Specializarea: Drept [617590]

Universitatea “Ovidius” din Consta nța
Facultatea de Drept și Științe Administrative
Specializarea: Drept

STUDIU ASUPRA
MANDATUL UI IMPERATIV ”SUI GENERIS”

Coordonator științific:
Conf. U niv. D r. George Șerban
Absolvent: [anonimizat]
2016

CUPRINS

ARGUMENTUM ………………………………………………………… …………… 5
CAPITOLUL I. Gener alități………………………………………………………… … 13
1. Conceptul de societ ate umană………………………………………………… ……… 13
2. Teoria generală a statului. Preliminarii………… ……………………………… ……. 18
2.1 Noțiunea de stat…… …………………………………………………………… …. 19
2.2 Elementele componente ale st atului……………………………………………… … 23
2.2.1 Teritoriu l……………………………………………………………………… ….. 24
2.2.2 Populați a……………………………………………………………………… …… 26
2.2.3 Suveranitat ea………………………………………………………………… …… 26
2.3 Funcțiile stat ului……………………………………………………………… …….. 27
3. Dreptul. Prelimina rii…………………………………………………………… ……. 29
3.1 Noțiunea și accepțiunile dreptului………………………………………………… … 29
4. Morala…………………………………………… …………………………… ……… 34
5. Politica… …………………………………………………………………… ……….. 36
CAPITOLUL II…………………………………………………………………… …… 38
1. Instituția reprezentării în dreptul privat și în dreptul public. Precizări preliminar e….. 38
1.1 Instituția reprezentării în dreptul p rivat…………………………… ……………….. 40
1.2 Instituția reprezentării în dr eptul public ………………………………… ………… 47
2. Etimologia term enului “mandat”……………………………………………… …….. 50
2.1 Noțiunea de “ma ndat”………………………………………… ……………………. 52
2.2 Accepțiunile juridice ale termenu lui “mandat”……………………… ……………… 56
3. Teoria mandatului imperativ și teoria mandatului reprezentativ. Preliminarii…… …. 60
3.1 Teoria clasică a mandatu lui imperativ………………………………………… …… 61
3.2 Teoria clasică a mandatului r eprezentativ ……………………………………… ….. 62
3.3 Modele de reprezentare din persp ectivă politologică………………………… ……. 64
4. Mandatul imperativ, conte xt istoric……………………………………………… ….. 66
4.1 Mandatul imperativ în cadrul regimurilor totalitare (comuniste) și evoluția sa ……. 67
4.2 Mandatul imperativ, reglementare actuală și practici similare în dreptul comparat … 68
4.3 Instituții înrudite cu mandatul impe rativ. Recall -ul…………………………… …… 69
4.4 Nomadismul politic și mandat ul imperativ……………………… …………………. 71
4.5 Obligația parlamentarilor de a demisiona din partid ul de origine – Cazul Serbiei …. 72

4.6 Contrareacția partidelor la fenomenul de traseism politic, practica spaniolă în
domeniu ………………………………………………………………………………
73
4.7 Mandatul imperativ, partidele politice și nomadismul politic în context
noneuropean ……………………………………………………………………… …
73
4.8 Cazul Ucrainei. Un mandat denumi t impropriu “imperativ” ……………………….. 77
Concluziile Comisiei de la Veneția ……………………………………………………… 80
CAPITOLUL III . Studiu de caz asupra necesității și al impactului social pe care l -ar
implica introducerea în Constituție și în legislația românească a mandatului imperativ
“sui generis” ……………………………………………………………………………..

81
1. Precizări preliminare asupra noțiunii de mand at imperativ „sui generis” ……………. 81
1.2 Noțiunea de mandat imperativ “s ui generis” ……………………………………….. 85
2. Dreptul de revocare din prisma contextului constituți onal și legislativ din România .. 88
2.1 Forme ale dreptului de revocare la nivelul admin istrației centrale de stat ………….. 89
2.2 Forme ale dreptului de revocare la nivelul administraț iei publice județene și locale . 93
3. Necesitatea și impactul social al implementării mandatului imperativ “sui generis” … 96
3.1 Posibile avantaje și dezavantaje ale implementării mandatului imperativ “sui
generis” ………………………………………………………………………………
105
CAPITOLUL IV . Mandatul imperativ “sui generis”. Propunere de „l ege ferenda” …… 108
1. Expunere de m otive…………………………………………………………… …….. 108
2. Forma și conținutul proiectului de “lege ferenda” ………………… ………………… 109
CONCLUZII FINALE ………………… …………………………………………… … 113
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………… …………… …. 116

Abrevieri

alin. – alineat (ul)
art. – articol(ul)
lit. – litera
C.C.R. – Curtea Constituțională a României
C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
C.J.U.E. – Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Ibidem – în același loc sau în aceeași lucrare
Ed. – Editura
etc. – etcetera (și celelalte)
H.G. – Hotărâre de Guvern
Idem – la fel, identic
Î.C.C.J. – Înalta Curte de Casație și Justiție
M. Of. – Monitorul Oficial al României
N.A.T.O – Organizația Tratatului Atlanticul ui de Nord
N.C.C. – Noul Cod Civil
N.C.P.C. – Noul Cod de Procedură Civilă
N.C.P. – Noul Cod Penal
N.C.P.C. – Noul Cod de Procedură Penală
nr. – numărul
O.N.G. – Organizație nonguvernamentală
O.N.U. – Organizația Națiunilor Unite
O.G. – Ordonanța Guvernului
O.U.G. – Ordonanța de U rgență a Guvernu lui
op.cit. – opera citată
p. – pagina
pp. – paginile
pct. – punct(ul)
S.C. – Societate Comercială
ș.a. – și altele
ș.a.m.d – și așa mai depart e
U.E. – Uniunea Europeană
V.C.C. – Vechiul Cod C ivil

5
ARGUMENTUM
Motto: Cel mai eficient paznic al respectării legilor juridice este frica de pedeapsă!1
Au trecut aproape trei decenii de la revoluția din 1989, care promitea răsunător să aducă
cu sine speranța unei vieți mai bune și mirajul mult râvnitei libertăți mesianice, după care au
tânjit în tăcere generații întregi copleșite de povara sisifică a dict aturii ceaușiste. Democrația
avea să fie percepută în mentalul colectiv drept panaceul universal al tumultoasei istorii a
poporului român, în sfârșit, părea că providența își întorce fața și către națiunea română, damnată
parcă, până atunci la un destin groaznic de crud.
Dar buc uria poporului român s -a dovedit a fi foarte scurtă, mult prea repentină, deoarece
trezirea la realitate a curmat brusc orice urmă de entuziasm, drumul spre democrația genuină
trebuia să treacă printr -o lungă perioadă de tranziție care, din păcate, putem afirma cu certitudine
că nu s -a încheiat încă și nu pu tem ști dacă se va încheia prea curând. La cârma țării s -au
perindat oameni fără scrupule, lipsiți cu desăvârșire de orice urmă de patriotism și dornici de o
îmbogățire cât mai rapidă și cu orice preț, fiind adepți cu toții parcă ai lozincii lui Ludovic al XV
– lea: “după noi, potopul”.
În debandada creată, politicienii au speculat oportunitatea ce se ivea adăugând conceptul
de democrație campaniilor electorale și discursurilor demagogice redundante, utilizându -l ca
replică infailibilă la regimul dictatori al anterior, în contrast însă, cu atitudinea și conduita
abuzivă și discreționară pe care aceștia le afișau de fapt. Aceste practici au alterat treptat
percepția poporului față de democrație, demonizând -o și culpabilizând -o astfel pentru întreg
repertoriul de insuccese pe care l -a repurtat pe plan social, economic și chiar politic statul român
postdecembrist.
Oare să nu priască democrația României, era întrebarea constantă și firească de altfel,
care reverbera cotidian în conștiința poporului exasperat de modul malefic în care era cârmuit de
exponenții puterii. Părea că excesul de libertate dăunează grav poporului român, care se trezea
brusc pus în fața unor situații noi , neștiind cum ar trebui să reacționeze. De asemenea, intervenția
marilor puteri dirigen te ale vremii nu a făcut decât să mențină status quo -ul general, cineva parcă
dorea ca această națiune să nu evolueze, să nu -și depășească condiția ingrată. Aderarea la

1 Iresponsabilitatea juridică de care se bucură în prezent parlamentarii aflați în exercitarea mandatel or acordate de
către electorat, nu face decât să încurajeze comportamentul abuziv al acestora și să favorizeze proliferarea
fenomenului de corupție. O putere mare precum este cea a parlamentarului a flat în exercițiul mandatului, nu poate fi
înfrânată decât p rintr-o putere asemănătoare și egală ca intensitate, iar unicul îndreptățit să dețină această putere este
electoratul, în fond acesta o conferă parlamentarului prin intermediul sufragiului , de aceea tot elecoratul este
îndrituit să o ret ragă prin revocarea mandatului. Numai prin mandatul imperativ sui generis , obligațiile
parlamentarilor ce decurg din mandatele acordate de po por vor deveni perfecte ( vor benef icia de sancțiuni concrete).
Considerăm că numai frica de pedeapsă îi poate responsabil iza pe parlamentari în așa fel încât să -și îndeplinească
eficien t obligațiile față de cei care i -au votat, deoarece numai frica de pede apsă este cea care menține ridicat
respectul pentru lege, iar acest lucru s -a impus irefragabil în istoria științelor juridice drept o constantă a dreptului.

6
organizațiile internaționale precum N.A.T.O2 și U.E., a avut, de asemenea, prețul său destul de
costisitor, dovedindu -se încă odată, dacă mai era cazul, că drumul spre iad este pavat cu bune
intenții. Totul concura parcă, în complicitate până și cu universul, la nenorocirea acestui neam
greu încerca t de vicisitudinile sorții. Dar anii au trecut, iar cele aproape trei decenii de politică
postdecembristă și -au pus amprenta într -un mod traumatizant și ireversibil asupra acestei țări.
Nu de puține ori electoratul a asistat neputincios în toți acești ani la conduita abuzivă a
aleșilor, care au uitat parcă cu desăvârșire că politica trebuie făcută și în interesul țării și al celor
care i -au votat, și nu numai pentru a -și satisface interesele personale meschine și setea
necontenită de putere în detrimentul economiei naționale și im plicit al fiecăruia dintre noi.
Iar dovada politicii dezatruoase duse pe durata celor aproape trei decenii postdecembriste
care a înghețat progresul socio -economic al României, constă în spectacolul grotesc la care
asistăm în prez ent în presa românească, unde aproape în fiecare zi sunt anunțate cu surle și
trâmbițe începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată a câte unui politician notoriu pentru
un veritabil cortegiu de fapte penale, pe care, mandatarii națiunii îl săvârș esc din postura de aleși
ai neamului.
Oare asistăm în prezent la o veritabilă primenire a clas ei politice ? Se întoarce în sfârșit
România pe făgașul normal ? A început justiția să se tr ezească din somnul său letargic și caută
acum să asaneze societatea ro mânească, sau pur și simplu avem de -a face cu un apetit
pantagruelic al mass -mediei, care nu se dă în lături de la risipa copioasă de cerneală și hârtie
atunci când vine vorba de politicienii penali ai României ?
Noi credem, că dincolo de toate acestea, unicul adevăr incontestabil este acela că puterea
stă în mâinile no astre. I ar dacă vrem să schimbăm starea de fapt a lucrurilor și să rupem lanțul
vicios care ne ține captivi asemeni unor m arionete care iau parte zi lnic, fără voia l or, la un
penibil și fără de sfârșit teatru de păpuși, în care păpușarii lipsiți de cel mai elementar talent,
înveterați și înverșunați parcă peste măsură împotriva poporului român, sunt reprezentați de
actuala clasă politică, va trebui să ne schimbăm mentalitatea în primul rând și să recurgem la

2 În 1997, Președintele Românie i de atunci Emil Constantinescu a încheiat un Tratat de bună vecinătate cu Ucraina
prin intermediul căruia s -a renunțat pentru totdeauna la pretențiile legitime ale statului român privitoare la Bucovina.
La acea vreme , România era implicată în anumite raporturi litigioase cu statul ucra inean ce aveau ca o biect
lămurirea unor neînțelegeri referitoare la frontiera României cu Ucraina, printre care și problema Bucovinei. Dar
unul dintre obiectivele prioritare ale României în acea perioadă era aderarea la N.A.T.O., iar una dintre condițiile
sine qua non impuse de această organizație internațională pentru ca un stat candidat să fie eligibi l în a deveni
membru al său , consta în inexistența oricărui tip de litigiu internațional sau diferend cu statele vecine care ar fi putut
degenera într -un veritabil casus belli . De aceea, animat fiind de gândul că își va putea asuma de unul singur meritul
și performanța istorică de a integra România în cea mai mare organizație internațională militară a lum ii, Emil
Constantinescu s -a erijat în “marele erou al românimii”, și însetat fiind în a cunoaște gloria deplină pe care i -ar fi
conferit -o această reușită ce i -ar fi adus fără doar și poate un loc în panteonul conducătorilor nemuritori ai poporului
român p e care istoria îi pomenește cu măreție, elogiindu -i de fiecare dată , a semnat acel tratat internațional cu
consecințe nefaste pentru poporul român, în scopul de a urgenta procesul de integrare al României în N.A.T.O. De
aceea, s -a pus problema punerii sub acuzare a Președintelui Emil Constantinescu pentru fapta de crimă de înaltă
trădare prevăzută de art. 96 din Constituția României.

7
soluții juridice care să ofere rezolvări concrete tuturor problemelor actu ale dar mai ales celor
viitoare. Î n fond România se pretinde a fi un stat de drept , și după cum știm un stat de drept se
guvernează în baza normelor juridice.
Desigur, că înainte de a purcede la crearea acestui cadru legilslativ salvator, România va
trebui să se reconcilieze cu trecutul ei, iar justiția să -și îndeplinească datoria de a -i pedepsi pe cei
care se fac vinovați de acest jaf național care se întinde sistematic din 1989 și până în prezent, și
de a repune totodată în situația anterioară (restitutio in integrum ) statul român afectat peste
măsură de aceste fărădelegi.
“Alt timp nu avem”, ca să reamintim și să facem toto dată trimitere către titlul unui
celebru articol de specialitate al profesoarei Virginia Verdinaș, tocmai de aceea suntem datori să
inițiem anumite măsuri legislative printre care și mandatul imperativ sui generis prin intermediul
cărora România își va zăm isli un nou început sine ira et studio față de trecutul său zbuciumat.
Ideea mandatului imperativ sui generis și implicit a propunerii de lege ferenda detaliată
în cadrul capitolului IV din lucrarea de față s-a născut din realitatea obiectivă a celor aproape trei
decenii de guvernare dezastruoasă care au adus România în pragul colapsului economico -social.
Teoria generală a dreptului afirmă că orice nouă reglementare juridică trebuie să aibă ca
principal izv or realitatea obiectivă, deoarece aceasta relevă cel mai fidel trebuințele și
necesitățile concrete ale societății, care reclamă intervenția promptă și oportună a legiuitorului.
De aceea, la baza propuneri i de lege ferenda prin care susținem implementarea
mandatului imperativ sui generis în Constituția și în legislația românească, am avut în vedere în
primul rând realitatea obiectivă sau izvorul natural al dreptului (în acest fel este calificată
realitatea obiectivă de către teoria generală a dreptului), dar și necesitatea imperioasă a conturării
în plan juridic a unei răspunderi p olitico -juridice concrete în sarcina mandatarilor parlamentari,
cât și a unor sancțiuni juridice corespunzătoare ce decurg din aceasta.
Necesitatea instituirii unei răspunderi politico -juridice în sarcina aleșilor parlamentari a
apărut ineluctabil din cauz a deficiențelor reglementare pe care le -am observat în legea
fundamentală a României cu privire la acest aspect și pe care le -am învederat pe larg în cuprinsul
lucrării de față , dar și pentru că cele aproape trei decenii de guvernare postdecembristă ne -au
demonstrat cu vârf și îndesat că nu ne putem încrede numai în buna credință a aleșilor în ceea ce
privește executarea sarcinilor care decurg din mandatul acordat de către electorat, ci trebuie să
creăm instrumentele juridice care să ne permită intervenția promptă și fermă ori de câte ori se
constată nevoia unui asemenea demers.

8
Parafrazând un dicton de-al unui celebru erou de benzi desenate, credem că o putere mare
precum cea acordată de către electorat prin intermediul sufragiului alesului parlamentar, tr ebuie
să vină la pachet întotdeauna însoțită d e o responsabilitate pe măsură3.
Iar actuala Constituție a României din păcate, prin intermediul articolului 69 conferă
parlamentarului român un statut intangibil (liber și irevocabil) în raport cu electoratul deoarece,
pattern -ul de reprezentare politică trustee (bazat pe prezumția că alesul își va îndeplini obligațiile
față de electorat cu bună credință – bona fide praesumitur ) și mandatul reprezentativ consacrat în
dispozițiile articolului mai sus menționat , prevăd ca unică măsură sancționatorie împotriva
aleșilor, numai nealegerea acestora de către electoratul nemulțumit într -o viitoare legislatură.
Este de -a dreptul pueril să credem că nealegerea într -o viitoare legislatură ar putea
reprezenta vreodată o sancțiune eficientă și suficientă totodată pentru politicianul român modern
care dă dovadă de o imoralitate și -o nesimțire grosolană atât în exercit area mandatului cât și în
relația cu cei care l -au ales.
Dar și mai penibil este să credem că acesta își va executa cu bună credință mandatul, pur
și simplu dintr -o înaltă conștiință civică, fără a fi nevoie de instituirea unei răspunderi juridice
concret e care “să -l ajute” pe acesta să realizeze că mandatul trebuie exercitat în serviciul națiunii
și nu ca un mijloc de îmbogățire frauduloasă sau că nevoile poporului trebuie să primeze pe
întreaga durată a exercitării mandatului, nu numai odată la patru ani pe durata campaniei
electorale când se fac alegeri pentru un nou mandat.
Însă, toate acestea sunt susținute de partizanii mandatului reprezentativ care sunt
interesați în a menține actuala stare de fapt a lucrurilor, folosind democrația și principiile sal e
drept paravan și invocând o așa -zisă incompatibilitate a acestui regim politic cu mandatul
imperativ și cu celelalte instituții juridice derivate din acesta.
Cum ar putea fi considerată o sancțiune suficientă și eficientă, neacordarea unui nou
mandat de către electorat parlamentarului care i -a sfidat fățiș pe durata celor patru ani de mandat,
având în vedere faptul că aceasta reprezintă prea puțin în materie sancționatorie și intervine mult
prea târziu în timp? De asemenea, oare cât de naivi ar trebui să fim ca după aproape trei decenii
de decepții și insatisfacții electorale și postelectorale să credem că prezumția de bună credință
poate opera în cazul politicienilor atunci când vine vorba de exercitarea mandatului parlamentar,
fără ca măcar să realizăm c ât de riscantă este aceasta mai ales dacă ne raportăm la relativitatea
(juris tantum ) acestei prezumții.

