Specializarea Drept Judiciar Privat Lucrare de disertație Audierea martorului și interogatoriul Coordonator: Conf. Univ. Dr. Corina PETICA Masterand:… [623665]
Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu
Facultatea de Drept
Specializarea Drept Judiciar Privat
Lucrare de disertație
Audierea martorului și interogatoriul
Coordonator:
Conf. Univ. Dr. Corina PETICA
Masterand: [anonimizat] 1 din 57
Cuprins
PARTEA I – AUDIEREA MARTORULUI
I. Introducere………………………………………………………… ………………… ……………… …2
II. Admi sibilitatea probei cu martori……………………………….. ……… ……………. ………..3
III. Administrarea pobei cu martori ……… …………………………. …………………………… ….6
IV. Repere particulare viz ând mărturia și martorul…….. ………. ……………………….. …..22
V. Mărturia din perspectiva structurii caracteriale a martorului și a mediului de
proveniență . Mentalități. Cutume. Obiceiuri……………….. …………………………. …………………. ….25
VI. Mărturia și concordanța conținuturilor………………………….. …………………………..27
VII. Mărturia și contradic toriali tatea conținuturilor………………………………………… ….29
VIII. Regu li și procedee tactice aplicate în ascultarea martorilor………….. …………. ……31
IX. Raționamente. Analogii. Interpretări asupra conți nutului mărturiei……….. ………32
PARTEA II – INTEROGATORIUL
I. Introducere ………………………………………………………………… …………………………. 35
II. Încuviințar ea interogatoriului…………………………………………………………………… 40
III. Luarea interogatoriului persoanelor fi zice………………………………………………… ..44
IV. Luarea interogatoriului repre zentantului legal …………………………. ……………….. ..46
V. Consemnarea răspunsurilor la i nterogatoriu ……………………………………………… ..47
VI. Luarea interogatoriului persoanelor juridice……………………………………………. ….48
VII. Luarea interogatoriului părții aflate în străinătate…………………………………….. ….50
VIII. Luarea interogatoriului prin judecăt or delegat sau comisie rogatorie ………………53
IX. Nepre zentarea la interogatoriu și refu zul de a răspunde………………………….. ……54
Pagina 2 din 57
PARTEA I – AUDIEREA MARTORULUI
I. Introducere
Martorii sunt acele persoane străine de interesele în conflict, care relatează în fața
instanței de judecată despre fapte referitoare la pricina ce se judecă, fapte care ar putea servi la
rezolvarea ei.
Relatarea făcută de martor în fața instanței se numește depoziție (declarație ) de martor
sau mărturie. Mijlocul de probă este depoziția mart orului, în care se materializează cunoștințele
acestuia despre faptele trecute pe care le -a recepționat și memorat, iar nu martorul.
Mărturia se mai numește și probă testimonială și ar putea fi definită ca fiind declarația
orală făcută de o persoană fizic ă, înaintea instanței de judecată, cu privire la un fapt trecut, precis
și pertinent, despre care are cunoștință personal. Specific mărturiei este cunoașterea personală de
către martor a faptelor litigioase pe care le relatează.
Legislația noastră nu regl ementează mărturia asupra opiniei răspândite în public cu
privire la faptele litigioase, așa -numita commune renommée (depozițiile din auzite, după ceea ce
spune lumea), care nu este acceptată nici de doctrină, nici de jurisprudență. Însă martorul poate
face o relatare indirectă, adică în legătură cu fapte cunoscute prin intermediul altei persoane care,
la rândul său, a perceput direct evenimentul relatat.1
În doctrina anterioară noului Cod de procedură civilă s -a arătat că “cu totul deosebită de
mărturia di n auzite este mărturia indirectă”. În acest caz, martorul aduce la cunoștința instanței
ceea ce o altă persoană determinată i -a relatat despre faptul care face obiectul litigiului. Martorul
n-are cunoștință personal despre faptul litigios, dar a perceput c u propriul său auz ceea ce i -a
relatat o anumită persoană care a fost prezentă la săvârșirea acelui fapt.
Depoziția martorului are un izvor precis, indivi dualizat și poate fi controlată prin audierea
persoanei respective, ceea ce o deosebește substanțial de mărturia din auzite.
1 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 639 , ed.
Haman giu, Bucuresti, 2013
Pagina 3 din 57 În cazul în care persoana care a cunoscut faptul contestat nu poate fi găsită sau a încetat
din viață, mărturia indirectă poate fi totuși reținută în măsura în care martorul inspiră încredere
instanței și în măsura în care mărturi a sa este confirmată de complexul probelor administrate.2
O altă trăsătură specifică mărturiei este aceea că trebuie făcută oral în fața instanței de
judecată, deoarece administrarea probelor este guvernată de principiul nemijlocirii, iar excepțiile
de la acest principiu sunt limitativ prevăzute de lege. În consecință, declarațiile scrise ale unor
terțe persoane, făcute chiar în formă autentică, nu au valoare probatorie, afară de cazul în care o
normă specială ar stabili în mod expres contrariul.3
Dacă un t erț are cunoștință despre faptele ce formează obiectul litigiului, nu este suficient
ca el să trimită o declarație scrisă, ci instanța îl va cita ca martor, urmând a relata oral faptele
cunoscute, în cadrul dezbaterilor.
II. Admisibilitatea probei cu martor i
II.1. Probarea faptelor juridice stricto sensu
Regula generală, dedusă din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 309 alin. (2)
și următoarele, este aceea că faptele juridice stricto sensu pot fi dovedite cu martori.
Unele fapte juridice nu pot fi dovedite cu martori. Art. 99 alin. (1) NCC arată că starea
civilă se dovedește prin acttele de stare civilă care atestă nașterea, căsătoria sau decesul,
înregistrate în registrele de stare civilă, și numai excepțional prin orice alt mijloc de probă.
II.2. Probarea actelor juridice
În ceea ce privește actele juridice, principiul admisibilității universale a probei
testimoniale este mult atenuat prin excepții :
II.2.1. Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este
mai mare de 2 50 lei
2 A se vedea A. Ionașcu, “Probele în procesul civil” , pag. 173 , Editura Științifică, Bucuresti, 1969
3 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 639 , ed.
Hamangiu, Bucuresti, 201 3
Pagina 4 din 57 Art. 309, alin. (1) NCPC nu face distincție după natura actului, referindu -se numai la
valoarea obiectului său, valoare care trebuie considerată prin raportare la data încheierii actului.4
Aceasta este însă numai una dintre situațiile în care se imp une forma scrisă ad
probationem a actului juridic, legea prevăzând și alte cazuri în care proba cu martori nu este
admisibilă dacă înscrisul este impus în scop probator. Totodată, dispoziția trebuie interpretată în
sensul că interdicția dovedirii actului c u martori privește existența actului și a clauzelor sale, iar
nu a chestiunilor de fapt legate de contextul în care actul a fost încheiat sau a modului în care
voința părților în legătură cu actul poate sau trebuie să fie interpretată.
Totuși, de la aceas tă restricție există posibilitatea derogării în următoarele cazuri:
alineatul (2) al art. 309 NCPC stabilește că se poate face dovada cu martori,
contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a
fost făcut de acesta în exercițiul activității sale profesionale, în afară de cazul în
care legea specială cere proba scrisă;
în cazul în care există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310;
când partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fort uit sau de forță
majoră;
când partea s -a aflat în imposibilitate materială sau morală de a -și întocmi un
înscris pentru dovedirea actului juridic
când părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la
drepturile de care ele pot să dispună; art. 256 NCPC permite părților inclusiv să
convină asupra admisibilității probelor în proces, cu condiția să privească drepturi
de care acestea pot dispune și să nu se contravină dispozițiilor imperative ale legii
sau ordinii publice;
în situația în care actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violență ori
cauză ilicită sau imorală, după caz;
dacă se cere lămurirea clauzelor actului juridic;
chiar dacă legea nu prevede, terții față de părțile actului, care au interes să opu nă
actul în propriile lor litigii, pot să probeze acest act juridic prin orice mijloc de
probă și, de asemenea, pot proba prin declarațiile martorilor împotriva sau peste
cuprinsul înscrisului constatator, întrucât pentru ei actul este un fapt juridic.
4 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 640 , ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2013
Pagina 5 din 57 II.2.2. Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă legea cere forma scrisă
pentru validitatea acestuia.
Restricția prevăzută la alin. (3) al art. 309 NCPC este logică de vreme ce însăși
operațiunea juridică nu este considerată valabilă, însă nu trebu ie aplicată la actele și faptele
distincte de actul juridic ori ulterioare încheierii acestuia și care nu intră în contradicție cu
înscrisul ori nu reprezintă modificări ale acestuia.
II.2.3. Potrivit alin. (5) al art. 309 NCPC, proba cu martori nu este admisibi lă niciodată
împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s -ar pretinde că s -ar fi zis
înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru
dovedirea actului juridic respectiv, cu excepția ca zurilor prevăzute la alin. (4) al aceluiași
articol.5
II.3. Începutul de dovadă scrisă
În privința admisibilității probei cu martori, legiuitorul reglementează noțiunea de început
de dovadă scrisă. Acesta reprezintă o probă imperfectă în măsura în care valoar ea sa nu este
autonomă, ci trebuie completată cu martori ori prezumții.
Ținând cont de varietatea de situații în care legea dă unei scrieri sau unui înscris valoarea
de început de dovadă scrisă [a se vedea, spre exemplu, dispozițiile art. 270 alin. (3), 2 73 alin. (2),
art. 276, art. 284, art. 358 NCPC etc.], se poate deduce că, dincolo de aceste ipoteze asimilate, în
general începutul de dovadă scrisă este:
orice scriere, chiar nesemnată și nedatată, care provine de la o persoană căreia
acea scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor în drepturi este acea persoană, dacă este de
natură să facă credibil faptul pretins.
În consecință, înscrisul trebuie să conțină o scriere (nu imagini, schițe ori simboluri) și să
provină de la partea căreia actul i s e opune ori de la cel al cărui succesor în drepturi este. Nu are
această calitate actul emanat de la un terț, chiar și dacă partea căreia înscrisul i se opune
figurează în acesta ori este parte a acestuia împreună cu terțul, ori de la reprezentantul, fie c hiar
legal, al celui căruia i se opune înscrisul.
5 A se vedea G. Boroi și V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 641 , ed.
Hamangiu, Bucure ști, 2013
Pagina 6 din 57 Credibilitatea faptului pretins se referă la faptul afirmat de cel care folosește înscrisul,
care tinde să fie probat prin înscris. Credibilitatea trebuie să rezulte din actul însuși, ea nu trebuie
constru ită din probele care completează înscrisul. Aprecierea asupra credibilității înscrisului
aparține instanței în fața căreia se folosește înscrisul cu această funcție, în cadrul deliberării și
aprecierii valorii probatorii a fiecărui mijloc în parte;
înscri sul, chiar nesemnat de persoana căreia acesta i se opune, dacă a fost întocmit
în fața unui funcționar competent care atestă că declarațiile cuprinse în înscris sunt conforme
celor făcute de acea persoană.
În acest caz, pentru ca actul sa aibă valoarea pr obatorie a începutului de dovadă scrisă
trebuie verificat dacă: înscrisul a fost întocmit în fața unui funcționar aflat în exercitarea
competențelor cu care a fost învestit, legate de întocmirea actului; înscrisul conține atestarea de
către acel funcționar a faptului că declarațiile consemnate în înscris sunt conforme celor făcute
de cel căruia înscrisul i se opune. Nici în acest caz nu se pot include ipoteze colaterale, spre
exemplu declarațiile conținute în act și atestate pentru conformitate trebuie să p rovină de la cel
căruia actul i se opune, iar nu de la reprezentanții săi etc.
Dacă înscrisul îndeplinind aceste condiții sau cel căruia legea îi atribuie această funcție
probatorie este folosit de parte, atunci aceasta va trebui sa propună în completarea sa orice probă,
inclusiv martori, fără restricțiile de admisibilitate a probei testimoniale stabilite în articolul
anterior.6
III. Administrarea probei cu martori
III.1. Ascultarea și înlocuirea martorilor
III.1.1. Obligațiile părților legate de administrarea probei.
După încuviințarea probei în condițiile art. 258 alin. (2) NCPC, instanța va lua toate
măsurile pentru administrarea acesteia, stabilind, după caz, obligațiile care revin părților în
legătură cu aceasta, cum ar fi cele privind plata cheltuielilor de administr are a probei, precum și
orice alte obligații determinate de specificul probei care va fi administrată.
6 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 642 , ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2013
Pagina 7 din 57 Potrivit art. 262 alin. (3) NCPC, neplata în termenul stabilit a cheltuielilor necesare
deplasării la proces a martorului atrage decăderea părții din dr eptul de a -i fi administrată proba.
Însă dacă martorul se înfățișează la proces la termenul fixat pentru ascultarea sa, decăderea va fi
înlăturată, iar proba administrată .
În aceeași măsură, dacă proba cu martori a fost încuviințată în condițiile art. 254 alin. (2)
NCPC, partea căreia proba i -a fost încuviințată va trebui să depună lista martorilor în termen de 5
zile de la încuviințarea probei, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a -i fi administrată proba.
Sancțiunea decăderii pentru neîndeplinirea ob ligațiilor legate de administrarea probelor
nu poate fi aplicată părții decât subsumată principiului legalității, adică numai atunci când legea
o prescrie.
În alte situații legate de neîndeplinirea obligațiilor părții prilejuite de administrarea unei
probe, dacă legea prevede sancțiuni specifice [de exemplu, potrivit art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. b)
NCPC partea poate fi sancționată cu amendă pentru neaducerea la proces a martorului atunci
când și -a asumat această obligație sau poate fi obligată la despăgu biri pentru provocarea
amânării cauzei în condițiile art. 189 NCPC] sau nu stabilește o sancțiune, decăderea nu poate fi
dispusă cu caracter generalizat. În lipsa decăderii, instanța va continua desfășurarea procesului și
chiar finalizarea sa, ceea ce semn ifică o sancțiune indirectă a părții în culpă, care nu va putea
determina dilatarea litigiului, și care plasează sub un risc considerabil temeinicia susținerilor
sale.7
III.1.2. Citarea martorilor
Instanța va lua și acele măsuri cu caracter oficial, care se inte grează procesului de
administrare a probei. În aceste condiții, după încuviințarea probei solicitate în condițiile stabilite
prin art. 254 NCPC, în vederea ascultării martorilor instanța va dispune citarea acestora.
Citarea martorilor este oficială și obl igatorie. Caracterul obligatoriu al citării este exceptat
în cazul în care martorul este prezent la termenul la care proba testimonială a fost încuviințată,
ceea ce permite administrarea imediată a probei.
Caracterul obligatoriu al citării este suspendat în condițiile în care partea se obligă să
prezinte martorul în vederea audierii sale, dar se reactivează în condițiile art. 312 alineat final.
7 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 643 , ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2013
Pagina 8 din 57 Dincolo de aceste situații particulare, necitarea martorilor încuviințați nu poate fi sancționată,
instanța având obligația de a asigura condițiile administrării acestei probe.
De asemenea, dispozițiile art. 241 alin. (2) -(4) sunt aplicabile și în cazul martorilor.
III.1.3. Înlocuirea martorilor.
Înlocuirea martorilor încuviințați nu poate fi cerută decât de partea care a propus
martorul, și numai pentru situațiile expres prevăzute de art. 311 alin. (2) NCPC.
Nu reprezintă motive bine întemeiate refuzul, chiar repetat, al martorului de a se prezenta
în vederea audierii (martorul are o obligație legală de a depune mărturi e) și nici imposibilitatea
de prezentare (care permite audierea martorului la domiciliu, prin delegare sau chiar comisie
rogatorie); în schimb, sunt integrate acestora starea de boală care face imposibilă audierea,
punerea martorului sub interdicție ori in tervenția, după încuviințare, a unei situații de interdicție
legală, cum sunt cele prevăzute de art. 315 sau art. 317 NCPC.
Cererea de înlocuire a martorului se poate face pe toată durata cercetării judecătorești, iar
după ascultarea părților instanța va evalua temeinicia motivului de înlocuire și, după caz:
va dispune admiterea sa în cazuri bine întemeiate și va lua măsura audierii martorului nou
propus, dacă sunt îndeplinite condițiile art. 255 alin. (1) NCPC;
va dispune admiterea sa în cazuri întemeia te și va stabili în sarcina părții să depună lista
de desemnare a martorului nou propus, în termen de 5 zile calculate de la data încuviințării
cererii de înlocuire, sub sancțiunea decăderii. Având în vedere că cererea de înlocuire presupune
în mod necesar desemnarea unui alt martor, pentru a se putea aprecia că acesta îndeplinește
cerințele prevăzute de art. 255 alin. (1) NCPC este evident că, în primul rând, martorul trebuie să
fie identificat (instanța trebuie să lămurească dacă audierea martorului ar pu tea duce la
dezlegarea pricinii, adică să stabilească dacă acel martor poate face o depoziție utilă), iar apoi
cererea desemnării sale va fi pusă în discuția părților. Față de acest raționament, se poate aprecia
că decăderea privește etapa de încuviințare a probei.
În privința sancțiunii decăderii în acest caz, s -a considerat că aceasta are caracter
dispozitiv (în sensul că nu poate fi invocată din oficiu, ci trebuie sesizată de adversar).8 Potrivit
literaturii de specialitate, sancțiunea trebuie evaluată în funcție de obiectul ei, iar regulile legate
de încuviințarea probei sunt imperative.
