SPECIALIZAREA ECOLOGIE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI [603144]
0
UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE
SPECIALIZAREA ECOLOGIE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonatori științifici:
Lect.univ.dr. Oana DANCI
Absolvent: [anonimizat], 2016
1
UNIVERSITATEA “LU CIAN BLAGA” DIN SIBIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE
SPECIALIZAREA ECOLOGIE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI
SPECII DE ORHIDEE DIN ZONA
MUNICIPIULUI DEVA
Coordonatori științifici:
Lect.univ.dr. Oana DANCI
Absolvent: [anonimizat], 2016
2
CUPRINS
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 3
CAPITOLUL 1 : CONSIDERAȚII GENERALE ………………………….. ………………………….. …………… 4
1.1 Aspecte generale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 4
1.2 Taxonomie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 4
1.3 Morfologie si fiziologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 9
1.4 Răspândire ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 22
CAPITOLUL 2 : ZONA STUDIATĂ ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 24
2.1 Zona studiată ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 24
CAPITOLUL 3 : A RII PROTEJATE ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 31
CAPITOLUL 4 : MATERIALE ȘI METODE DE COLECTARE ȘI PRELUCRARE A
DATELOR ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 34
CAPITOLUL 5 : REZULTATE ȘI DISCUȚII ………………………….. ………………………….. ……………… 37
5.1. Descrierea speciilor de orhidee din zona cercetată ………………………….. ………………………….. . 39
5.2. HABITATE NATURA 2000 MONITORIZATE ………………………….. ………………………….. …. 46
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 55
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 56
3
INTRODUCERE
Cuvantul " orhidee " reprezinta un derivat al cuvantu lui orchis (grec. orhis respectiv órkhis ) din
limba greac ă veche, însemnâ nd testicule, referindu -se la bulbi sau tub erculi care au forma testiculară,
caracteristică pentru anumite plante din r egiunea Mediteraneeană . Theophrast a stabilit nomenclatura
sa pe baza unei orhidee pe care a descris -o, probabil din genu l Orchis , pentru c ă aceste plante sunt
comune în Arhipelagul Mării Mediteraneene și posedă asociat, tuberculi în forma testiculară .
Orhideele reprezintă cea mai mare familie de plante superioare cuprinzând peste 30.000 de specii
la nivel mondial și 58 de s pecii la nivel naț ional . Acestea sunt considerate ca fiind ramura terminală în
evoluția plantelor, având distribuția și adaptările foarte variate. Orhideele apar în toate habitatele, mai
puțin în zonele arctice.
Apariția speciilor de orhidee indică starea de conservare a unui habitat și în același timp
constituie un indicator al stării bune de conservare a biodiversității. Orhideele sunt un adevărat
indicator al gradului de “ naturalețe / sălbăticie” al habitatelor naturale, datorită biologiei și ecologiei
specifice.
Prima lucrare din România, dedicată în exclusivitate orhideelor din flora spontană a țării a fost
studiul monografic ―Orchidaceele din România‖ a botanistului Zacharia C. Panțu (1866 -1934)
publicată în anul 1915 la București. O mare parte din datele acestui studiu monografic au fost folosite,
prelucrate și completate de către botaniștii A. P aucă, I. Morariu și Al. Beldie în volumul al XII -lea la
Familia Orchidaceae L. a lucrării de referință ―Flora Republicii Socialiste România‖ (redactor
princi pal Săvulescu ).
Pasiunea pentru studierea acesor specii rare de plante, precum și nivelul redus al cunoștințelor
recente asupra florei orhideelor din România au constituit punctul de plecare al aceste lucrări.
Celor care vor avea bucuria de a întâlni în d rumețiile lor aceste minunate flori, le amintesc
recomandarea lui Emil Pop: „ Aviz stăruitor celor care cu toată opreliștea oficială, nu -și vor birui
ispita: să rupă ori să taie numai partea aeriană, să cruțe organul din care va renaște floarea; păcatul
lor va fi mai mic‖.
La sfârșitul acestei introduceri aș vrea să le mulțumesc colegelor mele, Vasilaș Alina -Elena și
Horumbă Cătălina, cât și prietenului meu, Ionescu Radu -Ștefan, pentru sprijinul moral acordat ș i
pentru că mi -au fost alătur i în realizarea ac estei lucrări.
Aș dori să îndrept nenumărate mulțumiri lect. dr. univ. Oana Danci pentru răbdarea, înțelegerea,
îndrumarea și nu în ultimul rând pentru sprijinul oferit la scrierea lucrării de licență.
Nu în ultimul rând doresc să transmit mulțumiri sincer e și pline de respect domnilor profesori de
la Catedra de Ecologie și Protecția Mediului, din cadrul Facultății de Științe, pentru sprijinul și
increderea pe care au acordat -o de-a lungul acestor ani de pregătire.
4
CAPITOLUL 1 : CONSIDERAȚII GENERALE
1.1 Aspecte generale
Printre familiile de plante cu flori, orhideele sunt adesea reprezentate în partea de sus a ramurilor
arborelui evolutiv. Exuberanța formelor, diversitatea lor extremă, precum și diverse aspecte legate de
clasificare, sunt supuse controlul ui de către numeroase echipe de cercetare din întreaga lume (Dressler,
1982).
Clasificarea orhideelor a suferit revizuiri intensive de la apariția botanicii sistematice. Diferite
abordări au fost puse în aplicare, inclusiv morfologia, ecologia, genetica, m orfometria precum și mai
recente tehnici de analiză moleculară (Arditti, 1992).
Majoritatea speciilor de orhidee cresc pana la o altitudine de 2.000 m, iar un anumit numar poate
fi găsit ș i mai sus de limita superioara a răspandirii pădurilor, chiar și pâ nă la 5.000 m altitudine fața de
nivelul marii. În zonele cu climă temperată cresc exclusiv specii terestre c u rădăcini și rizomuri sau
tuberculi sub pământ ș i de obicei cu flori mai mici.
Cresc în paduri de caducifoliate ș i de conifere, la liziera pă duril or, în tufărisuri, în pajiști și
fânețe din zona de dealuri și de munte, în stepe, în mlaș tini. Reprezentanții speciilor de orhidee, în mod
general, au foarte multe caracteristici comune cu alte grupuri înrudite de monocotiledonate precum
țesuturile conduct oare risipite, nervatura paralelă a frunzelor, floarea compusă pe principiu de 3, ovar
inferior.
Plante erbacee, perene, cu rizomi sau tuberculi globuroși sau pal mat divizați, de obicei câte 2,cu
tulpină simplă.
Frunze alterne, uneori distice, întregi, ade sea cu baza amplexicaulă, vaginantă, cu nervuri
paralele, drepte sau arcuite, uneori reunite prin nervuri secundare transversale, reticulate; la speciile
saprofite frunzele sunt adesea reduse la scvame vaginiforme.
Flori hermafrodite, zigomorfe, la bază c u bractei foliacee sau membranoase, un eori colorate, în
inflorescențe recemose sau paniculate, rareori solitare, terminale (Flora R. S. România,
Milanovici.S.,2012)
1.2 Taxonomie
Taxonomia familiei orhideelor a evoluat încet de -a lungul a 250 de ani, înce pând cu Carolus
Linnaeus care în anul 1753 a rec unoscut 8 genuri. Antoine – Laurent de Jussieu , în anul 1789 a
recunoscut Orchidaceae ca o familie separată. Olof Swartz, în anul 1800, recunoaște 25 de genuri .
Louis Claude Richard ne-a furnizat în 1817 term inologia descriptivă a orhideelor. Următorul pas a fost
5
făcut în 1830 -1840 de către John Lindley , care a recunoscu t patru subfamilii. În general, el este
recunoscut ca părinte al taxonomiei orhideelor. Următorul pas important a fost făcut de George
Bentham în anul 1881 cu o nouă clasificare, recunoscând pentru prima dată subtriburi. Următorii mari
contribuabili au fost Pfitzer (1887), Schlechter (1926), Mansfeld (1937 ), Dressler și Dodson (1960),
Garay (1960, 1972), Vermeulen (1966), din nou Dressler (1981) și Burns -Balogh și Funk (1986)
(Dressler, 1982).
În această lucrare a fost folosit Sistemul de clasificare al lui Piere Delforge din anul 2006 (sunt
înscrise numai genuri de orhidee prezente în România).
Regnul: Plantae
Încrengătura: Magnoliophyta
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Lilidae
Ordin: Asparagales
Familia: Orchidaceae Juss. 1789
1. Subfamilia Apostasioideae (Reichenbach)
2. Subfamilia Cypripedioideae (Lindley)
Genul: Cypripedium
Specie: Cypripediu calceolus
3. Subfamilia Spiranthoideae (Dressler)
Trib A . Cranichideae
Subtrib a. Spiranthinae:
Genul: Spiranthes;
Specie: Spiranthes spiralis
Subtrib b. Goodyerinae:
Genul: Goodyera
Specie: Goodyera repens
4. Subfamilia Orchidoideae (Eaton)
Trib A. Orchideae
6
Subtrib a. Habenzonenae:
Genul: Herminium;
Specie: Herminium monorchis
Subtrib b. Dactylorhizinae :
Genul: Platanthera, Pseudorchis (sin. Leucorchis), Gymnadenia,
Chamorchis, Coeloglossum, Dactylorhiza;
Specie: Dactylorhiza cordigera
Specie: Epipogium aphyllum
Specie: Dactylorhiza maculata
Specie: Dactylo rhiza saccifera
Specie: Dactylorhiza incarnata
Specie: Dactylorhiza majalis
Specie: Dactylorhiza cordigera
Specie: Chamorchis alpine
Specie: Gymnadenia conopsea
Specie: Gymnadenia odoratissima
Specie: Pseudorchis albida
Specie: Pseudorchis frivaldii
Specie: Platanthera bifolia
Specie: Platanthera chlorantha
Specie: Coeloglossum.viride
Subtrib c. Orchidinae :
Genul: Orchis, Anacamptis, Himantoglossum, Traunsteinera, Serapias ;
Specie: Anacamptis pyramidalis
Specie: Orchis papilionacea
Specie: Orchis morio
Specie: Orchis picta
Specie: Orchis coriophora
Specie: Orchis ustulata
Specie: Orchis tridentata
Specie: Orchis militaris
Specie: Orchis purpurea
Specie: Orchis pallens
7
Specie: Orchis simian
Specie: Orchis mascula
Specie: Himantoglossum jankae
Spec ie: Traunsteinera globosa
Subtrib d. Ophrydinae :
Genul: Ophrys
Specie: Ophrys apifera
Specie: Ophrys scolopax
5. Subfamilia Epidendroideae (Lindley)
Trib A. Neottieae
Subtrib a. Limodorinae:
Genul : Epipactis, Cephalanthera, Limodorum;
Specie: Limodorum abo rtivum
Specie : Cephalanthera rubra
Specie: Cephalanthera damansonium
Specie: Cephalanthera longifolia
Specie: Epipactis palustris
Specie: Epipactis mycrophylla
Specie: Epipactis atrorubens
Specie: Epipactis purpurata
Specie: Epipactis helleborine
Subtr ib b. Listerinae :
Genul: Neottia, Listera ;
Specie: Neottia nidus -avis
Specie: Listera cordata
Specie: Listera ovata
Trib B. Gastrodieae
Subtrib a . Epipogiineae:
Genul: Epipogium;
Specie: Epipogium aphyllum
Trib C. Malaxideae
Subtrib a. Liparinae:
8
Genul : Liparis, Malaxis, Hammarbya;
Specie: Hammarbya paludosa
Specie: Liparis loeselii
Specie: Malaxis monophyllos
Trib D. Calypsoeae
Subtrib a. Corallorhizinae:
Genul: Corallorhiza
Specie: Corallorhiza trifida
9
1.3 Morfologie si fizi ologie
Fig.1.1. Morfologia orhideelor terestre. 1 inflorescență; 2 bracteea; 3 tulpina; 4 tuberculi;5 forma frunzei:
a lineară, b. oblongă, c. lanceolată, d. eliptică, e. ovată, f. obovată; 6 pețiol; 7 ovar; 8 sepală dorsală sau
mediană; 9 sepală lat erală; 10 petală; 11 label; 12 hipohil; 13 epihil; 14 lobul mediu; 15 lobul lateral; 16 pinten;
17 apendice apical; 18 speculum; 19 proeminență bayală; 20 columna sau ginostemiu; 21 stigmat; 22 rostel; 23
polinie; 24 masa de polen; 25 caudicul; 26 viscidiu (după W. Rossi, 2002).
