SPECIALIZAREA: INSTITU ȚII DE DREPT PRIV AT [610202]

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA: INSTITU ȚII DE DREPT PRIV AT
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Conducător științific :
Prof. univ. dr. Luha Vasile
Absolvent: [anonimizat]
2020

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA: INSTITU ȚII DE DREPT PRIV AT
REGIMUL OBLIGAȚIONAL AL SCONTĂRII
CREANȚELOR
Conducător științific :
Prof. univ. dr. Luha Vasile
Absolvent: [anonimizat]
2020

Cuprins
Introducere
Capitolul I. Considerații generale cu privire la obligațiile civile
1.1 Definiție și terminologie……………………………………………………………………………….
1.2 Structura obligației………………………………………………………………………………
1.3 Izvoarele obligațiilor………………………………………………………………………………
Capitolul II. Observații teoretice privind raporturile obligaționale ce rezultă din
operațiunile pe conturi
2.1 Reglementarea civilă a conturilor……………………………………………………………
2.2 Contractul de cont curent………………………………………………………..
2.3 Contractul de cont bancar curent……………………………………………………………….
Capitolul III. Conceptul tehnic de cont; realitate; consecințe
3.1 Observații privind conceptul tehnic de cont…………………………………..
3.2 Realitatea tehnicii de cont; consecințe…………………………………..
3.3 Efectele juridice ale mecanismului de cont…………………………………..
Analiză caz practic.
Concluzii
Bibliografie

Introducere
Orice specializare în domeniul dreptului civil, și nu numai, presupune o cunoaștere temeinică a
principiilor și a instituțiilor juridice de bază. Teoria generală a obligațiilor reprezintă, prin esență, un
alfabet pentru ansamblul disciplinelor care constituie dreptul privat. Prezenta lucrare cuprinde o analiză
a legislației în vigoare în materia obligațiilor, în principal a Codului civil de actualitate, în corelație cu
vechea reglementare în materie de obligații.
În contextul prefacerilor legislative aduse de noul Cod civil și abrogării substanțiale a Codului
comercial, temelia dreptului comercial a fost restructurată, adaptată noilor nevoi pe care societatea le
impune, și nicidecum desființată. În cuprinsul Legii 85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenței și de insolvență putem observa modificările majore aduse odată cu intrarea în vigoare a
acesteia.
De asemenea, pe lângă analiza generală a obligațiiilor, pornind de la conceptele de bază, acest
studiu examinează dintr-un punct de vedere personal, cu temei în doctrină, mecanismele tehnice ale
operațiunilor bancare: contul curent, contul de depozit și contul de plăți. Lucrarea este realizată
observând sensul considerabil al reglementărilor legale de drept comun: contractul de cont curent și
contul bancar curent, ca mai apoi, din dezvoltările teoretice să deducem, ca rezultat, consecințe practice
și anume: efectul de plată și, mai ales, de garanție al unor operațiuni realizate prin conturi. În acest
sens vom surpinde în mod direct efectul nașterii și transformarea obligațiilor în operațiunile pe conturi.
În primul capitol am surprins problema teoriei generale obligațiilor în încercarea de a înțelege
cum se desfășoară acestea, analizând sistematic modalitatea lor de funcționare, legătura cu dreptul
roman, filtrul pe care îl aplică doctrina asupra înțelegerii lor, reglementarea recentă a acestora în
vederea stabilirii unui concept actual de bază, cât și interpretarea studiilor de specialitate actuale.
În cel de-al doilea capitol am tratat ca problemă generală înțelegerea conceptului de cont, din
nou din perspectiva obligațiilor și raporturile care se întemeiază între aceste două instituții. După cum
vom vedea mai departe, reglementarea contului curent și cea a contului bancar curent sunt tratate cu
echivoc de către legiuitor iar în încercarea de a clarifica funcționarea acestor instituții, vom suprinde

elementele esențiale în vederea înțelegerii lor, după care vom clarifica diferențele dintre conceptul
juridic și reglementarea contabilă a acestora.
Capitolul III surprinde o realitate dedusă a tehnicii de cont atât din perspectivă juridică, cât și
din perspectivă contabilă. În examenul mai jos expus, vom surprinde instituțiile principale ale contului
– creditul, debitul, rulajul, soldul- demonstrând strânsa relație pe care părțile o au cu acesta (contul),
stabilind efectele juridice pe care acesta le produce de la propunerea și întemeierea lui, până la
constituirea soldului.
Conținutul acestei lucrări acoperă în mod expres problematica obligațiilor civile – cea mai vastă
și complexă a dreptului privat – în încercarea de a stabili corelația acestora cu conturile. Lucrarea are în
vedere orientări, teorii și soluții propuse și elaborate, explicate într-o manieră personală, cât mai de
actualitate dar cu prevederi și trimiteri la doctrina care rămâne în continuare un stâlp important în
materie de obligații. Reperele principale ale lucrării sunt textele Codului civil, izvoarele sale interne,
precum și legislația conexă, în racord cu eforturile și proiectele de uniformizare a modelului legislativ,
în vederea conformării cu trebuințele vremurilor noastre.

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA
OBLIGAȚIILE CIVILE
1.1 Definiție și terminologie
Definiție. Codul civil definește obligația civilă ca fiind legătura de drept în virtutea căreia
debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația
datorată (art. 1164 C. civ.).
În doctrină1, obligația a fost definită ca fiind raportul juridic în temeiul căruia o persoană numită
creditor, are dreptul de a pretinde de la o altă persoană, numită debitor, o anumită prestație, pe care
acesta este îndatorat de a o îndeplini. După reglementările actuale, obligația lato sensu desemnează acel
raport juridic între subiectul activ numit creditor, care cere subiectului pasiv, numit debitor, căruia de
asemnea îi revine îndatorirea de a da, a face sau a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii din partea
statului – în caz de neexecutare din proprie inițiativă-, conform garanției de executare.
Din cele spuse mai sus rezultă că obligația presupune un creditor și o creanță sub aspect activ,
iar sub aspect pasiv, un debitor și o datorie. Între cele doua părți se formează automat un raport
obligațional dedus din voința lor, fapt care rezultă inclusiv din cuprinsul art. 1.164 Cod civil care
denumește acest raport o legătură de drept. Pe de altă parte, dacă privim din perspectiva laturei pasive
putem defini obligația ca fiind r aportul juridic în baza căruia o persoană, denumită debitor, este ținută
(obligată) față de o altă persoană, denumită creditor, fie la o prestație pozitivă (a da, a face), fie la o
abstențiune2 (a nu face).
În urma analizării definiției mai sus expusă, observăm că raportul juridic de obligație este
alcătuit din două părți: latura activă, alcătuită dintr-un creditor și dreptul de creanță al acestuia, și latura
pasivă, aceasta din urmă fiind formată din debitor și datoria ce i se impune . Astfel, din perspectiva
creditorului se observă un raport de obligații ca un drept de creanță iar din perspectiva debitorului
acesta este privit ca o datorie.
1I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligațiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 14.
2Anca Roxana Adam. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C. H. Beck, București 2017, p. 1

