SPECIALIZAREA: GEOLOGIA RESURSELOR PETROLIERE [305746]

[anonimizat]: INGINERIA PETROLULUI ȘI GAZELOR

SPECIALIZAREA: GEOLOGIA RESURSELOR PETROLIERE

RAPORT GEOLOGIC

de investigare a [anonimizat] – Optași

Student: [anonimizat].

[anonimizat]. DUMITRU FRUNZESCU

Anul IV

Ploiești 2016

CUPRINS:

Introducere ………………………………………………………………………..…………………….3

Date geomorfologice și hidrologice:

Geomorfologie……………………………………………………………………………………………………………………..5

Hidrologie……………………………………………………………………………………………………………………………5

Hidrogeologie………………………………………………………………………………………………………………………7

Istoricul cercetărilor:…………………………………………………………………………………….11

Considerații geologice asupra Platformei Moesice:

Succesiunea stratigrafică……..…………………………………………..…….………………20

Fundamentul Platformei Valahe ……………………………………………………….20

Cuvertura sedimentară a Platformei Valahe …………………………………………21

Tectonica Platformei Valahe……………………………………………………………………23

Caracterizarea generală a structurii:

Stratigrafia regiunii………………………………………………………………………………28

Tectonica regiunii……………………….………………………………………………………39

Geologia zăcămintelor:

[anonimizat] a hidrocarburilor…………………………42

Roci rezervoare……………………………………………………………………………42

Roci generatoare………………………………………………………………………….45

Roci protectoare…………………………………………………………………………..46

Migrarea…………………………………………………………………………………….47

Tipuri de capcane…………………………………………………………………………47

Condițiile geotermice…………………………………………………………………….49

Determinarea cantităților de hidrocarburi generate……………………………………….49

Stabilirea zonelor favorabile acumulărilor de hidrocarburi………………………………50

Depozite de hidrocarburi………………………………………………………………………..54

[anonimizat]……………………………………..54

Dificultăți în foraj…………………………………………………………………………………59

Dificultăți în exploatare………………………………………………………………………….59

Concluzii………………………………………………………………………………………..………60

Bibliografie……………………………………………………………………..………………………61

Anexe:

Harta geologică a Platformei Moesice

Secțiuni geologice în Platforma Moesică

Schiță structurală a Platformei Moesice; zone de acumulare a hidrocarburilor

Harta geologică a regiunii studiate

Legenda aferentă hărții geologice

Coloana stratigrafică a regiunii

Secțiune geologică între Optași și Stejarul

Harta morfostructurală a [anonimizat] a [anonimizat]; Tipuri de capcane

Harta cu izopachite a [anonimizat]-Triasic

Zona de distribuție a eroziunii/non-[anonimizat] a [anonimizat] – Optași.

[anonimizat], situat în partea de vest a [anonimizat] și Slatina (25 km). El se desfășoară de o parte și de alta a cursului mijlociu al Oltețului, curs ce împarte orașul în două părți unite prin două poduri impunătoare. Orașul este străbătut de la Est la Vest de Drumul European E70. Prin orașul Balș trece calea ferată Craiova – Slatina – Pitești – București. Orașul se învecinează la est cu comunele Bobicești și Birza, la vest cu județul Dolj, la nord cu comuna Oboga și la sud cu comuna Voineasa.

Despre atestarea localității Balș au existat mai multe variante. Unele hrisoave găsite atestă faptul că localitatea Balș a fost așezată pe lunca Oltețului înainte de 1450. Cert este faptul că Petre Voievod, în 1564, dă în stăpânire boierului Oprea o parte a moșiei Balșului, iar mai târziu Mihai Viteazul întărește dreptul de proprietate al căpitanilor Buzești asupra moșiei Corbeni, componentă a orașului Balș.

De-a lungul timpului localitatea cunoaște transformări importante în toate domeniile, devenind oraș cu o pondere mare în economia județului și realizând aproape o cincime din întreaga economie a acestuia.

Ritmul de creștere al populației a fost relativ mic, aproximativ 1700 de persoane la 10 ani.

Evoluția populației la recensăminte:

Din punct de vedere geologic, perimetrul studiat se situează în partea de vest a unității de voreland denumită Platforma Valahă. Marginea lui de nord corespunde aproximativ cu linia de demarcație între flancul intern, cutat, al avanfosei carpatice și flancul extern epicarpatic al aceleiași unități. În profunzime, acestei linii îi corespunde un important accident tectonic, interceptat la Spineni și în lungul căruia formațiunile miocene mai vechi ale depresiunii încalecă Sarmațianul din cuvertura platformei.

Date geomorfologice și hidrologice:

2.1. Geomorfologie:

Localitatea Balș este așezată în partea vestică a Câmpiei Române, în sectorul numit Câmpia Olteniei. Localitatea este așezată în extremitatea nordică a Câmpiei Romanaților la o altitudine de 129 m. La nivel local, localitatea este așezată în lunca Oltețului.

În cadrul teritoriului studiat se disting ca unități morfologice majore platforma Cotmeana la nord și câmpia înaltă la sud, ocupând interfluviile Jiu – Olt, Olt – Vedea și Vedea – Teleorman. O nouă caracteristică a acestui teritoriu o oferă morfologia creată de principalele râuri ca: Olt, Olteț, Vedea, Vedița, Cotmeana.

Din platforma Cotmeana este reprezentat numai sectorul meridional. Altitudinile lui cele mai ridicate se situează în partea de nord a teritoriului unde se întalnesc cote de ± 300 m, în timp ce altitudinile cele mai joase, în jurul cotei de 170 m se afla la sud de calea ferata Slatina – Pitești. Panta morfologică a terenului aparținând platformei Cotmeana are direcția N NV – S SE.

2.2. Hidrologie:

Câmpul delimitat de luncile râurilor Jiu și Olt prezintă un relief aproape tabular, cu o ușoară înclinare a pantei de la N la S. Câmpul cuprins între lunca râului Olt la V și lunca râului Vedea la E are panta morfologică dirijata NV – SE, sens în care cotele descresc de la 170 m (Schitu) la 100 m (Balta Sărată). La E câmpul este delimitat de un versant abrupt, taluzat, creat de eroziunea laterală a râului Vedea, iar la V este marginit de terasele Oltului. Oltul prezintă 5 nivele de terasă: veche, înaltă, superioară, inferioară și joasă. Terasele superioare (veche, înaltă, superioară) acoperă suprafețe întinse, fragmentate de văile râurilor afluente, în timp ce terasele inferioare (inferioară, joasă) sunt mai putin fragmentate și ocupă fâșii înguste ce mărginesc lunca Oltului.

Valea Oltețului: Pe malul drept între Iancu Jianu și Oboga de Jos și pe malul stâng între localitățile Leotești și Bârza, apare delimitat un nivel de terasă inferioară, cu o altitudine relativă de 15 – 20 m. Teritoriul din partea de sud-vest este acoperit de nisipul dunelor. Dunele consolidate din acest sector, apar de obicei sub forma unor ondulații largi, cu pante simetrice. Pe alocuri se intalnesc și dune mobile.

Regiunea studiată este centrată pe valea inferioară a Oltului și teraselor sale și este formată din câmpii și dealuri nu prea înalte. De la limita de nord a județului Olt până în apropiere de Slatina se întâlnește zona de dealuri, aparținând Podișului Getic și care ocupă o treime din suprafața județului. La sud de Slatina până la Dunăre se desfășoară o parte a Câmpiei Române, cu următoarele subunități de câmpie: Câmpia Romanaților, Câmpia Boianului și Câmpia Burnazului. Altitudinea reliefului coboară în pantă lină de la Vitomirești, către Dunăre până la Corabia, ceea ce conferă o expoziție sudică însorită. Valea Dunării, orientată est-vest, domină malul românesc și prezintă terase întinse. Valea Oltului reprezintă o adevarată axă a teritoriului județului Olt. Terasele Oltului se remarcă prin întinderi mai mari pe partea dreaptă a văii, începând din nordul județului până la Dunăre si până la Drăgănești pe partea stângă unde sunt bine dezvoltate terasele înalte: Cotmeana 80-90 m și Slatina 50-60m.

Axul principal al rețelei hidrografice îl constituie râul Olt care străbate județul pe la mijloc de la nord la sud, pe o lungime de 143 km. Râul Olt primește ca afluenți principali: pe dreapta râul Olteț, iar pe stânga câteva râuri cu debit foarte mic cum sunt: Tesluiul, Dârjovul. În partea de nord, județul Olt este brăzdat și de râul Vedea, cu afluentul de pe partea dreaptă Plapcea. Pe o distanță de 45 km, partea de sud a județului este udată de apele Dunării, care colectează întreaga rețea hidrografică a județului.

Situat in partea centrală și de sud a României, bazinul hidrografic al râului Olt este situat în bazinul inferior al Dunării și se învecinează cu bazinele Siret, Ialomița-Buzău și Argeș-Vedea la est, Dunărea la sud, Mureș la nord și Jiu la vest. Altitudinea medie este 18 m în zona de confluență, iar panta medie a bazinului este de 2 ‰.

Între localitățile Rm.Vâlcea și Slatina, Oltul străbate subcarpații, zona puțin dezvoltată în cadrul bazinului sub forma unei fâșii înguste și zona piemontană reprezentată de dealurile Oltețului pe dreapta și dealurile Cotmenei pe stânga. În aval de Slatina și până la vărsarea în Dunăre, râul Olt traversează o zonă colinară ce face trecerea între piemontul Getic și Câmpia Română și apoi pătrunde in Câmpia Română propriu zisă. Zona colinară se caracterizează prin înălțimi mici care se pierd în câmpie, diferența de altitudine între aceste două zone nu este un criteriu de demarcație, deoarece altitudinea descrește treptat, deseori câmpia pătrunde sub forma de golfuri. Luncile râurilor sunt reprezentate prin soluri aluvionare de luncă care trec în partea sudică în soluri nisipoase supuse unui stadiu de eroziune necontrolată.

Debitul mediu multianual în lungul râului Olt variaza de la 1,51 m3/s (47,5 mil.m3/an) până la 174 m3s (5480 mil.m3/an) la confluența cu Dunărea.

Râul Olteț are un debit de 10 m3/s (315 mil.m3/an).

2.3. Hidrogeologie:

În partea de sud a României se acumulează importante cantități de apă subterană, atât în depozitele pliocen‑cuaternare, cât și în depozitele barremiene.

Sub raport hidrogeologic, zona studiată dispune de importante rezerve ce apar sub formă de izvoare la baza versanților de pe fruntea câmpurilor înalte, a teraselor, sau se găsesc la adâncimi mai mari în depozitele fluvio-lacustre (orizonturi de adăncime), uneori chiar cu caracter artezian. Adâncimea orizonturilor acvifere și dinamica lor depinde de poziția și grosimea rocilor magazin, predominantă fiind direcția de scurgere de la NNV spre SSE, conform pantei morfologice și umplerii lacului villafranchian de la exteriorul Carpaților cu depozite fluvio-lacustre

Formațiunile geologice cu premise favorabile acumulării de ape subterane din Câmpia Română aparțin Romanianului mediu ‑ Pleistocenului inferior (Formațiunea de Cândești), Romanianului superior ‑ Pleistocenului inferior (Formațiunea de Frătești), Pleistocenului mediu (Complexul Marnos, similar cu Formațiunea de Coconi) și Holocenului (pietrișuri și nisipuri din șesurile aluvionare). Caracterul permeabil ridicat al acestor formațiuni favorizează înmagazinarea unor importante cantități de apă subterană.

Acviferele de adâncime cele mai importante din cuprinsul acestei arii se dezvoltă în depozitele Formațiunilor de Cândești, Frătești și în depozitele barremiene.

Formațiunea de Frătești are în alcătuire trei secvențe genetice de tip acumulare aluvială, alcătuite preponderent din nisip grosier sau nisip fin‑mediu, înlocuit, la partea inferioară, prin pietrișuri și bolovăniș. Secvențele grosiere sunt separate de intercalații argiloase. Spre partea centrală a Bazinului Dacic, procesele de subsidență au determinat afundarea acestei formațiuni sub depozite mai recente.

Formațiunea de Cândești s‑a acumulat într‑un sistem de conuri aluviale, alcătuite din pietrișuri, bolovănișuri și nisipuri, cu intercalații de argile. Segmentele proximale ale conurilor aluviale îngemănate bordează, în general, rama nordică a Bazinului Dacic, pe când segmentele mediane și distale s‑au instalat în largul câmpiei de inundație (câmpie aluvială) progradațional‑agradațională, ce acoperea aproximativ partea centrală a bazinului. Constituția predominant ruditică se modifică gradat, din zona colinară spre câmpie, într‑una predominant arenitică sau lutitică

Apele freatice se dezvoltă în formațiunile poros‑permeabile de vârstă cuaternară ce se extend aproape pe întreg arealul de dezvoltare al Câmpiei Române.

În zona de interes s-au identificat câteva corpuri de ape subterane freatice, cu dezvoltare parțială în Câmpia Română, și anume corpul de apă subterană din lunca și terasele Oltului inferior, respectiv corpul din lunca Dunării (Bechet ‑ Turnu Măgurele), precum și corpul de apă subterană de adâncime din Vestul Depresiunii Valahe, de vârstă Romanian superior ‑ Pleistocen inferioară.

