SPECIALIZAREA: INSTITU ȚII DE DREPT PRIVAT [610200]

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA: INSTITU ȚII DE DREPT PRIVAT
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Conducător științific :
Prof. univ. dr. Luha Vasile
Absolvent: [anonimizat]
2020

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA: INSTITU ȚII DE DREPT PRIVAT
REGIMUL OBLIGAȚIONAL AL SCONTĂRII CREANȚELOR
Conducător științific :
Prof. univ. dr. Luha Vasile
Absolvent: [anonimizat]
2020

Cuprins
Introducere
Capitolul I. Considerații generale cu privire la obligațiile civile
1.1 Definiție și terminologie
1.2 Structura obligației
1.3 Clasificarea obligațiilor civile; modalități
1.4 obiectul raportului juridic de obligații
1.4 Izvoarele obligațiilor
Capitolul II.Reglementarea civilă a conturilor
2.1 Noțiunea și structura civilă a conturilor
2.2 Definiție
2.1 Calitățile și limitele reglementării
Capitolul III. Realitatea tehnicii de cont; consecințe
3.1 Realitatea tehnică
3.1 Formulări juridice generale
3.2 Mecanisme
3.3 Efectul juridic al mecanismului de cont
Analiză caz practic.
Concluzii
Bibliografie

Introducere
Orice specializare în domeniul dreptului civil, și nu numai, presupune o cunoaștere
temeinică a principiilor și a instituțiilor juridice de bază. Teoria generală a obligațiilor
reprezintă, prin esență, un alfabet pentru ansamblul disciplinelor care constituie dreptul privat.
Prezenta lucrare cuprinde o analiză a legislației în vigoare în materia obligațiilor, în principal a
Codului civil de actualitate, în corelație cu vechea reglementare în materie de obligații.
În contextul prefacerilor legislative aduse de noul Cod civil și abrogării substanțiale a
Codului comercial, temelia dreptului comercial a fost restructurată, adaptată noilor nevoi pe
care societatea le impune, și nicidecum desființată. În cuprinsul Legii 84/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență putem observa modificările majore
aduse odată cu intrarea în vigoare a acesteia.
Acest studiu examinează din perspectiva teoriei generale a obligațiilor mecanismele
tehnice ale operațiunilor bancare, pornind de la conceptele de bază: contul curent, contul de
depozit și contul de plăți. Lucrarea este realizată observând sensul considerabil al
reglementărilor legale de drept comun: contractul de cont curent și contul bancar curent, ca
mai apoi, din dezvoltările teoretice mai sus enumerate, să deducem, ca rezultat, consecințe
practice și anume: efectul de plată și, mai ales, de garanție al unei operațiuni realizate prin
conturi.

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA
OBLIGAȚIILE CIVILE
1.1 Definiție și terminologie
Definiție. Codul civil definește obligația civilă ca fiind legătura de drept în virtutea
căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină
prestația datorată (art. 1164 C. civ.).
În doctrină1, obligația a fost definită ca fiind raportul juridic în temeiul căruia o persoană
numită creditor, are dreptul de a pretinde de la o altă persoană, numită debitor, o anumită
prestație, pe care acesta este îndatorat de a o îndeplini. După reglementările actuale,
obligația lato sensu desemnează acel raport juridic între subiectul activ numit creditor, care
cere subiectului pasiv, numit debitor, căruia de asemnea îi revine îndatorirea de a da, a face
sau a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii din partea statului, în caz de neexecutare
din proprie inițiativă, conform garanției de executare.
Din cele spuse mai sus rezultă că obligația presupune un creditor și o creanță sub
aspect activ, iar sub aspect pasiv, un debitor și o datorie. Între cele doua părți se formează
automat un raport obligațional dedus din voința lor, fapt care rezultă inclusiv din cuprinsul art.
1.164 Cod civil care denumește acest raport o legătură de drept . Pe de altă parte, dacă privim
din perspectiva laturei pasive putem defini obligația ca fiind r aportul juridic în baza căruia o
persoană, denumită debitor, este ținută (obligată) față de o altă persoană, denumită creditor,
fie la o prestație pozitivă (a da, a face), fie la o abstențiune2 (a nu face).
În urma analizării deifiniției mai sus expuse, observăm că raportul juridic de obligație
este alcătuit din două părți: latura activă, alcătuită dintr-un creditor și dreptul de creanță al
acestuia, și latura pasivă, aceasta din urmă fiind formată din debitor și datoria ce li se
impune. Astfel, din perspectiva creditorului se observă un raport de obligații ca un drept de
creanță iar din perspectiva debitorului acesta este privit ca o datorie.
1I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligațiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 14.
2Anca Roxana Adam. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C. H. Beck, București 2017, p. 1

