SPECIALIZAREA GEOGRAFIA TURISMULUI LUCRARE DE LICENȚĂ Coordonator, Absolventă, Conf. univ. dr. Constantin VERT Stepanescu Andreea Sorana 2016… [601632]

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE CHIMIE, BIOLOGIE, GEOGRAFIE
DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE
SPECIALIZAREA GEOGRAFIA TURISMULUI
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator, Absolventă,
Conf. univ. dr. Constantin VERT Stepanescu Andreea Sorana
2016

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE CHIMIE, BIOLOGIE, GEOGRAFIE
DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE
SPECIALIZAREA GEOGRAFIA TURISMULUI
MIGRAȚIA ROMÂNIA-SPANIA
MOTIVAȚIE ȘI CARACTERISTICI
Coordonator, Absolventă,
Conf. univ. dr. Constantin VERT Stepănescu Andreea Sorana
2016
CUPRINS
2

Introducere…………………………………………………………………………………………………………………
1. Migrația – considerații teoretice și metodologice…………………………………………………………
1.1.Istoric……………………………………………………………………………………………………………….
1.2.Definiții…………………………………………………………………………………………………………….
1.3.Conținut……………………………………………………………………………………………………………
1.4.Cauze……………………………………………………………………………………………………………….
1.5.Tipuri și forme de migrații…………………………………………………………………………………..
2. Migrația internațională a României…………………………………………………………
3. Referințe bibliografice…………………………………….………………………………..
4. România – caracterizare economică………………………………………………………..
5. Spania – caracterizare economică…………………………………………………………..
6. Relațiile economice româno – spaniole…………………………………………………….
7. Migrația România – Spania…………………………………………………………………
7.1.Motivație …………………………………………………………………………………………
7.2.Caracteristici……………………………………………………………………………………………………..
7.3.Evoluție…………………………………………………………………………………………………………….
7.4.Structură…………………………………………………………………………………………………………..
7.5.Distribuție spațială……………………………………………………………………………………………..
7.6.Consecințe…………………………………………………………………………………………………………
7.6.1.Demografice…………………………………………………………………………………………….
7.6.2.Sociale……………………………………………………………………………………………………..
7.6.3.Economice……………………………………………………………………………………………….
8.Perspectivele migrației româno – spaniole…………………………………………………………………..
Concluzii……………………………………………………………………………………………………………………
Bibliografie………………………………………………………………………………………………………………..
Webografie…………………………………………………………………………………………………………………00
0
3

CUVÂNT ÎNAINTE
INTRODUCERE
1.MIGRAȚIA – CONSIDERAȚII TEORETICE ȘI METODOLOGICE
1.1Istoric
Încă din cele mai vechi timpuri și până astăzi mobilitatea populației a fost considerată un
fenomen care a caracterizat societatea. În funcție de anumiți factori și de anumite condiții
specifice din fiecare loc și din fiecare etapă a evoluției sale, mobilitatea s-a manifestat diferit în
spațiu și timp. Așadar, putem afirma faptul că mobilitatea teritorială a populației are un profund
caracter istoric, dat fiind invaziile, colonizările și migrațiile propriu-zise care de-a lungul
timpului și până în prezent au influențat răspândirea și concentrarea demografică (Vert, 2001).
La nivel mondial, epoca marilor migrații își are originea la sfârșitul perioadei antice și
începutul sclavagismului și a avut drept consecință formarea de noi popoare. Astfel, populațiile
germanice au pătruns în Europa Centrală și de Nord și popoarele slave au pătruns în partea de est
a Europei și în Peninsula Balcanică. Maghiarii au pătruns pe cursul Dunării Mijlocii la începutul
mileniului I, atunci când și arabii au pătruns în Orientul Mijlociu și Apropiat și Africa de Nord.
Mileniul al II-lea a debutat cu invazia mongolilor în Asia și Europa de Est, urmată de invazia
turcilor în Asia Mică și a triburilor din Africa ecuatorială în Africa de Sud (Cucu, 1974).
Toate aceste cuceriri au fost completate de o nouă epocă, și anume cea a marilor
descoperiri geografice. Astfel, spaniolii și portughezii pătrund în America, urmați de francezi,
olandezi, englezi, scoțieni, irlandezi. Doar a doua jumătate a secolului al XVIII-lea numără 1
milion de emigranți din Europa peste ocean, majoritatea provenind din Marea Britanie. De
asemenea, acum se consolidează și comerțul cu sclavi aduși din Africa spre America, care
ulterior formează o parte din populația latino-americană (Cucu, 1974).
În secolele XIX – XX are loc emigrația popoarelor din Europa în America în căutare de
locuri de muncă, atunci când media anuală atinge 3 000 000 persoane ca urmare a politicilor de
constrângere, a suprapopulării, a destrămării meșteșugurilor și a apariției șomajului. Aceste
migrații se împart în mai multe etape succesive ( 1835-1846; 1846-1880; 1880-1914; 1914-1940;
4