Terminologie. Termenul „obligație” își are originea în dreptul roman și provine din cuvântul
obligare sau obligatio, care tradus din latina veche înseamnă a lega ( ligare) pe cineva „din pricina”
(ob, obs), în vederea obținerii a ceva sau realizării unui anume scop. În dreptul roman vechi, termenul
„obligație” arăta strict o legătură materială, corporală ( vinculum corporis) între cele două persoane
adică creditor și debitor, asigurând creditorul de un drept asupra înseși persoanei debitorului ( ius în
personam).
Noul concept al dreptului roman reconfigurează acest raport ca o legătură juridică ( vinculum
iuris), în temeiul căreia creditorul va putea cere executarea prestației, iar sub excepția neexecutării
acesteia, acesta avea dreptul de a recurge la constrângere ( adstringimur), adică executarea silită asupra
bunurilor debitorului. În zilele noastre, prin obligație se înțelege o relație între două persoane în virtutea
căreia una are dreptul de a pretinde celeilalte, iar cealaltă are îndatorirea de a executa pretenția. În sens
mai larg, termenul de obligație este sinonim cu acela de îndatorire juridică. Automat -în sens larg-
trebuie să facem distincția între îndatoriri (obligații) generale care revin tuturor persoanelor (cum ar fi
respectarea drepturilor reale și drepturile personale nepatrimoniale) și îndatoririle personale (care revin
numai anumitor persoane, cum este obligația debitorului de a executa prestația pe care o datorează
creditorului).
În doctrina curentă, termenul de obligație este adeseori catalogat ca înscris constatator, în
folosul dovedirii unui raport juridic civil dintre două persoane. În acest sens, prin obligație se înțeleg
anumite înscrisuri nominative sau la purtător, întemeiate pentru dovedirea împrumuturilor făcute de
persoane fizice sau juridice, ori unități administrativ-teritoriale de stat.
1.2 Structura obligației
Pentru identificarea structurii obligației distingem două doctrine generale și anume: doctrina
monistă (unică) conform căreia se întemeiază un singur raport juridic în care creditorul este îndreptățit
să pretindă și să obțină executarea prestației datorate de debitor3 și o altă doctrină dualistă (conform
căreia obligația cuprinde două raporturi juridice și anume: un raport pur obligațional prin care
creditorul poate pretinde executarea prestației și un raport instituțional, în baza căruia creditorul poate
cere executarea silită a prestației neexecutate voluntar de către debitor). Compatibilitatea celor două
3Ionuț-Florin Popa, Curs de drept civil. Obligațiile, p. 12,ed. Universul Juridic, 2015

teorii este atestată de practica civilă românească, care cu toate că o susține și predominant se bazează
pe cea dintâia, aceasta cuprinde elemente indicate și de cea de-a doua. Astfel, prin analizarea raportului
juridic obligațional putem distinge patru elemente componente: subiectele, conținutul, obiectul și
sancțiunea.
A. Subiectele raportului juridic de obligații: conform 1.164 din Codul civil „ debitorul este ținut
să procure o prestație creditorului”; observăm că legiutorul nu formulează express prezența anumitor
tipuri de persoane așadar raportul obligațional se poate naște atât între persoanele fizice cât și între
persoanele juridice. Din aceasta distingem că obligația este o legătură de drept dintre două persoane,
așadar pot fi subiecte a unui raport obligațional toate persoanele fizice și persoanele juridice. Astfel,
raporturile obligaționale se pot naște între persoanele fizice, persoanele juridice sau deopotrivă între
persoane fizice și persoane juridice, cu mențiunea că în unele cazuri chiar și statul poate fi subiect în
cadrul unor raporturi obligaționale.
Determinarea subiecților raporturilor juridice de obligații se face în momentul nașterii acestora.
În acest sens, regula este că atât subiectul activ (creditorul) cât și subiectul pasiv (debitorul), se
determină în momentul nașterii raportului obligațional. În cazul raporturilor rezultate din urma faptelor
juridice, momentul nașterii este cel al survenirii lor; în cazul raportorilor izvorâte din acte juridice,
momentul nașterii este acel al încheierii acestora.
Sunt prezente totuși și excepții de la această regulă, în sensul că există raporturi juridice
obligaționale la care numai unul dintre subiecte este determinat la momentul nașterii acestora, celălalt
fiind determinabil ulterior. Putem exemplifica prin situația unei promisiuni publice de recompensă unde
debitorul (în acest caz ofertantul) este determinat odată cu momentul emiterii ofertei pe când creditorul
va urma să fie determinat ulterior, ca persoana care acceptă și îndeplinește condițiile stipulate în oferta
prezentă.
În mod generic, subiectul activ se numește creditor4, pe când subiectul pasiv se numește
debitor5. Aceste denumiri generale sunt folosite în toate raporturile obligaționale, fără a ține cont de
izvorul obligației, fiind termeni „ proprii teoriei generale a obligațiilor6”. Pentru calitățile generice de
4Termenul de creditor desemnează persoana titulară a unui drept de creanță, care este îndreptățită să pretindă debitorului
său îndeplinirea prestației la care acesta din urmă s-a obligat și anume: a da, a face sau a nu face ceva.
5Termenul de debitor desemnează persoana care are o datorie față de creditorul ei, în alte cuvinte obligația de a îndeplini
o prestație anume în favoarea acestuia. Prestația poate consta în a da, a face sau a nu face.
6Anca Roxana Adam. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C. H. Beck, București 2017, p. 3

debitor și creditor există de asemenea denumiri specifice care sunt generate de particularitățile
raportului juridic la care aceștia sunt supuși, care adesea incorporează dubla calitate. V om exemplifica
doar câteva și anume: vânzător/ cumpărător, copermutant, donator/ donatar, însărăcit/ îmbogățit, gerant/
gerat, victimă/ persoană responsabilă).
Subiectul activ poate fi doar o persoană determinată sau cel puțin determinabilă în momentul
nașterii raportului de obligații, pe când subiectul pasiv trebuie ca întotdeauna să fie o persoană
determinată în momentul nașterii obligației. În raporturile de obligații unilaterale7, statutul de creditor
îi revine unei singure părți8, în timp ce cealaltă parte este numai debitor (exemplu: raporturile
obligaționale născute dintr-un contract de comodat, donație, mandat gratuit).
Cele mai numeroase, însă, sunt raporturile obligaționale bilaterale9 (complexe), în care fiecare
subiect are dubla calitate de creditor și debitor. Așadar, fiecare parte devine creditor al unei prestații și
debitor al altei prestații. În sfera raporturilor bilaterale se încadrează asumarea obligațiilor contractelor
de vânzare-cumpărare, promisiunilor bilaterale de vânzare-cumpărare, contractelor de schimb,
contractelor de închiriere. În cazul vânzării, spre exemplu, vânzătorul este creditor al prețului și debitor
al prestațiilor în vederea transmiterii dreptului de proprietate și de predare a bunului, iar cumpărătorulul
este creditorul prestației de predare a bunului cumpărat și debitor pentru plata prețului propus și
susținut de părți.
B. Conținutul raportului juridic de obligații: Cu toate că în literatura de specialitate juridică au
fost și sunt elaborate vaste teorii cu privire la conținutul raportului juridic obligațional, toate având ca
țintă aceeași idee, legiuitorul a ținut să reglementeze în mod express semnificația acestei noțiuni în
articolul 1.164 Cod civil. Astfel, legiuitorul a consacrat noțiunea expressis verbis (în termeni expliciți)
în cuprinsul articolului mai sus menționat prin sintagme precum „ obligația este o legătură de drept, în
virtutea căreia debitorul este ținut să dea, să facă sau să nu facă ceva ” iar creditorul “are dreptul să
obțină prestația datorată ”.
7Actele juridice unialterale sunt acele acte care reprezintă rezultatul voinței unei singure părți (ex: testamentul,
acceptarea moștenirii, renunțarea la moștenire, denunțarea unui contract de către una dintre părți, oferta de a contracta,
promisiunea publică de recompensă, confirmarea unui act juridic anulabil, mărturisirea etc.)
8Gabriel Boroi, Fișe de drept civil, p. 43, Hamangiu 2019
9Actele juridice bilaterale sunt acele acte care reprezintă acordul de voințe (voințele concordante) a două părți (ex:
contractul de vânzare, contractul de schimb, contractul de donație, contractul de locațiune, contractul de mandat etc.)