3 With great power, comes great responsability!

9
Curios ni se pare și faptul că la nivelul administrației publice județene și locale prin
intermediul legilor: 393/2004 (legea privind statutul aleșilo r locali), 215/2001 (legea
administratiei publice locale) și 14/2003 (legea partidelor politice) sunt prevăzute anumite
măsuri menite să responsabilizeze aleșii din cadrul acestor structuri administrative, dintre care
amintim: clauza legală pură și simplă prin intermediul căreia alesul care decide să -și
abandoneze partidul pe ale cărui liste a candidat, își pierde din oficiu mandatul ; posibilitatea
dizolvării consiliului județean și a consiliului local, prin int ermediul referendumului ; și, de
asemenea, posibilitatea revocării primarului prin intermediul referendumului .
De aceea, ne întrebăm de ce la nivelul administrației publice județene și locale s -au putut
implementa asemenea măsuri, iar în cazul parlamentarilor aceste măsuri sunt nedemocratice
pentru că chipurile ar încălca principiile mandatului reprezentativ care trebuie să fie neapărat:
general, liber și irevocabil?
Tocmai nevoia de a găsi răspuns uri la aceste înt rebări care ne -au frământat obsesiv de-a
lungul timpului , ne-a determinat să optăm în cadrul prezente i lucrări pentru acest STUDIU
ASUPRA MANDATUL UI IMPERATIV ”SUI GENERIS” , dar și pentru că mânați fi ind de
cele mai sincere intenții , ne-am dorit să contribuim cumva la însănătoșirea socială, economică,
politică și chiar juridică a R omâniei , de aceea, prin intermediul modeste i propuneri de lege
ferenda căreia îi este dedicat capitolul final (capitolul IV) al studiului nostru, am urmărit
reformarea sistemul ui electoral românesc actual , prin adăugarea dreptului la revocare , alături de
celelalte două drepturi exclusiv politice fundamentale: dreptul de vot ( jus suffragii ) și dreptul de
a candida/de a fi ales ( jus honorum ), în Constituția României, iar pe lângă reformarea sistemului
electoral, prin intermediul mandatului imperativ sui generis , ne-am mai propus să instituim și
răspunderea politico -juridică ideală, credem noi, pentru parlamentarul român modern, care ,
amenințat fiind de sancțiunea revocării în situațiile prevăzute în mod expres și limitativ de
proiectul nostru de lege, va deveni mai rec eptiv la nevoile electorilor car e l-au mandatat.
Nu negăm faptul că în alegerea temei, pe lângă aspectele învederate mai sus și care sunt
amplu dezvoltate în cuprinsul lucrării, ne -a influențat și faptul că mandatul imperativ reprezintă
un subiect tabu pen tru majoritatea democrațiilor contemporane fiind foarte puțin tratat în
literatura de specialitate, lucru care rezultă de altfel și din pauperitatea surselor bibliografice
existente în legătură cu această temă și care a făcut ca provocarea de față să fie c hiar și mai
dificilă decât ne -am fi imaginat în momentul în care am luat decizia să o abordăm.
Din punct de vedere structural, lucrarea se întinde pe patru capitole. Urmând îndemnul
marelui filosof francez Voltaire, care afirma că înaintea oricărui demers științific, este de bun
augur să definim termenii pe care îi vom utiliza în cuprinsul lucrării, pentru a facilita accesul la
mesajul pe care dorim să -l transmitem, atât specialiștilor, dar mai ales neavizaților în tainele

10
domeniului sau temei pe care urme ază să le abordăm, am dedicat primul capitol definirii
conceptelor generale cu care vom opera pe cuprinsul întregii lucrări, fără însă a neglija
necesitatea introducerii unor precizări preliminare la începutul fiecărui capitol, secțiune sau
subsecțiune din cadrul prezentului demers.
În capitolul II, am prezentat pe larg instituția reprezentării atât din perspectiva dreptului
privat ( jus privatum ) cât și din perspectiva dreptului public ( jus publicum ), după care, am
învederat cele mai importante aspecte preliminare legate de instituția mandatului în general
(privit ca principal izvor , dar și ca cel mai impo rtant mijloc de manifestare al instituției
reprezentării) , după cum urmează: etimologia termenului “mandat”, noțiunea de “mandat”,
accepțiunile juridic e ale termenului “mand at”. De asemenea, tot în cadrul acestui capitol am
prezentat cele două mari teorii referitoare la modul în care parlamentarii își exercită mandatele
acordate de către electorat: teoria mandatului imperativ și teoria mandatului repreze ntativ, dar și
aspecte de drept comparat referitoare la mandatul imperativ în viziunea Comisiei de la Veneția.
Capitolul III este destinat definirii conceptului de mandat imperativ sui generis ,
prezentării necesității și al impactului social pe care l -ar implica introducerea în Constituția și în
legislația românească a acestuia, cât și a posibilelor avantaje și dezavantaje pe care le -ar
prespune implementarea mandatului imperativ sui generis în Constituția și în legislația
României. Î n fine, în capitolul I V este descrisă într -un mod amănunțit propunerea de lege
ferenda .
Mandatul imperativ are o istorie fabuloasă care se întinde din vremea Imperiului R oman
și până în zilele noastre.
La începuturile sale, mandatul imperativ a fost una dintre cele patru constituțiuni
imperiale4, actele juridice emise de împărații romani prin care împuterniceau și însărcinau
anumiți funcționari cu executarea anumitor misiuni speciale, și în cazul în care aceștia nu
respectau întocmai porunca împăratului, erau revoca ți de îndată retrăgându -li-se împuternicirea
dată. Denumirea de “imperativ” a mandatului provine de la latinescul “imperus ” care înseamnă
poruncă sau comandă, dar și din faptul că acesta era uzitat de către împărații romani (care mai
erau cunoscuți și sub titulatura de Imperatori ). După dispariția Imperiului Roman, mandatul
imperativ a fost preluat de statele comuniste care l -au folosit ca instrument de control și
manipulare politică. După căderea comunismului, în contextul în care euforia democrației a
cuprins majoritatea statelor lumii, mandatul imperativ a devenit un simbol al unor vremuri
odioase care trebuia îngropat odată cu acestea în negura istoriei. De altfel, și în viziunea
Comisiei de la Veneția prezentată pe larg în cadrul secțiunii 4 din capitolul II al studiului nostru,

4 Constituțiunile imperiale, actele juridice prin care împărații romani î și exprimau juridicește voința suverană , erau
de patru feluri: edicta , decreta , mandata și rescripta .

11
mandatul imperativ propriu -zis sau stricto sensu (cum îl mai denumește Comisia de la Veneția)
este considerat specific numai Imp eriului Roman și statelor ex -comuniste, iar în prezent acesta
nu se mai regăsește în stare pură în niciun stat democratic contemporan.
Cu toate acestea, recunocându -i-se mandatului imperativ în mod indubitabil meritul de a
fi un instrument juridic valoros care ar putea duce la creșterea calitativă a democrației
participative, dar și din necesitatea de a corija anumite deficiențe ale acesteia, în practica
constituțională a statelor lumii au fost create prin derivare din mandatul imperativ propriu -zis o
serie de instituții juridice, după cum urmează: instituția recall , instituția administrării
mandatului de către partid , clauza legală pură și simplă împotriva trădării partidului de
către membrii săi , sau altfel spus clauza legală prin intermediul căreia alesu l care decide să –
și abandoneze partidul pe ale cărui liste a candidat , își pierde din oficiu mandatul și în
sfârșit instituția propusă de noi prin intermediul lucrării de față, și anume mandatul imperativ
sui generis .
Precizăm că și Comisia de la Veneția a recunoscut existența instituțiilor învederate mai
sus, exceptând desigur mandatul imperativ sui generis a cărui existență (deocamdată pur
teoretică) ni se datorează întrutotul. În accepțiunea Comisiei de la Veneția, instituția mandatului
imperativ propriu -zis (stricto sensu ), instituția recall, instituția administrării mandatului de către
partid și clauza legală pură și simplă împotriva trădării partidului de către membrii săi alcătuiesc
împreună instituția mandatului imperativ lato sensu .
În prezent, mand atul imperativ și revocarea au revenit în centrul dezbaterilor juridice pe
plan mondial tocmai din necesitatea de a găsi niște remedii juridice eficiente împotriva
imoralității fără margini a politicienilor de pretudindeni dar și pentru a identifica anumit e
instrumente care să permită controlarea și combaterea fenomenului de traseism politic, fenomen
ce cunoaște în prezent o răspândire fără precedent în cadrul tuturor democrațiilor contemporane.
Credem că repulsia față de mandatul imperativ stricto sensu , dincolo de anumite interese
politice care au o contribuiție majoră în alimentarea și întreținerea acesteia, se întemeiază și pe
greșita asocie re dintre mandatul imperativ stricto sensu și regimurile politice autoritariste,
asociere pe care , din păcate, chiar doctrina juridi co-constituțională o sugerează. Nici măcar
părinții guvernării reprezentative nu au luat în calcul problemele ce aveau să apară și să perturbe
raportul juridic de reprezentare politică , cu atât mai mult n -au putut anticipa apariția și acutizarea
fenomenului de migrație politică, datorate lipsei de responsabilitate a parlamentarilor în raport cu
electoratul, deoarece la vremea elaborării acestor teorii partidele politice îmbrăcau forme
incipiente, premerg ătoare celor din zilele noastre. De aceea, teoria mandatului imperativ și teoria
mandatului reprezentativ ar trebui rediscutate în contextul actual lăsând deoparte resentimentele

12
față de trecut, pentru a căuta și găsi soluții constructive la problemele pe care le ridică
democrația în con temporaneitate.
La finalul acestui argumentum, ne exprimăm speranța ca lucrarea de față să reprezinte un
punct de referință în acest domeniu mult prea puțin explorat al drept ului constituțional românesc,
și de ce nu, să constituie măcar un început, oricât de mic ar fi el, în demararea procesului de
refacere al sistemului instituțional românesc și al societății afectate peste măsură de această
interminabilă perioadă de tranziți e de la dictatură la democrație. De asemenea, ne -am bucura și
dacă prin intermediu l acestei încercări vom impulsiona și alte abordări temerare care să
contribuie la cunoașterea și înțelegerea cât mai profundă a acestui domeniu atât de nou și
totodată atât de interesant al dre ptului doct rinar constituțional românesc.

13
Capitolul I . Generalități .

1. Conceptul de societate umană

Apariția omului pe pământ a constituit dintotdeauna un prilej de dispute și contr overse
între știință și religie. Religia, dintr -o perspectivă inedită propune teza creaționistă ca unic și
irefutabil izvor al antropogenezei5, susținând astfel că omul a apărut grație voinței divine, ca rod
al act ivității creatoare și totodată supranaturale a unei entități metafizice d enumită Dumnezeu6.
În bib lie, în capitolul de început stă scris ”Dumnezeu a creat omul dup ă chipul și asemănarea S a
din țărână și i -a dăruit viață suflând peste el din suflarea L ui”(Geneza 2:7).
Resping ând teza creaționistă, știința promovează evoluționismul biologic prin vocea
principalului exponent și totodată creator al acestei doctrine, britanicul Charles Robert Darwin.
Această teorie susține că toate organismele vii sunt supuse în permanență unor procese complexe
de adaptare atâ t la factorii existenți în mediul înconjurător, cât și la interacțiunea d intre aceștia și
factorii intern i ai organismelor în cauză, ceea ce duce treptat la apariția unor mutații (modificări)
de ordin genetic, care se concretizează în apariția unor noi spe cii mai bine echipate și adaptate la
condițiile de trai care au declanșat procesele adaptative.
Teoria darwinist ă caută să explice și să justifice existența imensei și bogatei
biodiversități7 pe care o întâlnim pe Terra. Din perspectivă darwinistă, omul a apărut datorită
unor procese similare cu cele descrise mai sus , prin adaptarea succesivă a unor specii de
maimuțe antropoide la condițiile de mediu predispozante la asemenea transform ări. Cert este că
ambele teorii prezintă serioase lacune, până în prezent neimpunându -se în mod categoric nicio

5 Construcție lexicală ce provine din greaca veche : „anthropo s” = om și „ genesi s” = naștere, apariție, origine.
Antropogeneza este o parte a antropologiei care studiază procesele care au stat la baza apariției și dezvoltării omului
ca specie.
6 Etimologic, cuvântul Dumnezeu , provine din alăturarea etimoanelor latine „ dominus ”= stăpân și „ deus”= zeu, ceea
ce într -o traducere mot -a-mot ar însemna stăpânul zeilor sau zeul suprem, Cel care vine să -i înlăture pe toți ceilalți
zei păgâni și să se proclame atotputernic, dar mai ales, unic și adevărat. De regulă, tez a unui zeu (stăpân)
atotputernic, unic și irepetabil, omnipotent, omniscient și omnibonom, creato r al tuturor celor nevăzute și văzute este
adoptată de religiile monoteiste ( creștinismul, islamismul și religia mozaică).
7 Într-adevăr , viața a apărut pe pământ atunci când a întâlnit condiții prielnice : apă, aer și soare (lumină și căldură) în
cantități ideale. Primele forme de viață s -au dezvoltat în oceanul plane tar și aveau o structură simplă , unicelulară,
ulterior acestea au evoluat în urma unor procese complexe adaptative în organisme pluricelulare, și treptat o parte
din aceste forme de viață pluri celulare, au ieșit din ocean , la început ca amfibieni, împărțindu -și existența între ocean
și uscat, pentru ca mai apoi să se desprindă cu totul de ocean și să colonizeze uscatul. Cealaltă parte a acestor
organisme protobiologice, a rămas în oceanul planet ar unde a continuat să se dezvolte culminând cu fabuloasa floră
și faună pe care o întâlnim astăzi în mediul marin. Amfibienii la care am făcut referire mai sus, sunt de fapt
strămoșii întregii flore și faune care populează uscatul, faună din care face par te și omul. Ceea ce este de -a dreptul
fantastic însă, este faptul că deși în prezent oamenii de știință au afirmat că există peste opt milioane de specii de
plante și animale, unele nedescoperite încă, toate își găsesc originea în același protoorganism uni celular din care au
evoluat.

14
teorie , stiințifică sau neștiințifică8, care să explice dincolo de orice dubiu rezonabil cum a apărut
omul pe pământ. Tocmai de aceea ne -am limitat la o prezentare sumară a celor două mari curente
care au încercat să deslușească misterul antropogenezei .
De ce am încercat să elucidăm misterul a pariției omului în cadrul demersului nostru de a
lămuri semnificația conceptului de societate umană? Pentru că omul este elementul central9 al
societății umane, societatea neputând exista în absența omului.
Din punct de vedere etimologic , cuvântul “societ ate” provine din limba latină , din
termenul „societas ” și are semnificația de alianță, parteneriat . În vechiul drept roman , societas
erau persoanele juridice (subiectele de drept colective10) în opoziție cu persoana fizică, care era
subiect de drept individual. De fapt , romanii nu concepeau existența unei persoane juridice dacă
în componența acesteia nu intrau minim um 3 persoane fizice potrivit adagiului latin : “tres
faciunt collegiu m”– Marcellus .
Această concepție se explică prin faptul că deciziile privitoare la administrarea persoanei
juridice se luau potrivit principiului majorității11(2 contra 1 ), iar dacă în componența persoanei
juridice ar fi intrat mai puțin de 3 asociați, acest deziderat s -ar fi dovedit imposibil. Tot din
aceleași rațiuni numărul asociaților trebuia să fie întotdeauna impar. În limbajul curent , vocabula
societa te12 comportă m ai multe sensuri și întrebuințări făcându -se referire chiar la o societate a

8 Prin co nceptul de teorie neștiințifică , ne referim la religii, care ne îndeam nă să credem fără a mai cerceta (“credo
quia absurdum!” – Terttulian).
9 Asemuind soc ietatea cu un organism biologic , putem spune despre om (individ) că reprezintă celula de bază a
societății. Dacă societatea, în principiu, este divizibilă, cea mai mică componentă la care ace asta se reduce este
individul. Concluzie care ne este sugerată, de altfel, chiar de către e timologia cuvântului individ (individ = care nu
se mai divide , componenta indivizibilă a societății ).
10 Trebuie să precizăm că nu împărtășim concepția care a persistat o bună perioadă de timp în doctrină (cel puțin nu
în totalitate), potrivit căreia persoana juridică este subiectul co lectiv de drept, în contrast cu persoana fizică care este
considerată unicul subiect de drept individual. Teza colectivității în ceea ce privește persoana juridică nu are
acoperire în două cazuri. În primul caz, în sistemul nostru juridic de azi și în viața economică în general, există
persoane juridice care au în spatele lor o singură persoană. Astfel de persoane juridice pot fi fundațiile sau chiar
societatea comercială cu răspundere limitată care se poate cons titui prin actul de voință al unei singure persoane. În
astfel de situații, fondatorul sau asociatul unic, evident, nu constituie o colectivitate, teoria colectivității fiindu -le
inaplicabilă. În al doilea rând, există și persoane juridice care nu au în sp atele lor nicio persoană, cum este cazul
fundațiilor testamentare care se înființează printr -una din formele prevăzute pentru testament. În acest caz este și
mai evident că nu suntem în prezența unor persoane juridice care să aibă în spatele lor “o colecti vitate”. De aceea
considerăm că persoana juridică în general poate fi considerată subiect de drept colectiv, prin excepție însă, nu este
subiect de drept colectiv – exempli gratia – fundațiile și societățile comerciale cu răspundere limitată cu asociat
unic. Pentru detalii privind critica teoriei colectivului, a se vedea Ernest Lupan, Szilárd Sztranyiczki, Persoanele în
concepția Noului cod civil, p. 261, Ed. C.H. Beck, București 2012
11 Principiul majorității a fost preluat de știința dreptului , din logica probabilistică, și se întemeiază pe regula potrivit
căreia două opinii valorează mai mult decât una singură , sau altfel spus ; majoritatea decide, iar minoritatea se
supune . Acesta este principiul utilizat de regimurile democratice în procesele ce țin de luarea deciziilor politice . A se
vedea George Dorel Popa , Retorică și discurs juridic , p.40, Ed. Ministerului Afacerilor Interne, București 2014
12 În drept, vocabula societate se folosește atât pentru a desemna persoana juridică în calit ate de subiect de d rept
colectiv (exempli causa – S.R.L; S.N.C; S.C.S ; S.C.A. și S.A – cele cinci forme de societăți comerciale prevăzute de
legea 31/1990, privind societățile comerciale, actualizată în 2014, la care se adaugă și persoanele juridice fără scop
lucrativ/comer cial, cum ar fi fundațiile, ONG –urile, partidele politice…etc. ), cât și în dreptul internațional public cu
referire la societatea contemporană a statelor lumii, adică subiectele raporturilor de drept internațional public. De
aemenea, în cadrul științelor juridice se mai vorbește și de contractul de societate, actul juridic reglementat de Noul
Cod Civil, prin intermediul căruia ia ființă persoana juridică în dreptul intern.

15
necuvântătoarelor, însă , pentru lucrarea de față , cel mai important sens este acela de societate
umană .
Marea majoritate a di cționarelor definesc societatea umană ca un ansamblu unitar,
complex și sistematic structurat, de relații între oameni, istoricește determinate, condiție și
rezultat al activității acestora de creare a bunurilor materiale și valorilor spirituale necesare atât
traiului individual, cât și traiului colectiv .
Trebuie însă să menționăm că societatea umană nu se reduce la un simplu cumul
aritmetic de indivizi, ci este o noțiune mult mai amplă care se referă la mai multe elemente , cum
ar fi: un complex de oameni, grupuri, stări, realități (economice , politice). Societatea umană se
deosebește fundamental de societatea animală prin calitățile omului , ca individ dotat cu rațiune,
conștiință și compasiune13 față de semenii săi, dar și prin caracterul organizat al colectivității
umane rezultat din năzuința spre perfecționare a omului.
Filosofia a încercat să explice apariția societății umane vehiculând ipoteza contractului
social, o convenție originară care a stat la baza întemeierii societății , a statului, politicii, moralei
și dreptului.
Deși afirmam anterior că originea apariției omului pe pământ rămâne un mister, astăzi se
cunoaște faptul că într -o fază incipientă a istoriei , omul , în starea sa naturală, era ființă solitară.
Când anume a dobândit acesta instinctul de asociere și mai ales de ce? Nu pu tem da un răspuns
exact , care să fie la adăpost de orice critică . Cert este că în urma numeroaselor sale confruntări
cu natura dezlănțuită, omul a observat că numai prin asociere a cu alți oameni reușește să facă
față mai ușor vicisitudinilor la care natura îl supunea.
Prin urmare , acesta renunță la starea sa naturală, devenind din ființă solitară -ființă socială
(zoon politikon ) și dobândește astfel instinctul de asociere , din pură necesitate (adaptabilitate)14.