etapa de după cel de-al doilea război mondial ). Se remarcă faptul că, în ultimul deceniu, numărul
europenilor care se deplasează spre Asia și Africa a scăzut, pe când se remarcă un flux important
spre Europa de Vest (Cucu, 1974).
Așadar, analizând migrațiile din ultimele trei secole, se remarcă o emigrație puternică
dinspre Europa Occidentală, printre cele mai vechi fiind emigrația din Peninsula Iberică spre
America de Sud, ce datează încă din secolul al XVI-lea și care continuă într-o oarecare măsură
chiar și astăzi. Pe lângă aceasta se remarcă și comerțul cu sclavi început în secolul al XV-lea și
ajuns la apogeu ulterior, în secolul al XVIII-lea, aduși din Africa în America dupa descoperirea
sa și continuat zeci de ani, pentru lucrul plantațiilor de zahăr, tutun și cafea. Întrucât ”sclavajul
este o categorie conomică de cea mai mare importanță”, precum a afirmat Karl Marx1, toate
marile colonii au preluat această activitate, sclavii fiind deportați chiar și în Europa (cu precădere
în Franța din secolul al XX-lea, unde numărau jumătate de milion) și Asia. Drept urmare, din
Africa au fost exportați aproximativ 20 milioane de sclavi care au dus treptat la depopularea
continentului. Emigrația asiatică a început în secolul al XIX-lea și a numărat 2,5 milioane de
indivizi, urmată de migrația masivă a britanicilor, care depășesc numeric 21 milioane indivizi, iar
apoi emigrația germană care numără aproximativ 6,5 milioane de indivizi, inițial țărani sau
meșteșugari, iar ulterior oameni politici. În cadrul emigrației scandinave sunt incluși muncitori
specializați, marinari, tăietori de lemn, etc. În ceea ce privește emigrația franceză, aceasta nu s-a
afirmat foarte puternic și de timpuriu, caracterizând populația din zone mai puțin dezvoltate.
Emigrația italiană de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în special din zona de sud cu agricultură
extensivă, a numărat aproximativ 18 milioane de persoane. Emigrația austro-ungară de la
sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea a numărat aproximativ 4,5
milioane de persoane, în special țărani cu o condiție financiară mai precară și oameni politici.
Emigrația poloneză, mai mică, a numărat aproximativ un milion de indivizi a căror destinație
erau atât alte părți ale Europei, cât și America (Cucu, 1974).
1.2Definiții
Populația reprezintă o colectivitate formată din persoane, care trăiesc într-o anumită
perioadă de timp și într-un teritoriu bine delimitat. Printre caracteristicile unei populații se
numără efectivul, repartiția, dinamica și structura. Populația poate fi studiată la un moment dat,
secvențial, în mod instantaneu, ca o fotografiere a stării de moment sau prin înregistrarea și
analiza evenimentelor desfășurate de-a lungul timpului. Populația poate fi privită ca un sistem
relativ autonom, atât de tip închis, cât și de tip deschis. Sistemul demografic închis presupune
faptul că intrările și ieșirile au loc doar în respectiv din interiorul sistemului prin nașteri și
5

decese. Sistemul demografic deschis presupune faptul că intrările se realizează atât în interiorul
sistemului prin nașteri, cât și din exteriorul lui prin imigrare, iar ieșirile au loc atât prin emigrare,
cât și prin decese. În cazul unui sistem închis, rezultanta fluxurilor de nașteri și decese duce la
modificarea stării sistemului și poartă numele de mișcare naturală a populației. În cazul unui
sistem deschis, modificarea stării sistemului are loc atât datorită mișcării naturale, cât și
migratorii. Mișcarea naturală și mișcarea migratorie formează mișcarea generală a unei populații
(….). Tratat?
Populația este răspândită pe un întreg teritoriu în mod neuniform în funcție de diverse
caracteristici și condiții specifice (demografice, economice, sociale, etc.), fapt pentru care trebuie
studiată în complexitatea sa, pe măsura schimbărilor care o caracterizează. Trebuie să avem în
vedere, așadar, atât criteriul răspândirii în spațiu și dinamicii în timp, cât și structura demografică
sau social-economică și mobilitatea spațio-temporală a unei anumite categorii de populație.
Totodată, când aducem în discuție termenul de migrație presupunem de fiecare dată existența
unei localități de plecare, originară și a unei localități de destinație (Cucu, 1974).
Mobilitatea teritorială a populației poate fi definită drept procesul prin care diverse
persoane își modifică statutul social, profesional sau rezidențial. Această noțiune are o gamă
largă de cuprindere, întrucât putem identifica mobilitate spațială, mobilitate profesională,
mobilitate socială, schimbarea statutului matrimonial sau educațional. Dintre toate acestea,
totuși, cea care se impune cu desăvârșire este mobilitatea teritorială. Acest fenomen complex
însumează deplasările spațiale ale populației din diverse cauze și pe o distanță variabilă, care pot
sau nu să fie însoțite și de schimbarea permanentă a domiciliului. De remarcat este că aceasta
poate să echilibreze respectiv dezechilibreze bilanțul demografic dintre anumite zone sau
localități și poate structura sau destructura o colectivitate (Vert, 2001).
Putem afirma, de asemenea, faptul că migrația are o condiționare socială, iar studiul
acesteia necesită înțelegerea unor noțiuni de geografie, sociologie, demografie, economie, etc.,
fiind un fenomen complex cu implicații în diverse planuri. Astfel, termenul de migrant poate
primi întrebuințări distincte care uneori pot crea o discordanță în cadrul statisticilor la nivel
național. Migrația poate fi condiționată înainte de toate de statutul economic și social în unele
cazuri, ori de modul de transport sau de intențiile deplasării în alte cazuri. Totuși, geografia
atribuie termenului de migrație o semnificație istorică (Vert, 2001).
În cadrul migrațiilor vorbim și despre un sistem deschis în care intrările reprezintă
nașterile și imigrările populației, adică sosirile într-o anumită zonă. Ieșirile sunt reprezentate de
decese și de emigrări, adică de plecările populației dintr-o zonă în altă zonă și pot aduce sau nu
modificări esențiale în structura comunității respective, în funcție de efectivul demografic pe care
6

