de Facebook în 2012 cu 1

mld $). Următoarele rețele sociale (QQ, Qzone și WeChat) sunt aplicații sociale folosite pentru comunicare și interacțiune socială în mediul digital de către compania chineză Tencent, una dintre cele mai mari companii din lume și liderul în zona asiatică a social media, o companie evaluată la peste 200 de miliarde $ (Figura 2.3).

Din perspectiva numărului de utilizatori de social media se poate observa că scena globală se dă între două mari companii și anume Facebook, o companie americană și Tencent, o companie chineză. Ca mențiune – cea mai populară rețea socială rusă, VKontakte, are 55.7 milioane de utilizatori.

Figura 2.3 Cele mai importante rețele sociale, din perspectiva numărului de utilizatori

Sursa: http://www.academia.edu/24975287/Diplomatia_Digitala

Așadar se poate observa creșterea influenței chineze în aria rețelelor sociale dar și apetitul publicului chinez pentru consumul de informații în social media. Din această perspectivă atât Ambasada Franceză la Beijing cât și cea Americană au ales să interacționeze cu publicul chinez prin intermediul mediilor sociale locale. Astfel Ambasada Franceză avea în aprilie 2015, 240 000 de fani (,,followers”) iar Ambasada Americană avea aproximativ 920 000 de fani. Pentru păstrarea proporțiilor, într-un articol privind diplomația publică se arată că sistemul de metrou al orașului avea 2 milioane de fani iar guvernul orașului avea 6 milioane de fani la acel moment.

Printre cei mai importanți susținători ai folosirii social media în afacerile externe ale SUA ies în evidență Jared Cohen și Alec Ross. Într-un articol din New York Times ce studiază traiectoria și realizările celor doi, scris în 2010, poate fi observată importanța pe care aceștia și probabil un grup din ce în ce mai mare îl oferă diplomației prin rețele (,,network diplomacy”) . Cei doi transmit în ariile pe care le influențează ideea transmisă de Anne Marie Slaughter în 2009, într-o lucrare, evidențiind importanța lumii conectate în rețea pentru întreaga lume, incluzând afacerile de stat, interne și externe:

,,Lumea conectată în rețea ce tocmai apare în acest secol, totuși, există deasupra statului, sub stat și prin stat. În această lume, statul cu cele mai multe conexiuni va fi jucătorul central, capabil să definească agenda globală și să ofere inovație și creștere sustenabilă. Aici, Statele Unite au un avantaj clar și sustenabil.”

Alec Ross și-a început cariera în cadrul organizației “Teach for America” iar ulterior a fondat organizația non-profit One Economy cu scopul de a ajuta la dezvoltarea comunităților locale din zone slab susținute, cu ajutorul tehnologiei. În urma activității sale, acesta a atras atenția președintelui FCC (Federal Communications Commision) și a primit sarcina de a coordona operațiunile privind politicile pe tehnologie, media și telecomunicații ale administrației Obama.

Jared Cohen, unul dintre bursierii Rhodes a atras atenția viitorului secretar de stat Condoleezza Rice, la varsta de 22 de ani, în momentul în care a putut oferi informații pe care statul american nu reușise sa le preia din Iran. Aceste informații erau rezultatul faptului că în timpul facultății Cohen a călătorit prin Siria, Liban, Irak și Iran. Cohen, care și-a finalizat studiile cu o teză privind genocidul din Rwanda a fost atras în Departamentul de Stat la varsta de 24 de ani, unde a coordonat eforturile de interacțiune cu tineretul, având ca obiectiv contra-terorismul și contra-radicalizarea.

Atât Cohen cât și Ross sunt foarte activi în media socială. La momentul scrierii acestei lucrări Ross avea 366.000 followeri iar Cohen 288.000. Activitatea lor urmează în continuare cursul afacerilor externe doar că într-un mod puțin diferit de implicarea directă a Departamentului de Stat. Alec Ross este Senior Advisor pe politici de tehnologie pentru Secretarul de Stat iar Jared Cohen este Adjunct Senior Fellow la Consiliul de Relații Străine și Director la Google Ideas.

Din postura sa de director al Google Ideas, Cohen a reușit să influențeze politica externă americană prin aplicarea tehnologiei. Google Ideas este un think tank inclus în structura companiei Google orientat către folosirea tehnologiei pentru rezolvarea problemelor globale de libertate a expresiei. Pe site-ul organizației viziunea este expusă astfel:

“Google Ideas construiește produse ce susțin libertatea de expresie și accesul la informație, pentru aceia care au nevoie de aceste lucruri cel mai mult – cei ce au de a face cu violența și harțuirea.”