8 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 644 , ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2013
Pagina 9 din 57 Încuviințarea audierii noului martor este supusă, după depunerea listei, verificării impuse
prin art. 255 alin. (1) NCPC, la următorul termen. În aceste condiții, admit erea cererii de
înlocuire nu este o garanție a audierii în proces a oricărei persoane propuse ca martor;
va dispune respingerea cererii dacă motivul de înlocuire este nefondat, instanța putând
aplica măsurile corespunzătoare în funcție de situația concretă (citarea martorului, înaintarea
unui mandat de aducere, amendarea acestuia sau a părții pentru tergiversarea judecății).
III.1.4. Identificarea martorilor
Încuviințarea probei, inclusiv a probei testimoniale, presupune analiza tuturor
elementelor legate de legal itatea și aptitudinea acesteia de a duce la dezlegarea pricinii, de a
dovedi susținerile părților, analiză care solicită inclusiv aprecierea instanței asupra calității de
martor a unei anumite persoane (dacă este o persoană străină de interesele în conflic t, care
relatează în fața instanței de judecată despre fapte referitoare la pricină, având cunoștință direct
sau indirect de acestea), ceea ce presupune cunoașterea identității martorului. Din acest motiv,
rațional, identificarea martorului este o condiție a priori încuviințării audierii sale, iar această
identificare se face fie de către partea care propune proba, printr -o listă încorporată cererii de
chemare în judecată sau întâmpinării ori în cadrul unei cereri separate, în condițiile art. 254 alin.
(2) sau art. 311 alin. (2) NCPC, fie în cuprinsul încheierii de ședință atunci când lista martorilor
încuviințați este reluată în dispozitiv.
De aceea, cu greu pot fi imaginate situații în care martorii ,,nu sunt identificați în mod
lămurit" sau nu se regăsesc în listele de la dosar, deoarece asemenea situații nu corespund
probelor încuviințate în cauză; autorii apreciază că nu pot fi calificate decât ca greșeli cazurile în
care instanța a citat ca martori alte persoane decât cele admise ca atare ori persoane
neidentificate. Chiar și situația în care partea prezintă martorul la audiere fără citare ar trebui
circumscrisă încuviințării prealabile a aducerii acestuia ca martor.9
III.2. Ascultarea martorilor necitați
Art. 312, alin. (1) NCPC reprezintă o aplicație speci ală a dispoziției cu caracter general
stabilită prin art. 260 alin. (2) NCPC. În general, dispoziția analizată răspunde dezideratului de
9 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole , pag. 645 , ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2013
Pagina 10 din 57 celeritate a judecății procesului civil, fără a determina o exonerare a instanței de obligația de
citare a martorului l a proces pentru audiere.
În acest mod, partea căreia i -a fost încuviințată proba testimonială poate depune diligențe
pentru prezentarea martorului la termenul fixat pentru audiere, fie că a fost expres autorizat sau
nu în acest scop.
După verificarea ide ntității martorului prezentat de parte, instanța nu va putea refuza
audierea sa pe motivul necitării sale la proces, în măsura în care citarea însăși are acest scop.
Partea poate cere instanței chiar autorizarea de a prezenta martorul încuviințat fără cit are.
Acesta nu este însă un drept procesual al părții, iar instanța va putea autoriza acest lucru dacă
răspunde celerității și eficienței în raport cu citarea oficială și obligatorie pe care instanța ar
trebui să o efectueze, dacă aceasta este dincolo de s uspiciuni de influențare sau condiționare a
depoziției martorului și, în orice caz, va trebui să permită acest lucru numai după ascultarea
părților.
Referitor la această autorizare, alineatul final al art. 312 stabilește că, dacă partea se
obligă să prezi nte martorul la termenul de judecată fără a fi citat, însă din motive imputabile
aceasta nu își îndeplinește obligația, instanța va dispune citarea martorului pentru un nou termen,
dispozițiile art. 313 fiind aplicabile.
Reactivarea obligației de citare a martorului care din motive imputabile părții nu a fost
prezentat la proces nu exclude sancționarea cu amendă a părții care nu și -a îndeplinit obligația, în
condițiile art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. b) NCPC ori chiar obligarea sa la despăgubiri în condiții le
art. 189 NCPC, dacă cealaltă parte le solicită.
În situația în care martorul nu se prezintă la audiere, iar părții nu -i este imputabilă
neîndeplinirea obligației asumate în acest sens, partea nu poate fi, desigur, sancționată, însă
instanța va cântări eficiența menținerii acestei obligații comparativ cu luarea măsurii citării
martorului și aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 313 NCPC.
III.3. Refuzul martorului de a se prezenta
Dispozițiile art. 313 NCPC ar putea părea, cel puțin în premisele alin . (1), o modalitate de
sancționare a martorului care refuză să se prezinte la proces pentru îndeplinirea unei obligații
legale în serviciul justiției, și anume aceea de a depune mărturie. 10
10 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 646 ,
ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013
Pagina 11 din 57 În practică, citarea cu mandat de aducere a martorului care lipseș te la prima citare,
alăturată ipotezei stabilite prin alin. (2), caracterizează citarea cu mandat de aducere ca o măsură
de asigurare a înștiințării martorului, dar mai ales o garanție a celerității procesului, fiind deci o
măsură administrativă.
Citarea martorului cu mandat nu exclude sancționarea propriu -zisă a martorului care
refuză să se prezinte în instanță în scopul în care a fost citat, potrivit art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. a)
NCPC ori chiar implicarea răspunderii sale civile față de cel căruia i -a pricinuit astfel o pagubă.
Instituția citării cu mandat de aducere nu este însă reglementată în legislația procesuală
civilă, ea constând în înmânarea citației de către organul de poliție competent în circumscripția
domiciliului celui citat și prezentar ea lui în instanță însoțit de organele forței publice.
Într-un final, dacă martorul chiar citat în aceste condiții excepționale nu poate fi găsit ori
nu se prezintă, instanța va putea proceda la judecată. Este inexact să se spună că art. 313 alin. (3)
NCP C se referă la decăderea părții din dreptul de a mai administra proba cu martori, deoarece
decăderea este o sancțiune procedurală care intervine în cazul nerespectării termenelor legale
imperative, însă, prin ipoteză, termenul la care martorul urmează să f ie audiat este un termen
judecătoresc.
S-a considerat că suntem în prezența unei sancțiuni specifice care poate interveni în cazul
nerespectării unui termen judecătoresc, anume posibilitatea instanței de a trece la judecată, fără
ca aceasta să mai fie obl igată să audieze martorul care nu s -a prezentat nici după ce s -a emis
mandat de aducere. Pe de -o parte, pentru a fi aplicată sancțiunea – suportată în acest caz de parte
– , ea trebuie să pedepsească o obligație legală ignorată culpabil de către cel sancți onat, iar pe de
altă parte sancțiunile au o configurație fixă și nu dau instanței posibilitatea aprecierii unor
aspecte de ordin administrativ. În acest caz, cele două condiții nu sunt întrunite, instanța va putea
păși la judecată, dar în egală măsură va p utea să ia alte măsuri procedurale care răspund
principiilor procesului civil (va suplimenta probele, va evalua alte posibilități de aducere a
martorului dacă depoziția sa este esențială etc.).
III.4. Imposibilitatea de prezentare
Art. 314 NCPC reafirmă regul ile generale de administrare a probelor: nemijlocirea,
menținerea contradictorialității și faptul că administrarea probelor are loc la sediul instanței. Cu
toate acestea, dacă martorul este împiedicat să vină în instanță din motive neimputabile (din
cauză de boală sau altă împiedicare gravă – infirmitate ori altă situație temeinică și dovedită care
Pagina 12 din 57 să justifice refuzul său de prezentare în instanță, cum ar fi faptul că are în îngrijire permanentă o
persoană cu nevoi speciale), audierea se va face la domicil iu sau de către instanța care judecă
procesul, dispozițiile referitoare la delegare sau la administrarea probei prin comisie rogatorie
fiind incidente.
Ascultarea martorului trebuie să fie însă nemijlocită în acea cauză; astfel, nu vor constitui
declarați i de martori depozițiile consemnate în alte dosare.11
III.5. Persoanele care nu pot fi ascultate ca martori
De regulă, orice persoană care are cunoștință despre faptele cauzei poate fi ascultată ca
martor în procesul civil, chiar incapabilă (dar nu interzisă).
Martorul trebuie să fie o persoană care are discernământ. Deși art. 320 NCPC se referă la
martorul fără discernământ, practic nu trebuie interpretat că mărturia celor fără discernământ este
o probă eficientă. Chiar și dacă avem în vedere că dispoziția ară tată se referă numai la minorii
fără discernământ, în mod concret discernământul, ca stare de fapt, va fi apreciat suveran de către
instanță numai în procesul de evaluare a probei, când aceasta va ține cont de situația specială a
martorului, potrivit art. 320 NCPC.
Articolul 315 NCPC dispune că nu pot fi ascultați ca martori:
a) rudele și afinii până la gradul trei inclusiv (însă, potrivit art. 316 NCPC, în pricinile
privitoare la filiație, divorț și alte raporturi de familie se vor putea asculta ca marto ri și rudele și
afinii până la gradul trei, cu excepția descendenților);
b) soțul sau fostul soț, logodnicul sau concubinul;
c) cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți. În acest caz, ca
de altfel și în cele anterioare, n orma juridică are un caracter de ordine privată, astfel încât părțile
pot conveni, expres ori tacit, ca și aceste persoane să fie ascultate ca martori.
Toate aceste situații au în vedere subiectivismul martorului, sinceritatea sa, care pot fi
reclamate de adversar și evitate prin opoziția la audiere. Opoziția însă trebuie să fie expresă și să
fie manifestată cel mai târziu înainte de ascultarea martorului;
d) persoanele puse sub interdicție judecătorească;
e) cei condamnați pentru mărturie mincinoasă.
În privința ultimelor două categorii, interdicția este absolută.12
11 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentari i pe articole, pag. 647 ,
ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013
Pagina 13 din 57
III.6. Ascultarea rudelor și afinilor
În procesele privitoare la filiație, divorț și alte raporturi de familie se vor putea asculta
rudele și afinii prevăzuți la art. 315, în afară de descendenți .
Excepția este justificată față de natura faptelor ce trebuie dovedite, derivate din relațiile
de familie, prezumtiv cel mai bine cunoscute de către persoanele apropiate părților, rudele ori
afinii lor.
Sunt exceptați descendenții din motive care țin atâ t de nevoia de protecție a acestora, cât
și din considerente morale. În privința lor, interdicția operează absolut.
III.7. Persoanele scutite de a depune mărturie
Există unele categorii de persoane care sunt scutite de a fi martori, respectiv de a fi
ascultate în proces în această calitate, datorită obligației de confidențialitate, de a păstra secretul
profesional sau de serviciu, ori dacă prin răspunsurile lor s -ar expune ei înșiși sau ar expune pe o
rudă sau un afin până la gradul al treilea inclusiv, pe soț sau pe fostul soț, pe logodnic sau pe
concubin la o pedeapsă penală sau la disprețul public.
Incidentul legat de scutirea de a depune mărturie poate fi relevat de parte, încă din
momentul solicitării probei, însă cel mai frecvent se ivește după încuviința rea probei și citarea
martorului la proces. În această situație, martorul are obligația/dreptul să adreseze instanței
refuzul de a depune mărturie, însoțit de justificarea legitimă pe care se fondează.
Refuzul de a răspunde ca martor poate fi:
a) total, dacă martorului îi este adus la cunoștință că declarația sa se referă la anumite
fapte supuse probațiunii ori dacă ia cunoștință de aceasta din actele de procedură, situație în care
poate fi adus la cunoștință instanței și în scris, în justificarea unui r efuz de prezentare;13
b) parțial, atunci când martorul refuză să răspundă la anumite întrebări în legătură cu care
are obligația de a menține confidențialitatea, secretul profesional sau de serviciu ori dacă prin
răspunsul său s -ar expune pe el însuși sau a r expune pe vreuna dintre persoanele arătate la art.
12 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 648 ,
ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013
13 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civil ă”, Comentarii pe articole, pag. 649 ,
ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013
Pagina 14 din 57 315 alin. (1) pct. 1 și 2 la o pedeapsă penală sau la disprețul public. În acest caz, instanța va
consemna în încheierea de ședință întrebările refuzate și motivul care justifică refuzul.
Cu excepția sl ujitorilor cultelor, medicii, farmaciștii, avocații, notarii publici, executorii
judecătorești, mediatorii, moașele și asistenții medicali și orice alți profesioniști cărora legea le
impune să păstreze secretul de serviciu sau secretul profesional pot fi a bsolviți de această
obligație de partea interesată în păstrarea secretului. În această situație, dacă legea nu interzice
totuși divulgarea secretului profesional sau de serviciu, respectivele persoane nu mai pot refuza
depunerea mărturiei.
În mod asemănăt or, judecătorii, procurorii și funcționarii publici scutiți de obligația de a
depune mărturie nu mai pot refuza ascultarea lor în calitate de martori dacă autoritatea sau
instituția pe lângă care funcționează ori au funcționat, după caz, le dă încuviințare a. Dacă totuși
martorul a făcut declarația, deși avea obligația de a păstra secretul profesional ori de serviciu,
depoziția îl expune pe acesta la sancțiuni, însă nu constituie un motiv de invalidare a depoziției.
III.8. Identificarea martorului
Dacă la termen ul fixat se prezintă numai o parte dintre martori, aceștia vor fi ascultați și
se dă termen pentru prezentarea celorlalți.
Fiecare martor va fi ascultat deosebit, cei neascultați neputând să fie de față, în ordinea
stabilită de președinte, care va ține se ama și de cererea părților sau de cereri făcute de martori ori
alti participanți.
Președintele, înainte de a lua mărturia, va cere martorului să arate datele personale
necesare identificării lui și aprecierii depoziției sale (numele, profesia, domiciliul și vârsta; dacă
este rudă sau afin cu una din părți și în ce grad; dacă se află în serviciul uneia dintre părți).
Judecătorul trebuie să întrebe martorul asupra oricăreia dintre situațiile circumstanțiale
stabilite în art. 315 alin. (1) NCPC lipsa menționă rii și a acestora în mod expres reprezentând
doar o necorelare a textelor.
Instanța va rezolva toate incidentele ce pot apărea în legătură cu audierea martorului,
potrivit dispozițiilor de mai sus, după care, înainte de începerea audierii propriu -zise, va cere
martorului să depună jurământul și va atrage acestuia atenția asupra semnificației jurământului.14
14 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 650 ,
ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013
Pagina 15 din 57 Aceste date vor fi menționate de către grefierul de ședință, la dictarea președintelui, în
preambulul declarației ce se va consemna în scris.
Martorul are obligația de a spune adevărul, obligație garantată atât prin referirea la
divinitate, atunci când martorul are o anumită confesiune religioasă care îi permite această
referire, cât și prin incidența răspunderii penale de care este pasibil în cazul în c are încalcă
această obligație. Deși în alineatul final al art. 318 NCPC legiuitorul impune martorului obligația
de a jura înaintea audierii sale, în fapt aceasta poate fi înlocuită dacă martorul, prin afirmațiile
sau poziția exprimată în fața instanței, ar ată că din motive de conștiință sau confesiune nu poate
depune jurământul.
III.9. Depunerea jurământului
Procedura depunerii jurământului, conținutul acestuia ori al formulei înlocuitoare,
situațiile speciale posibile în cazurile persoanelor fără confesiune, hipoacuzice ori surdomute
chemate ca martori, succesiunea momentelor și punctarea lor procesuală sunt foarte concret
descrise în art. 319 NCPC, nefiind necesare alte dezvoltări.
Această procedură este obligatorie în administrarea probei testimoniale, iar încălcarea sa
reprezintă un motiv de nulitate a procedurii de administrare a probei, apreciat după regimul art.
174 și urm. NCPC.15
III.10. Scutirea de jurământ
Dacă stabilirea vârstei martorului precede ascultarea, astfel încât scutirea de jurământ a
copiilor c are nu au împlinit 14 ani este obiectiv posibilă, nu este stabilit cum va proceda instanța
la scutirea de jurământ a celor fără discernământ, deoarece lipsa discernământului nu transpare
imediat, ci, ca stare de fapt, rezultă progresiv, deci numai pe măsur a depoziției.
Dacă lipsa discernământului poate fi evaluată imediat, iar instanța nu va considera totuși,
în aceste condiții, că se impune revenirea asupra probei și va asculta martorul, scutirea de
jurământ poate fi acordată.
III.11. Ascultarea martorului
15 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de pro cedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 651 ,
ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013
Pagina 16 din 57
Pentru a evita posibilitatea de influențare reciprocă a martorilor, aceștia nu pot fi de față
la audierea celor a căror ascultare le precede, fiind scoși din sala de ședință prin grija
președintelui, care stabilește ordinea audierii martorilor prezenti.
Marto rul este audiat, relatarea sa este orală, iar după ce instanța îi arată în legătură cu ce
fapte și împrejurări a fost solicitat în această calitate, va fi lăsat să își susțină liber depoziția. El
va răspunde la întrebările președintelui, care menține depoz iția în limitele stabilite la începutul
audierii, într -o manieră care să nu influențeze sau impresioneze martorul.
