Specializarea filosofie [626705]

UNIVERSITATEA “ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA
Facultatea de Istorie și Geografie
Specializarea – filosofie

LUCRARE DE LICENȚĂ
Daimonul lui Socrate

Coordonatori științifici:
Viorel Guliciuc Marius Cucu

Absolvent: [anonimizat], 2018

2
Introducere
Europa grecească (circumstanțe)
Culmea civilizației înfloritoare constă în comunitate, prin grandoare și dezvoltare –
civilizare – opoziție ce manifestă fenomenul civilizării. Sistemul simplu ca mijloace bine alese
este specific statului mic. Concret, la un nivel simplu, statal, se putea experimenta demersul
filosofic al teoriilor filosofice. Concepție realizată prin tratatul prin care Filip al Macedoniei,
tatăl lui Alexandru l -a încheiat cu statele Eladiei din Corint. Un ideal realizat de a fi realizat
datorită relațiilor interstatale, o supunere ce nu își găsea rostul față de monarhie sau străinătate,
delimitarea conducerii militare care reflectă mentalitatea comună ce devenea insuficientă
pentru un eventual război. În schimb, se câștiga libertatea – conformă cu aspirațiile și
autonomia – propria centralizare. Supremația este una spirituală câștigată, dar a cărei resurse
se termină deoarece nu pot conserva idealul, punct de vedere ce trebuie reconsiderat.
Un curs trebuie să fie coerent, atât prin funcția lui cât și prin gândirea ca atare.
Importante sunt problemele filosofice.
Orice reprezintă cercetarea în sine, delimitată, se implică o sumă de probleme sau
speculații filosofice. Specificul filosofiei: mereu tema reflecției, ceea ce se spune despre
adevăr.
Cel puțin patru sunt motivele care mi -au îndreptat atenția, mintea și sufletul către tema
acestei lucrări de licență. „Daimonul lui Socrate”. Mai întâi, Socrate, viaPlaton, te învață cum
să gândești și nu ceva gândit, delimitat deja. Apoi, coerența gândirii lui Socrate, viaPlaton, este
un compus din idei distincte, dar care nu sunt clare prin evidența lor. În plus, poți să -l înțelegi
pe Socrate, viaPlaton, mai bine decât s -a înțeles el însuși, adică este o intimitate a unui mod de
gândire care, odată însușit, se poate dezvolta, adapta sau lua ca aparținându -i lui Socrate
(Platon) – ce vrea să spună Socrate: că așa gândim anume judecăți. Nu în ultimul rând, filosofia
lui Socrate este una accesibilă, una care te îndrumă și te face mai înț elept , posedând -o.

Firească și legitimă pentru un început de problematizare este întrebarea: Cine a fost
Socrate?

Socrate a fost un filosof care a apărut datorită unei crize în știința gândirii și tocmai de
aceea gândirea lui a avut un real impact politic și social. El este statornic în gândire, și se opune
încercărilor de nihilism. El îi redă gândirii valoarea pe care o merită și de care nu se poate
dispensa. Revenind la calitatea gândirii și rolul ei în viață și știință (în experiență), Socrate,
deși incomod, reușește să le arate sofiștilor de ce există un mod de gândire diferit de al lor, cel
așezat pe baze raționale, necesar subiectului cunoscător; de ce adevărul este altul, adică acela
al ideilor imuabile; de ce știința ideilor și nemurirea sufl etului sunt, de fapt, inteligența puternic
creatoare, dar și simțul comun care aderă la valori (inteligența).
Categoriile filosofice noi, originale ale lui Socrate, sunt elemente ale gândirii. Ele sunt
fie prescrise, fie descoperite de experiență. Ele sunt elementul ultim în care se reflectă gândirea.
Funcțiile gândirii se materializează în noțiuni. Asemenea nevoii de a avea ceva palpabil, aceste
noțiuni sunt schimbătoare, dar foarte concrete; ele sunt date de operații logice mentale și sunt

3
fixate drept ce ea ce e real în raționamente. Sunt produsul propriei gândiri și mai puțin o
necesitate, deoarece ele există deja ca reprezentări.
Categoriile sunt judecăți de nivel mediu, adică ceea ce mediază în gândire, ceea ce face
legătura judecăților universale cu noțiuni practice. Ele sunt unități de mișcare, de înțelegere –
intuiție, de profilare (specificul gândirii) a unei anumite direcții; li se dă o sensibilitate
empirică, dar dezvoltată cognitiv – are un aspect al adevărului care poate fi intrinsec – natura
gândirii – sau extrinsec – delimitare substanțială (eu exist prin ceea ce gândesc).

La fel de firească ar putea fi și întrebarea: A creat Socrate o „școală” filosofică?
Socrate nu a creat o școală filosofică. El și -a transmis învățăturile prin viu grai,
preferând compania unor oameni din toate păturile sociale și preferând un daimonion , adică un
însoțitor -veghetor la consimțirea morală față de ceea ce este superior – gândirea nemuritoare
și universală –atitudine de care nu s -a despărțit niciodată și căreia i -a rămas fidel până la
sfârșitul vieții.De aceea a avut un discipol precum Platon, care a înțeles să îi continuie și
dezvolte unele dintre idei. Platon nu renunță la acea rațiune pură dată de zei daimonion -ului și
nu amestecă nimic din falsitatea umbrelor ( în întregime false) în ceea ce e real.
Gândirea este unică ideală, există pentru ea însăși ca o capacitate.Iar ceea ce este dat ca
real este omul însuși, delimitat de alte viețuitoare și lucruri.

Privit de contemporani, Socrate era numit de Aristofon și de alți sofiști ca „impropriu
numit sofist”1, adică era privit cu neîncredere, deoarece rațiunea înșeală, iar legile gândirii, în
subiectul cunoscător le erau străine. Mai mult, Socrate era privit ca având intenții diabolice,
dar lucrurile nu au stat așa, întrucât el a redat umanitatea celor care voiau ca rațiunea să nu
însemne nimic în verticalitatea experiențelor posibile, adică imposibile.

Nu există istorie a gândirii grecești decât în funcție de personajul Socrate, iar istoria nu
ne permite să facem d in el un personaj istoric.
Nu doar înțelesul gândirii și al vieții lui Socrate rămâne pentru noi un mister, ci și
semnificația morții sale. După spusele lui L. Brunschvicg: cunoașterea prin imitație deoare nu
se știe nimic și atunci Socrate a existat real mente; aceasta este trăsătura esențială pe care i -o
recunoaște Kerkegaard: aceea de a fi fost un existent. Această simplă definiție atât de banală,
în aparență, conține poate în ea cele necesare înțelegerii lui Socrate; dar înainte de a vedea ce
implică ea , va trebui să schițăm un tablou al principalelor momente din viața lui Socrate – adică
presocraticii, sofiștii, Socrate.
Socrate refuză dilema a ceea ce poate fi cunoscut. Ceea ce are sufletul nativ este o
putință de cunoaștere, deci o realitate exterioar ă ce există într -o anumită măsură în el. Astfel,
că interioritatea fiecăruia dintre noi nu este ceva închis în sine, ea se deschide către o
dimensiune transcendentă, care conferă o anume semnificație, reminiscența nu este altceva
decât redescoperirea punct ului de unde cunoașterea subiectului devine cunoaștere a lumii.
Templul de la Delfi poartă înscrise pe fronton diferite formule de înțelepciune, între
care și celebra acest cunoaște -te pe tine însuți vrea să spună că o personalitate este astfel datorită
percepției interioare, din care Socrate a făcut cheia de boltă a a gândirii sale.

1 Panati, Charles, „Cartea sfârșiturilor”, Editura Orizonturi, 2005 , p.13

4
Influența lui Socrate: pentru a situa problema în actualitatea sa permanentă, înclinăm a
spune că retorica și ortoepia sofiștilor corespund cu ceea ce astăzi numim acțiune psi hologică
– tehnică a manipulării omului situată în prelungirea unei științe despre om; iar aprofundarea
acestei probleme ne va permite să precizăm semnificația socratică a lu i acțiunea psihologică
este tocmai aceea de a gândi și a spori cunoașterea.
În filosofia urmașilor, se regăsesc următoarele idei ale lui Socrate: ideea de nemurire a
sufletului ;rațiunea se deosebește de sensibilitate și este inteligibilă; ea este forma ideală a unui
conținut, adică nu doar ce se înțelege, ci și ceea ce înțelegem și are calitate morală;adevărul
este de un nivel superior calitativ.
Și în filosofia românească este prezentă gândirea lui Socrate.
Filosofia lui Socrate a traversat timpul și timpurile.
Idealul socratic al înțelepciunii, niciodată atins în plenitudinea sa, le -a dat multor
gânditori rostul vieții.

Capitolul I

Noțiunea de daimonion

În lucrarea “Termenii filosofiei grecești” daimonion (daimon) este definit astfel:
prezență sau entitate supranaturală undeva între zeu (theos) și erou.
1. Credința în spirite supranaturale, tradiție păstrată de Olimpieni Daimonul ca fiind
soarta sa ce tinde spre fericire. Daimonul mai poate fi suflet, psihic, obîrșia divină
și puteri extraordinare.
Semnul divin este o influență rațională la ceea ce era cred ință populară.
2. Ideea de daimon ca un fel de “înger păzitor”: sufletele individuale își aleg daimonul
și devin ceea ce au caracteristic personal.
3. La Platon este prezentă ideea că daimonul este o figură intermediară între Olimpieni
și muritori.
1. Scurtă discuție
Socrate obișnuia să spună că un demon lăuntric, ceva de natură divină venea
întotdeauna să -l avertizeze în împrejurările dificile ale vieții sale.
Originalitatea lui Socrate te încântă, reflectă armonie și un spirit plastic, orientat către
adev ăr.
Am pierdut naivitatea. Sufletul care și -a pierdut aripile, citim în Phaidros , nu mai
urmează cortegiul zeilor, el s -a îngreunat și nu mai posedă decât slabe licăriri din lumina ce -l
învăluia odinioară. Chipul lui Socrate simbolizează urâțeniile contra dicțiilor și ale violențelor
la care ne condamnă aparențele, superficiale, unde totul este clar, dar de falsă claritate. În
spatele acestui chip aparent se găsește, însă, sufletul luminos al lui Socrate, care ne dă de
înțeles că umbra este incapabilă să se explice singură.