13 Deși se afirmă că principala caracteristică care deosebește omul de animal este rațiunea, noi considerăm că o
poziție la fel de importantă o ocupă compasiunea omului față de semenii săi. Societatea umană nu ar lăsa niciodată
la discreția selecției naturale un membru de -al său, așa cum , de altfel, se întâmplă cu exemplarele bolnave dintr-o
turmă de bivoli sau antilope, care sunt lăsate în urmă, spre a fi devorate de prădătorii oportuniști. De aceea societatea
umană se preocupă de protejarea categoriilor sociale vulnerabile (bătrâni, copii………….etc).
14 Este con trazisă astfel opinia lui Dupreé, conform căreia în codul genetic al omului (genomul uman) se găsesc trei
mari instincte: instinctul de conservare, instinctul de asociere și instinctul de reproducere, pe care acesta le califică
ca fiind instin cte înnăscute, adică, ar fi apărut odată cu ființa umană. Dacă, în ceea ce privește instinctul de
conservare și cel de repro ducere suntem de acord cu Dupreé , în ceea ce privește instinctul de asociere , însă, noi
considerăm că acesta este dobândit de om în urma proceselor sale evoluti v-adaptative , și nu este nicidecum înnăscut
așa cum susține antropologul mai sus menționat. De altfel, și gândirea filosofică s -a polarizat în două mari concepții
în ceea ce privește caracterul dobândit sau înnăscut al instinctului de asociere uman. Astfel , filosofia antică propune
teoria naturalistă – care, prin Aristotel susținea că instinctul pentru comunitate este înscris în însăși natura omului.
Concepția aristotelică despre om, concentrată în expresia „zoon politikon ”,exprimă modelul teoretic prin car e
filosofia antică explică natura umană. Fără comunitate omul ar recădea în animalitate. Situată la polul opus, filosofia
modernă propune teoria contractualistă – care, afirmă prin Thomas Hobbes că starea naturală a omului este
permanent conflictuală (bellum omnium contra omnes ), omul fiind lup pentru om (homo homini lupus est ), și numai
prin intermediul contractului social omul dobândește atributul sociabilității.

16
Însă, era nevoie de o justificare , de ceva care să explice cumva renunțarea omului la
libertatea absolută15 în favoarea achiesării la grupul social , din perspectivă politică, juridică și
filosofică……etc. Apare astfel ideea contractului social16, un acord/ o convenție între individ ca
celulă de bază a societății, pe de -o parte, și societatea în ansa mblul ei pe de altă parte. Acest
contract social venea să confere legitimitate ideii renunțării benevole a omului la starea sa
naturală caracterizată prin libertate absolută, dar, totodată acesta își a suma și rolul de statut ce
avea menirea să guverneze și să normeze comportamentul uman astfel încât să facă posibi l traiul
în comun. Era nevoie ca societatea să dețină controlul asupra conduitelor umane individuale
pentru a asigura un climat prielnic viețu irii în comun, cunoscută fiind rapacitatea condiției
umane ca o reminescență a desprin derii omului din regnul animal. În consecință omul își
sacrifică individualitatea în favoarea colectivității, renunțând prin semnarea contractului social la
o serie de dr epturi naturale în favoarea unui ideal măreț conservarea binelui social în detrimentul
binelui individual, care trece asfel în plan secund.
O condiție esențială a constituirii unor structuri organizaționale sociale este reprezentată
de coeziunea dintre membrii apartenenți la acestea. În formele ei primitive societatea a cunoscut
mai multe etape ( ceată, hoardă, gintă, trib )17. În aceste cazuri coeziunea rezulta din relațiile de
rudenie dintre membrii formațiunilor mai sus menționate dar și din nevoile bazi ce de procurare a
hranei .
Procurarea hranei în zorii umanității reprezenta o sarcină destul de dificilă pentru un
singur individ, dat fiind că omul este și era cel mai puțin înzestrat din tot regnul animal. Tocmai
de aceea , omul a fost nevoit să se alieze și să conlucreze cu semenii săi în vederea eficientizării
metodelor de vânătoare, omul fiind în principal carnivor și abia apoi, în subsidiar

15 Prin „semnarea” contractului social omul renunță la libertatea absolută în schimbul unei libertăți relative, care este
îngrădită de normele juridice edictate de stat. În schimbul acestei renunțări statul se angajează față de individ să -i
asigure protecția drepturilor subiective ale acestuia , proclamând : proprietatea, viața și integritatea fizi că și psihică
a persoanei inviolabile. Karl Jaspers afirma în lucrarea sa ” Originea și sensul istoriei ”: „Libertatea individului,
pentru ca toți indivizii să fie liberi, este posibilă în măsura în care poate exista concomitent cu libertatea celorlalți ”.
Considerăm evocator citatul lui Jaspers în ceea ce privește imposibilitatea păstrării de către om a libertății absolute
pe care acesta în starea sa naturală o avea. Conviețuirea pașnică în cadrul societății presupune respectul reciproc
între indivizii ce o c ompun, tocmai de aceea era necesar ca libertatea absolută să fie limitată, devenind astfel
relativă. To t cu privire la acest aspect, Jean Jacques Rousseau argumenta :”Când fiecare face ce -i place se face
adesea ce n u le place altora. ”
16 Contractul social re prezintă o ficțiune politico – juridică care caută să explice geneza societății umane. Teoria
contractului social a fost formulată și fundamentată de filosoful francez Jean Jacques Rousseau în lucrarea cu același
nume.
17 Potrivit etapizărilor stabilite de oamenii de stiință, desfășurarea și încheierea procesului de antropogeneză ar fi
durat circa un milion de ani (până în jurul mileniului 10 î.e.n.). Adică omul rațional (homo sapiens ) cutreieră planeta
Pământ de aproape 1 2 milenii. În procesul său de umanizare de la stadiul de maimuță antropoidă, omul trăia în
formațiuni/ grupuri numite cete și hoarde. Ceata definește un grup de indivizi care, dacă sunt oameni, trăiesc
ghidându -se după un scop comun, dacă sunt animale, trăi esc laolaltă ghidate de un dat genetic (de instinct).
Hoardele sunt grupuri aleatorii de indivizi. După perioada cetelor și hoardelor, umanitatea pune bazele organizării
gentilice matriarhale. În mileniile 10 și 5 î.e.n. apare și se consolidează forma de o rganizare tribală , care într -o
perioadă ce se -ntinde pe aproximativ o mie de ani se destramă, în anumite locuri pentru a face loc statului.

17
frugivor/ierbivor. Tot datorită nevoii permenente de a concura pentru hrană cu alți prădători
redutabili din regnu l animal, mult mai bine echipați, omul a fost nevoit să-și folosescă
creativitatea , inventând18 tot felul de unelte care erau menite să compenseze handicapul natural
al acestuia și să -l ferească totodată de cruda soartă de a deveni , el însuși, victimă a acestor
prădători.
Asfel, treptat , ființa umană și-a mări t capacitatea craniană ca rezultat al graiului articulat
și al miracolului învățării intensive, posibile datorită caracterului transmisibil al cunoștiințelor, a
adoptat statura verticală/ bipedă19 și a căpătat o structură specială a membrelor superioare :
opozabilitatea degetului mare (policelui). Toate aceste adaptări au fost necesare pentru ca omul
să-și poată crea prin muncă bunuri proprii de consum prin imitarea și modelarea naturii,
detașându -se astfel în mod decisiv de ceilalți confrați ai săi din regnul animal care au rămas
„prizonieri ” ai naturii.
Pe lângă raporturile de rudenie, necesitățil e primare de procurare a hranei și de
reproducere, un rol important în stabilirea unei legături strânse între membrii unui asemenea
grup social îl mai aveau și următoarele elemente : teritoriul comun înlăuntr ul căruia comunitatea
viețui a, obiceiurile comune ale membrilor apartenenți la comunitate, practicile sau ritualurile
religioase comune la nivelul întregii structuri organizaționale , iar mai t ârziu , pe o treaptă mai
avansată a procesului evolutiv , s-au adăugat practicile economice , cultura comună a membrilor
comunității și alte asemenea resorturi care generau interese comune.
Cu trecerea timpului toate aceste activități comune au stârnit în om acel appetitus
societatis la care făcea referire marele orator Cicero, dorința omului de a face parte din m arele
sistem organizațional social reprezentat de societate , sistem organizațional care a culminat cu

18 Mult ă vreme, în fazele sale incipiente omul a locuit în peșteri și s -a hrănit din activitățile sale de vânător -culegător
sau pescar . Interesat în a -și eficientiza și ușura munca depusă în scopul obținerii elementelor nut ritive atât de
necesare supravieț uirii în acele vremuri dificile , omul a dezvoltat treptat anumite tehnologii, care i -au permis
acestuia să -și fabrice unelte din diverse materiale. Desigur că la început materialul predilect a fost piatra. Astfel că,
în urma săpăturilor arheologice au fost descoperite o serie de unelte, construite rudimentar, care indicau faptul că
strămoșii omului știau cum să -și aleagă anumite pietre în funcție de duritatea și capacitatea acestora de a se sparge
într-un anumit mod, pentru a-și construi ciocane , cuțite și topoare din piatră. De asemenea , arheologii au mai
descoperit și unelte fabricate din os, și se crede că anumite oas e subțiri erau folosite ca ace, pentru a coase pieile de
animale. Topoarele, probabil că aveau o întrebuințare universală, fiind folosite atât pentru săpat cât și pentru
spargerea nucilor ori a oaselor de animale. Mai târziu, tehnologia obținerii diferitel or unelte a fost perfecționată,
forma fiind ajustată prin șlefuirea bucăților de piatră, frecându -le de pietre mai dure.
19 O dovadă incontestabilă a faptului că omul nu a fost dintru -nceput biped este reprezentată de imperfecțiunea
poligonului lui Willis (circulus arteriosus) prezentă la majoritatea persoanelor . Creierul este vascularizat prin patru
mari artere (două carotide și două artere paravertebrale). Aceste patru mari vase sanguine formează un poligon.
Arterele carotide sunt situate antero -lateral, în timp ce arterele paravertebrale sunt situate postero – lateral, de-o
parte și de alta a coloanei vertebrale), prin intermediul acestora inima pompează și irigă creierul cu serul vital bogat
în nutrienți (glucoză) și oxigen, ceea ce face posibilă m enținerea în parametri optimi a funcțiilor cerebrale. Studii
efectuate de neurologi de renume mondial au relevat că forma geometrică a poligonului lui Willis este neregulată la
peste 90% din populație, ceea ce a dus la concluzia că omul se află încă în pli n proces de adaptare la statura
verticală, cordul trebuind să facă un efort considerabil pentru a învinge forța gravitațională în vederea vascularizării
creierului. Tot din cauza formei neregulate a acestui poligon apar anevrismele vasculo -cerebrale care s e pot rupe și
produce paralizie și chiar moarte subită.

18
apariția statului. Societatea umană este precursoarea statu lui modern , spre care a evoluat în mod
firesc , treptat , de la formele primitive de organizare socială (ginta, tribul). În sânul societății a u
luat naștere politica (arta conducerii societății), morala și dreptul datorită necesităților societății :
ordinea, justi ția și pacea socială. Necesități de care depinde î nsăși construcția socială. Tocmai de
aceea conceptul de societate umană prezintă un interes deose bit pentru politologi e și drept .
2. Teoria generală a statului .
Preliminarii20
Afirmam în secțiunea anterioară că apogeul formațiunilor de organizare a colectivităților
umane este reprezentat de stat, care apare pe o treaptă avansată a evoluției lui homo sapiens .
În starea sa naturală , comunitatea uma nă prestatală a reprezentat cel mult o societate
civilă, unită printr -o solidaritate izvorâtă din ansamblul legăturilor de sânge (vinculum sanguinis )
dintre indivizii apartenenți la comunitate , a ac tivităților și intereselor economice comune în care
dominantă este posesiunea. Când aceste interese vor fi amenințate prin violență, rapt, viclenie,
complot, iar societatea civilă va resimți ineluctabil nevoia de securitate, se va face tranziția către
societatea politică în care individul își cedează o parte a libertății sale în schimbul garantării
integrității persoanei și a bunurilor. Însă, trecerea de la o solidaritate primitiv instinctuală precum
cea cosanguină , către o solidaritate profund rațională reprezentată de stat , a fost dictată nu numai
de nevoia de securitate a colectivității , ci și datorită exploziei demografice care reclama o mai
riguroasă organizare a colectivității. Nașterea statului preschimbă posesia inițială care reprezenta
o stare de facto , în proprietate21, o stare de jure care intră sub protecția normelor juridice
edictate de stat.
Pentru a institui și menține ordinea în rânduiala nou creată a fost nevoie de limitarea
libertății individului care implicit a dus la apariția diferenței dintre conducători și guvernați.
Guverna nții dobândesc astfel puterea politică iar guver nații rămân cu dreptul de apreciere a
modului în care au fost guvernați prin intermediul alegerilor.

20 Pentru dezvoltări a se vedea George Șerban (coord.) , Inițiere în dreptul constituțional românesc , p.162, vol I, Ed.
Ex. Ponto, Constanța 2006
21 Omul este per excellentiam ființă achizitivă, mereu în căutare de a -și apropria natura și toate cele înconjurătoare,
în eterna încercare de a -și stăvili setea patrimonială care -l bântuie de la apariția sa pe pământ. La rândul ei ,
proprietatea a reprezentat o permanentă sursă de convulsii sociale, pricină a tu turor războaielor purtate de om, fapt
care i -a determinat pe marii filosofi s -o denumească sursa tuturor relelor, însă un rău necesar fără de care societatea
contemporană ar fi de neconceput. În acest sens, doctrina politică denumită concepția anarhismului despre stat,
consideră proprietatea un furt, deoarece provine din altceva decât din muncă, iar dreptul de proprietate un drept la
avantaje nemeritate. De asemenea, din perspectiva acestei teorii legile juridice care apără proprietatea, nu sunt
altceva, de cât instrumente ale exploatării. Importanța proprietății rămâne însă de necontestat, ea a servit de -a lungul
istoriei drept criteriu pentru polarizarea lumii în două mari doctrine politice: capitalismul, care se întemeiază pe
proprietatea privată , și socia lismul, care propovăduieșt e comunitarizarea proprietății ( transformarea proprietății
private în proprietate colectivă). Astăzi majoritate a constituțiilor lumii proclamă caracterul sacrosant al proprietății
private.

19
Ordinea statală instituită prin intermediul dreptului se bazează pe forța legii juridice dusă
la îndeplinire, atunci când situația o cere, chiar prin constrângere ( manu militari ), și nicidecum
pe legea forței care era specifică vremurilor sălbatice , prestatale.
Pro tanto , puterea de stat nu reprezintă o simplă dominație arbitrară , exercitată
discreționar, dacă ar fi așa, atunci s -ar pune în pericol însă și existența construcției sociale, căci
cine ar mai dori să facă parte dintr -o orânduială nedreaptă în care nu sunt respectate drepturile
fundamentale ale omului, într -un climat în care individul este chinuit perpetuu de un cumplit
sentiment de insecuritat e știind că în orice clipă își poate pierde viața și toate bunurile agonisite.
Nu este așa. S tatul exercită o dominație legală care conferă acestuia legitimitate și
previzibilitate deoarece legea juridică este cunoscută de toți membrii societății ( nemo censetur
ignorare legem /jus). Statul creează dreptul și veghează la aplicarea acestuia asigurându -i forța de
coerciție, iar dreptul în mod paradoxal dar și necesar delimitează configurația și acțiunile
statului . Această simbioză perfectă între stat și drep t creează mediul social propice în care omul
își duce nestigherit existența providențială făurindu -și propriul destin.
2.1 Noțiunea de stat
Termenul de stat provine din cuvântul status22, care în limba latină însemna starea de
fapt a unui lucru23, sau atunci când se făcea referire la o persoană , în sens juridic, desemna
situația acesteia de a aparține unei comunități cu care are în comun un set de valori și principii și
care îi conferă anumite drepturi și obligații (exempli gratia : în perioada drep tului roman se
vorbea despre statutul persoanelor fizice prin intermediul expresiilor: status libertatis , status
civitatis și status familiae ). Prima întrebuințare a termenului în sensul său actual, îi es te atribuită
filosofului florentin Nicolo Machiavelli (considerat părintele stiinței politice moderne) , care
folosește acest cuvânt în faimoasa sa operă Principele apărută în secolul al XVI -lea24 (în anul
1513). Prin intermediul acestui cuvânt , Machiavelli descrie starea unei colectivități umane
guvernate de o putere publică.
Statul este o noțiune abstractă imperceptibilă prin simțurile obișnuite al e omului ( ex
propriis sensibus ), neputând fi văzut, auzit sau pipăit .
Adulat de unii , blamat de cei mai mulți care -l aseamănă cu teribilul monstru biblic
Leviathan ul, însă indubitabil invocat cu disperare ca ultim reazem atunci când viața, drepturile

22 Alături de termenul status, romanii mai foloseau și termenii res publica și civitates pentru a se referi la statul
roman. Grecii foloseau termenul polis cu întelesul de cetate/stat, de la acest termen a apărut cuvântul politică care
înseamnă arta sau știința conducerii societății.
23 Status quo
24 A se vedea Ioan Muraru și Elena Simina Tănăsescu , Drept constituțional și i nstituții politice, p. 41, Vol.II. Ed.
C.H. Beck, București 2008

20
subiective civile ori bunurile individului sunt puse în pericol , statul rămâne un rău25 necesar , un
produs26 al evoluției societății umane.
Concept multidisciplinar greu de definit întrucât nici marii specialiști în drept,
politologie, filosofie ori sociologie n -au căzut de acord asupra une i definiții unanim acceptat e,
vom încerca să definim statul din perspectivă juridică , întrucât încercarea de față se dorește a fi
un studiu asupra unei instituții specifice dreptului constituțional, prin urmare , lato sensu, statul
reprezintă o formă de organizare socială menită să apere membrii săi atât de pericolele din
exterior , cât și de cele din interior , asigurând astfel un clima t prielnic viețuirii în comun,
dezvoltării personalității indivi dului și cultivării sentimentului de apartenență la col ectivitate a
acestuia, prin comanifestarea pașnică a indivizilo r în scopul atingerii unei stări de bine general .
Stricto sensu , din perspectiva dreptului constituțional, statul desemnează o modalitate de
organizare a puterii politice, o ordine juridică structurată și eficientă .
Privit din punctul de vedere al științelor politice, statul este depozitarul tuturor
intereselor și valorilor legitime, persoană morală publică alcătuită din totalitatea instituțiilor
publice prin intermediul cărora se instaurează, organizează și se exercită puterea politică .
Structural , statul se compune din trei mari elemente : teritor iul, populația și suveranitatea
(puterea politico -juridică a statului).
Statul este prima entitate care a fost calificată de doctrina juridică încă din dreptul roman
ca fiind persoană juridică27, calitate în care acesta participă atât la la raporturile juridice din
dreptul intern, cât și la raporturile di n dreptul internațional public.
În general, p ersoana juridică este o entitate creată artificial printr -o ficțiune tehnico –
juridică în temeiul dre ptului obiectiv, recte al dreptului pozitiv, care beneficiază de o organizare
de sine stătătoare și un patrimoniu propriu destinat săvârșirii unor scopuri licite și morale în
acord cu interesul general.
Spunem despre persoana juridică că este o creație ar tificială, deoarece aceasta nu are o
existență concretă (fizică) , așa cum are persoana fizică , ci este o realitate intelectuală care capătă
existență numai în plan juridic , în baza legii juridice aflate în vigoare, fiind astfel înzestrată cu
personalitate juridică sau capacitate juridică28 pentru a deveni titulară de drepturi subiective și

25 În concepția anarhismului despre stat, se afirmă că orice guvern este rău, iar orice stat este un imens rău social
pentru că esența statului este constrângerea, nicidecum convingerea pentru aderarea la interesele generale ale
statului. “Chiar binele dacă este impus devine rău”, de aceea, oricât ar fi de democratic, orice guvern e dușmanul
libertății, deoarece om ul nu poate fi obligat, împotriva voinței sale, să fie liber.
26 “În antichitate omul exista prin voința statului, în modernism statul există datorită oamenilor ”– Jellinek
27 A se vedea Emil Molcuț, Drept privat roman , p.103, Ed. Universul Juridic, Bucureș ti 2011
28 Capacitatea juridică reprezintă aptitudinea generală și abstractă a unui subiect de drept ce constă în posibilitatea
acestuia de a avea drepturi subiective și obligații juridice. Capacitatea juridică sau personalitatea juridică, pe care
romanii o denumeau caput și pe care aceștia nu o recunoșteau tuturor categoriilor de oameni care trăiau în statul
roman, reprezintă o condiție sine qua non pentru a putea participa la circuitul juridic. Capacitatea juridică se împarte
în capacitate juridică de folosință și capacitate juridică de exercițiu. Precizăm că teoria generală a dreptului descrie