Martorul va răspunde, de asemenea, la întrebările părții care l -a propus, ale părții adverse
sau ale procurorului atunci când acesta partici pă în litigiu, numai după încuviințarea lor de către
instanță, deci prin mijlocirea instanței.
Martorul nu are voie să citească un răspuns scris de mai înainte, însă, cu încuviințarea
președintelui, se poate folosi de însemnări cu privire la cifre sau den umiri.
Conform dispozițiilor art. 322 alin. (3) NCPC, dacă instanța găsește că întrebarea pusă de
parte sau de procuror nu poate să ducă la dezlegarea pricinii, este jignitoare sau tinde să
dovedească un fapt a cărui dovedire e oprită de lege, nu o va înc uviința, dar, la cererea părții, va
trece în încheierea de ședință atât întrebarea, cât și motivul pentru care aceasta s -a înlăturat. Se
întâlnesc situații în care instanța poate reformula întrebările părților într -o modalitate care să
evite aceste impedim ente, dacă întrevede utilitatea răspunsului martorului.16
După ascultare, martorul are obligația de a rămâne în sala de ședință, el putând fi
reascultat dacă instanța consideră necesar sau instanța îi poate cere să răspundă la întrebări
suplimentare ori poa te fi chiar confruntat cu un alt martor, în condițiile art. 322 NCPC.
Instanța de judecată poate acorda, la cerere, învoire martorului spre a părăsi sala de
ședință. În aceste condiții, reascultarea sau confruntarea sa sunt posibile după refacerea
procedu rii de citare.
III.12. Reascultarea și confruntarea martorilor
Reascultarea martorilor va fi făcută, de regulă, la același termen la care a avut loc
audierea, în măsura în care aceștia au rămas în sala de ședință până la sfârșitul cercetării, dar nu
16 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 652 ,
ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013
Pagina 17 din 57 este exclusă citarea la un termen ulterior, până la încheierea cercetării judecătorești, dacă
reascultarea se impune în raport cu chestiuni ivite ulterior.
Reascultarea poate presupune adresarea acelorași întrebări martorului, pentru clarificarea
anumitor răspunsuri, dar și suplimentarea întrebărilor adresate.
Răspunsul martorului în procedura de reascultare se consemnează pe un formular separat,
în care se va preciza că acesta corespunde unei ascultări anterioare.
Confruntarea martorilor este o ascultare concomitent ă a doi sau mai mulți martori, care
vor răspunde încrucișat acelorași întrebări sau în legătură cu aceleași fapte și împrejurări, dacă
răspunsurile lor anterioare, consemnate în declarații, nu se potrivesc sau sunt în vădită
contradicție.
Totuși, confrunt area martorilor este o procedură a cărei utilitate este apreciată cazual,
astfel că nu se impune confruntarea ori de câte ori martorii audiați succesiv au dat răspunsuri
care nu se potrivesc. Aceasta pentru că depoziția martorului trece prin procesul de ev aluare a
probei, în care instanța poate avea în vedere mărturia nu doar raportat la concordanța sa cu
celelalte, ci printr -o interpretare concertată a tuturor probelor. În schimb, instanța are
suveranitate în a aprecia sinceritatea martorului, dar și anumi te circumstanțe individuale (vârsta,
percepția, emotivitatea) și de a menține sau înlătura în aceste condiții una ori mai multe declarații
ori anumite părți ale acestora, fără a recurge la confruntare. În cazul realizării sale, confruntarea
se consemnează într-un formular de confruntare, unde răspunsul fiecărui martor asupra
aspectelor confruntate se redă succesiv.17
Consemnarea, la cerere, în încheierea de ședință a întrebărilor respinse și a motivului
respingerii lor are ca scop efectuarea unei aprecieri d e legalitate și temeinicie a procedurii urmate
în fața instanței care a administrat proba ori respectarea dreptului la apărare, cu ocazia analizării
în cadrul căilor de atac.
III.13. Consemnarea declarațiilor
În ceea ce privește consemnarea declarației martorulu i (art. 323 CPC) , Legea nr.
310/2018 a adus o modificare de substanță, în sensul în care, mărturia se scrie de grefier, care
consemn ează întocmai și literal declarația martorului . (Art. 323 Consemnarea declarației
martorului | Codul de Procedură Civilă – "(1) Mărturia se va scrie de grefier , care va consemna
17 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 653 ,
ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013
Pagina 18 din 57 întocmai și literal declarația martorului, și va fi semnată pe fiecare pagină și la sfârșitul ei de
judecător, grefier și martor, după ce acesta a luat cunoștință de cuprins. Dacă martorul refuză
sau nu poate să semneze, se va face mențiune despre aceasta în încheierea de ședință "
În vechea reglementare, la art. 323, alin. (1) prevedea: „(1) Mărturia se va scrie de
grefier, după dictarea președintelui sau a judecătorului delegat , și va fi semnată pe fiec are
pagină și la sfârșitul ei de judecător, grefier și martor… ”.
Aprecieri personale cu privire la importanța modificării :
Cu toate că în faza relatării libere a martorului, acesta tinde să ofere o serie de detalii care
uneori nu au legătură cu cauza , ceea ce câteodată acest fapt conduce la o durată mai mare de
timp în privința administrării unei asemenea probe, consider că modificarea legislativă este
foarte importantă întrucât astfel se pot evita perioade de timp și mai îndelungate în cazul în care
părțile ori chiar persoana audiată ar fi contestat modul în care președintele sau judecătorul
delegat dicta declarația în vederea consemnării sale în formularul de depoziție de către grefier.
Întrucât î n practică, de fapt, judecătorul "traduce a" adesea declar ațiile mai puțin fericite
în exprimare ale martorului, să zicem, sau cele extrem de lungi, făcând un rezumat al celor spuse ,
prin noua reglementare s -a dorit o administrare cât mai fidelă a probei cu martori, considerându –
se, probabil, că soluția prevăzută de fosta reglementare, respectiv consemnarea după dictarea
președintelui sau a judecătorului delegat este susceptibilă de a denatura conținutul declarației .
Așadar , prin consemnarea declarației martorului întocmai și literal , intervenția instanței
este redusă considerabil, astfel eventualele interpretări ce erau date de aceasta în momentul
dictării fiind eliminate . Mai mult, în vechea reglementare întrucât dictarea președintelui nu
reprezenta întotdeauna o redare fidelă a conținutului declarației, ci doar un rezumat al acesteia și
doar uneori cu respectarea formulelor verbale folosite de martor, prin dictarea declarației,
judecătorul ar fi putut omite, voit sau nevoit, unele detalii expuse de martor care puteau conduce
la aflarea adevărului , acesta fiind un rol esențial al judecătorului într -un proces (Art. 22 Rolul
judecătorului în aflarea adevărului | Codul de Procedură Civilă – "(2) Judecătorul are îndatorirea
să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea
adevăr ului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul
pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. .."18
III.14. Aprecierea probei cu martori
18 D. Lupa șcu, “ Cod ul de procedură civilă” Ediția a 4 -a, pag.14 , ed. Universul Juridic, București, 2018
Pagina 19 din 57
În aprecierea probei prin declarațiile martorilor există anumite particularități, jude cătorul
având de rezolvat succesiv două probleme: în primul rând, dacă martorul este sincer, iar,
presupunând că martorul este de bună -credință, va avea în vedere împrejurările în care martorul a
luat cunoștință de faptele ce fac obiectul declarației respe ctive, adică va evalua dacă declarația
lui corespunde realității.
Sinceritatea martorului se apreciază cu ajutorul unor aspecte de fapt variabile de la o
speță la alta, precum măsura în care martorul este interesat în proces, afecțiunea sau dușmănia
dintr e rnartor și una din părți, gradul de rudenie sau afinitate, izvorul informațiilor martorului,
dar și prin confruntarea depoziției martorului cu împrejurările de fapt ale speței stabilite suficient
de precis prin alte mijloace de probă. Simpla legătură de rudenie dintre martor și una din părți nu
creează prezumția de lipsă de obiectivitate, la o astfel de concluzie putându -se ajunge numai din
analiza declarațiilor martorului în complexul întregului material probator, cu atât mai mult cu cât
în unele procese (divorț, stabilirea paternității etc.) este greu de produs alte probe în afară de
depozițiile rudelor părților.
În cazul în care instanța ajunge la concluzia că mărturia nu este sinceră, o va înlătura din
proces, înlăturare integrată procesului de delibe rare asupra probelor, după închiderea
dezbaterilor. Din acest motiv, există rezerve față de opinia conform căreia instanța trebuie să dea
posibilitatea părții care a propus martorul respectiv de a cere eventual și audierea altor martori
care ar putea să co nfirme susținerile considerate ca nesincere, dar și părții potrivnice posibilitatea
de a propune noi martori în combaterea celor ce se vor declara de către martorii adversarului.
După ce a stabilit sinceritatea martorului, instanța trebuie să aprecieze în ce măsură
depoziția acestuia reflectă realitatea. Această problema se rezolvă prin efectuarea unui examen
asupra facultăților fizico -psihice ale martorului. Astfel, instanța trebuie să se raporteze la cele trei
momente ale mărturiei: perceperea faptului, memorizarea faptului perceput și reproducerea
faptului perceput și memorizat.
Gradul în care un fapt este perceput de o persoană depinde de unele elemente obiective
(distanța dintre martor și faptul perceput, gradul de vizibilitate, locul, timpul și cond ițiile în care
s-a facut percepția, anumite infirmități fizice care nu permit percepția într -un anumit mod etc.),
dar și de elemente subiective (intensitatea cu care faptul respectiv a trecut în conștiința
martorului, starea sufletească în care se găsea în acel moment martorul, preocupările sale
obișnuite, profesia etc.).
Pagina 20 din 57 În ceea ce privește memorizarea și stocarea faptului perceput, instanța trebuie să țină cont
de factorul timp, care uneori șterge din memoria martorului detalii sau chiar și împrejurări
esențiale, precum și de faptul că în memoria martorului sunt imagini succesive în timp, care se
pot suprapune, deformând imaginea inițială. De asemenea, în mod voluntar, martorii adaugă
frecvent la faptele percepute și propriile lor concluzii.
Cel de -al treilea moment (relatarea) prezintă o importanță deosebită, fiind numeroase
cazurile în care o persoană, deși a perceput bine faptul și l -a conservat nealterat în memorie, nu
este în măsură să îl redea corect, mai ales când martorul este o persoană cu pregăt ire inferioară
ori este foarte emotiv. Din acest punct de vedere, un rol foarte mare îl are judecătorul
(președintele completului), care ar trebui să îl lase pe martor să se exprime așa cum poate, fără să
îi întrerupă, să evite sau să înlăture întrebările ce sugerează răspunsurile martorului, toate aceste
împrejurări urmând a fi apreciate în funcție de inteligența martorului, gradul sau de cultură,
obișnuința de a se exprima etc. 19
Forța probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea instanței, care, după c e evaluează
critic declarațiile martorilor, se va pronunța asupra faptelor și împrejurărilor relatate de martori,
statuând cu privire la măsura în care au fost dovedite.
III.15. Bănuiala de mărturie mincinoasă
Dacă din cercetare rezultă bănuieli că martorul a da t în fața instanței o declarație
mincinoasă ori că a fost mituit, instanța are obligația de sesizare a organului de urmărire penală
competent.
Cercetarea unei probe se confundă cu deliberarea de după închiderea dezbaterilor, când
instanța realizează o eva luare concertată a tuturor elementelor cauzei. Textul art. 325 NCPC
rămâne sub acest aspect la fel de parcimonios ca vechea reglementare din art. 199 CPC 1865,
care impunea o asemenea interpretare. Aceasta semnifică repunerea cauzei pe rol, deoarece
niciun act de procedură nu poate fi făcut după închiderea dezbaterilor, cu atât mai mult acte
legate de administrarea probelor.
Noul cod operează doar cu distincția între cercetarea judecătorească și dezbateri,
punctând că în dezbateri se mai pot totuși pune în discuție inclusiv chestiuni legate de
administrarea probelor, dar această problemă nu este tranșată defel la nivelul reglementării.
19 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de proced ură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 655 ,
ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013
Pagina 21 din 57 Bănuielile de mărturie mincinoasă ori mituirea martorului pot rezulta în mod serios din
date, elemente sau evenimente chiar contemporane audierii martorului, de aceea intervenția
instanței este oportun să se produca la același moment, în primul rând justificat de rațiuni de
aflare a adevărului în dosarul civil. Mai mult, aceasta reprezintă și pentru parte posibilitatea de a
interveni în sensul unei cereri de suplimentare a probatoriului, care să -i asigure atât egalitatea
comparativ cu adversarul său, cât și posibilitatea de a -și exercita o apărare efectivă.
De aceea, în literatura de specialitate s -a creat ipoteza că instanța p oate sesiza organul de
urmărire penală atunci când apreciază că, din toate aceste circumstanțe, reies bănuieli de
mărturie mincinoasă sau de mituire a martorului, fără ca aceasta să reprezinte o apreciere
anticipată asupra probei.
Dacă bănuielile de mărtu rie mincinoasă au întotdeauna ca subiect martorul, mituirea sa
nu are neapărat legătură cu calitatea probei, care poate rămâne intactă (de exemplu, martorul
însuși denunță în fața instanței civile mituirea sa), chiar și în condițiile sesizării organelor de
anchetă penală, astfel că nu poate influența deliberarea.
Sesizarea organului de urmărire penală în sine nu îndreptățește instanța la înlăturarea
probei din dosar până la soluționarea definitivă a cauzei care face obiectul sesizării penale, dar
permite j udecătorului o evaluare a sincerității martorului argumentată pe aceste împrejurări.
După începerea urmăririi penale, sesizarea organului de urmărire penală competent ar
putea să justifice și o eventuală suspendare facultativă a judecății, în condițiile a rt. 413 alin. (1)
pct. 2 NCPC sau ar putea prezuma incidența unui motiv de revizuire a hotărârii, în condițiile art.
509 alin. (1) pct. 3 NCPC. 20
Chiar dacă oricare dintre părțile litigiului ar putea să susțină în fața instanței că martorul
face o declaraț ie mincinoasă ori că a fost mituit, sesizarea organului de urmărire penală
competent în condițiile art. 325 va fi întotdeauna rezultatul convingerii instanței, care va aprecia
suveran, chiar din oficiu și fără a asculta părțile asupra acestei chestiuni. Ni mic nu împiedică
părțile să acționeze separat cu plângeri penale, acțiuni care se disting însă de procedura civilă a
administrării probei cu martori.
Sesizarea organului de urmărire penală se face după întocmirea unui proces -verbal care
surprinde toate as pectele de fapt sesizate de către instanță și care au indus acesteia bănuiala de
mărturie mincinoasă sau de mituire a martorului, proces -verbal care reprezintă actul de sesizare
în materie penală.
20 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 656 ,
ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013
Pagina 22 din 57
IV. Repere particulare vizând mărturia si martorul.
IV.1. Martorul persoană minoră. Aspecte psihologice ale etiologiei minciunii în
comportamentul juvenil
La copii, minciuna apare odată cu structurarea planului rațional. Primele neconcordanțe
dintre fapte și relatarea lor pot fi considerate pseudominciuni, deoarece copi lul "brodează",
imaginează din plăcere, din opozabilitate sau antrenat de jocul povestirii.
Copilul preșcolar opune adevărul său aceluia exprimat de persoanele mature; uneori
această neconcordanță se datoreaza încărcăturii limbajului cu aspecte metaforice și simbolice ca
și forței creatoare încorporate în limbaj. De altfel, jocul, ca activitate impregnată de fantezia
copilului, arată cât de încărcat este planul real de fabulație, de asociații imprevizibile și
incapacitatea deosebirii realului de posibil (d in perspectiva psiho -juridică, interesante sunt
dependența de matur și sugestibilitatea de statut care intervin și ele ca factori care alimentează
neconcordanța cu faptul real al amintirilor).
După intrarea copilului la școală, raționarea capătă alt conte xt de raportabilitate:
minciuna devine o problemă a educației.
Dintre categoriile de minciună ale marii copilării se vorbește mai ales despre minciuna ce
gravitează în jurul simbolului ,,fructului oprit", trăit ca atare datorită dezvoltării conștiinței
morale. Minciuna de imitație constituie o a doua categorie. Minciuna de consens cu ceea ce a
spus un copil mai mare, minciuna ce încearcă să devalorizeze sau să compromită (asociată cu
denigrarea) și/sau chiar aceea de consimțire a afinuației mamei care cere să se spuna că nu este
acasă dacă este chemată la telefon, constituie alte categorii de minciună.
Spre 11 -13 ani, se minte pentru a se face plăcere sau a evita o neplăcere, pentru a părea
mai puternic sau mai bun, priceput etc. Aceasta este categoria minc iunii ce trebuie avută în
atenția educativă; la copiii de 7 -9 ani, această minciună pune în evidență insatisfacții privind
mediul înconjurător, modul de viață. 21
Forma cea mai benignă prin consecințele sale este mitomania vanitoasă, dar există și o
formă m alignă de mitomanie care este arma perfidă a celor invidioși, slabi, geloși, autori de
scrisori anonime și de acuzații neîntemeiate la care destule persoane pleacă urechea cu
21 A se vedea I.T. Butoi si T. Butoi, “Psihol ogie judiciară – curs universitar” , pag. 117, ed. Fundației
România de mâine, București, 2004
Pagina 23 din 57 complezență. Această tendință morbidă de a altera adevărul ar ține, după E. Dupre , de constituția
individului.