Rădăcina
Ca și în cazul altor speci i de monocotiledonate, orhideele nu au rădăcină axială respectiv primară
embrionară, ci întregul sistem radicular este compus din rădăcini secundare adventive. Rădăcinile pot
fi scurte sau relati v mai lungi, filiforme sau groase, mai multe sau mai puține ca număr (Dressler,
1981).
La majoritatea speciilor de orhidee există velamen sau velamen radicum. El este compus din unu
sau până la optesprezece straturi de celule cu peretele cellular îngroșat, care după maturizarea rădăcinii
pierd conținutul celular. Velamenul este în mod spec ial bine dezvoltat la specii de orhidee epifite, care
prin intermediul acestuia absorb apă și materii minerale, dar de asemenea el este prezent și la
10
majoritatea orhideelo r terestre. Celule din cadrul velamenului de obicei conțin ciuperci micoritice, și
originea acestui țesut poate fi pusă în legătură cu relația micoritică (Milanovici S.,2012) (Fig.1.2)
Fig.1.2. Secțiune transversală prin rădăcina de Vanda discolor . 1. Secțiune transversală prin regiunea
mediană, care ne indică straturi de celule din regiunea velamen -ului (cc). 2. Velamen în secțiune transversală. 3.
Exodermis și straturile interioare ale velamenului în secțiune longitudinală. co -cortex;en endodermis; ex –
exodermis; pc – celule de trecere; ve -velamen. Bare: 1=250mm; 2=100mm; 3=50mm. (Virginia del Carmem
Oliveira, Maria das Graças Sajo, 1999).
La multe dintre speciile de orhidee adaptate la clima cu contraste puternice sezoniere, rădăcina
formează organele pentru depozitare (tuberculi), respectiv, organe de repaus sezonal cu ajutorul cărora
plantele supraviețuiesc perioadei de dormanță. La tribul Orchideae tuberculii parțial provin din tulpină,
și mai poartă denumirea de tuberculi radicularo -tulpinali. Acea stă structură în cea mai mare parte
reprezintă rădăcina de depozitare, a cărei parte bazală are un înveliș de structură radiculară și miez cu
structură tulpinală. În sezonul de creștere și dezvoltare, mugurul care este poziționat în partea
superioară a tub erculului formează o nouă tulpină, iar unul dintre mugurele bazali formează un nou
tubercul care va supraviețui următoarei faze de repaus sezonal (Dressler, 1981). Tuberculii, după
forma lor, pot fi sferici (Orchis, Ophrys, Anacamptis și alt.), alungiți ( Platanthera, Spiranthes,
Traunsteinera și alt.), mai puțin sau mai mult ramificați ( Dactylorhiza, Gymnadenia, Pseudorchis și
alt.). În timpul fazei de creștere, planta de obicei are doi astfel de tuberculi: cel vechi, din sezonul
precedent, și noul, care va supraviețui noului sezon de dormanță (Dressler, 1981). Genul Orchis (și
după acesta și întreaga familie) a primit numele după tuberculii ovoidali pari care seaman cu testiculele
mamiferelor (orchis în limba greacă veche înseamnă testicul) (Savić, 2001). ( Fig.1.3.)
11
Fig.1.3. Tuberculi ovoidali pari la specia Orchis papilionacea
(Milanovici S.,2012)
În faza de dezvoltare a mugurilor, tuberculii se formează împreună cu primele frunze sau după
apariția acestora. La majoritatea speciilor din cadrul genurilo r Orchis, Dactylorhiza și Ophrys numai
tuberculii supraviețuiesc perioadei de repaus sezonal (fig. 3). Fiecare ciclu anual de creștere rezultă cu
dezvoltarea a unui sistem radicular complet nou, care se infestează cu ciupercă (Stoutamire, 1974).
Fig.1.4 . Structura tuberculi radicularo – tulpinali (A) Secțiune longitudinală prin tubercul globulos. (B)
Mărit. (C) Secțiune transfersală prin tubercul (D) Secțiune transfersală prin tubercul globoidal. (EI) Diferite
forme ale tuberculilor radicularo –tulpinali (A, B după Kumazawa 1956; C după Stojanow 1916, DI după
Ogura, 1954; din Dressler, 1993).
12
Pe rădăcinile speciilor din cadrul genurilor Cephalanthera, Epipactis, Spiranthes, Neottia,
Listera, se dezvoltă muguri adventivi. Astfel acest de tip de rădăcini s eamănă cu tuberculii radicularo –
tulpinali subțiri, dar după structură diferă foarte mult. Rolul mugurilor adventivi este înmulțirea
vegetativă, în sensul că numeroase filament e pleacă de pe rădăcină după care fiecare dintre acestea
începe să formeze sistem ul radicular propriu. În acest fel pot apărea colonii mari care sunt uniformi din
punctual de vedere genetic (Dressler, 19 81).
Tuberculii orhideelor europene sunt situați pe o anumită adâncime în sol, în concordanță cu
gradul de înghețare al solului în pe rioada iernii (Gladkova, 1982). Stoutamir (1974) menționează că la
speciile din zone mai reci organele de repaus supraviețuiesc cu toate că sunt înconjurate de gheață o
mare parte din an. De asemenea, aceste organe sunt expuse la condiții de temperaturi ri dicate și
ariditate.
Tulpina
Față de majoritatea monocotiledonat elor, orhideele au o mulțime de specificacități morfologice.
Dar, când este vorba de tulpina aceste diferențe sunt neânsemnate. La bază, tulpina orhideelor seamănă
foarte mult cu tulpin ă comună a speciilor de monocotiledonate (Dressler, 1981).
Tulpinile speciilor terestre de orhidee pot fi mai subțiri sau mai groase, mai scunde sau mai înalte
și întodeauna sunt compuse din noduri de care sunt fixate frunzele și de internodii. Creștere secund ară,
ca și la celălalte monocotiledonate, nu există.
Înălțimea tulpinii variază între specii și de ase menea între indivizii aceleiași specii, în funcție de
condițiile habitatului. Spre exemplu, specia Epipactis palustris este planta pajiștilor umede, care în
locuri umbroase ajunge și la o înălțime de 100 cm, iar în locuri deschise și nisipoase înălțimea ei nu
depășește 20 cm. Și la alte specii de orhidee au fost constatate astfel de diferențe de înălțime, iar la
majoritatea, cu toate tipurile de treceri (So ó, 1973).
La orhideele terestre care nu au tuberculi, rizom ul (tulpina subterană, Fig.1.5.) are funcția de
magazionare a rezervelor de hrană și apă (Dressler, 1981).
Rizomii la anumite specii pot fi de diferite grosimi și lungimi, și de asemenea pot fi poz iționați
în sol la diferite adâncimi. Orhideele terestre cu rizom au înmulțire vegetativă foarte pronunțată, având
în vedere că în nodurile rizomului sunt poziționați muguri care cresc și formează o plantă nouă, sau de
pe rizom pleacă stoloni. Spre exemplu , rizomul speciei Limodorum abortivum este scurt, aproape
orizontal, destul de gros și adânc poziționat în sol; în partea superioară are muguri din care anul viitor
se vor dezvolta tulpini florifere.
La genul Epipactis , câteodată, din rizom se dezvol tă, pe lângă tulpini florifele, și tulpini sterile.
Rizomii la speciile Epipogium aphyllum și Corallorhiza trifida sunt ramificați în forma unui coral
(Dressler, 1981).
13
Fig. 1.5. Tulpini subterane de la stanga la dreapta (a . Cephalanthera damasonium ; b. Cypripedium
calceolus; c. Corallorhiza trifida . (după W. Rossi, 2002).
Inflorescența
La specii de orhidee terestre inflorescența este întodeauna terminală, respectiv, aceasta este
poziționată în vârful tulpinii. Inflorescența la toate speciile de orhidee t erestre este racemoasă, cu flori
distribuite pe axa tulpinii, care de obicei înfloresc începând de la bază spre vârf (Fig1.6). Excepția este
Orchis simia la care ordinea de înflorire este inversă (Dressler, 1981). Inflorescențele orhideelor
terestre cel ma i des sunt spiciforme și de obicei cilindrice. La specia Orchis militaris spre exemplu,
inflore scența este cilindrică, mare, la început compactă după care devine alungită până la ci lindrică
(Milanovici S., 2012).
Numărul florilor în cadrul inflorescenței d e asemenea diferă. Spre exemplu, specia Cypripedium
calceolus poate să aibă 1 până la 4 flori în inflorescență (Diklić, 1976 ); Cephalanthera rubra are de la
4 până la 10 flori (Nilsson, 1983b); Dactylorhiza incarnata în jur de 15 (Nilsson, 1980); Listera o vata
de la 30 până la 50 (Nazarov, 1991), iar Anacamptys pyramidalis 4 până la 75 (Fritz et Nilsson, 1994).
Durata înfloririi de asemenea diferă de la specie la specie. Specia Orchis morio își deschide toate
florile în perioada de două până la trei zile (N ilsson, 1984), iar la specia Dactylorhiza maculata acest
proces este foarte lent, așa că pe inflorescența aceluiași exemplar de orhidee avem flori polenizate sau
uscate la bază, flori înflorite la mijloc și pupi în partea super ioară a infloreșcenței (Milan ovici S.,
2012).
14
Fig.1.6. Diferite forme de inflorescență la orhidee terestre din România
(din stânga spre dreapta) Orchis morio, Spiranthes spiralis , Anacamptis pyramidalis, Limodorum
abortivum (foto Milanovici S., 2012)
Frunza
Din fiecare nod al tulpinii pornește câte o frunză, cu un mugur axial la bază. Frunzele orhideelor
sunt nedivizate, de diferite dimensiuni și pot fi distribuite spiralat sau în două rânduri. La baza tulpinii
orhideelor terestre frunzele de obicei sunt scvamiforme , după care urmează frunzele normal dezvoltate,
care, mergând spre vârful tu lpinii se micșorează și răresc.
La majoritatea orhideelor terestre autotrofe frunzele sunt verzi (mai rar cu pete), iar la speciile
saprofite frunzele sunt reduse la scvame. În majoritatea c azurilor, partea bazală învelește tulpina,
propri etate fără de care creșterea intercalară sar putea desfășura foarte greu, având în vedere că
regiunea meristematică a internodului este prea moale ca să poată să se susțină singu ră (Dressler,
1981).
La speci ile din cadrul genurilor Listera și Platanthera de obicei apar numai două frunze, iar
numărul frunzelor la alte genuri de obicei mai mare, și variază de la specie la specie. La specia
Spiranthes spiralis frunzele sunt grupate într -o rozetă, lateral de baza tulpinii și învelesc mugurul din
care anul viitor va răsări noua tulpina floriferă.(Milanovici S.,2012)
La majoritatea speciilor care cresc în zona te mperată, din cauza creșterii și dezvoltării limitate
numărul de frunze este stabilit, și la sfârșitul sez onului se usucă toate împreună cu tulpina. Excepția
este specia Goodyera repens , a cărei rozete de frunze de pe rizomii îngroșați persistă tot anul
(Stoutamire, 1974).
15
Periantul
Periantul florilor de orhidee este compus din ș ase tepale distribuite în do uă cicluri, câte trei în
cerc. Tepalele exterioare poartă denumirea de sepale iar cele interioare se numesc petale (Fig.1.7.).
Sepalele au rol de protecție când mugurele este în faza de dezvoltare (Dressler, 1981).
Florile orhideelor sunt hermafrodite, zig omorfe, respectiv au simetrie bilaterală, iar la bază au
bractei foliacee sau membranoase, uneori colorate. Ovarul este întodeauna inferior și în perioada
înfloririi este subțire. Ovarele sunt compuse din trei carpele , ca și la celelalte monocotiled onate a u
placentație parietală.
Tepala internă superioară și mediană, (prin răs ucirea ovarului devenită adesea inferioară)
deosebită ca formă de celălalte tepale, adeseori mai mare, se numește label (rom. buză, lat. labellum) și
adesea se continuă la bază cu un p inten sau o dilatare sacciformă. Labelul este concrescut parțial cu
ginostemiul, rar și cu celălalte părți ale periantului. La specii de orhidee terestre, pintenul apare la
genurile Orchis , Dactylorhiza , Anacamptis, Platanthera, Gymnadenia și altele și lip sește la Neottia,
Ophrys, Epipactis, Cephalanthera (Dressler, 1981).
Fig.1.7. Structura generală la floarea de orhidee terestre (după Lang, 1980 )
Diferite concreșteri cărnoase care de obicei poartă numele de calus , sunt destul de des întâlnite
pe labe l (Dressler, 1981).