Îndeobște, creditorul are dreptul de a obține pretenția de la debitor la data scadentă care poate fi
data nașterii raportului juridic civil (în cazul în care nu a fost pre-stabilit un termen10 pentru executarea
obligației de plată a prețului) sau o dată ulterioară (când este stabilită o dată concretă pentru efectuarea
plății obligației). Raportat la incidența în timp a raportului obligațional, dreptul creditorului se stinge în
momentul în care debitorul își execută obligația care rezultă din contract iar în acest sens, contractul
rămâne fără obiect. Așadar, drepturile de creanță și îndatoririle care aparțin subiectelor raportului
juridic civil, formează conținutul acestuia.
Din punct de vedere al conținutului, distingem între două raporturi obligaționale și anume:
a) raport obligațional simplu, în care o singură parte beneficiază de drepturi și cealaltă parte
doar de obligații (ca exemplu donația)
b) raport obligațional bilateral, unde situațional, ambele sau toate subiectele raportului
obligațional au simultan atât drepturi cât și obligații. (ca exemplu vânzarea).
În ceea ce privește conținutul raportului obligațional, acesta este de regulă subiectiv, deoarece
acesta este stabilit prin voința comună a părților. De asemenea există excepții și anume: atunci când la
baza raportului obligațional stau norme imperative11, aceastea determinând caracterul obiectiv al
raportului juridic obligațional (ca de exemplu obligația de bună credință, obligația comitentului de a
repara prejudiciul cauzat de prepus). Conținutul raportului obligațional este alcătuit așadar din dreptul
de creanță ce aparține creditorului și obligația (îndatorirea) corespunzătoare dreptului respectiv, care
incumbă12 debitorului.
În conținutul raportului obligațional putem observa din perspectiva activului următoarele:
1) drepturile de creanță – fac parte din sfera drepturilor civile patrimoniale, alături de drepturile
reale. Aceste drepturi au ca obiect realizarea mijlocită, în cadrul unei anumite activități, atitudini sau
comportament al debitorului (ex: dreptul vânzătorului la încasarea prețului, dreptul la despăgubiri
cauzate prin delict). Spre deosebire de dreptul de creanță, drepturile reale se manifestă prin realizare
directă, nemijlocită (deptul de abitație, dreptul de uzufruct).
10Art. 1.412 alin. (1-2) Cod civil: „Termenul este suspensiv atunci când până la împlinirea lui, este amânată scadența
obligației. Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligația se stinge” .
11Ionuț-Florin Popa, Curs de drept civil. Obligațiile, p. 13, Universul Juridic, 2015.
12Gabriel Boroi, Fișe de drept civil, p. 20, Hamangiu 2019

2) de asemenea, în aceeași categorie de drepturi putem include drepturile potestative. Acestea au
puterea de a conferi unei persoane dreptul de a modifica sau de a stinge o situație juridică preexistentă,
ori de a recrea o situație juridică prin manifestarea voinței unilaterale a unei părți. Conform art. 1.403
Cod civil, „Obligația contractată sub o condiție suspensivă ce depinde exclusiv de voința debitorului
nu produce niciun efect .” În acest caz, condiția este pur potestativă, atunci când depinde strict de
manifestarea de voință a creditorului, iar drepturile potestative sunt unilaterale creditorului (exemplu:
dreptul de a invoca un pact comisoriu în cazul neexecutării, dreptul de a alege prestația într-o obligație
alternativă).
Pe de altă parte, din perspectivă pasivă, putem deduce că intră în conținutul raportului
obligațional toate îndatoririle debitorului corelative drepturilor de creanță (ex: obligația de garanție
contra evicțiunii, obligația de neconcurență, obligația de plată a prețului).
C: Obiectul raportului juridic de obligații: Obiectul raportului juridic de obligații îl formează
însăși prestația, adică modalitatea concretă (particulară) a conduitei la care este îndreptățit creditorul și
la care este ținut debitorul. Așadar, raportul juridic de obligații este constituit ca o acțiune sau inacțiune
concretă la care este îndatorat subiectul pasiv și îndreptățit subiectul activ, constând fie dintr-o prestație
pozitivă (a da, a face), fie dintr-o prestație negativă ( a nu face ceva). Literatura de specialitate definește
termenul generic de “presta ție” ca fiind comportamentul sau conduita subiectelor raportului de
obligații13. În alte cuvinte, obiectul raportului obligațional îl constituie acțiunile sau inacțiunile la care
părțile sunt îndreptățite sau de care sunt ținute. Așadar, această conduită poate consta într-o acțiune,
atunci când prestația este pozitivă sau într-o abstențiune, atunci când prestația este negativă.
Conform prevederilor art. 1.225 alin. (1) și art. 1.226 alin. (1) Cod civil, obiectul contractului îl
formează operațiunea juridică pe care părțile contractante urmăresc să o realizeze prin acel contract,
această prestație simbolizând o natură legal-abstractă în contractele numite și având rolul de a-l proteja
pe creditor, obligând debitorul la îndeplinirea prestației asumate conform actului juridic asumat, în timp
ce obiectul obligației civile îl constituie de fapt „ prestația la care se angajează debitorul ”.
În cuprinsul textelor legale de la art. 1.483-1.488 și art. 1.525- 1.529 Cod civil, legiuitorul
precizează prestațiile pozitive ca fiind acțiuni care pot fi de „ a da” și de „a face”, iar prestația negativă
evocă întotdeauna o inacțiune sau abținere14 și precedă obligația de „ a nu face”. În acest sens, în cazul
13Anca Roxana Adam. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C. H. Beck, București 2017, p. 6
14Ionuț-Florin Popa, Curs de drept civil. Obligațiile, p. 14, Universul Juridic, 2015.

obligației de a nu face, corelativă unui drept absolut presupune îndatorirea generală15 de a nu aduce
atingere dreptului proscris, iar în cazul obligațiilor corelative unui drept de creanță (relativ), aceasta
revine debitorului și constă în a nu face „ ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la
abținere”16.
a) prin obligația de a da înțelegem îndatorirea debitorului de a transmite sau de a constitui un
drept real în patrimoniul creditorului. Legătura dintre strămutarea implicită a dreptului și predarea
implicită a bunului este evidențiată de legiuitor în curpinsul art. 1483 alin (1), cu mențiunea că această
acțiune (pozitivă) se va îndeplini la momentul constituirii actului, excepție făcând cazurile în care este
stipulat altfel. De asemenea, în unele cazuri, apare obligația de conservare a bunului până la predarea
acestuia. Reglementările Codului civil cuprind modalitățile de înfățișare a acestei obligații astfel:
obligația de a strămuta proprietatea (art. 1486 Cod civil), obligația de a da bunuri de gen (art. 1486 Cod
civil), obligația de a da o sumă de bani (art. 1488 Cod civil). În acest sens se observă încercarea
legiuitorului de a clarifica diferențele între obligațiile de a da și obligațiile de a face, punând în evidență
diferențele dintre aceste obligații.
b) cea de-a doua conduită pozitivă o constituie obligația de a face, care nu se încadrează sub
incidența conținutului și structurii obligației de a da. Aceasta îl obligă pe subiectul pasiv la efectuarea
unei lucrări, a unui serviciu sau în general la o prestație pozitivă față de subiectul activ. Obligația de a
face se diferențiază de obligația de a da, prin excepția transmisiunii sau constituirii drepturilor reale,
adică în momentul în care apare transmisiunea sau o constituire de drepturi reale, apare și obligația de a
da. Obligația de a face poate să aibă urmare imediată (exemplu restituirea sau repararea unui bun
individual determinat) dar și cu executare succesivă (în cazul efectuării transportului în comun de
persoane).
c) în cel de-al treilea rând întâlnim prestația de a nu face. Aceasta este întotdeauna o abținere a
debitorului de la a face tot ceea ce i-ar fi fost în putință să facă, dacă nu ar fi fost îndreptățit în
respectarea angajamentului obligațional, fapt care determină această obligație să fie o conduită
negativă. A nu se confunda această obligație cu obligația negativă generală care revine subiectelor
pasive nedeterminate ale unui drept real, de așa natură încât să nu pericliteze exercițiul sau existența
15Gabriel Boroi, Fișe de drept civil, p. 21, Hamangiu 2019
16Ibidem