21
obligații juridice , în scopul facilitării intrării acesteia în raporturi juridice concrete cu alte
subiecte de drept, atât în cadrul circuitului juridic intern cât și în cadrul celui internațional. Dar
statul nu este o persoană juridică ob ișnuită29, el face parte din categoria persoanelo r juridice de
drept public, și are un statut juridic aparte pentru că sursa existenței sale ca subiect de drept este
în principa l suveranit atea (puterea politico -juridică a statului) și abia apoi , în subs idiar, dreptul
pozitiv, statului nefiindu-i aplicabile normele care alcătuiesc fondul de principii esențiale ale
personalității juridice.
Statul este singurul subiect de drept care își autodetermină capacitatea juridică. În
calitatea sa de persoană juridică, statul participă la realizarea unor raporturi de drept atât în
ordinea juridică internă cât și în cea externă, atât în domeniul dreptului public (jus publicum) cât
și în domeniul cel ui privat (jus privatum) , după cum urmează :
A. În or dinea juridică internă, în domen iul dreptului public, statul participă la
desfășurarea raporturilor juridice de pe o poziție dominant ă (forte ), direct sau reprezentat de
anumite organe ale sale. Astfel, în dreptul constitutional statul participă ca subiect de drept în
cadrul raporturilor de cetățenie ori a raporturilor de constituire a unei federații30.

capacitatea juridică într -un mod general, menți onând totuși că aceasta este clasificată și denumită diferit de fiecare
ramură în parte a sistemului de drept statal. Astfel, se vorbește despre o capacitate juridico – civilă (chiar și în cazul
dreptului civil, specialiștii afirmă că există o varietate de forme sub care capacitatea juridică civilă se prezintă, după
cum urmează : capacitate succesoral ă, capacitate delictuală..ș.a), o capacitate juridico – penală, o capacitate
administrativă, electorală…ș.a. Cele mai importante coordonate ale capacității ju ridice sunt : începutul acesteia,
conținutul și sfârșitul capacității juridice . Acestea sunt determinate in concreto în funcție de ramura de drept. A stfel,
în cazul dreptului civil momentul de încep ut al capacității de folosință în cazul persoanei fizice es te nașterea, iar în
cazul persoanei juridice, capacitatea de folosință se dobândește potrivit dispozițiilor N.C.C., în următoarele patru
cazuri : din momentul înregistrării persoanei juridice , de la data actului de înființare a persoanei juridice, de la da ta
autorizării constituirii sale sau de la data îndeplinirii altei cerințe pe care legea o prevede. Excepțional, unele
persoane juridice au o capacitate de folosință anticipată, în cazurile și condițiile prevăzute de art.205 alin (3) N.C.C. ,
dar numai pent ru ca acest ea să ia ființă în mod valabil. În ceea ce privește cea de -a doua componentă a capacității
juridice, ne referim desigur la capacitatea de exercițiu, în cazul persoanei fi zice, de principio , aceasta dobâ ndește
într-o primă etapă capacitate de exe rcițiu restrânsă în intervalul 14 -18 ani, iar ulterior, la împlinirea vârstei de 18 ani
persoana fizică dobândește capacitate deplină de exercițiu. Prin excepție, i se recunoaște minorului de 16 ani pentru
motive temeinice, în condițiile, cu audierea și cu autorizarea persoanelor și a organelor prevăzute de lege capacitate
de exercițiu deplină. Persoana juridică , în principiu , dobândește capacitate de exercițiu deplină odată cu dobândirea
celei de folosință, prin excepție însă, aceasta dobândește în condițiile prevăzute de art.205 alin (3) N.C.C. capacitate
de exercițiu deplină la data la care îndeplinește condiția prevăzută de lege pen tru a lua ființă în mod valabil. În cazul
dreptului electoral , capacitatea electorală de folosință se dobândește concomitent cu cea de exercițiu la împlinirea
vârstei de 18 ani. De asemenea cele două forme ale capacității electorale se pierd simultan, prin suspendare , în cazul
pedepselor complementare prevăzute prin hotarârile judecătorești penale de condamnare defin itive, sau prin
încetare , în momentul declarării ca incapabilă a persoanei fizice, ca urmare a dobândirii unei patologii psihice
(alienație mintală) cu caracter permanent (cronic), cât și în cazul decesului acesteia .
29 În literatura de specialitate , este u nanimă opinia conform căreia statul este o persoană juridică “sui generis”. A se
vedea în acest sens Nicolae Popa , Teoria generală a dreptului, p. 223, Ediția 3, Ed. C.H. Beck, București 2008
30 Menționăm că în prezent în lume există state unitare (România) și state federale (unionale) precum S.U.A.
Uniunea Europeană în viitor se va converti intr -o federație după model nord american , devenind Statele Unite ale
Europei, ori se va dizolva, cea de -a treia posibilitate neexistând (tertium non datur) , cel puțin d in perspectiva
prezentului.

22
În cadrul dreptului penal, statul este subiect activ al raporturilor juridice prin intermediul
cărora trage la răspundere penală și aplică represiunea penală celor care au săvârșit infracțiuni,
de altfel , statul este unic titular31 al acțiunii penale.
În cadrul dreptului administrativ, statul intră în raporturi juri dice cu unitățile administrativ –
teritoriale.
B. În domeniul dreptului privat intern, statul participă la raporturile de drept civil,
reprezentat fiind de Ministerul Finanțelor Publice , dacă legea nu prevede altfel. Atunci când
statul participă ca subiect în cadrul raporturilor de drept pr ivat, o face de jure gestionis – adică de
pe o poziție de egalitate juridică32.

31 Se afi rmă în doctrină că statul este cel care edictează legea penală și o transmite societății spre strictă conformare
/respectare a acesteia. Tot statul este cel care identifică valorile so ciale care necesită recurgerea la me canismele de
protecție juridico – penale, statul este cel care instituie ordinea de drept și garantează menținerea acesteia, statul este
depozitarul tu turor valorilor sociale, morale, politice…….etc. P rin urmare , ori de câte ori se săvârșește o infracț iune,
toate consecințele nefavorabile ale acest eia se răsfrâng asupra statului , în primul rând, în calitatea acestuia de garant
al valorilor fundamentale pentru societate și al ordinii de drept, și abia apoi , secundar, față de persoana fizică
vătămată, ca urmare a săvârșirii infracțiunii. De aceea, pe bună dreptate, se afirmă că numai statul poate fi titular al
acțiunii penale, persoana vătămată, nici măcar atunci când punerea în mișcare ori exercitarea acțiunii penale ar fi
condiționată de formularea unei plângeri prealabile , nu este titulară, plângerea prealabilă fiind doar o condiție de
procedibilitate, respectiv punibilitate, pentru ca statul să poată pune în mișcare sau să exercite acțiunea penală. De
asemenea, faptul că dreptul penal și dreptul procesu al penal fac parte din marele domeniu al dreptului public a
contribuit decisiv la concepția conform căreia statul este subiect pasiv general al raportului juridico -penal de conflict
și unic titular al acțiunii penale. Încă din dreptul roman a fost formulat ă magistral separația dintre dreptul public și
dreptul privat de către marele jurisc onsult Gnaeus Domitius Ulpianus : “Jus publicum est quod ad statum rei
Romanae spectat, jus privatum est quod ad singulorum utilitatem pertinent , adic ă, dreptul public veghează asupra
interesului public sau statal, iar cel privat veghează asupra asupra intereselor dintre particulari. După cum putem
observa , dihotomia ulpiană folosește drept criteriu taxonomic natura interesului protejat. Dreptul public protejează
interes ul public sau statal, iar cel privat asigură protecție intereselor particularilor. În dreptul public interesul statului
prevalează în fața interesului particularului, de aceea statul va fi direct interes at în a promova acțiunea penală ,
interesul individulu i fiind întotdeauna trecut în plan secund , atunci când acesta „ se va întâlni ” cu cel al statului pe
tărâmul dreptului public.
32 Una din trăsăturile fundamentale ale dreptului privat este reprezentată de principiul echivalenței juridice . Asta
însemnând că în procesul de realizare al raporturilor de drept privat părțile sunt situate pe poziții paritare, fiind
necesar acordul concordant de voințe pentru ca raportul juridic concret să ia naștere în mod valabil, orice modificare
ulterioară a raportului în cauz ă, trebuie să rezulte neîndoielnic, dintr -un acord mutual de voințe, ca și stingerea
raportului juridic, de altfel. Principiul egalității părților reprezintă metoda prin care statul întelege să reglementeze
raporturile de drept privat, lăsând subiectelor d e drept libertatea de “a negocia ” modul în care raportul de drept va
produce efecte (drepturi subiective și obligații juridice), întinderea acestora cât și durata, cu condiția respectării
ordinii de drept și a bunelor moravuri sociale. Statul nu va interve ni în desfășurarea acestor raporturi juridice, câtă
vreme, acestea nu vor încălca ordinea de drept și bunele moravuri sociale ori una din părțile raportului nu va solicita
în mod expres concursul coercitiv statal în vederea restabilirii unui drept subiecti v nesocotit ori încălcat, sau pentru a
impune celeilate părți executarea obligațiilor ce îi revin. Recurgerea la forța de constrângere a statului în cazul
dreptului privat, se realizează prin intermediul introducerii unei acțiuni judiciare la instanța civi lă. Per a contrario ,
în domeniul dreptului public părțile raporturilor de drept nu se află pe poziție de egalitate juridică. În acest caz, de
regulă, unul dintre subiectele participante la raporturile juridice specifice dreptului public, este statul. Acesta
participă de pe poziția dominantă, fiind lesne de înteles că împotriva statului, un particular nu va avea niciodată la
îndemână mijloacele necesare pentru a duce o” luptă juridică egală ”cu acesta. Însă, trebuie să precizăm că poziția de
inferioritate juridică nu este una absolută, deoarece partea care se află pe poziția de inferioritate în cadrul raportului
juridic are și anumite drepturi și libertăți ce nu pot fi nesocotite, și pe care partea aflată pe poziția forte este obligată
să le respecte, exem pli gratia, constrângerea penală e realizată de către stat față de infractor în strictă conformitate
cu legea (nulla poena sine lege ) și cu respectarea drepturilor subiective ale acestuia, pedeapsa nefiind o vindicta
(răzbunare oarbă) din partea statului. De asemenea, în legislația procesuală este prevăzut ca principiu fundamental,
principiul egalității armelor, acesta guvernează atât procesul civil cât și procesul penal.

23
De asemenea, statul intervine ca subiect de drept , în raportu rile care rezultă din dreptul
acestuia asupra bunurilor în desherență (asupra moște nirilor nerevendicate), în cazul raporturilor
rezultate din donații și legatele în favoarea statului, cât și în cazul în care devine beneficiar al
bunurilor fără stăpân ( res nullius ) sau al bunurilor confiscate.
C. În dreptul international public33, statul este subiect de drept indif erent de întinderea sa
teritorială, de numărul populației, ori de stadiul de dezvoltare economico -socio -politic. De altfel,
doctrina consideră statele subiecte originare și universale al e dreptului internațonal public.
D. În cazul dreptul ui privat international, statul , în mod excepț ional, apare ca subiect în
raporturile juridice de comerț exterior , în calitate de garant al unor împrumuturi făcute de
particulari.
2.2 El ementele componente ale statului
Statul este suma a trei componente: teritoriul , populația și suveranitatea . Menționăm că
din punctul de vedere al dreptului international public, la cele trei elem ente enumerate mai sus, s –
ar adă uga și al patrulea (capacitatea de a intra în raporturi juridice cu alte state).
Cel de -al patrulea element a fost prevăzut pentru prima dată în calitate de parte integrantă
a definiției statului , prin intermediul Tratatului de la Montevideo34, din 1993, dintre S.U.A și
statele latino -americane cu privire la drepturile și obligațiile statelor .
Referitor la acest al patrulea element , considerăm că reprezintă o precizare inutilă,
întrucât , deși nu ne -am propus să negăm antecedentele istorice mai mult sau mai puțin
îndepărtate privitoare la izolarea anumitor state de către marile puteri dirigente ale vremii
(menționă m în acest sens cazul Rusiei bolșevice, care a fost izolată diplomatic și economic de
marile puteri în perioada 1918 -1933, iar mai recent, în anul 2000, Uniunea Europeană, formată la
vremea aceea din 15 state , a amenințat Austria cu izolarea, din cauza sosirii la putere a Partidului
Libertății condus de extremistul de dreapta Joerg Haider, care vroia să aplice anumite măsuri
radicale calificate ca fiind naziste, printre care și alungarea imigranților din țară, măsuri care au
fost taxate cu promptitudine de liderii europeni. Criza s -a dezamorsat în urma alegerilor
anticipate și a ie șirii formațiunii lui Joerg Haider de la guvernare) , în prezent, asistăm la un
foarte amplu proces de globalizare, care ne face să credem că ar face dificilă, dacă nu, chiar
imposibilă, excluderea și izolarea unui stat de către comunitatea internaț ional ă contemporană
prin interzicerea participării acestuia la raporturi juridice, economice, politice, ori de altă natură
cu celelalte state sau subiecte ale dreptului international p ublic .

33 A se vedea Nicolae Popa , Teoria generală a dreptului , p.224, Ediția 3, Ed.C.H. Beck, București 2008
34 A se vedea Florica Brașoveanu, Drept internațional public I, p.57, Ed. Pro Universitaria, București 2013 .
Autoarea consider ă că definiția dată statului de Tratatul de la Montevideo este cea mai completă. În primul articol al
Tratatului de la Montevideo se afirmă că :”statul este un subiect de drept internațional care posedă următoarele
caracteristici : a) popula ție, b) teritoriu, c) un guvern, d) capacitatea de a intra în relații cu alte s tate”

24
De asemenea, este foarte greu de crezut că vreun subiect de drept internațonal public , în
condițiile actuale, ar putea face abstracție sau nega personalitatea juridică a unui stat , dat fiind că
aceasta izvorăște, după cum am menționat anterior, în principal din suveranitatea statului și
numai în subsidiar din dreptul pozitiv, acesta având rolul de a delimita și contura acțiunile
juridice ale statului pentru a se evita săvârșirea unor abuzuri d in partea acestuia .
Tocmai de aceea, în continuare, ne v om limita la prezentarea celor trei elemente
constitutive ale statului, considerate clasice de către majoritat ea lucrărilor de drept constituț ional:
teritoriul, populația și suveranitatea, precizând totuși că despre capacitatea juridică a statului , am
făcut referire la paginile 20 și 21 din prezenta lucrare.
2.2.1 Teritoriul
Spațiul geografic în interiorul căruia viețuiește o populație relativ omogenă , guvernată , în
care se exercită puterea politică de manieră instituționalizată poartă denumirea de teritoriu
statal35. El determină întinderea geografică a puterii de stat și chiar, sub anumite aspecte,
conținutul acesteia.
Din punct de vedere juridic , teritoriul reprezintă delimitarea acele i porțiuni de pământ
asupra căre ia un anum it stat își exercită suveranitatea deplină cu excluderea imixtiunii de putere
din partea oricărui alt stat. Această delimitare se realizează tehnico -juridic prin trasarea
frontierelor statale. Modificările de mică anvergură ale frontierelor de stat se pot reglementa prin
intermediul legilor organice, pentru modificările de amploare însă, sunt neces are modificări ale
constituției , deoarece acestea se reglementează exclusiv prin intermediul legilor constituționale.
Teritoliarizarea populației marchează încet area statutului omului primitiv de a fi exclusiv
culegător, vânător și pescar ambulant, dependent strict de oferta gratuită și capricioasă a naturii ,
și înlocuiește totodată vechiul criteriu al legăturilor de sânge care conferea coeziunea tribalității
protostatale, cu un criteriu politic cohabitația36.
În componența teritoriului intră: solul, subsolul, spațiul acvatic, platoul continental și
spațiul aerian. Prima și principala componentă a teritoriului este solul (the main land ), care
reprezintă partea de uscat37aflată în proprietatea statului. Acesta constituie sursa principală a
avuției unui stat. În raport de porțiunea de uscat pe care o deține, statul își consacră celelalte
elemente ale teritorialității sale.

35 Se convine, de regulă, că teritoriul este forma statului, iar populația reprezintă conținutul acestuia.
36 A se vedea George Șerban (coord.) , Inițiere în dreptul constituțional românesc, Vol I, p.168, Ed. Ex Ponto,
Constanța 2006
37 Orice stat dorește să -și extindă uscatul din rațiuni economice. De aceea , au fost avansate opinii potrivit cărora
solul (poziționarea sa geografică) explică standardul de prosperitate a unui stat – teoria determinismului geografic ,
alte opinii au încercat să explice istoria expansiunilor teutonice prin ideea că solul ar reprezenta conținutul politicii
externe al unui stat, ceea ce ar legitima campaniile de expansiune teritorială – a se vedea în acest sens teoria nazistă
a Lebensraum (a spațiului vital).

25
Cel de -al doilea element al teritoriului est e reprezentat de subsol. Subsolul este, de
asemenea, un element bogat în resurse natural e (petrol și alte resurse minerale: aur, argint…etc).
Statul beneficiază de acesta în adâncime , până la limita permisă , de tehnologiile existente în
prezent care fac po sibilă forarea și explorarea acestuia.
Spațiul acvatic38 este un alt element important al teritoriului. Avem în vedere, acolo unde
este cazul, apele maritime interioare, mările interioare, marea teritorială precum și porți unile din
râurile și fluviile care constituie frontiere naturale ale statului (inclusiv lacurile de frontieră) .39
În ceea ce privește marea teritorială aceasta se întinde până la 12 mile marine calculate de
la cel mai avansat punct al uscatului. În conformitate cu Convenția Internațională asupra
dreptului mării (Montego Bay, 1982) sunt conferite unele drepturi suverane asupra zonei
contigue și asupra zonei economice exclusive statului riveran, ceea ce nu înseamnă că aceste
spații maritime cu regim jurid ic special intră în componența teritor iului statului respectiv.40
Precizăm că lacurile interioare, mările interioare și râurile interioare nu implică problem e
juridice mari (a se vedea situația Mării Azov) , întrucât statul își exercită deplina suveranitate
asupra acestora. Probleme serioase de ordin juridic ridică apele curgătoare și mările care sunt
situate pe granița dintre două state (a se vedea situația juridică a Lacului Geneva).
De asemenea , în cazul apelor curgătoare situate pe granița dintre două state , trebuie
stabilită porțiunea navigabilă a respectivei ape (linia talvegului sau șenalul), pentru că aceasta va
fi granița care va delimit a teritorial cele două state, d eoarece bogăția unui râu sau fluviu, spre
care râvnește orice stat, constă în navigabilitate și nu în cantitatea de pește existentă în acesta.
Cel de -al patrulea element al teritoriului este platoul continental, acesta reprezentând
prelungirea, sub mare, a uscatului până la 350 de mile înspre larg. Menționăm că, de regulă, 350
de mile în cazul platoului continental sunt alocate statelor riverane la ocean, în cazul în care
platoul continental nu corespunde structurii geologice a uscatulu i din punctul de vedere al
suprafe ței (cazul României) , statului i se alocă numai 200 de mile înspre larg.
Spațiul aerian41 este coloana de aer de deasupra spațiului terestru și acvatic al statului
situat în înălțime până la limita inferioară a spațiului cosmic (a perigeului). Înălțimea sa variază

38 Pentru ca un stat să fie considerat arhipelagic proporția dintre spațiul acvatic și uscat trebuie să fie de 9 : 1, adică
teritoriul de stat să fie constituit din 90% apă și numai 10% uscat. În general, dat fiind specificul acestor țări,
structural, ele apar ca niște c onstelații de insule în jurul cărora se trasează un dreptunghi pentru a se delimita în acest
fel marea teritorială. Avantajul acestor state arhipelagice constă în faptul că li se acordă o mare teritorială cu o
suprafață mai mare, ceea ce co nferă acestora e vidente facilități de ordin economic. Marea Britanie și Grecia aspiră la
statutul de state arhipelagice însă nu îndeplinesc condițiile în ceea ce privește raportul dintre uscat și spațiul acvatic,
acestea având peste 10% uscat raportat la suprafața spațiul ui acvatic.
39 A se vedea George Șerban (coord.), op. cit ., p.169
40 Ibidem, p.169
41 Spațiul aerian al unui stat beneficiază de cea ma riguroasă reglementare juridică dintre toate componentele
teritoriului de stat, deoarece acesta este cel mai vulnerabil, orice stat conștietizând că din aer este mult mai
imunodeficitar la anumite operațiuni militare , decât pe uscat sau pe mare. De asemenea, poluarea pătrunde mult mai
ușor pe teritoriul unui stat prin contaminarea coloanei de aer, tocmai de aceea este necesară acordarea unei atenții