Din punctul de vedere al medicinii legale, mitomania reprezintă o tendință patologică de
a denatura lucrurile. Ea se prezintă, de regulă, prin exagerare, subiectul înflorind discursul cu
imagini, scene pe care le descrie pe v iu ca și cum ar rememora întâmplări trăite în realitate.
Mitomania poate fi inconștientă, când are un rol compensator și nu urmărește un scop
utilitar, sau conștientă, când este pusă în slujba unui scop bine precizat. Eroarea judiciară
datorată mitomaniei este evitată prin faptul că proba testimonială trebuie dublată de probe
științifice.
IV.2. Psihologia martorului minor
Dezvoltarea psihicului ființei umane este condiționată și de vârsta sa, astfel că nu ar
trebui să se vorbească de psihologia minorului, adic ă a persoanei care nu a împlinit vârsta de 18
ani, ci, în general, ar trebui să se aibă în vedere raportarea la diverse perioade ale minorității,
cunoscute fiind desigur, diferențele de dezvoltare fizică, psihică, intelectuală etc., existente între
un mino r de 4 – 5 ani și un altul de 17 ani. Cu cât minorul va avea o vârstă mai apropiată de
vârsta majoratului, cu atât vor fi mai mici deosebirile datorate acestor particularități și invers.22
Minorii au o capacitate de percepere și de redare a faptelor mai red usă, deoarece atenția
lor se îndreaptă, de obicei, spre lucruri care, în general, sunt lipsite de importanță, astfel că,
deseori, din această cauză și din cauza capacității reduse de a înțelege anumite fapte și
împrejurări, nu vor percepe importantul, esen țialul care interesează justiția.
Înclinația spre fantezie, teama de cei sub îngrijirea cărora se află (părinți, tutori etc.) și de
răzbunare a infractorului, sugestibilitatea lor etc., toate acestea fac ca declarațiile acestora să fie
privite cu rezervă și să se procedeze la interogarea lor numai atunci când este absolut necesar,
folosindu -se o tactică adaptată psihicului lor, de natură a putea înlătura deficiențele care le
afectează valoarea depozițiilor.
Un studiu complet și corect al psihologiei minor ului ar trebui să se ocupe cu diferitele
perioade ale minorității, fiecare dintre ele având trăsături diferite de ale celorlalte.
În cadrul acestei lucrări se vor expune acele trăsături caracteristice psihologiei minorului
în general (și nu pe perioade de vârstă) care interesează asupra aspectelor sub care acesta apare
22 A se vedea I.T. Butoi si T. Butoi, “Psihologie judiciară – curs universitar” , pag. 118, ed. Fundației
România de mâine, București, 2004
Pagina 24 din 57 înaintea justiției, pentru a da posibilitatea organului judiciar să cunoască mai bine psihologia
minorului, să -și explice atitudinile, comportarea sa și să aplice cele mai potrivite procedee pentru
a-l putea determina să declare adevărul. Organul judiciar va avea în vedere vârsta minorului, în
primul rând, cu toate că nici acest element nu este în măsură să indice o egală dezvoltare psihică
la toți minorii; starea dezvoltării psihice variază în raport cu instruirea și educația primită, care
pot fi mai ridicate la unii și mai scăzute la alții.
Ceea ce caracterizează în primul rând minorul este înclinația spre fantezie și
sugestibilitate. În psihicul său incomplet dezvoltat, realitatea și ficți unea se împletesc, uneori
ajungându -se să se confunde în așa fel încât nu mai pot fi separate. Noțiunile sale sunt vagi,
neprecizate, iar lipsa de experiență, gândirea nematurizată și neînțelegerea justă a lucrurilor și
evenimentelor sunt factori care afec tează perceperea, memoria și redarea evenimentelor. Deși
minorii sunt în general mai curioși și cu un spirit de observație mai dezvoltat decât adulții, totuși
atenția lor se îndreaptă de cele mai multe ori spre lucruri și amănunte lipsite de importanță, ca re
însă le trezesc interesul, astfel că nu percep ceea ce este important într -o împrejurare, ci percep
amănunte care uneori nu sunt utile.23
IV.3. Probleme tactice cu privire la ascultarea minorilor
Audierea va începe cu o discuție pe un ton blând, familiar as upra unor chestiuni care
interesează pe minor: școală, sport, jocuri, literatură etc.; discuția va fi adaptată la posibilitățile
intelectuale ale minorului, făcându -l să-și învingă emoția, să se familiarizeze cu atmosfera, să
uite eventuala "lecție învățat ă". Apoi pe nesimțite, se va trece la obiectul audierii, despre care
organul judiciar va aduce vorba, nu însă sub formă de întrebare directă, ci va căuta să -l lase pe
minor să expună tot ce știe, așa cum se pricepe și în limbajul său, dirijând cu tact expu nerea în
cazul în care se îndepărtează prea mult de subiect.
Organul judiciar nu va interveni în expunere, nu -l va ajuta pe minor să -și găsească
cuvintele, căci îl poate sugestiona; va asculta liniștit, fără a face gesturi din care ar putea rezulta
părere a sa.
După expunere se va trece la întrebări care vor fi cât mai scurte, clare, precise, în termeni
care pot fi înțeleși cu ușurință de minor și care vor fi astfel formulate încât să nu sugereze
răspunsul; minorul va fi lăsat să răspunda singur, fără a fi ajutat de anchetator.
23 A se vedea I.T. Butoi si T. Butoi, “Psihologie judiciară – curs universitar” , pag. 119, ed. Fundației
România de mâine, București, 2004
Pagina 25 din 57 Este util ca organul judiciar să -i explice că deși este minor, totuși justiția are încredere în
seriozitatea și corectitudinea sa sufletească, și că minciuna ar putea nedreptăți pe alții, iar până la
urmă adevărul tot va fi aflat, p rin alte probe, astfel că este mai cinstit să dea declarații sincere.
Momentul tactic al acestui avertisment va fi ales în raport de comportarea minorului; este
recomandabil a se aplica atunci când se observă că minorul începe sa mintă, și va fi repetat or i de
câte ori va fi cazul, la început pe un ton blând, iar dacă minorul persistă în minciună, pe un ton
serios, ferm, care însă să nu aibă caracter de intimidare.
În situația în care se manifestă tendințe de fantezie, se va căuta a se cere cât mai multe
amănunte, se vor pune întrebări de control și i se vor arăta și dovezi că nu spune adevărul.24
V. Mărturia din perspectiva structurii caracteriale a martorului și a mediului de
proveniență. Mentalități. Cutume. Obiceiuri
Noțiunile de psihologie deținute de or ganul juridic, îl ajută în cunoașterea martorului, dar
nu ca persoană implicată într -un cerc vicios, ci ca ființă umană – cu trăsăturile sale caracteriale
sau morale, reputația sa, educația primită și raportul trăsăturilor sale temperamentale.
Prin caract er se înțelege suma acelor însușiri ale persoanei care -și pun amprenta pe modul
de manifestare, care o fac să fie ea însăși și care o deosebesc ca individualitate psihologică de
celelalte persoane. Alexandru Roșca definește caracterul ca "ansamblul trăsătu rilor esențiale și
calificativ specifice, care exprimă inactivitatea omului în mod stabil și permanent". În cele mai
dese cazuri, fie că este vorba de delincvență, fie că este o faptă reprobabilă, oamenii au tendința
de a afirma despre persoana respectivă că "nu are caracter". Este vorba de însușirile esențiale și
durabile ale persoanei care determină un anumit mod de manifestare.
Caracterul, aceste însușiri esențiale, este dobândit pe parcursul vieții și se formează în
special în perioada de adolescență, o perioadă marcată de diverse trăiri, controverse privind
lumea, eul interior, conștiința de sine, diverse complexe, confruntări cu părinții, profesorii sau cu
celelalte persoane din mediul în care adolescentul trăiește. Cert este că toate acestea, într -o
măsură mai mică sau mai mare, își pun amprenta pe dezvoltarea și construirea caracterului.25
24 A se vedea I.T. Butoi si T. Butoi, “Psihologie judiciară – curs universitar” , pag. 132, ed. Fundației
România de mâine, București, 2004
25 A se vedea I.T. Butoi si T. Butoi, “Psihologie judiciară – curs universitar” , pag. 145, ed. Fundației
România de mâine, București, 2004
Pagina 26 din 57 Ca trăsături pozitive de natură a contura caracterul integru al martorului pot fi enumerate:
principialitatea, sinceritatea, onestitatea, corectitudinea, modestia, generozitatea. La polul negativ
aflându -se: necinstea, nesinceritatea, egoismul, lașitatea, egocentrismul.
Atât trăsăturile negative cât și cele pozitive pot constitui un criteriu de apreciere a
credibilității personale a martorului.
Analiza și sinteza p robelor existente într -o anumită cauză, impune și căutarea și
desemnarea martorilor ce pot fi ascultați pentru dovedirea împrejurărilor. La săvârșirea
infracțiunii pot participa în calitate de martori mai multe persoane care provin din medii diferite,
avân d caractere diverse, astfel încât organul judiciar va trebui să țină seama de acest lucru.
Magistratul, pentru a putea alege din această multitudine de persoane, are în vedere
elementele de apreciere a credibilității personale a martorului bazate pe reput ația, considerația de
care se bucură martorul în mediul social căruia îi aparține: atitudinea, convingerile, aspirațiile,
idealurile, educația care pot schița portretul morat al martorului. Este știut că ceea ce este
considerat moral sau normal pentru o an umită categorie de oameni, poate fi considerat imoral
sau anormal de altă categorie. Aici intervine conștiința, moralitatea, mediul ambiant, dar nu mai
puțin obiceiul locului, cutumele și o anumită stare de dezvoltare a societății. Dacă la începutul
utiliz ării acestei probe funcționa principiul testis unus, testis nullus , înțelegându -se prin aceasta
că un singur martor, care putea spune adevărul, dar îl prezenta într -o versiune deosebită de cea
afirmată de doi sau mai mulți martori care nu spuneau adevărul, nu era luat în considerație,
deoarece mărturia sa nu avea trăinicie, fiind singur contra celorlalți, astăzi, din multitudinea
demartori, anchetatorul încearcă să -l găsească pe acela care prin informațiile deținute poate
dovedi producerea unor împrejurări sau fapte.26
Neexistând raporturi fixe între atitudinea sa într -un caz particular și moralitatea
persoanei, organul judiciar va trebui sa țină seama atât de depoziția unei persoane cu o moralitate
reprobabilă, dar și a celei cu o moralitate neîndoielnică, d eoarece și una și cealaltă pot fi
suspectate de parțialitate. Cu alte cuvinte, nu întotdeauna mărturia celui cu caracter integru este
sinceră, după cum nu întotdeauna mărturia celui cu o reputație îndoielnică trebuie suspectată de
parțialitate.
Întotdeauna depoziția martorului trebuie încadrată în contextul faptei, al intereselor
materiale care se pot naște. Credibilitatea martorului este dată de modul în care acesta trăiește,
fiind un produs social care reflectă o anumită realitate socială. În aprecierea m ărturiei trebuie luat
26 A se vedea I.T. Butoi si T. Butoi, “Psihologie judiciară – curs universitar” , pag. 146, ed. Fundației
România de mâine , București, 2004
Pagina 27 din 57 în considerare mediul, deoarece oferă prețioase informații asupra poziției de parțialitate sau
imparțialitate pe care martorul se situează.27
Tipul obiectiv se caracterizează prin precizie, bun observator, descrie lucrurile după
însuși rile lor exterioare, nu este preocupat de semnificația scenei la care a participat, iar percepția
se desfășoară în absența unei participări afectiv -emoționale. Martorul obiectiv este acela care
înregistrează corect și memorează fidel faptele atât timp cât nu i se cer date care depășesc
aspectele aparente, exterioare.
Tipul subiectiv cuprinde o mărturie descriptivă caracterizată printr -o largă extensie,
printr -o observație minuțioasă și o fidelă fixare în memorie. Poate cuprinde o depoziție
interpretativă, datorită afectivității pe fondul căreia se realizează percepția, a căutării
semnificației și a cauzei care a determinat un anumit fenomen, toate acestea putând falsifica
realitatea.
Organul judiciar poate include martorul în una din aceste două tipuri și în funcție de ele
își poate da seama de modul său de a se manifesta. Și din cuprinsul depoziției se poate da seama
de apartenența la vreun tip psihologic. Astfel, dacă depoziția cuprinde o expunere ordonată,
logică, exactă, care se oprește la însușirile po zitive ale fenomenelor, fără a se opri asupra
sentimentelor, atunci mărturia acestuia face parte din categoria tipului obiectiv. Din contră, dacă
expunerea este centrată pe găsirea cauzei, a fenomenului, completată de o participare afectiv –
emoțională indic ă, cu o probabilitate mai mare sau mică, apartenența la tipul subiectiv28.
VI. Mărturia și concordanța conținuturilor
Mărturia, în funcție de cum este percepută, poate constitui în ansamblul probelor o
verigă, un element sau, în lipsa celorlalte probe, poate fi unicul material probator.
În situația în care ea reprezintă un element, o verigă probatoare, este necesară o apreciere
a probelor în care se impune evaluarea mărturiei în raport cu celelalte probe, pentru a se constata
dacă concordă sau nu. În cazul în care este singurul material probator, dacă există mai multe
mărturii simultane care -l contrazic, evaluarea critică a acestora, dacă constituie o probă exclusivă
atunci aprecierea presupune luarea în calcul a factorilor de credibilitate legați de persoana
27 A se vedea I.T. Butoi si T. Butoi, “Psihologie judiciară – curs universitar” , pag. 147, ed. Fundației
România de mâine, București, 2004
28 A se vedea I.T. Butoi si T. Butoi, “Psihologie judiciară – curs universitar” , pag. 149, ed. Fundaț iei
România de mâine, București, 2004
Pagina 28 din 57 martorului. Prin mărturii simultane se înțeleg mărturiile persoanelor care au perceput în mod
nemijlocit, în condiții similare de loc și timp, aceleași fapte sau împrejurări de fapt.
Ascultarea martorilor și aprecierea mărturiilor în contextul celorlalte probe sau ca probă
exclusivă impune din partea magistratului o temeinică cunoaștere a materialului cauzei – analiza
fiecărei probe, verificarea sursei din care provine, sinteza probelor. În funcție de acestea va putea
stabili care dintre acestea vor putea fi precizate și dovedite prin declarațiile martorului.29
Între prima depoziție și celelalte ale aceluiași martor pot interveni diverse situații, și
anume:
a) Depozițiile coincid până la detaliu cu cea inițială, în consecință sunt o reproducere, o
repetar e a lor – cauza deplinei concordanțe poate să rezide în buna -credință sau reaua -credință a
martorului. Dar dacă nu sunt motive ca reaua -credință să fie suspectată, atunci punctul de plecare
al verificării și aprecierii depozițiilor trebuie să -l constituie prima depoziție, deoarece celelalte
sunt o repetare, o reproducere. Ayrault spunea: "Cea mai adevărată, cea mai naivă și întreagă
mărturie este cea dintâi. Ce se spune pe urmă nu sunt decât prefăcătorii și vicleșuguri".
b) Pe fondul coincidenței în ansambl u a depozițiilor succesive, martorul la ultima audiere
se referă la aspecte care nu au fost comunicate organului judiciar sau revine asupra unor
explicații la care face unele corective;
c) Pe fondul coincidenței în ansamblu a faptelor se constată și exist ența unor contraziceri;
d) Cu ocazia ascultării repetate, martorul revine asupra declarațiilor inițiale, face alte
depoziții, deci își retractează prima mărturie.
Concordanța între depozițiile succesive ale unuia și aceluiași martor reprezintă o garanție
de credibilitate. Martorul, datorită unor cauze de ordin obiectiv, putea percepe inexact și lacunar
faptele, care se vor reflecta astfel și în depozițiile sale succesive concordante, dar este posibil să
le fi perceput corect, dar să le reproducă eronat făr ă a fi conștient de existența acestor deosebiri
între percepție și reproducere. Poate reveni asupra acestora, făcând unele corective, astfel pot
apare contradicții între primele depoziții și următoarele.
Martorul a constatat existența unor discordanțe înt re primele și următoarele depoziții, dar
asupra cărora nu revine, fie pentru a nu se afla în contradicție cu ceea ce a declarat deja, fie din
temerea de a nu fi considerat de rea -credință.30
29 A se vedea I.T. Butoi si T. Butoi, “Psihologie judiciară – curs universitar” , pag. 150, ed. Fundației
România de mâine, București, 2004
30 A se vedea I.T. Butoi si T. Butoi, “Psihologie judiciară – curs universitar” , pag. 152, ed. Fundației
România de mâine, București, 2004
Pagina 29 din 57 Necomunicarea unor aspecte se poate datora uitării vremelnice și r eamintirii lor în
intervalul de timp dintre prima și a doua audiere sau revenirea asupra unor fapte, așadar o
mărturie mai amplă și mai fidelă își poate avea cauza în fenomenul de reminiscență care explică
ameliorarea, cu timpul, a depozițiilor amânate sau repetate la un interval de timp.