unui drept real. În cazul obligației de a nu face -mai sus enunțată- este vorba despre o abstențiune
particulară care nu ar fi existat în lipsa asumării ei de către subiectul pasiv.
Oricare obligație de a nu face se supune unei executări continue, deoarece în momentul în care
debitorul se abate de la abținerea datorată (asumată), aceasta rezultă într-o încălcare a obligației
(exemplu: obligația unui actor de a nu juca pe altă scenă de teatru).
D. Sancțiunea obligațiilor: Pentru ca o obligație să fie un raport juridic, aceasta trebuie să aibă o
sancțiune. După convingerea unor autori17, obligația fără sancțiune este automat o obligație morală. În
literatura de specialitate românească, au existat vaste opinii cu privire la sancțiunea obligațiilor. Într-
una din opinii18 sancțiunea obligației civile a fost definită ca o totalitate a mijloacelor juridice ofensive
și defensive pe care creditorul le poate exercita, de regulă prin intermediul forței coercitive a statului.
Caracterul defensiv al sancțiunii intervine în apărarea dreptului de creanță, ca un impediment în
neexecutarea acesteia de către debitor. În acest sens, debitorul este legat de executarea datoriei față de
creditor, interesul principal al acestuia devenind stingerea raportului obligațional, prin executare.
Din punctul de vedere al subiectului activ, sancțiunea este dreptul creditorului de a recurge la
forța de constrângere a statului în vederea realizării dreptului său, pe calea unei acțiuni. Deoarece
obligația se naște și poate fi executată de bunăvoie și nu doar prin constrângere, deducem că sancțiunea
obligației civile este un atribut caracteristic raportului juridic obligațional dar nu și o parte componentă
a acestuia, în sensul că apare ca o soluție impusă de legiuitor doar în cazurile de neexecutare.
Fundamentul acestor afirmații se regăstește în cuprinsul art. 1164 Cod civil, unde legiuitorul precizează
conținutul raportului juridic obligațional prin enumerarea următoarelor elemente: subiectele raportului
(creditor și debitor); drepturile de creanță și obligațiile corelative aparținând subiectelor acestora,
obiectul raportului juridic de obligații care constă în obligația debitorului de a da, a face sau a nu face,
fără a menționa express despre sancțiunea ce poate interveni în cazul neîndeplinirii de bunăvoie a
prestației de care se face dator debitorul.
Pe de altă parte, din punctul de vedere al subiectului pasiv, sancțiunea devine motivația acestuia
în vederea stingerii raportului obligațional, prin executare de bună credință. Prezența sancțiunii devine
astfel mecanismul prin care creditorul are garanția executării obligației interpusă debitorului, aceasta
17L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Lumina Lex, București, 1998, p. 15
18L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. I (Regimul juridic general) Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 42

fiind în cele mai multe cazuri o suficientă motivație în vederea atingerii scopului ambilor participanți în
raportul juridic obligațional.
În vederea soluționării raporturilor juridice în care sancțiunea obligației civile constă în mijloace
juridice ofensive, apar așa-numitele obligații perfecte, care sunt acoperite de acțiunea în justiție și
executarea silită.
Pe de altă parte, în situația obligațiilor naturale , executarea este asigurată numai pe cale
indirectă, în cazul cărora apare mijlocul defensiv ca mecanism de apărare prin refuzul restituirii
executării, conform art. 1.471 Cod civil „ Restituirea nu este admins ă în privința obligațiilor naturale
care au fost executate de bunăvoie”.
În vederea rezolvării oricăror dispute de natură obligațională, legiuitorul ne-a prezentat și
mijloace juridice la care debitorul poate recurge cu scopul eliberării de datorie. Există circumstanțe în
care creditorul nu vrea să primească plata dar de asemenea și situații care îl pun în imposibilitatea de a
o primi. În aceste cazuri, legiuitorul conferă anumite posibilități debitorului: punerea în întârziere a
creditorului (art. 1.510-1.511 Cod civil), oferta reală de plată urmată de consemnațiune19 (art. 1.512-
1.513 Cod civil, respectiv art. 1.005-1.012 Cod procedură civilă) în vederea eliberării creditorului de
datorie.
1.3 Izvoarele obligațiilor
Spre deosebire de Codul civil vechi care susținea o clasificare cvadripartită a izvoarelor de
obligații (contracte, cvasicontracte, delicte și cvasidelicte), reglementări moștenite din dreptul roman
care ulterior au fost considerate necuprinzătoare și neștiințifice, în teoria Codului civil de actualitate
regăsim o reglementare fără echivoc a acestora, iar în acest sens art. 1.165 Cod civil prevede:
„Obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză,
plata nedatorată, fapta ilicită, precum și din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei
obligații”. În sens larg, legiuitorul reglementează ca izvor de obligații „ orice alt act sau fapt de care
legea leagă nașterea unei obligații” .
19Consemnațiune= operație juridică prin care o persoană fizică sau juridică dispune păstrarea unei sume de bani pe
numele și la dispoziția altei persoane la o instituție autorizată în acest scop. Rolul consemnațiunii este acela de a stinge
imediat obligația, odată cu punerea creditorului în posibilitatea de acceptare a creanței.

Așadar, pot fi izvor de obligații faptele juridice care dau naștere, modifică sau sting raporturi
juridice, în urma unor acțiuni omenești și evenimente sau fenomene naturale cărora legea le conferă
eficacitate juridică20. Această sintagmă este menționată cu intenția de a permite legiuitorului includerea
în categoria izvoarelor de obligații a altor acte21 sau fapte juridice22 în afara celor numite expres în
textul de lege. Noțiunea de „ fapte juridice” leagă faptele (prin acțiune sau inacțiune) de anumite efecte
juridice.
Datorită faptului că sintagma enunțată în cuprinsul legii este largă și cuprinzătoare, aceasta
permite încadrarea ca izvor de obligații și a unor fapte ori împrejurări prevăzute în alte texte de lege în
afara celui de la art. 1.165 Cod civil [exemplu: cauzarea de prejudicii prin ruina unui edificiu conform
art. 1.378 Cod civil; cauzarea de prejudicii de către animale și lucrurile pe cale ele avem în paza
noastră juridică conform art. 1.375-1.377 Cod civil, precum și alte fapte prevăzute în legi speciale și
anume cauzarea de prejudicii de către defectele produselor puse în circulație conform Lege nr.
240/2004, cauzarea de prejudicii prin erori judiciare conform art. 52 alin. (3) din Constituția României ].
20Stelian-Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, p. 26, Universul Juridic, 2015.
21actele juridice reprezintă acorduri de voință sau manifestări de voință ale persoanelor fizice și juridice făcute, cu
respectarea sau în executarea legii, cu intenția de a produce efecte juridice.
22faptele juridice reprezintă toate acele împrejurări, cu excepția manifestării de voință, indiferent că sunt sau nu conduite
umane, legate de săvârșirea sau producerea cărora legea leagă nașterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice
(de obligații) cum ar fi: comportamentul păgubitor al unui animal domestic sau sălbatic, ruina unui gard, distrugerea
bunurilor altuia etc.)