Printre cele mai importante produse oferite de Google Ideas este Project Shield. Aceasta este o tehnologie ce permite site-urilor activiștilor să rămână online, chiar și în situații de atac cibernetic. În situațiile de atac DDoS (,,Distributed Denial of Service”) mii sau milioane de computere sunt orientate către același site în același timp. Acest trafic imens blochează serverele ce afișează site-urile activiștilor, blocând astfel accesul la informațiile oferite de aceștia și efectuând astfel un act de cenzură a informației.

Tehnologia prin care Google Ideas permite protejarea activităților de activism digital se numește “reverse proxy”, permițând managerilor de site-uri să ofere informația de pe site-urile lor prin infrastructura Google, o infrastructură ce poate combate atacurile DDoS. Pe site-ul organizației se menționează importanța unei astfel de unelte în cazul crizelor, conflictelor sau al alegerilor.

Apropierea dintre Google și Jared Cohen, ca expresie a politicii externe americane, a pornit în momentul în care Eric Schmidt, la momentul acela CEO Google i-a propus lui Cohen să conducă Google Ideas, în 2010. Pe parcursul colaborării au apărut numeroase situații în care această apropiere a fost discutată

intens, în special în aria Wikileaks și a presei digitale arabe.

Totuși activitățile de folosire a tehnologiei de către Departamentul de Stat au avut succes și au arătat implicare și inovație. Spre exemplu în 2011 Secretarul de Stat Hillary Clinton a anunțat suportul Statelor Unite către rețeaua socială Humari Awaz din Pakistan. Humari Awaz (,,Vocea Noastra”) a devenit la acel moment accesibilă la numărul scurt 7111, o oportunitate pentru cei 95 milioane de cetățeni pakistanezi să interacționeze. Costul mesajelor urma sa fie suportat de Statele Unite.

Rusia folosește de asemenea canalele digitale pentru atingerea obiectivelor de politică externă însă uneori într-un mod mai puțin ortodox. Pe langă canalele social media și conturile de twitter și facebook ale diplomaților (de multe ori slab întreținute), regimul de la Kremlin folosește politici de subversiune ale ideilor opozanților prin ceea ce se numesc “internet trolls” sau “postaci”, cum au fost redenumiți în presa românească. Un articol recent arată cazul unei astfel de operațiuni, în care erau angajați 294 de bloggeri și comentatori, cu un bine pus la punct sistem de motivație, orientați către propaganda pro-regim și anti-americană.

Printre rețelele sociale cele mai apreciate de liderii globali se află Twitter. Motivul este dat de numărul de utilizatori în creștere și de faptul că mesajele nu sunt cenzurate sau blocate de către Twitter. Între cei mai populari leaderi de state se afla Barack Obama (68 milioane followers), Narendra Modi, prim-ministrul Indiei (17 milioane followers) și președintele Turciei Recep Tayyip Erdogan cu 7.6 milioane de followers.

2.3.3. Aplicații pentru servicii diplomatice și consulare

Diplomația digitală poate fi văzută atât prin perspectiva sa legată de comunicare și relaționare dar și prin perspectiva educativă și informativă. Astfel o serie de instrumente pot fi utile în crearea, îmbunătățirea și oferirea serviciilor diplomatice și consulare. Instrumentele digitale pot fi, de asemenea, folosite în educarea și informarea internă a corpului diplomatic. Astfel, Foreign and Commonwealth Office din UK a construit și distribuit către reprezentanții săi un ghid de strategie digitală, în care se prezintă viziunea asupra diplomației digitale și modul în care această viziune se poate atinge.

Acest ghid specifică modul în care diplomația digitală poate ajuta UK să atingă oportunitățile diplomatice pe care acest secol le oferă. În document se menționează, în introducere: “Deja am început să folosim media digitală pentru a transforma modul în care comunicăm și interacționăm cu publicul în privința politicii externe. De asemenea o folosim pentru a transforma modul în care politica externă este pusă în practică și modul în care oferim servicii conaționalilor noștri. Această strategie urmărește împlinirea acestei călătorii”.

Viziunea sa se împarte în două componente.

Prima este cea a unui Foreign and Commonwealth Office ce folosește uneltele digitale în fiecare element al muncii de politică externă. Uneltele digitale au ajutat deja fiecare parte a modului în care ne formulăm politica externă – de la predicția evenimentelor, la formularea și implementarea de politici, la influențarea și identificarea indivizilor ce trebuie influențați. Vrem să creștem nivelul de adopție al acestor unelte, mai consistent și mai comprehensiv. Deasemenea, ne dorim să folosim digitalul pentru a livra politici mai deschise și transparență ridicată.