îl antrenează. Unul dintre termenii adesea întâlniți în cadrul migrației este exodul demografic, în
cadrul căruia se remarcă cu preponderență cel rural. Diferența dintre imigrări și emigrări
evidențiază bilanțul migratoriu, care în cazul unui sistem deschis este completat de un bilanț
demografic natural (Vert, 2001).
Studiul mișcării migratorii impune analiza unor aspecte importante, precum (Vert, 2001):
-Intensitatea migrației totale sau pe subcolectivități pe baza unor criterii socio-economice,
culturale sau demografice precum sexul, vârsta, starea civilă, etc.;
-Orientarea fluxurilor de migrație, fie dinspre sat spre oraș, fie dinspre oraș înspre sat;
-Structura emigranților în funcție de țara de destinație, respectiv structura imigranților în
funcție de țara de origine. De exemplu, migrația mai accentuată a populației masculine va
influența structura pe sexe atât în localitatea imigrantă, cât și în localitatea emigrantă;
-Sezonalitatea în situația unei mișcări flotante;
-Cauzele migrației;
-Dinamica migrației;
-Efectele migrației asupra structurii populației. Dacă intrările într-o localitate vor influența
grupele de vârstă tânără, efectul migrației va fi îmbătrânirea pentru localitatea de unde se
pleacă și întinerirea pentru localitatea gazdă. În acest caz, și natalitatea și mortalitatea vor
avea de suferit. În cazul migrației rural-urban, efectul va fi creșterea natalității din mediul
urban în concordanță cu concepția tradițională specifică mediului rural care încurajează
natalitatea.
Așadar, studiul mișcării migratorii impune analiza indicatorilor demografici:
-Migrația brută (Mb) – reprezintă suma imigranților (I) și a emigranților (E) (Vert, 2001):
Mb= I + E
-Migrația netă (Mn) – reprezintă diferența dintre numărul imigranților (I) și numărul
emigranților (E) (Vert, 2001):
Mn= I – E
-Rata migrației brute (R mb) – reprezintă raportul dintre migrația brută (M b) și numărul
mediu al populației (P m). Se poate calcula și pentru perioade mai reduse precum o lună,
un trimestru, un semestru prin intermediul indicilor sezonalității (Vert, 2001):
Rmb = (I + E) / Pm × 100(1000) = Mb / Pm × 100(1000)
-Rata migrației nete (R mn) – reprezintă raportul dintre migrația netă (M n) și numărul mediu
al populației (Pm) (Vert, 2001):
Rmn = (I – E) / Pm × 100(1000) = Mn / Pm × 100(1000)
7

-Rata de imigrare (R i) – reprezintă raportul dintre numărul imigranților (I) și numărul
mediu al populației (P m) (Vert, 2001):
Ri = I / Pm × 100(1000)
-Rata de emigrare (R e) – reprezintă raportul dintre numărul emigranților (E) și numărul
mediu al populației (P m) (Vert, 2001):
Re = E / Pm × 100(1000)
-Diferența dintre rata de imigrare și rata de emigrare reprezintă rata migrației nete (Vert,
2001):
Ri – Re = I / Pm – E / Pm = (I – E) / Pm = Rmn
1.3Conținut
Mobilitatea populației este un proces continuu de schimbări și poate presupune sau nu
modificarea domiciliului stabil al unui individ (Vert, 2001). Făcând o analiză a situației
migrațiilor în prezent, precum reiese și din cartea lui Ilinca, N.,”Geografie umană”, se remarcă a
diversificare a caracteristicilor acestora. De asemenea, dacă în trecut lumea era atrasă de migrația
spre alte continente în scopul descoperirii de noi teritorii sau în scopul schimburilor, în prezent
primează migrațiile din cadrul aceluiași continent, cu accent asupra celor care depind de
sezonalitate, cum este cazul agriculturii. Aceasta este dirijată de forța de muncă ieftină, din țări
mai puțin dezvoltate spre țări mai dezvoltate. În ceea ce privește statele în curs de dezvoltare,
foarte răspândite astăzi sunt emigrările spre SUA și Canada al persoanelor cu o calificare
superioară și o emigrare spre Europa al indivizilor din statele mai slab dezvoltate din Orientul
Mijlociu, Asia centrală și de Est și America de Sud, deși dominante rămân tot migrațiile din
considerente economice. Astfel, majoritatea se concentrează spre zone mai dezvoltate cu specific
asupra Europei de Vest (în special după 1960 din Italia, Grecia, Spania, Portugalia, Turcia,
Serbia, România, etc. spre Germania – peste 4,5 milioane de indivizi – Franța – 4,4 milioane de
indivizi – Marea Britanie – 3,5 milioane de indivizi, dintre care 1,5 milioane sunt negri – Elveția
– 1 milion de indivizi la care se adaugă și altele) precum și asupra S.U.A (din Europa, America
Latină, estul și sud-estul Asiei). În comparație, Asia nu joacă un rol important pentru deplasările
intercontinentale, însă Orientul Apropiat este extrem de căutat pentru resursele de petrol spre
care s-au îndreptat peste 5 milioane de persoane. De asemenea, Japonia, la fel ca și Africa de Sud
sunt importante din punct de vedere industrial. Australia și Noua Zeelandă este într-un loc
fruntaș printre europeni și asiatici. America de Sud manifestă atractivitate, în special, în Brazilia
și Argentina.
8