26
deci între 90 -120 km. Menționăm că teritoriul României este inalienabil și indivizivi l potrivit
Constituției în vigoare.
2.2.2 Populația
Populația reprezintă comunitatea umană le gată permanent sau temporar de teritoriul s tatal
și organizată în limitele acestuia prin autoritatea legilor interne ale statului. Legătura juridică
(vinculum juri s) permanentă dintre o persoană și stat se exprimă prin cetățenie. În ceea ce
privește necetățenii, menț ionăm că aceștia se împart în cetățeni străini și apatrizi, aflați vremelnic
sau în mod permanent pe teritoriul statului. Regimul juridic al apatrizilor este unul special,
inferior, în comparație cu cel al cetățenilor statului și chiar în comparație cu cel al cetățenilor
străini. În prezent asistăm la o tendință de reducere a cazurilor de apatridie.
După cel de -al doilea răz boi mondial, odată cu declanșarea procesului de decolonizare, se
recunoaște calitatea de subiect de drept mișcărilor de eliberare națională. Astfel apare noțiunea
de popor42 în dreptul international public, introdus prin intermediul Cartei O.N.U cât și prin
afirmarea principiului autodeterminării ca principiu fundamental al dreptului international
public.
Mișcările de eliberare națională s -au manifestat în viața internațională mai întâi ca entități
politice, ca reprezentate ale unor popoare neconstituite înc ă în state. Drumul consacrării lor în
dreptul international, ca o cateogorie juridică specifică, supusă atât condițiilor de recunoaștere de
către alte subiecte de drept internațional cât și unui regim juridic implicând drepturi și obligații,
este, istorice ște vorbind, relativ scurt43.
2.2.3 Suveranitatea
Suveranitatea implică în primul rând în plan intern competența exclusivă a statului asupra
unui teritoriu determinat și asupra populației pe care îl ocupă , în sensul că statul își stabilește
singur regulile interne. În plan international, suveranitatea impune obligația de neamestec a
celorlalte state în zona exclusivă de competență a statului ( adică în treburile interne ale statului ,
în cauză).

sporite spațiului aerian. Precizăm faptul că statele lumii au convenit să nu nuclearizeze atmosfera terestră prin
realizarea anu mitor experimente nucleare, fiind arhicunoscute consecințele nafaste pe care asem enea fenomene de
poluare radioactivă le -ar putea avea asupra atmosferei planetare .
42 În literatura de specialitate s -a susținut faptul că există o diferență de ordin noțional între popor și populație, în
acest sens s -a încercat explicarea diferenței dintre acestea. Conform teoriilor normativiste , poporul reprezintă
totalitatea indivizilor care coexistă la un moment pe un anumit teritoriu, iar populația desemnează comunitatea de
indivizi care există dinaintea apariției statului, între aceștia există legături de origine comună, cultură, limbă care
converg în mod firesc spre ideea existenței unui pact de conviețuire comună. În altă concepție , populația nu este un
element preexistent statului, ci este determinat de ordinea juridică care se constituie în acel stat, motiv pentru care
între popor și populație nu există nicio diferență, din populație făcând parte inclusiv străinii și apatrizii care se supun
acelorași norme juridice .
43 Pentru dezvoltări privitoare la populație ca subiect de drept internațional, a se vedea Florica Brașoveanu, Drept
internațional public, pp. 116 -118, Ed. Pro Universitaria, București 2013

27
De asemenea, din suveranitate izvorăște în drept ul international public principiul
egalității statelor, asta însemnând că un st at este liber să încheie sau nu tratate internaționale cu
alte state, să intre sau nu în raporturi juridice cu alte state, ori să adere sau n u la organizații
internaționale, î n funcție de propria opțiune.
Principiul egalității statelor este corespondentul principiului autonomiei de voință din
dreptul privat intern (lex voluntatis) , consacrat în dispozițiile articolului 1169 din N.C.C.
conform căruia nimeni nu poate fi obligat să încheie împotriva voinței sale un act juridic civil,
subiectele de drept civil fiind libere să încheie orice act juridic civil doresc și să determine
conținutul acestuia , cu condiția respectării limitelor impus e de lege , de ordinea publică și de
bunele moravuri, sau să refuze atunci când consideră că este cazul. În alte cuvinte suveranitatea
consacră independența statului atât în plan intern, cât și în plan extern raportat la comunitatea
internaț ional ă a statelo r lumii.
2.3 Funcțiile statului44
Profesorul Nicolae Popa arată că, c uvântul funcție vine de la latinescul functio, -onis care
inițial a însemnat muncă, deprindere, având și sensul de aduce re la îndeplinire (îndeplinire) și că
această noțiune are largă aplicabili tate în matematici și biologie. Iar marele scriitor, eseist și
filosof ro mân Constantin Noica afirma că funcția din matematică este judecata din logică.
Această noțiune este preluată și utilizată și de științele soc iale (printre care se numără și
dreptul), fiind definită ca o consecință pe care un anumit element, o anumită activitate o au
pentru un sistem dat, satisfăcând necesitățile sau cerințele acestuia.
În ceea ce privește dreptul constituțional, prin funcție a statului desemnăm ansamblul de
atribuții ce revine fiecărui organ de stat, în raport de prevederile legii și de competențele pe care
acest organ le deține.
Din punctul de vedere al planului în care statul iși exercită puterea pe care o deține, există
două tipuri de funcții: interne și externe.
Funcțiile interne se referă la modalitățile de realizare a puterii de stat (a puterii politice),
înlăuntrul teritoriului său, prin implement area de politici și programe economice, sociale,
culturale….ș.a., cât și prin înfăptuirea justiției sociale în vederea creării climatului prielnic
traiului în comun și a năzuinței spre perfecționare.
Funcțiile externe ale statului constau în apărarea fa ță de posibile agresiuni din afară și în
acțiuni de cooperare cu comunitatea internațională a statelor lumii.

44 A se vedea George Șerban (coord.) , Inițiere în dreptul constituțional românesc, Vol. I, p p.164-167, Ed. Ex Ponto,
Constanța 2006

28
În raport de specificul funcțiilor distingem între : funcții economice, culturale și juridice.
Din punctul de vedere al modului de realizare al puterii politice, funcțiile statului se clasifică în :
funcția legislativă, funcția executivă și funcția jurisdicțională.
Funcția legislativă (de facere a legii) a statului este o funcție pimordială, întemeietoare a
sa. Ea emană din suveranitatea statului, normele juridice edictate de către stat, în virtutea acestei
funcții, nefiind, în principiu, restrânse de nicio altă normă superioară lor.
Desigur, în exercitarea acestei funcții, statul nu poate nesocoti supremația45 Constituției
în sistemul normativ statal , și nici Carta Universală a Drepturilor Omului46, Convenția C.E.D.O ,
legislația U.E., jurisprudența C.E.D.O , jurisprudența C.J.U.E sau alte asemenea tratate și
convenții internaționale la care România este parte.
De asemenea, acea stă funcție a statului are și o latură internațională, statele fiind cele
care creează pe baza propriei lor voințe , în ordinea juridică internațională , normele de drept
internațional pubic.
Funcția executivă, ca și cea jurisdicțională au un caracter derivat, în raport cu funcția
legislativă a statului. Funcția executivă semnifică organizarea în vederea punerii în executare, cât
și punerea în executare, în mod efectiv, a dispozițiilor cuprinse în legi, prin intermediul faptelor,
actelor ș i operațiunilo r administrative. Menționăm că executivul poate, în anumite cazuri, în
temeiul prevederilor constituționale, exercita funcția legislativă la nivel central prin intermediul
ordonanțelor cu putere de lege, sau la nivel local, prin acte administrative cu cara cter normativ
sau individual.
Funcția jurisdicțională47 a statului are ca scop soluționarea conflictelor juridice.
Menționăm că această funcție nu se rezumă numai la soluțiile date de instanțele judecătorești

45 În sistemele normative specifice statelor de drept, democratice, la baza edificiului juridic statal stă constituția.
Aceasta este lex suprema , în sensul că toate actele normative adoptate într -un stat trebuie să fie conforme cu
normele constituțional e – de aici rezultă principiul conformității tuturor actelor normative cu dis pozițiile constituției.
Toate normele juridice adoptate intr -un stat se mărginesc la a dezvolta și detalia principiile constituționale, acestea
neputând deroga în niciun fel de la preve derile constituționale. Legea juridică care nu respectă supremația
constituției este sancționată, la început, în momentul declarării ca neconstituțională a respectivei legi, prin
suspendarea efectelor sale, iar dacă într -un termen prevăzut în legea fundame ntală (45 de zile în cazul României) nu
se modifică legea în sensul punerii ei în acord cu constituția, aceasta nu va mai produce niciun efect juridic, fiind
declarată nulă de drept.
46 Carta universală a drepturilor omului este denumirea sub care documente le O.N.U. reunesc principalele acte
internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului. Aceste documente sunt : Declarația universală a
drepturilor omului din 1948, cele două pacte internaționale privind drepturile omului din 1976 și Protocolul
facultativ la Pactul privind drepturile civile și politice.
47 Juris + dicere , în latină, însemna a spune dreptul/ a împărți dreptatea (a da o soluție) . Probabil că magistratul
(pretorul) era unicul în măsură să încadreze situația de facto (diferendul dintr e părți) în legătură cu care era sesizat,
în drept ( in jure ), și să spună cine are dreptate/să împartă dreptatea potrivit regulilor juridice romane, deoarece se
prezuma juris et de jure că este un bun cunoscător al dreptului roman. Tocmai de aceea, procesu l judiciar roman se
desfășura sub stricta supraveghere a acestuia ori de câte ori justițiabilii se prezentau în fața lui și -și expuneau
punctele de vedere cu privire la cauzele faptice care au dus la apariția conflictului dintre ei. Chiar și în procedurile în
care judecătorul dădea decizia finală, pretorul era cel care o învestea cu formulă executorie, deoarece numai el era
purtătorul autorității publice.

29
(autoritatea judecătorească) cu ocazia rezolvări i conflictelor juridice în legătură cu care sunt
sesizate, ci și la soluțiile date de organele statale învestite cu a tribuții jurisdicționale, altele decât
instanțele judecătorești (Curțile de arbitraj, Coleg iile disciplinare…ș.a.).
3. Dreptul . Preliminarii
Legată în mod inevitabil de geneza societătății umane care reclama normarea
comportamentelor individuale ale oamenilor în vederea temperării asperităților ce apăreau în
procesele de interacțiune socială dintre aceștia, odată cu statul , apare le gea juridică (dreptul).
În acest sens romanii afirmau că acolo unde există societate, în mod automat există și drept –
“ubi societas ibi jus ”, din punctul lor de vedere si viceversa era exact ă – “ubi jus ibi societas ”,
adică, unde există drept, există și socie tate, concepție care arată că romanii priveau societatea
umană ca fi ind indisolubil legată de drept.
Privitor la apariția dreptului (originea dreptului) , precizăm că în prezent se confruntă două
mari concepții. Una majoritară , care consideră că dreptul a apărut odată cu statul, deoarece
numai statul a putut asigura dreptului instituții specializate în crearea și impunerea manu militari
a normelor juridice , și o concepție minoritară, susținută însă de antropologi de prestigiu mo ndial
și agreeată de americani , care susține că dreptul a apărut înaintea (precede) statului în forme
rudimentare în sânul societăților tribale.
3.1 Noț iunea și accepțiunile dreptului
Cuvântul românesc “ drept ” provine din latinescul “ directum ” (rectiliniu sau fără curbură), în
sensul de conformitate strictă cu legea, fără abatere de la dispozițiile imperative ale acesteia.
Latinii utilizau substantivul “ jus” pentru a se referi la drept, termen derivat la rândul lui din
sanscritul “ ju”48 care însemn a a lega. În cadrul familiei lexicale a termenului jus mai exista și
verbul “ jubere” (a porunci) și “ juristare ”(a se baza pe drept), acesta din urmă a generat cuvântul
justiție în actualul vocabular al limbii române.
Concepția romană asupra dreptului face trimitere la noțiune a de obligaț ie, concepție ce
rezultă de altfel din terminologia romană referitoare la drept prezentată mai sus, chiar și cuvântul
lege provine din verbul a lega ( legare ), obligația fiind o vinculum juris (o legatură de drept).
Trebuie î nsă să menționăm că în accepțiunea noastră , obligația la ca re ne referim și care se
năștea în virtutea lui jus, const a în respectarea strictă a regulilor instituite de acesta. Fiecare lege
adoptată într -un stat poate fi considerată un “ mini contract social ” sinalagmatic încheiat între
legiuitor și membrii alcătuitori ai societății, în temeiul căruia, legiuitorul se obligă să adopte legi
conforme cu realitățile sociale și nevoile concrete existente la un moment dat în societate, iar

48 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului , p.29 , Ediția 3, Ed.C. H. Beck, București 2008

30
idivizii la rândul lor se obligă să respecte dispozițiile cuprinse în acestea, dându -și acordul ca în
caz de neconformare să suporte sancțiunile prevăzute în respectivele legi.
În decursul istoriei s -a încercat de nenumărate ori definirea conceptului de drept, nimeni nu
a reușit însă să cuprindă întreaga dimensiune a acestei noțiuni.
Primele definiții, așa cum este și firesc apar în dreptul roman, acesta constituind izvor al
majorității sistemelor de drept existente în prezent în lume.
Astfel jurisconsultul roman Celsus definea dreptul: “ Jus est ars boni et aequi ”49, adică
dreptul este arta binelui și a echității, această definiție ținea cont de realitățile vremii, dreptul nu
se emancipase încă de sub tutela moralei iar scopul său era înfăptuirea binelui moral prin aflarea
adevăru lui absolut.
Ulpianus definea la rândul său dreptul prin pre ceptele sale: ”Juris praecepte sunt haec :
honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere ”50, adică: “ Principiile (preceptele )
dreptului sunt: a trăi onest, a nu vătăma pe altul și a -i da fiecăruia ceea ce i se cuvine ”.
Eminentul filosof John Rawls considerat Einstein -ul dreptului afirma că: “ law is the art of
fairness ” adică dreptul este arta corectitudinii (a fairplay -ului), preluând oarecum ideea lui
Celsus.
Menționăm că noțiunea de drept comportă mai multe accepțiuni sau sensuri. Astfel că teoria
generală a dreptului afirmă că cele mai importante accepțiuni sunt reprezentate de: dreptul
obiectiv ( norma agendi ), dreptul pozitiv, dreptul subiectiv ( facultas agendi ), dreptul material
(substanțial), dreptul procesual, dreptul public ( jus publicum ), dreptul privat ( jus privatum ) și
dreptul doctrinar (știința dreptului).În cele ce urmează vom încerca să definim fiecare dintre
accepțiunile dreptului enumerate mai sus.
Prof. Univ. dr. Nicolae Popa definește51 dreptul obiectiv ( norma agendi ) ca: “ansamblul
normelor asigurate și garantate de stat ce au ca scop organizarea și disciplinarea
comportamentului uman în principalele relații din societate într -un climat specific manifestării
coexistenței libertăților, a apărării drepturilor esențiale ale omului și a statornicirii spiritului de
dreptate” .
Ca atare observăm că dreptul obiectiv reprezintă un ansam blu de norme juridice, destinat să
reglementeze relațiile interumane ce apar și se desfăș oară în sânul societății. Semnificația
termenului “obiectiv”52 const ă în faptul că ansamblul normativ ce intră în componența dreptului

49 Emil Molcuț, Drept privat roman , p.5, Ed. Universul Juridic, București 2011
50 Ibidem , p.5
51 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului , p.73, Ediția 3, Ed. C. H. Beck, București 2008
52 Atragem atenția că dreptul subiectiv nu este expresia voinței indi viduale a unui membru al societății, așa cum, de
altfel, s -ar putea crede printr -o interpretare per a contrario , ci reprezintă expresia voinței divine (ne referim la
drepturile universale ale omului), fiind indisolubil legate de natura umană. Termenul subi ectiv face referire la faptul
că dreptul aparține unui subiect de drept, despre care spunem că este titularul dreptului. Dreptul subiectiv (facultas

31
obiectiv nu exprimă voința individuală sau dorința membrilor societății umane, priviți fiecare în
particular (în individualita tea lor), ci exprimă întotdeauna voința majorității. Conform teoriei
generale a dreptului, esența dreptului este reprezentată de voința generală ofi cializată în
conținutul legilor , orice lege adoptată într -un stat fiind expresia a cel puțin 50%+1 din n umărul
total de locuitori cu drept de vot .
Atunci când profesorul Nicolae Popa definește dreptul obiectiv menționează că acesta se
compune din dreptul pozitiv (totalitatea normelor juridice aflate în vigoare în cadrul unui stat)
cât și din normele juridic e lovite de ineficacitate, care nu mai produc efecte juridice deoarece au
ieșit din vigoare53 prin: ajungere la termen , cădere în desuetudine ori abrogare , acestea fiind
păstrate din rațiuni pur istorice.
Menționăm că normele juridico -penale nu ies din vigoare prin cădere în desuetudine ,
conform principiului “legea penală nu cunoaș te desuetudinea ”.
Există opinii54 în doctrină care afirmă că dreptul scris ( jus scriptum ) nu iese din vigoare
decât prin intermediul ajungerii la termen sau abrogării, căderea în desuetudine (perimarea) fiind
o modalitate de ieșire din vigoare specifică numai dreptului consuetudinar ( jus non scriptum ),
adică obiceiurilor juridice.
Conchidem asfel că, dacă dreptul pozitiv reprezintă totalitatea reglementărilor juridice aflate
în vigoare într -un stat, per a contrario , totalitatea normelor juridice ieșite din vigoare (pasive)
din cadrul aceluiași stat reprezintă dreptul negativ .

agendi ) nu este opusul dreptului obiectiv (norma agendi ), ci chiar mai mult decât acesta, după cum vom vede a în
continuare. Numărul drepturilor subiective este nedeterminat, lista lor rămânând deschisă unor permanente adăugi ri.
Drepturile subiective se clasifică tradițional în drepturi absolute și drepturi relative. Drepturile subiective absolute
mai sunt cunos cute și sub de numirea de drepturi universale ale omului, în acest sens, în cadrul dreptului
internațional public a apărut o subramură dedicată acestora (dreptul internațional al drepturilor omului). Aceste
drepturi subiective absolute își au izvorul în dre ptul natural ( jus naturale ) și nu în dreptul rațional (dreptul
obiectiv). Spunem despre dreptul obiectiv că este drept rațional deoarece este creat de om în calitate de ființă dotată
cu rațiune, spre deosebire de acesta, dreptul natural este un dar al divinității acordat omului de la geneza sa , un drept
ideal, anterior oricărei reguli pozitive, care este neschimbat (imuabil) în esența sa și al cărui conținut este alcătuit din
totalitatea drepturilor subiective absolute. Dreptul natural este/și va fi “veșnic în vigoare” câtă vreme omul va exista
ca specie, în timp ce dreptul obie ctiv este efemer, fiind într -o continuă transformare și adaptare la condițiile și
necesitățile sociale care variază de la o epocă la alta și chiar de la o zi la alta (ne referim la negativarea dreptului
pozitiv ce determină perpetua alternanță drept pozit iv-drept negativ). Dreptul natural , după cum am afirmat anterior,
precede în existență dreptul obiectiv (rațional), fiind o constantă a dreptului care își menține valabilitatea oriunde și
oricând și care este organic legat de ființa umană (de natura omului ). Tocmai de aceea, dreptul obiectiv se
mărginește numai în a recunoaște ca atare drepturile universale ale omului (care alcătuiesc conținutul dreptului
natural) și în a le oferi protecția juridică necesară, forma și chiar existența dreptului obiectiv fi ind direct influențată
de modul în care transpune în viață dreptul natural. În ceea ce privește cea de -a doua categorie (drepturile relative),
precizăm că acestea izvorăsc din acte și fapte juridice în măsura în car e dreptul obiectiv recunoaște această
posibilitate .
53 În literatura de specialitate se mai reține pe lângă cele trei forme de ieșire din vigoare (ajungere la termen, cădere
în desuetudine și abrogare), și o a patra formă: suspendarea efectelor unui act normativ ( în acest sens, exemplificăm
cazul suspendării constituției în perioade de profundă criză politică, prin lovituri de stat sau prin proclamarea stării
de asediu ori a stării de urgență ).
54 Pentru dezvoltări a se vedea Titu Ionașcu, Puncte de vedere privind acțiunea normei juridice , Ed. Universitaria,
Craiova 2008