…………………

Istoricul cercetărilor:

Primele referiri geologice asupra teritoriului studiat le datorăm lui Gh. Murgoci (1907), Ionescu – Argetoaia (1918), Dumitrescu Aldem (1923).

Din seria cercetărilor mai recente, sunt de remarcat cele ale lui N. Oncescu (1948), P. Cotet (1957), E. Liteanu (1965), referioare la formațiunile pliocene și cuaternare și la caracterele geomorfologice ale regiunii.

Pentru interpretarea structurii fundamentului preterțiar, au fost utilizate datele lui Gh. Murgeanu și D. Patrulius (1960), D. Patrulius (1960), N. Grigoraș (1961), I. Patruț (1961), Gr. Răileanu (1964), precum și rezultatele inedite ale unor foraje adânci.

Cunoașterea detaliată a structurii geologice a Platformei Valahe a fost posibilă datorită celor peste 5000 de foraje care s-au efectuat in această zonă, la care s-au adăugat și rezultatele investigațiilor geofizice.

Până în jurul anilor 1950 teritoriul dintre Dunăre și Subcarpați constituia o variabilă necunoscută, datorită învelișului aproape continuu de depozite cuaternare care acoperă formațiunile mai vechi și a insuficienței informațiilor de la adâncime oferite de foarte puținele prospecțiuni geofizice și foraje efectuate până atunci.

Anii 1950-1951 au constituit un moment important în istoria cercetării Platformei Moesice, acesta fiind determinat de două evenimente remarcabile: organizarea corespunzătoare a activității de prospecțiune și explorare a teritoriului românesc (1950) și descoperirea primului zăcământ de petrol, în sectorul bulgar al platformei, la Tulenovo (1951). Momentul 1950-1951 delimitează deci două etape principale în cercetarea Platformei Moesice, una anterioară și alta posterioară datei amintite.

Prima etapă se caracterizează prin puține lucrări și studii. Dintre acestea trebuie menționate forajele de la Mărculești și Filaret, primul efectuat în anul 1896, până la adâncimea de 785 m (oprit în Cretacic), cel de-al doilea terminat 11 ani mai târziu. Deși mai adânc, forajul de la Filaret s-a oprit în Sarmațian, la 1003 m. Rezultatele acestor sonde, ca și geologia Câmpiei Române au fost publicate de către Murgoci în anul 1907. Tot în această etapă a apărut și lucrarea lui Ionescu-Argetoaia (1918) referitoare la Pliocenul din Oltenia. Informații despre depozite cuaternare și Pliocene ale Platformei Moesice se întâlnesc și în tezele de doctorat în geografie, elaborate de De Martonne (1902) și Vâlsan (1915). Relațiile tectonice dintre Subcarpați și câmpie sunt abordate de Gavăț (1939), care consideră că între aceste două unități se realizează o trecere gradată, de la regimul cutat al stratelor la cel cvasiorizontal.

Către sfârșitul primei etape se remarcă un interes sporit din partea Institutului geologic și al societăților petroliere ”Astra Română”, ”Steaua Română” și altele, față de marginea nordică a platformei, interes exprimat prin efectuarea unor unor prospecțiuni gravimetrice, magnetometrice și chiar seismice. În concepția societăților respective nu se urmărea, de fapt, verificarea potențialului petrolifer al platformei, ci extinderea spre sud a zonei cutelor diapire.

A doua etapă, cea mai importantă, ar putea fi denumită ”etapa cercetărilor organizate pentru hidrocarburi”. Aceasta începe prin elaborarea de către Preda, Pătruț și Molnar a unor hărți litofaciale și structurale privind formațiunile și regiunile de interes petrolifer, hărți care acoperă și Platforma Moesică. În cadrul aceluiași program se înscriu sinteza și interpretarea datelor geofizice, în cea mai mare parte gravimetrice și magnetometrice, efectuate de Gavăț și Stănciulescu.

Încurajat de descoperirea zăcământului de petrol de la Tulenovo, Grigoraș elaborează, în anul 1955, primul proiect de explorare a Platformei Moesice, pe baza studiilor și a sintezelor anetrioare. De fapt, acest proiect marchează începutul vastului program de cercetare a platformei. Ideea principală care se desprindea din proiectul respectiv, sugerată de câteva profile seismice regionale, era aceea că depozitele sedimentare ale Platformei Moesice trebuie să fie mult mai groase și mai variate din punct de vedere litologic, decât s-a crezut până la efectuarea prospecțiunilor geofizice. Într-adevăr, primele dintre sondele propuse de Grigoraș au nu numai premisele geologice de plecare, dar au pus în evidență și primul zăcământ de petrol, la Ciurești (prin forajul 105, dublura sondei 2) în anul 1956.

Rezultatul de la Ciureși a avut darul să stimuleze și să intesifice într-atât de mult activitatea de prospecțiune și exploatare încât este foarte greu, aproape imposibil, ca lucrările efectuate ulterior să se mai poată prezenta strict cronologic. Pentru a avea totuși o imagine asupra eforturilor depuse în continuare și a principalelor rezultate obținute, se va încerca o succintă prezentare pe domenii de activitate: cartare geologică, prospecțiuni geofizice, prospecțiuni geochimice, prospecțiuni cu foraje de mică adâncime, foraj de medie și mare adâncime, studii și sinteze.

Cartări geologice la scara 1:20.000 și 1:100.000 s-au executat în tot sectorul dobrogean al platformei și, sporadic, în Câmpia Română.

Prospecțiunile geofizice s-au efectuat prin metode gravimetrice, magnetometrice, electrometrice și seismice. Cu excepția măsurătorilor electrometrice care s-au realizat pe suprafețe restrânse, celelalte categorii de lucrări au acoperit întreaga platformă.

Prospecțiunile gravimetrice, începute de societățile petroliere, au fost continuate de către Comitetul de Stat al Geologiei și apoi de întreprinderea de specialitate (I.P.G.G.H.), aparținând industriei extractive de petrol. Într-o primă etapă, măsurătorile au avut caracter regional, pentru ca ulterior să li se imprime un caracter se semidetaliu (3-4 stații pe km2). Lucrările au început prin utilizarea balanței de torsiune, după care s-au folosit gravimetre de tip Tyssen, Carter și Nörgaard (Stoenescu, Airinei, 1968).

Sinteza și interpretarea rezultatelor obținute într-o primă fază au fost făcute de Gavăț și Stănciulescu, iar mai târziu de către colectivele de specialitate din industria de petrol și de la Institutul de geologie și geofizică. Rezultatele exprimate prin hărți Bouguer pun în evidență două zone cu regimuri gravimetrice diferite: o zonă nordică și alta sudică. În zona nordică distribuția izogalelor este mai liniștită, cu valori ce descresc continuu de la S către N și cu orientarea general NE-SV la răsărit de acesta. În ansamblu, curbele izogale din zona respectivă conturează flancurile sudic și sud-estic al anomaliei corespunzătoare avanfosei Carpaților.

Pe acest fond de scădere generală a câmpului spre N nu se remarcă anomalii importante. Zona sudică se caracterizează printr-un regim gravimetric puternic perturbant, prin anomalii de mare intensitate.

Primele măsurători magnetometrice datează din anul 1772, fiind legate de nevoia diverselor unități armate de a cunoaște valoarea elementelor câmpului magnetic terestru. Cercatările cu aplicație în industria extractivă au fost începute mai târziu, de vechile societăți petroliere, apoi continuate de Comitetul Geologic și de Ministerul Petrolului. Harta anomaliei magnetice care sintetizează rezultatele obținute, se caracterizează printr-un contur foarte neregulat al izodinamelor ce descriu un câmp puternic perturbat de prezența a numeroase anomalii locale, cu amplitudini și orientări diferite.

Prin prospecțiuni electrice s-a cercetat numai o parte din suprafața Platformei Moesice. În cercetările efectuate s-a uitilizat, în special, metoda sondajelor electrice verticale.

Hărțile cu izoohme arată, pe de o parte, scăderea valorilor rezistivității de la S către N, în sensul afundării plăcii de calcare mezozoice, iar pe de altă parte sugerează că anomaliile de maxim electric corespund zonelor de ridicare, în timp ce anomaliile de minim se identifică cu zonele de afundare.

În afara metodelor clasice de prospecțiune s-au mai executat cercetări radiometrice și emanometrice. Rezultatele lucrărilor respective nu s-au dovedit concludente, dat fiind faptul că anomaliile rediometrice, determinate de variațiile radiației gamma naturale și de cantitatea de radon din sol, nu sunt legate atât de prezența acumulărilor de hidrocarburi în profunzime, ci de diversitatea litologică a stratului superficial.

Se cuvine să fie menționat, de asemenea, importantul volum de prospecțiuni geochimice efectuat, în special, pe zonele caracterizate prin grosimi reduse ale depozitelor sedimentare. Deși majoritatea anomaliilor geochimice corespund unor discontinuități seismice provocate de falii, indicațiile acestei metode nu pot fi considerate concludente, dat fiind faptul că în urma verificării prin foraje s-a constatat că ele nu se suprapun unor zăcăminte de hidrocarburi valorificabile, decât în mică măsură și numai atunci când sunt susținute de date seismice certe.

Prospecțiunea seismică a constituit metoda de bază în investigarea geofizică a formațiunilor de interes pentru hidrocarburi. Astfel de prospecțiuni au fost efectuate pe toată suprafața platformei, la grad de semidetaliu și de detaliu. Între 1951 și 1961 s-a lucrat cu stații oscilografice. În perioada 1961-1973 s-au utilizat stații analogice , iar din 1973 s-a introdus tehnica numerică (digitală). În multe cazuri, profilele seismice s-au repetat cu tehnici de investigare și de prelucrare din ce în ce mai noi, obținându-se adesea informații suplimentare și îmbunătățite.

Materialul rezultat în decursul anilor a fost interpretat și prezentat sub formă de hărți structurale la scările 1:100.000 și 1:50.000. Treptat, hărțile seismice s-au refăcut la o singură scară (1:50.000), luându-se în considerare numai profilele înregistrate magnetic. Reperele la care s-au construit hărțile corespund bazei neogenului, reliefului cretacicului inferior, bazei malmului, părții superioare a dolomitelor triasice și reliefului prepermian. Reperele seismice la care s-au construit hărțile corespund unor contraste litologice, verificate prin foraje.

Imensa activitate geofizică de înregistrare, prelucrare și de interpretare a datelor este reflectată în numeroasele lucrări, unele publicate, cea mai mare parte însă rămasă în manuscris. Asfel, la sintezele realizate de Gavăt și Stănciulescu în 1954, se adaugă lucrările elaborate de Airinei (1955), Botezatu (1959), Stoenescu și Airinei (1968), Dicea și Ionescu (1968) etc.

Un alt mijloc de cercetare al informațiilor geologice de interes l-a constituit forajul structural de mică adâncime. Acesta a fost utilizat cu precădere pe zonele ridicate, caracterizate prin grosimi reduse ale depozitelor neogene. Începute pe anomalia de la Balș, forajele de mică adâncime s-au extins în toată Oltenia, apoi în zona de la S de București, promontoriul Bordei Verde și în zona Brăilei. Forajul structural de mică adâncime a permis determinarea vârstei unor formațiuni, deci a contribuit la precizări de ordin stratigrafic, la stabilirea unor detalii structurale și la descoperirea câtorva zăcăminte de petrol (Bălăria, Cățelu, Stăncuța, Bertești etc).

Forajul de medie si de mare adâncime, început în anul 1955 prin cele 18 sonde prevăzute în proiectul elaborate de Grigorș, a dus la punerea în evidență a zăcămintelor de la Ciurești, Iancu Jianu, Sîmnic-Ghercești, Cartojani, Videle etc. Descoperirea, an de an, a unor zăcăminte noi de petrol și gaze, a determinat intensificarea forajului de cercetare și de exploatare, astfel că în decursul a 24 ani s-au săpat peste 7.000 sonde. Ca urmare, formațiunile geologice de perspectivă situate până la 3.000-3.500 m au fost cercetate în detaliu, urmând ca activitatea viitoare să se concentreze, în special, asupra exploatării capcanelor subtile și a depozitelor mai adânci de 3.500 m.

Rezolvarea problemelor geologice (stratigrafice, structurale) și orientarea judicioasă a lucărilor, în condițiile unei activități intese, au necesitat un volum imens de analize și de studii biostratigrafice, sedimentologice, geochimice, hidrogeologice etc.