Printre consecințele cele mai importante ale migrației reprezintă o nouă răspândire a
populației pe un anumit teritoriu, cu influență asupra numărului de locuitori. Astfel, centrele de
emigrare pot suferi o scădere a numărului de locuitori, pe când centrele de imigrare se pot
confrunta cu o suprapopulare. De asemenea, structura populației, atât în localitatea de emigrare,
cât și în cea de imigrare pot avea de suferit. În mod normal, structura pe sexe evidențiază o
creștere a populației masculine în localitatea de imigrare, iar structura pe grupe de vârstă
evidențiază o creștere a populației tinere în localitate de imigrare (Baranovsky, Niculina, 1984).
Pe plan economic, V. Cucu menționează în lucrarea ”Geografia populației și așezărilor
omenești” o schimbare radicală a modului de structurare a forței de muncă pe parcursul unui an,
precum și mărirea duratei unei zile de lucru în mod artificial și ineficient și irosirea inutilă de
energie prin transport, care duce și la aglomerarea excesivă a principalelor mijloace de deplasare.
Astfel, entru remedierea acestei probleme se investește într-un mod nerațional capital care ar fi
putut fi utilizat în favoarea altor activități economice. De asemenea, pe plan social, V. Cucu
menționează destrămarea familiei prin repercusiuni asupra școlarizării celor mici și legăturii
dintre părinți.
1.4Cauze
Factorii care influențează răspândirea populației pe un anumit teritoriu pot fi grupați astfel
(Cucu, 1974):
-Factori grografici – sunt acele componente ale naturii care influențează desfășurarea unei
activități fie permanent, fie pentru o perioadă de timp limitată. În această categorie se
încadrează: caracterul topografic al reliefului, gradul de accesibilitate spre și dinspre
teritoriul respectiv și gradul de fertilitate, resursele solului, condițiile climatice, vegetația
și hidrografia;
-Factori social-istorici – cuprind totalitatea evenimentelor istorice și totalitatea relațiilor
dintre state care au determinat sau au constrâns migrația;
-Factori tehnologici – sunt corelați cu potențialul economic al unui teritoriu.
Migrațiile sunt determinate de cauze variate, iar cele mai reprezentative sunt următoarele
(Cucu, 1974):
-Suprapopularea – fenomen care desemnează o discrepanță între numărul populației și
resursele disponibile, cu urmări directe asupra venitului și posibilităților de muncă. Are
loc atunci când natalitatea este mai mare decât mortalitatea și se produce în special în
zona rurală, unde concepția tradițională asupra natalității domină evoluția economică.
9

Este, așadar, influențată atât de situația economică, cât și de cea culturală, psihologică sau
sanitară a populației din teritoriul respectiv;
-Dezvoltarea rețelelor de comunicație – fenomen care determină răspândirea și
dezvoltarea industriei și a forței de muncă în acel teritoriu și este întâlnit mai ales în țările
dezvoltate. Transportul maritim a fost cheia migrațiilor intercontinentale de-a lungul
istoriei;
-Cataclismele și maladiile – situațiile defavorabile dintr-o zonă care au constribuit la
migrații bruște și însemnate;
-Cauze de ordin psihologic – de exemplu atractivitatea munților pentru populațiile de la
câmpie;
-Cauze ecologice – migrațiile determinate de poluarea mediului natural și antropic care,
astfel, se constituie drept zone de discomfort
-Cauzele de ordin social – migrațiile determinate de situația politică și economică
(caracteristice migrațiilor contemporane), religioasă, culturală, sau istorie.
Așadar, migrația demografică antrenează mai multe categorii de populație în conformitate cu
factorii și condițiile care au determinat deplasarea (scop, durată, ritmicitate, etc.). Prin urmare,
distingem (Cucu, 1974):
-populația migratorie – acea populație care se deplasează de la o localitate la alta (inclusiv
dintr-un mediu rural spre un mediu urban), sau chiar și de la un continent la altul,
modificându-și domiciliul și locul de muncă. În urma mobilității teritoriale se poate
distinge o populație emigrantă și o populație imigrantă. Zona de emigrație se conturează
acolo unde apare un surplus de populație dublat de presiunea asupra resurselor naturale și
sociale care fac din migrație o necesitate, populația respectivă fiind denumită populație
emigrantă, iar zona de imigrație se conturează printr-un surplus de resurse, populația care
se deplasează fiind denumită populație imigrantă. Așadar, prin funcția pe care o
îndeplinește, mobilitatea teritorială a populației formează un echilibru între cele două
zone, de emigrație respectiv imigrație și este însoțită de schimbări în mediul social,
cultural, economic și în efectivul populației. Migrația depinde atât de zona de plecare, cât
și de cea de sosire, de intensitatea și de natura migrației, etc. ;
-populația navetistă – acea populație care se deplasează în fiecare zi din localitatea de
reședință într-o altă localitate în scop lucrativ;
-populația sezonieră – acea populație care se deplasează fie pentru o anumită perioadă de
timp, fie periodic, adică lunar, anual, etc., în scop lucrativ, curativ sau recreațional pe
10