Al doilea component al strategiei digitale este un FCO ce oferă serviciile digitale implicit, permițându-ne un răspuns eficient și prompt.

Asistența față în față pentru cetățenii britanici vulnerabili va rămâne în continuare obiectivul principal – acest obiectiv are ca scop maximizarea numărului de resurse disponibile pentru cei ce au nevoie de asistență individuală.”

Instrumentele de informare internă au fost folosite de asemenea de SUA, două dintre acestea fiind CO.nx și Diplopedia. CO.nx este modalitatea prin care reprezentanții de politică externă pot folosi instrumente digitale pentru a interacționa cu audiențele externe. Diplopedia este un sistem asemanator cu Wikipedia, însa folosit în intranetul Departamentului de Stat al US.

În Diplopedia fiecare dintre membrii care au acces la acest instrument pot adăuga informații privind diverse subiecte, atât timp cât punctul de vedere este neutru iar informațiile pot fi verificate. Sistemul este o sursă excelentă de informare al reprezentanților diplomatici ai departamentului și este constant extinsă.

Printre alte unelte folosite de Statele Unite în eforturile de atingere a obiectivelor de politică externă se regăsesc cele din cadrul departamentului de e-Diplomacy ale Biroului de Management al Resurselor de Informare.

Între acestea se regăsește Customer Liaison Division, o divizie a biroului IRM ce se ocupă cu asigurarea suportului necesar asupra folosirii uneltelor și asigurarea satisfacției acestor utilizatori.

Communities @ State este un sistem prin care membri Departamentului de Stat, indiferent de poziția geografică sau apartenența la diverse birouri se pot conecta și pot forma comunități în care pot împărtăși informații prin intermediul blogurilor.

Corridor este o altă unealtă pe care angajații Departamentului de Stat o pot utiliza pentru construirea de rețele sociale. Permite membrilor săi să publice informații privind realizările lor profesionale, date legate de traseul profesional și permite relaționarea pe plan internațional între colegi.

Virtual Fellows Program este unul dintre cele mai deosebite proiecte pe care IRM le dezvoltă, ce permite Departamentului de Stat să folosească expertiza cetățenilor neafiliați în mod direct cu organizația în soluționarea unor obiective diverse. Programul permite colaboratorilor să lucreze cu Departamentul de Stat prin intermediul aplicațiilor digitale fără a fi necesară deplasa acestora.

Este de menționat că uneltele digitale în dezvoltarea diplomației nu sunt folosite doar de organizații statale. Astfel e-Diplomat (http://www.ediplomat.com/) și DiploFoundation (http://www.diplomacy.edu/) oferă ambele resurse pentru diplomați și aspiranți la această profesie. În cadrul Diplo (diplomacy.edu) se pot regăsi noutăți privind lumea diplomatică, cursuri de diplomație, resurse multimedia iar participanții pot interacționa în cadrul unor rețele sociale. Observând oportunitățile date de mixul între e-diplomație și diplomație, o serie de state au creat un nou set de unelte interactive și evenimente ce țintesc apropierea lumii diplomatice de lumea tehnologiei și invers. Două dintre aceste exemple sunt TechCampGlobal, un eveniment global susținut de

Departamentul de Stat și DiploHack, un eveniment organizat de o serie de diplomați din Olanda și Suedia (o țară cu numeroase activități în zona diplomației digitale).

Fiecare dintre aceste evenimente au obiective internaționale iar distribuția informației și organizarea evenimentelor este oferită unor jucători locali, în direcția promovării evenimentului și creării unei comunități locale în jurul său. În perspectiva aplicațiilor mobile birourile de politică externă au observat oportunitățile și au început să facă pași în aceste direcții. Un exemplu vine chiar de la MAE unde cetățenii pot beneficia de servicii consulare în direcția informării printr-o aplicație de mobil.

Aplicația, numită ,,Călătorește în siguranță”, dă șansa utilizatorilor de a afla informații privind țara de destinație, de a primi alerte de călătorie, de a putea alerta cea mai apropiată misiune a Romaniei în caz de urgență și de a afla rapid care sunt procedurile în cazul unor incidente.

2.3.4. Strângere de date, analiză big data, profilare și analiză predictivă

Un aspect deosebit de important al diplomației digitale este cel al strângerii și raportării de date. Folosind instrumentele tehnologice, corpul diplomatic poate strânge date din diverse surse deschise, le poate analiza folosind aplicații software și pot raporta în timp real evoluția diverselor situații.

