SPECIALIZAREA: INSTITU ȚII DE DREPT PRIVAT [610209]

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA: INSTITU ȚII DE DREPT PRIVAT
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Conducător științific :
Prof. univ. dr. Luha Vasile
Absolvent: [anonimizat]
2020

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA: INSTITU ȚII DE DREPT PRIVAT
REGIMUL OBLIGAȚIONAL AL SCONTĂRII CREANȚELOR
Conducător științific :
Prof. univ. dr. Luha Vasile
Absolvent: [anonimizat]
2020

Cuprins
Introducere
Capitolul I. Considerații generale cu privire la obligațiile civile
1.1 Definiție și terminologie
1.2 Structura obligației
1.3 Clasificarea obligațiilor civile; modalități
1.4 Izvoarele obligațiilor
Capitolul II.Reglementarea civilă a conturilor
2.1 Noțiunea și structura civilă a conturilor
2.2 Definiție
2.1 Calitățile și limitele reglementării
Capitolul III. Realitatea tehnicii de cont; consecințe
3.1 Realitatea tehnică
3.1 Formulări juridice generale
3.2 Mecanisme
3.3 Efectul juridic al mecanismului de cont
Analiză caz practic.
Concluzii
Bibliografie

Introducere
Orice specializare în domeniul dreptului civil, și nu numai, presupune o cunoaștere
temeinică a principiilor și a instituțiilor juridice de bază. Teoria generală a obligațiilor
reprezintă, prin esență, un alfabet pentru ansamblul disciplinelor care constituie dreptul privat.
Prezenta lucrare cuprinde o analiză a legislației în vigoare în materia obligațiilor, în principal a
Codului civil de actualitate, în corelație cu vechea reglementare în materie de obligații.
În contextul prefacerilor legislative aduse de noul Cod civil și abrogării substanțiale a
Codului comercial, temelia dreptului comercial a fost restructurată, adaptată noilor nevoi pe
care societatea le impune, și nicidecum desființată. În cuprinsul Legii 84/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență putem observa modificările majore
aduse odată cu intrarea în vigoare a acesteia.
Acest studiu examinează din perspectiva teoriei generale a obligațiilor mecanismele
tehnice ale operațiunilor bancare, pornind de la conceptele de bază: contul curent, contul de
depozit și contul de plăți. Lucrarea este realizată observând sensul considerabil al
reglementărilor legale de drept comun: contractul de cont curent și contul bancar curent, ca
mai apoi, din dezvoltările teoretice mai sus enumerate, să deducem, ca rezultat, consecințe
practice și anume: efectul de plată și, mai ales, de garanție al unei operațiuni realizate prin
conturi.

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA
OBLIGAȚIILE CIVILE
1.1 Definiție și terminologie
Definiție. Codul civil definește obligația civilă ca fiind legătura de drept în virtutea
căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină
prestația datorată (art. 1164 C. civ.).
În doctrină1, obligația a fost definită ca fiind raportul juridic în temeiul căruia o persoană
numită creditor, are dreptul de a pretinde de la o altă persoană, numită debitor, o anumită
prestație, pe care acesta este îndatorat de a o îndeplini. După reglementările actuale,
obligația lato sensu desemnează acel raport juridic între subiectul activ numit creditor, care
cere subiectului pasiv, numit debitor, căruia de asemnea îi revine îndatorirea de a da, a face
sau a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii din partea statului, în caz de neexecutare
din proprie inițiativă, conform garanției de executare.
Din cele spuse mai sus rezultă că obligația presupune un creditor și o creanță sub
aspect activ, iar sub aspect pasiv, un debitor și o datorie. Între cele doua părți se formează
automat un raport obligațional dedus din voința lor, fapt care rezultă inclusiv din cuprinsul art.
1.164 Cod civil care denumește acest raport o legătură de drept . Pe de altă parte, dacă privim
din perspectiva laturei pasive putem defini obligația ca fiind r aportul juridic în baza căruia o
persoană, denumită debitor, este ținută (obligată) față de o altă persoană, denumită creditor,
fie la o prestație pozitivă (a da, a face), fie la o abstențiune2 (a nu face).
În urma analizării deifiniției mai sus expuse, observăm că raportul juridic de obligație
este alcătuit din două părți: latura activă, alcătuită dintr-un creditor și dreptul de creanță al
acestuia, și latura pasivă, aceasta din urmă fiind formată din debitor și datoria ce li se
impune. Astfel, din perspectiva creditorului se observă un raport de obligații ca un drept de
creanță iar din perspectiva debitorului acesta este privit ca o datorie.
Terminologie. Termenul „obligație” își are originea în dreptul roman și provine din
cuvântul obligare sau obligatio, care tradus din latina veche înseamnă a lega ( ligare) pe
cineva „din pricina” (ob, obs), în vederea obținerii a ceva sau realizării unui anume scop. În
dreptul roman vechi, termenul „ obligație” arăta strict o legătură materială, corporală ( vinculum
corporis) între cele două persoane adică creditor și debitor, asigurând creditorul de un drept
asupra înseși persoanei debitorului ( ius în personam),
Noul concept
1I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligațiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 14.
2Anca Roxana Adam. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C. H. Beck, București 2017, p. 1