În domeniul biostratigrafiei, lucrările publicate încep cu nota întocmită de Paucă și Patrulius (1960) referitoare la studiul paleontologic al depozitelor albiene de la Giurgiu și continuă, în anii următori, cu articolele elaborate de Venkatachala și Beju (1961, 1962). Balteș și Beju (1963) subliniază rolul criteriului microfloristic în orizontarea depozitelor sedimentare din fundamentul Câmpiei Române. Dăneț și Muțiu completează studiul biostratigrafic al carboniferului și al formațiunilor postpaleozoice. Cercetările respective continuă și în 1964. Muțiu (1963) aduce contribuții la studiul macropaleontologic al neocomianului. În 1964 este de consemnat, mai întâi, lucrarea publicată de Costea și Comșa referitoare la microfauna cretacicului inferior și la limita Jurasic-Cretacic. În 1966, Balteș publică date despre microplanctonul albian, Beju aduce noi contribuții la studiul sporilor, acritarchelor și chitinozoarelor devonianul inferior, Năstăseanu întocmește lista ostracodelor paleozoice din Platforma Moesică, Filimon elaborează un studiu microfaunistic al triasicului din fundamentul Câmpiei Române, iar Costea și colaboratorii completează inventarul microfaunistic al cretacicului superior. În anul 1968, Murgeanu și Spasov aduc primele argumente macrofaunistice (graptoliți) în favoarea admiterii ordovicianului în platformă. Venkatchala și colaboratorii publică un articol despre asociațiile palinologice ale triasicului, iar Năstăseanu completează studiul ostracodelor devoniene și carbonifere. Anul 1969 marchează noi progrese în studiul biostratigrafic al depozitelor traversate de sonde, prin lucrarea lui Balteș referitoare la discontinuitățile microflorei cretacice, articolul lui Muțiu despre amoniții cretacici, studiul foraminiferelor paleozoice din vorlandul Carpaților etc. Cercetările asupra graptoliților din Platforma Moesică sunt continuate și în 1971 (Iordan). Tot în același an, Beju aduce noi contribuții la studiul palinologic al precretacicului, iar Balteș face o analiză a eficienței criteriului microfloristic în cercetarea cretacicului și terțiarului din platformă. Costea (1971) abordează studiul microfaunistic al albianului, după ce, în anul 1968, împreună cu colaboratorii, întocmise o lucrare similară despre Apțian. În sfârșit, Spasov (1971) elaborează un studiu paleontologic al devonianului din Platforma Moesică, utilizând, în special, date de pe teritoriul Bulgariei, dar făcând referiri și asupra sectorului de la N de Dunăre. În anul 1972 se publică rezumatul tezei de doctorat susținută de Beju, prin care se precizează asociațiile palinologice și paleontologice pentru aproape toate etajele paleozoice, începând cu Ordovicianul și terminând cu Westfalianul inferior. Spasov (1972), studiind carboniferul traversat de sonde în NE Bulgariei, comentează și unele rezultate obținute în România. Muțiu (1972) publică o lucrare privind macrofauna Albianului. În 1973, Paraschiv și Beju realizează o sinteză a cambro-ordovicianului din Platforma Moesică.

Paraschiv și Muțiu (1974) aduc noi argumente paleontologice în favoarea existenței Silurianului și Devonianului la Făurești (N Balș) și Costea (1974) actualizează inventarul microfaunistic al Cretacicului inferior. În anul 1975 se publică lucrarea întocmită de Kriz și Iordan despre bivalvele paleozoice din platformă, apare studiul microfacial al Jurasicului superior și al Cretacicului inferior și se conturează o noua direcție de utilizare a cercetărilor biostratigrafice, respectiv aceea care privește geneza, migrația și acumularea hidrocarburilor. Seria articolelor de acest gen, aparținând lui Balteș (1975), va continua și în următorii doi ani. Tot acum se elaborează o sinteză microbiostratigrafică a depozitelor sedimentare din vorlandul Carpaților (Comșa și colaboratorii, 1975). Două articole publicate în anul 1976 (Paraschiv, Muțiu; Paraschiv, Năstăseanu) menționează elemente paleontologice noi privitoare la existența depozitelor silurian-eodevoniene și carbonifere în partea de V a Platformei Moesice. În același an se public, de asemenea, lucrarea referitoare la limita Jurasc-Cretacic, în România (Patrulius și colaboratorii, 1976). În 1977 merită menționate, printre altele, articolul întocmit de Gherman și Balteș despre conținutul palinologic al Tortonianului și teza de doctorat susținută de Iordan, care se ocupă cu biostratigrafia (macrofauna) Silurianului și Devonianului. Un an mai târziu, se aduc argumente microfaunistice și microfloristice în favoarea extinderii și în Werfenian a vârstei formațiunii carbonatice triasice (Paraschiv și colaboratorii, 1978).

Inventarul studiilor biostratigrafice cuprinde și alte numeroase lucrări, tot atât de importante ca și cele menționate mai înainte, și care, împreună, au permis stabilirea de biocenoze, mergându-se până la zone și subzone, pentru aproape tot imensul interval stratigrafic se caracterizează Platforma Moesică, iar pe baza lor a fost posibilă precizarea operativă a vârstei depozitelor traversate de foraje.

Cercetările sedimentologice, mineralogice și geochimice au acoperit întreaga succesiune sedimentară și au oferit posibilitatea stabilirii proprietăților petrofizice ale rocilor, studiul microfaciesurilor formațiunilor geologice de interes, diagnosticarea rocilor posibile generatoare de hidrocarburi și completarea criteriilor de determinare a vârstei depozitelor traversate de sonde. Rezultatele acestor cercetări au fost utilizate, de asemenea, la elaborarea studiilor paleoecologice. Cele mai multe dintre concluziile studiilor sedimentologice, mineralogice și geochimice au fost integrate în temele cu caracter de sinteză și au rămas sub formă de manuscris.

Preocupările în domeniul geologiei structurale s-au concretizat fie în studii speciale, fie sub forma unor capitole ori considerații integrate în lucrările de sinteză. În sinteza asupra Carpaților Orientali (1958), Băncilă abordează câteva aspecte tectonice care privesc și vorlandul acestui sistem muntos. În 1968 se publică un articol referitor la problemele structurale fundamentale ale Carpaților româneși și ale vorlandului lor (Dumitrescu, Săndulescu,1968), în care se atribuie, din nou, termenul de ”platformă epihercinică” regiunii în discuție. Fundamenului platformei din zona Balș-Optași ii este consacrat un articol elaborat de Barbu și Dăneț (1970) în care se examinează pentru prima dată formațiunile magmatogene mai vechi decât permianul. În sfârșit, se cuvin subliniate capitolele redactate de Săndulescu (1974) și Boncev (1974) în lucrarea de sinteză privind tectonica sistemului carpato-balcanic. Din capitolul semnat de Săndulescu reiese că consolidarea fundamentului Platformei Moesice s-a ”încheiat” în timpul orogenezei baikaliene.

Lucrărilor menționate li se adaugă numeroase altele, mai vechi și mai noi, abordând, în special, probleme legate de fundamentul platformei, de tectonica în plăci, de poziția Platformei Moesice în acest context etc.

În domeniul geotermiei, primul articol este semnat de Negoiță (1970), urmat de cel întocmit de Cristian și colaboratorii (1971), în care se pune accent pe regimul geotermic al forajului de mare adâncime. O altă serie de articole elaborate de Paraschiv, se referă la fluxul geotermic, regimul geotermic și rolul factorului termic în geneza, migrația, acumularea și conservarea hidrocarburilor. Acestei direcții noi de cercetare se alătură și studiile elaborate de Balteș, menționate anterior și care abordează problema metamorfismului materiei organice vegetale sub influența temperaturii.

Inventarul hidrogeologic și hidrogeochimic s-a realizat în cazul tuturor formațiunilor geologice de interes, rezultatele fiind integrate în studiile complexe. O sinteză a acestor cercetări a fost făcută de Palade și Trifulescu (1968), lucrare rămasă în manuscris.

Numeroase publicații au fost dedicate zăcămintelor de hidrocarburi din Platforma Moesică. Primul dintre aceste studii, referitor la ansamblul teritorial al României, aparține lui Grigoraș (1961). La data elaborării lui, activitatea de prospecțiune și explorare din platformă se găsea, încă, în faza inițială, de aceea ponderea vorlandului Carpaților în lucrarea respectivă este foarte redusă. În 1963, cu ocazia Congresului mondial al petrolului de la Frankfurt, Pătruț și colaboratorii prezintă un articol despre potențialul petrolifer al depozitelor mezozoice din România, care se referă, în excusivitate, la spațiul dintre Dunăre și Subcarpați. În același an, Grigoraș și Petrișor încearcă să stabilească legile de răspândire a zăcămintelor de petrol și gaze din România. În 1975 apare monografia elaborată de Paraschiv, intitulată ”Geologia zăcămintelor de hidrocarburi din România”. În această carte, un spațiu apreciabil este rezervat și Platformei Moesice, în cadrul căreia se descriu zăcămintele reprezentative, pe formațiuni.

În afara lucrărilor cu caracter de sinteză menționate, se cunosc numeroase alte articole elaborate de Ursu și Langa (1969), de Paraschiv și colaboratorii, întocmite în scopul prezentării unor ”modele” de zăcăminte sau tipuri de capcane, atât de variate pe cuprinsul teritoriului moesic.

O ultimă categorie de lucrări reprezintă sinteze asupra Pltformei Moesice în ansamblul ei sau asupra unor zone și formațiuni geologice. Un prim studiu de acest fel a fost elaborat de Murgeanu și Patrulius (1960), iar cu acestă ocazie a abordat problema formațiunilor mezozoice din Carpați și din vorlandul lor, include domeniul moesic în rândul platformelor subsidente. Prima sinteză a cunoștiintelor despre Platforma Moesică, în ansamblul ei, a fost publicată în 1961 (Pătruț și colab.). În același timp, la Întreprinderea de laboratoare geologice, se elabora un studiu asupra teritoriului moesic, coordonat inițial de C. Stănculescu și, apoi, de către Grigoraș. Tot în 1963 a apărut, la Cracovia, un rezumat al lucrării întocmite de Murgeanu și Patrulius despre Paleozoicul Platformei Moesice. În 1964 Răileanu și colaboratorii prezintă o sinteză despre carboniferul din Carpați și din vorlandul lor. Notând publicarea ”Geologia României” elaborate de Oncescu (1965), care cuprinde referințe și asupra formațiunilor geologice de adâncime din Câmpia Română, se cuvine menționată o altă sinteză a platformei. În 1967 se publică ”Geologia isorică” – Saulea. În 1968, Barbu și colab. realizează un studiu complex despre vorlandul Carpaților. Mai târziu, în 1975, apare ”Geologia României” (Mutihac, Ionesi).

Lista studiilor și a rapoartelor menționate reprezintă numai o infimă parte a lucrărilor elaborate până acum, de către geologii, geofizicienii, inginerii de foraj și de extracție din industria extractivă și din învățământ. Inventarul lor complet reflectă, pe de o parte, colaborarea și imensul efort depus de factorii interesați, iar pe de altă parte,fructuasele rezultate științifice și economice obținute.

Considerații geologice asupra Platformei Moesice:

Platforma Moesică este unitatea geologică ce se dezvoltă de o parte și de alta cursului inferior al Dunării, mărginită la N de sistemul carpatic, la S de sistemul balcanic, iar la NE de orogenul Nord-Dobrogean.

Prezenta lucrare nu-si propune să facă referrire la întreg spațiul dintre Carpați și Balcani, ci numai la partea de N, cuprinsă între falia Bibești-Tinosu și Dunăre care, în concepția lui Mutihac și Ionesi (1979), corespunde ”Platformei Valahe”.

Platforma Valahă este cuprinsă între falia Intramoesică la nord-est și Dunăre la sud, referindu-ne numai la teritoriul României.

Forajele efectuate pe cuprinsul Platformei Valahe au arătat că sub cuvertura cuaternară se dezvoltă o succesiune groasă de depozite paleozoice, mezozoice și terțiare. La rândul lor, formațiunile sedimentare se dispun discordant peste un soclu eterogen, reprezentat de șisturi cristaline în principal.

Elementele de cunoaștere obținute până în prezent, cu ajutorul metodelor geofizice și prin foraje, permit descifrarea ciclurilor majore de sedimentare care s-au succedat în timp, caracterele litofaciale și vârsta formațiunilor sedimentare, aranjamentul structural al stratelor și evoluția geologică a platformei.

4.1 Succesiunea stratigrafică:

În Platforma Valahă, prin foraje, a fost atins soclul, iar cuvertura, deși alcătuită din formațiuni sedimentare de mii de metri grosime, a fost traversată în întregime

4.1.1 Fundamentul Platformei Valahe:

Formațiunile care alcătuiesc fundamentul Platformei Valahe au fost întâlnite prin forajele din zona marginii nordice, dintre râurile Jiu și Vedea, unde sondele 4501 Budești, 1 Optași, 3020, 3028 Priseaca și 3317 Oporelu au traversat roci metamorfice aparținând faciesului șisturilor verzi și faciesului amfibolitelor cu epidot. Analizele microscopice ale acestor roci au arătat că ele sunt reprezentate prin șisturi cloritoase cuarțoase, cloritoșisturi cu porfiroblaste de albit și zoizit, șisturi amfibolitice cu epidot etc. (Barbu, Dăneț, 1970).

La adâncimi de 3000 m, forajele au întâlnit șisturi cristaline mezometamorfice reprezentate, în principal, prin amfibolite, frecvent retromorfozate, și șisturi cristaline epimetamorfice, reprezentate prin șisturi clorito-cuarțitice, cloritoșisturi etc. Șisturilor cristaline li se asociază corpuri magmatice reprezentate prin granitoide și gabbrouri. Soclul cristalin al Platformei Valahe aparține la două cicluri orogenice. Această apreciere se bazează pe faptul că mezometamorfitele, generate de un ciclu eoproterozoic, au fost remobilizate și parțial retromorfozate într-un ciclu orogenic ulterior (cadomian) care a generat și șisturile cristaline epimetamorfice. Această situație arată că soclul și respectiv aria de la sud-vest de Falia Intramoesică s-au consolidat spre sfârșitul Neoproterozoicului, înainte de Cambrianul mediu.