Labelul pate fi întreg (la specia Platanthera bifolia ) sau lobat (la majoritatea speciilor din genul
Orchis ), unicolor sau cu diferite modele care cel mai des indică drumul spre nectarul fals (Nilsson,
1978).
16
La genul Epipactis labelul este complex și es te împărțit în doi lobi, partea bazală ( hipohil ) și
partea distală ( epihil ) iar la une le specii apare și lobul median (mezohil). Aceste părți ale labelului
reprezintă adaptarea la corpul polenizatorului (Nilsson, 1978)
Culoarea florilor î mpreună cu mirosul și forma au rolul în atragerea vizuală a polenizatorului.
Fluturii de zi deosebesc culoarea roșie, așa că, florile care sunt polenizate de aceștia cel mai des au
culoarea roșie, roz sau galbenă. Pe de altă parte, insectele care sunt acti ve noaptea pot deosebi numai
lumina de întuneric, și de aceea, florile care sunt polenizate de acestea sunt de obicei de culoare albă
sau pal verzuie, și au tendința să miroase puternic noaptea (Dressler, 1981) (Fig.1.8).
Fig.1.8. Diferite culori și forme de floare la orhidee terestre:
(rând sus, din stânga spre dreapta) Orchis papilionaceae, Epipactis palustris, Cephalanthera rubra;
(rând jos, din stânga spre dreapta) Dactilorhyza incarnata, Spiranthes spiralis,
Orchis mascula (Milanovici S.,2012 )
Având în vedere marile diferențe între ochiul uman și cel de insectă, culoarea pe care omul o
vede este de obicei total diferită de aceea pe care o vede insecta. Spre exemplu, culoarea roșie -violet a
florilor speciei Orchis mascula din spectrul vizibil este obținută prin reflexia mare a culorii roșii (700
nm) și a celei albastre (440 nm ). Modele de culoare purpuriu închis sunt mult mai strălucitoare în ochii
insectelor și reprezintă un îndrumător spre nectarul fals (Nils son,1983).
17
Culorea florilor depi nde de prezența (sau de absența) și de concentrația antocianinelor. Florile
majorității orhideelor europene conțin culoarea remarcabilă albastră a ciano -glicozidei ( orchicianină ).
Procentul de sinteză a orhicianinei depinde de specia de orhidee și de gradu l de dezvoltare al florii
(Uphoff, 1982), și în concordanță cu aceasta diferă și culoarea florii (Savić, 2001).
Anumite părți ale periantului, cel mai des labelul, pot fi colorate diferit la diferite exemplare.
Spre exemplu, florile la specia Orchis morio cel mai des sunt de culoare violet -purpurie, labelumul la
bază are culoarea albă cu pete de culoare violet închis. În populațiile naturale au fost constatate
următoarele variante: label unicolor; cu pete violete și marginea albă; striat sau albicios, iar t epalele
perigonale de culoare verdegălbui cu bractee galbene, de culoarea cărnii sau roșu închis. La anumite
specii nu au fost constatate diferențe însemnate în ceea ce privește culoarea florilor. De aemenea,
există cazuri în care exemplare au două varietă ți clar exprimate, precum este cazul speciei
Dactylorhiza sambucina , la care apare culoarea florii galbenă s au roșu purpuriu (Savić, 2001).
La majoritatea speciilor de orhidee terestre apar și forme cu flori complet albe, spre exemplu
Anacamptis pyramidal is, Epipactis helleborine, Gymnadenia conopsea, Orchis coriophora, O.
laxiflora, O. mascula, O. m ilitaris și altele (Soó, 1973).
Una dintre caracteristicile principale care apare la majoritatea reprezentanților familiei
Orchidaceae este resupinare a florilo r. Prin răsucirea ovarului sau peduncului cu 180° ( resupinație ),
floarea se orientează de obicei astfel încât partea ei posterioară devine anterioară (uneori prin răsucirea
de 360° revine la poziția normală). La anumite specii (în flora noastră numai genul Nigritella ) label
rămâne întors în sus, respectiv, floarea nu se resupinează, ceea ce este în legătură cu polenizatori
specifici. În timpul maturizării, ovarul se întoarce treptat în poziție inițială, așa că fructul matur nu este
niciodată spiralat (Dress ler, 1981; Gladkova, 1982).
Ginostemiul
Stamina concrescută cu stilul sau stigm atul, formează o columnă numită ginostemiu . La
majoritatea speciilor de orhidee, exceptând grupuri primitive (spre exemplu Cypripedium ),
concreșterea este completă și ginostem iul este considerabil mai gros față de componentele din care a
fost creat. Excepția este subfamilia Spiranthoideae , unde, din cauza ginostemiului scurt gradul
concreșterii este foarte mic. Încă nu este în totalitate clar până în ce măsură staminele sterile participă
în formarea ginostemiului. Aripioarele laterale, care apar des pe ginostemium, de obicei sunt numite
staminodii (Dressler, 1981).
Grăunciorii de polen sunt reuniți printr -o substanță cleioasă ( viscină ) într -o masă claviformă
numită polinie , mai rar liberi, pulverulenți ( Cypripedium, Cephalanthera, Neottia ). polinii 2,
corespunzătoare unei loje a anterei, au adesea câte un pedicel ( caudicul ) de obicei îndreptat î n jos;
caudiculele terminale la bază cu câte o glandă vâscoasă numită retinacul, cu ca re se fixează de stigmat
18
(uneori ambele caudicule sunt reunite la bază, cu un singur retinacul); retinaculele libere sau închise
împreună într -o mică excavație ( bursiculă ) așezată deasupra stigmatului; uneori fiecare retinacul este
închis într -o bursiculă separată (Dressler, 1981).
Caudiculele sunt foarte elastice, și pot fi întins e până la de cinci ori mai mult până se rup.
Aceasta este o caracteristică foarte importantă, pentru că insectele care sunt deranjate de poliniile lipite
încearcă să le înlăture, însă acestea nu sunt capabile să le întindă mai mult de trei ori (Nilsson, 1980).
Poliniile sunt preluate din floare întregi , și întodeauna cu viscidiul și caudiculele (dacă există). În
funcție de specie, poliniile pot conține 40.000 – 4.000.000 de grăunțe de polen (Pandolfi et Pacini,
1995). Numărul grăunțelor de polen este întodeauna mult mai mare decât cel al ovulelor. Producția
unui număr mai mic de polen apare ca răspuns la eficacitatea mai mare a polenizării (Dressler, 1981).
Orhideele au creat polini ile pentru reducerea pierderii de polen. Grăunciorii de polen ai altor
specii entomofile se disipează de obicei individual, agățându -se de obicei de corpul insectei. Întrucât
grăunciorii de polen la orhi dee sunt grupati în polinii, ei nu pot să se agațe de corpul insectei la fel cum
se agață polenul altor specii de plante, ci o fac cu ajutorul viscidiului. Ca să se lipească viscidiile,
acoperișul din chitină al insectei trebuie să fie neted. La acele insecte la care aceasta nu e cazul,
precum fluturii, poli niile se lipesc de proboscis sau de ochii facetați (Nilsson, 1981b).
Când vorbim despre polenul orhideelor, mai este de adăugat că acesta are o viață lungă de
germinare. Experimental s -a constatat că polinia care a fost înlăturată a păstrat germinarea chia r mai
mult decât durata ei de viață pe floare, spre exemplu, până la 41 de zile la Dactylorhiza maculata , până
la 37 zile la Gymnadenia conopsea , cel mai puțin, 20 zile la Orchis morio (Neiland et Wilcock, 1995).
Nectariile
Simplu privind, nectarul este recompensa pent ru polenizatori, cu toate că în esență el este numai
un mijloc pentru atragerea acestora. Două treimi din toate speciile de orhidee au glande nectarifere.
Nectarul la diferitele specii de orh idee poate fi poziționat în diferitele regiuni ale florii. Câteodată este
descoperit și se află în brazdele labelului, la baza ginostemiului, sau picură în fanta stigmatului, sau se
acumulează în pintenul care se întinde de la baza labelului (Nilsson, 1978).
Nectarul este foarte bogat în aminoacizi și zah aruri, dintre care cele mai reprezentate sunt
fructoza, gucoza, saharoza și rafinoza (Pais, 1982; Pais et al., 1986). Nectarul este hrană pentru insecte,
respectiv reprezintă o sursă de energie. Este interesant și faptul că nectarul speciei Epipactis palus tris
are proprietăți narcotice pentru insectele vizitatoare, care cel mai probabil apare din cauza drojdiilor
prezente în fundul hipohilului. După ce vizitează un număr mai mare de flori, încărcați cu ciorchini de
polinii și otrăviți de nectar, cel mai des cad pe pământ (Gladkova, 1982).
19
Există și expresia de “pseudonectarii”, prin care (la exemplul speciei Ophrys insectifera ) se
marchează pete de pe label care imită ochii femelei insectei polenizatoare. În combinație cu celălalte
caractere, ele sunt import ante în mimicrie (Faegri et Van Der Pijl, 1979).
Glandele mirositoare (osmoforele)
Mirosul nu este produs de întreaga floare ci acesta este produs de glande specializate numite
osmoforele , poziționate pe sepalele sau petale sau pe o parte a labelului. Mi rosul poate să provină și de
la nectar (Nilsson, 1978).
Rolul principal al fragrantului floral este dir ecționarea, respectiv atragerea polenizatorilor. Pentru
că insectele sunt polenizatorii cei mai frecvenți ai orhideelor, mirosul este în special dedicat lor.
Insectele văd relativ slab, așa că, atunci când caută hrana sau un partener sexual cel mai des se
orientează cu simțul olfactiv. La orhidee este foarte important unde sunt poziționate osmoforele pentru
că ele determină poziția insectei în sau pe floa re (Savić, 2001).
De mult timp cercetătorii au observat că unel e specii de orhidee au un miros plăcut, altele nu au,
că mirosul la unele specii este foarte intens iar la altele de abia sesizabil, iar la unele lipsește (Savić,
2001). Spre exemplu, miros plă cut avem la speciile Dactylorhiza sambucina (Nilsson, 1980), Orchis
morio (Nilsson, 1984 ), Nigritella nigra, Platanthera bifolia, Epipactis atrorubens, Gymnadenia
odoratissima, Neottia nidusavis (Gladkova, 1982), iar miros evaluat ca neplăcut la Listera co rdata
(Ackerman I Mesler, 1979), Orchis mascula (Nilsson, 1983a), Gymnadenia conopsea, Orchis
coriophora (Soó, 1973). Pentru unele specii, precum Epipactis palustris (Nilsson, 1978), Dactylorhiza
incarnata (Nilsson, 1980) se menționează că nu au sau că apr oape nu au miros (Savić, 2001).
Pe această bază putem concluziona: mirosul floral al orhideelor, dacă există, este adaptat precis
la sensibilitatea insectelor și la reacții pe care le provoacă (Savić, 2001). Mirosul neplăcut pentru noi al
unor orhidee, cum a sesizat Dressler (1981) cel mai probabil este perfect plăcut și atrăgător pentru
polenizatori. De asemenea, mirosul poate fi așa de slab încât el nu poate fi sesizat de om, dar pentru
insecte el este f oarte exprimat (Nilsson, 1980).
Fără nici un fel de dubiu mirosul este important pentru direcționarea polenizatorilor către flori
dar încă nu este în totalitate clar care anume componentă este atrăgătoare pentru o anumită insectă. De
asemenea, dacă mirosul are un efect puternic de direcționare, aceasta înse amnă că schimbările în
chimismul mirosului pot influența asupra procesului de izolare și de speciație a speciilor (Tollsten et
Bergström, 1993). Poate că acest prinipiu s -ar putea aplica asupra specie Orchis coriophora pentru că
florile subspeciei tipice a u un miros neplăcut care amintește de mirosul de ploșnițe iar la subsp.
fragrans florile miros a vanilie sau a migdale amare (Soó, 1973) (Fig.1.9.).
20
Fig.1.9. Polenizarea prezentată schematic (după Paling – Proctor et al., 1996)
În mod special este inte resant mirosul florilor speciilor din genul Ophrys , compus dintr -un
număr mare de compuși chimici cu care se imită feromoni sexuali ai femelelor polenizatorilor. Un
efect foarte interesant îl are mirosul specie Cypripedium calceolus , care poate inhiba orie ntarea la
insecte așa că aceste insecte vizitează aceeași floare de mai multe ori la rând (Ackerman, 1986).