Tactica aplicată în aceste condiții este luarea la anumite intervale de timp a depozițiilor
acelorași martori pentru a se vedea în ce măsură fidelitatea este păstrată, avându -se în vedere
factorii care perturbă memoria și implicit reproducerea.
Fără a da impresia că martorul va fi supus unui interogatoriu în stil inchizitorial, mai ales
în actuala legislație bazată pe drepturile omului, dar și pe faptul că el este persoana care ajută
magistratul, totuși sunt situații în ca re aflarea adevărului necesită măsuri mai convingătoare.31
VII. Mărturia și contradictorialitatea conținuturilor
Ca și concordanța conținuturilor, care reiese din repetarea audierii martorilor în fața
organului judiciar la intervale de timp, contradictorialita tea conținuturilor poate rezulta din
reascultarea martorilor. Aceste două procedee sunt utilizate tocmai pentru ca organul judiciar să
fie convins, să aibă intima convingere că depozițiile martorilor sunt conforme cu derularea
faptelor.
Această intimă conv ingere a magistratului este starea psihologică a persoanelor
răspunzătoare cu aplicarea legilor, bazată pe buna -credință, care sunt împăcate cu propria lor
conștiință morală, care l -a călăuzit în aflarea adevărului prin utilizarea mijloacelor legale și în
stabilirea măsurilor legale consecutive, stărilor de fapt stabilite.
Pentru a -și forma însă intima convingere magistratul trebuie să cerceteze depozițiile
martorilor cu eventuale contradicții, din care una este falsă, iar alta confirmă realitatea.
Transpu nerea faptelor păstrate în memoria martorului în imagini verbale are drept efect
cristalizarea, învățarea depoziției. Astfel în cursul audierilor repetate se poate observa o
reproducere a faptelor din prima depoziție, aceasta fiind consecința firească a re ascultării.
Totodată există și o împrejurare de natură psihologică care explică tendința martorului de a
reproduce fidel prima depoziție. Explicația acestei manifestări își găsește originea în dorința
celui ce compare în calitate de martor de a nu se contr azice, de a evita orice nepotrivire între ceea
ce a declarat inițial și ceea ce va declara ulterior. Temerea că va fi considerat de rea -credință îl
31 A se vedea I.T. Butoi si T. Butoi, “Psihologie judiciară – curs universitar” , pag. 154, ed. Fundației
România de mâine, București, 2004
Pagina 30 din 57 determină să înlăture orice posibile contraziceri din conținutul mărturiei, astfel că efortul său se
va cana liza mai ales spre reamintirea și reproducerea depoziției anterioare, decât pe reproducerea
faptelor percepute. Atitudinea aceasta este mult mai evidentă la martorul de rea -credință,
deoarece el este conștient că orice neconcordanță, orice contrazicere înt re prima și următoarea
depoziție poate trăda atitudinea sa de rea -credință.32
Dar contradicțiile nu sunt rezultatul numai a relei -credințe, ele se pot datora și bunei –
credințe. Dacă la martorul de bună -credință se constată nepotriviri, neconcordanțe, ele vo r
îmbrăca forma erorii, a greșelii involuntare, spre deosebire de cele de la martorul mincinos care
îmbracă forma unei atitudini deliberate, "a minciunii", sancționată de art. 273 C.p. "Mărturia
mincinoasă" – cu închisoarea de la 1 la 5 ani. De asemenea, e ste prevăzută ca infracțiune și
încercarea de a determina mărturia mincinoasă prin constrângere, corupere, care pot interveni
ulterior primei depoziții și astfel contradicțiile pot lua naștere.
Consecințele care rezultă sunt în funcție de forma pe care o îmbracă – eroare sau
minciună. Când contradicția este rezultatul minciunii, a unei atitudini deliberate a martorului,
aceasta va tinde să discrediteze întreaga mărturie, pentru că va fi greu să s e precizeze întinderea
minciunii, dacă se răsfrânge asupra unor părți sau asupra depoziției în întregime.
Discriminarea părților considerate veridice de cele considerate mincinoase, din cuprinsul
mărturiilor succesive, constituie o operație mult mai anevo ioasă decât discriminarea părților
exacte de cele cu privire la care martorul a comis o eroare. Dacă contradicția dintre depozițiile
succesive se datorează erorii în care s -a aflat martorul, înlăturarea sau reținerea mărturiei din
ansamblul probelor va dep inde de caracterul, de întinderea, deci de modul în care se răsfrânge
asupra depoziției, dar raportate la natura cauzei în care se depune mărturia. Martorul poate greși
asupra unor împrejurări, dar poate spune adevărul cu privire la celelalte părți.
Concl uzia nu trebuie să determine raționamentul ca o eroare minimă, cu o importanță
redusă, o dată făcută înseamnă că martorul a mai greșit și -n celelalte părți ale mărturiei de o
importanță reală pentru cauza respectivă, deci că martorul s -ar fi putut înșela ș i asupra lor – ar fi
o gândire excesivă și radicală.33
Dar, daca eroarea este grosieră, vizibilă, privind un element intrinsec – de natură a
modifica datele în care se circumscrie cauza, aceasta se răsfrânge asupra întregii mărturii, fiind
de natură a o dis credita. Pentru a fi în măsură să discrediteze întreaga mărturie, eroarea trebuie să
32 A se vedea I.T. Butoi si T. Butoi, “Psihologie judiciară – curs universitar” , pag. 155, ed. Fundației
România de mâine, București, 2004
33 A se vedea I.T. Butoi si T. Butoi, “Psihologie judiciară – curs universitar” , pag. 156, ed. Fundației
România de mâine, București, 2004
Pagina 31 din 57 poarte asupra unor împrejurări esențiale, care datorită importanței lor, trebuie să fi fost percepute
și păstrate în memoria martorului, în mod necesar34 .
VIII. Reguli și proce dee tactice aplicate în ascultarea martorilor.
Posibilitatea ca cel din fața ta să -ți spună adevărul dar nu cel pe care îl consideră el, ci pe
care l -a văzut cu ochii săi ( ex propriis sensibus ) este relativă. Speranța că martorul va declara
liber ceea ce a văzut este prea departe, iar îndoiala și practica dovedesc contrariul.
În obținerea mărturiei, magistratul va trebui să aibă cunoștințe atât psihologice, cât și
criminalistice. În vederea ascultării martorului, acesta trebuie să se pregătească atât pe s ine, cât și
mediul audierii.
Pregătirea ascultării presupune următoarele etape:
a. studierea datelor existente la dosar;
b. stabilirea persoanelor care trebuie ascultate;
c. cunoașterea personalității acestora, a relațiilor cu părțile din proces;
d. pregătirea materialului care va fi folosit.
Din punct de vedere psihologic, magistratul va trebui să adopte o atitudine de calm, de
evitare a unor reacții care să trădeze o anumită gândire față de declarațiile martorului.
Calmul, seriozitatea, obiectivitat ea, atitudinea plină de înțelegere, față de cei care datorită
emotivității sporite, nivelului de instruire redus sau faptului de a compărea pentru prima dată în
fața organului judiciar, întâmpină dificultăți la expunerea faptelor, comit inexactități, repre zintă
factori care asigură o atmosferă favorabilă unei comunicări directe de la om la om și conving
martorul de inutilitatea ascunderii adevărului.
Magistratul va trebuie sa înregistreze toate schimbările psihofiziologice ale martorului la
întrebările pus e pentru a le corobora cu răspunsurile acestuia, dar fără a rezulta ostentația sau
martorul să realizeze că este supus unei inspecții exterioare. Familiarizarea dintre martor și
anchetator se va face printr -un ton adecvat prin întrebări, discuții exterioar e obiectului cauzei. O
atitudine pasivă, de dezinteres față de martor, de depoziția sa, dă impresie că ceea ce relatează
este cunoscut, necunoașterea materialului cauzei constituie indicii că organul judiciar duce o
muncă formală și, deci, poate fi ușor in dus în eroare.35
34 A se vedea I.T. Butoi si T. Butoi, “Psihologie judiciară – curs universitar” , pag. 157, ed. Fundației
România de mâine, București, 2004
35 A se vedea I.T. Butoi si T. Butoi, “Psihologie judiciară – curs universitar” , pag. 160, ed. Fundației
România de mâine, București, 2004
Pagina 32 din 57 IX. Raționamente . Analogii. Interpretări asupra conținutului mărturiei
În momentul în care s -a obținut de la martor o depoziție, operația nu va fi oprită aici.
Depoziția va fi analizată în ansamblul celorlalte probe, dacă se coroborează sau n u, dacă este
relevantă, dar, individual, va fi analizată sub trei aspecte:
1. Extinderea mărturiei;
2. Fidelitatea;
3. Gradul de certitudine subiectivă.
Primul aspect – extinderea mărturiei – vizând elementele componente ale depoziției, dacă
acoperă tot al sau parțial toate elementele evenimentului la care mărturia se referă.
În această etapă intervin atât legile proceselor memoriale, dar și cele ale memoriei
involuntare, cunoscute în psihologie sub denumirea de "memorie de scurtă durată" (short -term
memo ry), termen care se referă la conținuturile memoriale privind verigile neesențiale ale unei
activități complexe .
Short -term memory este în funcție și de capacitatea intelectuală a subiectului, dar e foarte
vulnerabilă la distrageri de atenție = bruiaje. De ce este importantă această memorare? Nu atât la
reținerea elementelor unui eveniment și la posibilitățile activării acestora, ci mai ales la stocarea
informațiilor.
Al doilea aspect – fidelitatea – condiționată de o recepție optimă și de capacitatea de
verbalizare a martorului. Transpunerea verbală fidelă a faptelor memorate implică procese
psihologice. Persoanele cu o anumită cultură, care posedă un debit verbal corespunzător pentru
exprimarea exactă a celor văzute sunt poate puține.
Al treilea aspect – gradul de credibilitate subiectivă – joacă un rol important în mărturie.
În momentul înșiruirii la momentul ascultării martorului, faptele urmărite încep să se înșire de -a
lungul unui drum fără capăt, pentru moment, care merge de la o totală certitudine (subiectivă)
până la o totală incertitudine exprimată în "nu știu". Un subiect se găsește în stare de
incertitudine atunci când este confruntat cu alternative dintre care nici una nu este dominantă,
gradul de incertitudine se află în raport atât cu numărul de soluții, cât și cu forța relativă a
reacțiilor față de alternative.36
Mărturia impune, deci, o tehnică de verificare aparte, particulară, impusă în primul rând
de caracterul probelor orale. Analiza ei, interpretarea conținuturilor mărturiei sunt în strâ nsă
36 A se vedea I.T. B utoi si T. Butoi, “Psihologie judiciară – curs universitar” , pag. 166, ed. Fundației
România de mâine, București, 2004
Pagina 33 din 57 legătură cu numărul de persoane ce se pot ivi ca martori – regula care primează aici este calitatea
și nu cantitatea.37
Primul element al verificării mărturiei – sinceritatea – este unul subiectiv, deci semnele
întrebării vor exista, deoarece va trebui să se aducă în centrul cercetării sursa din care provin
faptele.
Sinceritatea, în legislația română, este prezumată până la proba contrarie, neputând fi
desprinsă în mod unilateral dintr -o unică manifestare, ci va fi necesar să se aibă în vedere un
comple x de factori care să delimiteze parametrii în care se circumscrie personalitatea celui
analizat.
Se va verifica credibilitatea martorului sub raportul condiției sale morale și
temperamentale, necesară în furnizarea unor elemente de cunoaștere a personalită ții acestuia,
independent de raporturile existente cu pricina (moralitatea, reputația sa, mediul, tipul psihologic
căruia aparține etc.), dar și sub raportul cu pricina (interes material, moral), cu ceilalți
participanți la proces (poziția subiectivă a mar torului față de părți – raport de rudenie, sentimente
de ură, invidie etc.).
În această primă etapă, dacă există motive suficient de temeinice care pun sub semnul
îndoielii credibilitatea martorului, operația de apreciere va trebui să înceteze, iar mărtur ia
respectivă înlăturată în totalitate sau parțial.38
Aprecierea probelor trebuie adaptată conținutului și particularităților pe care le comportă
fiecare mijloc de probă pentru ca în final să se ajungă la reunirea și aprecierea în ansamblu a
probelor.
Prob ele orale reclamă o tehnică proprie de evaluare – declarațiile părților, în ceea ce
privește înscrisurile, raportul de constatare tehnico -științifică, raportul de expertiză reclamă în
raport cu mărturia, o tehnică de apreciere proprie.
Mărturiile, când nu constituie probe exclusive în pricină trebuie să se armonizeze cu
restul probelor, datorită raporturilor de dependență mutuală a probelor ce se constituie în sistem.
În concluzie, dacă probele se armonizează, dacă se exclude orice alta explicație posibil ă,
acestea fac dovada faptului dedus în fața organului judiciar.
37 A se vedea I.T. Butoi si T. Butoi, “Psihologie judiciară – curs universitar” , pag. 167, ed. Fundației
România de mâine, București, 2004
38 A se vedea I.T. Butoi si T. Butoi, “Psihologie judiciară – curs universitar” , pag. 169, ed. Fundației
România de mâine, București, 2004
Pagina 34 din 57 În cazul mărturiilor, ele trebuie să se armonizeze nu numai cu ele însele, dar trebuie să fie
concordante în ansamblul probelor, să nu fie contrazise de fiecare probă în parte și, implicit, de
probele constituite în ansamblu.39
39 A se vedea I.T. Butoi si T. Butoi, “Psihologie judiciară – curs universitar” , pag. 171, ed. Fundației
România de m âine, București, 2004
Pagina 35 din 57 PARTEA II – INTEROGATORIUL
I. Introducere
Legiuitorul conferă o importanță deosebită mărturisirii judiciare provocate prin reguli
procedurale delimitate, această modalitate a mărturisirii fiind cea mai frecvent înt âlnită în
soluționarea proceselor.
Decizia Curții Constituționale nr. 33/2006 prin care s -a soluționat excepția privind
încălcarea dreptului la apărare al părții în procedura de administrare a acestei dovezi, respectiv
dreptul de a folosi un avocat, își pă strează actualitatea, întrucât instituirea procedurii de ascultare
este conformă dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora competența
instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute prin lege și că dispozi țiile
criticate răspund acestui deziderat în contextul naturii speciale a probei, care prevede proceduri
distincte pentru ascultarea la interogatoriu a diferiților reprezentanți legali sau procesuali. 40
Potrivit art. 348 alin. (1) NCPC, constituie mărturis ire recunoașterea de către una dintre
părți, din proprie inițiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea
adversă își întemeiază pretenția sau, după caz, apărarea. Așadar, mărturisirea provine de la parte,
și nu se confundă cu mărturia, care provine de la martor. În consecință, terții nu pot face o
mărturisire, ei pot să fie ascultați doar ca martori.
Recunoașterea are ca obiect un fapt pe care cealaltă parte își întemeiază o pretenție sau o
apărare.41
În trecut mărturisirea avea o forță probantă deosebită, fiind considerată o „regină a
probelor”, o probatio probatissima . Dreptul modern a renunțat la o atare supraevaluare a
mărturisirii iar în literatura de specialitate, unii autori îi contestă nu numai aptitudinea de a
consti tui un mijloc de probațiune, ci însăși utilitatea. 42
Noul Cod de procedură civilă a revalorizat mărturisirea și sub aspectul puterii sale
doveditoare. Forța sa rezidă în însuși actul de voință al părții, căci, dacă aceasta face unele
declarații potrivnice propriilor sale interese, explicația unei asemenea atitudini rezidă în faptul că
40 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 691, ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2013
41 A se vedea M. Tăbârcă, “Drept procesual civil” , Vol. II, pag. 424 -425, ed. Universul Juridic, Bucur ești,
2013
42 A se vedea I. Leș, “Tratat de drept procesual civil” , Vol. I, pag. 828, ed. Universul Juridic, București,
2014
Pagina 36 din 57 ea corespunde realității. Reputații civiliști francezi Alex Weill și Francois Terré remarcau că,
dintre toate probele, mărturisirea este cea care “pare, la prima vedere, cea m ai convingătoare”.
Natura juridică a mărturisirii a provocat în doctrina mai veche diferite controverse.
Pornindu -se de la premisa că mărturisirea determină o scutire a părții potrivnice de dovadă, s -a
susținut că ea nu este altceva decât o renunțare la un drept. Se constată că, în realitate,
reglementarea juridică permite anularea mărturisirii numai pentru eroare de fapt, iar nu și pentru
eroare de drept. Dacă mărturisirea ar fi o renunțare de drept, ea ar trebui să fie anulabilă și pentru
eroare de drept.
Opinia majoritară a specialiștilor în doctrina modernă este că mărturisirea este un mijloc
de dovadă. În doctrina franceză de la începutul secolului trecut s -a admis că doar dintr -o eroare
de clasificare a Codului civil mărturisirea a fost plasată printre prezumții.
Mărturisirea nu trebuie privită sub raportul consecințelor ce le determină exclusiv ca un
act de voință, adică nici ca renunțare, nici ca dispoziție, ea este un mijloc de probă, întocmai ca
înscrisurile, care constituie în fapt o mărturisire an ticipată, sau ca depozițiile de martori.43
Art. 348 alin. (2) NCPC stabilește că mărturisirea este judiciară sau extrajudiciară.
Mărturisirea judiciară este făcută înaintea instanței care judecă procesul, pe când mărturisirea
extrajudiciară este făcută ân a fara procesului în care este folosită.