5
Întoarcerea filosofiei către religie a avut o sumă de cauze, unele interne, izvorând din
însăși evoluția cugetării antice, altele externe, de natură socială. Viața morală trebuie întemeiată
pe activitatea teoretică a inteligenței; rău l era considerat ca izvorând din ignoranță.
Suntem tentați să fim superficiali. Există trei sisteme, după cele trei vârste ale lui
Socrate ce trebuie să reprezinte unitatea operei.
1) Nebunia profetică: ceea ce cunoaște sufletul prin revelare divină calita te, pentru cei
aleși și necunoscută oamenilor de rând care o percep ca ceva imposibil pe de o parte,
pe de altă parte, ca fiind o patologie sau o deformare a caracterului cunoscut,
percepție a omului ce se îndeletnicește cu cele nefirești, adică aspirație înaltă a celor
divine prin renunțarea la lumesc. Este o preferință văzută ca înclinație, către
nebunie, deoarece cele superioare ale divinității restricționează comunicarea cu
oameni obișnuiți. Nebunia telestică: este relația directă om – Dumnezeu și reali tatea
trăirilor și persistența unor stări de beatitudine. Dumnezeu își găsește plăcerea
morală în individul care o primește ca pe o binefacere, un semn sau o pildă.
Nebunia poetică – încântarea în forme dată de un caracter perfect, al unui zeu, transmisă ca
fiind creația cea mai înaltă și mai generală și menită să poruncească în treburile practice
obișnuite.
2. Natura sufletului
a) Demonstrarea nebuniei sufletului
Pasiunea pură fiind lipsită de inteligență – ea doar o stimulează – face ca trăirile intense și
plăcute să dea o turnură magică chiar rațiunii ce este specifică celor care își înfrânează
simțurile; deci a controla pasiunea oarbă înseamnă a -i da o conotație în rați unea ce o
stăpânește și îi dă o valoare morală proprie trăirii. Cu alte cuvinte, a trăi pasiunea înseamnă
a o percepe și a o restricționa – a-i da limite raționale, chiar dacă mai largi – și a-i da un
folos sau un rost ceea ce este o încercare temerară în domeniul rațiunii
b) Imaginea mitică a nemuririi sufletului: sufletul, ca un atelaj înaripat
Zeul are o imagine mitică, supranaturală, ca fiind o forță mai presus de puterile sale și care
dă forță spirituală omului încercat de vicisitudinile istoriei. Acest o m prin practicarea
tehnicilor de îmbunătățire a unor calități face în mod necesar legătura cu o forță
supraomenească, adică un ideal – scop și desăvâșire în cele acum considerate supralumești
pentru a avea stări și aptitudini superioare în lupta cu forțe a le naturii, adică de a fi
combatanți cu cei ce sunt stăpâniți de calități – forțe interioare.
c) Viața sufletelor în cer și spațiul supraceresc. Procesiunea sufletelor de zei și daimoni
spațiul – supraceresc. Dificultățile sufletului care nu sunt divine. Suf lete sunt ca niște
forme energetice ce sunt îngrijite și îmbunătățite chiar formate în esență, dar care rămân
incorporale: deoarece este deasupra corpului supus la chinuri și îmbolnăviri sau
bătrânețe, sufletul este omul de deasupra acestora, acea imagine de sine ca ființă
iubitoare, în domeniul biologicului ridicolă, acea imagine spuneam prin care omul are
o structură ideală și un mod de a fi prin ea ce poate fi apreciat doar moral, adică este o
percepție lumească fără trupul lumesc în particularitatea vie țuirii și în ceea ce înseamnă
viață pentru oricine trăiește aceste fantasme.
d) Decretul Andrasteiei: ordinea încarnărilor. Recompense și sancțiuni.

6
Cel ce s -a ocupat cu sporirea sufletului și care nu a pricinuit mult rău celor din jur; cel atașat
de aceast ă viață și cel care trăieșțe prin sufletul său; cel care respectă ordine universală și
cel ce participă ca persoană ideală la comunitatea ce dă nemurire sufletului; cel ce se
regăseșțe pe sine într-o activitate spirituală, conștientizând că nu este un trup concret. Cu
alte cuvinte, avem o existență supraomenească, prin care se rânduiește reîncarnarea – adică
acea tendință de a fi altceva decât în prezent. Recompensele și sancțiunile sunt de sorg inte
divină, adică servesc unui Dumnezeu, iar acesta le dă ca pe tot ce poate fi ființă în relația
exterioară și directă, adică o imperfecțiune ce tinde la perfecțiune.
3. Drumul către idee: frumusețea, iubirea și reamintirea
Frumusețea este substratul orică ror încercări de a exista.
Iubirea este sufletul în acțiunea lui de a fi delimitat ca ceva propriu.
Reamintirea este descoperirea celor existente, celor care pentru că sunt existente ființează în
legătură exterioară cu noi.
a) Idee și reamintire
Idealul ex istă ca o restatornicire în cele prinse de putința cunoașterii pentru a rezolva
enigmele vieții, activitate, care este și propria lor trăire extinsă prin înlăturarea erorilor
pentru a descoperi propriile calități și afecțiuni, o fatalitate a gândirii super ioare ce dă sens
existenței.
Reamintirea este o recunoaștere asemeni lui Dumnezeu care își recunoaște plăcerea
morală într -un iubitor de cele sfinte. Apoi, ea poate fi o reconsiderare a celor existente până
la propria cufundare în dinamica naturală. Poate fi o libertate de gândire prin care se
valorifică naturalul, dar și naturalul absolut, adică ființă cugetătoare. A iubi rațiunea
însemnă a te implica total în cercetarea ei, astfel intuind bunătatea lui Dumnezeu sau
particularitatea rostului, adică Zeus.
b) Ce-a de-a patra formă a nebuniei: iubirea
Iubirea este un sentiment natural, adică propria simțire căreia i se dă rațiune suprasensibilă,
ce își găsește satisfacția în împlinirea ei. De la firescul unui caracter frumos, la pasiunea
gândirii, ne reprimăm t emporar simțirea pentru a o îndruma spre trăiri superioare și de mai
lungă durată, adică cele raționale.
c) Rolul privilegiat al frumuseții
Frumusețea fiind cea care atrage prietenie, deci asemănare, dar și gusturi date de diferențe
– delimitări logice – este deci ceea ce împrumută sufletul după înclinații prestabilite.
d) Neinițiatul și inițiatul în fața reflexului terestru al frumuseții
Neiniț iatul este cel naiv, dar cu o simțire mai puternică, în timp ce inițiatul față de impresia
unor reflexe normale ceea ce râvnește cu tot sufletul; este liniștea gândirii care a contopit
în sine ceea ce asemeni tuturor, dar se poate spune și de o inteligență prin care se analizează
și se delimitează ceea ce a fost o pornire naturală ca fiind și de sorginte divină.

7
4. Pasiunea iubirii
a) Nașterea pasiunii și drama căreia îi e supus sufletul îndrăgostitului
Pasiunea se naște dintr -o afinitate, adică dintr -o lipsă de venită cronică a ceva ce îți dorești
cu ardoare. Ea are intensitate și modifică în totalitate gândirea posibilă, dând o reflecție
adâncă și cu urmări ce devin decizii importante. Drama este ignorarea esenței naturale și
pieirea (sau sinuciderea) celor ce s unt menite doar pentru a exista până viul inițial se pierde
– adică o substanță omogenă ce și -a pierdut principala calitate.
b) Fiecare suflet îl imită pe Zeul din cortegiul căruia face parte. În ordinea sensibilă, Zeul
poruncește eroului, dar în viața pract ică omului îi folosește Zeul. Deci, dorința rațională
este zeiască, dar forma ideală imprimată omenescului este a unui particular –
supranatural, dând viață și însuflețind.
5. Îndrăgostirea: îndrăgitorul și iubitul
Manifestarea exterioară este îndrăgitorul, adică omul concret cu sentimente plauzibile; iar
iubitul este apanajul spiritului independent și cu mici urme de respect
a) Atelajul sufletului uman în condiția îndrăgostirii
Personalitatea și modul cum te -a format natura (caracterul) este acel ce dă valoare unei senzații
substanțiale, este și cel ce apreciază și dorește să o împărtășească.
b) „Valul purtător de dor” și contagiunea iubitului
Este modul de a te afla sub vremi – actualitatea unui spirit format de experiență; dar și a te
regăsi în celălalt și a -l schimba după afinități proprii.
c) Dragostea pereche: eros și antieros
Putem vorbi de asemănări care se doresc completate în viața spiritului, dar și de deosebiri care
scot în evidență ceea ce este bun, un suflet egoist, dar care se sacrifică reflectând rost ul iubirii.
d) Cele 2 deznodăminte posibile ale îndrăgostirii
Finalitatea nu este una stabilită. Conviețuirea nu este obligatorie, doar drepturile și obligațiile
în stat îi fac să conviețuiască. Putem vorbi de un suflet îndrăgostit și de o iubire practică. În
primul caz, avem persoana iubită în suflet, în al doilea o avem pentru totdeauna. Artiștii ignoră
al doilea aspect.
6. Concluzie: elogiul iubirii
Iubirea e cea mai frumoasă trăire, ceea ce rupe din tine și întregește sau jumătatea care devine
unitate organ ică.
A treia parte a dialogului
III. 1. Adevărul și condițiile discursului persuasiv
Adevărul este inteligență și empatie cu Zeus. Discursul este cel ce dă condițiile așteptate unei
expuneri de care toți au cunoștință ca fiind ideea făptuitoare realizabilă practic.
1) Retorică și știință

8
Ceea ce este gândit și atrage auditoriul la o activit ate sunt căi (mijloace, tendințe, scopuri, ideea
utilității), soluții la nevoie, dar și o încadrare în norme, reguli, principii; cu alte cuvinte
delimitarea activității.
În știință sunt sisteme de referință și propria înzestrare mentală, sau înțelegerea m inuțioasă și
scopul practic.
2) Discuție aplicativă
Funcțiile gândirii, rațiunea și teoria elementară fac dintr -un dat experimental o activitate bună
prin ea însăși, adică atât utilă, cât și necesară.
3) Metoda dialectică
Este metafizica aparenței utilă reflecț iei și libertății morale. Este ceea ce se ia drept tolerant sau
o stare de bine trecătoare de care persoana beneficiază – sau efectul unei activități laborioase
ce dă sobrietate caracterului. Dialectica excesivă ne conduce la absurd.
III.2. Retorica tradi țională
Discurs care se bazează pe valori tradiționale, adică cele din vechime după înțelepciunea
naturii, fiind cele mai cunoscute și experimentate, dar nu mai puțin viciate de trecerea timpului.
Avem, astfel, o teorie fatalistă și una care pune preț pe actualita te și inteligență, pe libertate
practică.
1) Aparatul și artificiile retoricii tradiționale
Este vorba de politică și de un mod de gândire pozitivist. Rațiunea se poate asemăna cu un
mecanism funcțional. Aspirațiile comune sunt considerate artificiale, iar t eoria ce încadrează
toate aspectele sociale este una preconcepută și dată atât pentru a conduce, cât și pentru a servi.
2) Critica emisă de Socrate
Fiecare om este liber să -și aleagă daimonul, deci sufletul nemuritor este cel ce participă la idee,
dar și car e viețuiește prin sine. Noi simțim totul prin esență și prin particularitatea, formarea de
sine (a propriei conștiințe). Eul nu poate fi decât unitatea reflecției personale, esență diferită de
trup, fiind structură ce simte fenomenal. A trăi înseamnă a cău ta în sine de la ceea ce au alții
mai merituoși. Există o dependentă între suflete prin modul de a exista, dar Socrate pune accent
pe diferențe, adică a muri pentru alții.
III.3. Proiectul unei noi retorici
Ceea ce înseamnă o deschidere spre noutate, sau ceea ce a fost la vremea respectivă ceva nou,
sau ceea ce este veșnic nou. Moral este să avem liber arbitru, adică un nou creativ sau un produs
al rațiunii. Libertatea și devenirea sunt formatoare de principii diferite de cele prezente care le
condiționeaz ă.
1) Ontologie și retorică
Rațiunea celor existente, Zeus ființează în noi și se formează pentru noi. Noi, ca ființe
imperfecte tindem spre desăvârșire. Priceperea, specializarea, dobândirea de abilități sunt cele