CAPITOLUL II. OBSERV AȚII TEORETICE PRIVIND
RAPORTURILE OBLIGAȚIONALE CE REZULTĂ DIN
OPERAȚIUNILE PE CONTURI
2.1 Reglementarea civilă a conturilor
Orice rezultat al raporturilor obliga ționale care iau naștere în urma efectuării de
operațiuni pe conturi bancare presupune o examinare juridică a conceptului de cont iar mai apoi a celui
de cont bancar. În acest capitol vom examina studiul juridic al conturilor prin observarea și analizarea
prealabilă a reglementărilor.
Conform Codului civil actual sunt surprinse două tipare de reglementare; în primul rând sunt
stabilite reguliile contractului de cont curent (art. 2.171- 2183) iar în cel de-al doilea rând ne sunt
expuse reglementările contului bancar curent (art. 2.184-2.190). Nu vom neglija însă nici prevederile
art. 2.191-2.192 ale prezentului Cod, ce privesc depozitul bancar. În cea din urmă situație, se observă în
chip evident că este necesară realizarea unui depozit de titluri, care firesc nu poate fi format pe altă cale
decât prin deschiderea unui cont absolut necesar și adecvat situației. Această acțiune ia naștere ca efect
al mecanismelor bancare în vigoare.
În reglementările noului Cod civil sunt preluate, cu câteva modificări, vechi prevederi ale
Codului comercial (art. 370-373). În acest sens, părțile contractului, numite curentiști, consimt ca toate
creanțele și datoriile lor provenite din remiteri reciproce să fie înscrise într-un cont, considerându-le
neexigibile și indisponibile până la încheierea acestuia. Deopotrivă, soldul final ar urma să stabilească
definitiv poziția unuia față de celălalt, la încetarea contului.
Putem observa că în contul curent vor fi revărsate sume de bani pe care și le datorează
curentiștii, acestea provenind din alte raporturi juridice decât cele specifice contului curent. Această
remarcă atribuie contului curent legătura stransă cu raporturi juridice principale, în temeiul cărora se
realizează remiterile precizate în normal legală.
Modelul mai sus prezentat presupune nașterea unor prestații succesive reciproce, corelative,
derulate în timp cu regularitate (operații, prestații curente, relații) de ordin economic și juridic, între
părți. În doctrină23 este subliniată această realitate cu privire la necesitatea de a face distincție între
23Monna Lisa Belu Magdo, Contractul de cont curent, Revista de drept comercial nr. 10/2004, p. 33; Ion Turcu, Revista
de drept comercial nr. 4/1993, p. 34

convenția de cont, care are reguliile ei, și convenția ori suma convențiilor care produc prestațiile
(remisele). Valoarea economică a acestora se conturează în cont după un algoritm tehnic stabilit
convențional în contractul de cont.
Relația sinalagmatică a părților este dată de rezervarea dreptului de a calcula debitele și
creditele reciproce încă de la încheierea provizorie a contului, de către contractanți. În funcție de
rezultatul calculelor și sensul operațiilor înregistrate, soldul va numi pozițiile părților (creditor sau
debitor). Prin aranjamentul convențional al contractanților ia naștere astfel un instrument de lucru cu
semnificație juridică care determină consecințele juridice ale mecanismului.
În acest sens, părțile, prin operațiuni civile, adeseori profesionale24, convin la utilizarea
instrumentului tehnic de desocotire prin interemdiul contului de operațiuni civile. Așadar subiecții
contractuali își asumă și execută prestații reciproce prin intermediul acestui mecanism. Putem distinge
astfel între corelativitatea părților determinată de remiterile reciproce și rezultatul urmărit adică
lichidarea creanțelor opozabile acestora.
Efectele principale ale contractului de cont curent sunt indicate în curpinsul art. 2.173 al
Codului civil iar mai jos le vom explica pe scurt: proprietatea remiterilor se transferă primitorului, prin
înregistrarea în cont; obligațiile născute din remiterile făcute deja se novează după care, creanțele
reciproce se compensează până la concurența creditului și debitului, sub rezerva plății soldului debitor;
dobânzile curg pentru fiecare sumă de la data înscrierii în cont până la încheierea contului și se
socotesc pe zile; evident convențional se poate stabili și altfel, fiind vorba de norme supletive. În acest
sens, înțelegem, că legea descrie fenomenul tehnic ce transformă o creanță intrată în cont, într-o unitate
de cont și apoi, în final într-un sold. Așadar soldul se constituie, numai la încheierea sau, după caz, la
încetarea contului.
De cele mai multe ori, plata se face în urma predării bunurilor, prin diferite instrumente
bancare25,. Judecând după realitățile practice la care face trimitere textul de lege, acesta consacră
regimul juridic al titlurilor de credit precum și a cesiunilor de creanțe. Astfel, conform art. 2.177 Cod
civil, se prezumă intrarea în cont a unui titlu de credit sub rezerva încasării, în lipsa unei prevederi
contrare. Pe cealaltă parte, legat de cesiunea de creanță, textul de lege prevede că în lipsa voinței
24art. 2172 al 2 C. civ.: în cazul contractului încheiat între profesioniști, se vor înscrie în cont exclusiv creanțele derivate
din exercițiul activității profesionale, dacă nu se prevede contrariul.
25Vasile Nemeș, Drept comercial, ediția a 3-a revizuită și adăugită, ed. Hamangiu, 2018, București

contrare a părților sau dacă nu este făcută cu rezerva expresă privind încasarea acesteia, cesiunea este
făcută pe riscul cesionarului.
În ceea ce privește regimul juridic al contractului de cont bancar curent sau cel de depozit,
prevederiile legii sunt aproape inexistente. Într-adevăr, aflăm că o operațiune bancară se înfăptuiește
printr-un cont curent, titularul contului poate dispune de sold în oricare moment (conform art. 2184
Cod civil). În acest sens, norma admite diferența dintre contractul de cont bancar curent -unde soldul se
poate stabili în orice moment, instantaneu- față de stabilirea soldului într-un cont curent civil.
De asemenea putem observa că în maniera de realizare a depozitelor bancare, și acestea se
păstrează într-un cont (de depozit), acesta fiind nereglementat dar totuși există și funcționează eficient
din punct de vedere economic și juridic, bazat pe mecanismele tehnice de evidență și a prevederilor
consensuale asumate de părți.
2.2 Contractul de cont curent
Fenomenul de transformare obligațională a unei creanțe care intră în cont este reglementat în
contractul de cont curent (art. 2.171 și următoarele, Cod civil), acestea fiind singurele prevederi legale
care surprind mecanismul de cont. Doctrina surprinde diferențele fundamentale26 ale celor două
instituții juridice (contul curent civil și contul bancar curent). Observăm că atât conturile organizate de
părți (în raporturile civile) sau de bancher pentru clienți (în raporturile bancare) se folosesc de
instrumente de evidență care dezvoltă mecanisme esențialmente similare.
Fenomenul de transformare obligațională – chiar dacă este neindicat de normele legale – devine
astfel comun tuturor procedurilor de cont, modelul tehnic bancar fiind în general același, la care sunt
alăturate reguli convenționale, după caz. Această realitate tehnică ridică semne de întrebare cu privire la
procesul de transformare a creanței într-o unitate de cont, și consecințele juridice practice opozabile
partenerilor contului sau între curentiști și creditorii lor, în curpinsul ei.
În doctrină cât și în practica bancară sau judiciară, se observă o veritabilă evoluție27 a
explicației, cu privire la punctele de vedere diferite, reglementările și consecințele lor juridice, fiind
26Gh. Piperea, în Fl. A. Baias, E. Chelaru, I. Macovei, R. Constantinovici , Noul cod civil. Comentariu pe articole, ediția
a II-a, editura C.H. Beck, București, 2014, p. 2160
27I. L. Georgescu, Contul curent, Revista de drept comercial nr. 2/1996, p. 8-9.