4.1.2 Cuvertura sedimentară a Platformei Valahe:

Peste fundamentul eterogen al platformei, se dispune o succesiune de depozite foarte groasă, pe alocuri depășind 10 000 m. În cadrul acestei secvențe, rezultatul unei subsidențe accentuate , dar inegale, sugerând că soclul nu s-a comportat ca un bloc rigid, ci ca un support compartimentat, se observă câteva lacune stratigrafice ce delimitează ciclurile de sedimentare majore.

Ulterior consolidării, aria soclului valah a evoluat ca bazin de sedimentare, în care s-au acumulat depozite ce pot atinge mii de metri grosime. Acumularea acestora s-a realizat în mai multe cicluri de sedimentare desfășurate în mai multe intervale de timp: Cambrian mediu – Carbonifer superior, Permian terminal – Triasic, Jurasic mediu – Cretacic, Badenian – Pleistocen.

Ciclul Cambrian mediu – Carbonifer superior corespunde unei subsidențe moderate a bazinului de sedimentare în care s-a acumulat o formațiune detrito-pelitică inferioară cu Paradoxides paradoxissimus și graptoliți semnificativi pentru Cambrianul mediu, urmată de depozite variate ca litologie, asociate pe alocuri cu anhidrite, aparținând Paleozoicului. Primul ciclu de sedimentare se încheie printr-o formațiune detritică superioară cu tufite atribuite, pe baza conținutului în conodonte, Namurian-Westphalianului.

Ciclul Permian terminal – Triasic corespunde unei etape din evoluția Platformei Valahe care a fost marcată de apariția și evoluția unui sistem de falii normale, extensionale, orientate E-V, cu înclinări spre nord. În epoci ulterioare a avut loc un nou proces de deformare rupturală care a generat un al doilea sistem cu orientare N-S. Faliile extensionale au fost active până spre sfârșitul Triasicului. În tot acest timp s-au acumulat depozite (sinextensionale) care se caracterizează prin grosimi foarte diferite (mari în zonele depresionare, de exemplu în Depresiunea Alexandria, și mai mici în zonele de ridicare, cum ar fi ridicarea Balș-Optași) și prin caracterul lor pregnant transgresiv. În suita acestui ciclu sedimentar se disting trei formațiuni care se succed în timp și pe verticală: o formațiune roșie inferioară, o formațiune carbonatică-evaporitică mediană și o formațiune detritică superioară. Acestea corespund celor trei subdiviziuni ale Triasicului de tip german.

Ciclul Jurasic mediu – Cretacic corespunde etapei postextensionale din evoluția Platformei Valahe. Această etapă se caracterizează printr-o diminuare a proceselor geodinamice, printr-o mai pronunțată stabilitate și printr-o subsidență moderată. În această situație, depozitele acumulate, cu excepția formațiunii de debut care este detritică și cu anhidrite, întreg ciclul sedimantar include carbonatite. Acestea sunt bogat fosilifere, astfel încât au putut fi identificate toate etajele Jurasicului mediu-superior și ale Cretacicului. Începând din Barremian a avut loc o retragere a apelor spre partea centrală a spațiului valah.

În Paleogen, Platforma Valahă a fost exondată, totuși arii limitate au ramas acoperite de apele mării. Dovada o constituie prezența unor depozite marnoase și calcaroase cu numuliți și microforaminifere din zona dunăreană.

Ciclul Badenian – Pleistocen, din punct de vedere geodinamic, corespunde etapei de inversie și post inversie din evoluția Platformei Valahe. Această etapă se caracterizează prin trecerea de la regim distensional-expansional la o dinamică compresională, care a dus la reactivarea faliilor normale preexistente și la transformarea lor în falii inverse. Depozitele acestui ciclu marchează o transgresiune majoră. Apele au atins expansiunea maximă în Sarmațian. Succesiunea stratigrafică a acestui ciclu sedimentar începe cu depozite preponderant grosiere cărora, pe alocuri, li se adaugă gipsuri, totul aprținând Badenianului. Suita sedimentară se contiunuă printr-o alternanță de marne și argile cu nisipuri și gresii calcaroase, iar în zonele de margine s-au format faciesuri recifale cu serpulide. Acestora li se mai adaugă calcare lumașelice și calacare oolitice, totul revenind Sarmațianului. Depozite de o asemenea factură se întâlnesc pe tot întinsul Platformei Valahe, cu excepția zonei dunărene de la est de Târgu Magurele. În Meoțian s-au acumulat preponderant nisipuri și argile, urmate de depozite predominant pelitice cu Valenncienius sp., revenind Ponțianului. Suita stratigrafică se continuă prin nisipuri cu Unio rumanus, aparținând Dacianului, urmate de depozite marnoase și argiloase cu Unio lenticularis revenind Romanianului. Suita ultimului ciclu de sedimentare din Platforma Valaha se încheie prin acumulări recente, cuaternare, care sunt reprezentate prin depozite fluvio-lacustre cu resturi de mamifere cunoscute drept Strate de Cândești aparținând Romanianului superior și Pleistocenului inferior. Acestea suportă Stratele de Frățești reprezentate prin depozite aluvionare cu resturi de mamifere. Cu timpul, lacul pleistocen s-a restrâns și s-a colmatat, spatial valah evoluând spre starea actuală.

4.2 Tectonica Platformei Valahe:

Principalul element tectonic al Platformei Valahe îl constituie Falia Fierbinți sau Falia Intramoesică, ce o separă de Platforma Sud-Dobrogeană. Aceasta este o falie crustală care s-a format odata cu remobilizarea cristalinului din soclu, în ciclul cadomian.

Platforma Valahă a avut o evoluție specifică ariilor cratonizate din fața unui sistem orogenic alpin, cum este de pildă Platforma Moldovenească. Dupa cratonizarea și individualizarea spațiului valah ca unitate geostructurală distinctă, în timpul Paleozoicului până în Carboniferul superior, aceasta a evoluat ca bazin de acumulare cu o subsidență scăzută, în regim de calm tectonic.

După o îndelungă fază de exondare care a durat aproape întreaga perioadă a Permianului, spre sfârșitul acesteia, spațiul valah a devenit instabil, fiind afectat și deformat de un sistem de falii normale, extensionale, având orientarea generală E-V și înclinări nordice. În epocile următoare s-a creat un al doilea sistem de falii având orientare N-S care a decroșat faliile sistemului anterior. În felul acesta, Platforma Valahă a fost fragmentată în mai multe compartimente de mărimi diferite. Aceste blocuri s-au mișcat diferențiat pe planul faliilor determinând, pe de o parte, lărgirea bazinului de sedimentare, iar, pe de altă parte, crearea unor structuri de tip graben-horst, astfel încât fundul bazinului de sedimentare a căpătat o morfologie foarte variată în care zonele de ridicare alternau cu zone depresionare. Începând de la vest spre est se delimitează ridicarea Strehaia, urmată spre est de depresiunea Craiovei, delimitate spre est de ridicarea Balș-Stregești; în continuare, spre est, urmează depresiunea Slatina, mărginită la est de ridicarea Balș-Oporelu. Depresiunea Alexandria se gasește la nord de ridicarea nord-bulgară și la sud de pragul Ciurești – ridicarea Optași. Fiecare din structurile menționate sunt la rândul lor deformate, dând zone ridicate și depresionare de ordinul al doilea. Etapa extensională în care s-au format structurile menționate a durat până spre sfârșitul Triasicului, când procesele geodinamice extensionale au încetat. În continuare, Platforma Valahă a evoluat, din punct de vedere geodinamic, în condiții postextensionale caracterizate prin calm tectonic și subsidență scăzută. Acestă etapă s-a încheiat spre sfârșitul Cretacicului, când bazinul de sedimentare a cunoscut cea mai largă extindere. A urmat o îndelungă fază de exondare care a durat tot Paleogenul și prima jumatate a Miocenului.

Începând din Miocenul mediu, evoluția Platformei Valahe a intrat într-o etapă de inversie și postinversie caracterizată de încetarea proceselor extensionale și trecerea la o dinamică compresională. Consecința a fost reactivarea faliilor normale mai vechi și transformarea lor în falii inverse. Exemplul cel mai elocvent este Falia pericarpatică ce se suprapune unei falii normale mai vechi în lungul căreia un compartiment al Platformei Valahe s-a subdus structurilor carpatice. Mișcările compresionale moldavice au influențat marginea nordică a platformei, imprimându-i sau schimbându-i caracterul extensional în inversional.

Încă din Sarmațianul timpuriu, Platforma Valahă a intrat într-o altă etapă a evoluției sale, aceea de post-inversie. Aceasta se caracterizeaăa prin lipsa toatală a proceselor geodinamice și prin caracterul transgresiv al formațiunilor constituente, precum și prin dispoziția orizontală a acestora. Etapa post-inversie se încheie odată cu colmatarea lacului pleistocen.

Caracterizarea generală a structurii:

Ridicarea Balș – Slatina – Optași are o alcătuire complexă. În acest sector, fundamentul cristalin al platformei ocupă o poziție relativ înaltă sub o cuvertură paleozoică de grosime redusă. Această cuvertură care se îngroașă rapid spre sud comportă, ca formațiune particulară, o masă importantă de porfire, în parte cuarțifere (riolite), local cu intercalații de roci bazice și depașind 1000 m grosime. Printre caracterele particulare ale cuverturii mezozoice, sunt de remarcat:

marea dezvoltare a depozitelor Jurasic mediu;

grosimea comparativ redusă a Jurasicului superior, care este caracterizat prin faciesuri alpine eupelagice;

faciesul eupelagic al Neocomianului;

dezvoltarea considerabilă a depozitelor Albian – Senonianului în depresiunea Roșiori.

În ceea ce privește cuvertura terțiară, sunt de remarcat:

dezvolatarea sporadică și cu grosime redusă a Tortonianului superior;

prezența Eocenului superior de facies marnos și calcaros (sectorul Balș);

poziția general transgresivă a Sarmațianului care împreună cu Pliocenul și Pleistocenul inferior constituie o succesiune neîntreruptă deosebit de groasă, în sectorul de afundare a platformei sub avanfosa Carpaților.

Importante sunt masivele intrusive de gabbrouri, diorite, meladiorite și aplite microgranitice filoniene de la Balș, Slatina și Ciurești, care par să se fi pus în loc în faza bretonă. Afirmația se bazează pe faptul că la sondele 100 Balș și 127 Găneasa, aplitele microgranitice străbat formațiunile devoniene, oprindu-se în baza Viseanului (Tournaiseanul lipsește).

Reducerea grosimii și chiar lipsa unor termeni din Paleozoic și Triasic pe zonele de ridicare și dezvoltare, uneori completarea lor în limitele zonelor depresionare, denotă că elementele structurale majore ale platformei sunt forme moștenite, probabil, încă din timpul orogenezei baikaliene și care s-au transmis până în faza kimmerică veche.

Stratigrafia regiunii:

Proterozoic superior (Pts):

Fundamentul cristalin al platformei Valahe a foat atins prin foraj într-un singur loc, și anume la Optași, unde cuprinde șisturi epimetamorfice cloritoase.

Paleozoic:

În aria de ridicare Balș – Optași, formațiunile paleozoice au fost interceptate de numeroase foraje la: Optași, Ciurești, Iancu Jianu, Slatina, Balș. Aceste formațiuni aparțin Ordovicianului, Silurianului, Carboniferului si Permianului.

Ordovician (O):

Prezența acestor depozite a fost pusă în evidență de forajele executate pe structura Iancu Jianu unde culcușul șisturilor argiloase și argilitelor siluriene este constituit din gresii silicioase, foarte dure, de culoare alb-gălbuie cu benzi cărămizii.

Silurian (S):

Depozite atribuite Silurianului au fost traversate de forajele de la Iancu Jianu, Balș și Optași. Este vorba de șisturi argiloase tari și argillite cenușii sau cenușiu-verzui cu tentaculiți. Aceste roci au 400 m grosime la Optași, unde suportă direct calcare ale Jurasicului superior, 360 m la Iancu Jianu, unde acoperișul lor este constituit din depozitele detritice roșii ale Triasicului, și cel puțin 200 m la Balș, unde sunt acoperite de depozitele Carboniferului inferior.

Carbonifer inferior (C1):

A fost interceptat de forajele de la Ciurești și Balș și este reprezentat de calcare negre și dolomite, având cel putin 250 m grosime. La Balș, Carboniferul inferior cuprinde în bază, sub calcarele negre, un orizont de conglomerate cuarțitice.

Permian (Pm) si Mezozoic:

Permian – Triasic inferior (Pm – T1):

Acest interval, care depășește 1000 m grosime, pe lângă depozite sedimentare, o masă puternică de roci eruptive care a fost interceptată de foraje pe flancul sudic al ridicării Blaș-Optași. Rocile sedimentare dezvoltate mai ales în intervalul Triasicului inferior (‘seria roșie inferioară’) sunt reprezentate prin argile și marne roșii, gresii silicioase și nisipuri gălbui sau roșcate, gresii și conglomerate mărunte feldspatice, roșu-închis (Balș).

Sub masa rocilor eruptive, deci în intervalul Permianului, baza acestei formațiuni detritice roșii cu vulcanite intercalate, este constituită din gresii cuarțitice alburii și violacee. Masa vulcanitelor formată din riolite (porfire roșii) și în mai mică măsură din roci bazice, atinge 600 m grosime la Ciurești și depășește 100 m grosime la Strâmbeni. Acolo unde rocile eruptive au o dezvoltare mai importantă, acoperișul lor direct este constituit din dolomitele Triasicului mediu.