9
general conturate în descrierea unei activi tăți. Ceea ce contează este bunătatea divină care dă
sens ființării, dar și produsul material – rostul trăirii unei activități.
Regulile practice trebuie prescrise oamenilor și nu împotriva voinței lor. A exista înseamnă și
a reflecta la ceea ce este doar practic în libertatea de acțiune.
2) Psihologie și retorică
A consimți și a fi îndrumat pe un drum comun; a -ți da adeziunea, a înțelege valabilitatea în
teorii abstracte; a fi de partea tuturor și a dori calitate și eficiență; dar și a da socoteală unor
promisiuni sau așteptări; a privi activitatea din interiorul ei; a conduce și a rândui (a se păstra
ordinea unor sarcini particulare) și a garanta succesul. Sufletul înstrăinat de sine este individ
organic, deci omenesc în generalitatea lui posibilă. Știința nu condiționează legi, ci le prescrie
și în libertatea lor trebuie aplicate, apoi avem realitatea adaptată idealului, adică determinismul.
Iată rostul celor reflectate.
3) Adevărul și verosimilul
A cunoaște înseamnă și a recunoaște, a te regăsi, a -ți însuși ș i a alipi caracterului ceea ce credem
individual că dorim pentru ceea ce este – ceea ce este în sine este bun pentru noi. Adevărul este
întotdeauna cunoscut ca adevăr chiar dacă ne este necunoscut. Adevărul dă valoare legilor
gândirii, fiind chiar unicul m aterial considerat.
Adevărul transcendent are efect opus, adică ne îndoim de existență și de ceea ce credem a fi
cunoscut.
4) A patra parte a dialogului
4.1. Problema scrierii:
1) Mitul lui Teuth: inventarea scrierii, neajunsurile scrierii
Memoria, deși foarte utilă gândirii este suspendarea ideilor, deci o inactivitate, iar rostul
trăirilor este tocmai practicarea virtuților. Depozitarea adevărului nu dă veridicitate, ci numai
conservatorism. A trăi înseamnă a fi inteligent și a fi stăpânul propriilor instincte și propriilor
senzații.
2) Rememorare, mutism, tautologie
Rememorare este reactualizare, reconsiderare a celor existente, regândire prin
reașezarea principiilor, uneori revalorizare, dar și folosul intrinsec, adică cogniția. Gândire a
este activă și individuală și de aceea pasivă experiențelor. A gândi înseamnă a experimenta
într-un sens unic și nu doar ca o componentă naturală. Bineînțeles, evidențele sunt cele care
imprimă afecțiuni intelectuale.
3) Discursul adevărat
A gândi conceptu al, a avea fidelitatea intuițiilor; calități – senzații ce se păstrează vii, a da
sens adevărului – adică o adaptare și o gândire la rece, a gândi transcendental, dar și
plăcerea de a exista și cea pe care ți -o dă gândirea ca atare; omul este singur în faț a naturii
și trebuie să existe o corelare între aspirații și propria condiție.

10
4.2. Concluzii:
Iubirea este cel mai frumos sentiment. Ea este îmbogățită spiritual de adevăr și dă înțeles
inteligenței. Inteligența este și cooptarea în viața sufletului a p ersoanei iubite, făcând din ea tot
ce este mai important pe Pământ. Putem vorbi și de o existență sacră sau într -o divinitate, dar
de obicei sunt eșecuri în dragoste. A trăi pentru altul înseamnă a trăi moral. Această moralitate
își are izvorul în dorința de a trăi iubirea. De asemenea, egoismul estetic și fidelitatea sunt alte
aspecte ale manifestărilor sentimentale. Deși iubirea își este suficientă sieși, ea este un mod de
a privi lumea și de a -ți iubi semenii. Nu doar fericirea, ci și deznădejdea dau o a titudine în fața
încercărilor vieții. Iubirea este protejată de cei din jur ca fiind o atracție firească între două
persoane, asemeni oricărui alt cuplu sau oricărui o caută pentru că o găsește. Ea îl schimbă pe
om în bine și influențează decizii care cer toleranță.
1) Rezumat
Iubirea este folositoare înțelepciunii. Adevărul este de dorit pentru el însuși, fiind cel care aduce
fericire și prosperitate. Virtutea este căutarea fericirii în practicarea adevărului – o persoană
exersată, înzestrată, demnă și care mărește potențialul iubirii.
Dumnezeul filosofilor este în principiul explicativ întreaga ființă universală ce intervine în
gândirea omului, Zeul fiind un fel parti cular al generalității ce se reflectă în simțire și pasiune.
Discursul este cel ce dă valo are activității, adică prin felul cum se face ea este și ceea ce face –
o gândește în completitudinea ei.
Psihicul este dat de condiția formării lui, dar și de condiția naturală deterministă.
2) Trei paradigme în discuție
Despre frumos, suflet și iubire
Frumosul ajută reflecției și comprimării fenomenologice, dar și purificării în gândirea
umanului. Este cel ce consideră judecata după legi analitice dând senzații estetice și ființare
oricărei activități.
Judecata este cea care gândește obiectiv în propria n oastră natură.
Sufletul. Este simțire – simț intern – este ceea ce penetrează natura aspirând și însușind
cunoașterea după legi firești, intuitive. A gândi prin coeziunea sufletului în gândire delimitată
cu sensul orb natural. Imaginația sufletului este o glindirea a ceea ce natura prescrie ca reguli.
Simțirea este legată de stări aparente care, în evoluția lor, dau un sens restrictiv. Sufletul este
și adecvarea intelectului la rațiunea universală – intelectul are în mod necesar legi ale cărui
mod de a fi r aționale și în utilitatea lor dau repere universale (principii).
Iubirea. Iubirea poate fi pasiune, spirit, gândire și activitate laborioasă cu satisfacțiile
ei. Pasiunea este modul cum ne afectează obiectele; spiritul este obiect al devenirii, al
transfigurării și al viețuirii; gândirea este în sine sau exterioară – a pune la punct instrumentul
analitic, a avea un mediu biologic, sau este activă și formatoare a propriei conștiințe sau a
necesității.

11
Activitatea laborioasă este cea optimă, de la care se așteaptă rezultate sau un produs (pretenții
sau ceea ce se obține – beneficii).
Socrate. Este geniul nefericit, demiurgul, excesiv în gândire, capacitate debordantă de
a închega lucrurile în armonie rațională, este cel care iubește prin spirit, cel care judecă lucrurile
în esență – aparență și care ne dă pilde despre a t răi – a trăi făcând ceva: gândim substanța în
intuiția ei generativă.
Epilog: Rugăciunea filosofului
Se referă la modul cum e privită filosofia de cei ignoranți, rugându -i să-i lase pe cei
înțelepți să conducă, deși nu văd vreun avantaj imediat din asta. Binefacerile filosofului sunt
binefacerile lumii. Deși el este legitim, autoritar, totuși are nevoie de toleranță și de încredere.
Ceea ce spune Socrate despre adevăr și cunoaștere, despre frumusețe și artă: adevărul
este de asimilat, de prefăcut după l egi raționale, sensibile și plauzibile, adevărata valoare fiind
una legitimă dată de universalii. A cunoaște înseamnă a stăpâni rațional cunoștințe în dinamica
lor comună – cum se gândește filosofic ce îndeletnicire este aceea de a filosofa. Frumusețea
este găsită, descoperită, apreciată, prețuită, valorificată și dată spre păstrare pentru a menține
vii simțurile și a te bucura de posesia ei. Prin artă se înțelege un meșteșug desăvârșit, dar și
intuiția estetică de a prelucra și a produce ceea ce deosebit î n natură, astfel încât să placă și să
dea măsură frumosului.
Prima problemă
Ființarea este o rupere de activitatea practică. Ea este utilă în ea însăși ca intensitate a trăirilor.
Ea reflectă moraliceșțe legitatea efectiv materială, deoarece ființarea se ridică deasupra
lucrurilor ca fiind „acum omul, acum rolul omenescului”. Este și ceea ce mișcă în propriile
trăiri pentru a le închega într -un compus și a da esențelor particulare compoziție.
A doua problemă : ce este propriu esenței frumosului
Întreaga m anifestare artistică, întreaga înzestrare prin practicarea virtuții și desăvârșirea ei și în
plus abilitățile care sunt necesare.
A treia problemă este aceea a discutării relației între frumusețe și adevăr:
Adevărul fiind subiectiv are propria sa frumuse țe, o frumusețe naturală, dar și una dorită. O
frumusețe de a crea frumosul, dar și de a -l conserva. Frumusețea practică este cea proprie
rațiunii, iar idealul cel mai înalt este sufletul. Prin prescrierea regulativă a unor pilde de
înțelepciune există o c oeziune cu sensibilul, aceasta fiind recuperată de spontaneitatea gândirii,
este procesul cognitiv de considerare a adevărului.
Cuvintele sunt componente ale unui sistem metafizic, deoarece își au locul și rolul lor
și se manifestă organic.
Condiția și începutul „Republicii” este de a practica religia și a te ruga pentru a menține
legătura directă cu divinitatea.
Dreptatea aparentă

12
Aparențele dreptății te înșeală . Le da u iluzia dreptății. Adevărata dreptate este conformă
adevărului. Ea este cumva absolută, adică toți știm ce este dreptatea fără a o căuta. Dreptate
este într -un anumit sens echitate. Ea poate fi și a judeca imparțial. De asemenea, este și
neutralitatea gân dirii – spiritul anonim. Sensul dreptății este un sens moral, util și practic. Este
și legitimitatea sau legiferarea proprie unei metafizici a naturii. Legitimitatea este fundamentul
necesar unic și la care nu se poate renunța. Dreptatea este și rezonabilă în intuirea celor estetice,
este și calitatea percepțiilor și idealul gândirii transcendentale. A gândi înseamnă și a acționa
în conștiința de sine sau regulativ într -o activitate. Ceea ce posedă rațiunea este un bun
dumnezeiesc și el cere o preocupare co ntinuă și căpătarea unor virtuți.
Prin propria ființare se procedează și participarea la idee și la esența ei nemuritoare.
Prin omenescul ei este utilă umanității. Niciun individ nu există în comunitate doar
independent, ci într -o dependență, o sociabili tate sau în utilitatea preocupărilor.
Dreptatea este o prescripție subiectivă, dorind un sens practic superior și suprasensibil,
acel al ideilor fixe cu valoare transcendentală.
Lumea ignorantă nu este dreaptă și de aceea a te folosi de cei din jur, a le supune voința
și a le îngrădi libertatea, a minimaliza capacitatea lor intelectuală, a -i înșela pentru profit
înseamnă a da drept (legitim), ceea ce e menit altor scopuri neraționale.
Un sens al dreptății esențial în dezvoltările ulterioare este drept ate privită ca un gen de
ordine socială. Coeziunea legilor în aplicarea lor dă o aparență de rea voință, deși este vorba
de drepturile legitime statale, o rațiune divină.
Felul în care trebuie trăit este descoperirea rațiunii, apoi abilitățile de a rațio na, de a
conștientiza propriile valori și prin asta, un mod de gândire, acela de a intui moralicește.
Dreptatea adevărată
Socrate este înștiințat de daimon că nu poate abandona apărarea dreptății. Deși este greu,
datorită interlocutorilor, această idee a dreptății este una necesară și e de găsit într -un intelect
chiar finit, fiind o valoare universală.
Capitolul al II -lea. Formarea cetății ideale
Cetatea ideală este așa cum trebuie să fie, în intimitatea ei, ideală pentru a contabiliza
aspirații comune și a da sens întregului social. Putem vorbi de satisfacții individuale și nevoi
culturale. Fiecare individ își dă adeziunea că este potrivit naturii abstracte generale, ceea ce
așteaptă de la viață.
Ideea generală este tradusă prin forme pentru că este ideal – științifică, dezvoltată și
practic.
Calitatea descoperirii raționalului în probleme de existență este cea de conviețuire din
care se abstrag noțiunile gândirii sociale.
Drepturile și normele sunt date celor înzestrați (au calități abile și deosebite) deoarece
sunt cei mai în măsură să îndeplinească o practică conform specializării. Separarea claselor
este asemănătoare separării breslelor, dar și conformă utilităților comune sociale. În practi ci,