departe de un consensualism monist. Așadar, în următoarele rânduri vom încerca să schițăm elementele
fundamental-esențiale ce deosebesc cele două instituții dar și elementele comune ale acestora, în
materie de obligații.
Textul legal indică în teorie contul curent civil și explică procedeul de cont prin novație, care
precedă transferul de proprietate asupra remiterilor înregistrate în acest cont urmând ca mai apoi să fie
supuse compersării acestora.
Odată cu înregistrarea remiterilor, primitorul devine titularul de drept al valorilor care fac
obiectul acestora. În acest sens, dispoziția asupra valorilor transmise în cont cât și gajul general al
creditorilor săi, este lipsită din putererea remitentului. Așadar, remitentul este lipsit de posibilitatea
revendicării bunului trecut în contul curent iar riscurile28 privitoare acestor bunuri revin primitorului.
Din perspectiva analizei noastre, ca mod de stingere a obligațiilor, novația presupune lichidarea
vechii obligații (justificată prin remitere) și dă naștere unei obligații noi, care presupune plata valorii
soldului. Transformarea remiterii în obligația de sold este în contradictoriu cu textul de lege al art.
2.176 Cod civil. În acest sens, Codul prevede că garanțiile remiterilor se păstrează după înregistrare,
asupra soldului.
Conform reglementării dobânzile curg de la data înscrierii lor în cont pentru fiecare sumă
depusă până la încheierea contului (art. 2.173), idee care ne sugerează faptul că fiecare creanță intrată
în cont își păstrează individualitatea până la calcularea soldului deci novația va putea opera doar la
închiderea contului. Acest lucru este subliniat și de prevederile art. 2.175 alin. (1) Cod civil care
prevede că „excepțiile referitoare la validitatea actelor sau operațiunilor care au dat loc remiterilor”
pot fi invocate și după înscrierea unei creanțe în cont.
În contradictoriu, creditorilor curentiștilor le este interzis să execute creanțele debitorului lor
intrate deja în cont (art. 2.181 Cod civil), acestora fiindu-le permis să execute doar soldul.
Reglementarea nu este lipsită de excepții, totuși, acestora fiindu-le permisă solicitarea, în interesul lor,
în vederea încheierii contractului înainte de termen [conform art. 2.181 alin (2) Cod civil ].
Contradictorialitatea doctrinei nu este deloc subtilă; pe de-o parte este susținută ideea că intrarea
în cont duce la pierderea individualității creanței în masa contului29 iar pe de altă parte se afirmă că
aceste creanțe vor fi considerate numaidecât scadente și indisponibile, ca mai apoi să fie compensate.
28Claudia Roșianu în Fl. A. Baias, E. Chelaru, I. Macovei, R. Constantinovici , Noul cod civil. Comentariu pe articole,
ediția a II-a, editura C.H. Beck, București, 2014, p. 2152
29I. L. Georgescu, Contul curent, Revista de drept comercial nr. 3/1996, p. 11

În acest sens, trebuie să punem accent pe ideea de păstrare a creanței cu toate caracteristicile30 ei, până
la calcularea soldului.
În urma studiilor aprofundate ale doctrinei, s-a ajuns la un rezultat și anume: datorită
explicațiilor fade sugerate de novație s-a dezvoltat conceptul de indivizibilitate a contului curent.
Datoriile și creanțele care intră în cont sunt supuse unui regim de cont care presupune o procesare
specifică, iar remiterile își pierd individualitatea, devenind articole de cont legate între ele care
formează un tot supus unei reglări finale31.
Așadar, doctrina conferă plauzibilitate ambelor păreri, printr-un mecanism tehnic de cont care ar
produce o fuziune a remiterilor, precum și o indivizibilitate care ar putea fi înlăturată prin voința
comună a părților, prin indicarea unor creanțe considerate drept remiteri de afectațiune specială.
2.3 Contractul de cont bancar curent
Pe lângă contul curent obișnuit, Codul civil reglementează și contul curent bancar. Una dintre
particularitățile contului curent bancar o constituie ideea că acesta presupune participarea unei instituții
de credit sub reglementarea O.U.G. nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecarea capitalului32.
Doctrina vizează contul bancar curent ca un cont prin care banca își asumă sarcina de a primi
depuneri, ori de a împlini încasări sau plăți de sume pentru client. În acest sens, clientul constituie
disponibilități bancherului, așadar acesta din urmă desfășoară un seviciu de casă pentru client. Acest
model de funcționare exclude remiterile reciproce cu toate consecințele lor. Așadar, clientul constituie
disponibilități bancherului (de asemenea poate mandata pe bancher în acest sens), să primească pentru
el creanțele debitorului lui, ca mai apoi bancherul să execute plățile ordonate de client.
Așadar, obiectul funcționării unui cont bancar de operațiuni curente îl face primirea de remiteri
ca un mecanism de depozit la vedere33. În acest fel, titularul va primi dobânzi la vedere, dacă remiterile
dau un sold creditor pentru acesta, iar încasările și depunerile se fac în scopul înfăptuirii plăților (plăți,
vărsăminte, transferuri, retrageri).
30Gh. Piperea, în Fl. A. Baias, E. Chelaru, I. Macovei, R. Constantinovici , Noul cod civil. Comentariu pe articole, ediția
a II-a, editura C.H. Beck, București, 2014, p. 2160
31Rada Postolache, Drept bancar, editura C. H. Beck, București, 2012, p. 179.
32Potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 99/2006, instituțiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui șij funcționa ca
bănci, organizații cooperatiste de credit, bănci de economisire și creditare în domeniul locativ și ca bănci de credit
ipotecar.
33Gh. Piperea, în Fl. A. Baias, E. Chelaru, I. Macovei, R. Constantinovici , Noul cod civil. Comentariu pe articole, ediția
a II-a, editura C.H. Beck, București, 2014, p. 2160

După cum am arătat mai sus, contul de depozit nu este reglementat. Textul de lege
reglementează contractul de depozit bancar. În acest sens, legea stabilește doar regimul juridic dintre
client și bancher în vederea constituirii unui depozit de fonduri, a remiterii acestora.
Din acestea rezultă că legea nu urmărește calitatea de debitor a bancherului în relația sa cu
deponentul, și declanșează mecanismul prin care acesta devine titular al unui sold creditor pe un cont.
Echivocul legii revine din faptul că reglementarea este prea generală și insuficientă pe alocuri, iar în
acest sens nu sunt satisfăcute nevoile de claritate, toate acestea fiind rezultând într-o jurisprudență
inconsecventă permanent-contradictorie.
Totuși, pornind de la analiza juridică a tehnicii de cont și mai apoi a consecințelor ei, vom
încerca să stabilim un echilibru al reglementărilor, din perspectivă metodologică.

CAPITOLUL III. CONCEPTUL TEHNIC DE CONT; REALITATE,
CONSECINȚE
3.1 Observații privind conceptul tehnic de cont
Noțiunea de cont exprimă un produs al contabilității. Încă din primele reglementări, ideea de
cont apare ca efect al înregistrării evidenței patrimoniale. Pentru a înțelege mai bine ideea de cont,
facem trimitere la contabilitate, care este o știință pur a evidenței, care consemnează și cuantifică prin
mijloace proprii, specifice și convenționale fenomenul economic.
Pe de altă parte, evidența contabilă34 a conturilor bancare curente este ținută cu ajutorul așa-
numitului cont sintetic de gradul I, care are rolul de a evidenția disponibilitățile în lei sau în devize
aflate în conturi la bănci, carnetele de cecuri cu limită de sumă și sumele în curs de decontare. Iată cum,
contabilitatea ne prezintă astfel bifuncționalitatea contului curent, reprezentând soldul debitor raportat
la disponibilitățile contului, iar soldul creditor reprezentând sumele primite.
Obiectul contabilității îl constituie patrimoniul, în termeni economici fiind înțeles ca patrimoniu
investit (bunuri materiale și drepturi ale titularului, luate în evidență, aflate într-un circuit economic
determinat) sau în sens juridic (ansamblul drepturilor și obligațiilor, în evidență, care indică și relația
de proveniență a acestora)35.
Mai departe, în vederea aprofundării studiului nostru, vom urmări identificarea și studiul de caz
al tabloului care cuprinde datele caracteristice ale contului iar din acesta vom extrage particularitățile
care formează mecanismul funcțional al acestuia: debitul și creditul, rulajul și mai ales, soldul.
Sub cea mai simplă formă, putem privi contul ca fiind compus din două părți separate, puse în
poziție de contrarietate. Așadar vom numi partea din stânga o vom numi debit în timp ce partea din
dreapta o vom numi credit. Într-u cât părțile contului exprimă funcții contrarii, după cum am enunțat
mai sus, o parte servește în vederea creșterilor elementului patrimonial depus în timp ce cealaltă parte
semnifică decreșterea.
34Steliana Busuioceanu, Alina Dăneț, Contabilitatea societăților comerciale (cu referire la standardele internațioanle de
contabilitate), p. 230
35I. P . Pântea, Managementul contabilității românești. Contabilitatea pratică de la A la Z, editura Intelcredo, vol. III,
Deva, 1999, p. 21.