Terminologie. Termenul „obligație” își are originea în dreptul roman și provine din
cuvântul obligare sau obligatio, care tradus din latina veche înseamnă a lega ( ligare) pe
cineva „din pricina” (ob, obs), în vederea obținerii a ceva sau realizării unui anume scop. În
dreptul roman vechi, termenul „ obligație” arăta strict o legătură materială, corporală ( vinculum
corporis) între cele două persoane adică creditor și debitor, asigurând creditorul de un drept
asupra înseși persoanei debitorului ( ius în personam).
Noul concept al dreptului roman reconfigurează acest raport ca o legătură juridică
(vinculum iuris), în temeiul căreia creditorul va putea cere executarea prestației, iar sub
excepția neexecutării acesteia, creditorul avea dreptul de a recurge la constrângere
(adstringimur), adică executarea silită asupra bunurilor debitorului. În zilele noastre, prin
obligație se înțelege o relație între două persoane în virtutea căreia una are dreptul de a
pretinde celeilalte, iar cealaltă are îndatorirea de a executa pretenția. În sens mai larg,
termenul de obligație este sinonim cu acela de îndatorire juridică. Automat în sens larg
distingem între îndatoriri (obligații) generale care revin tuturor persoanelor (cum ar fi
respectarea drepturilor reale și drepturile personale nepatrimoniale) și îndatoririle personale
(care revin numai anumitor persoane, cum este obligația debitorului de a executa prestația pe
care o datorează creditorului).
În doctrina curentă, termenul de obligație este adeseori catalogat ca înscris
constatator, în folosul dovedirii unui raport juridic civil dintre două persoane. În acest sens,
prin obligație se înțeleg anumite înscrisuri nominative sau la purtător, întemeiate pentru
dovedirea împrumuturilor făcute de persoane fizice sau juridice, ori unități administrativ-
teritoriale de stat.
1.2 Structura obligației
Pentru identificarea structurii obligației distingem două doctrine generale și anume:
doctrina monistă (unică) conform căreia se întemeiază un singur raport juridic în care
creditorul este îndreptățit să pretindă și să obțină executarea prestației datorate de debitor3 și
o altă doctrină dualistă (conform căreia obligația cuprinde două raporturi juridice și anume: un
raport pur obligațional prin care creditorul poate pretinde executarea prestației și un raport
instituțional, în baza căruia creditorul poate cere executarea silită a prestației neexecutate
voluntar de către debitor. Compatibilitatea celor două teorii este atestată de practica civilă
3Ionuț-Florin Popa, Curs de drept civil. Obligațiile, p. 12,ed. Universul Juridic, 2015