13
meseria pe care o ai și să fii egalul celorlalți deoarece poți beneficia la nevoie de cei ce au alte
specializări este și funcția proprie reflectată în el ca celulă organică.
Fiecare parte a societății își exercită funcții, unele superioare, altele m ai necesare, altele
de supraviețuire, astfel încât să existe un aparat de stat. Virtuțile superioare sunt cele care
dezvoltă activitatea și funcționarea statului. Cetatea e înțeleaptă în natura ei datorită unei
înțelepciuni sociale, adică a celor ce asigur ă parcursul și funcționarea prescrise în termeni
filosofici. Cetatea poate fi înțeleaptă, având gândire naturală, asemănător paznicilor,
funcționalitatea fiind dată de conducători. Platon subliniază esența cetății, o plauzabilitate
naturală. Înțelepciunea fiind dată de virtuți sau perfecțiuni. Calități concrete sunt vitejia și
cumpătarea sau discursiv, cumpătare.
Vitejia. Un mod de a gândi corect, bazat pe educație și antrenament.
Cumpătarea. Armonie dată de unitate și acordul consimțit cu privire la fu ncționalitate
(treburile cetății).
Dreptatea. Un drept natural; nedreptatea fiind tulburarea unor legi firești naturale.
El deduce teza pluralității structurale a sufletului dintr -un principiu ontologic ce
dublează principiul logic al noncontradicției. Acțiunea de a gândi activ – o permanentă
preocupare – trebuie dată de același spirit pentru a respecta calitățile lui logice deoarece spiritul
este mereu contrariat în încercările lui.
Platon explică că există un adevăr teoretic și unul trăit, dar că sur sa cunoașterii este din
obiceiuri și tradiții, precum și din felul comun de a fi, însușiri abstracte colective (conviețuire
socială).
Chestiunile controversate aduc aversiune, deci să urmăm simțirea.
Cele trei părți ale sufletului sunt:
1) Partea rațională – partea prin care judecăm. Aici putem vorbi de mentalitate, de
dependența minții individuale, de o colecție de alte minți strălucite și de principiile
sănătoase și inteligibile și care servesc unui spirit comun.
2) Partea pasională sau capacitatea de a te mânia, de a voi cu pasiune. Pasiunea dă
intensitate trăirilor și mărește zona de acțiune a intelectului. Pasiunea prelucrată
dezvoltă spiritul pentru nevoi mai generale, uneori superioare.
3) Partea irațională și apetentă sau dezirantă – cea care e sursa dor ințelor și plăcerilor.
Rațiunea trebuie să fie empirică, adică să aibă un folos în dezvoltarea conceptuală. Ea e
subsumată simțirii și afectelor în ordinea naturală și trebuie să servească unor scopuri.
Aceste scopuri despre felul naturii ne dau și tendin ța spre fericire, adică adevăratul dezirat.
Intelectul nu ignoră nimic, ci dă fiecărui lucru un nume și o cunoștință a lui, dar și plăcerea
absolută de a raționa. A gândi în sine este o activitate plăcută.
Virtuțile sufletului (componente și modele)
Virtu țile sunt un aspect al calităților, a celor care ies în evidență și încă subzistă, dar și
preocupările care mereu formează și transformă o formă – reprezentare, având și rol cauzal.

14
Deci, cu privire la lucrurile creative vorbim de o implicare a sufletului și este o măsură a
virtuților mai generale care își găsesc rostul în produsele rațiunii.
Care sunt acestea în cazul sufletului:
– Omul înțelept este cel preocupat de valorile morale ale gândirii și de felul cum stau
lucrurile pentru a rezolva probleme socia le
– Omul viteaz este cel care are caracter combativ, adică trebuie să judece spontan să
fie virtuos și merituos și să gândească la rece acțiunea care poate fi una de luptă
dacă este cazul.
– Omul cumpătat este cel cu caracter rațional, conservator și producă tor după reguli,
delimitarea lucrurilor fiind cea care le dă sens și semnificație.
– Omul drept e omul în care fiecare parte a sufletului își îndeplinește funcția proprie.
A gândi logic, conform canoanelor rațiunii principial, de multe ori fatalist, dar și
pentru sine, ca suflet ce există în lume.
Dreptatea ideală este o suspendare a ideii de dreptate, ea devenind ideală, este alegerea
inimii, dar dreptate este și dependența socială și modul de relaționare și interacțiune.
Libertatea spirituală trebuie să f ie negativă. Idealul dă valoare moralității și modului de
a fi sociabil.
Capitolul al III -lea. Despre miturile lui Platon, așa cum le prezintă
Socrate
Postulatul interpreților răstălmăcitori ai miturilor este următorul: sub coaja
povestirii se află un miez de adevăr, o semnificație importantă, o anumită învățătură ce poate
fi recuperată prin interpretarea alegorică. Socrate, însă, tocmai asta pare că nu admite. Dacă ar
considera că aceste fantasmagorii produse ale imaginației ar ascunde, sub învelișul lor
seducător, un conținut inteligibil, o noimă (noema), refuzul lui nu ar avea nicio justificare. Dar
convingerea lui este că sub învelișul unei povești nu există nimic rațional, niciun sens, niciun
conținut filosofic, nicio învățătură durabilă. Exemplu, patul absolut, zice el, care constituie
modelul, paradigma tuturor paturilor concrete sau închipuite doar, este ideea de pat, eidos sau
ideea. Acesta, ca o rice eidos, are gradul maxim de realitate, de fapt, doar despre ideea de pat
se poate afirma că este, cu adevărat. Patul ideatic este cel ce este din fire. Creatorul său, al
eidos -ului deci (cel care creează natura, firea patului).

Platon folosește mituri le, scrie Frutiger, fie ca apologuri și alegorii, fie când dorește să
substituie analize logice ale unui obiect în diversele lui elemente istoria fictivă a genezei acelui
obiect, fie, în sfârșit, pentru a expune credințe care nu sunt susceptibile de o demo nstrație
dialectică. Vom avea, deci, trei categorii de mituri clasificate astfel:
1. mituri alegorice;
2. mituri genetice
3. mituri paraștiințifice.
Mituri alegorice – mituri ce dau imagini supranaturale și forțe imbatabile; existențe mai presus
de viața omului obi șnuit, prin care se explică binefacerile și nenorocirile din natură.

15
Mituri genetice – sunt cele generative, producătoare de lucru ri noi, ce dau sens împlinirilor,
comuniunii cu divinitatea, conviețuirii, uneori și supraviețuirii. Ceea ce dă naștere este
adevărata cauză, cea care seamănă în suflet semințe de înțelepciune.
Mituri paraștiințifice – sunt cele supranaturale și metafizic e, adică au un temei rațional, fiind
și o pildă de înțelepciune.
Din prima categorie fac parte: mitul lui Protagoras, mitul greierilor, mitul lui Theuth,
al Gyges și mitul din Omul politic. Din a doua categorie: mitul celor trei rase de oameni, mitul
lui Aristofon, mitul nașterii lui Eros, mitul Atlantidei, cosmogonia din Timaios, decadența
cetății ideale descrisă în cărțile a VIII -a și a IX -a din „Republica”; originea statului (descrisă
în cartea a II -a din „Republica” și cartea a III -a din „Legile”); or iginea limbajului din Cratylos.
În sfârșit, miturile paraștiințifice sunt următoarele: teoria naturii, din Timaios; eshatologia:
miturile din Gorgias, din Phoidon, din „Republica” din Phaidros etc., condamnarea sinuciderii,
de asemenea din Phaidon; teoria reminiscenței din Menon.
Prin mit se urmărește a se prescrie tuturor, adică a se pune de acord asupra unor lucruri
pretins raționale că așa ar trebui să fie, cum se și întâmplă de obicei, pildă ce ia caracter de
generalitate, devenind un bun comun, făcând din ceea ce se știe un aspect al înțelepciunii, ceva
care completează o intuiție, altfel neclară a celor ce se spune în vorbirea populară.
Pentru Platon, există trei niveluri de realitate – lumea formelor inteligibile (idei -lor),
lumea sensibilă și lumea iluziilor mitice sau poetice.
Lumea formelor inteligibile: este persistența interesului pentru lumea înconjurătoare,
materia inteligibilă, cea care are conținut și semnificație.
Lumea sensibilă – este o apreciere a propriilor sentimente în lumea morală, de altfel
determinativă (de ce nu e moral tot absolutul).
Lumea iluziilor – ceea ce trece dincolo de restricția simțurilor mai presus de puterile și
înțelegerea noastră, este ceea ce se manifestă ca iluzie, disperare, de apel la forțe supranaturale
care p ot să le înfrâneze și să le dea o explicație.
Referentul mitului : mitul dă necesitate socială raționalului – adică ceea ce este general,
accept. Este o consimțire a rațiunii, care în unitatea ei trebuie să servească moral celor ce
participă la idee. Este un mod practic de a raționa și principala sursă a celor discutate. Cum
stau lucrurile într -un mit: li se dă aparență de realitate pentru ca asemeni celor întâmplate să
deducem morala povestirii. Este luat drept rațional pentru că așa gândesc oamenii de obi cei, și
ceea ce ne -am pus de acord că este așa ne conduce la intuiția firească existențială.
Dorind o reflectare obiectivă, Platon recurge la un exemplu de caracter, cel al
războinicilor, pentru că este un caracter dinamic și abstract, conceptualizând pri ncipiile
mișcării și schimbării.
În „Republica”, Platon operează o tripartiție a sufletului după modul celor trei clase
componente ale cetății: filosofi, războinici și producători. Filosofilor li se dă un rol conducător,
responsabilități de funcționare în viața cetății, sarcini obiectiv justificate fiind și adevărați
cunoscători ai umanului. Războinicii sunt și cei ce elucidează adevărata realitate reflexivă, prin
care se alege soluția cea mai bună în cazul respectiv în împrejurări prestabilite și în situa ții
critice. Cealaltă clasă este cea a producătorilor, responsabili de conviețuire, de nevoi organice
și practice și ca mijloc unui scop măreț.
Ne întoarcem prin educație la viața cetății.

16
Plăcerea de a trăi împreună dă naștere la analogii ce definesc înt âmplarea și rolul cauzal
spiritual.
Spiritul, deși independent, are dependență socială , este un comportament ce se învață –
se deprinde integrarea într -un grup. Separat de societate, sufletul piere. Îi pierde simțirea viului.
Deci, este o permanentă rapor tare la cei ce vor să trăiască asemeni mie. Paradoxal, asemenea
prescripției, se dau de sus în jos, deoarece societatea trebuie condusă, de la ceea ce este practic
la ceea ce fundamentează spiritul comun, statul.
Ceea ce are folos practic, se poate deprinde – învăța, fiind ceea ce te exersează și te
desăvârșește. A practica înseamnă a fi un spirit exersat. În practicul ideal, găsim o mișcare a
sufletului, obiect ce influențează receptiv și meditativ.