Triasic mediu (T2):

‘Seria carbonatată’ a Triasicului mediu, groasă de 200 – 800 m, este constituită în principal din dolomite masive și calcare dolomitice de culoare închisă și în mai mică măsură din calcare.

Triasic superior (T3):

‘Seria roșie superioară’, atribuită Triasicului superior, urmează în continuitate de sedimentare peste ‘’seria carbonatată’’. Grosimea ei este foarte variabilă, de la 600 m la câțiva metri, pe alocuri chiar nulă (Optași). Această serie este constituită din argile, argillite și marne roșii sau vărgate, cenușiu-verzui și violacee, și din gresii, în majoritate puțin consistente, roșii, roșcate, cenușiu-gălbui sau alburii. Baza ‘’seriei roșii superioare’’ comportă local șisturi argiloase cenușii-negricioase și verzui cu intercalații subțiri de dolomite. La W de teritoriul studiat, în împrejurimile Craiovei, aceeasi serie cuprinde intercalații de roci bazice, iar argilele roșii din partea ei inferioară prezintă diaclaze umplute cu gips.

Jurasic mediu (J2):

Depozitele Jurasicului mediu, cu grosime variind între 180 si 500 m, sunt în special bine dezvoltate în partea de NW a teritoriului. În succesiunea acestor depozite se disting două orizonturi.

Orizontul inferior este constituit din gresii silicioase și nisipuri cenușii, cu intercalații de argile nisipoase și micacee negre, local și cu intercalații sporadice de calcare feruginoase. Acest orizont, care are aproximativ 100 m grosime la Balș și 40 m la Ciurești, conține la Balș speciile Variamussium pumilum și Meleangrinella echinata, cunoscute din intervalul Albian-Bajocian. Prezența părții terminale a Jurasicului inferior este indicată de unele exemplare fragmentare de belemiți, găsite la Balș și care aparțin familiei Polyteuthidae (cu 3 șanțuri apicale).

Orizontul superior, gros de 200-300 m la Iancu Jianu și de 10-20 m la Ciurești, este constituit din marne și argile marnoase negricioase și din calcare marnoase brune, dezvoltate local la partea terminală.

Fauna acestui orizont cuprinde la Balș mici lamellibranchiate, printre care Bositra buchi, specii de Nucula, Nuculana și Astarte, precum și amoniți pitici, deseori piritizați, anume: Phylloceras, Nannolytoceras, Teloceras, Parkinsonia. Această asociație indică prezența Bajocianului superior. Calcarele brune din partea terminală, cu specii de Grossouvria, aparțin Callovianului inferior.

Jurasic superior (J3):

În tot teritoriul studiat, Jurasicul superior, relativ condensat, îmbracă faciesul geosinclinal caracteristic pentru sectorul ridicării Balș-Optași, dar care în partea centrală a Câmpiei Române se extinde departe spre S (Salcia). Grosimea calcarelor neojurasice variază între 40 și 120 m. Partea inferioară a succesiunii cu calcare roșii, roșcate sau cenușii, în parte subnoduloase, cu amoniți și resturi de Saccocoma (Ciurești, Optași), reprezintă sigur Kimmeridgianul și Tithonicul inferior. Baza lor ar putea eventual să cuprindă și Oxfordianul foarte condensat. Partea superioară a succesiunii constituită din calcare cenușiu deschis, submarnoase, cu Calpionella alpine, aparține Tithonicului superior.

Neocomianul (ne):

Calcarele Tithonicului superior trec insensibil în sus la roci de același aspect anume, calcare pelitomorfe marnoase și marnocalcare alburii sau cenușiu deschis – crem. Local, la partea inferioară, se întalnesc și calcare dolomitice constituite dintr-o masă fundamentală criptocristalină cu romboedri diseminați de dolomit. Grosimea calcarelor și marnocalcarelor neocomiene variază de la 70 la 250 m grosime. Judecând dupa inventarul paleontologic facut de R. Mutiu (1966), succesiunea depozitelor neocomiene reprezintă Berriasianul, Valanginianul și Hauterivianul, ultimul etaj ocupând cea mai mare parte a intervalului.

Fauna depozitelor neocomiene cuprinde cefalopode, printre care: Duvalia Bessairie (Balș), Ptychophylloceras ptychoicum, Bochianutes neocomiensis, Olcostephanus astierianus, Neocomites, Crioceratites nolani, Lyticoceras amblygonius, Neolissoceras grasianum (Ciurești), Lamellaptychus angulocostatus.

Microfauna constituită aproape excusiv din Calpionellidae și radiolari scoate în evidență caracterul eupelagic al depozitelor. Printre Calpionellidae sunt mai frecvente speciile Calpionella elliptica, Tintinopsella carpatica, Calpionellopsis oblonga a căror asociație este reprezentativă pentru Berriasian.

Barremian (ba):

Acestui etaj îi revin marne și marnocalcare cenușii, cu grosime de 80-200 m la S de ridicarea Balș – Optași și mai redusă în sectorul Ciurești (50 m). Aceste roci conțin cefalopode, printre care: Barremites difficilis (Ciurești).

Albian – Turonian (al-tu):

Intervalul Albian – Turonian, gros de 200-600 m, cuprinde marnocalcare și marne, local calcare marnoase masive. În general aceste roci sunt de culoare cenușiu închis la partea inferioară a succesiunii, cenușiu deschis și verzui la partea ei superioară. Marnele cenușiu închis conțin specia Aucellina grypheoides (Balș), inocerami și exemplare de Neohibolites. La nivelul la care succesiunea capată o tenta mai deschisă (Vraconian sau Cenomanian) apare specia Rotalipora appenninica.

Senonian (sn):

Gros de 100-600 m, acest etaj este constituit din calcare marnoase, marnocalcare și marne albicioase (cretoase), roz și roșcate, bogate în specii de Globotruncata. În general grosimea depozitelor cretacice, mai redusă în sectorul ridicării Balș – Optași, crește considerabil spre S, spre axul depresiunii Corabia – Roșiori, unde atinge 1500 m (grosime cumulată).

Neozoic:

Eocen (eo):

Acest etaj, reprezentat numai în partea de SW a teritoriului, cuprinde calcare marnoase și marne cenușii-verzui, bogate în foraminifere. Grosimea depozitelor eocene este de 100-200 m.

Badenian (bd):

Cantonate în vecinătatea marginii de nord a teritoriului, depozitele badeniene, groase de 5-50 m, sunt constituite din marne cenușii cu foraminifere.

Sarmațian (sm):

Depozitele larg răspândite ale Sarmațianului au fost interceptate de numeroase foraje (Celaru, Balș, Bârza, Caracal, Slatina, Perieți, Optași, Corbu, Ciurești, Tufeni etc). Sarmațianul cuprinde o alternanță de gresii calcaroase, de culoare cenușie, nisipuri fine și de granulaie mijlocie, argile nisipoase, marne și argile compacte. În partea terminală se dezvoltă calcare organogene gălbui deschis.

Fauna acestor depozite cuprinde speciile: Ervilia trigonula, Ervilia podolica, Cryptomactra pesanseris, Modiolus sarmaticus, Mactra naviculata, Mactra articulate, Mactra caspia, Mactra bulgarica.

Grosimea depozitelor sarmațiene variază în limite foarte largi, de la 30 m în S (Caracal), la 1000 m în N (Optași).

Meoțian (m):

Pliocenul din acest teritoriu este reprezentat printr-o succesiune completă. Meoțianul interceptat de forajele de la Celaru, Balș, Slatina, Optași, Corbu, Ciurești, Tufeni, Stejarul are o grosime ce variază de la 20 m în S la 200 m în N și este reprezentat prin marne cenușii cu intercalașii de gresii calcaroase, grosiere. Gresiile conțin formele: Mosiolus incrassatus minor, Ervilia minuta, Congeria, Dosinia, Hydrobia.

Ponțian (p):

Ponțianul cu grosimi ce variază de la 25 m la Perieți la 126 m la Stejarul, cuprinde un orizont inferior de marne cenușii-verzui, compacte și un orizont superior constituit din nisipuri în care sunt intercalate marne nisipoase și gresii. Din orizontul inferior sunt citate formele: Paradacna abichi si Congeria, iar din orizontul superior speciile: Didacna subcarinata, Viviparus achatinoides, Phyllocardium planum.

Dacian (dc):

Depozitele daciene, cu grosimi cuprinse între 40 m și 180 m, sunt reprezentate de nisipuri fine, cenușiu-albicioase, necoezive, cu intercalații de argile. Fauna acestor depozite cuprinde speciile: Prosodanca haueri, Unio rumanus, Valvata piscinalis, Lithoglyphus amplus.

Romanian (ro):

Depozite apartinând Romanianului aflorează în malul stâng al pârâului Cerna și pe ambele maluri ale pârâului Pestena, pe marginea de nord a teritoriului studiat, unde eroziunea a deschis diferite nivele ale acestui etaj. Depozite romaniene au fost de asemenea interceptate prin forajele de la Celaru, Caracal, Tufeni, Stejarul etc. Grosimea lor variază între 100 și 150 m. La alcătuirea litologica a Romanianului iau parte marne cenușii închise și argile cenușii, cu intercalații subțiri de nisipuri în care se recunosc resturi de unionide.

Pleistocen inferior (qp1):

Depozitele pleistocen-inferioare alcătuiesc două orizonturi:

Orizontul inferior psamo-pelitic este constituit din argile în alternanță cu pachete groase de nisipuri ce conțin și lentile de pietrișuri mărunte.

Orizontul superior psamo-psefitic, cuprinde exclusive nisipuri grosiere, pietrișuri și bolovănișuri.

Aceste două orizonturi constituie ‘’Stratele de Cândești’’ și sunt atribuite termenului bazal al Pleistocenului inferior, anume Villafranchianului.

Limita dintre Villafranchian și Romanian a fost fixată la baza primului strat de nisip cu lentile de pietrișuri, ce apare în succesiune, sau la baza primului pachet gros de argile. Depozitele Villafranchiene apar la zi de sub depozitele loessoide și de terasa în partea de nord-vest a teritoriului.

Succesiunile cele mai instructive și complete se întalnesc pe valea Oltului, începând de la N de Slatina spre aval, în dreptul localitatilor: Curtișoara, Slatina, Milcovul din Deal, Ulmi, Stejaru, Ipotești, Malul Roșu, Viișoara etc.

Villafranchianul mai apre la zi pe valea Oltetului la Făurești, Iancu Jianu și la sud de Balș, la vest de Drăgășani pe văile care străbat interfluviul Olt-Olteț și pe văile Vedea, Vedița, Plapcea, Cunga Mică, Dîrjov etc., văi care străbat Platforma Cotmeana.

Prezența orizontului inferior al Villafranchianului a fost pusă în evidență pe valea Oltului, unde de sub acumulările aluvionare de terasă apar marne, argile și nisipuri, bogat fosilifere: Bulimus vukotinovici, Melanopsis bergeroni, Viviparus mammatus, Valvata piscinalis, Vlavata sulekiana, Emmericia candida, Pisidium amnicum, Unio strossmayerianus, Unio herjei, Unio gigidei, Planorbis planorbis, Theodoxus capillanus, Psilunio porumbarui, Psilunio berbestiensis.

Orizontul superior al Villafranchianului constituit din sedimente psefitice bine rulate, aflorează în general în partea de nord și nord-vest a teritoriului studiat.

Depozitele villafranchiene, interceptate de foraje, au grosimi ce variază între 20 și 100 m și sunt reprezentate prin nisipuri fine, cenușii-albicioase, micafere, necoezive, pietrișuri, marne și argile.

Fauna de maimere cu: Archidiskodon meridionalis, Dicerorhinus etruscus, Hippotigris stenonis, Anancus arvernensis etc., conținută în aceste depozite, a constituit argumentul principal pentru atribuirea lor la Villafranchian.

Pleistocen mediu (qp2):

Depozitele loessoide de pe Platforma Cotmeana (qp2¹). Depozitele siltico-argiloase, gălbui-roșcate, de tip loessoid, formând partea superioară a succesiunii din partea meridională a platformei Cotmeana au fost atribuite bazei Pleistocenului mediu. Din punct de vedere genetic, aceste depozite sunt considerate ca fiind de origine deluvial-proluvială. Grosimea sedimentelor loessoide variază între 5 și 20 m.

Depozitele terasei vechi a Oltului (qp2²). Aceste depozite sunt constituite din pietrișuri și nisipuri bine deschise pe văile: Cungra Mică, Dîrjov și Milcoveanu. La compoziția petrografică a pietrișurilor participă cuarțite, gnaise, micașisturi, roci eruptive, gresii și calcare. Grosimea lor variază între 3 și 6 m.

Aceste depozite au fost considerate ca aparținând părții superioare a Pleistocenului mediu, prin corelare cu cele ale terasei vechi a Dunării, în care s-au gasit resturi de Dicerorhinus merki.

Depozitele loessoide de pe câmpul înalt dintre Jiu și Olt și dintre Olt și Vedea (qp-qp3). Depozitele acestui interval stratigrafic sunt constituite din nisipuri prăfoase, gălbui, de tip loessoid. Tipul lor genetic este considerat deluvial-proluvial. Grosimea lor variază între 5 și 15 m.