Fructul și semințele
Etapa reproductivă se termină cu formarea fructelor și producerea de s emințe. Maturizarea
ovarelor la majoritatea orhideelor depinde de polenizare, respectiv, la florile care nu au fost polenizate
ovarele nu se dezvoltă în continuare (Savić, 2001). După două sau trei zile de la polenizare, ovarul
începe treptat să crească, mai ales în lățime (Neiland et Wilcock, 1995). Dimensiun ea finală a fructului
depinde de numărul de ovule fecundate. Fructele orhideelor terestre ca și la majoritatea speciilor
epifite sunt capsule uscate cu pereți subțiri (Milanovici S.,2012) (Fig.1.10.) și (Fig.1.11.).
Fig.1.10.a. Capsulele în faza de mat urizare la specia Orchis morio (foto Milanovici S.,2012)
Fig. 1.11. b. semința la O. morio (după Bojnanský et Fargašová, 2007)
21
Capsulele mature ale orhideelor terestre sunt uniloculare (la noi) și stau drept pe inflorescență, se
deschid prin 3 (6) valve, r espectiv se deschid dea lungul mijlocului fiecărei carpele (Dressler, 1981).
La majoritatea orhideelor, coasta medianăa carpelei, cu puțin țesut care o înconjoară, se desp rinde de
ambele jumătăți a le carpelei, deci capsula se rupe pe trei valve late și tre i subțiri. Din capsulele
deschise, vântul împrăș tie semințele (Dressler, 1981).
Ca structură, semințele orhideelor sunt foarte simple, compuse dintr -un embrion mic înconjurat
de un tegument seminal dintr -un singur strat de celule (Smreciu et Currah, 1989). Din cauza
dimensiunii microscopice a semințelor față de majoritatea altor specii de plante, botaniștii secolului al
XVI-lea considerau că orhideele nu au deloc semințe și că în capsulele este praf, precum și că
orhideele apar din sper ma animalelor (Gladko va, 1982).
Prima încercare de stabilire a numărului de semințe la orhidee a efectuat -o Darwin (1862) (Savić,
2001).
În săm ânță se află un embrion nediferen țiat pe organe. Pe el distingem embrioderma, ca zona
superficială cu puține celule și zona bazală car e este compusă din celule vacuolizate mari (Batygina et
Andronova, 1991). Nu există țesuturi speciale pentru înmagazinarea hranei, așa că proteinele și lipidele
sunt concentrate în aceste celule nediferențiate, al căror număr variază de la specie la specie . Spre
exemplu, embrionii la specia Dactylorhiza majalis au volum de la 0,002 – 0,004 mm3, și sunt compuse
din cca. 200 de celule (Johansen et Rasmussen, 1992).
Germinarea
Semințele multor specii de orhidee din zona continentală se află în stare de dorma nță în sol pe
perioada iernii, iar germinarea se produce în primaver a (Rasmussen et Whigham, 1993).
Germinarea semințelor orhideelor începe cu formarea protocormului (Savić, 2001). Dezvoltarea
acestuia este legată de activitatea meristematică a celulelor d in regiunea periferică. În timpul
germinării survine hidroliza proteinelor, celulele se vacuolizează și amidonul începe să se adune.
Protocormul servește ca organ de depozitare a rezervelor de hrană, care este necesară pentru inițiare și
pentru dezvoltare în continuare. În acest sens el poate fi comparat cu endosperm și cotil edoanele altor
monocotiledonate (Batygina et Andronova, 1991 ; Johansen et Rasmussen, 1992).
Germenii orhideelor terestre se împart în cei care rapid d evin fotosintetici și cei care de-a lungul
a câteva luni de zile (și mai mult) nu dezvoltă clorofilă. Majoritatea speciilor de orhidee terestre
aparțin celui de al doilea tip. Perioada de timp care trece din momentul germinării și până la formarea
tulpinii florale este diferită la diferite specii de orhidee și durează câțiva ani.
Spre exemplu, specia Orchis ustulata petrece sub pământ între 10 și 15 ani înainte să producă
prima tulpină supraterestră cu frunze (Sanford, 1974), iar speciei Neottia nidus -avis îi este necesar 10
ani ca să forme ze rizomul și s ă înflorească (Gladkova, 1982).
22
Stoutamir (1974) menționează că în condiții de laborator Dactylorhiza maculata înflorește după
trei ani și jumătate de la germinare, iar Epipactis palustris după patru ani (Savić, 2001).
Semințele multor spec ii tropicale și subt ropicale de orhidee pot germina asimbiotic în condiții de
laborator, prin utilizarea tehnicilor simple de înmulțire. Dar, germinarea orhideelor continentale este
mult mai dificilă. Semințele majorității speciilor de orhidee continentale prezintă un proces de
dormanță, care se întrerupe foarte greu, iar după aceasta, multe specii nu germinează pe culturi
asimbiotice indiferent de compoziția substratului hrănitor, și la sfârșit, durata fazei în care planta încă
nu folosește fotosinteza de obicei este foarte lungă (Rasmussen et Whigham, 1993).
1.4 Răspândire
Familia orhideelor este cosmopolită (Dressler, 1981).
Reprezentanții acestei familii sunt răspândiți de la zonele nordice a Suediei până la sudul extrem
al Americii de Sud, apar în ap roape toate tipurile de habitate în afară de ghețare. Cele mai bogate
regiuni în specii de orhidee se găsesc în regiunea Munțiilor Himalaya din Nepal. Majoritatea speciilor
cresc la tropice (respectiv, cea mai mare parte în Asia, America de Sud și Centrală ) dar, de asemenea
s-au constatat specii de orhidee mai sus de Cercul Polar din sudul Patagoniei, și chiar două specii de
Nematoceras pe Insula Macquzona, aproape de Antarctica (Fig.1.12.) (Ar ditti, 1992).
Flora orhideelor din zona temperată este mult mai săracă față de regiunile tropicale. În zona
temperată a emisferei nordice cresc în jur de 900 de specii (4,5 %) din cadru a 75 de genuri (10 %), iar
în partea sudică cresc și mai puține – 40 de genuri și în jur de 500 de specii. În America, la nord de
Mexi co, cresc 170 de specii (Gladkova, 1982), iar în întreaga Europă 215 specii din cadru a 36 de
genuri (Stewart, 1989).
Majoritatea speciilor de orhidee cresc până la o altitudine de 2.000 m, iar un anumit număr poate
fi găsit și mai sus de limita superioară a răspândirii pă durilor, chiar și până la 5.000 m altitudine față de
nivelul mării. În zonele cu clima temperat ă cresc exclusiv specii terestre cu rădăcini și rizomuri sau
tuberculi sub pământ și de obicei cu flori mai mici. Cresc în păduri de caducifolia te și de conifere, la
liziera pădurilor, în tufărișuri, în pajiști și fânețe din zona de dealuri și d e munte, în stepe, în mlaștini.
Având în vedere numărul mare de specii și răspândirea foarte largă, orhideele apar de la zona de
câmpie și până la piscuril e celor mai înalți munți în toate tipurile de habitate, de la mlaștini până la
stepe aride (Dressler, 1981). În Columbia, câteva specii de orhidee trăiesc în regiuni care sunt
acoperite cu zăpadă veșnică, iar pe continentul australian se găsesc specii de o rhidee care cresc sub
pământ. Cea mai mare diversitate de specii se găsește în pădurile tropicale umede de mu nte (Peru)
(Milanovici S.,2012)
23
Orhideele sunt cele mai numeroase și diversificate în habitate care beneficiază de peste 2.500
mm/m2 precipitații a tmosferice anual și unde cantitatea lunară de precipitații este mai mare de
50mm/m2 (Arditti, 1992).
În România cresc 58 de specii terestre (Flora României XII).
Fig.1.12. Răspândirea speciilor din familia Orchidaceae L . (după D. H. Baptista2008).
24
CAPITOLUL 2 : ZONA STUDIATĂ
2.1 Zona studiată
Studiul a fost facut în zona Municipiului Deva care este situat în partea centrală a județului
Hunedoara, între Munții Apuseni și Munții Poiana Ruscă, de partea stangă a râului Mureș, la 45°53'
latitudine nordică și 22°54' longitudine estică.
Reședința județului, municipiul Deva este delimitată la est de orașul Simeria și comuna Hărău,
la nord de comunele Șoimuș și Vețel, la vest de comunele Cârjiți și Peștișul Mic, iar la sud de
municip iul Hunedoara.
Fig.2.1. Harta municipiului Deva
(modificare după http://www.e -deva.ro/index.php/publisher/articleview/?/1/frmArticleID/35/ )
Relieful si alcătuirea geologică
Diversitatea reliefului și constituția geologică variată, conferă regiunii din împrejurimile orașului
Deva funcția de limită geografică între Munții Poiana Ruscă, situați la sud, și Munții Apuseni, la nord.
Formațiunile sedimentare, care ocupă suprafețe intinse, sunt alcătuite din conglomerate, gresii, m arne
și radiolarite de vârstă cretacic mediu și superior, până la neogen.
25
În partea de vest și nord -vest a localității depozitele sedimentare, cunoscute și sub denumirea de
"Strate de Deva", sunt străpunse de ivirile andezitice ale vulcanilor neogeni. Aceste înăl țimi, dealul
Cetății ( 371m), Serhediu (566m), Piat ra Coziei (686m), Bejan (376m) se înscriu în relief prin forme
accidentate, spe cifice, dominând cu peste 300m zona depresionară a culoarului Mureșului. Bordura
estică și sud -estică a movilelor vulcanice este tivită de o prispă p iemontană, care acoperă substratul
geologic, în care râurile tributare Mureșului au fragmentat din plin relieful. Această prispă piemontană,
formată din ochiurile de dejecție ale pâraielor Magheruta, Bejan, și Baia, se continua mai jos cu o
suprafață înclinată de eroziune și acumulare, iar pantele infe rioare, mult indulcite, coboară în lunca
Mureșului.
Culoarul Mureșului din acest sector reprezintă o regiune de contact geomorfo logic, care se
individualizează prin caracterul lui de graben, constituit din fu ndamentul cristalin mezozoic intens
fracturat, la diferite adâncimi.
În tortonian și sarmațian culoarul Mureșului a funcționat ca o strâmtoare marină, iar în pantian ca
un canal prin care s -au scurs apele din bazinul Transilvaniei spre bazinul Panonic.
Sub aspect geomorfologic, Valea Mureșului prezintă o luncă ale cărei lățimi variază de la 1km
(la Șoimuș) până la 5km (la Deva). În cadrul luncii sale (2 -6m altitudine), Mureșu l prezintă despletiri
și meandre, efect al eroziunii laterale și al acumulărilor d in albia minoră . Nivelele de terase, de 8 -12 m
și 18-22 m, sunt dezvoltate fragmentar pe ambele maluri ale văii. Platourile de la periferia orașului, cu
excepția nord -estica, se ridic ă din pârâul Bejan (alt.224m până la vârful Măgurii (alt.507m) formând
pante a c ăror înclinație variază intre 5 grade și 25 grade (la medie 10 grade).
Din punct de vedere a resurselor subsolului, regiunea este însemnată prin existența unor bogații
naturale ca: zăcămintele cuprifere din apropierea municipiului, cele auro -argin tifere din nordul
Mureșului (Munții Metaliferi), prin minereurile d e fier din masivul Poiana Ruscă și prin materialele de
construcție.
Clima
Clima municipiului Deva se încadrează în climatul general al țării. Datorită situării sale la o
altitudine relati v scăzută, într -o mică depresiune, verile nu sunt excesiv de călduroase (temperaturile
maxime vara ating 32 grade C) iar iernile sunt, în general blânde, lipsite de geruri puternice (in medie –
14 grade C). Temperatura medie anuală este de 9,7 grade C iar am plitudinea anuală de 22,7grade C.
Precipitațiile sunt moderate în medie de 46,6 l/m2. N insorile cad in mod obișnuit (octombrie -aprilie)
însă grosimea stratului de zăpadă nu este mare (în medie 4 cm) și nu stagnează îndelung pe sol. Vântul
predominant este din direcția NV, acesta favorizănd formarea și transportarea nor ilor din această parte
deasupra orașului si care aproape întotdeauna aduc ploaia. Localnicii știu ca de re gulă, ploaia vine
"dinspre Cetate" (adica de la NV). Vânturi cu o frecvență mai redusă suflă și din direcția opusă, pe
26
culoarul Mureșului, acestea duc (alături de încălzirea neomogena a solului) la unele inversiuni de
temperatură, care dau naștere, în orele dimineții, la o ceață ușoară. Alături de frumusețea reliefului și a
peisajului v egetal, clima recomandă orașul Deva ca un autentic centru turistic, odihnitor și
reconfortant.