Mărturisirea judiciară poate să fie spontană sau provocată. Mărturisirea judiciară
spontană este făcută “din proprie inițiativă” prin chiar cererea de chemare în judecată,
întâmpinare, cereri incidentale, note scrise , verbal în instanță – caz în care este consemnată în
încheierea de ședință. Mărturisirea judiciară provocată este obținută prin administrarea
interogatoriului și poate să fie simplă, calificată sau complexă.
Mărturisirea simplă este atunci când partea che mată la interogatoriu recunoaște, fără
rezerve sau adaosuri, faptul în legătură cu care este întrebată.
Mărturisirea calificată este atunci când cel chemat la interogatoriu recunoaște faptul
pretins de adversar însă adaugă anumite elemente sau împrejurări în legătură directă cu acest
fapt, anterioare sau concomitente cu faptul, de natură să schimbe calificarea juridică a faptului
pretins de către cel care administrează proba cu interogatoriu, astfel încât, în realitate, răspunsul
este unul negativ.
43 A se vedea I. Leș, “Tratat de drept procesual civil” , Vol. I, pag. 829, ed. Universul Juridic, București,
2014
Pagina 37 din 57 Mărtur isirea este complexă atunci când faptul pretins este recunoscut, dar este adăugat un
alt fapt, legat de cel principal și ulterior acestuia, care tinde să restrângă sau chiar să anihileze
efectele recunoașterii primului fapt. 44
Din definiția legală a mărtu risirii, precum și din natura sa juridică, se desprind anumite
caractere.
Mărturisirea este un act juridic unilateral ceea ce presupune că pentru a produce efecte
juridice, nu este nevoie ca mărturisirea să fie acceptată de cealaltă parte. Mărturisirea îș i va
produce efectele fără a fi nevoie să fie acceptată de cealaltă parte și este irevocabilă. În mod
excepțional, recunoașterea poate fi revocată pentru eroare, eroare de fapt scuzabilă. Conform art.
1208 alin. (1) Cod Civil, eroarea este nescuzabilă dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea
fi, după împrejurări cunoscute cu diligențe rezonabile. Eroarea de drept, chiar esențială nu poate
constitui un temei pentru revocarea mărturisirii.45
Mărturisirea constituie un mijloc de probă împotriva autorulu i ei și în favoarea
adversarului. Conform art. 349 alin. (1) NCPC, mărturisirea judiciară face deplină dovadă
împotriva aceluia care a făcut -o, fie personal, fie prin mandatar cu procură specială.
Mărturisirea este un act personal, de vreme ce, potrivit ar t. 351 alin. (1) NCPC, chemarea
la interogatoriu poate să fie făcută cu privire la fapte personale. Fiind un act personal,
mărturisirea nu poate să fie făcută decât de titularul dreptului sau de un mandatar cu procură
specială, aspect care rezultă din art. 349, alin. (1) NCPC. Tocmai de aceea, în caz de
coparticipare procesuală, recunoașterea făcută de un coparticipant nu produce efecte față de
ceilalți, afară de cazul în care sunt incidente dispozițiile art. 60 alin (2) NCPC.46
Mărturisirea poate să provină numai de la o persoană cu capacitate deplină de exercițiu și
să fie făcută cu privire la drepturi de care partea poate să dispună. Conform art. 349 alin. (4)
NCPC, mărturisirea judiciară nu produce efecte dacă a fost făcută de o persoană lipsită de
discer nământ sau dacă duce la pierderea unui drept de care cel care face recunoașterea nu poate
dispune. Mărturisirea, care se poate referi numai la împrejurări de fapt, este în principiu
admisibilă în orice materie, însă, mărturisirea nu este admisibilă atunci când s -ar ajunge la
pierderea unui drept la care nu se poate renunța și care nu poate forma obiectul unei tranzacții.47
44 A se vedea M. Tăb ârcă, “Drept procesual civil” , Vol. II, pag. 424 -425, ed. Universul Juridic, București,
2013
45 A se vedea G. Boroi si M. Stancu, “Drept procesual civil” , Ediția a 4 -a, pag. 546, ed. Hamangiu,
București, 2017
46 A se vedea M. Tăbârcă, “Drept procesual civil” , Vol. II, pag. 426, ed. Universul Juridic, București, 2013
47 A se vedea M. Tăbârcă, “Drept procesual civil” , Vol. II, pag. 427, ed. Universul Juridic, București, 2013
Pagina 38 din 57 Voința celui care face recunoașterea trebuie să fie conștientă și liberă, mărturisirea
neavând valoare dacă a fost dată sub imperiul viol enței, stării de nebunie, beției sau hipnozei.48
Mărturisirea trebuie considerată ca fiind lipsită de valabilitate și atunci când cauza
mărturisirii este ilicită sau imorală.49
Cel care face mărturisirea trebuie să aibă capacitatea necesară pentru încheierea actelor
juridice de dispoziție, ceea ce înseamnă că minorii și persoanele puse sub interdicție
judecătorească nu pot face mărturisiri care să le fie opozabile, nici personal, nici prin
reprezentant sau ocrotitor legal. 50
Mărturisirea, în principiu, este i ndivizibilă. Art. 349 alin. (2) NCPC dispune că
mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile când cuprinde
fapte distincte și care nu au legătură între ele. Problema divizibilității mărturisirii se pune atunci
când este vorba de o mărturisire complexă, nu și în cazul mărturisirii simple pentru că aceasta
din urmă nu cuprinde decât recunoașterea unui singur fapt. Pe de altă parte, în cazul mărturisirii
calificate, prin recunoașterea faptului anterior sau concomitent cu fa ptul principal, nu s -a urmărit,
în realitate, să se facă o mărturisire, ci o schimbare a naturii, a calificării juridice, a faptului
principal pretins de adversar, astfel încât nu există două fapte care să fie divizate.
Având în vedere caracterul de indiv izibilitate al mărturisirii, judecătorul nu poate să ia în
considerare numai un fapt recunoscut și să îl înlăture pe celălalt, dacă declarațiile subsecvente
sunt urmare naturală a celor principale, iar scopul lor este de a paraliza efectele juridice ale
faptului principal recunoscut. Mărturisirea ar fi divizibilă când părțile care o formează s -ar putea
divide în fapte izolate, fără legătură între ele ceea ce înseamnă că derivă din raporturi juridice
distincte. Ca urmare a divizării, mărturisirea nu se va ex tinde și asupra faptului adăugat și care nu
are legătură cu cel recunoscut. În consecință, faptul divizat trebuie dovedit de către cel care l -a
afirmat.
Mărturisirea trebuie să fie expresă, neputând fi dedusă tacit din tăcerea părții.51
Noul Cod de procedur ă civilă consacră regula indivizibilității mărturisirii, de la care face
o singură excepție în privința faptelor care nu au legătură între ele. Pentru ca mărturisirea să fie
divizibilă, este necesar a fi întrunite două condiții : existența unor fapte difer ite și lipsa
conexității între acestea. În consecință, în viziunea legiuitorului, excepția analizată vizează doar
48 A se vedea G. Boroi si M. Stancu, “Drept procesual civil” , Ediția a 4 -a, pag. 545, ed. Hamangiu,
București, 2017
49 A se vedea I. Deleanu, “Tratat – 2013” , Vol I, pag. 985, nota 6
50 A se vedea G. Boroi si M. Stancu, “Drept procesual civil” , Ediția a 4 -a, pag. 545, ed. Hamangiu,
București, 2017
51 A se vedea M. Tăbârcă, “Drept procesual civil” , Vol. II, pag. 427 -428, ed. Universul Juridic, București,
2013
Pagina 39 din 57 mărturisirea complexă, întrucât doar în această situație constatăm prezența unui fapt principal și
a unui fapt accesoriu distinct, de natură a -l neutraliza pe primul.
În dreptul comparat, s -a subliniat necesitatea aprecierii cu prudență a mărturisirii, întrucât
aceasta emană de la o persoană interesată, însă, în același timp, se evidențiază faptul că
mărturisirea unei părți nu este cu necesitate mai puțină demnă de încredere decât depoziția unui
terț (martor). Mai mult, uneori mărturisirea poate avea mai multă greutate decât depoziția unui
martor propus de adversar. Regula indivizibilității mărturisirii este păstrată și în alte legislații de
inspirație franceză.52
În principiu, mărturisirea este admisibilă în toate materiile. Prin excepție, mărturisirea nu
este admisibilă când este expres prohibită de lege, când prin admiterea mărturisirii s -ar eluda
dispoziții legale imperative, când prin admitere a mărturisirii s -ar putea ajunge la pierderea totală
sau parțial a unui drept la care nu se poate renunța sau care nu poate face obiectul unei tranzacții
și dacă legea cere ca unele fapte juridice să fie dovedite numai prin anumite mijloace de probă.53
Mărt urisirea extrajudiciară este cea făcută în afara procesului în care este folosită și poate
să fie scrisă sau verbală.54
Noul Cod de procedură civilă conține unele precizări importante și în privința
admisibilității mărturisirii extrajudiciare. Conform dispo zițiilor art. 350 alin. 1 NCPC,
mărturisirea făcută în afara procesului este un fapt supus aprecierii judecătorului, potrivit
regulilor generale de probațiune. În consecință, mărturisirea extrajudiciară este supusă condițiilor
de admisibilitate și de admin istrare prevăzute de dreptul comun. 55
Potrivit art. 350 alin. (2) NCPC “mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate fi invocată
în cazurile în care proba cu martori nu este admisă”, dispoziție legală firească, deoarece a
permite nelimitat dovada prin decl arațiile martorilor pentru a proba o mărturisire verbală ar
însemna eludarea interdicției admisibilității probei testimoniale în cazurile prevăzute de art. 309
alin. (2) teza I, alin. (4) și alin. (5) NCPC. Însă mărturisirea extrajudiciară verbală făcută î n fața
altei instanțe sau altui organ de stat, dacă este consemnată în scris, poate fi folosită în orice
proces chiar și în acela în care proba testimonială este inadmisibilă, deoarece, cuprinsul
mărturisirii fiind consemnat în scris, nu mai este nevoie de audierea martorilor pentru a -l dovedi.
52 A se vedea I. Leș, “Tratat de drept procesual civil” , Vol. I, pag. 833, ed. Universul Juridic, București,
2014
53 A se vedea G. Boroi si M. Stancu, “Drept procesual civil” , Ediția a 4 -a, pag. 546, ed. Hamangiu,
București, 2017
54 A se vedea G. Boroi si M. Stancu, “Drept procesual civil” , Ediția a 4 -a, pag. 544, ed. Hamangiu,
București, 2017
55 A se vedea I. Leș, “Tratat de drept procesual civil” , Vol. I, pag. 831, ed. Universul Juridic, Bucureșt i,
2014
Pagina 40 din 57 Legea nu se ocupă în mod special de mărturisirea extrajudiciară scrisă, care este astfel
supusă regulilor generale referitoare la proba prin înscrisuri.56
Dispozițiile art. 349 -350 NCPC sugerează o distincție reală î ntre mărturisirea judiciară și
cea extrajudiciară atât în ceea ce privește condițiile de admisibilitate, cât și puterea lor
doveditoare. Doar mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva părții, în timp ce
mărturisirea extrajudiciară este lăsată la aprecierea judecătorului. În consecință, cu evidență,
mărturisirea judiciară are o forță probatorie superioară față de cea extrajudiciară. 57
II. Încuviințarea interogatoriului
Instanța poate încuviința, la cerere sau din oficiu, chemarea la interogatoriu a oricăreia
dintre părți, cu privire la fapte personale, care sunt de natură să ducă la soluționarea procesului.
1. Propunerea interogatoriului
Propunerea interogatoriului, la fel ca toate probele, se face prin cererea de chemare în
judecată, respectiv prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii, ori în condițiile excepționale ale
art. 254 alin. (2) NCPC. Totodată, interogatoriul ar putea fi dispus din oficiu, de către instanță ori
propus de către procuror în cazurile în care acesta participă la judecată.
Norm ele anterioare care reglementau această probă, au atras uneori considerații care ar
putea fi reiterate și față de noua legislație procesuală, respectiv :
– interogatoriul este o probă cu valențe speciale, conform prevederilor art. 203 NCPC
care permit cita rea pârâtului la interogatoriu încă pentru primul termen de judecată. Aceasta ar
însemna o predominanță în comparație cu altele, dar și o condiție impusă reclamantului de a
atașa interogatoriul ca anexă a cererii de chemare în judecată.
Această dispoziție nu doar că nu reprezintă o noutate, ci ea implică pentru instanța de
judecată o posibilitate care va fi evaluată întotdeauna ținând cont de circumstanțele formulării
unei asemenea solicitări. Instanța va încuviința citarea pârâtului persoană fizică la inte rogatoriu
sub rezerva dezbaterii, încuviințării probei, la primul termen.
56 A se vedea G. Boroi si M. Stancu, “Drept procesual civil” , Ediția a 4 -a, pag. 544, ed. Hamangiu,
București, 2017
57 A se vedea I. Leș, “Tratat de drept procesual civil” , Vol. I, pag. 831, ed. Universul Juridic, București,
2014
Pagina 41 din 57 Prevederile art. 194 NCPC referitoare la conținutul și anexele cererii de chemare în
judecată sunt clare în sensul că interogatoriul se atașează cererii de chemare în judecată numai
atunci când legea prevede că răspunsul la acesta se formulează în scris.
Admisibilitatea probei presupune verificarea aptitudinii sale de a duce la soluționarea
cauzei, aptitudine care va fi evaluată în raport cu obiectul declarat al probei, ci nu cu conți nutul
fiecărei întrebări, această evaluare ținând de administrarea probei.
– ținând cont de natura duală a interogatoriului, mijloc de probă și act de dispoziție al
părții, nu se poate concepe decăderea părții din dreptul de a răspunde la interogatoriu.
Dreptul părții de a propune probe nu trebuie confundat cu dreptul adversarului legat de
administrarea probei respective. Art. 254 NCPC se referă la etapa propunerii probelor, iar dreptul
pârâtului de a răspunde la interogatoriu ține exclusiv de etapa adminis trării. Partea poate face
recunoașteri cu efect probator în tot cursul procesului, în virtutea unui drept de dispoziție, dar
aceasta nu exclude coexistența decăderii celeilalte părți din dreptul de a fi cerut proba. În
asemenea circumstanțe, recunoașterea făcută nu mai este provocată, ci spontană, dar își păstrează
caracterul judiciar și deplina forță probantă.58
Întrebările din interogatoriu pot avea ca obiect fapte personale ale părții chemate la
interogatoriu, în niciun caz acesteia neputându -i-se cere să recunoască fapte ale celui care îi
adresează întrebările, fie fapte care pot duce la soluționarea procesului. Dacă întrebările nu au
legătură cu procesul, nu sunt concludente sau sunt jignitoare, instanța le poate respinge, arătând
în încheiere motivul re spingerii.59
2. Condiții de admisibilitate a interogatoriului
Pe lângă condițiile de evaluare a admisibilității unei probe, instanța va evalua, în cazul
interogatoriului unele condiții speciale :
a) dacă interogatoriul ce urmează este în legătură cu fapte pe rsonale ale acelui căruia i se
solicită. Această condiție derivă din natura duală a interogatoriului, motiv pentru care, în cazul
coparticipării procesuale pasive, mărturisirea unui pârât nu poate fi opusă celorlalți pârâți,
deoarece, fiind un act personal , ea nu este opozabilă decât părții care o face, soluția menținându –
se și atunci când există raporturi de solidaritate sau indivizibilitate. Situația este identică și în
58 A se vedea G. Boro i si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 692, ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2013
59 A se vedea M. Tăbârcă, “Drept procesual civil” , Vol. II, pag. 429 -430, ed. Universul Juridic, București,
2013
Pagina 42 din 57 cazul coparticipării procesuale active, când unul dintre reclamanți recunoaște faptul pe care se
întemeiază apărarea pârâtului, această mărturisire neputând fi opusă celorlalți reclamanți.
Condiția de admisibilitate a interogatoriului nu este atenuată nici în situația când este
posibilă chemarea la interogatoriu a reprezentantului legal al părții, potrivit art. 353 NCPC, care
va răspunde numai în legătură cu actele încheiate și faptele săvârșite în această calitate, așadar în
legătură cu acțiunile proprii, chiar dacă privesc drepturi sau obligații ale celuilalt reprezentant.60
b) dacă faptele recunoscute sunt de natură să ducă la soluționarea procesului
Această condiție este preluată din dispoziția generală privind admisibilitatea probei, iar
particularitatea sa derivă în cazul interogatoriului din funcția probatorie a acestuia ca mărturisire
judiciară și de act de dispoziție în legătură cu dreptul sau obligația adusă în judecată, în principiu
neretractabil.
Condiția aceasta presupune evaluarea obiectului probei la momentul propunerii de către
parte, când instanța pune în discuția părților înc uviințarea probei solicitate. Evaluarea obiectului
probei nu presupune cenzura interogatoriului înfățișat instanței în detaliu (interogatoriul se
prezintă instanței în chiar ziua stabilită pentru administrarea probei datorită caracterului de
surpriză pe ca re se mizează), ci analiza obiectului pe care partea îl declară la data propunerii. În
momentul administrării probei, instanța ar putea respinge anumite întrebări dacă acestea sunt
neconcordante obiectului, așa cum a fost încuviințat.
c) dacă obiectul prob ei – faptele personale în legătură cu care se solicită părții
recunoașteri – este în legătură cu drepturi asupra cărora legea recunoaște părților posibilitatea de
a tranzacționa.