Pleistocen superior (qp3):

Depozitele acestui interval sunt reprezentate prin proluviile de pe terasa veche, terasa înaltă, terasa superioară, câmpul Vedea-Teleorman, câmpul de la est de Teleorman și prin acumulările aluvionare ale teraselor: înaltă, superioară și inferioară.

Depozitele loessoide de pe terasa veche (qp). Aceste depozite sunt constituite din prafuri nisipoase, nisipuri argiloase, de culoare gălbui-roșcată, macroporice cu concrețiuni calcaroase. Pe baza poziției stratigrafice, ele au fost atribuite părții bazale a Pleistocenului superior. Grosimea depozitelor loessoide variază între 3 și 8 m.

Depozitele terasei înalte a Oltului (qp3¹). Acestea sunt constituite din pietrișuri și nisipuri în a căror compoziție petrografică intră cuarțite, gnaise, micașisturi, calcare și gresii. Grosimea lor variază între 3 și 7 m. Din aceste depozite s-au citat resturi de Parelephas trogontheri și Mammuthus primigenuis, pe baza cărora acumulările terasei înalte a Oltului au fost atribuite părții inferioare a Pleistocenului superior.

Depozitele loessoide de pe terasa înaltă și câmpul Vedea – Teleorman (qp3²). Depozitele loessoide din aceste două unități morfologice sunt reprezentate prin prăfuri nisipoase, nisipuri argiloase, cenușii-gălbui, cu concrețiuni calcaroase. Grosimea lor variază între 5 și 10 m. În ce priveste vârsta, aceste depozite au fost raportate, pe baza poziției lor stratigrafice, părții mijlocii a Pleistocenului superior.

Depozitele terasei superioare a Oltului (qp3²). Acestea sunt reprezentate de pietrișuri, bolovănișuri și nisipuri. Galeții pietrișurilor sunt alcătuiți din roci eruptive, micașisturi, cuarțite, gnaise, calcare și gresii. Grosimea depozitelor variază între 3 și 8 m. Acumularile aluvionare ale terasei superioare au fost atribuite părții mijlocii a Pleistocenului superior. Aceeași vârstă este acordată și acumulărilor aluvionare ale teraselor superioare aparținând râurilor Vedea, Vedița și Cotmeana.

Depozitele loessoide de pe terasa superioară și câmpul de la est de Teleorman(qp3³). Peste depozitele terasei superioare se dispune o serie de nisipuri argiloase de tip loessoid, a căror grosime variază între 3 și 8 m. Aceleași depozite loessoide încheie succesiunea litologică din câmpul situat la est de Teleorman. Depozitele loessoide din cele două unități morfologice menționate au fost atribuite părții terminale a Pleistocenului superior, pe baza poziției lor stratigrafice. Aceeași vârstă este acordată și depozitelor loessoide de pe terasele superioare ale râurilor Vedea, Vedița și Cotmeana.

Depozitele terasei inferioare a Oltului (qp3³). Aceste depozite sunt reprezentate prin pietrișuri, bolovănișuri și nisipuri. La compoziția lor petrografică participă aceleasi roci care constituie aluviunile teraselor superioare. Grosimea depozitelor variază între 5 și 7 m. Având în vedere poziția stratigrafică a depozitelor terasei inferioare, s-a considerat că acestea aparțin părții superioare a Pleistocenului superior. Depozitele teraselor inferioare ale râurilor Olteț, Vedea, Vedița și Cotmeana, au fost atribuite aceluiași nivel stratigrafic.

Holocen inferior (qh1):

Acumulările aluvionare ale terasei joase a Oltului, constituite din pietrișuri, bolovănișuri și nisipuri, au în general aceeași compoziție petrografică ca și aluviunile teraselor superioare. Grosimea lor variază între 3 și 8 m.

Pe baza poziției stratigrafice, aceste depozite au fost raportate părții inferioare a Holocenului. Vârsta Holocen-inferioară a fost atribuită și depozitelor terasei joase din văile râurilor Vedea, Plapcea și Dîrjov, ca și depozitelor loessoide de pe terasele inferioare.

Holocen superior (qh2):

Acestui ultim interval stratigrafic i-au fost raportate depozitele luncilor, depozitele loessoide de pe terasele joase și nisipurile de dune.

Tectonica regiunii:

Teritoriul studiat cuprinde de la N la S:

O fâșie îngustă din flancul intern al avanfosei carpatice, delimitate spre S de limita de extensiune meridională a Tortonianului care trece pe la S de localitățile Drăgășani, Tătulești, Serboieni;

Flancul extern epiplatformic al avanfosei, care se extinde spre S aproximativ până la izobata de 1000 m la talpa Sarmațianului (la N de Slatina, Ciurești și Strîmbeni);

Un sector larg din Platforma Moesică propriu-zisă, care cuprinde la rândul lui două elemente structurale majore: ridicarea Balș – Optași la N și depresiunea Corabia – Roșiori la S.

Flancul intern al avanfosei este separat de flancul extern printr-un important accident ruptural cu încalecare spre S, interceptat de forajul de la Spineni (la N de Drăgășani). În etajul structural Paleozoic (prepermian) șarniera majoră a ridicării Balș – Optași, cu nucleu de șisturi cristaline (Optași), se gasește adânc îngropată sub depozitele mezozoice și neogene din flancul extern al avanfosei. În etajul Permo –Triasic, șarniera majoră a cărui nucleu este format dintr-o masă de roci eruptive, este situat mai la S, axul ei corespunzând aproximativ cu paralela Ciureștilor.

Ridicarea Balș – Optași este împarțită la rândul ei în compartimente ușor bombate, intersectate de fracturi, atât longitudinale, cât și transversale: structurile Balș, Ciurești, Miroși, Căldărari etc. Un alt bombardament se desenează mai la S, în sectorul Caracal – Redea, pe flancul depresiunii Corabia – Roșiori. În aria ridicării Balș – Optași se remarcă o efilare progresivă a formațiunilor carbonifere, care depășesc în direcție spre N depozitele Devonianului. Rezultă de aici că nucleul de șisturi cristaline ale structurii avea o poziție ridicată începând chiar de la sfârșitul Paleozoicului inferior. O primă etapă de ridicare pare să corespundă astfel cu faza de diastrofism bretonă. În aceeasi arie, formațiunile etajului structural Permian – Triasic sunt trunchiate de planul de discontinuitate la baza Jurasicului, fapt ce demonstrează că ridicarea Balș – Optași a fost reactivată în cursul fazei de distrofism chimerice vechi, întocmai ca și anticlinalul Dolen – Dibnik, la S de Dunăre (Bulgaria). O altă discontinuitate importantă corespunzatoare cu prima fază de diastrofism austrică (intra-apțiană) se situează la baza depozitelor albiene, care acoperă direct marnocalcarele Barremianului. Ultima discontinuitate importantă marcată de poziția transgresivă a Tortonianului în N și a Sarmațianului în S, se plasează în intervalul Oligocen – Miocen inferior.

În ansamblu, structura teritoriului studiat oferă un exemplu instructiv de inversiune a mișcărilor de basculare. Într-o prima fază, începând din Paleozoic și până la sfârșitul Mezozoicului, partea de nord a teritoriului a suferit mișcări de ridicare în repetate rânduri, în timp ce partea de sud a fost supusă la scufundări, cu subsidență mai marcată în cursul Paleozoicului, Triasicului și Cretacicului. Dimpotrivă, în cursul Neogenului, partea de nord a fost cea antrenată în subsidență, în timp ce partea de sud a rămas în poziție ridicată, așa cum arată reducerea de grosime spre sud și a diferiților termeni ai Sarmațianului și Pliocenului, și în special a depozitelor meoțiene care se efilează până la disparișie în această direcție.

Direcția masivului Balș – Slatina – Optași este în general E-V. Această ridicare pare să se bifurce: o ramură a sa continuă orientarea E-V, spre Periș, iar cealaltă ramură se dirijază spre SE, la Videle și apoi la Dobreni, constituind o prelungire a ridicării nord-bulgare. În partea opusă, la Slatina-Balș, o derivație a ridicării majore se prelungește, în afundare către S, pe la Dioști – V Caracal, până la Ghigheni (S de Dunăre), unde face joncțiunea cu ridicarea nord-bulgară.

În cadrul ridicării Balș – Slatina – Optași s-au conturat câteva boltiri anticlinale și hemianticlinale, dintre care cele mai clare și mai certe sunt dtructurile Iancu Jianu, Oporelu, Ciurești N și Ciurești S. În rest se poate vorbi despre blocuri care lasă impresia unor fragmente de anticlinale.

Geologia zăcămintelor:

6.1. Condiții de geneză, acumulare și conservare a hidrocarburilor:

Evoluția lungă și complexă a Platformei Moesice a favorizat acumularea unor depozite importante care sunt constituite din alternanța unor roci rezervor cu roci impermeabile și roci sursă de hidrocarburi.

Prima succesiune, care arată și proprietățile rezervorului, este seria cuarțitică-nisipoasă care are aproximativ 700 m grosime. Vârsta sa atestă o diageneză avansată cu efect negativ asupra porozității și permeabilității. Aceste gresii sunt bine protejate de formațiunile de argile, argilite și de șisturile cu graptoliți care aparțin Ordovicianului și Silurianului.

Următoarea formațiune este o formațiune nisipoasă ce aparține Devonianului și este cuprinsă în faciesul gresiilor roșii vechi. Aceste gresii au fost testate la Rîmești, unde s-au demonstrat proprietățile lor de rezervor, producând apă sărată.

Dacă se ia în calcul porozitatea primară (cca. 10%) și sistemul de fisuri pe care îl conțin, dolomitele devoniene pot fi rezervoare importante, întâlnite în special la nord de Craiova. În cadrul seriei dolomitice se întâlnesc orizonturi de calcare compacte, care au rol protector.

Roci rezervoare:

Rezervoarele sunt predominant silicioase și sunt constituite din gresii și nisipuri aprținând Dogger-ului. Porozitatea variază între 15 și 24 %, iar permeabilitatea între 40 și 700 mD. Complexul de deasupra format din argile cu Posidonia are rol protector, dar poate fi și sursă de hidrocarburi. Local, calcarele și dolomitele din Malm pot prezenta proprietăți moderate de colector. Permeabilitatea depinde de gradul de diageneză a rocilor respective

Rocile rezervor granulare (nisipuri, gresii compacte) sunt în general conținute în Tortonian și Sarmațian. Porozitățile acestora ating 30 %, iar permeabilitățile variază între 0 și 3500 mD. Seriile marno-argiloase din Sarmațian, Meoțian și Ponțian au rol protector pentru aceste roci.

Meoțianul și Ponțianul conțin gresii cu intercalații de nisip, protejate de orizonturi de marne. Porozitatea variază între 12 și 36 %, iar permeabilitatea poate atinge 1200 mD. Stratele de nisip, gresie și microconglomerate sunt foarte frecvente in Dacian și Levantin, dar aceste prezintă doar local condiții protectoare. De aceea, aceste depozite sunt aproape complet invadate de ape dulci.

Lista rocilor sursă poate include:

Formațiunea șisturilor argiloase cu graptoliți Ordovician-Siluriene;

Seriile carbonatice din Triasicul mediu;

Formațiunea dolomit-evaporitică din Devonian;

Complexul marno-argilos cu Posidonia din Dogger;

Marnele si marno-calcarele Albiene;

Marnele din Cretacicul superior;

Orizonturile grezoase Tortoniene, Sarmațiene, Meoțiene și chiar cele Daciene.

Având în vedere gradul redus de tectonizare al depozitelor aparținând Platformei Moesice, este firesc să realizăm în primul rând o corelare a rezervoarelor în raport cu eventualele roci sursă astfel că, admițând Silurianul ca principalul termen purtător de roci sursă (faciesul șisturilor cu graptoliți), vom întâlni primele roci rezervor în cadrul Devonianului, respectiv formațiunea grezoasă. Aceasta a fost identificată pe aproape tot cuprinsul Platformei Moesice, cu forajele de la Chilii, Dârvari, Balș, Râmești, Strâmbeni, Bârla, Urziceni, Smirna, Zăvoaia, etc. Principalele varietăți litologice întâlnite aici sunt microconglomerate cuarțitice și pietrișiri mărunte, gresii silicioase, argiloase, argile grezoase, argilite, calcare, dolomite.

După cum se poate observa, aceste rezervoare au un conținut semnificativ de argilă care, corelat cu porozitățile reduse ale rocilor, mai ales acolo unde aceste sunt la mare adâncime, au ca efect porozități efective reduse ale potențialelor rezervoare.

Formațiunile carbonatice (grupul carbonatic median), suprajacente, aparținând intervalului Devonian superior – Carbonifer inferior prezintă porozități extrem de mici, dar pot fi întâlnite, sporadic și pe secțiuni de adâncime redusă, cu zone de fisurație utilă acumulării de hidrocarburi (statistic 0,1 – 0,3 %) și/sau calcarenite.

Formațiunea carboniferă este formată din calcare fisurate, de porțiuni cavernoase și de dolomite cu dezvoltare locală.

În ceea ce privește proprietățile rocilor rezervor din Carbonifer, deși nu deținem date directe referitoare la aceste rezervoare, se estimează, prin corelare cu rezervoarele adiacente, porozități cuprinse între 8 și14%.