1. Principalele mituri
Mitul greerilor
Muzele sunt un dat celor ce vor să le primească, ceea ce încântă temporal – adică în
suflet – fiind și o imagine a vieții, a celor trecute și trăite. Dansurile ca manifestare a spiritului
încântat, mulțumit de sine și care dorește o atitudine existențială este și practicul iubirii
virtuoase. Aceasta din urmă trebuie cinstită, deoarece în ea se găsește justificarea celor trăite,
artistic tradusă în imnuri. Ceea ce se petrece îl conduce pe om la o realizare viitoare, conform
cu aspira țiile. Greerii dau de veste celor așteptate pentru a forma virtuos, importantă fiind
cinstea și cinstirea.
Mitul androginului
A urma o cale înseamnă a -ți urma norocul, fie ca iubitor pasionat și receptiv, fie
contemplat în reflecția interioară – întregeș te – este cuprins de entuziasm familiar și absolut,
chiar și biologic, trăind clipa. Oamenii cărora le place să petreacă în întregime viață împreună,
deși se așteaptă starea ca obiect al devenirii.
Mitul diotimei
Înzestrarea și capacitatea, forța efectiv ă a acțiunii, poruncile religioase, precum și
împlinirile. Existența duală, eros le mediază pentru a le pune în legătură. Cele opuse servind
la o înfăptuire a prezicerii a sacrificiului și superstițiilor ce li se dă conotație supranaturală.
Zeii își văd substanța în oameni, pe care îi acompaniază prin mijlocirea naturii
daimonice. Omul limitat este un om simplu (adică fără zei).
Daimonii sunt diverși, prin însușirile lor, unul are caracter de Eros.
Mitul lui Theuth (al uitării)
Lectura și scrierea: știință eregească și -i face pe egipteni mai înțelepți și cu preocupări
intelectuale; calitățile memoriei și, deopotrivă a celor ce nu se memorează îl fac pe rege să
răspundă că unul dă naștere artei, altul judecă cu mintea lui ce e păgubitor sau de folos p entru
cei ce consumă cultură. Ca părinte al scrierii și de dragul ei, le -ai arătat pasiunea și magia
acestei deprinderi, dar memoria presupune uitarea, adică o anamneză celor deprinse practic, iar
gândirea pare o lenevire trupească, deși este activă în int erior și în demersurile ei; punându -și

17
credința în scris s -ar pierde îndemânarea practică și îndeletniciri ce presupun doar a învăța cum
se face – activități fizice doar din afară privite, cele interioare sunt sfinte. Cu alte cuvinte,
activitatea fizică, d eși pierde gândirea, este și cea care îi dă valoare și prețuire, cumva și o
manifestare care valorifică intrinsec și o încredere în propria minte.
Mitul peșterii
Prima întâmplare – locul peșterii cu umbrele de pe perete, lumina focului. Văd, spun
oamenii legați. Dar a vedea ceva fals față de adevărata lumină și cei care lasă să se vadă umbrele
lor e ca o diferență între lumina adevărului și cea veșnic necunoscută.
Mitul sufletului înaripat
Sufletul este plinitudinea intuiției și creației ce strânge laol altă (îi adună) celor
asemănați spiritual și înzestrați cu calități asemănătoare , ceea ce bate ușor vântul și zboară, ca
și pe un conducător al acestora. Când sufletul este desăvârșit și bine înaripat, se ridică în
văzduhuri și stăpânește peste lumea într eagă. Așa -zisa aripă, puterea de a face astfel, are o
valoare în sine găsită doar în intuiția activă în exercitare și perfecțiune.
Mitul judecății de apoi
Judecând rațiunea nemuritoare este certitudinea celor gândite și viziunea imaginată de
judecător du pă principii sănătoase – adică naturale.
Soarta sufletului de dincolo (a celui nemuritor): a fi prieten în considerarea lucrului este
și o aplecare asupra lui. Sufletul nemuritor este viul existenței, precumpănit temporal, ca simț
interior cu adevărată î ntindere (extensiune). Sufletul nemuritor ne afectează ca esență și
conturare formală a celor existente, aspirând la proprietățile lui, cum ar fi mântuirea, strădania
de a deveni bun și înțelept. Ceea ce duce cu el în moarte este cultura lui întru bine și felul în
care s -a relaționat cu cei asemeni lui și conform vechii înțelepciuni, el este răsplătit, dându -i-
se un absolut pentru sufletul cugetător.
Mitul lui Er („Republica”)
Lăsând de -o parte cele ce se numesc învățături, trebuie să -l preocupe adevărata
cunoștință care îi dă spiritul și intuiția de a descoperi, chiar și în sine, putere și știință, demnitate
și merit, să se preocupe mereu și pretutindeni de cele ce îi oferă viața. Preocupare către virtutea
vieții – a ști să trăiești și să ai viața de part ea ta – problema este ca omul să cunoască omul –
frumusețe, prosperitate, condiționările sufletești (cultura), binele, noblețea, starea de singular
cu caracterul propriu dar de însușiri naturale sau dobândite, chibzuită acestor însușiri pentru a
folosi vie ții oglindită în natura sufletului
Mitul lui Prometeu
În specializarea unei meserii, nu se ascultă de sfaturi neavizate . Când, însă, trec la
discutarea chestiunilor ce presupun în mod ideal pricepere în treburile cetății, li se dă voie să
vorbească pentru că este și dreptul lor să cunoască după propriile puteri obligații și binefaceri.
Mitul vârstelor

18
A fi o substanță în sine este ceva ideal, relativ cu rost științific, pentru că natura este
oarbă și nu respectă legi. De asemenea, este spirit natural a orândui și a găsi perfecțiuni de
gândire. Universul corporal se lasă gândit, dar nu cunoscut; el este fizic, dar metafizica lui este
implicarea gândirii ca mod de a te relaționa – eu particular și universal. Numai moral -practic
avem schimbare, principalul aspect al experienței, deci natura există pentru noi, iar delimitările
corporale vin doar din exterior și sunt receptate. Că se mișca un lucru îl percepem ca mișcându –
l, puterea senzațiilor este cea care percepe corpul (obiectul) în întregime, nu doar mișcându -se
dinamic. El trebuie intuit și temporal, moment în care obiectul (corpul) devine fenomen și est e
prins spațial din realitate – o reîntoarcere în sine.
Mitul lui Cronos
Cronos – firea omenească ca substanță spirituală, intuită, doar temporal, dorește să
stăpânească și să orânduiască, o manifestare interioară, armonică, având doar însușiri omenești
în capacitatea de a umple sufletul, care de altfel este cugetător – gânditor în el însuși. Astfel
sunt cei preocupați de treburile cetății, ei au în caracter asemenea însușiri. Ei fiind și cei aleși
de Zeus și promovați în calitățile lor de daimon.
Mitul Autohtoniei („Republica”) și mitul claselor („Republica”)
Idealul rațiunii trebuie să se reflecte în activități sociale. Rostul învățăturii este virtutea,
în timp ce ei trăiesc un vis. Concret, ei se agață de lucruri materiale, iar aspirațiile lor sunt
îngrijite de cei ce conduc. Li se prescrie adevărata lumină. Depinde de fiecare să privească și
să apere orânduirea. Aceasta înseamnă și a -l primi pe Zeus în suflet cu cinste, adică cu o
deschidere spre rațional.
Mitul Atlantidei
A fi tânăr la suflet însea mnă a primi trăiri senzoriale mai receptiv și mai autentic (mai
legat de prezent) în timp ce vechile cunoștințe sunt adecvate la probleme noi. Ele nu sunt mai
puțin importante, dar au un demers mai mult temporar (istoric). A simți prezentul înseamnă a
fi în fenomenul lucrurilor. Rațiunea este și născătoare de valori și perimarea acestora. Omul,
întrucât prin mitologie și cercetarea sau conservarea celor trecute sunt așezate cu mai mult
răgaz după o înțelepciune a celor cunoscute.
Sufletul bărbatului este p e jumătate femeie, dar și moral activ în preocupări virtu oase.
Experiența socială este și prestabilită. Dar ea trebuie luată ca material al rațiunii, redând
divinitatea celor necesare – obiective de cercetare sociologică. Regele are vârsta înțelepciunii.
Mitul demiurgului
Devenirea demiurgului este propria sa moarte, a celor ce se contopesc în sine, făcând
loc viului simțirii și folosirii înzestrărilor în arte, iar acest univers este în natură, deci ne
conduce la Dumnezeul filosofic. În sens invers, primi m de la Dumnezeu valori și aspirații,
suntem oameni creativi ai celor divine. Aceasta presupune o gândire pură. Cu chibzuință își dă
seama oricine că o înfăptuire neîntregită este lipsită de spirit și nu va avea valoare estetică și
nici morală.

19
2. Filosofia dialogurilor
Caracterul original al operei lui Platon: surs ele sunt obiceiurile și tradițiile, pe de altă parte,
anamneza necesară gândirii; este și o luptă de sacrificii și interese; este perfecțiunea absolută
– cea obiectivă în acțiunea ei mentală. Virtu tea te ferește de vicisitudini. Normalitatea spiritului
este așezarea lucrurilor, stabilitatea lor. Activitatea intelectuală este oarecum și o condiționare
a unui spirit în produsele lui creative. Uitarea este și o reflectare de sine a propriului interior.
A trăi spiritual înseamnă a lua cele ce se așează superior pentru dizolvarea lor finală, contopirea
și omogenizarea în substanță – adevărata calitate a lor. Dezbaterile sunt manifestări ale acțiunii
gândirii pusă în funcționare cognitivă. Cunoștințele comune și cele științifice – cele prescrise
– sunt un act al devenirii sinelui și în sinelui comun. Absolutul cunoașterii sigure este spirit
filosofic, el nu înșeală, deși este aparent, deoarece mijloacele sunt rațiuni transcendentale.
Liberta tea discuțiilor este constitutivă și morală; este generativă și prescrisă de înțelepciune.
Oricine este la început discipol, a cărui calități trebuie să fie moralitate, receptivitate, încredere
în această preocupare. Este mijlocul de a -ți forma un caracter frumos și bun pentru el însuși.
Acțiunea de a gândi lasă de -o parte cele deja experimentate.
Idealiștii inspirați de Socrate și Platon au existat în toate timpurile. Idealul a devenit o
formă de manifestare și de exprimare. El este asemeni lor. Omul est e o ființă în natură și ideală
transcendentală – adică idealul gândirii – filosofia este mijloc de delectare culturală și pasiune
încântătoare. Ideea platonică de Socrate este ideea rațiunii din conversație – discuție; prin care
interlocutorii se înțeleg î n aspirații de natură rațională și se respectă ceea ce este diferit de
propria persoană, un punct de vedere comun și necesar fie exterior și legitimat de universalitate
– oricine cunoaște gândește la fel; realizarea unui gânditor prin celălalt. Calitatea g ândirii este
dată și la un apel la calitatea interlocutorului, în care se oglindește propria manifestare a
gândirii. Ceea ce este nou se descoperă logic din gândire. Persoana magistrului nu este și
autoritatea în gândire, deoarece ea presupune libertate și acțiune.
3. Scurtă prezentare a ideilor din câteva dialoguri
Criton
Zelul tău poate fi util, altfel este sursă de aversiune. El este cel ce cercetează ceea ce
rațiunea virtuoasă ascultă sau nu. Se aleg cele ce țin de firea mea, dar și de un demers dinamic
– acțiune creativă ce are propria simțire și intuiție. Acest demers servește virtuții pentru că este
principala ocupație și avem nevoie de principala deprindere a celor ce te pun în mișcare.
Condiția virtuții este cinstea receptării ideatice și respectul f ață de forțe naturale, senzoriale,
cognitive ce devin astfel practice – virtutea redată rațiunii. Virtutea prescrie calități
indispensabile, atenția la împrejurări , cele mai bune calități sunt cele mai necesare, să fii
încredințat că ceea ce faci este bin e și să nu cedezi în fața vicisitudinilor, puterea proprie este
una cu puterea mulțimii și astfel a născocit senzații noi de putere și a te apăra de „sperietori”,
care ne pun în pericol sau ne fac rău.
Hippeas Minor (sau despre minciună)
Evdicos: De ce ț i-a venit să taci, Socrate, după acest lung discurs? Nu împărtășește
laudele și părerea comună. De ce nu -l critici: nu e de luat în considerare ceea ce spune, deci nu