În debitul contului sunt înregistrate valori numite sume debitoare pe când în creditul contului
sunt numite sume creditoare. Așadar privind acțiunea mecanismului putem spune că debitarea contului
indică o înregistrare în debit, în timp ce creditarea acestuia indică o înregistrare în credit36.
Rezultatul final al contului îl constituie soldul. Pentru aflarea acestuia se va face adunarea în
debit, apoi în credit, ca ulterior, media aritmetică a celor două (diferența între credit și debit) care va
constitui soldul.
Ca o paralelă la mecanismul contabil, acesta organizează o realitate economică juridică odată cu
funcționarea lui. În acest sens, prin legătură, observăm că înregistrarea unui patrimoniu înseamnă un
drept intrat deci o obligație născută în patrimoniul unui subiect de drept. Deci putem observa cum
contabilitatea transformă tehnic prestația în valoarea ei ca mai apoi să o consemneze pe tabelul general
numit cont.
Pe cale de consecință, un cont contabil va exprima întotdeauna manifestările de voință a celor
angajați economic, cu intenția de producere a unor efecte patrimoniale. Pe de altă parte, un cont
contabil examinat din perspectivă opusă (juridică) constituie o relație (convenție) de cont.
Principiul care guvernează convenția de cont este acela al libertății de voință . În acest sens
părțile pot conveni asupra tuturor clauzelor contractuale în vederea obținerii oricăror tip de efecte. În
momentul aplicării forței de constrângere a statului, autoritatea va fi obligată să cerceteze voința
consemnată a părților în vederea admiterii sau respingerii anumitor efecte urmărite de convențiile de
cont subscrise de parteneri.
Ca un element comun al conturilor juridice, în funcționalitatea lor ele înregistrează prin
procesare (efect al mecanismului tehnic) doar expresia valorică a prestațiilor iar în sfârșit, contul are un
produs intermediar sau după caz, final, numit sold care rezultă din finalizarea ecuației matematice
(determinând poziția creditor-debitor).
Ca și componentă a tabloului sinoptic de cont, transformarea prestației înregistrată în cont, din
creanță în componentă de cont se face prin exprimarea tehnică a valorii sale care mai apoi îi determină
fuziunea aritmetică, adică soldul, căruia i se poate da ulterior o funcționalitate juridică, acestea
formează efectul mecanismului de cont. În acest sens, operaționalitatea mecanismului de cont se
manifestă în momentul în care părțile contractuale convin asupra utilizării unui cont și automat aderă la
36M. Ristea, Noul sistem contabil în România, ed. Cartimex, București, 1994, pp. 78-88

metodele de funcționare a acestuia. În acest sens, utilizatorii contului aderă convențional la cadrul
juridic și la modelul contului dorit.
3.2 Realitatea tehnicii de cont; consecințe
După cum am stabilit în cele spuse mai sus, mecanismul de cont presupune înregistrarea unor
creanțe în tabloul său sinoptic, acestea provenind din relațiile juridice premergătoare; opțiunea spre un
anumit tip de cont stabilindu-se într-o altă relație juridică, prin convenția de cont.
În acest fel, distingem între două raporturi juridice autonome la care se supun toate raporturile
de cont și anume: convenție precursoare (de bază) și convenția de cont37 (consensualismul părților în
alegerea contului).
Contul, în entitatea lui juridică este mai mult decât o convenție precursoare și o convenție de
cont. Acesta este un instrument, un mecanism de plată care desemnează o realitate juridică obiectivă,
exterioară relațiilor juridice, fiind ales numai prin voința părților, devenind astfel produsul tehnicii de
evidență. Așadar observăm că în primă fază, o convenție de cont stabilește doar contul dorit și eventual
particularitățile funcționale ale acestuia. Deci, numai prin întemeierea contului nu sunt descrise
niciodată relațiile juridice succesoare raporturilor fundamentale a contului.
Deoarece mecanismul de cont este exterior oricărui raport fundamental, în momentul înscrierii
unei creanțe în cont aceasta nu se produce ca efect al convenției fundamentale. Prin urmare, datorită
caracterului obiectiv al convenției de cont, vom privi pe acesta ca fiind un mecanism de primire a
creanțelor, conveția de cont făcâd trimitere doar către un anume tip de cont – dorit de către părți – care
ar putea să le satisfacă interesele și va detalia cum acesta va funcționa.
În ordine cronologică, în urma adeziunii38 părților, contul parcurge următoarele etape și anume:
creanțele raportului fundamental intră în cont, devin o unitate de cont39 (valoare), parcurge o procesare
valorică din care în urma calcului aritmetic rezultă soldul. În interesul nostru, aceasta devine o entitate
patrimonială cu regim juridic diferit față de creanțele ce îl produc.
Realitatea tehnică a contului provine din consensualismul părților care convin asupra clauzelor
care mai târziu le vor atribui obligații. Așadar, din punctul de vedere al examenului juridic al unui cont,
37Claudia Roșianu în Fl. A. Baias, E. Chelaru, I. Macovei, R. Constantinovici, ș.a., Noul cod civil. Comentariu pe
articole, ediția a II-a, editura C.H. Beck, București, 2014, p. 2150
38Gh. Piperea, în Noul cod civil. Comentariu ….op. cit., p. 2161
39În formulare economică

interpretarea fiecăruia dintre mecanisme se produce din perspectiva conceptuală a obligațiilor (în sens
juridic) produse.
3.3 Efectele juridice al mecanismului de cont
Datorită faptului că nu există nicio normă legală care să reglementeze specific efectele
conturilor bancare – spre deosebire de modelul contului curent civil, care are măcar în parte, acoperire
legală40 – a găsi explicația juridică și a determina efectele ei, este mai dificil.
Fără îndoială, odată cu intrarea unei creanțe într-un cont, aceasta suferă o transformare care
determină un fenomen novator, chiar dacă nu este o novație41. În acest sens, mecanismul contului va fi
supus următorului proces:
a) în urma unui vărsământ se stinge o sarcină de plată
b) se produce înregistrarea în cont
c) înregistrarea sub formă specială, a soldului
d) nașterea unei obligații noi, de sold
În acest sens, intenția de novare se deduce din acceptarea operațiunilor pe cont.
Ca o caracteristică a mecanismului de cont, observăm că soldul devine un bun, un activ
patrimonial, ca efect al tehnicii de cont. Astfel, bunul care rezultă în urma operațiunilor pe cont devine
automat grevat de o sarcină, adică de o obligație de a plăti ceva cuiva, acesta fiind lipsit de identificare
cu intrarea creanței în cont (din primă fază). Așadar, soldul purtător de sarcină este cu totul altceva
decât creanța intrată în cont.
Ca precizare, voința părților este imperativă în funcționarea contului. Așadar, soldul produs în
urma operațiunilor pe cont devine alienabil și poate fi modelat de către părți. În reglementare, fie ea
legală ori convențională, sunt indicate doar modele (tipologii) de conturi sau consemnează anumite
reguli ce le impune un cont în funcționarea lui.
40art 2173 C. civ (translatarea titularității, compensația și novația)
41Liviu Pop, Ionuț Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, editura Universul juridic, București,
2015, p 509; de asemenea M. N. Costin, Vasile Luha, Teoria generală a obligațiilor, vol. II, editura Risoprint, Cluj
Napoca, 2007, p. 125.