Conceptul este definit în mod uzual prin sintagmele ,,Big Data” (seturi mari de date) și ,,Data Mining”(căutarea și analizarea seturilor de date). Ambele sintagme au o proveniență tehnică, din aria companiilor software ce dezvoltă unelte pentru analizarea seturilor mari de date. Astfel de date pot proveni din activitatea utilizatorilor de internet, a clienților marilor companii sau din comportamentul cetățenilor. Exemple pot fi tweet-urile și postările pe Facebook, obiceiul de cumpărare al clienților unor companii de comerț sau modul în care cetățenii interacționează cu instituțiile statului prin intermediul aplicațiilor online.

Marele avantaj dat de folosirea analizei seturilor mari de date este dat de acuratețea acestora și posibilitatea analizei în timp real al datelor strânse și dezvoltarea de predicții pe baza comportamentului.

Jared Cohen, membru în acel moment al Departamentului de Stat al SUA, descria în 2010 informațiile primite prin intermediul YouTube de la protestatarii din Iran ca fiind “mai bune ca ori ce fel de intelligence am fi putut primi, având în vedere că au fost generate de utilizatori din Iran”.

Aspectul acesta arată importanța pe care lumea diplomatică ar putea să o acorde datelor deja disponibile în mediul digital, precum și uneltelor ce pot ajuta la analiza acestor date. Astfel, analizând discursurile din cadrul Internet Governance Forum din Istanbul în 2014, se poate observa o densitate ridicată a cuvântului ,,optimism” și scăzută a cuvântului ,,realism”.

Analiza textului este una dintre metodele prin care uneltele digitale pot oferi surse de informare diplomaților. Un alt exemplu este UN Global Pulse, un set de proiecte prin care Națiunile Unite folosesc tehnologia pentru a analiza date publice și a raporta chestiuni de interes pentru politicile sale. Printre proiectele incluse în program se pot gasi diverse aplicații, de la sisteme ce numară acoperișurile caselor pentru estimarea nivelului de sărăcie și până la aplicații ce estimează nivelul de migrație folosind date privind folosirea convorbirilor pe telefoane mobile.

În lucrarea ,,Data-Driven Diplomacy” orientată către evaluarea și îmbunatățirea deciziilor în practica diplomatică se arată că:

,,Diplomația publică este o dimensiune vitală a diplomației Americane. Dat fiind proliferarea actorilor non-statali ce transformă sistemul internațional al acestui secol, diplomația publică nu a fost niciodată mai pertinentă pentru strategia noastră de securitate națională. De multe ori reprezentanții pentru diplomație publică sunt puși sub presiune nu doar să producă rezultate imediate cât de asemenea să demonstreze rezultatele. Totuși diplomația publică, la fel ca și diplomația tradițională, este un joc lung. Măsurarea impactului cere colectarea riguroasă și consistentă de date, înainte, în timpul și după activitatea diplomatică, pentru analiza extinsă. Cere de asemenea finanțare, specialiști experimentați, disciplină și angajament din partea conducătorilor. În ultimele două decenii guvernele și organizațiile multilaterale din întreaga lume au exprimat interes în direcția monitorizării și evaluării programelor și performanțelor. Aceste eforturi în direcția diplomației publice au fost intensificate în mijlocul anilor 2000, după ce o serie de rapoarte de înalt interes, cerute după 11 Septembrie, au scos în evidență nevoia de avans în modul în care imaginea Americii este comunicată în afară.”

Lucrarea trece în revistă metode de evaluare a performanței diplomatice folosind indicatori clari și sisteme de analiză ai acestor indicatori.

Folosind uneltele de analiză actorii statali pot construi sisteme de raportare dar și de predicție a dezvoltării evenimentelor. Termenul folosit este cel de ,,analiză predictivă” și provine din aria tehnologică ce îmbină analiza bazelor de date, machine learning (educarea autonoma a computerelor) și modelarea predictivă pentru a observa anumite tipare în evenimente cunoscute sau

necunoscute și a prezice evoluția acestor evenimente.

Sistemul de analiză predictivă a fost în mare parte folosit în aplicații de business intelligence și activități de intelligence, militare și de impunere a legii. Unul dintre cele mai cunoscute exemple de tehnologii de acest fel este Palantir, o companie ce oferă unelte de analiză în seturi mari de date. Compania a fost fondată în 2004 iar în acest moment aplicațiile sale sunt folosite de Departamentul de Apărare, Comunitatea SUA de Intelligence, Poliția SUA dar și instituții private.

Sistemul este folosit atât în activități de combatere a crimei în interiorul țării cât și în operațiuni militare în afara sa. Preluând datele din diverse baze de date, aplicația poate construi inferențe logice și poate raporta diverse informații sau tipare invizibile pentru capacitatea de analiză umană. Un raport preluat în presa internațională arată că Palantir a reușit să reunească bazele de date ale diverselor agenții de intelligence guvernamentale dar și cele ale poliției și al armatei.