20
e loc nici de critică. Dacă crezi că e greșit: nu văd nimic la omul acesta spre a -l îndre pta spre
ceea ce este bun. Deci nu i se acceptă părerea. Chiar în intimitatea gândirii ce presupune să fim
cinstiți (receptivi rațional) nu ne putem interesa de astfel de chestiuni.
Socrate: Ce înțelegi tu prin mincinoși? Un handicap sau cei ce evită adev ărata acțiune?
Ba oameni capabili cu sentimente de înșelăciune și cu intenție nepotrivite – rele.
Laches (sau despre bărbăție)
Aspirațiile comune sunt un interes comun și o adeziune la cele necesare urmării unui
scop. A te lămuri și a chibzui este cugetarea ce ia aspect de generalitate. Experiența încărcată
îngreunează puritatea acțiunii. De aceea, li se dă celor tineri ceea ce în experiență este măsura
lucrurilor – rațional, dar nu bine delimitat de trăiri personale. Chibzuind, dar și practic
deslușind, lucrul de care este vorba. O să ascult ceea ce trebuie dus până la capăt și o să vă
conduc ceea ce se va hotărî. Aceasta este o c ercetare a celor învățare și îndreptățite, cercetare
totuși diferită de acestea. Indiferent și independent ne ducem spre ceea ce e bun, și de ce e bun
în starea prezentă și pe lângă aceasta dăm gândirii subiectului pentru a limpezi lucrurile. A
cunoaște și a avea deprinderi bune. A gândi înseamnă a percepe realitatea fenomenală cu
mintea, deci a da ceva idealului rațiunii. Senzația concretă este dublată de intuiția perceptivă
ca acțiune a unui interior controlat mental. În practica medicală, avem doar simțu ri, dar ele pot
fi potențate de cogniția lor.
Apologia
De la poeți am trecut la artiști. Artiștii au puritatea gândirii, cu aparență de
superficialitate, fiind în multe împrejurări labili, dar o gândire îndreptată spre frumos. În
practica lor ignoră multe aspecte morale și naturale, pentru că dau contur intuit iv – subiectiv.
Este la fel de preferat înțelepciunea și puterea gândirii fără a căror știință ne -ar lipsi multe și
am fi nefericiți și neputincioși. Deci, dacă putem aveam un daimon al celor cunoscute, ne putem
înzestra cu o astfel de abilitate și plăcere , care inițial este reflecția dată lui Zeus. Deci, avem o
tendință naturală spre exercițiul de a raționa și a te debarasa de ignoranță. Rațiunea e prescrisă
și celor cu puțină minte, dar care au caracter religios . Și ei își descoperă deseori daimonul și
influența zeilor sau se pun în locul eroilor.
Judecătorii – sunt cei care prescriu, dar și cei care primesc din judecata celor divine.
Aspirație conformă daimonului ce le intră în viață și îi fac necesari participanți în împrejurări
comune. Aceasta este pri ncipala idee în apărarea lui Socrate: că un daimon personal vital, este
cel ce îmi dă o atitudine în fața nedreptăților și vicisitudinilor. Ceea ce mi se întâmplă este un
bine omenesc depășit de daimonul care mă situează deasupra lucrurilor ca judecător al lor.
Chiar moartea e un bine, deoarece propria și adevărata mea existență este esență nemuritoare,
care luată ca atare poate să fie nici bună, nici rea, dar este bună pentru că ea salvează umanitatea
ca ideal și are, astfel, calități incontestabile și mer eu persistente. Cum se gândește concret: ori
totala nimicire (sinucidere) – se pierde ceea ce e particular pentru că nu se mai regăsește în
general sau pierderea conștiinței – ceea ce a fost din totdeauna proprietatea zeilor și nu
trupească; ori schimbare în experiență, care modifică traseul conștiinței, agățându -se de ceea
ce există indubitabil și care în natură nu se pierde.

21
Dacă moartea e pierderea oricărei simțiri, este oare și moartea celor simțite, a unui
suflet? Nu, pentru că persistă daimonul care te conduce spre ceea ce e nemuritor ca substanță
a sufletului.
Charmides (despre înțelepciune)
Înțelepciunea trebuie căutată în sine ca să reflecte asupra celor ce știe în mod gradual;
numai astfel se cunoaște natura umană, cercetând și în relația cu fiec are – relație imaginativă,
la prima vedere și reflexivă sau duală în conținutul concret pentru a găsi asemănări – afinități
de prietenie – sau distincție în manifestarea individualului personal.
Înțelepciunea ca știință a științei și a neștiinței – este știința virtuală, imaginată ideal și
prin ea și moral, deci o revenire la surse tradiționale pentru a avea și considerare elementară,
adică a celor mai simple și mai certe lucruri. Omul este posesorul și judecătorul adevărului,
deci și a celor apropiați (p ersoane). Nu e bine ca rațiunii să i se ceară mai mult decât are,
deoarece astfel ne îndepărtăm de ea.
Ion (Socrate Ion)
Văd în talentul tău, cum mă oglindesc pe mine, nu propria artă, ci un alt eu, un noroc al
vieții dat de Dumnezeu, ceea ce înseamnă a avea suflet și a -l pune în mișcare, puteri
asemănătoare celor virtuoși și aleși pentru artă . Energie ce se capătă în propria putere, chiar
dacă regulativă, ca o atracție, atracție specifică (specializare sau măiestrie). Muza îl insuflă cu
entuziasm și îl i nspiră în acțiunea lui individuală, deoarece individualul poate fi un bun comun,
căci toți asemeni lui au astfel de calități, care ajută artei și sunt stăpâniți de un daimon al celor
divine. Cei ce cântă sunt asemănători pentru că ei cântă cele divine în r elație directă cu
divinitatea.
Dacă obiectul a două arte ar fi cunoașterea, am deduce ușor asemenea chestiuni.

Capitolul IV. Moartea lui Socrate și prețul fidelității față de sine

Socrate era considerat ca având abilități de sofist. Gândirea lui a apărut într -o situație
de criză. El a dat sens rațiunii universale, rațiune ce a acaparat totul, inclusiv spiritul vremii. A
existat o coeziune între filosofia adevărată și comedianții ei. Reacția a fost una de nimicire a
personalității lui Socrate. E sigur că filosofia nu e destinată simțului comun și nici celor rău
voitori. Ea aduce ceva nou, în fața căruia toți stau nedumeriți. Or fi vechile credințe, intuiții
oarbe, confuzii sau manifes tări de cucerire și pericol pentru viața cetății. Ce parte a realității
este abstrasă și căror zei li se închină? Este ceva rațional în suflet, un daimon sau este proiecție
zească. Există ceva specific uman sau suntem o realitate biologică. Avem conștiința celor
existente sau așteptăm să ni se dea. Acest punct de vedere tulbură activitatea social existentă și
îi sperie pe acești ignoranți. Filosofia înțelepciunii le este impusă înainte de a fi dezbătută –
reacție fatală. Ea poate avea pretenții la moravuri, autoritate și o direcție religioasă. Poate fi
adevărata aspirație umană și unitate a unei societăți. Poate fi o schimbare radicală și decizii de
conviețuire. Ea vine societății asemeni unui erou civilizator. Sunt argumente de necombătut și

22
adevărate în es ență, adică valabile în orice timp și în orice împrejurări? E adevărat că se
urmărește un simț practic în judecată. Simplul adevăr este legitim pentru a -i dăinui peste
oameni. Răutatea lumii învinge bunele intenții ale lui Socrate. Ei însă nu sunt conștien ți de
valoarea adevărului ce li se aduce, ci o cred în manieră proprie, una sălbatică a naturii. Și Iisus
spunea la un moment dat: „Iartă -i, Doamne, că nu știu ce fac”. Și totuși ei sunt iubiți de
înțelepciune. Principalele învinuiri ce i s -a adus lui Socr ate la proces: împietatea, introducerea
de zei noi, pervertirea tineretului.
Fascinația pe care o iradia în juru -i Socrate nu se datora doar vorbelor sale meșteșugite
și înțelepte. Un mănunchi de virtuți alese îi împodobea spiritul. Toți câți i -au stat ap roape
stăruie asupra nobleței caracterului său, Platon, în Scrisoarea a VII -a, singura sa epistolă cu
certitudine autentică, nu se sfiește să -l numească ce -l mai în măsură să judece dintre
contemporanii săi, iar Xenofon îi face un portret memorabil. Era, s pune el își iubește și își
respectă prietenii și transmite teoria după iscusința lui.
Încercarea de pervertire a filosofului se desfășoară astfel: eu și atunci le -am arătat, nu
cu vorba, ci cu fapta – a spus el la proces – nu se poate renunța la propriul c aracter și la propria
virtute.
Când s -a ocupat, în câteva rânduri de treburile publice, Socrate a făcut -o doar cu
simțământul că -și îndeplinește o simplă îndatorire de fiu al cetății. El n -a fost – și nu s -a voit
niciodată – om politic.
Cu toate acestea, pr oblemele politicii nu i -au fost străine și chiar a reflectat îndelung
asupra lor, împărtășind prietenilor și discipolilor rodul reflecțiilor sale. N -a luat, însă, parte
direct la confruntările partidelor politice ateniene, socotind că vocația sa adevărată este să
propovăduiască de la om la om, ca simplu particular, practicarea virtuții, pe care o considera,
de altminteri, ca cea mai bună școală pentru oameni politici.
Bănuiala de împietate, iscată de opiniile lui Socrate părea s -o confirme aluziile lui
repetate la îndemnurile pe care le primea de la un misterios daimon.
Aportul socratic, de netăgăduită valoare, la știința logicii și a eticii nu poate fi aflat într –
o lucrare anume pentru motivul că filosoful și -a împărtășit ideile numai prin viu grai și doa r
ocazional, fără preocupări de ordin sistematic. El nu a avut o școală în care să se predea lecții
cu un caracter cât de cât organizat. De altminteri, spiritul lui neconformist nu s -ar fi împăcat
cu instituționalizarea filosofiei. A preferat să -și răspând ească învățătura de la om la om, în
cercuri restrânse de prieteni și discipoli.
Prietenos și comunicativ, acest reformator moral căuta pretutindeni societatea
oamenilor.