Structurarea civilă largă a contului curent civil susține inevitabil înțelegerea părților cu privire la
cont, acesta fiind prea puțin legat de reglementarea riguroasă a sistemelor de contabilitate a registrelor
comerciale în vigoare.
În ceea ce privește teoretizarea soluțiilor posibile, legiutorul civil nu a dorit să își asume
reglementarea, aceasta fiind lăsată în sarcina subiecților interesați. În acest sens, trebuie să punem
accent pe observarea scopului urmărit de părți la deschiderea contului; contul acela va avea regimul
juridic stabilit de părți.
După cum am enunțat mai sus, creanța își pierde individualitatea odată cu intrarea în cont, deci
prin urmare nu mai poate fi urmărită de creditori, echivalentul acesteia realizându-se asupra soldului.
Cu atât mai mult, creanța intrată în cont pierde caracteristicile speciale iar în lipsa unor prevederi
contractuale derogatorii, aceasta devine o sarcină comună a soldului42.
Mai mult de atât, dacă privim soldul ca pe un bun, ne va sugera următoarele perspective: prin
intermediul deschiderii a mai multor conturi, se conferă posibilitatea de producere a mai multor unități
patrimoniale autonome. Pentru o bună funcționare a raporturilor juridice ar trebui constituite niște
reguli.
– Contul trebuie să fie determinat iar un cec să fie întotdeauna tras din acel cont; nicidecum de
deasupra situației financiare a clientului, care deschide orizonturile a celei de-a doua regulă și
anume
– în cazul unei popriri pe un cont creditor determinat, nici clientul, nici banca, nu ar trebui
să poată invoca în favoarea lor existența unui alt cont debitor.
– calculul dobânzilor să se facă în funcție de natura contului
42A se vedea lucrările dosarului nr. ………….al Judecătoriei Alba Iulia: o comună a deschis un cont bancar curent,
introducând în cont fonduri europene cu destinație specială, insesizabile de creditori necalificați la execuție;
operatorul de cont, în cursul unei popriri, inițiată de un creditor necalificat – în lipsa unor specificații suplimentare
corespunzătoare – a pus la dispoziția excutorului suma poprită; în speță, s-a pus problema dacă remiterea comunei
către cont a fondurilor insesizabile, schimbă sau nu caracterul lor insesizabil; dacă aceste sume puteau fi poprite de un
creditor necalificat; dezbaterile de acest fel au apărut și în legătură cu mecanismul unui cont de depozit: o comună a
deschis un cont de depozit, pe doi ani, în care antreprenorul constructor vărsa o garanție de bună execuție a
investiției comunale; la termen, depozitul a fost lichidat; cum legal, termenul de garanție specific era de cinci ani,
ulterior, s-a pus problema răspunderii patrimoniale bancherului față de comună, pentru nerespctarea normei legale de
constituire a garanției; s-a observat însă că cele două raporturi (raportul fundamental – asumarea depozitului
garanție și convenția de constituire a contului de depozit) sunt autonome; în lipsa unor prevederi convenționale
derogatorii de la mecanismul de cont (specificația că depozitul se face pentru cinci ani), vărsământul de depozitare –
creanța intrată în contul de depozit – își pierde particularitățile inițiale, devenind doar soldul unui depozit bancar, un
activ al titularului de cont, grevat de sarcina restituirii la termenul fixat la deschidere (dosar nr…….al Judecătoriei
Alba Iulia).

De asemenea, din faptul că orice bun necesită întreținere (ținând cont în continuare că soldul
este un bun esențialmente patrimonial), se justifică deducerea de cheltuieli în acest scop, sub regimul
unui comision de administrare al contului.
Pe deasupra, faptul că soldul este o entitate patrimonială, un drept în devenire, justifică
posibilitatea de executare silită a contului cu sold debitor, deoarece acesta exprimă un drept supus unei
condiții suspensive43, iar în vederea realizării lui este necesară înfăptuirea convenției de cont. În regulă,
dacă o creanță predestinată contului intră în mecanismul de cont, soldul acelui cont poate deveni
creditor iar executarea acestuia poate dobândi conținut44.
43Art. 1.400 Cod civil
44Ion Rebeca, Executarea silită prin poprire, editura Hamangiu, București 2007, p. 48.

Analiză caz practic

Concluzii
Tema abordată indică o problemă des întalnită în raporturile civile cotidiene. Datorită faptului
că legiutorul s-a ferit să reglementeze rigid domeniul (conturilor curente), acest tip de abordare naște
avantaje deoarece persoanele interesate pot să își creeze și să își adapteze mecanismele de cont potrivit
intereselor vizate de aceștia. Înțelegerea funcționării juridice a conturilor poate constitui o soluție în
vederea rezolvării problemelor practice, potențial litigioase.
În încercarea de a fundamenta teoretic, conceptual, o teorie generală despre conturi, acest studiu
face trimitere la teoria obligațiilor și a drepturilor reale. În esență la baza instrumentului operațional
curent care servește tipurile de mecanisme de cont se află tehnica evidenței aplicată în mediul bancar.
Pe de altă parte, acest model poate produce confuzie; în vederea clarificării acestei din urmă
ipoteză, a apărut preocuparea noastră de analiza și clarifica această temă sensibiliă a naturii raporturilor
obligaționale ce se nasc în funcționarea conturilor.
În cuprinsul lucrării am vizat activitățile de cercetare explicate în lucrările unor autori români
serioși și informați care au studiat cu deosebit interes problemele conceptelor centrale din sfera
obligațiilor din doctrina veche, cât și din reglementările actuale. Studiul denotă importanța pe care o dă
existența conturilor și a mecanismului de funcționare a acestora în materie de obligații civile,
surprinzând posibile opțiuni extra-legale pe care le pot avea părțile în relația lor comună de cont.
Realitatea însă, indică intenția legiuitorului de a lăsa curs liber părților în vederea stabilirii
consensuale a funcționării contului, atrage atenția prin faptul că se poate naște o jurisprudență diferită
de la caz la caz, care necesită precauție sporită la momentul cercetării acestora. Așadar observăm că
deși reglementarea nu este riguroasă și certă, aceasta deschide porți noi înspre interpretare iar cu o mică
analiză și înțelegere a ideiilor mai sus enumerate, putem să înțelegem conceptul tehnic de cont și
funcționarea acestuia sub reglementările legale.

Bibliografie
Anca Roxana Adam. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C. H. Beck, București 2017
Claudia Roșianu, A. Baias, E. Chelaru, I. Macovei, R. Constantinovici, Noul cod civil.
Comentariu pe articole, ediția a II-a, editura C.H. Beck, București, 2014
Gabriel Boroi, Fișe de drept civil, Ed. Hamangiu, 2019
Gh. Piperea, în Fl. A. Baias, E. Chelaru, I. Macovei, R. Constantinovici, Noul cod civil.
Comentariu pe articole, ediția a II-a, editura C.H. Beck, București, 2014
Ioan Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligațiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984
I. L. Georgescu, Contul curent, Revista de drept comercial nr. 2/1996
I. L. Georgescu, Contul curent, Revista de drept comercial nr. 3/1996
Ion Turcu, Revista de drept comercial nr. 4/1993
I. P. Pântea, Managementul contabilității românești. Contabilitatea pratică de la A la Z, editura
Intelcredo, vol. III, Deva, 1999
Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Lumina Lex, București, 1998
Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. I (Regimul juridic general) Ed. C.H. Beck,
București, 2006
Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, ed. Universul
Juridic, 2015
M. N. Costin, Vasile Luha, Teoria generală a obligațiilor, vol. II, editura Risoprint, Cluj Napoca,
2007
M. Ristea, Noul sistem contabil în România, ed. Cartimex, București, 1994
Monna Lisa Belu Magdo, Contractul de cont curent, Revista de drept comercial nr. 10/2004
Rada Postolache, Drept bancar, editura C. H. Beck, București, 2012
Steliana Busuioceanu, Alina Dăneț, Contabilitatea societăților comerciale (cu referire la
standardele internațioanle de contabilitate), Editura Economică, București, 2002
Vasile Nemeș, Drept comercial, ediția a 3-a revizuită și adăugită, ed. Hamangiu, 2018,
București
Resurse în format electronic:
dexonline.ro
https://ro.wikipedia.org/
LEGE nr. 85 din 25 iunie 2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență
O.U.G. nr. 99/2006
Legea 85/2014