32
Desig ur, că se impun unele explicații de ordin teminologic pe care le vom învedera în cele
ce urmează. Așa cum celelalte științe au propriul lor limbaj tehnic, tot așa și dreptul t inde să aibă
un asemenea limbaj. Termenii “ pozitiv ” și “negativ ” au înțelesuri diferite după cum sunt utilizați
în limbajul comun , sau în cadrul unor limbaje specializate folosite curent în cadrul diverselor
discipline științifice.
Dacă în limbajul comun termenii “ pozitiv ” și “ negativ ” se referă la antagonismul bine -rău
[spunem despre o experiență de viață că a fost pozitivă (benefică) ori negativă (adică rea)], în
medicină , spre exemplu , aceștia sunt utilizați cu o altă semnificație.
Atunci când se face referire la rezultatul unor analize medicale recoltate în scopul de a
diagnostica o infecție virală, pe buletinul de laborator în dreptul rubricii în care este consemnat
marker -ul (indicatorul) ce arată prezența sau absența virusului în sângele analizat, vom găsi
mențiunea pozitiv sau negativ . Pozitiv însemnând că a fo st detectată prezența virusului în plasma
analizată , stabilindu -se totodată și încărcătura virală (viremia), iar negativ semnifică că a fost
constatată absența respectivului virus în serul recoltat.
După cum am văzut știința medicală utilizează termenii “ pozitiv ” si “ negativ ” pentru a face
referire la prezența sau absența unor elemente din sângele uman (în cazul învederat mai sus fiind
vorba de un virus).
În jargonul juridic după cum vom vedea în cele ce urmează, acești termeni sunt utilizați
pentru a dese mna o acțiune respectiv o inacțiune (pasivitate). În dreptul civil55 există obligațiile
de “a da (aut dare )” și de “ a face (aut facere )”, acestea fiind considerate pozitive deoarece
impun săvârșirea unor acțiuni , și există obligațiile de “ a nu face (aut non facere )” considerate
negative pentru că implică o abstențiune (non acțiune/pasivitate) în sarcina subiectelor de drept
cărora le incumbă acest gen de obligații.
Pro tanto , dacă preluăm clasificarea din dreptul civil a obligațiilor în pozitive și negative și
o transpunem cu privire la cele două componente structurale ale dreptului obiectiv ( norma
agendi ) atunci trebuie să admitem că, dacă dreptul pozitiv este acel drept afla t în vigoare ce
acționează în mod direct imediat și continuu, fiind obligatoriu și susceptibil de a fi adus la
îndeplinire prin coercițiunea statală , atunci e firesc să denumim drept negativ , acel drept care a
ieșit din vigoare și a fost înlocuit de alte r eglementări.
Raportându -ne la cele două ramuri fundamentale ale sistemului de drept unitar românesc
(dreptul civil și dreptul penal), vom afirma că:

55 A se vedea Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelesc u, Drept civil . Partea generală , p.69, Ed. Hamangiu,
București 2011

33
– în materie civilă56 dreptul pozitiv este reprezentat de noile coduri juridice (N.C.C și
N.C.P.C)57 și de totalitatea legilor speciale ce reglementează dreptul material și dreptul procesual
civil, iar dreptul negativ , este reprezentat de vechile coduri juridice și de totalitatea legilor
speciale care nu mai sunt în vigoare.
– în domeniul dreptului penal situația este similar ă, dreptul pozitiv fiind alcătuit din noile
coduri juridice (N.C.P si N.C.P.P)58 și de totalitatea legilor speciale care reglementează dreptul
material (substanțial) și dreptul procesual penal , iar dreptul negativ din codurile juridice și toate
reglementările speciale ce au fost abrogate odată cu intrarea în vigoare a noilor reglementări.
Ca efect al trecerii timpului orice drept pozitiv se negativează (iese din vigoare), deoarece
oricât de bine ar fi făcută (cre ată) o normă juridică aceasta stă sub semnul perisabilului, în sensul
că evoluția și dinamica vieții sociale depașește de fiecare dată puterea de previziune a
legiuitorului în activitatea sa de reglementare juridică .
Deși orice drept pozitiv se negativează ca efect a l trecerii timpului ș i a mod ificării
realităț ilor sociale (ratio legis ) ce au impus adoptarea acestuia, există situații în care , acesta deși
ieșit din vigoare (dreptul pozitiv se convertește în drept negativ, consecință a ieșirii din vigoare a
dreptului pozitiv), își extinde efectele și după acest moment (ultra activitatea dreptului negativ).
De principio , legea fundamentală interzice atât retroactivitatea dreptului pozitiv , cât și
ultraactivitatea dreptului negativ , fiecare dintre acestea aplicându -se numai pe perioada de
timp în care sunt în vigoare, potrivit principiului – tempus regit actum .
Prin excepție însă, se admit unele derogări de la principiul neretroactivității dreptului pozitiv
și de la principiul neultraactivității dreptului negativ. Aceste derogări se referă la: principiul
constituțional lex mitior , ultraactiv itatea normelor juridico -penale temporare , retroactivitatea
legilor penale dezincrim inatorii, retroactivitatea legilor de amnistie, retroactivitatea legilor
interpretative, retroactivitatea decretelor de grațiere individuală, retroactivitatea legilor ce au
ca obiect grațierea colectivă și retroacti vitatea expresă .
Dreptul subiectiv sau facultas agendi reprezintă facultatea sau prerogativa ce conferă unui
subiect de drept, în temeiul dreptului obiectiv, posibilitatea de a -și apăra drepturile și de a -și
valorifica interesele în raport cu terții.

56 În prezent, instanțele civile române sunt nevoite să funcționeze schizoid , datorită existenței unui număr
semnificativ de dosare pe rolul acestora guvernate de vechile reglementări materiale și procesuale civile. Dacă s -ar
aplica legislația civilă aflată în vigoare în acest moment (N.C.C., respectiv N.C.P.C.), acestor situații juridice, ar
însemna să i se imprime legii civile pozitive un caracter retroactiv, lucru altminteri interzis de Constituția României.
Prin urmare, în cazul dreptului civil material și procesual avem de a face cu o situație inedită, dreptul negativ
reprezentat de vechile coduri, răm âne totuși activ față de situațiile/raporturile juridice ce s -au constituit ori modificat
sub imperiul acestora și care nu au fost încă soluționate de instanțe prin hotărâri judecătorești definitive. Desigur că
această situație este una tranzitorie care va dura până la soluționarea definitivă a tuturor dosarelor de acest gen.
57 Noul Cod Civil și Noul Cod de Procedură Civilă
58 Noul Cod Penal și Noul Cod de Procedura Penală

34
Yola nda Eminescu definește dreptul subiectiv ca un interes recunoscut și protejat
juridicește de dreptul obiectiv , interes care aparține unui subiect de drept (de aici și d enumirea
de drept “subiectiv”).
Defini țiile doctrinare date dreptului subiectiv de către civiliști, au ca punct de referință
interacțiunea subiectelor de drept în cadrul raporturilor juridice.
Astfel că din această perspectivă dreptul subiectiv civil este : “facultatea sau prerogativa
(facult as agendi) ce conferă subiectului activ participant la desfășurarea raportului juridic,
posibilitatea ca în temeiul dreptului obiectiv, să aibă o conduită corespunzătoare sau conformă
ordinii de drept și bunelor moravuri, și de a pretinde subiectului pasiv , de asemenea, o conduită
corespunzătoare, în caz de nevoie putând recurge la concursul coercitiv statal. ”
Precizăm că în domeniul dreptului civil dreptul subiectiv comportă mai multe accepțiuni,
astfel acesta poate fi văzu t ca fiind un bun necorporal (res incorporales)59, un element constitutiv
al conținutului raportului juridic corelativ obligației juridice (mai exact acesta reprezintă latura
activă a conținutului raportului juridic, în timp ce obligația este latura pasivă) , dar și ca efect
generat de încheierea unui act juridic , de asemenea, alături de obligația juridică corelativă .
Pentru lămuriri privind accepțiunile de drept public și drept privat a se vedea notele de
subsol numărul 31 și numărul 32 din prezenta lucrare.
Dreptul doctrinar ( opinio communis doctorum ) este o noțiune familiară studenților încă din
prima clipă în care se înscriu la facultatea de drept (deși e posibil să nu conștientizeze asta în acel
moment!).
Acesta reprezintă ansamblul de idei, noțiuni, concepții și principii care ex plică dreptul în
întreaga sa dimensiune, divizând în scop didactic întregul sistem de drept al unui stat pe ramuri:
drept constitu țional, drept civil, drept penal, drept administrativ………etc, atât în scopul nobil de a
iniția viitori i juriști în tainele dreptului, cât și pentru a permite specialiștilor să dezbată și să facă
propuneri “de lege ferenda ” în scopul dezvoltării dreptului.
4. Morala60
Morala este o form ă a conștiinței sociale, care reflectă și fixează în reguli și principi i
cerințele de comportare dintre indivizi între ei, și indivizi și colectivitate. Uneori este prezentată
ca știință care ne ajută să diferențiem binele de rău.

59 Pe lângă drepturile subiective propriu -zise includem în categoria bunurilor necorpor ale și acțiunile judiciare care
au rolul de a proteja în justiție drepturile subiective.
60 Se cuvine să menționăm că primele norme de conduită au fost cele morale. În antichitate pedeapsa apărea ca o
consecință a nerespectării legii lui Dumnezeu, de aceea se afirma punitur quia peccatum est, adică să fie pedepsit
cel sau cea care a păcătuit.

35
Doctrina creștină consideră că afirmația potrivit căreia Dumnezeu a creat omul după
chipul și asemănarea S a, se referă de fapt, la o asemănare spir ituală/morală și nicidecum la una
fizică, concluzie la care s -a ajuns în mod greșit printr -o interpretare ad litteram a textului biblic .
De aceea se afirmă că manifestarea spiritului lui Dumnezeu în om este ceea ce noi numim
morală, iar legea lui Dumnezeu este legea morală.
Morala se cristalizează în societatea umană și exprimă exigențele și valorile acesteia.
Corelațiile dintre societate, stat, drept și politică sunt dense în conținut, în sensul că mor ala
trebuie să stea la baza statului, a dreptului și a politicii (mai ales a politicii, aceasta având cea
mai mare nevoie de o infuzie masivă de moralitate).
La romani , în cadrul procedurii legis acțiunilor ( legis actio ) și în cadrul procedurii
formulare (litigare per formulas ), atunci când se ajungea în faza in judicio , judecătorul61 era ales
din rândul persoanelor care se bucurau de un deosebit respect din partea comunității, un om de o
înaltă ținută morală, un practicant al binelui , care nu cunoștea regu lile de drept, dar care în
virtutea moralității sale putea să dea un verdict de vinovăție sau nevinovăție numai prin analiza
situației faptice și prin raportarea la preceptele morale i.
Era ca o “relaxare ” binemeritată după formalismul excesiv pe care îl p resupunea prima
fază a judecății ( in jure ), unde părțile și magistratul trebuiau să utilizeze un limbaj solemn, să
pronunțe anumite formule standard într -o latină veche (care nu mai era cunoscută de mult timp
publicului larg ), sub imensa presiune că orice greșeală în ro stirea acestor formule ducea la
pierderea procesului. Probabil că dreptul s -a îndepărtat/scindat în mod decisiv și ireversibil de
morală atunci când s -a “încăpățânat ” să se formalizeze excesiv.
Deoarece după acest moment nu a mai contat care dintre justițiabili are într -adevăr
dreptate sau care este vinovat/nevinovat, ci care dintre aceștia speculează mai abil regulile
procedurale, procesul judiciar transformându -se astfel într -un soi de joc sportiv în care câstigă
cel care cunoaște mai bine r egulile jocului și reușește să le folosească împotriva adversarului.
Regulile morale nu beneficiază de exigibilitate (nu sunt aduse la îndeplinire prin forța de
constrângere a statului) asemeni normelor juridice, încălcarea acestora este sancționată în

61 Instituția judecătorului din cadrul fazei secunde ( in judicio ) a primelor două proceduri judiciare romane
(procedura legis acțiunilor și procedura formulară), a dus la apariția în dreptul anglo -american a instituției
cunoscută sub denumirea de curte cu jurați . Asemeni judecătorului din dreptul roman, jurații nu sunt specialiști în
drept, ci sunt simpli cetățeni care prin lege sunt obligați ca într -o anumită perioadă a vieții lor să participe la
judecarea unei cauze penale și în urma analizării probelor prezentate în proces, să delibereze și să dea un verdict.
Dacă cei doisprezece jurați ajung la concluzia că inculpatul este vinovat, atunci judecătorul dă citire verdi ctului și
dispune aplicarea unei pedepse. În cazul în care juriul găsește inculpatul nevinovat, judecătorul dă citire verdictului
și dispune de îndată punerea în libertate a acestuia, atunci când este cazul. În cazul dreptului anglo -american
judecătorul ap are ca un arbitru care asistă la duelul judiciar al părților, procedura fiind acuzatorială . În cazul
dreptului procesual continental care se originează în procedura extraordinară romană ( cognitio extraordinaria ),
judecătorul are un rol activ, procedura în fața instanței fiind de această dată una inchizitorială .

36
principal de forul intern (propria conștiință) al celui /celei care încalcă norma și în subsidiar de
blamul/oprobiul public.
Într-o lum e care băltește într -o deplină promiscuitate reîntoarcerea la valorile morale
apare ca ultima ratio . Kant afirma că repr ezintă o certitudine faptul că – așa cum cerul înstelat
este deasupra noastră , tot la fel de evident este că și legea morală sălăsluiește în noi .
5. Politica
Nimic din tot ceea ce este legat de stat și drept nu poate fi imaginat în absența politicii.
Cum oare ne-am putea imagina o guvernare apolitică, când aceasta este per excellentiam politică
(conducătorii/guvernanții provin de pe listele unor partide politice , iar programul de guvernare
reprezintă platforma electorală a unui partid politic ).
Chiar și etimologia62cuvântului politică, ne indică ancestrala legătură cu statul, a acesteia.
Este adevărat că în preze nt vulgul este suprasaturat de numeroasele tentative de guvernare eșuate
ale partidelor care s -au perindat pe la putere și de demagogia specifică candidaților , în asemenea
manieră încât a căpătat o antipatie chiar și față de cuvântul politică , însă, orice stat este guvernat
politic, punctum.
Desigur, că politicienii versați au sp eculat copios această aversiune a poporului față de
politică și politicieni, și au venit cu conceptul de candidat independent care nu deservește niciun
partid politic și care vine în mod miraculos să salveze țara de acest coșmar denumit guvernare
politică.
În acest sens, au încercat chiar să inducă ideea că ar putea exista chiar și echipe ori
formule de guvernare apolitice .
Evoluția firească a societății umane a transformat societatea prestatală sălbatică în
societatea politică de astăzi. Tocma i de aceea în calitatea ei de artă sau știință a guvern ării (a
conducerii) societății umane statale influențează profund toate domeniile vieții sociale.

62 Cuvântul politică se originează din punct de vedere etimologic în grecescul polis, care însemna cetate. Cetatea era
modul în care subzista statul în antichitate. Platon folosea alternativ cu cuvântul polis și termenul politea în opera sa
Republica. De fapt, titul original al dialogului Republica era Politea, care însemna constituție, alcătuire, înjghebare
politică, regim politic, însă cei care au tradus opera din greaca veche au folosit într -un mod cu totul neinspirat
termenul de sorginte romană Republica ( Res publica = afacere publică/de stat). Însă, termenul Republica acoperă
numai într -o mică măsură s emnificația cuvântului grec politea, dar face imposibilă menținerea semnificației sale
psihologice. Cum s -ar putea vorbi despre o res publica privata? De asemenea,traducerea neinspirată rezultă și din
semnificația termenului Republică – care desemnează ac el regim politic opus monarhiei, iar Platon în opera
menționată face o analiză a monarhiei, pe care o consideră forma ideală de guvernare cu condiția ca la cârma cetății
să se afle filosofii.Ulterior, discipolul s ău egal întru notorietate, Aristotel, a scr is opera Politica în care a enunțat
pentru prima dată teoria separației puterilor în stat – care a fost preluată de John Locke, fiind ulterior dezvoltată și
fundamentată în forma actuală de către Montequieu în lucrarea Spiritul legilor . De asemenea, odată cu enunțarea
teoriei separației puterilor în stat, Aristotel a propus și cele trei forme de guvernământ devenite celebre :
guvernământul monarhic (care degenerează în tiranie), guvernământul aristocratic (care degenerează în oligarhie) și
guvernământul demo cratic (care degenerează în demagogie).

37
În acest sens, în prezent se vorbește despre politici publice (politici sociale, politici
economice , politici demografice, politici ecologice) menite să soluționeze multiplele probleme
cu care se confr untă societatea .
Politica de stat se divide în politică internă și politică externă (în plan internațional). În
cazul dreptului, politica joacă un rol foa rte important, fiind catalogată de către teoria generală a
dreptului drept izvor constitutiv al legii juridice. Asta însemnând că un proiect de lege devine63
lege propriu -zisă sau drept pozitiv prin intermediul voinței politice, numai dacă parlamentul ca
principal deținător al puterii politice decide să învestească respectivul proiect de lege cu forță
juridică și să -i asi gure garanții exterioare că acesta va fi dus la îndeplinire chiar prin
constrângere.
De asemenea, într -un stat de drept64 guvernarea popula ției se realizează prin intermediul
normelor juridice, în acest sens, juristul francez Paul Roubier afirmă că – “politica socială
formulează scopurile, iar dreptul furnizează mijloacele de ducere la îndeplinire a acestora65”.