Lysis – un eseu despre înțelesul grec al dragostei de oameni și lucruri
Drumul de la aparențele comune – umbrele către esențe de înțelepciune este reflecția
frumuseții.
Învățăturile date prin prescripții verbale și pilde (ceea ce firesc este înțelept) este o
activitate graduală de asimilare și de experiență. Abia când sunt exersați în ale admirației pentru
ceea ce este frumos în general se vor urca intuitiv spre adevărata lumină. Sufletul este esența
unei personalități și calitatea gândirii înseamnă a gândi cu inima. Vorbă ce stârnește
curiozitatea de la prima vedere, fiind apoi valida tă în ascensiunea spiritului spre transcendent

23
(spre adevărata gândire filosofică). Astfel, prezența dragostei poate fi o problemă pentru că este
și căutarea și găsirea ei.
Lucrul desăvârșit este izvor al celor dobândite, al cunoașterii aparente. Practic , meseria
se fură. Esențialul este ridicarea către analiză a unei minți individuale pentru a -și justifica
acțiunile.
Se induce astfel cercetarea celor moral practice, prin care sufletul îndrăgește adevăratele
însușiri de caracter. În aprecierea logică, e l găsește naturalul ca fiind moral, o dorință de
apreciere și un interes subiectiv.
Se descoperă că propria problemă este de fapt, un demers moral, afectiv, ce ne trezește
în spirit o atracție necesară sau vitală. Idealul astfel conceptualizat este frumu sețea mult slăvită
a lui Lysis. Deci, după cercetarea în cuget a unui a, spiritul se ridică spre cele universal valabile ,
adică în dinamica naturală. Poate fi și un model de relaționare socială.
În cercul filosofilor, compoziția ia forma unui compus (bun c omun) și o expresivitate
înțeleaptă. Este adevăratul caracter format de inteligență, ce devine astfel plăcut celor apropiați,
acesta năzuind spre o stare de inspirație – prietenie.
Toți îți vor împărtăși cele divine sau stăpânirea de sine care este autoc onducerea
activității mentale. A -ți deschide sufletul înseamnă a permite libertate morală celor din jur, care
vor să descopere din discuție ce trebuie gândit, maniera de abordare a lucrurilor, soluții practice
și de ce preferăm să ne delectăm în asemenea c azuri – pentru a reflecta Lysis -ul. Moralicește:
știința e o condiție a libertății; ea e cea care te eliberează de servituți, ea e cea care îți dă o
formă sau alta de suveranitate.
Știința trebuie luată în sensul de înțelepciune naturală și cunoaștere. Î nseamnă a excela
într-un domeniu.
Prietenia este realitatea spiritului, pe urmă un posibil individual, apoi își au loc
sentimentele de prietenie. Realul este umanitate, chiar transcendent. Adevărul poate fi
confundat cu carma – cu cei ce te însoțesc de -a lungul vieții – și cu inițierea în treburi
organizate.
Cei asemănători sunt considerați doar în sensul de buni – asemănători, astfel li se dă o
calitate de asemănători – ei seamănă la bine. Ei pot fi buni unul pentru altul, un bun în sine nu
unul aparen t bun – deci împlinit și îndestulători sieși.

Natura prieteniei – descriere
O atracție necesară, ea este natural oarbă, dând aparențele unui inevitabil – adică ceva
cunoscut, abstract, însușiri ale interacțiunii – și care doar gândirea, nu cea fatală, c i cercetarea
și descoperirea îi dau înțelesul. Astfel, noțiunea de asemănare este o întoarcere spre cauzele ce
dau naștere efectului. Efectul poate fi valoarea binelui.
Ideea de bine este și calea philia.
Prietenia poate fi o atracție între lucruri neas emănătoare, contradictorii. Este vorba de
interacțiunea a două lucruri, găsindu -și reciproc ceea ce le lipsește. Ei formează un corp comun,
care este identic. Ei sunt buni unul prin celălalt, iar ceea ce îi desparte este răul. Răul nu este
asemănător ideii .
Prietenia e de la neutru, natural către ceva independent, delimitat – adică bun. Dacă
considerăm prietenia ideală ca fiind asemănările lor și impropriu asemănători, fiind legătura
lor, prietenia ar putea fi între cei neutri în natura lor și cei ce au i ndependență și respect.

24
Exercițiul este unul filosofic. Asemănătorul este un identic omogen, neasemănătorul fiind cel
care tinde să se amestece și să se omogenizeze , ceea ce se traduce ca prietenie de omogenizare
în ambele cazuri . Se pot reprezenta modurile binelui și ale răului – este un mod de acțiune
proprie și de existență specific omogenă.
Că Socrate stăpânește calea înțelepciunii cu valoarea „binele ți -e prieten” sau, cu alte
cuvinte, necesitatea ca bine este însușirea pro pice relaționării. Se prevede adevărul, asemeni
profetului. Prietenia ideală reciprocă devine una de interacțiune – de aspirație reciprocă – iar
aceasta înseamnă conviețuire.
Trupul omenesc, luat ca atare: el este simplu natural. Binele pentru el e sănăta tea și răul
e vătămarea și boala.
Firește, un trup, vrea să -și mențină sănătatea, atunci el aspiră la unitate funcțională, dar
în cadrul practicii medicinei, un trup este unic prin proprietăți și formă și miezul unui adevăr.
Perspectiva aceasta, ca lume a să devină neutră, adică posibila existență a sufletului pare
inadmisibilă în dinamica naturală. Conștiința unui caracter moral este precisă, dar nu și în
dependențele de existență. Idealul este naturalul empiric , dar și ideal interior ce viețuiește
spiritul.
Prietenia este atracție. Ea își găsește unificare și o tensiune proprie ce -i caracterizează
astfel existența. Ea implică mobiluri – adică este o căutare – a celor ce vor să se întregească.
Separat lucrurile au existență neutră și pot fi luați ca ata re, dar rostul lor nu pentru că ele sunt
constituite unui țel, adică sunt făcute pentru altceva. Unul caută interacțiune, celălalt o primește
– unul are mobilul inițial, celălalt ce acceptă are binele.
Cel natural independent nu are în el însuși un mobil – sau îl are, dar îl conservă și -și
caută puritatea lui, dar este supus mișcării sau relaționării dinamice. Odată cu receptivitatea
afinităților, el, care până atunci era nemișcat, ar fi pus în mișcare către bine. Totul se poate
reduce la o coexistență me canică.
Limpezimea e caracteristică substanțială. E vorba de o devenire unică: către ființă –
cele moral – practice sau către obiectivitate – cunoaștere elementară. Se capătă o desfășurare
ideală de viață. Înțelesul concret, viața, este propria ei deveni re. Înțelesul acesteia este subtil,
atingând esența, și descoperind proprietățile existențiale ale ei.
Dorința ia o caracteristică a atracției, deci și a relaționărilor generale. Este și
receptivitatea unui înțeles natural. Dorind să -și capete binele, ac esta este și un bine inițial, dat
de afinități. Imaginea lumii este una dinamică și care se lasă cunoscută, deoarece suntem parte
integrantă a ei. Funcțiunea apetitivă în lucruri, gândirea lor prin predispoziții naturale, ne dă un
eros cosmogonic. Lucrul n atural independent este și mișcătorul și cel ce -și conservă calitățile,
adică se păstrează ca interior în sine. Un interior propriu, prin care se explică restul.
Mecanismul de interacțiune mișcător – nemișcat este esențial pentru un mecanism ce îi
consider ă împreună.

Prietenia ca familiaritate cu binele
Noi existăm ca suflete particulare, deci independente, iar în existența statornică ne
căutăm relaționare. Aceasta este familiaritatea cu binele. Însușiri sociale; suntem mai mult
pasivi în senzație și activi în sentimente. Binele e loc și de măreția omului, ca ființă cugetătoare,
ca o calitate ce te ridică deasupra lucrurilor.

25
Mișcarea lăuntrică a prieteniei este năzuința sufletului ce trăiește activ doar în sine, apoi
punându -se într -o mi șcare reală, o spontaneitate necesară activității, o necesitate exterioară.
Activitatea ce pierde esența gândirii și dă acesteia aprecierea obiectivă și necesitatea ei
rațională, care a existat în acea esența. Există o diferența între firesc și necesar, ce ea ce -i împart
în adversari, dar sunt doar aspecte diferite ale unui adevăr mai vast și mai complet.
Capitolul V. Platon. Banchetul (sau despre amor)
Referire la prologul lui Socrate la banchetul lui Agaton
Operațiunea aparenței are următoarele aspecte:
a) Obiectul iubirii – persoana iubită
1) A iubi înseamnă atracție asemeni magnetului
2) Deschidere spre frumos
3) A găsi ceva bun – a descoperi prin particularitatea simțurilor
4) Bun înseamnă dorința de a -l poseda
5) A dor i posesia perpetuă a ceva bun înseamnă a năzui la fericire
6) Toți oamenii doresc fericirea primind binele

b) Natura iubirii
1) A face ceva mereu înseamnă a persevera, ridicându -te la constantele vieții, adică la
ceea ce este nemuritor.
2) Ceea ce persistă în obiec tul simțurilor este o afecțiune permanentă cu funcție
constantă; este, deci, material nesupus transformării
3) Găsirea unor constante esențiale mențin sufletul deasupra nevoilor și dau corpului
organic o funcționare de care nu este conștient.
4) A asimila înseamnă și a face ceva mereu, deci a avea ceea ce se face în
particularitatea activității și a tinde spre legi cu caracter nemuritor – cu alte cuvinte,
legi induse, dar regăsite, în generalitatea lor, asemeni legii gravitației. Luând forma
unui prea plin, sunt legi generale, dar ale sufletului ce aspiră să procreeze.
5) Biologic, ceea ce se face este instinctul procreației, putere și pricepere, condiționate
de înzestrarea particulară, divină, este generalitatea în noi și puterea spiritului
adevărat ele calități vitale.
6) Frumusețea este energie, lumină divină ce lucrează în noi
Rezultă, în ansamblu, iubirea este generalitate în suflet, măcinat și pe urmă consumat energetic,
instruit să funcționeze și mental în abstractul gândirii. Energia oarbă nu era superioară; ea
devine potențială și în noi nemurire divină. Impulsurile externe și vitalitatea corpului este o
susține prin practică a unui aspect important al gândirii: ceea ce se face . Lucrurile vor să se
producă intuitiv, iar evenimentele să se petreacă ; deci ceea ce se dorește a se mișca este felul
său de a fi, adică forță în duritate , persistență și efemer. Pe de altă parte, este disperarea găsirii
celor identice, până la găsirea condițiilor în care rămân astfel, asemănător este procedeul de
căutare, d eci demers nemuritor al celor considerate în veșnicie. Sfera celor cunoscute este viața
spiritului și memoria – adică moartea în elemente.
Inițierea în vederea contemplației: se consideră un progres.

26
I. Impresia unui corp frumos, superioritatea simțirii ce ia aspecte ideale și aplecare
către logos. Până când se conștientizează că acest corp este și văzut frumos, deci e
o frumusețe ce sporește în sine. Este identitatea părerii și impresionarea simțurilor.
II. Caracteristici și însușiri, norme estetice, dar și p ropriul ideal care se manifestă.
III. Ceea ce este frumos place tuturor, doar idealul lor este superior, cu alte cuvinte
absolutul propriu și acțiunea de a -l menține într -un întreg unic. E greșit că iubirea
se învață, iar cuvântările îl fac frumos: este ceea c e rămâne simțului comun.
IV. Adevărata iubire este din acțiuni și legi frumoase, dar și din necesitatea de a le
comunica.
V-VI. Iubirea de cunoaștere; iubirea este întregul material al senzației și întreaga esență în
manifestare, a absolutul intuit în acțiun e practică, dezvoltarea unui somn al rațiunii, tăria
sufletului și în final aspirația la nemurirea sufletului.
De la simpla iubire a inimii, la acțiunea sufletului – un act artistic – este și asimilarea
de adevăr al celor estetice și preocupare și price pere, dar și credința celor divine.
Frumusețea, ca idee, frumusețea în sine, incorporală și metasensibilă este o contemplare a
intelectului.