Datorită temperaturilor mai crescute și a precipitațiilor mai mari în luna mai, frecvența
abundențelor orhideelor este mult mai mare decât anul trecut în aceeasi lun ă. (Fig 2.1)(Fig 2.2).
Fig.2.2. Analiza diferențelor de temperatură pe perioada anilor 2014 -2016, a speciilor
de orhidee din zona studiată
Hidrologia
Cel mai important râu al meleagurilor hunedorene (ca de altfel al întregii Transilvanii) care
străbate județul, curgând de la est spre vest, este Mureșul. Acesta trece șerpuind pr in vecin ătatea
municipiului Deva printr -un culoar alcătuit din ultimile ramificații ale Munților Poiana Ruscă și cele
ale Apusenilor. Pe întregul său parcurs, patul minor al M ureșului are o înclinație suficientă pentru a
împiedica apa să stagneze și să producă bă lți mărginașe însoțitoare.
Râul și -a săpat albia adânc în sedimente fine, pietrișurile și prundișurile găsindu -se de obicei sub
apă. Terenul usca t, cultivabil, se înti nde până la apa curgatoare, accesul la râu fiind posibil aproape
pretutindeni. Din punct de vedere termografic, media anuală a Mureșului, în sectorul Oraștie -Deva,
variază între 10 grade si 11grade. Sub raportul termic, el aparține râurilor de câmpie, cara cterizate pri n
faptul că apa este mai caldă decat aerul .
-50510152025
2014
2015
2016
27
Lânga Deva nivelul n ormal al Mureșului este de cca. 130m lățime și de 1 -3m adâncime, iar
viteza obișnuită a apei de aproximativ 1m/s (a râului crescut de 1,5 -2m/s) debitul normal este de 75m
cubi/s .
Prin lungimea și poziția sa geografică, însoțit în dreapta de lanțul Munților Apuseni, iar în stânga
de cei ai Sebeșului și ai Poianei Ruscă, Mureșul colec tează în albia sa, cu excepția apelor din bazinul
Jiului și din cel al Crișurilor, toate râurile și pâraiele ce coboară din inima munților.
Afluenții din sud ai Mureșului se grupează prin văile mai mari ale Grădiștei, Streiului, Cernei,
precum și prin râuri mai mici.
Principalul afluent pe care îl primește Mureșul pe teritoriul județului îmbogățindu -i mult debitul,
este Streiul, indentificat ipotetic cu anticul Sargetia, amintit de istoricul Dio Cassius ca fiind râul în
albia căruia și -a ascuns regele Decebal comorile. Tot în albia st ângă a Mureșului, în sectorul Deva, se
varsă Cerna ce -și culege aflue nții din Munții Poiana Ruscă . Punctul de joncțiune al Cernei cu Mureșul
este la nord de Sântuhalm (localitate suburbană a municipiului Deva).
Afluenții din dreapta ai Mureșului, care coboară de pe dealurile sudice ale Munților A puseni
sunt: Geoagiu, Cărpi niș, Certej, Ciinel, Băița(sau Caian). Toți au un curs repede și datorită frumuseții
și varietății peisajului prin care trec, le oferă o valoare turistică. Deș i teritoriul învecinat orașului Deva
este brăzdat de numeroase râuri, în vatra propriu -zisă a mun icipiului se află câteva văi lipsite de apă în
cea mai mare parte a anului. Chiar cele mai de seamă dintre acestea, ca valea Bejanului sau pârâul
Magherutei, sunt lipsite de apă în sezonul de vară, aceasta datorită subsolului (roci sedimentare
poroase, nis ipuri și gresii nisipoase). Pe versantul de nord al Mureșului se intalnesc numeroase formații
carstice cu izvoare de ape termale, precum și o seamă de izvoare cu apă mineralăă ca la : Boholt,
Păuliș, Hartagani, Banpotoc, Cărpiniș, Rapol țel, Bob âlna etc.
La poalele dealului Cetății se află izvoare cu un important grad de salinizare, care captate se
folosesc, pentru trat amente în cadrul Băii Sărate. Lacurile create pentru acumularea apei industriale ca
cele de la Mintia -Șoimuș pe Mureș si Cinciș pe valea Cerne i (cu barajul de la Teliuc) au devenit lacuri
de agrement, baze turistice și de odihnă. De asemenea lacurile alpine care alimentează mulți afluenți ai
Streiului și Jiului de Est constituie puncte de atracție, de un pitoresc aparte, pentru toți cei care le
vizitează (Fig 2. 3).
28
Fig.2.3. Analiza speciilor de orhidee în funcție de precipitați în perioada 2014 -2016
Solurile
Teritoriul municipiului Deva se situează în aval de confluența Cernei cu Mureșul, pe partea
stânga a râului, urcând din zona luncii până la ultimele prelungiri nord -estice ale Munților Poiana
Ruscă. Altitudinea este cuprinsă între 180m în zona de luncă ș i 688m în varful Piatra Coziei. Acest
teritoriu este alcătuit din lunci, terase, și versanți.
Zona de luncă aproape 50% din suprafața ter itoriului cuprinde la r ândul ei trei subzone: lunca
riverană(184m) inundabilă, cu aluviuni crude și soluri aluviale stratificate, uti lizată ca pășuni, lunca
centrală (190m altitudine) neinundabilă, cu soluri aluviale în diferite stadii de evoluție, folosit ă ca teren
arabil, lunca preterasică (200m altitudine) cu soluri aluviale utilizată și ea pentru cultura cerealelor.
Zona de terase se situează în zona de sud și sud -est a teritoriului, uneori incipient podzolite,
formată pe marne și gresii. Se folosește c a teren arabil și pășune.
Zona de versan ți din partea de sud -vest și nord -vest are aspectul unor dealuri colinare,
fragmentate de vai toren țiale. Se folosește și pentru culturi, dar mai ales pentru livezi și vii, fâne țe și
pășuni.
Solurile din ace astă zonă sunt brune de p ădure și pseudorendizinice. Eroziunea afecteaz ă
suprafeț e însemnate de teren, de acea se întâlnesc și unel e soluri erodate și scheletice.
Vegetația și flora
Vegetația Devei și a împrejurimilor, dealurile Cetații, Serhediu, Bejan, Deceba l, și Coziei a fost
și continuă să fie obiectul de cercetare și de admirație a numeroși botaniști. Investigațiile efectuate în
împrejurimile orașului, în special pe dealul Cetății, au remarcat încă de la inceputul veacului trecut
varietatea și importanța f loristică a acestor locuri. Cercetările, deși încă în curs de desfășurare,
020406080100120140160180
2014
2015
2016
29
consemnează în flora Devei circa 1200 de fanerogame, peste 15 criptogame vasculare, la care se
adaugă 217 briofite și aproximativ 100 de ciuperci si alge, astfel încât num ărul speci ilor se ridică la
peste 1450. Unele din ele, rare, sau chiar unice, sunt de origine mediteraniană, balcanică, sau din
Crimeea.
Datorită condițiilor climatice, cât și a altor factori, au putut dăinui aici grupări vegetale cu
numeroase specii submediteranie ne, rare sau deloc intâlnite în alte parți ale Transilvaniei. Astfel
vegetația dealurilor Devei cuprinde pe langă arboretul obișnuit al pădurilor de foioase: stejar, carpen,
fag, tei, măjdrean, m esteacăn, plop, jugastru, etc., și o floră caracteristică de stâncărie, care se
deosebește mult de cea de câmpie, fiind mai interesantă decat aceasta din urma atât sub raportul
știntific, cât și pentr u frumusețea și specificul ei.
Din gama largă a rarităților ce constituie podoaba vegetală a dealurilor Devei se rem arcă în flora
de stâncărie: iarba de soaldină, lipicioasa, șopârlita, clopoței, pe dealurile Cetății și Piatra Coziei hajma
păsărească, floarea raiului, pe dealul Coziei: o specie rară a gușei porumbelului.
Bogat reprezentată în flora dealurilor Devei sun t genurile din familia Rosacee și Quercus ,
ambele cu o mare diversificar e, prezentând forme și varietați putin răspândite, iar altele nesemnalate în
afara hotarului municipiului, cum este și o varietate de m ăcieș.
Printre speciile rare se cuvin a fi aminti te: cinci degete, cru cea voinicului, osul iepurelui. O
raritate este brinca care crește pe terenurile sarate de la poalele de nord ale dealului Cetații. In trecut
des intalnită aici, aceasta este pe cale de dispariție, în urma amenajării terenului pentru d iferite lucrări
edilitare.
În partea de sud a orașului se afla Pădurea Bejan declarată rezervație forestiera (103ha ) datorită
particularitaților și importanței hibridogene, a iterferării, pe cale naturală, a diferitelor specii de stejar .
Acțiunea complexă a factorilor edafici și orografici existenți a favorizat vegetarea spontana pe acest
teritoriu a unor specii care foarte rar pot fi întălnite într-o "colecție vie" atât de interesantă: gorunul,
stejarul, stejarul stufos, cerul și girnița, precum și conife re din alte continent e: bradul și molidul din
Caucaz , pinul din Himalaya, laricele japonez, magnolia etc.
În cadrul arboretului în pro cent de 1 -2% se mai întâlnește carpenul, teiul, măjdreanul, câtev a
grupuri de pin negru și pin, exemplare de scoruș, iar î n componenta subarboretului arțar tătărăsc,
păducel. În poienile pădurii Bejan și -a gasit mediul favorabil de existența și planta hybrid, Centaurea
care nu a mai fost întălnită până în prezent în alte parți ale țării. În tăieturile și lizierele pădurilor d e
deal obișnuit întâlnim rugi de zmeură, soc, mur e, tufărișuri de alune. În cea ce privește plantele
spontane și cultivate, de șes, sau de pe versantele și platformele dealurilor învecinate localității, acestea
sunt cele întâlnite în general, în regiunea v ăii de mijloc a Mureșului.
Arboretul care adeseori însotește râul este format din sălcii și arini, în timp ce în lunca fertilă a
acestuia și în terenurile mai reduse ale afluenților săi mai importanți (Streiul si Cerna) se cultivă
cereale de tot felul grâ u, porumb, cartofi, leguminoase, plante industriale și furajere. Pe versantele mai
30
joase ale dealurilor din jurul orașului se intâ lnesc livezi cu pomi fructiferi și vită de vie . O suprafață
însemnată este ocupată de fânețe și pășuni.
Fauna
Împrejurimile municipiului Deva, bogate în paduri de foioase, în care pot fi zărite și câteva
grupuri de conifere, adăpostesc numeroase specii de animale, unele dintre ele având un interes
cinegetic deosebit. În pădurile de fag și de stejar de pe dealurile ce inconjoar ă orașul îsi fac apariția, la
venirea toamnei, turmele de mistreți, în căutarea ghindei și jirului. Prezența mistreților poate fi
recun oscută dupa gropile și pământul răscolit în căutarea hranei, ca și dup ă rădăcinile și rizomii
plantelor pe care le dezgro apă și le consumă. Neobositul hoinar, lupul, poate fi întâlnit în pădurile de la
poalele dealurilor, iar vulpea colindă pe la marginea acestora și prin dumbrăvi.
Renumita pădure Bejan, rezervație forestieră, este locul de trai al multor familii de căprioa re care
sălașluiesc mai ales in luminișurile acesteia. Dealul Cetații Deva este locul numeroaselor specii de
mamifere cum sunt: jderul de copac, veverița, totodată aici se găsește și vipera cu corn, indicatorul
nordic al faunei de tip mediteranian. Această specie poate fi intalnită pe stâncile însorite, în locurile
mai puțin accesibile oamenilor. Pajiștile din jurul dealurilor Cetății sunt animate, primavara și vara, de
numeroase specii de fluturi, de țârâitul cosașilor, și al greierilor. În câmpiile cultiv ate, presărate cu
tufișuri și mărăcinișuri, trăiesc iepurii de câmp.
Dintre păsările care prezintă un interes cinegetic deosebit este mierla și potârnichiile în câm piile
ce inconjoară localitatea, găinușa de alun, pasăre rară , ocrotită de lege, și rața să lbatică pe valea
Mureșului. Fauna ihtiologică râurilor Mureș și Strei este destul de bogată și variat în specii ca: mreana,
scobarul, știuca, somnul, cleanul, crapul, etc.
Pe malurile împădurite ale Mureșului salașluiește vidra, mamifer foarte bun înotăto r și
consumator de mult pește. Vidra trofeu rar, greu de c apturat,valoroasă și pentru blana ei, este căutată
cu interes de vânătorii sportivi, ca și de pescari, folosind mijloace speciale de capturare .