63 Menționăm că, de regulă, organul reprezentativ al puterii legislat ive într -un stat de drept este P arlamentul. Acesta
are ca funcție principală edictarea legii juridice. Excepțional însă, parlamentul împart e func ția de facere a legii cu
Guvernul, care în anumite situații poate adopta ordonanțe cu putere de lege. Izvorul acestei puteri delegate își are
sediul în Constituția României,unde, din coroborarea art. 108 (Actele guvernului) cu art. 115 (Delegarea legislati vă)
rezultă că guvernul poate să adopte ordonanțe de urgență sau ordonanțe simple , în anumite situații prevăzute de
constituție . Ordonanțele de urgență intervin în sfera de reglementare a legii organice, putând modifica sau abroga o
lege organică, iar ordo națele simple au o forță juridică egală cu cea a legilor ordinare.
64 Statul de drept, potrivit lui Friedrich Hayek, este un concept opus guvernământului samavolnic, și se întemeiază
pe “domnia legii juridice”. Temeiul statului de drept este legea, iar caracterul general și instrumental al acesteia o
impune ca regulă formală. Asemenea legislației rutiere, de pildă, care stabilește doar condițiile generale ale
circulației, nicidecum traseul strict pe o rută sau alta, regula formală îi constrânge pe guver nanți să acționeze în așa
fel încât cei guvernați să prevadă cu o certitudine mulțumitoare felul în care autoritățile își vor folosi în diverse
situații puterile coercitive, pentru a -și putea planifica în mod liber propriile activități, în beneficiul lor. Supremația
dreptului are un dublu rol: pe de -o parte, previne privilegiile „legale”, generate în economia p lanificată de „măsurile
ad hoc” (care conduc la „distincții de rang”), și, pe de altă parte, garantează fiecăruia șanse obiective egale.
65 Nicolae P opa, Teoria generală a dreptului , p.44, Ediția 3, Ed. C.H. Beck, București 2008

38
Capitolul II

1. Instituția reprezentării în dreptul privat și în dreptul public .
Precizări preliminare
Actul juridic ( negotium juris ) reprezintă o manifestare de voință (acțiune umană licită)
care modifică realitatea obiectivă prin producerea unor efecte juridice care se concretizează în
generarea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete.
În acest sens se deosebește de faptul juridic stricto sensu , care reprezintă o manifestare de
energie independentă de voința omului, dar care, în temeiul dreptului pozitiv produce totuși
efecte juridice. În doctrină, actul juridic este considerat izvor66 al raportului juridic concret.
La rândul lui, raportul juridic este definit67 ca o relație socială ce cade sub incidența unei
norme de drept. Într -o primă ipostază, ra portul juridic se naște în formă abstractă, fiind necesare
numai două premise : legea juridică și existența a cel puțin două subiecte de drept. Ulterior, în
urma intervenției celei de -a treia premise, adică a faptului juridic lato sensu , raportul juridic
capătă o existență concretă.
Faptul juridic lato sensu se împarte conform teoriei generale a dreptului68 în: evenimente,
acțiuni și stări . Evenimentele sunt împrejurări care se produc independent de voința omului și
care, dacă legea prevede, pot produce anumite efecte juridice. Evenimentele se clasifică în:
fenomene naturale , (precum nașterea, moartea, accidentele rutiere….etc ) și în fenomene sociale,
(precum m ișcări sociale, revoluții…ș.a. ).
Acțiunile pot fi licite, cum este cazul actelor juridice, și ilicite precum delictul civil69
(care dă naștere unui raport juridic de răspunder e civilă delictuală), contravenția (dă naștere
răspunder ii contravenționale) și infracțiunea , care reprezintă unicul temei al răspu nderii juridico –
penale, potrivit articolului 15 alin. (2) din N.C.P .
Stările70 sunt considerate de unii specialiști drept fapte juridice lato sensu , atât cele cu
caracter volițional, cât și cele fără caracter volițional. În funcție de caracterul lor volițional se

66 Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Drept civil. Partea generală , p.53, Ed. Hamangiu, București 2011,
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, pp.231 -232, Ediția 3, Ed. C.H. Beck, București 2008
67 Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, op. cit ., p. 51, Nicolae Popa, op. cit .,p.211
68 A se vedea Nicolae Popa, op. cit ., p.232, Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, op. cit ., p.54
69 În noua reglementare juridico -civilă s -a renunțat la clasificarea faptelor civile ilicite în delicte și cvasidelicte, așa
cum se regăseau reglementate expressis verbis în art. 998 -999 V.C.C. , și s-a adoptat nomen juris -ul generic de fapte
civile ilicite. De asemenea, legiuitor ul N.C.C. a înlăturat și denumirea juridică de cvasicontracte care era prevăzută
în art.986 din V.C.C., optând pentru denumirea de fapte juridice licite (gestiunea de afaceri prevăzută în art. 1330 –
1340 N.C.C., plata nedatorată prevăzută în art.1341 -1344 N .C.C. și îmbogățirea fără justă cauză prevăzută în art.
1345 -1348 N.C.C)
70 Nicolae Popa, op. cit ., p.232

39
împart în : stări cu caracter volițional , (precum căsătoria și starea de neutralitate a unui stat în
cazul dreptului internațional public), și stări fără caracter volițional , precum rudenia.
De regulă, actul juridic se încheie personal de către participantul la desfășurarea
raportului juridic. Ori de câte ori intră într -un raport juridic, subiectul semnatar trebuie să fie
prezent în locul und e are loc semnarea înscrisului ( instrumentum probationis ) care consemnează
incheierea actului juridic ( negotium juris )71.
În realitatea cotidiană, însă, sunt frecvente cazurile în care persoana din motive obiective
nu poate fi prezentă la încheierea actului juridic. În astfel de condiții a pare necesitatea
reprezentării. Viața juridică ar deveni extrem de complicată dacă nu s -ar permite încheierea
anumitor acte juridice prin intermediul unui reprezentant, dat fiind că omul nu este înzestrat cu
darul ub icuității72 și, în consecință, neputând fi prezent în mai multe locuri simultan, nu și -ar mai
putea satisface în întregime necesitățile de ordin material și spiritual, deoarece nu ar mai putea
participa în condiții depline la circuitul juridico -economic, ma i ales în contextul actual în care
toate domeniile de activitate umană sunt supuse unui fenomen de globalizare, fără precedent în
istorie. Cum ar putea participa la circuitul juridic minorii și incapabilii, în condițiile în care
satisfacerea nevoilor zilni ce ne obligă pe toți să intrăm în raporturi juridice unii cu ceilalți.
Instituția reprezentării este foarte veche, iar rezistența ei până în zilele noastre ne
confirmă necesitatea ei. Ea a apărut în dreptul privat roman în condițiile în care pater familias
devenise suprasolicitat de dezvoltarea continuă și agresivă a economiei care reclama prezența
acestuia în mai multe locuri simultan pentru a încheia acte juridice. Tocmai de aceea, romanii au
apelat la o ficțiune prin care pater familias ”împrumut a” din p ersonalitatea sa unui sclav sau lui
fillius familiae pentru ca aceștia să poată încheia acte juridice în numele și pe seama lui pater
familias .
De asemenea, din necesitatea de protecție a bunurilor în principal și a indivizilor în
subsidiar, s-a recurs la două instituții care se bucură de o mare popularitate în prezent, în
domeniul dreptului privat : tutela si curatela .
Acestea au fost resorturile care au determinat geneza instituției reprezentării în dreptul
privat roman și preluarea acesteia, mai târziu, de către dreptul privat modern. Din aceleași rațiuni
reprezentarea și -a făcut loc și în dreptul public, unde explozia demografică și mărirea granițelor
statale au impus instituția reprezentării sau mandatul de drept public.

71 Precizăm că actele juridice civile se împart în raport de modalitatea în care pot fi încheiate: în acte care admit
reprezentarea – adică majoritatea actelor juridice civile, și acte strict personale, care nu pot fi încheiate prin
intermediul reprezentării ( exempli gratia : căsătoria, testamentul, recunoașterea unui copil)
72 Ubique, în latină, înseamnă pretutindeni. De aceea, vom defini ubicuitatea ca pretutindenitate, un atribut al
divinității, deoarece numai Dumnezeu poate fi ubicuu (pretutindeni), sau altfel spus, numai Dumnezeu poate fi în
mai multe locuri simultan.

40
Paul Vasilescu evidențiază magistral esența instituției reprezentării, prin afirmația sa
potrivit căreia „o convenție de reprezentare are drept cons ecință – în plan strict intelectual –
„diviziunea ” juridică a personalității reprezentatului – concretizată în ubicuitatea sa, cât și un
cumul juridic de personalitate în persoana reprezenta ntului – cumul limitat la dimensiunea
voinței juridice și exprimat de cauza convenției de reprezentare ”.
1.1 Instituția reprezentării în dreptul privat
Am afirmat în preliminarii că instituția reprezentării își are obârșia în dreptul privat
roman. Desigur, că pentru a ne forma o viziune holistică asupra conceptului de re prezentare în
societatea romană, trebuie să învederăm anumite aspecte introductive. Astfel , că în timp ce în
accepți unea dreptului modern orice ființă umană este o persoană și poate participa la viața
juridică, dreptul roman nu a recunoscut niciodată73calitatea de persoană tuturor membrilor
societății.
Și în dreptul roman74ca și în dreptul actual , de altfel, capacitatea juridică sau
personalitatea juridică era o condiție sine qua non pentru ca o entitate ori o ființă umană să poată
participa la viața juridică. De aceea , dreptu l roman prevedea expres că pot participa la circuitul
juridic numai oamenii care aveau capacitate sau personalitate juridică (caput ). În acele vremuri
însă, capa citatea nu era considerată o calitate inerentă ființei umane. Astfel, sclavii și necetățenii
nu aveau caput și, drept urmare nu puteau încheia acte juridice în mod valabil. Numai oamenii
liberi aveau capacitate juridică, însă aceasta nu era unitară, ci ext rem de diferențiată în funcție de
apartenența la o anumită categorie socială, de originea etnică sau de atitudinea adoptată față de
expansionismul statului roman.
Numai cei care aveau caput puteau să dobândească drepturi subiective și să -și asume
obligați i juridice. Personalitatea era completă sau limitată în funcție de criteriile prezentate mai
sus. Perso nalitate sau capacitate juridică completă aveau aceia care întruneau cumulativ trei
elemente : libertatea ( status libertatis ), cetățenia ( status civitatis ) și calitatea de pater familias sau
status familiae .
Având în vedere cele expuse mai sus este lesne de înțeles că romanii nu au acceptat
dintru -nceput ideea de reprezentare. Pro tanto , la început actele juridice reclamau prezența in
persona propriam a celor care luau parte la încheierea lor.
Datorită modului diferențiat în care romanii priveau capacitatea, prezentat mai sus,
rezultă că cei care puteau încheia fără restricții orice tip de act juridic, erau cei cu personal itate
(caput ) deplină. Drept urmare , interesul unor asemenea subiecți de drept era să încheie acte

73 Deși în per ioada clasică și în cea postclasică a dreptului roman s -a manifestat o tendință de lărgire a sferei
persoanelor, nici în ultimul moment al evoluției sale, dreptul roman nu a admis generalizarea capacității juridice.
74 Pentru dezvoltări privind personalitat ea sau capacitatea juridică în dreptul roman, a se vedea Emil Molcuț, Drept
privat roman , pp. 84 -87, Ed. Universul Juridic, București 2011

41
juridice tot cu persoane “înzestrate” cu capacitate juridică deplină , acest interes fiind dictat de
rațiuni ce țineau de valabilitatea încheierii unor asemenea acte , dar și de fap tul că acestea erau
singurele capabile să-și asume în mod valabil întreg repertoriul obligațional existent la acea
vreme.
Pe tărâmul dreptului pr ocesual, multă vreme, cu precădere în timpul procedurii legis
acțiunilor romanii nu au admis reprezentarea în justiție75 conform adagiului nemo alieno nomine
lege agere (nimeni nu poate intenta în nu mele altuia o acțiune a legii). Cu timpul, ritmul
schimbului de mărfuri a crescut, așa încât interesele unei persoane trebuiau apărate în același
timp în locuri diferite. Această situație a dus la acceptarea de către romani la început, pe căi
ocolite, apoi chiar fățiș, a reprezentării în justiție dar și în dreptul material (substanțial).
Astfel , că o persoană putea să -și apere interesele în justiție prin intermediul unui
reprezentant, dar efectele sentinței se produceau asupra reprezentantului. Această operațiune
juridică poartă denum irea de reprezentare imperfectă și a fost creată prin intermediul formulei cu
transpozițiune. Inconvenientul reprezentării imperfecte consta î n faptul că după pronunțarea
sentinței erau necesare acte ulterioare și distincte pentru ca reprezentantul să treacă asupra
reprezentatului drepturile și obligațiile izvorâte din sentința pronunțată de judecător. În timp,
pretorul a perfecționat acest p rocedeu juridic, ajungându -se treptat la forma actuală pe care o
îmbracă instituția reprezentării în justiție.
În cazul dreptului material, așa cum afirmam anterior, în condițiile în care ritmul
schimbului de mărfuri a crescut, prezența lui pater familias era reclamată în mai multe locuri
simultan pentru a încheia acte juridice. Drept urmare, pater familias în calitatea sa de dominus
(stăpân) a fost nevoit să recurgă la procedeul reprezentării prin intermediul sclavilor sau al fiilor
de familie76.
Din punct de vedere formal, juridic, se considera că sclavul nu poate acționa ca un
reprezentant al stăpânului, deoarece nu avea capacitate juridică. Însă, romanii au recurs la
ficțiunea că sclavul încheia acte juridice împrumutând personalitatea stăpânului. La înc eput
reprezentarea era limitată, în sensul că scavul putea încheia numai acte juridice care profitau
stăpânului (îl făceau pe acesta proprietar sau creditor), fără a -l obliga în vreun fel.

75 Pentru dezvoltări privind instituția reprezentării în justiție în cadrul dreptului roman, a se vedea Emil Molcuț, op.
cit.,pp. 75 -76
76 Dacă la începutul perioade i imperiale, fii i de familie puteau să -l angajeze din punct de vedere obligațional pe
pater familias cu acordul acestuia prin contractarea unor împrumuturi, ulterior, în urma unui eveniment tragic în
care un pater familias a fost ucis de fiul său pentru a -l moșteni pe acesta și pentru a -i îndestula astfel pe creditorii la
care era înglodat în datorii, se natul a adoptat o hotărâre cunoscută sub numele de senatus consultul macedonian
(după numele asasinului) prin care se prevedea că fiul de familie care nu poate fi urmărit în timpul vieții lui pater
familias, întrucât nu are bunuri, să nu poată fi urmărit n ici după moartea acestuia. Drept urmare, acest senatus
consult a limitat puterea de reprezentare a fiilor de familie .

42
Acest mecanism a putut funcționa numai atâta timp cât contractele a u fost unilaterale.
Spre sfârșitul republicii, în condițiile dezvoltării operațiunilor economice au apărut contractele
bilaterale (sinalagmatice), prin care părțile nu puteau dobândi un drept dacă nu își asumau o
obligație. În lumina noii situații, s -a adm is ca în anumite cazuri reprezentarea să creeze obligații
și în sarcina stăpânului. Noul sistem a permis extinderea sferei de activitate a sclavului, fără să -i
recunoască însă personalitatea. Asfel sclavul rămânea un simplu instrument (un mijloc) prin care
stăpânul se manifesta din punct de vedere juridic, îndeplinind astfel dezideratul de ubicuitate
pe care condițiile socio -comerciale din acele vremuri îl reclamau.
O altă aplicațiune a procedeului juridic al reprezentării în cadrul dreptului roman, este
constitui tă din apariția instituțiilor juridice menite să protejeze incapabilii de fapt, precum tutela
și curatela. În dreptul roman erau considerați incapabili de fapt, cei care aveau capacitate
juridică, însă nu aveau corect a reprezentare, în plan mental , a urmărilor faptelor lor. Este ceea ce
numim în conte mporaneitate li psa discernământului.
Tutela și curatela77se instituiau în virtutea principiului apărării patrimoniului individului,
față de risipitori, nevârstnici sau nebuni. Rudele acestora erau direct interesate să -i protejeze pe
aceștia, întrucât ele veneau la succesiunea incapabililor și orice risipă de ordin patrimonial se
răsfrângea și asupra lor.
Tutela era de două feluri, în funcție de persoanele puse sub interdicție : tutela impuberului
sui juris și tutela femeii sui juris . Impuberul care nu se afla sub puterea părintească era pus sub
tutelă până la împlinirea vârstei de 14 ani. Femeia sui juris în schimb , cădea sub tutela perpetuă a
agnaților, dată fiind concepția romană potrivit căreia fem eia suferea de un deficit intelectual
(infirmitas consilium )78 viager. Treptat această concepție se va atenua, iar sub conducerea
împăratului Augustus se desființează tutela pentru ingenua cu trei copii și dezrobita cu patru ( jus
liberorum ), pentru ca în urma unei constituțiuni imperiale date în anul 410, tutela să fie
desființată pentru toate femeile.
După modul de deferire, tutela era legitimă, dativă și testamentară. Tutela se administra
prin intermediul a două procedee: negotiorum gestio79 și auctorit atis interpositio . Negotiorum
gestio presupunea o reprezentare în adevăratul sens al cuvântului. Acest procedeu era

77 Tutela și curatela erau officium virile (oficii destinate excusiv bărbaților), femeile nu aveau dreptul să fie tutore
sau curator.
78 În concepția romanilor femeia suferea de o infirmitate de ordin intelectual care făcea ca opiniile acesteia să fie
irelevante (nedemne de a fi luate în seamă). Concepție sugerată de altfel, de semnificația expresiei infirmitas =
infirmitate/incapacitate ; consilium = a sfătui pe cineva, adică femeile erau incapabile în a sfătui pe cineva din
cauza deficitului de inteligență cu care se nășteau și care le făcea să fie nestatornice în judecată ( propter levitatem
animi ), dar și pentru că erau considerate sexu l slab ( propter fragilitatem sexus ).
79 Având în vedere că actul juridic mai este denumit în doctrină negotium juris (comerț juridic/afacere de drept),
considerăm că negotiorum gestio se referă la gestiunea sau administrarea proceselor ce țineau de încheie rea de acte
juridice, acesta fiind și scopul principal al reprezentării.

43
întrebuințat în cazul în care pupilul80 era infans81 (mai mic de șapte ani), iar tutorele încheia orice
tip de act juridic, chiar și acte de dispoziție (de înstrăinare) , cu mențiunea că tutorele se obliga în
nume propriu. La sfârșitul tutelei între tutore și pupil avea loc o descărcare de gestiune.
Auctoritas interpositio nu era o reprezentare propriu -zisă, ci era un fel de asistență juridică p e
care tutorele o acorda pupilului ma i mare de șapte ani, întrucât, la procesul de încheiere a actului
juridic, erau prezenți atât tutorele, cât și pupilul. În acest caz tutorele avea rolul de a completa
personalitatea pupilului.
Spre deosebire de tutelă, care îi proteja pe cei loviți de incapacități firești, curatela
asigură protecția celor loviți de incapacități accidentale. Este firesc ca un copil să nu -și dea
seama de urmările faptelor sale dar nu este firesc ca un om să fie nebun sau risipitor. Cele m ai
importante categorii de curatelă, în funcție de persoanele puse sub protecție, sunt curatela
nebunului ( furiosus ), curatela prodigului (risipitorului) și curatela minorului de 25 de ani (a
debilului mintal). După modul de deferire, curatela era legitimă și dativă. Curatela nu putea fi
administrată decât prin procedeul negotiorum gestio .
În dreptul privat contemporan , instituția reprezentării se bucură de o mare popularitate,
legiuitorul noului cod civil conferă o amplă reglementare acestei instituții juridice în cadrul
articolelor 1295 – 1314 din N.C.C. Astfel că în articolul 1295 din N.C.C sunt enumerate
izvoarele reprezentării, acestea fiind legea, actul juridic și hotărârea judecătorească.
Deși nu există o definiție legală a reprezentării, legiuito rul mărginindu -se doar la a
preciza efectele juridice pe care reprezentarea convențională le produce în cadrul articolului 1269
N.C.C., doctrina82 precizează că reprezentarea este procedeul tehnico -juridic prin care o
persoană (reprezentantul) încheie un ac t juridic în numele și pe seama altei persoane
(reprezentatul), efectele actului juridic astfel încheiat producându -se direct în persoana celui
reprezentat , deci direct între reprezentat și cealaltă parte potrivit articolului 1269 din N.C.C.
După cum putem observa în funcție de izvorul ei, reprezentarea poate fi legală,
convențională sau judiciară.
În privința reprezentării legale putem menționa ca exemplu : reprezentarea legală a
minorului de căt re părinți conform art. 43 alin. (2) din N.C.C. , reprezentarea persoanei lipsite de
capacitate de exercițiu de către tutore – aplicație a tutelei ca instituție a dreptulu i privat modern –
potrivit art. 133 și următoarele din N.C.C., reprezentarea în cadrul solidarității active în privința

80 În cazul tutelei părțile purtau denumirile de tutore și pupillus dacă cel aflat sub tutelă era de sex masculin, sau
pupillia dacă era de o persoană de sex feminin. În cazul curate lei, părțile erau curatorul și pupillius/pupillia.
81 Se presupune că termenul infans se originează în expresia in farie care, probabil, făcea referire la un copil și
însemna că acesta nu vorbește inteligibil sau corect.
82 A se vedea Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Drept civil. Partea generală , p.214, Ed. Hamangiu,
București 2011 și Liviu Pop, Ionuț -Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile ,
p.193, Ed. Universul Juridic, Bucureșt i 2012

44
actelor favor abile codebitorilor și reprezentarea legală în dreptul procesual civil a persoanei
juridice.
În cazul reprezentării convenționale menționăm cu titlu de exemplu contractul de mandat
și instituția administrării bunurilor altuia reglementată de N.C.C în dispozițiile articolelor 792 –
854. Referitor la reprezentarea judiciară menționăm cazul hotărârii judecătorești prin care se
dispune numirea unui tutore în vederea ocrotirii minorului (art.118 N.C.C.) sau pentru ocrotirea
persoanei puse sub interdicție (art.170 N.C.C) ori numirea unui curat or pentru reprezentarea unei
persoane aflate în imposibilitatea de a -și ocroti propriile interese din cauza bătrâneții, a unei
infirmități…ș.a .m.d., potrivit articolelor 179 și 182 din N.C.C.
Indiferent de felul ei (legală, convențională sau judiciară), reprezentarea este doar o
excepție aparentă de la principiul relativității83, în sensul că efectele actului juridic se produc față
de reprezentat, deși actul juridic a fost încheiat fizic de către reprezentant.
În cazul reprezentării convenționale este ac reditată ficțiunea potrivit căreia reprezentatul
deși nu participă fizic la încheierea actului juridic, acesta este totuși considerat parte a actului
juridic, întrucât prin intermediul contractului de mandat, reprezentatul, și -a manifestat voința de
a deve ni titularul drepturilor și obligațiilor ce se vor naște din actul juridic încheiat de
reprezentant.
Dacă în cazul reprezentării convenționale, reprezentatul devine titular de drepturi și
obligații în temeiul propriei voințe, în cazul reprezentării legale și a celei judiciare acesta devine,
exclusiv în temeiul legii, titular de drepturi și obligații .
În privința dreptului procesual civil, N.C.P.C reglementează în articolele 80 -89 instituția
reprezentăr ii părților în judecată. În art icolul 80 alin. (1) din N.C.P.C se menționează că părțile
pot să -și exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant. Ca și în cazul dreptului
material reprezentarea poate fi legală, convențională sau judiciară. Persoanele fizice fără
capacitate de exerciți u vor sta în judecată prin int ermediul reprezentantului legal – cazul
minorului sub 14 ani și a celor puși sub interdicție.
De asemenea, în alin. (3) al articolului 80 se precizează că de regulă părțile își pot
exercita drepturile prin intermediul unui rep rezentant ales (convențional), prin excepție însă,
există cazuri în care legea impune prezența in personam în fața instanței – în cazul în care partea
este chemată la interogatoriu cu privire la fapte personale ale acesteia și în procedura divorțului ,
unde conform principiului simetriei juridice, dacă actul juridic al căsătoriei reclamă prezența in
personam a ambilor soți, cu excluderea absolută a posibilității de reprezentare la încheierea

83 Principiul relativității exprimat în adagiul res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest , este
regula de drept potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai față de autorul său (cazul actului juridic
unilateral), sau după caz, față de autorii lui (cazul actelor juridice bilaterale ori plurilaterale), fără a putea să profite
ori să dăuneze terțelor persoane .