românească, care cu toate că o susține și predominant se bazează pe ce-a dintâia, aceasta
cuprinde elemente indicate și de cea de-a doua. În acest sens, prin analizarea raportului
juridic obligațional putem distinge patru elemente componente: subiectele, conținutul, obiectul
și sancțiunea.
A. Subiectele raportului juridic de obligații: conform 1.164 din Codul civil „ debitorul este
ținut să procure o prestație creditorului”; observăm că legiutorul nu formulează exprez
prezența anumitor tipuri de persoane așadar raportul obligațional se poate naște atât între
persoanele fizice cât și între persoanele juridice. Din aceasta distingem că obligația este o
legătură de drept dintre două persoane deci în acest sens pot fi subiecte a unui raport
obligațional toate persoanele fizice și persoanele juridice. Astfel, raporturile obligaționale se
pot naște între persoanele fizice, persoanele juridice sau deopotrivă între persoane fizice și
persoane juridice, cu mențiunea că în unele cazuri chiar și statul poate fi subiect în cadrul
unor raporturi obligaționale.
Determinarea subiecților raporturilor juridice de obligații se face în momentul nașterii
acestor raporturi. În acest sens, regula este că atât subiectul activ (creditorul) cât și subiectul
pasiv (creditorul), se determină în momentul nașterii raportului obligațional. În cazul
raporturilor rezultate din urma faptelor juridice, momentul nașterii este cel al survenirii lor; în
cazul raportorilor izvorâte din acte juridice, momentul nașterii este acel al încheierii acestora.
Sunt prezente totuși și excepții de la această regulă, în sensul că există raporturi
juridice obligaționale la care numai unul dintre subiecte este determinat la momentul nașterii
acestora, celălalt fiind determinabil ulterior. Putem exemplifica prin situația unei promisiuni
publice de recompensă unde debitorul (în acest caz ofertantul) este determinat odată cu
momentul emiterii ofertei pe când creditorul va urma să fie determinat ulterior, ca persoana
care acceptă și îndeplinește condițiile stipulate în oferta prezentă.
În mod generic, subiectul activ se numește creditor4, pe când subiectul pasiv se
numește debitor5. Aceste denumiri generale sunt folosite în toate raporturile obligaționale,
fără a ține cont de izvorul obligației, fiind termeni „ proprii teoriei generale a obligațiilor6”.
Pentru calitățile generice de debitor și creditor există de asemenea denumiri specifice care
4Termenul de creditor desemnează persoana titulară a unui drept de creanță, care este îndreptățită să pretindă debitorului
său îndeplinirea prestației la care acesta din urmă s-a obligat și anume: a da, a face sau a nu face ceva.
5Termenul de debitor desemnează persoana care are o datorie față de creditorul ei, în alte cuvinte obligația de a îndeplini
o prestație anume în favoarea acestuia. Prestația poate consta în a da, a face sau a nu face.
6Anca Roxana Adam. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C. H. Beck, București 2017, p. 3

sunt generate de particularitățile raportului juridic la care aceștia sunt supuși, care adesea
incorporează dubla calitate. Vom exemplifica doar câteva și anume: vânzător/ cumpărător,
copermutant, donator/ donatar, însărăcit/ îmbogățit, gerant/ gerat, victimă/ persoană
responsabilă).
Subiectul activ poate fi doar o persoană determinată sau cel puțin determinabilă în
momentul nașterii raportului de obligații, pe când subiectul pasiv trebuie ca întotdeauna să fie
o persoană determinată în momentul nașterii obligației. În raporturile de obligații unilaterale7,
statutul de creditor îi revine unei singure părți8, în timp ce cealaltă parte este numai debitor
(exemplu: raporturile obligaționale născute dintr-un contract de comodat, donație, mandat
gratuit).
Cele mai numeroase, însă, sunt raporturile obligaționale bilaterale9 (complexe), în care
fiecare subiect are dubla calitate de creditor și debitor. Așadar, fiecare parte devine creditor al
unei prestații și debitor al altei prestații. În sfera raporturilor bilaterale se încadrează
asumarea obligațiilor contractelor de vânzare, promisiunilor bilaterale, schimburilor,
închirierilor. În cazul vânzării, spre exemplu, vânzătorul este creditor al prețului și debitor al
prestațiilor în vederea transmiterii dreptului de proprietate și de predare a bunului, iar
cumpărătorulul este creditorul prestației de predare a bunului cumpărat și debitor pentru plata
prețului propus și susținut de părți.
7Actele juridice unialterale sunt acele acte care reprezintă rezultatul voinței unei singure părți (ex: testamentul,
acceptarea moștenirii, renunțarea la moștenire, denunțarea unui contract de către una dintre părți, oferta de a contracta,
promisiunea publică de recompensă, confirmarea unui act juridic anulabil, mărturisirea etc.)
8Gabriel Boroi, Fișe de drept civil, p, 43, Hamangiu 2019
9Actele juridice bilaterale sunt acele acte care reprezintă acordul de voințe (voințele concordante) a două părți (ex:
contractul de vânzare, contractul de schimb, contractul de donație, contractul de locațiune, contractul de mandat etc.)