Având în vedere rolul său, mărturisirea nu trebuie să fie permisă atunci când este în
legătură cu un drept al autorului renunoașterii la care acesta nu poate renunța ori care nu poate
face obiectul unei tranzacții. Spre exemplu, conform art. 437 NCPC, în acțiunile privitoare la
filiație nu se poate renunța la drept, așa cum nu se p oate renunța nici la acțiunea în stabilirea
filiației introduse de minor, în numele minorului sau al interzisului. 61
3. Măsuri necesare pentru administrarea probei
60 A se vedea G. Boroi si V. Dăn ăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 692 , ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2013
61 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 693, ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2013
Pagina 43 din 57 Interogatoriul se încuviințează prin încheiere preparatorie, instanța dispunând totodată
toate măsurile necesare pentru administrarea probei :
citarea părții persoană fizică la interogatoriu, chiar și dacă aceasta a fost reprezentată la
termenul la care proba a fost încuviințată ori dacă, fără să fi fost prezentă, avea termen în
cunoștință, conf orm art. 229 alin. (2), pct. 3 NCPC. Partea nu va mai fi citată însă atunci când a
fost prezentă la încuviințarea interogatoriului și s -a stabilit și termenul pentru luarea acestuia.
În situația când interogatoriul urmează a fi administrat persoanei juridi ce, citarea la
interogatoriu, chiar și a reprezentantului este inutilă. Există o excepție, citarea la interogatoriu
urmând a fi realizată în cazul societăților de persoane ai căror asociați au drept de reprezentare.
În aceeași situație se procedează în caz ul în care interogatoriul urmează a fi luat persoanei
fizice cu domiciliul aflat în străinătate, procedura stabilită în art. 356 NCPC făcând inutilă citarea
la interogatoriu.
se va stabili în sarcina părții căreia proba i -a fost încuviințată obligația de a pregăti și
prezenta interogatoriul în vederea administrării
În cazul administrării probei în condițile art. 355 alin. (1) NCPC, deși legea nu prevede
acest lucru, interogatoriul trebuie înfățișat instanței în 2 exemplare : unul va rămâne la dosar,
semnat de președinte, grefier și partea care l -a propus, iar celălalt va fi comunicat statului sua
persoanei juridice de drept public sau privat față de care proba a fost admisă. Necesitatea
dublului exemplar apareîn raport cu integritatea și integralitatea între bărilor aprobate de instanță
la care se va formula răspuns. Instanța trebuie să asigure garanția faptului că răspunsurile au fost
formulate la interogatoriul încuviințat, iar confruntarea se poate face cu originalul menținut la
dosar, deoarece legea nu pre vede obligația remiterii interogatoriului comunicat părții căreia i -a
fost luat, cu doar a răspunsurilor pe care partea le formulează.
În situația în care interogatoriul statului, persoanei juridice de drept public sau privat a
fost cerut de către reclama nt prin cererea de chemare în judecată sau de către pârât prin
întâmpinare, aceștia au obligația atașării sale ca anexă la actul de procedură.
Interogatoriul este o probă ce privește numai părțile din proces : reclamant, pârât,
intervenient, chemat în gara nție, cel chemat în judecată, cel arătat de pârât ca titular al dreptului,
persoanele străine de proces putând fi ascultate ca martori sau folosite ca experți sau interpreți.
Procurorul nu poate fi chemat la interogatoriu, chiar dacă el a introdus cererea de chemare în
judecată, deoarece faptele cauzei nu sunt faptele personale ale procurorului.
Pagina 44 din 57 Potrivit art. 356 NCPC, părțile citate la interogatoriu vor răspunde personal sau prin
mandatar cu procură specială, putând fi chemați la interogatoriu reprezentanț ii legali ai părților
numai în condițiile art. 353 NCPC.62
III. Luarea interogatoriului persoanelor fizice
În literatura de specialitate, în practica judiciară, termenul de interogatoriu este impropriu
folosit și îi este redus sensul, aria sa de activitate. Te rmenul în cauză vizează doar o latură a
activității de ascultare, și anume momentul adresării întrebărilor și al primirii răspunsurilor,
neacoperind în totalitate sensul acestui act procedural. În aceste accepțiuni termenul nu se
identifică cu noțiunea de ascultare care presupunea atât relatarea liberă a faptelor de către cel
ascultat, cât si adresarea de întrebări de către reprezentanții organului judiciar.63
Interogatoriul poate fi definit ca ,,fiind contactul interpersonal verbal, relativ tensionat
emoțio nal, desfășurat sistematic și organizat știintific, pe care îl poartă reprezentantul organului
de stat cu persoana bănuită în scopul culegerii de date și informații despre o faptă în vederea
prelucrării și lămuririi împrejurărilor în care s -a comis fapta ș i în funcție de adevăr a stabili
răspunderile”.64
a. Ascultarea părții
În ședința fixată pentru administrarea probei cu interogatoriu, instanța va verifica
identitatea celui chemat la interogatoriu, iar apoi acesta va fi întrebat asupra fiecărui fapt în parte ,
potrivit art. 352 alin. (1) NCPC. În cazul în care o întrebare, prin modalitatea sa de formulare,
vizează mai multe fapte, instanța o poate scinda, așa cum poate clarifica întrebările cu conținut
neclar, eventual prin consultarea autorului interogatoriul ui.
Art. 352 alin. (2) NCPC stabilește posibilitatea ca fiecare dintre judecătorii care intră în
compunerea completului, procurorul, când participă la judecată, precum și partea adversă să
poată pune direct întrebări celui chemat la interogatoriu, întrebăr i ce au caracter adițional și
lămuritor față de întrebările propuse prin interogatoriu.65
62 A se vedea G. Boro i si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 694, ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2013
63 A se vedea I.T. Butoi si T. Butoi, “Psihologie judiciara – curs universitar” , pag. 174, Ed. Fundatiei
Romania de maine, Bucuresti, 2004
64 A se vedea T. Butoi, Note de curs, Facultatea de Drept, Universitatea Spiru Haret, 1994/2000
65 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă – Comentarii pe articole” , pag. 694,
ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013
Pagina 45 din 57 Scopul acestor întrebări trebuie să derive din calitatea răspunsului la întrebările
preexistente și apar spontan în procedura de interogare a părții. Din acest motiv, această
modalitate de interogare se distinge de interogatoriul propus din oficiu sau la cererea
procurorului. Încuviințarea întrebărilor de către președintele instanței nu are doar caracter formal,
ci presupune verificarea de admisibilitate impusă de prob a astfel administrată.
Întrebările astfel formulate, împreună cu răspunsurile părții la acestea, precum și
întrebările respinse de instanță se consemnează în încheierea de ședință.
Proba cu interogatoriu se caracterizează prin spontaneitate și mizează pe e lementul de
surprindere al părții chemate la interogatoriu. Tocmai din acest motiv, partea va răspunde la
interogatoriu fără să poată citi un proiect de răspuns scris în prealabil, chiar dacă a luat
cunoștință de conținutul întrebărilor ce îi sunt adresate . Partea se va putea folosi însă de
însemnări, cu încuviințarea președintelui, dar numai cu privire la cifre sau denumiri, adică
elemente de detaliu, care nu sunt ușor de memorat.
b. Stabilirea unui nou termen pentru continuarea interogatoriului
În situația în care întrebările impun răspunsuri de detaliu pe care partea nu le poate
formula fără consultarea unor înscrisuri, registre sau dosare, instanța poate stabili un nou termen
pentru administrarea probei, cu evitarea ca acest mijloc de administrare a probe i să reprezinte o
eludare implicită a dispozițiilor alin. (3) al art. 352 NCPC.
În această situație, instanța va putea amâna cauza numai la cererea celui interogat, cerere
în care va trebui să arate care sunt elementele care necesită o consultare amănunți tă. Această
cerere trebuie soluționată numai după punerea sa în discuția tuturor părților. Măsura amânării
presupune că partea are cunoștință despre necesitatea prezentării sale personale pentru
interogatoriu, astfel că reluarea procedurii de citare în ace st scop nu se mai impune.66
Partea decide că se află în situația de a consulta anumite înscrisuri numai după ce a fost
adresată întrebarea. Totuși, simpla afirmație a părții că trebuie să cerceteze înscrisuri nu este
suficientă pentru fixarea unui nou terme n. Pentru ca posibilitatea oferită de text să nu genereze
abuzuri procesuale, partea trebuie să indice în concret înscrisurile ce urmează a fi cercetate,
eventual și locul unde acestea se află, iar instanța să aibă convingerea că răspunsul oferit în urma
cercetării poate servi la soluționarea cauzei.67
66 A se vedea G. Boroi si V. Dăn ăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 695, ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2013
67 A se vedea M. Tăbârcă, “Drept procesual civil” , Vol. II, pag. 431, ed. Universul Juridic, București, 2013
Pagina 46 din 57 c. Confruntarea părților
Art. 352 alin. (3) NCPC prevede posibilitatea interogatoriului încrucișat, care poate fi
stabilit ca procedeu de administrare a probei încă din momentul încuviințării, când instanța va
lua măsurile necesare administrării fiecărei probe în parte.
Desigur, o astfel de procedură presupune prezența ambelor părți, părțile să fie persoane
fizice și când acestea sunt pe poziție de adversitate procesuală ci nu atunci când proba îi privește
pe cop articipanți.
Confruntarea la interogatoriu este posibilă dacă interogatoriul poate fi administrat imediat
și nemijlocit, deoarece confruntarea este o măsură spontană și trebuie să reprezinte pentru părți
un element de surpriză.68
În lipsă de dispoziție cont rară, pentru confruntare nu trebuie să se epuizeze toate
întrebările din interogatoriu, ci se poate proceda la aceasta imediat după darea răspunsului care ar
necesita confruntarea.
Cele constatate în urma confruntării vor fi trecute în incheierea de ședinț ă.69
IV. Luarea interogatoriului reprezentantului legal
Art. 353 NCPC prevede că reprezentantul legal al unei persoane lipsite de exercițiu sau
cel care asistă persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate fi chemat personal la
interogatoriu numai în le gătură cu actele încheiate și faptele săvârșite în această calitate.70
Mărturisirea judiciară provocată (interogatoriul) nu poate fi făcută decât de parte
personal.
Datorită caracterului de act de dispoziție și faptul că este și neretractabil, interogatoriu l nu
poate fi luat interzișilor sau minorilor fără capacitate de exercițiu.
Reprezentanții legali ai acestora, precum și cei care asistă persoana cu capacitate de
exercițiu restrânsă, în procesele care îi privesc pe cei reprezentați sau asistați, pot răspu nde la
interogatoriu în legătură cu faptele săvârșite în această calitate. Astfel, părintele sau tutorele, ca
reprezentant al minorului, nu pot face o recunoaștere valabilă decât în limita puterii de a gestiona
averea minorului și numai în legătură cu acți unile sale, chiar dacă acestea privesc drepturile celui
68 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 695, ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2013
69 A se vedea M. Tăbârcă, “Drept procesual civil” , Vol. II, pag. 431, ed. Uni versul Juridic, București, 2013
70 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură c ivilă” , Comentarii pe articole, pag. 695, ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2013
Pagina 47 din 57 reprezentat. Interogarea în cadrul procesului a reprezentantului legal al părții constituie un caz
special de interogare, în condițiile stabilite de lege. Interogatoriul privește faptele sau actele
materiale săvârșite de reprezentant iar nu actele procesuale.
În această situație, proba este încuviințată spre a fi administrată reprezentantului, față de
care se vor lua măsurile necesare pentru administrarea probei. Dacă în cursul procesului judiciar
calitatea de reprezentant legal al părții nu mai subzistă, în consecință persoana a cărei interogare
se solicită nu are nicio participare procesuală, atunci ea va putea fi interogată în calitate de
martor.
V. Consemnarea răspunsurilor la interogatoriu
Partea care a propus interogatoriul formulează în scris întrebările și pe aceeași foaie se
consemnează și răspunsurile. În practică, se obișnuiește ca întrebările să fie trecute în partea
stângă a foii de interogatoriu, fără a depăși jumătatea colii de hârtie, ia r răspunsurile se trec pe
jumătatea din dreapta a colii, în ordinea și în dreptul fiecărei întrebări. Este recomandabil să se
numeroteze cu același număr atât întrebarea, cât și răspunsul dat la întrebarea respectivă. Pentru
a evita pregătirea dinainte a r ăspunsurilor, este potrivit ca partea care a propus interogatoriul să
prezinte întrebările cu foarte puțin timp înainte de luarea acestuia.71
În fapt, instanța îi citește părții interogate întrebările, iar aceasta va prezenta răspunsurile
sale pe care insta nța le consemnează, în dreptul fiecărei întrebări, astfel încât corespondența
răspunsului cu întrebarea să fie facilă și incontestabilă.
Este recomandabil ca instanța să atragă atenția celui interogat asupra necesității de a
răspunde concis, prin enunțuri precise și scurte. În situația în care răspunsul părții este detaliat,
instanța va rezuma substanța acestuia fără să deturneze semnificația sa reală, fapt care ar putea
schimba chiar caracterul complex ori calificat al mărturisirii. În acest caz, instanța va trebui să
prezinte părții varianta rezumată a răspunsului său, pentru ca aceasta să consimtă la consemnarea
lui.
Întrebările din interogatoriu cenzurate de instanță pentru că nu corespund obiectului
probei nu vor menționa în dreptul lor niciun răspuns, iar spațiul liber va fi barat. La cererea părții
interesate, în încheierea de ședință, instanța va detalia motivul care a justificat respingerea
întrebării, precum și poziția părții care a propus -o.
71 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 696 ,
ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013
Pagina 48 din 57 Orice incident, cerere sau excepție intervenite în cursul administrării interogatoriului și
aflate în legătură cu acesta se vor consemna în încheierea de ședință respectivă.
După consemnarea răspunsurilor, interogatoriul va fi semnat pe fiecare pagină de
președinte, grefier, de cel care l -a propus ori de repreze ntantul său, precum și de partea care a
răspuns, după ce aceasta din urmă a luat cunoștință de cuprins. Tot astfel vor fi semnate
adăugirile, ștersăturile sau schimbările aduse, sub sancțiunea de a nu fi ținute în seamă.
Refuzul uneia dintre părți de a sem na interogatoriul se consemnează scriptic de către
președintele completului, sub semnătura acestuia.
Lipsa nejustificată a oricăreia dintre semnăturile solicitate de lege duce la nulitatea
actului de procedură, care nu va putea fi verificat în cadrul anali zei probelor ca interogatoriu.
Dacă poartă semnătura președintelui, el va putea fi considerat, din punct de vedere probator, un
act autentic nul ca atare.
Dacă interogatoriul va fi dispus din oficiu, întrebările, precum și răspunsurile vor fi
consemnate în încheierea de ședință. Totodată vor fi consemnate în încheierea de ședință, iar nu
adăugate pe formularul de interogatoriu întrebările directe adresate celui chemat la interogatoriu,
încuviințate de președinte fiecăruia dintre judecători, procurorului cân d participă la judecată,
precum și părții adverse.72
VI. Luarea interogatoriului persoanelor juridice
1) Obligațiile părții care a propus proba
Specificitatea administrării probei constă în aceea că partea care a propus proba are
următoarele obligații :
de a ane xa interogatoriul cererii de chemare în judecată sau întâmpinării, în condițiile art.
194 lit. e), respectiv art. 205 lit. d) NCPC, dacă proba a fost solicitată odată cu formularea
acestor acte procedurale. Dacă interogatoriul a fost încuviințat persoanei juridice în condițiile art.
254 alin. (2) NCPC, atunci partea are obligația să depună interogatoriul în termen de 5 zile de la
încuviințarea acestei probe, sub sancțiunea decăderii. Legea stabilește destul de inexact că statul
și celelalte persoane juridic e de drept public, precum și persoanele juridice de drept privat vor
răspunde în scris la interogatoriul ce li se vor comunica în prealabil.
72 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod d e procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 697 ,
ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013
Pagina 49 din 57 Proba cu interogatoriul poate fi cerută și în condițiile art. 254 alin. (2) NCPC sau în unele
situații chiar după i ntrarea în dezbateri. Răspunsurile la interogatoriu nu determină pentru cel
interogat obligația de a răspunde decât în condițiile încuviințării probei, în caz contrar, depunerea
anticipată a răspunsurilor însemnând o recunoaștere judiciară spontană.
de a î nfățișa instanței interogatoriul propus și încuviințat în 2 exemplare, dintre care unul
va rămâne la dosar semnat de președinte, grefier și partea care l -a propus, iar celălalt va fi
comunicat statului, persoanei juridice de drept public sau privat față de care proba a fost admisă
și căreia legea îi trasează doar obligația de a remite la dosar răspunsurile la interogatoriu
formulate în scris.
2) Răspunsul la interogatoriu
În procedura administrării interogatoriului statului, persoanei juridice de drept public sau
privat, instanța va verifica compatibilitatea întrebărilor cu obiectul încuviințat al probei cu
interogatoriu și va remite persoanei interogate formularul de întrebări, fie prin cel care reprezintă
partea în instanță, fie în procedura comunicării acte lor. În acest caz partea interogată nu va fi
citată cu mențiunea “la interogatoriu”, această mențiune fiind impusă doar de situația în care
interogatoriul trebuie luat părții în persoană.