În cadrul celui de-al doilea ciclu sedimentar, permotriasic, rocile rezervor sunt prezente în special la nivelurile Triasicului:

complexul mediu al seriei detritice inferioare, putând atinge grosimi de până la 450 m.

formațiunea carbonatică – evaporitică a Triasicului, cu grosimi de până la 1000m.

complexele grezoase triasic superioare.

Rezervoarele triasice prezintă o porozitate remarcabilă care, însumată cu volumul fisurilor (în cazul rocilor carbonatice), poate avea valori cuprinse între 12 și 25%. Formațiunea Permo-Triasică conține roci rezervor în toți termenii litostratigrafici. Aceste proprietăți au fost identificate în numeroase zone unde formațiunile respective sunt productive. Studiile regionale indică faptul că nivelele de gresie și nisip din cadrul formațiunii roșii inferioare au porozitatea cuprinsă între 1 și 39,8 % și permeabilitatea cuprinsă între 0 și 199 mD. Triasicul mediu, format din calcare și dolomite, are porozitate de 0-15,3 % și permeabilitatea 0-56 mD (fără a fi luată în calcul permeabilitatea fisurală). Formațiunea gresiilor roșii superioare are porozități cuprinse între 0 și 23 %, iar permeabilitatea cuprinsă între 0 și 650 mD. Stratele de argile, calcarele compacte și anhidritele Permo-Triasice pot constitui ecrane protectoare.

Cu Triasicul superior se încheie al doilea ciclu de sedimentare. Ca urmare a mișcărilor kimmerice vechi, teritoriul corespunzător Platformei Moesice se înalță, fiind supus denudației.

Ciclul Jurasic – Cretacic înglobează mai multe complexe poros-permeabile prezente la diferite niveluri stratigrafice. Cretacicul inferior (Neocomian) conține dolomite și calcare recifale poroase, dar și serii carbonatice fisurate cu porozități de 13-25 % si permeabilități de 0,3-200 mD. Albianul este constituit din roci rezervor cu porozități de 4-25 % și permeabilități de 0-100 mD.

Ciclul sedimentar neogen se caracterizeză prin prezența formațiunilor aparținând intervalului Sarmațian – Romanian. Rezervoarele sunt de tip detritic și sunt constituite din complexe grezoase – nisipoase, uneori cu aspect de microconglomerate, nisipuri și nisipuri argiloase. Porozitățile rezervoarelor pot ajunge până la 30%.

Roci generatoare:

Se obișnuiește ca în lipsa unor analize petrografice, biostratigrafice și geochimice speciale, rolul de roci generatoare să se atribuie depozitelor în general pelitice și carbonatice, depuse, de regulă, în mediul subacvatic. Astfel de secvențe se întâlnesc foarte frecvent în coloana stratigrafică a Paleozoicului, Mezozoicului și Neogenului din regiune.

Grupul detritic inferior, pe lângă arenite, conține argillite, argile, marne și marnocalcare, de culoare predominant negricioasă, în care se constată prezența cloritului, hidrotroilitului, piritei, mai rar a sideritului, asociate cu resturi de materie organică. Elementele menționate sugerează că sedimentarea a avut loc în condiții geochimice reducătoare de tip euxinic, propice acumulării rocilor posibil generatoare de hidrocarburi.

Grupul detritic Triasic inferior este alcătuit din depozite detritogene, predominant subcontinentale, puternic oxidate, de culoare roșie, cu secvențe de roci eruptive. În consecință, depozitele respective au fost considerate ca lipsite de interes sub aspectul posibilităților de generare a hidrocarburilor.

Formațiunea carbonatică triasică constă din calcare, calcare dolomitice, dolomite, intercalații de anhidrite și secvențe argiloase. Contextul stratigrafic și existența mai multor zăcăminte de hidrocarburi în depozitele carbonatice triasice sunt elemente care pledează pentru includerea pe lista formațiunilor posibil generatoare a depozitelor respective.

Formațiunea terigenă jurasică (”Doggerul”) este constituită din argile de culoare cenușiu-negricioasă, marne, marnocalcare și gresii, predominant silicioase. Ținând seama de caracterele petrografice și geochimice, de existența unor acumulări de hidrocarburi asociate formațiunii respective și de contextual stratigrafic, depozitele pelitice jurasice (”șisturile cu Posidonia”), au fost considerate, încă din prima fază a cercetării regiunii, ca roci posibile generatoare.

Depozitele carbonatice ale Malmului și Cretacicului inferior formate din calcare, calcare dolomitice, dolomite și mai rar marnocalcare, au fost studiate petrografic, geochimic și biostratigrafic. Datele provenite de la sondele săpate la Caracal, Slatina, Balș, Ciurești, au pus într-o lumină puțin favorabilă condițiile de acumulare, conservare și de transformare a materiei organice în Malm-Neocomian. În ciuda tuturor rezultatelor oferite de aceste analize, eventualitatea unor surse de hidrocarburi în Malm-Neocomian nu trebuie încă exclusă, pornind de la numeroasele zăcăminte pe care pe care acesta le conține.

Depozitele albiene, reprezentate prin calcare, calcare argiloase, calcare grezoase, gresii și mai puțin marne, par să fi întrunit cele mai bune condiții de geneză la nivelul formațiunilor cretacice și neojurasice.

Roci protectoare:

Delimitarea mai multor cicluri litofaciale în intervalul Cambrian-Cuaternar presupune existența unei succesiuni repetate de roci poros-permeabile și roci compacte, ultimele îndeplinind rolul de ecrane protectoare.

Începând cu primul grup litofacial, s-ar putea spune că arenitele cambro-ordoviciene sunt protejate fie de orizontul argilitic de la partea superioară a Ordovicianului, fie de către pelitele siluriene, care le pot acoperi discordant.

Gresiile silicioase și cuarțitele sunt acoperite de cuvertura, adesea compactă, formată de formațiunea dolimito-evaporitică a Devonianului. La rândul lor, nivelele poros-permeabile reprezentate prin calcare și dolomite devoniene au dezvoltări limitate, sub forma unor lentile.

Intercalațiile de gresii și de calcare, conglomeratele, gresiile și nisipurile permiene, având dezvoltări limitate, pot beneficia de ecrane locale.

Orizontul grezos al Triasicului inferior și formațiunea carbonatică de deasupra este acoperită fie de formațiunea roșie superioară, fie de depozite terigene jurasice. Acestea din urmă protejează, în primul rând, rezervoarele Toarcian-Bajociene.

Calcarele Malmului sunt, cu puține excepții, în comunicație cu cele ale Cretacicului inferior. Toată această stivă de depozite carbonatice este protejată de marnocalcarele Cretacicului superior.

Senonianul, Tortonianul și Sarmațianul, formând adesea zăcăminte comune, au drept ecran impermeabil orizontul superior, pelitic, al Sarmațianului.

Secvențele arenitice ale Meoțianului bazal, acolo unde apar, suportă complexul mediu pelitic. Gresiile de la partea superioară a Meoțianului beneficiază de protecția Ponțianului marnos. Rezervoarele ponțiene alternează, ca și în cazul Meoțianului, cu pachete pelitice impermeabile.

Migrarea:

Procesele de migrație ale hidrocarburilor au avut loc în mod diferit în funcție de poziția rocilor sursă/rezervor la nivelul bazinului sedimentar.

Migrația primară a avut loc vertical și lateral pe distanțe scurte până la medii.

Migrația secundară a avut loc în etape successive, respectiv este posibil ca, mai ales fracțiile ușoare, să se fi acumulat inițial în capcane aflate la niveluri mai coborâte pentru ca ulterior, prin „spargerea” ecranului, să fie reluat procesul de migrare formându-se acumulări secundare.

Acumulările de gaze din depozitele Miocen superioare și Pliocene: trebuie avut în vedere și generarea timpurie a acestora, astfel că traseele lungi de migrare, de exemplu de la zona de subșariaj până spre centrul platformei, nu se justifică.

Tipuri de capcane:

Platforma Moesică prezintă o mare varietate a tipurior de capcane acestea fiind determinate de corelarea factorilor de ordin structural stratigrafic și litologic.

Din interpretarea profilelor seismice existente se poate realiza o raionare a tipurilor de capcane în funcție de vârste și sectoarele bazinului (subbazinele) de sedimentare.

Studiile realizate pe structurile productive au arătat faptul că tipurile de capcane în zona studiată sunt determinate de tectonică, de geneza sedimentologică și de evoluția geologică a zonei investigate. Astfel, s-au putut forma capcane structurale, stratigrafice, litologice, paleo-geomorfice și mixte. La fel s-au realizat și condițiile de acumulare a hidrocarburilor.

Capcanele localizate în formațiunile pre-Jurasice sunt stâns legate de elementele structurale majore, în special de ridicarea Slatina-Balș-Optași.

Depozitele formate în perioada post-Jurasică sunt controlate în special de accidente tectonice disjunctive și sunt predominante în sectorul estic și central al Platformei Moesice.

Ciclul sedimentar neogen este caracterizat prin capcane generate pe de o parte de existența aliniamentelor de falii, ecrane tectonice, și pe de altă parte de variația secvențelor transgresive/regressive, generând capcane de tip litologic. În același context se mai evidențiază formarea de rezervoare delimitate litologic, lentiliforme, caracteristice mai ales termenilor superiori ai ciclului sedimentar.

O categorie aparte ce se regăsește la nivelul fiecărui ciclu sedimentar o constituie capcanele subtile, dintre care fac parte:

Plaleorelief – proeminențele paleoreliefului, realizează capcane paleogeomorfice. Uneori acestea comunică și cu formațiunile, respectiv colectoarele suprajacente, formând o singură unitate hidrodinamică, respectiv o capcană unică; de exemplu rezervoarele din Senonian și Sarmațianul bazal.

Blocuri faliate – acoperite de anticlinale de compensare, prezente atât la discordanța sedimentar/fundament, cât și în interiorul stivei sedimentare, cu închidere pe planul faliei și uneori combinate cu ecrane litologice.

De drapare – rezultate ca urmare a acoperirii discordante a proeminențelor paleoreliefului de către depozite suprajacente.

Falii de creștere – datorate compactării diferențiate și grosimilor diferite ale cuverturii sedimentare, întâlnite mai ales în zonele în care, pentru anumite perioade de timp, rata subsidenței a fost foarte mare și compensarea cu material sedimentar concordantă – inegală.

Serii transgresive – formate suprajacent discordanțelor și acoperite de depozite pelitice.

Falii de decroșare/încălecare – ce formează aranjamentre de tip flower structure, cu colectoare ecranete tectonic/litologic.

Capcanele structurale arcuite (boltite) se găsesc în special în cadrul zonei ridicării Slatina-Balș-Optași. Nu se știe dacă deformarea stratelor este datorată mișcărilor locale, existenței unor paleoreliefuri a căror formă a fost moștenită de cuvertura sedimentară sau ambelor cauze.

Capcanele stratigrafice sunt asociate cu zonele de ridicare care sunt caracterizate printr-o frecvență înaltă de lacune stratigrafice și printr-o durată și intensitate crescută a proceselor de denudație. Acesta este cazul ridicării Slatina-Balș-Optași.

Capcanele paleo-geomorfice atată rolul important jucat de paleoreliefurile în formațiunile acumulărilor de hidrocarburi. Din punct de vedere structo-genetic, paleoreliefurile au transmis forma lor depozitelor cuverturii sedimentare. Pseudostructurile (promontoriile, hemianticlinalele) sunt cunoscute pe întreaga platformă, fiind asociate cu principalele neconformități, în special ridicarea Slatina-Balș-Optași.

Capcanele mixte au cea mai largă distribuție și sunt rezultatul interacțiunii dintre doi sau mai mulți factori de tip diferit: structurali, stratigrafici, litologici, paleo-geomorfici. Se poate spune chiar că nu se pot găsi capcane ”pure”..

În sectorul nordic, în zona de afundare a platformei sub orogen, sunt prezente capcane structurale de tip ecranat tectonic condiționate de căderea în trepte (pe falii) a platformei. De asemenea acoperirea discordantă a paleoreliefului generază aranjamente structurale de tip cută de drapare – culminații anticlinale.

Se poate concluziona că capcanele dintr-o formațiune au fost determinate, în primul rând, de factorul structural, apoi de variația litofacială și de evoluția paleo-geomorfică.

6.1.6 Condițiile geotermice:

După cum se cunoaște, unul dintre principalii factori care determină geneza, migrația și acumularea hidrocarburilor îl constituie temperatura.

Potrivit unor lucrări (Paraschiv, 1977; Paraschiv, Cristian, 1976), regiunea studiată se caracterizează prin gradienți termici cuprinși între 3 și 6șC. Tinând seama de variația gradientului geotermic, formațiunile geologice în componența cărora intra roci sursă, roci rezervor și ecrane protectoare au beneficiat de paleotemperaturi propice formării hidrocarburilor lichide și gazoase. În zona studiată, hidrocarburile s-au putut forma începând din jurul adâncimii de 1000 m, datorită gradientului geotermic ridicat.

6.2. Determinarea cantităților de hidrocarburi generate:

Estimarea cantităților de hidrocarburi generate de rocile sursă s-a efectuat prin procesul de simulare a capacității generative a acestora.