perioada concediului sau vacanței. Au apărut, astfel, localitățile balneoclimaterice sau de
agrement;
-populația flotantă – acea populație care se deplasează într-o altă localitate pe o durată mai
mare de 48 de ore, dar fără să fie însoțită de o schimbare a domiciliului de bază. Scopul
deplasării este munca, recreerea, etc.
1.5Tipuri și forme de migrații
Se poate identifica o varietate tipologică a mobilității în teritoriu a populației, în funcție de
anumite caracteristici. Așadar, vorbim despre următoarele tipuri de migrații:
-După durata și natura deplasărilor – se pot identifica migrații definitive (forțate, libere pe
o anumită întindere, industriale sau agricole – numite exoduri rurale), migrații temporare
sau sezoniere (pentru industria de exploatare și prelucrare a lemnului și agricultură, cu o
forță de muncă mai scăzută decât în cazul deplasărilor zilnice, dar pe o distanță mai
mare), migrații ritmice sau diurne;
-După scop – se pot identifica migrații economice, migrații turistice, migrații religioase
sau pelerinaje, etc.;
-După modul de desfășurare – se pot identifica migrații neorganizate și migrații
organizate. Cele din urmă pot fi: definitive (invazii, colonizări, migrația vânătorilor,
migrația agricultorilor), ritmice (nomadism pastoral sau al pescarului, vânătorului,
culegătorului), cu caracter de seminomadism (agricolă și pastorală de munte) (Cucu,
1974);
-După efectiv – se pot identifica migrații individuale, migrații în grupuri și migrații în
masă;
-După mediul de rezidență – se pot identifica migrații rural-urbane, urban-rurale,
interrurale, intrarurale, interurbane și intraurbane;
-După criteriul administrativ – se pot identifica migrații interne precum exodul rural sau
navetismul (care a a antrenat cu timpul tot mai mulți indivizi direct proporțional cu
dezvoltarea potențialului economic. De exemplu, în anul 1972, I. Blaga apreciază un
număr de 1,1 – 1,2 milioane de indivizi care practicau navetismul. În România, pe locul I
ca centru de polarizare se situează Bucureștiul, urmat de Brașov, Cluj-Napoca, etc.) și
migrații externe precum migrațiile internaționale sau intercontinentale (Vert, 2001) .
11

De asemenea, în funcție de imigranți, migrațiile internaționale se pot clasifica, la rândul lor în
(Ilinca, 1999):
-Migrații cu refugiați – acele persoane care se deplasează din motive politice sau
religioase, fiind afectați de constrângere, risc sau jigniri;
-Migrații cu deportați – acele persoane care sunt transportați forțat spre alte meleaguri din
considerente politice. Este cazul celor din Polonia, Basarabia și Bucovina de Nord după
cel de-al doilea război mondial sau al Indiei, Liban, Pakistan, Irak în Asia;
-Emigrări – acele persoane care pleacă în speranța unui trai mai bun, pentru a munci.
2.MIGRAȚIA INTERNAȚIONALĂ A ROMÂNIEI
În România, pe de o parte, migrația spre exterior din vremurile apuse nu s-a bucurat de un
număr foarte mare de oameni, întrucât românii erau mai mult limitați regional și în timp ( Truți,
S., Crețan, R., Sârbovan Cătălina Ancuța, 2000 ).
Dintre colonizări, unele dintre cele mai importante sunt cele cu români moldoveni
desfășurate în mai multe valuri succesive. Prima a avut loc în secolele XIV-XVI în regiunea
Jitmorului. Următoarea a avut loc în secolul al XVIII-lea cand au fost atribuite românilor diverse
teritorii în bazinul superior al Donețului și al malului Niprului. A treia colonizare a avut loc între
anii 1739-1740 și 1750-1771, când armata rusă, fiind în retragere, a luat ostateci români și s-au
întemeiat regimente: unul moldovean și unul muntean. A patra colonizare a avut loc între 1774-
1793 când imperiul rus și-a extins teritoriul, formându-se Moldova Nouă, dat fiind prezența
covârșitoare a moldovenilor pe acest teritoriu. ( Truți, S. et al, 2000).
O altă categorie de colonizări este cea a românilor transilvăneni din cea de-a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, care au venit cu turmele în nordul Mării Negre, Crimeea,
Georgia, Cuban și estul Mării Caspice ( Truți, S. et al, 2000).
Așadar, abia odată cu începutul secolului al XIX-lea, s-a remarcat o creștere a numărului
migrațiilor din Transilvania și Bucovina (aproximativ 300 000) spre Canada, SUA, Argentina,
etc. din cauza opresiunilor politice la care erau supuși românii sub influența austro-ungară
respectiv sovietică. Astfel, cei din Bucovina au suferit numeroase deportări în U.R.S.S. cu
numeroase așezări de români care s-au ucrainizat cu timpul. În anul 1930 ponderea românilor în
Bucovina a ajuns la 34,4%, această perioadă fiind caracterizată prin intensificarea procesului de
asimilare și rusificare prin metode brutale și subtile. Limba, cultura, obiceiurile și modul de viață
specific românești au fost înlocuite cu cele ruso-ucrainene. Chiar și la sate populația română a
scăzut la valori între 10 și 40%, unele sate precum Ciucu Mare, fiind în prezent complet
12