27
Concluzii
Filosofia lui Socrate este o filosofie a devenirii intelectuale, a ceea ce e important
sintetizat și pr omovat pe o scară valorică imparțială.
Sentimentul și adevărul se împletesc într -o concepere a unui stil pur. Acest stil este unul
ce impresionează și imprimă sufletului acel sentiment creativ, acela că adevărul este cel ce dă
adevărata frumusețe. Chiar ș i adevărurile practice având originea în intelect sunt cele ce
iradiază – concepție preluată de mai toți filosofii de după Socrate – adică a ceea ce te incită și te
satisface subiectiv, având întreaga adeziune și deschidere către adevăr. Adevărul este tot
materialul necesar prin care se vede ca printr -un binoclu tot ce se poate ști și cum este ceea ce
se poate găsi.
Adevărul dă frumusețea cea mai înaltă și prin asta și valoarea, dar și limitele care ne
fac să plângem de tristețe.
Adevărul este tot ce a dori t sufletul.
Plăsmuirile minții dau adevărata substanță, adică ceea ce se duce și ceea ce se transmite
emoțional este pentru ceea ce sufletul există; mereu se pune problema sufletului și a ceea ce
există în lume ca suflet. Morala ar fi că sunt un suflet luat ca atare.
Sufletul se raportează fie indirect, fie transcendental, fie ca nefericire, neîmplinire,
existență tragică, cu alte cuvinte, lipsa obiectului iubit.
Concep o legătură ce există pentru mine, pentru ca apoi să se întoarcă unui subiect ce o
percepe. E greu d e spus în cuvinte: concep iubire și percep idealul autoformat. Chiar dacă
valoric nu avem cunoștință de cele mai înalte simțiri, sacrificiul și întreaga adeziune le fac pe
cele care sunt (valorile) să fie cele pe care le îmbrățișăm cel mai plăcut.
Ideile l ui Socrate (Platon) sunt imuabile – adică au o direcție unică, prestabilită și
conservată, o acordăm acolo unde îi este locul – adică unde tinde fără voia noastră.
Socrate nu se ferește să dea precepte – adevărate pilde de înțelepciune – sau să educe
pe cei ce au nevoie.
Pentru Socrate, emoțiile au calități de diferite grade, unele sunt imortalizate, putându –
se repeta. Acest procedeu de a reproduce emoții face din ideile sale părți nesensibile, dar care
provoacă sensibilitate îndată ce se recurge la facult atea de a imagina. Ideile sunt date și de
simțiri asemănătoare în cazuri asemănătoare, astfel încât ideile comunicate redeșteaptă reacții
ce le -am crezut pierdute sau nesemnificative. Facultatea de e imagina ne spune că un lucru
poate să fie așa, dar nu si gur s -a întâmplat astfel.
Frumusețea ideilor este că ele fiind contemplate, dau o stare originară prin care doar se
participă la rațiuni nemuritoare, făcându -se astfel fundamentul cunoașterii, adică acea substanță
care mereu argumentează că ideile sunt da te sensibilității și nu extrase ale sensibilității.
Rațiunea nu e de a simți, ci de a face lucrurile inteligibile.
Substanța ideilor tinde către Zeus, perfecțiune, este lucrul desăvârșit și nu cum se face
o practică. Ea stimulează inteligența creativă cea adevărată în locul unor norme sau reguli.
Un lucru se face prin puterea lui creatoare și nu funcționând după un scop. Se spune că
niciun lucru nu este identic, ci doar asemănător altui lucru. Astfel, relativității ce stă în
descoperirea unei situații i s e opune aceea că, de regulă, o situație cunoscută se petrece într -un
anumit fel.

28
Actul de a crea se mai confundă cu comportarea daimonului, e un fel de a fi creativ,
adică virtuos în toate calitățile, fapt permanent al acțiunii active. Cu alte cuvinte, es te și
gândirea corporală ca mijloc de a accede la idee. Putem vorbi și de atitudine sau dialectică, dar
care rămâne un balast al aparenței, adevărata virtute este accesul la nemurirea rațiunii.
Practicarea adevărului este o descoperire a celor lumești ce s eamănă cu o reamintire –
ideile existând în conștiința universală sau este o artă fie utilă, fie estetică. Moralitatea este și
ea făptuitoare, dar de caractere. De multe ori se pune accent pe lucruri făcute în comun, dar și
aici unii fac o componentă, iar alții alta, apoi se unesc în comun.
Filosofia lui Socrate este o permanentă neliniște, aceea de a fi un individ creativ, ce
trăiește prin ceea ce sensibilitatea îi dă să gândească, fiind o persoană ce impresionează artistic,
trăind în lumea valorilor, fii nd făuritor de valori și având un destin – acela de a duce la
îndeplinire lucrarea vieții pentru că, are de la Dumnezeu o menire – aceea de a trăi prin el altora
sau mai modest, de a avea o specialitate.
Filosofia lui Socrate este capitală (ea nu se sfârșe ște niciodată). Este un apărător al
Binelui, iar întregul său sacrificiu este pentru salvarea umanității. El întoarce filosofia binelui
pe partea cealaltă, opunând binelui ignoranța. Tot ce e viu în natură se datorează unui bine de
existență (e bine). Prin acest bine se întrevede o intuiție ascunsă a subiectului cunoscător, viul
luând conotația mai întâi a existenței, apoi a ființei și apoi ceea ce devorează pentru o existență
individuală, particulară. Ceea ce pare să existe separat este generat de forțe ce -l mențin –
perenitatea existenței. A intui legile naturii înseamnă să treci peste pasivitatea gândirii și să
devii un daimon cunoscător.
O dată cu Socrate se conturează idealul în filosofie. El o percepe ca o existență lăuntrică,
diferită de obiectul supu s cercetării prin teoretizare, dar și prin afecțiunea diferită, lăsată ca o
amprentă și pe care o deplânge precum binele de rău. Evident, moral este o contradicție să dai
adevărului un sentiment cu care ne -am obișnuit, dar este vorba de o reflecție vie a u nei ființe
ce se implică total și care caută ordine în oceanul de dezordine – el nu știe ce caută, dar știe ce
găsește.
Cu alte cuvinte, vorbim de acordul ființării cu problematica gândirii.

29
REZUMAT

Idealul filosofic al lui Socrate, deși ne dă imagin ea unui univers armonios și prin
conceperea lui, acceptat oricărui suflet gânditor, ca model de conviețuire, de adeziune la viața
cetății, rezolvând problema binelui și nemulțumirile, la fel cum dragostea între oameni nu este
pământească – este vorba de o gândire permanentă a unei forme – a unei orânduiri – ca un cod
de a gândi lucrurile din interior; ca o aspirație că ceea ce e bun e de dorit și sinelui și comunității,
sau o artă de a trăi în comun, în care legile individuale se împletesc, dând curs unei c ivilizații.
Realitatea politică este mult mai dură. Se pare că sufletul lumii aparține unei mici
comunități, fie că are ceva comun, fie că armele vorbesc în locul raț iunii. Idealul se vrea
dezvoltat științific și se speră la o lume mai bună .
Lucrarea de față este concepută în patru capitole. În partea introductivă, subintitulată
„Europa grecească – circumstanțe ”, s-a surprins linia generală existențială a comunității
grecești – circumstanțele – care au generat formarea si evoluția filosofică a lui Socr ate.
S-au enumerat, apoi, patru dintre multele motive care au determinat abordarea acestui
subiect.
În capitolul întâi, Noțiunea de daimon, se dă o definiție a noțiunii din perspectiva lui
Socrate, adică acel „ceva divin ”, noțiune raportată atât la contemporanii săi, cât și la urmași,
insistând, însă, pe viziunea celui dintâi, (Socrate), punând -o în evidență prin Discursurile lui
Socrate – partea a doua a capitolului . Se mai poate adăuga că daimonul este personalitatea
ideală. Ea nu există decât prin ideea ce o susține. Dacă a trăi înseamnă și să trăiești frumos,
dacă hranei și culturii i se dă aceeași importanță, dacă a exista înseamnă a exista pentru un
ideal, dacă idealul este un bine comun; dacă maxima fericire se poate atinge, dacă satisfacția
fiecăruia este alimentată, iar mecanismele statale funcționează, puteam vorbi de un daimon pe
care îl intuia Thomas Hobes în „Leviatanul” sau de personalități daimon – îngeri.
Cel de -al doilea capitol, Formarea cetății ideale, abordează geneza cetății ideale
desfășurate pe un plan pur conceptual, trăsăturile statului fiind selectate din considerente
pragmatic -politice în vederea elucidării noțiunii de dreptate.
În acest context, valorile autentice descoperite și promovate ne fac să cunoaștem
societatea din in terior, aspirând în general la nevoile și trebuințele – fiecare participă la viața
cetății, dându -li-se acestora funcții centrale și puterea de a avea un rol, precum și mobilitatea
și flexibilitatea de funcționare; iar legile să -i protejeze ca să -i mulțumea scă. Astfel, i se dă
statului rol conducător.
În capitolul al treilea, se acordă un spațiu mai amplu, vorbindu -se Despre miturile lui
Platon, așa cum le prezintă Socrate.
Miturile sunt povestioare ce redau un adevăr ascuns interlocutorului. Ele redau aspe cte
necunoscute pentru a fi cunoscute pe parcursul devenirii sau activității. Adevărurile sunt intuite
pentru ca timpul să le facă cunoscute. Este un mod de a instrui tineretul (novicele). Ele pot avea
ghicitori, proverbe, imagini sacre; descoperirea unor însușiri esențiale sau universale date
practicanților mitologiei.
Esența vieții le este dată prin experiențe asemănătoare, prin determinare și sacrificiu.
Miturile conțin și pilde de înțelepciune.

30
Principala metodă de abordare a lui Socrate este dialogul . Este aspectul asupra căruia
s-a insistat în subcapitolul Filosofia dialogurilor .
Predipoziția naturală de a filosofa și importanța ideilor ce -și găsesc locul în discuție,
precum și valoarea lor descoperită dau discursului o rigoare și un punct de veder e atât intuitiv,
cât și discursiv, având spontaneitate și preocupare pentru înțelepciune ca o îndeletnicire de
seamă. Criza unor diletanți în gândire face ca impactul filosofiei lui Socrate să fie unul fatal.
Deși are o valoare morală, discursul lui Socrat e pare să contrazică ideile vremii, ceea ce îi face
pe aceștia să se teamă și să răspundă că ori se dezice Socrate de filosofie, ori condamnarea lui
va fi iminentă. Sacrificiul lui Socrate va fi unul capital (propria viață).
În partea a treia a acestui capitol se face o Scurtă prezentare a ideilor din câteva
dialoguri.
Capitolul al patrulea al lucrării se referă, mai întâi, la Moartea lui Socrate și prețul
fidelității față de sine și apoi la Lysis – un eseu despre înțelesul grec al dragostei de oameni
și de lucruri .
Moralitatea este un instrument așezat pe baze proprii, originale, care încearcă să
asimileze valori în principal estetice; se încearcă o justificare a ceea ce este frumos, dar și
manifestarea unei atracții, a unei pasiuni. Se deosebește prin re flecție ceea ce este frumos de
celelalte care n -au această calitate. Acest instrument moral este propria substanță ce primește
în sine frumosul.
Partea estetică a lui Socrateeste relevantă în Banchetul lui Platon. Dragostea
însuflețeste rațiunea. Ea dă un demers al senzației canalizate pe forme raționale sensibile. Ceea
ce tindem, propria înclinație, apetența de a raționa, valorizarea sensibil și universal este o
prefacere între suflet și fiziologic (materie), metafizicii rămânându -i rolul de a conceptualiz a
chiar și prin moduri și transformări dinamice, toate reflectând idealul, chiar și cel absolut – adică
plăcerea ca un bine.