Răspunsurile trebuie remise instanței în scris, pe cât posibil pe fo rmularul conținând
întrebările, semnat pe fiecare pagină de reprezentantul persoanei interogate. Totodată, adăugirile,
ștersăturile sau schimbările aduse răspunsurilor vor trebui semnate de respondent, sub sancțiunea
de a nu fi ținute în seamă.
Actele norm ative nu prevăd ca răspunsurile să fie remise instanței în dublu exemplar,
pentru comunicare. Răspunsul la interogatoriu nu este un act de procedură întocmit la inițiativa
părții care răspunde și nici nu are efect sesizator. Părții care a propus proba treb uie să îi fie
permis accesul la aceste răspunsuri, inclusiv prin acordarea unei amânări dacă natura
răspunsurilor sau momentul depunerii lor la dosar nu permite adversarului o informare reală și
efectivă cu privire la acestea.
3) Interogatoriul societățilo r de persoane în care asociații au și drept de
reprezentare
Prin excepție, în cazul societăților de persoane în care asociații au și drept de
reprezentare, aceștia vor fi citați la interogatoriu, iar proba va fi administrată în mod nemijlocit.
În această s ituație, dat fiind că societatea de persoane este o ficțiune juridică și că faptele
Pagina 50 din 57 reprezentanților sunt ale persoanei însăși, natura întrebărilor propuse celui interogat este
acoperită de domeniul art. 352 și art. 353 NCPC.73 Așadar, în cazul societății î n nume colectiv și
al societății în comandită simplă – societăți de persoane -, interogatoriul nu se mai comunică ci
administrarea probei se face ca în cazul interogării persoanei fizice.74
Doctrina a rămas constantă în aprecierea caracterului mixt al SRL -urilor în această
privință, considerând că ele îmbină caracterul societăților de persoane cu cel al societăților de
capitaluri, a căror răspundere se limitează la efectuarea vărsămintelor de capital. Pe de altă parte,
se subliniază constant că SRL -urile, ch iar dacă au un număr mai restrâns de asociați,
caracteristică specifică societăților personale, se emancipează mult, după constituire, de
elementul contractual al asocierii și devin entități instituționalizate, mult mai apropiate ca
structură, funcționare și scop de societățile organizate ca entități de capitaluri.
Fără a considera că fundamentul contractual inițial la constituirea unei societăți cu
răspundere limitată dispare, totuși instituționalizarea acesteia după constituire estompează
componenta perso nală a asocierii. Din punct de vedere procesual, consecințele acestei abordări
nu sunt atât de nocive, câtă vreme procedura administrării interogatoriului nu pune în discuție
drepturi derivând din calitatea de asociat propriu -zis sau relația dintre aceștia în interiorul unei
entități, ci mai mult o problemă de reprezentativitate în justiție în legătură cu interogatoriul, față
de care prima garanție trebuie să fie aceea ca răspunsul să reprezinte voința necontestabilă a
societății.75
VII. Luarea interogatoriului părții aflate în străinătate
a) Premise
Art. 356 alin. (1) NCPC urmărește să asigure respectarea principiului egalității părților în
procesul civil, așa cum este consacrat prin art. 8 NCPC.76
În interpretarea și aplicarea acestui text trebuie avute în vedere urmăroatele premise :
prin parte cu domiciliul în străinătate trebuie înțeleasă orice situație asimilată
domiciliului părții din punct de vedere procesual. În acest caz, are domiciliul în străinătate
partea, indiferent de cetățenia sa, care este rezidentă în altă țară sau care locuiește în fapt în
73 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 698 ,
ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013
74 A se vedea M. Tăbârcă, “Drept pro cesual civil” , Vol. II, pag. 431, ed. Universul Juridic, București, 2013
75 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 699 ,
ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013
76 A se vedea M. Tăbârcă, “Drept procesual civil” , Vol. II, pag. 433, ed. Universul Juridic, București, 2013
Pagina 51 din 57 străinătate în mod real, constant și continuu, chiar dacă fără forme legale și chiar dacă și -a ales
domiciliul procesual în România. Legea nu distinge după cum persoana care urmează a fi
interogată este persoană fizică sau juridică, textul fiind incident în ambele situații.
Persoana care în mod sporadic în timpul procesului se află în afara granițelor tării nu are
domiciliul în străinătate. Nu se poate trage concluzia că o parte are domiciliul în străinătate dacă
domiciliul acesteia este necunoscut.
interogatoriul prin mandatar al părții cu domiciliul în străinătate este posibil
numai dacă partea are un mandatar procesual, potrivit dispozițiilor art. 80 NCPC. În lipsa unui
mandatar, interogatoriul se va administra în condițiile dispozițiilor anterioare.
prin tratate sau convenții internaționale la care România este parte ori prin acte
normative speciale să nu se prevadă altă procedură de administrare a interogatoriului în cazul
părții care nu are domiciliul în țara în care se judecă procesul.
În situația în care normele europene sau tratatele internaționale referitoare la drepturile
omului conțin norme procedurale neconcordante procedurii de drept intern privind administrarea
probei, acestea se aplică prioritar.
Totodată, în măsura în care noul Cod de procedură civilă reprezintă legea generală
aplicabilă proceselor judiciare civile, dispozițiile procedurale cu caracter special se aplică, de
asemenea cu prioritate.
b) Administrarea probei cu interogatoriu părții aflate în străinătate presupune :
● depunerea interogatoriului de către cel care îl propune în două exemplare. Unul va
rămâne la dosar, semnat de președinte, grefier și partea care l -a propus, iar celălalt va fi predat
mandatarului în vederea comunicării sale părții. Necesitatea dublului exemplar apare în raport cu
integritatea și integralitatea întrebărilor la care se va formula răspuns. Instanța trebuie să asigure
garanția faptului că răspunsurile au fost formulate la interogatoriul încuviințat, a căror
confr untare se poate face cu originalul menținut la dosar, întrucât legea prevede obligația
remiterii interogatoriului comunicat părții căreia i -a fost luat. Totodată, comunicarea
interogatoriului trebuie precedată de verificarea compatibilității întrebărilor c u obiectul probei
avut în vedere în procedura de încuviințare a acesteia.
● deoarece nici în acest caz partea nu este chemată la interogatoriu, nu va fi citată cu
această mențiune.
Instanța va fixa un termen pentru ca cel interogat să poată răspunde și man datarul să
poată înainta la dosar răspunsul părții dat în cuprinsul unei procuri speciale și autentice. Exigența
Pagina 52 din 57 procurii speciale și autentice se impune nu din rațiuni derivate din controlul mandatarului, ci
pentru a se asigura că partea știe și intențion ează să formuleze un răspuns la interogatoriu, adică
își asumă răspunsurile în scop probator, în cadrul unei mărturisiri judiciare, cu toate consecințele
pe care aceasta le implică – caracter probator deplin, neretractabil, natura de act de dispoziție
directă, lipsa oricărei erori în legătură cu semnificația actului părții de a răspunde la întrebările
propuse. 77
Pentru ca partea care se află în străinătate să nu aibă un regim mai favorabil în
administrarea probei cu interogatoriul, față de partea care are d omiciliul/reședința în România –
ce decurge din faptul că, dacă în primul caz, partea are posibilitatea să citească întrebările și să
reflecteze asupra răspunsurilor, să primească ajutor în darea răspunsurilor, să se folosească de
însemnări etc., în cel de -al doilea caz, partea trebuie să răspundă pe loc întrebărilor și numai în
mod excepțional se poate folosi de însemnări – darea răspunsurilor la interogatoriu prin
mandatar, de către partea din străinătate, a fost reglementată ca excepție.
Astfel, față de art. 15 din Legea nr. 189/2002 privind asistența juridică internațională în
materie civilă și comercială conform căreia comisia rogatorie permite audieri de martori sau alte
persoane implicate, efectuarea de expertize, realizarea unei anchete sau procurare a unor alte acte
ori informații necesare pentru soluționarea unui caz determinant, dacă persoana fizică are
domiciliul/reședința într -un stat membru al Uniunii Europene sau într -o țară cu care România a
semnat tratate sau convenții internaționale sub acest aspect, luarea interogatoriului ei se va face
prin comisie rogatorie, în condițiile legii speciale arătate.
Numai în lipsa acestor cerințe, luarea interogatorului se va face în condițiile art. 356 alin.
(2) NCPC conform căruia interogatoriul va fi comunic at în scris mandatarului, care va depune
răspunsul părții dat în cuprinsul unei procuri speciale și autentice.78
Dispozițiile art. 1206 alin (1) din fostul Cod civil stabilea că mărturisirea judiciară se
putea face printr -un împuternicit special al părții s pre a face mărturisirea, însă aceste dispoziții au
fost interpretate majoritar în sensul că mandatarul cu procură specială nu poate face o
recunoaștere deplină într -o atare situație. Din punct de vedere procesual, recunoașterea deplină,
confundată cu achie sarea pârâtului sau cu renunțarea reclamantului la acțiune sunt și astăzi acte
de dispoziție asupra procesului care nu pot fi făcute de mandatar decât în condițiile art. 81
NCPC, dar se disting de administrarea probei cu interogatoriu. În consecință, dacă mandatarul
prezintă instanței procura specială și autentică, instanța nu va proceda la interogarea
77 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 700 –
701 , ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013
78 A se vedea M. Tăbârcă, “Drept procesual civil” , Vol. II, pag. 433, ed. Universul Juridic, București, 2013
Pagina 53 din 57 mandatarului procesual, ci îi va cere în continuare transmiterea interogatoriului pentru ca partea
să răspundă la acesta. În cazul în care mandatarul este a vocat, procura specială certificată de
acesta este suficientă.79
VIII. Luarea interogatoriului prin judecător delegat sau comisie rogatorie.
Există situații când uneori deplasarea părții în instanță este imposibilă în mod justificat
sau ar putea produce acestei a sau altor persoane un prejudiciu semnificativ.
Întrucât art. 358 NCPC își găsește aplicare numai în cazul în care partea refuză fără
motive temeinice să răspundă la interogatoriu sau nu se înfățișează, în cazul în care aceasta își
manifestă disponibilita tea de a răspunde, dar justifică motivul pentru care nu se prezintă sau nu
se poate prezenta la termenul stabilit pentru administrarea probei, instanța va încuviința ca
interogatoriul să fie luat la locul unde partea se află.
Temeinicia motivului de nepre zentare va fi pusă în discuția părților, ca orice aspect
incidental legat de administrarea probelor. Dacă instanța găsește întemeiate aceste motive,
puterea sa de apreciere asupra posibilității de a lua interogatoriul la locul unde partea se află
trebuie s ă fie foarte limitată.
Ipoteza la care se referă art. 357 alin. (1) NCPC atunci când menționează că instanța
poate încuviința luarea interogatoriului la locuința celui chemat la interogatoriu, se referă doar la
delegarea misiunii de interogare unuia dintre membrii completului în concurs cu posibilitatea
deplasării întregului complet sau doar a președintelui acestuia.
Interogatoriul se administrează cu citarea părților, care pot fi prezenți la ascultarea celui
interogat.
În această situație, la momentul încu viințării interogatoriului, instanța poate pretinde celui
care a propus proba depunerea interogatoriului la dosar înainte de data stabilită pentru
administrarea probei, iar în cazul incidenței dispozițiilor art. 352 alin. (2) NCPC, întrebările
suplimentare se vor consemna într -un proces -verbal întocmit la locul administrării probei.
Interogatoriul va fi semnat în condițiile art. 354 alin. (1) și (2) și va fi consemnat la dosar
alături de procesul -verbal, atestând circumstanțele de fapt ale administrării pro bei.
Această modalitate de administrare a interogatoriului este proprie numai în cazul
persoanelor fizice, dar nu și în cazul în care acestea au domiciliul în străinătate.
79 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 700 –
701 , ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013
Pagina 54 din 57 De asemenea, administrarea probei poate fi realizată și prin comisie rogatorie, cu
respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (2) și urm. NCPC.80
IX. Neprezentarea la interogatoriu și refuzul de a răspunde
Dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se
înfățișează, instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină ori numai ca un
început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul. În acest din urmă caz, atât
dovada cu martori, cât și alte probe, inclusiv prezumțiile, pot fi admise pentru completarea
procesului.
Din punct de vede re al efectelor produse prin chemarea la interogatoriu, se pot distinge
trei situații :
A. Când partea chemată la interogatoriu tăgăduiește faptele arătate de partea adversă,
aceasta din urmă trebuie să -și dovedească susținerile cu alte mijloace de probă,
atitudinea de nerecunoaștere a faptelor de către partea chemată la interogatoriu
neavând niciun efect probatoriu
B. Pentru situația în care partea chemată la interogatoriu refuză nejustificat să se
prezinte în fața instanței sau, deși se prezintă, refuză fără m otive temeinice să
răspundă la interogatoriu, instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire
deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părții potrivnice.
În consecință, atitudinea celui chemat la interogatoriu, constând în refuzul nej ustificat de
a se prezenta sau de a răspunde la întrebări, poate fi considerată de către instanță fie ca o
mărturisire, fie ca un început de dovadă.
În primul caz este vorba de o prezumție de recunoaștere tacită, prezumție pe care legea o
recomandă inst anței, fără însă a o impune. Prezumția de mărturisire tacită poate fi răsturnată de
cel care a fost chemat la interogatoriu prin prezentarea sa în instanță pentru a răspunde la
interogatoriu. Răspunsul părții nu poate fi refuzat acesteia în tot cursul cerc etării, dată fiind
natura de act de dispoziție a actului său și consecințele probatorii pe care acesta le determină
întotdeauna. Există opinia că prezumția ar putea fi evitată prin formularea răspunsului ulterior,
dar numai dacă justifică motivul inițial a l neprezentării, însă evitarea prezumției numai în aceste
80 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 702 ,
ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013
Pagina 55 din 57 circumstanțe ar fi excesivă de vreme ce partea ar putea face oricum o recunoaștere spontană al
cărei efect probator nu poate fi atenuat prin aplicarea acestei prezumții.
Referitor la aplicarea art. 358 NCPC, în reglementarea anterioară s -a stabilit că în toate
cazurile în care este posibilă administrarea altor probe, lipsa la interogatoriu sau refuzul de a
răspunde va fi socotit ca un început de dovadă, ce urmează a fi completat cu alte probe (martor i,
prezumții etc.) și numai atunci când nu s -ar mai putea administra alte probe instanța va putea
considera atitudinea respectivă ca o mărturisire deplină, dacă și -a format convingerea în acest
sens din împrejurările concrete ale cauzei.
Trebuie făcută pr ecizarea de a nu se face confuzie între forța probantă a unui mijloc de
probă (mărturisirea) și însuși mijlocul de probă respectiv.
Având în vedere că dispoziția analizată a avut o reglementare corespondentă și în art. 225
CPC 1865, considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 378/2006 își păstrează actualitatea,
prin aceea că, pe de -o parte autorul excepției nu se poate prevala în susținerea criticii de
neconstituționalitate de propria atitudine culpabilă, iar pe de altă parte, în toate cazurile în care
este posibilă administrarea altor probe, instanța are îndatorirea de a -și exercita rolul activ și de a
stărui în aflarea adevărului prin toate mijloacele legale, în scopul pronunțării unei hotărâri
temeinice și legale, astfel că, din acest motiv, text ul de lege criticat nu conține nicio dispoziție
care să evidențieze încălcarea dreptului la un proces echitabil, desfășurat după o procedură
contradictorie, cu respectarea dreptului la apărare și a egalității armelor, fiind în deplin acord cu
exigențele ar t. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În concluzie, numai dacă nu există posibilitatea administrării altor probe, refuzul părții de
a se înfățișa sau de a răspunde la interogatoriu va fi prezumat ca o mărturi sire tacită, dat puterea
doveditoare a acesteia este lăsată la libera apreciere a instanței.
C. În cazul în care partea chemată la interogatoriu se prezintă și recunoaște susținerile
adversarului, ne aflăm în prezența unei mărturisiri, care poate fi simplă, c alificată
sau complexă. 81
81 A se vedea G. Boroi si V. Dănăilă, “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, pag. 702 –
703 , ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013
Pagina 56 din 57
BIBLIOGRAFIE
G. Boroi si V. Dănăilă , “Noul Cod de procedură civilă” , Comentarii pe articole, ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2013
G. Boroi si M. Stancu , “Drept procesual civil” , Ediția a 4 -a, ed. Hamangiu, București,
2017
I.T. But oi si T. Butoi , “Psihologie judiciară – curs universitar” , ed. Fundatiei Romania
de maine, Bucuresti, 2004
A. Ionașcu, “Probele în procesul civil” , pag. 173 , Editura Științifică, Bucuresti, 1969
M. Tăbârcă , “Drept procesual civil” , Vol. II, ed. Universul Juridic, București, 2013
I. Deleanu , “Tratat – 2013” , Vol I
T. Butoi , Note de curs, Facultatea de Drept, Universitatea Spiru Haret, 1994/2000
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Specializarea Drept Judiciar Privat Lucrare de disertație Audierea martorului și interogatoriul Coordonator: Conf. Univ. Dr. Corina PETICA Masterand:… [623665] (ID: 623665)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.