ucrainizate, proces cauzat atât de migrațiile masive și căsătoriile mixte, cât și de lipsa
învățământului în limba română și de presiunile asupra populației în ceea ce privește școala,
administrația și biserica. Există doar câteva excepți în care ponderea populației române a rămas
majoritară: Tureatca (91,4%), Corcești (90,9%), Pătrăuții de Sus (90%), etc. ( Truți, S. et al, 2000).
Astfel, numărul emigranților a atins apogeul în prima jumătate a secolului al XX-lea, cu
precădere în anii 1926-1932, când s-au atins valori de peste 70 000 de persoane. De asemenea, în
urma celor patru deportări masive ale imperiului rus (1940-1941, 1944-1948, 1949 și 1954-1964)
80 000 de români au fost aduși până în Siberia și chiar dincolo de aceasta, până pe țărmurile
Pacificului în condiții de neimaginat ( Truți, S. et al, 2000).
În perioada 1990-1996 numărul persoanelor emigrante din România a atins 326 759 indivizi,
dintre care 168 863 s-au stabilit în Germania, 40 873 s-au stabilit în Ungaria, 25 873 în S.UA., 1 568 în
Canada și 11 197 în Franța. Dintre aceștia, 130 137 erau români (Ilinca, 1999).
Între anii 1992-1997 numărul persoanelor emigrante a scăzut de la 31 152 la 19 945,
remarcându-se o pondere mai mare a populației de sex feminin în 1997. Așadar, statisticile arată
că în anul 1992 predomina populația de sex masculin cu o pondere de 51,6%, pe când în 1997
predomina populația de sex feminin cu o pondere de 52,7%. În ceea ce privește structura pe
vârste, se remarcă faptul că ponderea populației tinere cu vârste de sub 18 ani a scăzut de la
20,8% în 1992 la 17,8% în 1997, în timp ce a crescut ponderea populației adulte și vârstnice de
la 42,6% în 1992 la 58,7% în 1997 care au plecat în speranța unui loc de muncă mai favorabil
(Truți, S. et al, 2000).
În ceea ce privește spațiul în care s-au stabilit emigranții de-a lungul timpului, de
remarcat este faptul că majoritatea s-au stabilit în țări precum Germania (unde ponderea a scăzut
de la 44,4% în 1992 la 2,9% în 1997), Ungaria (unde se remarcă o scădere de la 13,7% în 1992
la 9,5% în 1997), Austria (10,1% în 1992 și 7,8% în 1997), Franța (se remarcă o creștere de la
3,9% în 1992 la 5,7% în 1997), Suedia (2,2% în 1992 și 2,3% în 1997), Grecia (0,5% în 1992 și
1,2% în 1997), etc. În afara Europei, ponderi semnificative de emigranți s-au atins îm spațiul
american, cu precădere în SUA și Canada (de la 6,7% în 1992 la 14,4% în 1997 respectiv de la
5,1% în 1992 la 11,7% în 1997), spațiul asiatic, cu precădere în Istrael (de la 1,5% în 1992 la
2,7% în 1997) și spațiul australian (de la 0,9% în 1992 la 1% în 1997). De asemenea, de remarcat
este nivelul de educație mai ridicat al emigranților spre țări precum SUA, Canada, Germania,
Franța, care au putea influența negativ cercetarea științifică din România ( Truți, S. et al, 2000).
Pe de altă parte, imigrația s-a bucurat de un succes mai mare și s-a manifestat sub forma
cuceririlor și colonizărilor. Astfel se explică și invazia maghiarilor în Transilvania în secolele XI
– XII, imigrările muncitorilor agricoli din secolele XVIII – XIX în Banat (italieni) sau pe Valea
Dunării (bulgari), imigrările muncitorilor minieri în Banat sau pe Valea Jiului (germani și cehi),
13