31
CAPITOLUL 3 : ARII PROTEJATE
Cele două zo ne studiate de noi sunt situate una în interiorul stiului Natura 2000 Râul Mureș între
Brănișca și Ilia și cea de -a doua în apropierea sitului Natura 2000 Defileul Mureșului.
NUMELE SITULUI : Defileul Mureșului
Coordonatele sitului: Latitudine: N 46ș 0' 38''
Longitudine: E 22ș 13' 8''
Suprafața sitului (ha): 34.149
Altitudine (m): Min. 126
Max. 659
Med. 259
DESCRIEREA SITULUI
Caracteristici generale ale sitului:
Cod % CLC Clase de habitate
N06 5 511, 512 Râuri, lacuri
N12 14 211- 213 Culturi (teren arabil)
N14 8 231 Pășuni
N15 8 242, 243 Alte terenuri arabile
N16 58 311 Păduri de foioase
N23 5 1xx Alte terenuri artificiale (localități, mine..)
N26 2 324 Habitate de păduri (păduri în tranziție)
Alte caracteristic i ale sitului:
Cea mai mare parte a suprafeței sitului se regăsește pe teritoriul Județului Arad, în zona de sud –
est a acestuia, de -a lungul cursului râului Mureș și pe versanții situați pe malul drept al Mureșului.
Calitate și importantă:
Zonă importan tă pentru conservarea speciilor Rhodeus sericeus amarus , Gobio albipinnatus,
Barbus meridionalis, Sabanejewia aurata . Desi râul Mures în această zona este supus pre siunii
antropice, se păstrează habitatele caracteristice speciilor menționate, populațiile a cestor specii fiind
bine reprezentate și stabile. Deși râul Mureș în această zonă este supus presiunii antropice, se păstrează
habitatele caracteristice speciilor menționate, populațiile acestor specii fiind bine reprezentate și
stabile.
32
Vulnerabilitate:
Conservarea habitatelor caracteristice speciilor de interes este amenințată de poluarea industrială
și menajeră a apei raului.
NUMELE SITULUI : Râul Mureș între Brănișca și Ilia
Coordonatele sitului: Latitudine: N 45ș 56' 0''
Longitudine: E 22 ș 44' 11''
Suprafața sitului (ha): 1.884
Altitudine (m): Min. 166
Max. 385
Med. 250
DESCRIEREA SITULUI
Caracteristici generale ale sitului:
Cod % CLC Clase de habitate
N06 9 511, 512 Râuri, lacuri
N12 5 211 – 213 Culturi (teren arabil)
N14 30 231 Pășuni
N16 54 311 Păduri de foioase
N21 2 221, 222 Vii și livezi
Alte caracteristici ale sitului:
Zone umede din regiunea biogeografică continental ă reprezentând habitat specific pentru cinci
specii de mamif ere de interes conservativ, 4 specii de amfibieni, 1 specie de reptile, 6 specii de pești și
1 specie de nevertebrate de asemenea de interes conservativ.
Calitate și importanță:
Este printre puținele situri desemnate pentru Castor fiber . De importanță ri dicată și pentru
speciile de amfibieni Bombina variegata, Triturus cristatus și subspecia indigen Triturus vulgaris
ampelensis .
Important pentru protejarea speciei Aspius aspius .
33
Vulnerabilitate:
Pierderea și distrugerea habitatului ca rezultat al activ ităților de agricultură, al activităților de
exploatare forestieră, a dragării și drenării habitatului umed, al dezvoltării teritoriale, a circulației.
34
CAPITOLUL 4 : MATERIALE ȘI METODE DE COLECTARE ȘI
PRELUCRARE A DATELOR
S-a efectuat relevee fitosociologice în puncte stabilite în prealabil. Tehnica efectuării releveelor
și a aprecierilor cantitative și calitative s -a realizat după Cristea V. et al. (2004).
Mărimea suprafeței de probă pentru grupările ierboase este de 4 mp . Forma releveului este
pătrată sau dreptunghiulară, în funcție de condițiile topologice. Pentru fiecare releveu fitosociologic s -a
notat și coordonatele GPS. Notarea abundenței dominanței (AD %) speciilor s -a efectuat utilizând
scara Braun -Blanquet (r=0,0 5; +=,0,5; 1=5; 2=17,5%; 3=37,5; 4=62,5; 5=87,5).
În paralel cu etapa de realizare a releveelor au fost realizate fotografii cu speciile, asociațiile
vegetale specifice și edificatoare ale habitatelor.
În analiza vegetației au fost utilizate me todele școli i central -europene. Pentru clasificarea
unităților cenotice am adoptat sistemul de clasificare propus de Coldea G. (1991). Încadrarea în
asociații se realizează pe baza releveelor fitosociologice.
Pe baza asociațiilor vegetale identificate au fost stabili te tipurile fragmentelor de habitate
prezente în zona de studiu. Pentru realizarea corespondenței dintre tipurile de vegetație și sistemele de
clasificare a habitatelor Natura 2000 și Habitatele din România, s -a ținut cont de elementele structurale
(specii edificatoare și caracteristice), de dinamica naturală a acestora, de descrierea habitatelor la nivel
European (1992) și național (Doniță et al . 2005 , 2006 ), dar și de modul de int erpretate la nivel
european (2007) și național (Gafta et Owen 2008) .
A fost descrisă structura acestuia pe st raturi de vegetație, cu sublinierea speciilor edificatoare,
rare, pericilitate sau vulnerabile.
Cartarea habitatelor s -a realizat folosind receptori GPS pe teren, în paralel cu etapa de realizare a
releveelor fitosociologice, ulterior datele fiind prelucra te folosind soft Open GIS. Va fi realizată harta
de distribuție a habitatelor pe zona proiectului.
35
Tab.4.4. Rezultatele monitorizării din aprilie -iunie 2015 -2016.
Evoluția numărului de indivizi identificați pe suprafețele monitorizate
Specie RLV 1
Apr.
2015 RLV2
Apr.
2015 RLV3
Apr.
2015 RLV1
Mai
2015 RLV2
Mai
2015 RLV3
Mai
2015 RLV1
Iunie
2015 RLV2
Iunie
2015 RLV3
Iunie
2015 RLV1
Apr.
2016 RLV2
Apr.
2016 RLV3
Apr.
2016 RLV1
Mai
2016 RLV2
Mai
2016 RLV3
Mai
2016 RLV1
Iunie
2016 RLV2
Iunie
2016 RLV3
Iunie
2016
Anacamptis
pyramidalis 0 0 0 45 45 0 50 50 0 0 0 0 50 50 0 100 75 0
Orchis
militaris 0
0 0 2 1 0 0 2 0 0 0 0 0 2 0 0 2 0
Orchis
tridentata 0 0 0 40
0 0 0 0 0 0 0 0 45 0 0 5 0 0
Anacamptis
coriophora 0 0 0 0 0 3 0 0 0 0 0 0 0 0 100 0 0 0
Orchis
morio 0 0 3 0 0 0 0 0 0 0 0 75 0 0 0 0 0 0
Orchis
purpurea 0 2 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0 0 0 0 0 0
Neotinea
ustulata 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0
36
Pentru monitorizarea acestui habitat au fost alese 3 suprafețe de probă. Monitorizarea sp eciilor a
avut loc pe o periodă de 2 ani, între lunile aprilie -iunie. În anul 2015 sunt observate 6 specii de orhidee
in habitatul 6210,urmând ca în anul 2016 să li se alăture o noua specie, Neotinea ustulata, identificată
in luna iunie.
Fiecare specie apa re cu un număr variabil de indivizi de la 1 -100, probabil datorită diferențelor
de precipitații între cei 2 ani.
Habitatul Natura 2000 analizat se află în stare bună de conservare, marea majoritate a speciilor
identificate în anul 2015 în perioadă similară de vegetație s -au regăsit și în anul 2016, fiind de
asemenea identificate specii noi față de anul trecut.
37
CAPITOLUL 5 : REZULTATE ȘI DISCUȚII
În urma cercetărilor de teren realizate în perioada apr. 2015 – iun. 2016 au fost identificat e 7
specii de orhidee care sunt prezentate detaliat mai jos. În luna aprilie 2015 au fost selectate cele 2
suprafețe monitorizate, care au fost analizate lunar în perioada menționată mai sus. În luna iulie -martie
nu au fost iedentificate specii de orhidee. Datele de teren au fost colectate de către lect. univ. dr. Oana
Danci și au fost prelucrate de către noi în cadrul acestei lucrări.
Datorită biologiei și ecologiei specifice, orhideele sunt un adevărat indicator al gradului de
“naturalețe/sălbăticie” a habitatelor naturale.
Prezența orhideelor într -o zonă naturală, în opinia personală formată pe bază cercetărilor în teren,
reprezintă semnul unui habitat bine conservat, și în același timp, un indicator al stării bune de
conservare a biodiversității (a rel ațiilor intra și interspecifice neperturbate).
Orhideele sunt prezente în majoritatea asociațiilor vegetale din România, dar importanța lor în
constituirea acestora de obicei este neînsemnată.
Orhideele sunt plante vasculare din clasa Liliopsida (Angiosper mae), subclasa Lilidae
(Monocotyledonae ). Toate speciile aparțin ordinului Asparagales care cuprinde o singură familie,
Orchidaceae .
Estimarea numărului de specii din cadrul familiei orhideelor variază. Unii autori presupun că
există între 12.000 și 15.0 00 de specii, iar alții menționează chiar un număr de 35.000 de specii bune.
Nu putem estima real câte specii există întrucât numai câteva grupuri de orhidee au fost bine studiate.
Luând în considerare posibilele erori, Dressler (1981) consideră că numărul cel mai probabil de specii
de orhidee este între 20.000 și 25.000. Cea mai mare parte este concentrată în regiuni tropicale.
Se presupune că circa ¼ din numărul total de orhidee îl reprezintă speciile terestre.
Puține date despre orhidee pot fi puse în le gătură cu raritatea acestora, cu populații mici și
dispersate precum și cu degradarea și distrugerea vegetației naturale. Din acest motiv, lipsa speciilor de
orhidee în anumite asociații vegetale nu trebuie neaparat să însemne că acel habitat nu le este pr opice.
Una dintre caracteristicile orhideelor este că indivizii adulți nu înfloresc în fiecare an. Nu există
o regularitate și o periodicitate în apariția tulpinilor florifere. Un exemplar poate înflori câțiva ani
consecutiv, după care, unul sau mai mulți ani poate vegeta în sol.
Ori de câte ori omul distruge biocenozele naturale, de fiecare dată rămân anumite zone, mai mici
sau mai mari, sau măcar fragmente, în care este posibilă supraviețuirea unei anumite specii. Foarte rar
se întâmplă ca omul să distrug ă în totalitate o specie într -o zonă anume, mai degrabă îi diminuează
drastic numărul exemplarelor. Până când dimensiunea populației unei specii de orhidee nu scade sub
un minim critic, specia va reuși totuși să se înmulțească și să se mențină.
38
Conform leg islației naționale și europene, la noi în țară numai două specii de orhidee sunt
protejate ( Cypripedium calceolus și Liparis loeselii , anexa nr. 3 la O.U.G. nr. 57 din 2007). Multe state
europene au publicat „Cartea roșie” pentru speciile de plante pericli tate, între ele se numără și
România cu lucrarea Cartea Roșie a plantelor vasculare din România (Dihoru et Negrean, 2009).
Analiza efectuată pe baza diferențelor de temperatură ne arată că în anul 2015 luna cea mai
prielnică pentru înflorirea orhideelor a fost mai, iari în perioada anului 2016 perioada favorabilă și mai
puțin favorabila a fost invers.
Posibilele amenințări la adresa speciilor de orhidee autohtone sunt:
exploatarea irațională a pășunilor și a pădurilor;
dezoltarea turismului de masă;
dezvolt area construcțiilor de case de vacanță în zonele subcarpatice;
dezvoltarea infrastructurii rutiere fără studii ecologice competente;
schimbările climatice globale;
depozitarea deșeurilor în locuri în care sunt ha bitate endemice pentru orhidee
comerțul ileg al cu buchete de flori sălbatice.
39
5.1. Descrierea speciilor de orhidee din zona cercetată
Anacamptis pyramidalis L. Rich . – bujor
Regn: Plantae
Încrengătură: Magnoliophyta
Clasă: Liliopsida
Ordin: Asparagales
Familie: Orchidaceae
Gen: Anacamptis
Specie: Anacamptis pyramidalis
Sunt răspândite în pajiști și tufărișuri din regiunea de câmpie până în cea montană, în stațiuni
însorite, adesea pe soluri scheletice, mai ales calcaroase (Flora R.S.R., Vol. XII). Sunt plante:
xeromezofite și mezo fite. Au perioada de înflorire în lunile: VI – VII (Flora R.S.R., Vol. XII). La noi în
țară: sporadică (Ciocârlan, 2009) (Fig. 4.1).