Trebuie precizat faptul că o bună evaluare a potențialului petroligen nu poate fi facută decât prin interpretarea datelor furnizate de analizele Rock-Eval efectuate pe rocile considerate sursă. În acest caz, se poate determina capacitatea generativă inițială (I.G.C.), capacitatea generativă reziduală (R.G.C.), capacitatea de hidrocarburi generată (T.G.H.C.), dar și estimarea volumetrică a capacităților de hidrocarburi migrate (M.H.C.).

Rocile apreciate ca roci sursă de către autorii modelărilor de generare pentru actuala evaluare, au fost considerate în Platforma Moesică cele din primul ciclu de sedimentare, Cambrian mediu – Carbonifer superior.

Conținutul în materie organică apreciat de autorii modelării este cuprins între 0,8% și 1,5%.

Suprafețele sunt obținute prin planimetrarea unor areale de existență a depozitelor situate la o adâncime mai mare de 3.500 m, pentru a întruni condițiile de maturare a materiei organice.

6.3. Stabilirea zonelor favorabile acumulărilor de hidrocarburi:

Platforma Moesică este prezentă pe teritoriul Romaniei între orogenul carpatic, Dunăre și Marea Neagră. În raport cu orogenul carpatic, aceasta subșariază, se afundă sub depozitele avanfosei carpatice, ajungând chiar și sub pânzele flișului din Carpații de Curbură. Se poate considera totuși că limita între cele două domenii este Falia Pericarpatică, aceasta reprezentând limita de extindere maximă a avanfosei carpatice peste platforma subșariată.

Evoluția geologică a Platformei Moesice (existența mai multor cicluri sedimentare distincte, cu depozite având grosimi de mii de metrii, varietatea litofaciesurilor și a aranjamentelor structurale și stratigrafice ale formațiunilor geologice), a favorizat generarea și acumularea petrolului, astfel că în present, aceasta constituie un domeniu de maxim interes pentru exploatarea hidrocarburilor.

Până în present, au fost puse în evidență structuri petrolifere și respectiv zăcăminte de hidrocarduri, mai ales în partea de nord a Platformei Moesice, mai exact la nord de zona de inflexiune a fundamentului (în partea de est) și respectiv adiacent cu Ridicarea Olteană (în partea de vest). Celelalte structuri majore aparținând Platformei Moesice: Depresiunea Băilești, Depresiunea Roșiori Alexandria și Depresiunea Călărași (fig. III.1.) au rămas mai puțin cercetate și deși întrunesc condiții de existență a unor importante acumulări de petrol, nu au fost puse încă suficient în valoare.

În ceea ce privește vârsta formațiunilor purtătoare de hidrocarburi, intervalul de interes este cel constituit în special de primele două cicluri sedimentare, respectiv cambrian mediu – carbonifer superior și permo – triasic (fig.III.2), ce include în suita depozitelor aferente potențiale resurse de petrol

6.4. Depozite de hidrocarburi:

Acumulările de hidrocarburi din zona vestică a Platformei Moesice sunt situate în jurul ridicării Slatina-Balș-Optași, fiind controlate atât de structuri cvasi-domale (morfostructuri), cât și de accidente tectonice disjunctive.

Structura Slatina conține acumulări de gaze naturale cuprinse în Meoțian. Câteva din sondele forate în regiune au penetrat întreaga succesiune a depozitelor sedimentare, atingând fundamentul. Formațiunea productivă (Meoțianul) este constituită dintr-o alternanță de nisipuri, gresii și marne. Neogenul este caracterizat de o dispoziție monoclinală, fiind întretăiat de numeroase falii, divizând structura în 12 blocuri. Adâncimea depozitelor productive variază între 1026 și 1180 m, grosimea fiecărui strat productiv este între 3 și 10,5 m, porozitatea 20-30 %, gradientul de presiune 9,6 kgf/cm², gradientul geotermic este de 3,8șC/100 m, iar densitatea gazului este 0,562-0,593 kg/m³. Variația litofacială puternică a Meoțianului e o caracteristică a structurii, care antrenează în cadrul formațiunilor capcane mixte, predominant capcane litostratigrafice.

6.5. Posibilități de explorare, evaluarea riscului geologic:

Față de structurile petrolifere, respectiv zăcămintele de hidrocarduri,care au fost puse în evidență, celelalte structuri majore aparținând Platformei Moesice (Depresiunea Băilești, Depresiunea Roșiori-Alexandria și Depresiunea Călărași) au un grad mai redus de cercetare geologică și geofizică, deși întrunesc condiții de existență a unor importante acumulări de petrol care nu au fost puse încă suficient în valoare. Reducerea gradului de risc presupune efectuarea unui program adecvat de cercetare.

Analiza riscului ca proces de estimare a posibilității de punere în evidență a noi acumulări de hidrocarburi, a generat o listă a riscurilor care pot avea un impact asupra unui proiect.

Această listă poate fi foarte cuprinzătoare și vor trebui separate riscurile cele mai importante de cele mai puțin importante. Ierarhizarea riscurilor generează nivele inițiale de risc, precursoare ale descoperirilor în ceea ce privește riscul și stabilirea priorităților.

Există o modalitate de descriere a proceselor prin care riscurile pot apărea și pot fi înlăturate, într-o abordare mai variată și mai puțin structurată.

Programele pentru analizarea condițiilor gelogice pentru acumulrea hidrocarburilor sunt completate cu cele din afara cadrului gelogic, precum împrejurări (circumstanțe) economice schimbate, structuri industriale schimbate sau tendințe revizuite tehnologic sau ale mediului înconjurător, și dezvoltarea răspunsurilor pentru ele.

Platforma Moesică se îngroașă spre Nord, grosimea maximă fiind atinsă la contactul cu Depresiunea Precarpatică. Acumulări de petrol, gaze și condensat au fost descoperite începând cu Devonianul și până în Ponțian. Pe întreaga stivă de sedimente se întâlnesc orizonturi reflectatoare de bună calitate, permițând aplicarea unor metode diverse de detecție directă a hidrocarburilor.

Pentru detecția directă a hidrocarburilor, secțunile seismice se analizează din punct de vedere al variației amplitudinilor reflexiilor în comparație cu alte reflexii și mai ales, se urmărește evoluția amplitudinii pe același reflector, numai că în acest caz trebuie să se acorde atenție scăderii drastice a amplitudinii numai pe o anumită porțiune a profilului seismic. Trebuie să avem certitudinea că anomalia se regăsește și pe alte profile ce intersectează profilul în zona anomaliei.

Prezența hidrocarburilor trebuie să fie interpretată în contextul existenței unei capcane structurale sau stratigrafice. Anomalia este asociată întotdeauna rezervoarelor localizate în strate cu impedanță acustică mare (gresii, calcare) care prezintă zone importante de creștere a porozității și a permeabilității.

Se cunoaște că datorită ambiguităților fundamentale a metodelor geofizice este necesar să se folosească toate datele geologice care privesc Platforma Moesică.

Analiza prezentată în acest studiu cuprinde încadrarea geologică regională, imaginea structurală a formațiunilor precum și stratigrafia regiunii.

Investigarea geologică și geofizică a sondelor de cercetare corelată cu toate celelalte informații, face posibilă caracterizarea rezervoarelor și elaborarea modelului petrofizic, așa cum este prezentat în schema nr. 1.

Deducțiile geologice se referă în primul rând la concluziile asupra prezenței, în limitele regiunii prospectate, a formelor structurale favorabile acumulărilor de hidrocarburi.

Prezența rocilor colectoare – capacitatea de acumulare dată de o porozitate cuprinsă între 8 și 14%; capacitatea de curgere dată de valori variabile ale permeabilității funcție de zonă și adâncimea de zăcământ între 5 – 350 mD indică faptul că pot fi inmagazinate cantități importante de hidrocarburi.

În concluzie se poate considera că sunt îndeplinite condițiile de acumulare a hidrocarburilor în arealul studiat.

6.6. Dificultăți în foraj:

Ponțianul din partea nord-estice a Platformei Moesice, dezvoltat în facies nisipos, cu acumulări de gaze, se traversează cu fluide de foraj cu filtrate reduse, dar cu densități mari deoarece gradientul de presiune normal este depășit.

În Meoțian au loc gazeificări ale fluidelor de foraj pe unele structuri și se folosesc fluide de foraj tratate, cu densități de 1,300-1,400 kg/m³. Tot în Meoțian se semnalează și pierderi de circulație. Pentru continuarea forajului se închide Meoțianul prin tubare.

Sarmațianul, în facies marnos-nisipos, prezintă dificultăți prin reducerea greutății specifice a fluidului de foraj, iar în facies nisipos, grezos-calcaros, prezintă un gradient mare de presiune și aceasta impune folosirea unor fluide de foraj cu densități mari.

În Cretacic, în faciesul calcaros, pot avea loc pierderi de circulatie și se forează cu circulatie pierdută până la adâncimea finală.

6.7. Dificultăți în exploatare:

În Ponțianul productiv, din cauza zonelor de marnizare, se aplică tratamente sau se execută reperforări în vederea deblocării stratelor.

Pe unele structuri, în Ponțian, sunt posibile viituri de nisip cu ape sărate cu caracter eruptiv. În Cretacicul superior (Senonian), la punerea în producție, având în vedere caracterul calcaros al colectorului, se impune aplicarea de tratamente.

În Cretacicul inferior, rocile colectoare au caracter nisipos-glauconitic, grezos-calcaros, compact sau fisurat și se întâlnesc dificultăți de exploatare datorită viiturilor de nisip sau compactității colectoarelor, ceea ce impune consolidări, spălări, acidizări și tratamente.

În cazul colectoarelor calcaroase fisurate, apar dificultăți din cauza inundărilor premature, impunându-se deseori izolări în baza perforaturilor.

Concluzii:

În finalul acestei lucrări se impun câteva concluzii și în primul rând aceea că Platforma Moesică, dar mai ales sectorul Valah al acesteia, a funcționat, începând din Cambrian, ca o platformă ”labilă” (Răileanu și colab., 1958) care a înregistrat, sub forma unor mișcări oscilatorii, toate evenimentele majore ce s-au produs în geosinclinalele adiacente.

Acest studiu are ca scop descrierea în detaliu din punct de vedere geologic a ridicării Balș – Slatina – Optași.

În prima etapă a proiectului au fost introduse date generale cu privire la orașul Balș. Apoi, această zonă, a fost caracterizată din punct de vedere geomorfologic, hidrologic și hidrogeologic.

Au fost mentionate cercetările geologice și geofizice efectuate de-a lungul timpului în Platforma Moesică, respectiv în arealul studiat.

Platforma Moesică, respectiv sectorul Valah al acesteia a fost caracterizat din punct de vedere stratigrafic și structural, apoi regiunea studiată, ridicarea Balș-Slatina-Optași a fost descrisă și au fost puse în evidență toate caracteristicile structurale și stratigrafice ale acesteia.

Așa cum s-a arătat, cele mai vechi rezervoare saturate cu hidrocarburi sunt de vârstă Devoniană, Triasică și Jurasică medie-inferioară. Localizarea acestor acumulări este strâns legată de ridicarea Balș-Slatina-Optași și se poate admite că zăcămintele în discuție s-au pus în loc în precretacic, adică înainte ca ridicarea menționată să-și fi pierdut individualitatea.

Caracterul mobil al platformei a determinat acumularea unei succesiuni de depozite detritogene și carbonatice a căror grosime poate depăși 8 000 – 10 000 m.

Alternanța fazelor de imersiune, cu o accentuată notă de subsidență și emersie a oferit condiții favorabile pe de-o parte acumulării, protejării și transformării materiei organice în hidrocarburi, iar pe de altă parte schițării unor zone de ridicare, preferate de țiței și gaze naturale în migrația și acumularea lor. Gama condițiilor adecvate genezei, migrației și acumulării hidrocarburilor a fost completată cu o evoluție favorabilă a paleotemperaturilor.

Bibliografie:

Vasile Mutihac, M. I. Stratulat, R. M. Fechet (2004) – ‘Geologia României’, Ed. didactică și pedagogică, R.A. București.

C. Beca, D. Prodan (1983) – ‘Geologia Zăcămintelor de Hidrocarburi’, Ed. didactică și pedagogică București.

N. Mihăilă, D. Patrulius, P. Giurgea (1968) – ‘Notă explicativă a Hărții Geologice 1:200.000 Slatina’ Comitetul de stat al geologiei – Institutul geologic București.

Rodica Macaleț, Mihai Rădulescu, Marin Minciuna – ‘Considerații privind corpurile de apă subterană din sudul României‘, Institutul Național de Hidrologie și Gospodărire a Apelor.

Dumitru Paraschiv (1979) – ‘Romanian Oil and Gas Fields’, Institutul de Geologie și Geofizică, București.

Dumitru Paraschiv (1979) – ‘Platforma Moesică și zăcămintele ei de hidrocarburi‘, Editura Academiei R. S. România, București.

Dicea O., et.al.(1991): ‘Cadrul geologic de formare a acumulărilor de petrol și gaze în principalele bazine de sedimentare din Romania‘.

Săndulescu M., (1984): ‘Geotectonica Romniei‘ – Editura tehnic – Bucureti.

Stoenescu S., Airinei Șt. (1968) – ‘Evoluția, stadiul acrual și direcțiile noi în studiul geofizic al teritoriului României‘, An. Com. Geol., XXXVI, 201-214, București.

Barbu C., Dăneț T. (1970) – ‘Asupra fundamentului Platformei Moesice din zona Balș-Optași‘, Rev. Petrol și Gaze, 7, 391-396, București.