etc. Cu toate acestea, continuitatea populației române din spațiul carpato-danubiano-pontic este
de necontestat, iar migrațiile între regiunile țării sunt vechi și continui, influențate de anumite
cauze sociale, economice, politice, religioase, etc. (Truți, S. et al, 2000).
Așadar, analiza datelor la nivelul localităților demonstrează faptul că pe teritoriul țării
noastre a existat întotdeauna o arie de plecare și o arie de sosire, deci vorbim despre spații cu
caracter endodinamic și spații cu caracter exodinamic. Spațiile exodinamice caracterizează în
special mediul rural, cu o economie mai puțin variată și cu un grad mai mare de izolare față de
arterele de comunicație principale. Totuși, acest lucru nu este exclusiv, spațiile exodinamice fiind
întâlnite și în mediul urban. Aceste zone înregistrează un deficit migratoriu de fluxuri de forță de
muncă, în special, și cu un bilanț migratoriu negrativ. Numărul celor plecați este mai mare decât
al celor sosiți în Podișul Moldovei (în special în Câmpia Moldovei și Podișul Bârladului),
Subcarpații Curburii, Podișul Getic și Podișul Transilvaniei. Totuși, majoritatea orașelor mici și
mijlocii au înregistrat un bilanț migratoriu pozitiv în intervalul analizat, întrucâ s-au bucurat de
dezvoltarea industriei și a construcțiilor (Truți, S. et al, 2000).
Analiza vestigiilor arheologice și a documentelor istorice au relevat răspândirea mult mai
largă a românilor, dincolo de delimitările României de astăzi, astfel încât granițele naturale nu au
reprezentat un obstacol în răspândirea poporului. Numărul românilor de peste granițe este în
prezent de aproximativ 12 milioane conform … Majoritatea dintre aceștia s-au deplasat în
contextul migrațiilor și colonizărilor, procese mult mai evidente la frontiera de vest, sud și sud-
est a României. De asemenea, se remarcă și cazul aparte al Basarabiei și al Bucovinei, rupte din
blocul etnic autohton și unitar al României datorită unor conjuncturi și împrejurări istorice
nefaste. Așadar, ținuturi locuite permanent de români au avut de suferit de-a lungul timpului,
neținându-se cont de drepturile istorice sau de criteriile demografice (Truți, S. et al, 2000).
În prezent, românii sunt încă răspândiți în toate statele limitrofe în condițiile
reglementărilor statelor de care aparțin, însă în zilele noastre se remarcă o îndepărtare tot mai
mare față de conștiința etnică și de tradițiile românești, cu atât mai mult cu cât distanța față de
teritoriul de baștină este mai mare și reglementările în vigoare sunt mai stricte (Truți, S. et al,
2000).
Cea mai mare pondere a românilor se găsește la granița de nord și de est a statului (circa
89%), cu precădere în Republica Moldova (circa 78,5%). Acest teritoriu devenit stat independent
la 27 august 1991, și și-a păstrat denumirea străveche de Moldova în loc de Basarabia pentru a
desemna existența aceleiași etnii de la Carpați până la Nistru. Drept urmare, majoritatea
raioanelor și orașelor din cadrul republicii au rămas locuite majoritar de români, cu câteva
14

excepții (Tighina, Tiraspol, Râbnița din regiunea Nistrului și Comrat, Ceadâr-Lunga, Taraclia
dominate de găgăuzi). Regiunea Cernăuți numără 417 localități, dintre care 87 sunt românești,
ceea ce înseamnă 184 480 de români și moldoveni, adică 19,4% din totalul populației. Restul de
20 000 din afara orașului se concentrează în raionul Noua Suliță (peste 56 000 de români),
Adâncata-Hliboca (38 686 români), Storojineț (33 716 români) și ținutul Herța (27 157 români).
Acesta este modelul care demonstrează cum că un ținut care nu a aparținut statului român a
rămas românesc din punct de vedere demografic, în ciuda tuturor îngrădirilor și încercărilor de
deznaționalizare prin intermediul deportărilor. Numeroase izvoare istorice dovedesc acest lucru,
printre care se numără cele scandinave din secolul al XI-lea (Truți, S. et al, 2000).
Un alt grup masiv de români se evidențiază la Odessa în sudul Basarabiei și pănă la Balta
în nord cu o populație de români de 144 534 la ultimul recensământ, dintre care 73% trăiau la
sate și 11 000 de români în orașul port Odessa. Acesta este urmat de Reni cu 7 071 români și de
Ismail cu 3 902 români, în Basarabia concentrându-se cea mai mare parte a populației românești.
Un număr ridicat se găsesc și în unitățile administrative transnistriene Kotovsk cu 13 959 români
și Ananiev cu 8 108 români. În comparație, celelalte orașe porturi, Chilia și Cetatea Albă, nu
depășesc 3 000 de români (Truți, S. et al, 2000).
De asemenea, regiunea Bucovinei, inclusiv ținutul Herței s-a caracterizat prin politici de
deznaționalizare și deportări, fiind timp de 143 ani sub stăpânire habsburgică și 50 ani sub
stăpânire sovietică (Truți, S. et al, 2000).
Transcarpatia, în nord-vestul Maramureșului, este tot o regiune din cuprinsul Ucrainei
care este locuită de numeroși români. Deși au pondere mică, de doar 2,5%, aceștia sunt
organizați în grupuri compacte de 30 000 de locuitori care și-au păstrat limba maternă româna,
precum și tradițiile și portul specific maramureșean. Se localizează în dreapta Tisei în Slatina,
Biserica Albă, Cărpiniș și cele trei Ape (de Sus, de Mijloc și de Jos). Împrejurările nefaste în
care s-au purtat tratativele între părțile implicate au condus, totuși, la pierderea de către România
a Maramureșului de peste Tisa. De asemenea, românii mai sunt prezenți pe teritoriul Ucrainei în
încă 13 regiuni (Crimeea, Donețk, etc.), în special din cauză că au fost forțați să muncească
pentru exploatarea carboniferă din Donețk și în construcții. (Truți, S. et al, 2000).
Alte state ale fostei Uniuni Sovietice locuite de români sunt țările baltice, Bielorusia,
Georgia, Armenia, Azerbaidjan unde numărul lor este mai mare de 15 000, dar și în Federația
Rusă sau chiar și în cele mai puțin populate părți ale Siberiei și pe coastele Oceanului Înghețat
15