Fig. 4.1. Anacamptis pyramidalis (foto.Oana Danci
40
Orchis morio ssp morio L. – untul vacii
Regn: Plan tae
Încrengătură: Magnoliophyta
Clasă: Liliopsida
Ordin: Asparagales
Familie: Orchidaceae
Gen: Orchis
Specie: Orchis morio
Sunt răspandite din silvostepă până în etajul fagului, prin pajiști, tufărișuri, margini de pădure.
Au perioada de înflorire în luni le: IV – V (Flora R.S.R., Vol. XII). Sunt plante : xeromezofite și
mezofite . La noi în țară: frecventă (Ciocârlan, 2009) (Fig. 4.2).
Fig. 4.2. Orchis morio ssp morio (foto.Oana Danci)
41
Orchis coriophora ssp coriophora L . – ploșnițoasă
Regn: Plan tae
Încrengătură: Magnoliophyta
Clasă: Liliopsida
Ordin: Asparagales
Familie: Orchidaceae
Gen: Orchis
Specie: Orchis coriophora
Sunt răspandite frecvent de la câmpie până în etajul fagului, prin pajiști adesea înmlaștinate. Au
perioada de înflorire: V – VII (Flora R.S.R., Vol. XII). Sunt plante: mezofite, mezohigrofite. La noi în
țară: frecventă (Ciocârlan, 2009) (Fig. 4. 3).
Fig. 4.3 Orchis coriophora ssp coriophora ( foto.Oana Danci)
42
Orchis tridentata Scop.
Regn: Plantae
Încrengătură: Magnoliop hyta
Clasă: Liliopsida
Ordin: Asparagales
Familie: Orchidaceae
Gen: Orchis
Specie: Orchis tridentata
Sunt răspandite în : pajiști, rariști și margini de păduri, tufărișuri, în stațiuni însorite, relativ
uscate, mai ales pe substrate calcaroase (Flora R.S. R., Vol. XII). Sunt plante: xeromezofite,calcifile .
La noi în țară: sporadică (Ciocârlan, 2009) (Fig. 4.4).
Fig. 4.4 Orchis tridentata (foto.Oana Danci
43
Orchis purpurea Huds. – poroinic
Regn: Plantae
Încrengătură: Magnoliophyta
Clasă: Liliopsid a
Ordin: Asparagales
Familie: Orchidaceae
Gen: Orchis
Specie: Orchis purpurea
Sunt răspândite în păduri, tufărișuri, margini de păduri, mai rar în pajiști, în regiunea de câmpie
și de dealuri, mai ales pe substrate calcaroase (Flora R.S.R., Vol. XII). Su nt plante: mezofite . La noi în
țară: sporadică (Ciocârlan, 2009). Au perioada de înflorire în lunile: V – VI (Flora R.S.R., Vol. XII)
(Fig. 4.5).
Fig. 4.5 Orchis purpurea (foto.Oana Danci
Orchis militaris L . – poroinic
44
Regn: Plantae
Încrengătur ă: Magnoliophyta
Clasă: Liliopsida
Ordin: Asparagales
Familie: Orchidaceae
Gen: Orchis
Specie: Orchis militaris
Sunt răspândite frecvent în pajiști, răriști și margini de păduri, tufărișuri, mai ales pe substrate
calcaroase, în regiunea de dealuri și în c ea montană (Flora R.S.R., Vol. XII). Sunt plante: mezofite. Au
perioada de înflorire în lunile: V – VI (Flora R.S.R., Vol. XII). La noi în țară: frecventă (Ciocârlan, 2009)
(Fig. 4.6).
Fig. 4.6. Orchis militaris (foto.Oana Danci
45
Neotinea (Orchis ) ustulata L.
Regn: Plantae
Încrengătură: Magnoliophyta
Clasă: Liliopsida
Ordin: Asparagales
Familie: Orchidaceae
Gen: Neotinea
Specie: Neotinea ustulata
Sunt răspândite frecvent din etajul gorunului până în etajul molidului, prin pajiști (Flora R.S.R.,
Vol. XII). Sunt plante: eurifite. Au perioada de înflorire în lunile: V – VI (Flora R.S.R., Vol. XII). La
noi în țară: frecventă (Ciocârlan, 2009) (Fig. 4.7).
Fig. 4.7. Neotinea ustulata (Milanovici.S.,2012)
46
5.2. HABITATE NATURA 2000 MONITORIZAT E
Suprafețele analizate aparțin habitatului Natura 2000 6210 – Pajiști xerofile seminaturale și
facies cu tufișuri pe substrate calcaroase (Festuco -Brometalia).
6210 – Pajiști xerofile seminaturale și facies cu tufișuri pe substrate calcaroase (Festuco –
Brometalia)
6210 Pajiști xerofile seminaturale și facies cu tufișuri pe substrate calcaroase (Festuco –
Brometalia) (* situri importante pentru orhidee) [Semi -natural dry grasslands and scrubland facies on
calcareous substrates (Festuco -Brometea) (* importan t orchid sites)].
CLAS. PAL.: 34.31 până la 34.34 1) Pajiști calcaroase, xerofile până la mezoxerofile, din
Festuco -Brometea. Acest habitat este format, pe de o parte, din pajiști stepice sau subcontinentale
(Festucetalia valesiacae ) și, pe de altă parte, din pajiști caracteristice regiunilor sub -mediteraneene și
mai oceanice ( Brometalia erecti ). În ultimul caz, se face distincție între pajiștile primare din
Xerobromion și pajiștile secundare (seminaturale) din Mesobromion cu Bromus erectus ; acestea din
urmă se remarcă printr -o mare bogăție specifică a orhideelor. Abandonarea acestor pajiști (prin
încetarea activităților pastorale) conduce la instalarea tufărișurilor termofile, cu un stadiu intermediar
de vegetație termofilă de lizieră ( Trifolio -Geranietea).
Siturile importante pentru orhidee vor fi interpretate ca atare pe baza unuia sau mai multora
dintre următoarele trei criterii:
a) situl adăpostește o suită bogată de specii de orhidee;
b) situl adăpostește o populație importantă a cel puțin unei speci i de orhidee, considerată a nu fi
foarte comună pe teritoriul național;
c) situl adăpostește una sau mai multe specii de orhidee considerate a fi rare, foarte rare sau cu
prezență excepțională la nivel național.
Pentru monitorizarea acestui habitat au f ost alese în luna aprilie 3 suprafețe de probă, care au fost
monitorizate în lunile mai și iunie. Monitorizarea lunară este necesară pentru a surprinde impactul
fazei de construcție a tronsonului de autostradă asupra habitatelor naturale și seminaturale și asupra
speciilor de floră, precum și pentru a surprinde aspectelor de vegetație în timp, deoarece în perioade
diferite ale anului pot fi dominante specii diferite.
Rezultatele monitorizării se prezintă conform (Tab.4.1.) .
47
Tab.4.1. Re levee monitorizare habitat 6210
RLV1
mai RLV2
mai RLV3
mai RLV1
iunie RLV2
iunie RLV3
iunie
N 45.92976 45.92992 45.93002 45.92976 45.92992 45.93002
E 022.85847 022.85873 022.76810 022.85847 022.85873 022.76810
Alt. 270 264 224 270 264 224
Pantă 10%S 10%S 5%S 10%S 10%S 5%S
Acoperire
generală % 100 100% 100% 100 100% 100%
Bromus
inermis 1 1 1 1 3
Festuca
valesiaca 1 + 3 1 1 2
Festuca
rupicola 1-2 2 + 2 2 +
Dactylis
glomerata + 1 1 1 +
Rhinanthus
rumelicus 2 1 1 2 1 1
Anacamptis
pyramidalis + + + +
Thymus
comosu s + 1
Hypericum
perforatum + +
Robinia
pseudoaccacia + +
Trifolim
pratense + + + + + +
Trifolium
dubium + + + +
Veronica
prostrata + + +
Euphorbia
cyparissias + + + +
Anthylis
vulneraria + +
Erigeron
annuus + +
Rosa cani na + + + +
Prunus spinosa 1 1
Carex + + + +
48
caryophyllea
Crataegus
monogyna + + + +
Lotus
corniculatus + + + +
Melampyrum
arvense + + + +
Vicia
lathyroides + + +
Filipendula
ulmaria + + + + + +
Omalotheca
supina +
Leucanthemu m
vulgare + + + +
Juglans regia + +
Tragopogon
dubius + +
Leontodon
hispidus + +
Nonea pula +
Dianthus
carthusianorum + + + + + +
Polygala
vulgaris + +
Fragaria
viridis 1 + + + + +
Lychnis flos –
cuculi + + +
Lychnis
viscar ia + +
Clematis
vitalba + +
Orchis
tridentata +
Orchis
militaris + + +
Anacamptis
coriophora ssp.
coriophora +
Allium
atropurpureum + + +
Aristolochia + +
49
clematitis
Salvia
pratesnis + +
Origanum
vulgare + +
Galium verum +
Anthoxanthum
odoratum + +
Campanula
abietina + +
Rumex
acetosella + +
Xeranthemum
cylindraceum + +
Centaurium
erythraea + +
Veronica
spicata +
Nigella
arvensis + +
Nepeta
catharia +
Eryngium
campe stre +
Knautia
arvensis +
Scabiosa
lucida +
Centaurea
cyanus +
Linum
hirsutum 1 1
Sanguisorba
minima + +
Agrimonia
eupatoria +
Ornithogalum
pyramidale +
Botriochloa
ischaemum +
Muscari
comosus +
Briza media +
50
Prin analiza datelor de mai sus se remarcă prezența a 62 de specii din care 4 sunt speciii de
orhidee: Anacamptis pyramidalis, Orchis tridentata și Orchis militaris, Anacamptis coriophora ssp.
Coriophora, cărora li se adaugă prezența speci ilor Orchis morio și Orchis purpurea, identificate în
luna aprilie.
Astfel, pe cele 3 suprafețe de monitori zat, pe parcursul primului trim estru de monitorizare au fost
identificate 6 specii de orhidee, ceea ce confirmă importanța acestui tip de habitat pe ntru protecția
orhideelor.
Starea de conservare a acestui tip de habitat pe perioada monitorizată se menține bună.
Fig.4.7. Aspect vegetație habitat 6210 – aprilie 2015 (foto.Oana Danci
Fig.4.8. Aspect vegetație habitat 6210 – luna mai 2015 (foto .Oana Danci
51
Fig.4.9. Aspect vegetație habitat 6210 – luna iunie 2015
(foto.Oana Danci
Pentru monitorizarea acestui habitat în 2016 s -au păstrat aceleași 3 suprafețe de probă .
Rezultatele monitorizării se prezintă conform Tab.4.2.
Tab.4.2. Relevee moni torizare habitat 6210 din 2016
RLV1 RLV2 RLV3
N 45.92976 45.92992 45.93002
E 022.85847 022.85873 022.76810
Alt. 270 264 224
Pantă 10%S 10%S 5%S
Acoperire
generală % 100 100% 100%
Bromus inermis 1 1
Festuca valesiaca 1 + 2
Festuca rupicola 1 2 +
Dactylis glomerata + + 1
Rhinanthus
rumelicus 2 1 1
Anacamptis morio 1
Neotinea tridentata 1 1
Orchis militaris +
Thymus comosus +
Hypericum
perforatum +
Robinia
pseudoaccacia +
52
Trifolim pratense + + +
Trifolium dubium + +
Veronica p rostrata + + +
Euphorbia
cyparissias + +
Rosa canina + +
Prunus spinosa 1
Carex caryophyllea + +
Crataegus
monogyna + +
Lotus corniculatus + +
Melampyrum
arvense + +
Vicia lathyroides + +
Filipendula
ulmaria + + +
Omalotheca supina +
Leucanthemum
vulgare + +
Juglans regia +
Tragopogon dubius +
Leontodon hispidus +
Nonea pula +
Polygala vulgaris + +
Fragaria viridis 1 + +
Lychnis flos -cuculi + +
Lychnis viscaria +
Clematis vitalba +
Salvia pratesnis +
Origanu m vulgare +
Galium verum +
Anthoxanthum
odoratum +
Campanula
abietina +
Rumex acetosella +
Prin analiza datelor de mai sus se remarcă prezența speciilor de orhidee Anacamptis morio (RLV3),
Neotinea tridentata (RLV1 și 2) și Orchis militari s (RLV1 și 2) ceea ce confirmă încă odată valoarea
conservativă a acestor pajiști, ca situri de protecție a orhideelor.