Eficiența și ușurința în folosire au făcut ca aplicația să eclipseze sistemul dezvoltat inițial de armata americană cu aproximativ 2.6 miliarde $.

Așadar nu doar activitatea de reprezentare diplomatică dar și cea de strângere, analiză de date și raportare poate fi îmbunătățită folosind unelte digitale.

CAP III: STUDIU DE CAZ

FACEBOOK-UL CA UNEALTĂ A DIPLOMAȚIEI DIGITALE

Facebook este un site web de tip rețea de socializare din internet, creat de către Mark Zuckerberg în anul 2004 pentru a oferi posibilitatea de a contacta persoane apropiate, dar și persoane încă necunoscute. În acest moment facebook este una dintre cele mai răspândite rețele sociale din lume. Utilizatorii pot intra în această rețea din orice loc unde există acces la internet pe baza unei parole, stabilite inițial odată cu completarea formularului de înscriere conținând o serie întreagă de întrebări personale. În noiembrie 2015 site-ul facebook avea circa 1.44 mild. membri în toată lumea. Apreciat a fi al doilea site social mondial după google.com, luat după numărul de vizite, facebook face parte din fenomenul recent denumit Web 2.0.

Creat inițial la Harvard, SUA, facebook era la origine o rețea socială cu circuit închis pentru studenții acestei universități, ulterior ea s-a deschis și altor universități americane. La început verificarea apartenenței la universitate se făcea prin adresa de poștă electronică (e-mail) a studentului, dar începând din septembrie 2006 rețeaua este deschisă tuturor. Imediat rețeaua facebook a devenit foarte populară dar și controversată, fiind interzisă în câteva țări din Orientul Mijlociu.

Facebook (http://www.facebook.com) este cea mai populară și bine cunoscută rețea socială din lume, înregistrând în prezent peste 1,2 miliarde de utilizatori la nivel global și aproximativ 600-700 milioane de vizitatori în fiecare lună. Și în România, Facebook este cea mai populară rețea socială, numărând peste 7 milioane de conturi (aproximativ 37% din totalul populației României și aproape 90% din totalul de utilizatori de internet din România). Prin intermediul Facebook, atât persoanele fizice, cât și instituțiile sau companiile private își pot construi o prezență socială, pot posta clipuri video sau fotografii, pot organiza concursuri și își pot promova serviciile și produsele oferite.

Încă de la crearea sa, facebook a făcut obiectul unei controverse privind respectarea vieții private a utilizatorilor. Aplicația utilizează informațiile personale ale utilizatorilor cu scopul de a introduce anunțuri publicitare adaptate profilului fiecărui utilizator în parte și chiar de a vinde aceste informații unor intreprinderi private, așa cum și este menționat în carta facebook cu privire la viața privată. Această cartă indică pe de altă parte că facebook poate recolta informații despre membrii săi și din surse exterioare rețelei, cum ar fi ziarele, bloguri sau orice alte surse din cuprinsul internetului.

Informațiile despre utilizatori sunt colectate de către facebook pentru ameliorarea continuă a bazei sale de date și pentru a permite clienților săi (plătitori) să adreseze mesajele lor publicitare cu mai mult succes, cunoscând comportamentul de consum al utilizatorilor. Grație reclamelor de la facebook site-urile terților pot folosi informațiile adunate de facebook pentru a trimite publicitate țintită în funcție de profilul utilizatorului: aceste mesaje pot face uz, de exemplu, de date despre sexul, nivelul studiilor, opiniile politice, religia, locurile de muncă sau posturile ocupate de utilizatori.

Modul în care oamenii se întâlnesc a fost influențat de amploarea pe care a luat-o fenomenul Facebook. Mulțumită acestei rețele de socializare putem invita sau putem fi invitați la diferite evenimente, începând de la zile de naștere sau întâlniri de lucru și până la alte evenimente sociale de amploare sau întâlniri de afaceri. Avantajul constă în faptul că se pot trimite invitații la un număr mare de persoane, incluzând persoane care nu ar fi putut fi invitate în alt mod. Acum putem participa la evenimente despre care altfel nu am fi știut.

Acest studiu de caz are ca direcție principală analizarea nevoii de obiectivitate și relevanță a mediului online. Trăim într-o eră a digitalizării în care statele lumii oferă din ce în ce mai multă atenție integrării mediului digital în strategiile de comunicare ale instituțiilor publice.

Figura 3.1 Numărul de utilizatori contectați la internet la nivel global în 2018