până peste Cercul Polar, Câmpia fluviului Obi sau Kamceatka, în toate aplicându-se politica de
dezrădăcinare etnică (Truți, S. et al, 2000).
Orientul Îndepărtat numără aproximativ 57 000 de români care lucrează în mine, pe
șantiere, la exploatarea pădurilor sau în fermele zootehnice. Aceștia se întâlbesc la nord de
Vladivostok, pe afluenții Amurului sau în apropiere de Habarovsk în Rusia și până pe litoralul
Pacificului (Truți, S. et al, 2000).
De asemenea, și Kazahstanul deține un număr apreciabil de români (mai mult de 30 000)
aduși forțat aici în anii 1954-1968 pentru munci agricole, la fel ca și în Turkmenistan și
Uzbekistan (8 421 de români) aduși pentru irigație. (Truți, S. et al, 2000).
Așadar, toate aceste situații nefaste dovedesc politica de discriminare a poporului român
în scopul diminuării numărului și influenței acestora din fostele teritorii de baștină anexate prin
forță de către imperiul rus. În vigoare și astăzi este pactul secret Ribbentrop-Molotov.
Deportările, noua împărțire administrativ-teritorială și crearea R.S.S. Moldovenească în anul
1940 din care erau excluse județele Hotin, Ismail și Cetatea Albă, la fel ca și nordul Bucovinei și
Ținutul Herței incluse în cadrul Ucrainei, nu ai făcut decât să ducă la scindarea unității etnice.
Populația din aceste teritorii au suferit de foamete, deportări și înlocuirea elementului românesc
cu impunerea limbii ruse ca limbă de stat și introducerea alfabetului rusesc în detrimentul celui
latin. (Truți, S. et al, 2000).
Dincolo de aceste situații nefaste, o pondere însemnată de români se găsește și pe
teritoriul altor state vecine României în urma migrației sau a transhumanței. Sunt incluse, așadar,
Ungaria (în special din zona dinspre Satu Mare până la Mureș), Serbia (Vojvodina, Timoc-
Morava, etc.), Bulgaria (pe valea Dunării), Bosnia-Herțegovina, Slovenia, Croația, Macedonia,
Grecia, Albania, Austria. Dovada prezenței românilor pe aceste teritorii este dată de elementele
toponimice și etnografice de pe aceste meleaguri. De asemenea, alte țări ale Europei cu o
pondere însemnată a românilor sunt Italia, Spania, Portugalia, Norvegia, Suedia, Luxemburg,
Olanda, Belgia, Franța, Marea Britanie, Germania, etc. În America de Nord și de Sud se remarcă
S.U.A., Canada, Venezuela, Argentin, Mexic) la care se adaugă părți din Australia, Africa și
Asia (Truți, S. et al, 2000).
3 Hărți (de unde se pleacă, unde se merge – Europa, nivel global)
Verificat datele după INS + adăugat date concrete pt Ungaria, Serbia, Bulgaria ..
16

3.REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
4.ROMÂNIA – CARACTERIZARE ECONOMICĂ
Starea economică și socială dintr-un anumit teritoriu oferă informații relevante cu privire
la caracteristicile populației care trăiește pe acel teritoriu, cu accent asupra resurselor disponibile
și asupra relațiilor sociale specifice. Orice activitate economică are la bază o resursă naturală, de
unde reiese și caracterul indispensabil al omului față de natura înconjurătoare. În funcție de
conjunctura politică, resursele pot să fie valorificate sau defavorizate, cum ar fi, de exemplu,
foametea din perioada capitalismului (Cucu, 1974).
Tratatul de geografie – pg 206…. + dinamica si str leg economice externe – pg 440…
BIBLIOGRAFIE
Cucu, V., (1974), Geografia populației și așezărilor omenești , Editura didactică și pedagogică, București,
405p.
Ilinca, N., (1999), Geografie umană – Populația și așezările omenești , Editura Corint, București, 182p.
Truți, S., Crețan, R., Sârbovan Cătălina Ancuța, (2000), Geografia umană și economică a României ,
Editura MIRTON, Timișoara, 202 p.
Vert, C., (2001), Geografia populației – teorie și metodologie, Editura MIRTON, Timișoara, 208 p.
*** (1984), Geografia României – volumul II – Geografia umană și economică , Editura Academiei
Republicii Socialiste România, București, 544p.
17

18