53
Fig.4.10.Anacamptis morio (foto.Oana Danci
Fig.4.11. Neotinea tridentata (foto.Oana Danci
Fig.4.12. Orchis militaris (foto.Oana D anci
54
Fig.4.13. Pajiște cu Ancamptis morio, RLV3 (foto.Oana Danci
Aceste 3 specii de orhidee identificate în luna aprilie 2016, au fost identificate și în
monitorizarea realizată în lunile aprilie – mai 2015 pe aceste suprafețe, în concluzie putem afirma că
starea de conservare a habitatulu i analizat se menține constantă.
Pentru monitorizarea acestui habitat în luna mai 2016 au fost păstrate aceleași 3 suprafețe de
probă . Rezultatele monitorizării se prezintă conform Tab.4.3.
Tab.4.3. Relevee monitoriz are habitat 6210
RLV1 RLV2 RLV3
N 45.92976 45.92992 45.93002
E 022.85847 022.85873 022.76810
Alt. 270 264 224
Pantă 10%S 10%S 5%S
Acoperire generală % 100 100% 100%
Bromus inermis 1 1
Festuca valesiaca 1 + 2
Festuca rupicola 1 2 +
Dactylis glom erata + + 1
Rhinanthus rumelicus 2 1 1
Anacamptis morio +
Anacamptis coriophora
ssp. coriophora 1
Anacamptis
pyramidalis
Neotinea tridentata 1 1
55
Orchis militaris +
Thymus comosus +
Hypericum perforatum +
Robinia pseudoaccacia +
Trifolim pratense + + +
Trifolium dubium + +
Veronica prostrata + + +
Euphorbia cyparissias + +
Rosa canina + +
Prunus spinosa 1
Carex caryophyllea + +
Crataegus monogyna + +
Lotus corniculatus + +
Melampyrum arvense + +
Vicia lathyroides + +
Filipendula hexapetala + + +
Omalotheca supina +
Leucanthemum vulgare + +
Juglans regia +
Leontodon hispidus +
Nonea pula +
Polygala vulgaris + +
Fragaria viridis 1 + +
Lychnis flos -cuculi + +
Lychnis viscaria +
Clematis vitalb a +
Salvia pratesnis +
Origanum vulgare +
Galium verum +
Anthoxanthum
odoratum +
Campanula abietina +
Rumex acetosella +
Sanguisorba minor +
Rosa arvensis +
Leopoldia comosa +
Prin analiza datelor de mai sus se remarcă prezen ța speciilor de orhidee Anacamptis morio și
Anacamptis coryophora ssp. coryophora, (RLV3), Neotinea tridentata, Orchis militaris, Anacamptis
pyramidalis (RLV1 și 2) și Orchis purpurea (în apropierea RLV2) ceea ce confirmă încă odată
valoarea conservativă a acestor pajiști, ca situri de protecție a orhideelor.
56
Aceste 6 specii de orhidee identificate în luna mai 2016 au fost identificate în monitorizarea
realizată în lunile aprilie – iunie 2015 pe aceste suprafețe, în concluzie putem afirma că starea de
conservare a habitatului analizat se menține constantă.
(Stanga)Fig.4.14. Anacamptis coriophora ssp. coriophora (foto.Oana Danci
(Dreapta) Fig.4.15. Anacamptis pyramidalis (foto.Oana Danci
Fig.4.15. RLV 3 – Pajiște cu Anacamptis coriophora ssp. Coriop hora
(foto.Oana Danci
55
CONCLUZII
În urma studiului efectuat au fost monitorizate trei suprafețe pe o perioadă de 2 ani,
aprilie -iunie, unde au fost identificate specii de orhidee ce aparțin unei singure familii:
Orchidaceae .
În habitatul 6210 au fost identificate , în anul 2015, 6 specii de orhidee : Anacamptis
pyramidalis, Orchis mor io ssp morio, Orchis coriophora ssp coriophora, Orchis tridentata,
Orchis purpurea, Orchis militaris , în 2016 fiind identificată și specia Neotinea ustulata .
Prezența acestor s pecii, confirmă importanța acestui tip de habitat pentru protecția
orhideelor.
Datorită diferențelor de precipitații și temperatură monitorizate pe perioada celor doi ani
de studiu, fiecare specie apare cu un n umăr de indivizi varia bil.
Pentru monitoriza rea acestui habitat au fost alese 3 suprafețe de probă. Monitorizarea
speciilor a avut loc pe o periodă de 2 ani, între lunile aprilie -iunie. În anul 2015 sunt observate
6 specii de orhidee in habitatul 6210,urmând ca în anul 2016 să li se alăture o noua s pecie,
Neotinea ustulata, identificată in luna iunie.
Fiecare specie apare cu un număr variabil de indivizi de la 1 -100, probabil datorită
diferențelor de precipitații între cei 2 ani.
Habitatul Natura 2000 analizat se află în stare bună de conservare, mar ea majoritate a
speciilor identificate în anul 2015 în perioadă similară de vegetație s -au regăsit și în anul
2016, fiind de asemenea identificate specii noi față de anul trecut.
Lucrarea conține :
58 de pagini
4 tabele
31 figuri
33 de surse bibliografice
9 surse web
4 cărți
56
BIBLIOGRAFIE
Articole:
1. Ackerman, J. D. 1986. Mechanisms and evolution of food -deceptive pollination system
in orchids. Lindleyana, 1(2):108 -113;
2. Arditti, J. 1992. Fundamentals of Orchid Biology. New York: Wiley;
3. Batygina, T. B., Andronova, E.V. 1991. Is there a Cotyledon in the Orchidaceae ? – an
opinion . Recent Advances in Plant Biology, 369 -374;
4. Berg, C., Higgins, W. E., Dressler, R. L., Whitten, W. M., Arenas, S., Culham, A., &
Chase, M. W. (200 0). A phylogenetic analysis of Laeliinae (Orchidaceae) based on
sequence data from internal transcribed spacers (ITS) of nuclear ribosomal DNA.
Lindleyana, 15(2), 96 -114.
5. Del Carmem Oliveira, Virginia, das Graças Sajo,Maria, 1999. Root Anatomy of Nine
Orchi daceae Species, Braz. arch. biol. technol. 42 no.4 Curitiba;
6. Dihoru, G., Negrean, G. 2009. Cartea roșie a plantelor vasculare din România,
Editura Academiei Române, București;
7. Dressler, R. L. (2005). How many orchid species?. Selbyana, 155 -158.
8. Dressler, R . L. 1981. The orchids: natural history and classification. Cambridge,
Massachusetts: Harvard University Press;
9. Dressler, R. L. 1993. Phylogeny and classification of the orchid family , Dioscorides
Press;
10. Faegri, K., Van Der Pijl, L . 1979. The Principles of Pollination Ecology. Pergamon
Press, Oxford
11. Flora R. S. R. – XII, 1972, Ed. AcademieiR. S. R.;
12. Fritz, A. -L., Nilsson, L. A. 1994. How pollinator -mediated mating varies with
population size in plants. Oecologia 100: 451 -462;
13. Gafta, D., Mountford, J., O. 20 08. Manualul de interpretare a habitatelor Natura
2000 din România, Ed. Risoprint, Cluj -Napoca;
14. Gladkova, H . V. 1982. Semenstvo orhidnie (Orchidaceae), in Tahtadžan, A. (ed.) Žizn
rastenii, 6:248 -275;
15. Johansen, B., Rasmussen, H. 1992. Ex situ conservations of orchids. Opera botanica,
113:43 -48, Copenhagen;
57
16. Milanovici, S. 2004. Genul Orchis L. pe versanții de sud -vest al Munților Locvei
(Parcul Natural Porțile de Fier) , Drobeta, XIV, Seria Științele Naturii, 2004:36 -38,
Drobeta Turnu Severin;
17. Milanovici, S. 2006. Orchids from Iron Gates Natural Park area, distribution and
conservation problems (Rumania) , Caesiana – The Journal of the Italian Society of
Orchidology, EOC – The Journal of the European Orchid Council, Ed. Borgia, Roma,
2006: 99 -104, Padova;
18. Neila nd, M. R. M., Wilcock, C. C. 1995. Maximisation of reproductive succes by
Europaean Orchidaceae under conditions of infrequent pollination. Protoplasma187:
39-48;
19. Nilsson, L. A. 1978. Pollination ecology of Epipactis palustris
(Orchidaceae).Bot.Notiser 131 : 355 -368;
20. Nilsson, L. A. 1978b. Pollination ecology and adaptation in Platanthera chlorantha
(Orchidaceae). Botaniska Notiser, 131: 35 -51;
21. Nilsson, L. A. 1980. The pollination ecology of Dactylorhiza sambucina
(Orchidaceae). Bot.Notiser 133: 367 -385;
22. Nilsson, L. A . 1981b: Pollination ecology and evolutionary processes in six species of
orchids. Abstr. Upps. Diss. Fac. Sci. 593;
23. Nilsson, L. A. 1983a: Anthecology of Orchis mascula (Orchidaceae). Nord.J.Bot. 3:
157- 179, Copenhagen;
24. ORDONAN ȚA DE URGEN ȚĂ nr. 5 7 din 20 iunie 2007 privind regimul ariilor
natural protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei salbatice
25. Pandolfi, T., Pacini , E. 1995. The pollinium of Loroglossum hircinum (Orchidaceae)
between pollination and pollen tube emission. P lant Syst. and Evol., 196:141 -151;
26. Rasmussen, H. N., Whigham, D. F. 1993. Seed ecology of dust seeds in situ: a new
study technique and its application in terrestrial orchids.Amer. Jour. of Botany,
80(12): 1374 – 1378;
27. Rossi, W. 2002. Orchidee d’Italia. Qua d. Cons. Natura , 15, Min. Ambiente – Ist. Naz.
Fauna Selvatica;
28. Sanford, W. W. 1974. The ecology of Orchids. In: Withner, C. L. (ed.) The orchids,
Scientific Studies, 1 -100, New York: Wiley & Sons;
29. Savić, D . 2001. Orhideje Fruške -Gore . Magitarski rad. Beog rad;
30. Soó, R. 1973. A magyar flóra és vegetáció rendszertani – növényföldrajzi kézikonyve
v. Akadémiai Kiadó, Budapest;
58
31. Soó, R. 1980. Dactylorhiza Necker Ex Nevski. In: Tutin T. G. et al.(eds.): Flora
Europaea 5. Cambridge University Press, Cambridge, : 333 -335;
32. Stoutamire, W.P. 1974. Terrestrial orchid seedlings . :101 -28. In Withner, C.L., ed.
The Orchid s Scientific Studies. John Wiley and Sons, New York;
33. Tollsten, L., Bergström, L . G. 1993. Fragrance chemotypes of Platanthera bifolia
(Orchidaceae) – the result of adaptation to pollinating moths? Nord. J. Bot., 13:607 –
613, Copenhagen;
Cărți:
1. Ciocârlan, V. 2009 . Flora ilustrată a României. Pteridophyta et spermatophyte, Ed.
Ceres, București ;
2. Panțu, Z. 1915 . Orchidaceele din România. Stu diu Monografic, Ed. Acad. Rom.,
București ;
3. Milanovici, S. 2012 .Considerations on the real threats to the species and popula tions
of orchids in southern Banat (the south -west pa rt of Romania). European Orchid
Council (EOC). 15th European Orchid Congress – Budapest;
4. Sârbu I., Ștefan N., Oprea A . Plante vasculare din România: determina tor ilustrat de
teren/ Editura V. Bortaș. — București: Editura Victor B Victor, 2013.
Surse web:
1. http://en.wikipedia.org/wiki/Orchidaceae;
2. http://plantlist.ro/species.php?taxonid=38743
3. http://wildca rpathiangarden.com/Linkuri.html
4. http://www.e -deva.ro/index.php/publisher/articleview/?/1/frmArticleID/35/)
5. http://www.gnm.ro/staticdocs/OUG%2057%20din%202007.pdf
6. http://www.interferente.ro/papucul -doamnei -cypripedium -calceolus.html
7. http://www.interferente. ro/specii -de-orhidee -salbatice -din-romania.html
8. http://www.mmediu.ro/img/attachment/33/arii -natur ale-protejate -547857c5e7545.pdf
Codul sitului ROSCI0064
9. http://www.mmediu.ro/img/attachment/33/arii -naturale -protejate –
547857c5e7545.pdfCodul sitului ROSCI0373
59
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: SPECIALIZAREA ECOLOGIE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI [603144] (ID: 603144)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.