45
căsători ei, atunci este firesc ca și înceta rea căsătoriei prin divorț să urmeze aceleași etape în sens
invers, potrivit principiului – mutuus consensus , mutuus dissensus .
În aceeași măsură considerăm că nici martorul nu poate fi audiat ori nu poate depune
mărturie în instanță prin reprezentant.
Menționăm că persoana fizică poate fi reprezentată convențional atât de un mandatar
avocat care face dovada de reprezentant prin intermediul delegației avocațiale84 depusă la dosar
ca urmare a încheierii co ntractului de asistență juridic ă85, sau de un mandatar neavocat care face
dovada de reprezentat prin intermediul procurii86 (sub forma unui înscris autentic) depuse la
dosar.
Mandatarul neavocat mai poate fi desemnat ca reprezentant și prin declarație verbală,
făcută în instanță de către reprezentat și consemnată în încheierea de ședință, cu arătarea
limite lor și a duratei reprezentării.
În ceea ce privește puterea de reprezentare a mandatarului avocat, aceasta este nelimitată.
În cazul reprezentării p rin mandatar neavocat, reprezentarea suferă anumite îngrădiri, în sensul
că, acesta nu poate pune concluzii asupra excepțiilor procesuale și asupra fondului decât prin
avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât și în etapa dezbaterilor – potrivit art. 82 alin. (1)
din N.C.P.C. Alineatul (2) al art. 82 instituie o excepție de la alin. (1) al aceluaiași articol după
cum urmează, dacă mandatarul neavocat al persoanei fizice este soț/soție sau rudă până la gradul
al doilea inclusiv al acesteia, poate pune concluzii în fața oricărei instanțe, fără să fie
asistat /asistată de avocat, dacă este licențiat /licențiată în drept.
Precizăm că mandatul dat unui neavocat ce conferă puterea de reprezentare în instanță,
trebuie să fie dat special , pentru fiecare cauză în parte, cu arătarea limitelor și a duratei
mandatului, nefiind a dmisă reprezentarea de către un mandatar neavocat în baza unui mandat
general.
În cazul persoanei juridice, aceasta poate fi reprezentată legal de administrator sau de altă
persoană prevăzută de consiliul director ori de actul constitutiv. În privința repr ezentării

84 Referitor la expresia „delegație avocațială” uzitată frecvent în limbajul curent, există opinii în literatura de
specialitate potrivit cărora aceasta este greșit utilizată, fiind producătoare de confuzii juridice. Astfel, se exemplifică
cazul avocatului ca re prezintă instanței de judecată dovada mandatului său de reprezentare prin sintagma “cu
delegație la dosar”, ceea ce semnifică de fapt ”împuternicire avocațială”, expresia menționată fiind eronat folosită în
practică, întrucât în dreptul civil noțiunea” delegație” are o altă semnificație, desemnând o modalitate de schimbare a
subiectului pasiv în cadrul raporturilor obligaționale. Pentru dezvoltări a se vedea Liviu Stănciulescu, Curs de drept
civil. Contracte , pp. 372 -373, Ed. Hamangiu, București 2014
85 În doctrină, s -a exprimat opinia că de regulă, între avocat ca liber profesionist, și client se stabilește un raport de
mandat cu reprezentare. Însă, atunci când obligația avocatului se rezumă eclusiv la acordarea de consultații juridice,
nu mai suntem în l imitele contractului de mandat, ci avem de -a face cu un veritabil contract de antrepriză. A se
vedea pentru detalii suplimentare în acest sens, Liviu Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte , p.368, Ed.
Hamangiu, București 2014
86 Procură ad litem , adic ă să fie dată pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau/și de reprezentare în
judecată.

46
convenționale, persoana juridică poate fi reprezentată numai de avocat sau de un consilier
juridic, fiind exclusă astfel reprezentarea prin mandatar neavocat.
O instituție inovatoare introdusă în N.C.P.C este reprezentată de curatela specială sau
curatela judiciară prevăzută în articolul 58 . Această instituție reprezintă extinderea curatelei din
dreptul material civil în materia dreptului procesual civil. Astfel , în cuprinsul articolului 58 din
N.C.P.C., legiuitorul a stabilit că atunci când persoana fizică lipsită de capacitatea de exercițiu a
drepturilor civile nu are reprezentant legal, în caz de urgență, instanța va numi la cererea părții
interesate un curator special ( litis curator ), care s -o reprezinte pe aceasta până la num irea unui
reprezentant legal , potrivit legii. În baza aceluiași articol, instanța va interveni numind un litis
curator și în cazul în care apare sau există un conflict de interese între reprezentantul legal și cel
reprezentat sau atunci când o persoană jur idică ori o entitate fără personalitate juridică dintre cele
prevăzute la art. 56 alin. (2) din N.C.P.C, chemată să stea în judecată, nu are reprezentant.
În practică, această instituție, cel puț in la-nceput, a fos t considerată analo agă cu noțiunea
de „avocat din oficiu” specifică dreptului procesual penal. De aceea, curatela judiciară specială a
mai fost denumită și instituția “avocatului din oficiu în materie civilă87”. Această concepție a
apărut ca urmare a faptului că litis curatori pot fi numai avoc ații înscriși pe o listă specială
întocmită de barou, la cererea expresă a acestora, care este înmânată instanței de judecată în
scopul numirii litis curatorilor , în procesele care reclamă această operațiune. Avocații ce
participă în procese în calitate de litis curatori sunt remunerați de către Ministerul de Justiție.

87 Deși nu este riguros exact să considerăm că curatel a judiciară specială ar reprezenta instituția “avocatului din
oficiu în materie civilă ”, privit ă dintr -o altă perspectivă , asemănarea cu instituția avocatului din oficiu din dreptul
procesual penal nu este întrutotul neadevărată. Însă, nu putem pune semnul egal între instituția avocatului din oficiu
specifică dreptului procesual penal și curatela judi ciară specială , deoarece între acestea, pe lângă anumite asemănări,
există și importante deosebiri. Astfel, că deși ambele instituții sunt emanații ale dreptului la apărare, instituția
avocatului din oficiu este o instituție tradițională a dreptului proces ual penal unde, legea prevede în mod imperativ,
că asistența juridică este obligatorie în cazul în care persoana vătămată ori partea civilă este lipsită de capacitate de
exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, dar și atunci când din anumite mo tive organul judiciar apreciază
că persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu și -ar putea face singură apărarea. De
asemenea, suspectul sau inculpatul primește asistență juridică obligatorie în cazul în care este minor, internat într-un
centru de detenție ori într -un centru educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta a
fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.
Susp ectul sau inculpatul mai primește asistență juridică obligatorie în cursul judecății în cauzele în care legea
prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar și
în cazul în care organul jud iciar consideră că suspectul sau inculpatul nu și -ar putea face singur apărarea. Precizăm
că ex istă posibilitatea, în materie civilă , prin care partea interesată ori participantul în proces poate solicita ajutor
public judiciar, potrivit legii, sub forma a sistării sau reprezentării de către un avocat. În opinia noastră, consideră m
că instituția avocatului din oficiu, deși este specifică dreptului procesual penal, apare și în dreptul procesual civil în
anumite cazuri prevăzute de articolul 58 din N.C.P.C. Pr ecizăm însă că instituția avocatului din oficiu în materie
civilă apare numai în mod excepțional, deoarece atât în cazul curatelei speciale prevăzute de N.C.P.C. cât și în cazul
avocatului numit în baza legii ajutorului public judiciar în materie civilă, a mbele texte de lege conțin sintagma la
„cererea părții interesate ”, atunci când fac referire la procedurile ordinare care trebuiesc întreprinse în vederea
obținerii asistenței juridice sub forma unui avocat. Atragem atenția că articolul 58 din N.C.P.C.. pe lângă dispoziția
de principiu care conține expresia „ la cererea părții interesate ”, instituie și o soluție excepțională prin care instanța
de judecată, în anumite cazuri expres prevăzute, numește ex officio un litis curator pentru a reprezenta partea afla tă
în nevoie, asigurând astfel buna și echitabila desfășurare a procesului civil.

47
Aceștia, în exercitarea calității de litis curator , beneficiază de toate drepturile și obligațiile
prevăzute de lege pentru reprezentantul legal.
1.2 Instituția reprezentării în dreptul public
După cum am observat anterior, în dreptul privat instituția reprezentării îmbracă mai
multe ipostaze88, dintre care amintim : reprezentarea legală (tutela și curatela persoanei fizice,
reprezentarea ope legis a persoanei juridice de către administrator sau de către altă persoană
desemnată în acest sens…ș.a.), reprezentarea convențională care se manifestă în dreptul material
civil prin contractul de mandat și instituția administrării bunurilor altuia, iar în d reptul procesual
civil, menționăm mandatul judiciar acordat unui avocat în baza încheierii contractului de
asistență judiciară, sau mandatul judiciar dat unui mandatar neavocat, în condițiile legii, și
reprezentarea judiciară care presupune instituirea tut elei, curatelei prin intermediul unei hotărâri
judecătorești sau desemnarea unui apărător, la cererea părții interesate, de către instanța de
judecată, în baza legii ajutorului public judiciar. Tot în acest sens, putem menționa și instituirea
curatelei jud iciare speciale , în cazurile prevăzute de lege, de către instanțele de judecată.
În cazul dreptului public , geneza instituției reprezentării trebuie învederată în strânsă
legătură cu evoluț ia organizării statale. Astfel, în antichitate cu precădere în cet ățile măreței
Hellada, poporul participa în mod direct și nemijlo cit la procesul de guvernare a polisului (forma
în care subzista statul în antichitate). Această formă de guvernare este cunoscută în literatura de
specialitate sub denumirea de democrație directă sau democrație ateniană .
Democrația este definită ca fiind acel tip de organizare politică sau formă de
guvernământ în care poporul, respectiv cetățenii, în mod nediscriminatoriu (indiferent de avere,
origine, pregătire profesională…ș.a.), dețin sau controlează puterea politică, participând la
guvernare în mod direct (democrație directă) sau indirect, prin reprezentanți sau aleși
(democrație reprezentativă).
De asemenea, democrația mai este considerată și acea teorie a suveranită ții potrivit căreia
baza ultimă a autorității politice este puterea fiecărui cetățean de a se guverna el însuși. La
origine, democrația a însemnat guvernarea de către popor, fapt ce rezultă, de altfel și din
etimologia89 cuvântului democrație .

88 În ceea ce privește dreptul public reprezentarea izvorăște , de regulă, din lege și din convenție, fiind astfel exclusă
reprezentarea judiciară în domeniul dreptului public , cu excepția reprezentării părților în procesul penal de un
avocat, potrivit situațiilor prevăzute de legislația procesual penală referitoare la acordarea asistenței juridice
obligatorii. Referitor la reprezentarea convențională în dreptul public, avem în vedere desemnarea aleșilor în
funcțiile de conducere prin intermediul sufragiului, în sensul că între electorat și cei aleși se naște un contract sau un
cvasicontract asemănător cu contractul de mandat din dreptul civil, supus însă unui regim de drept pub lic.
89 Etimologic, cuvântul democrație, se compune din alăturarea etimoanelor grecești: ” demos ”,care înseamnă popor,
și “cratos ”care înseamnă putere, ceea ce s -ar traduce ca puterea poporului. Într -adevăr genialitatea grecilor a constat
în găsirea regimului politic care a permis participarea întregului demos la luarea deciziilor privitoare la organizarea
politică, juridică, econom ică și socială a polisului. Astfel, că deși nu putem preciza cu exactitate datele certe ale

48
Paternitatea acestui regim politic în forma sa genuină este atribuită, pe bună dreptate,
vechilor greci al căror geniu nativ, s -a dovedit a fi unicul capabil să elaboreze varianta optimă
prin care întregul demos să participe în mod direct și nemijlocit la procesul de guvernare al
polisului. În acest sens, celebrul filosof german Nietzsche afirm a că în cetățile grecești trăia un
popor de genii care și -a petrecut întreaga -i existență filosofând.
În istoria omenirii au existat numeroase forme de guvernământ , însă cele mai importante
sunt cele consemnate de Aristotel în Etica nicomahică : monocrația sau monarhia, oligocrația și
democrația. Despre democrație, Aristotel, afirma că dintre toate formele corupte de guvernământ
este cea mai puțin rea , în accepțiunea lui regalitatea fiind cea mai bună, iar timocrația cea mai
rea.
Cert este că în urma aplicării acestor forme de guvernământ în practica obiectivă a
statelor lumii, d emocrația s-a impus în mod firesc ca o vehementă contrareacție la sistemele
autoritariste monocrate și oligocrate, ce au traumatizat în mod ireversibil ist oria întregii
umanități, lăsând răni adânci și deschise încă. Aceste regimuri politice autoritariste instituiau
veritabile tiranii prin concentrarea întregii puteri în mâinile unei minorități care subjuga astfel
marea majoritate generând , nu de puține ori , injustiții flagrante resimțite la nivelul întregii
societăți.
Revenind la democrația directă acel “miracol grecesc” c are exista în Atena lui Pericle , în
vremurile în care domneau isonomia (egalitatea în fața legii) și isegoria (dreptul egal de a vorbi
în adunări) iar conducătorii erau desemnați prin tragere la sorți, vom constata că participarea
directă și nemijlocită a demosului la luarea deciziilor era posibilă datorită dimensiunilor reduse
ale teritoriului de stat și a densității demograf ice scăzute a populației ateniene.

apariției celor trei regimuri politice clasice (democrația,oligocrația și monocrația), în decursul istoriei, omenirea s -a
orientat gradual către democrație, aceast a dovedindu -se mai convenabilă “celor mulți” (adică poporului), datorită
caracterului mai ușor tolerabil al acesteia, în comparație cu celelalte două regimuri politice. Caracterul tolerabil al
democrației rezidă din însăși esența acesteia, – din egalitat e și din supremația dreptului juridic, – dar mai ales, din
justa și legitima aplicare a dreptului (în sensul că legea trebuie să fie aplicată în mod egal/unitar pentru toți). Tocmai
de aceea, societățile în care au existat inegalități profunde ( exempli gra tia – societatea sclavagistă romană), nu au
rezistat trecerii timpului. Atragem atenția că egalitatea despre care facem vorbire nu trebuie să fie aparentă, la nivel
principial (numai pe hârtie), ci reală, altfel nu avem de -a face cu o democrație veritabilă , ci cu o pseudodemocrație
sau un simulacru al acestui regim politic. În prezent marea majoritate a statelor lumii a adoptat acest regim existând
desigur și excepții puține ca număr, cum ar fi: Republica Populară Chineză, Coreea de Nord, Federația
Rusă…. ș.a.m.d. În privința caracterului tolerabil al democrației, reținem și afirmația celebrului om politic britanic
Winston Churchill (1874 -1965), potrivit căreia “ Democrația este un sistem politic prost, cel mai bun însă dintre cele
pe care omenirea le -a inv entat până acum .” Au fost aduse însă și critici deloc neglijabile dintr -o anumită
perspectivă. Astfel, conform unor opinii democrația a fost asociată cu cârmuirea de către “prostime” sau „gloată”, cu
subordonarea rațiunii față de pasiuni în viziunea lui Pl aton, sau privită ca o sursă constantă de tulburărări și acte
politice nechibzuite în viziunea lui Aristotel. Thomas Hobbes, pe la 1600, succedat de Hegel două sute de ani mai
târziu, afirmau că nu întotdeauna voința majorității/a celor mulți, este și cea bună, criticând astfel modalitatea prin
care sunt luate deciziile politice în democrație. Prin intermediul acestor afirmații, Hobbes și Hegel, achiesează la
concepția elitistă a lui Euripide care se întreba – “cum ar putea dirigui pe drumul cel drept cetat ea, demosul
neînzestrat cu dreaptă judecată ?”

49
Desigur că odată cu cresterea demografică și mărirea granițelor statale participarea
întregului popor la luarea deciziilor în mod direct si nemijlocit nu a mai fost posibilă. Soluția
salvatoare a venit atunci prin înf iințarea institu ției delegării (reprezentării) prin intermediul
căreia poporul își desemna un număr rezonabil de mandatari care să -i exprime din punct de
vedere juridico -politic voința suverană.
Astfel, apare mandatul de drept public90acordat de electorat aleșilor î n foru rile de
conducere statale, și partidele politice , privite din ipostaza de “organizatori ai corp ului electoral”
potrivit lui J. Gicquel, sau din prozaica ipostază de “actori ai competiției pentru putere”, în
accepțiunea lui P. Pactet. În acest sens, F. Borella afirmă că partidele s -au născut din democrația
reprezentativă și vor dispărea odată cu ea.91
La rândul său, statul în condi țiile în care explozia demografică a determinat mărirea
granițelor teritoriale, nu mai putea , în condiții optime , să exercite actul de guvernare , așa că a
recurs la deconcentrare și descentralizare.
În baza principiului deconcentrării , statul prin interme diul unor servicii exterioare , își
prelungește puterea la nivel local, sub stricta autoritate a administrației publice centrale. Drept
urmare, apare instituția denumită tutelă administrativă , o modalitate prin care instituția
reprezentării se manifestă în dreptul public. Constituția României în articolul 123 alin. (2)
precizează că prefectul este reprezentantul guvernului în plan local și conduce serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale d in
unitățile administrativ -teritoriale. Asta însemnă că “tutorele administrativ ” numit de
administrația publică centrală, în plan local, este prefectul.
Privitor la principiul descentralizării, acesta instituie o altă formă de reprezentare a
statului în plan local, în sensul că descentralizarea presupune transferul unor competențe ale
administrației publice centrale către administrația publică locală. Descentralizarea poate fi de
două feluri : teritorială și funcțională.

90 Reprezentarea prin intermediul mandatului acordat de electorat poate fi sintetizată prin conc epția hobbesiană
potrivit căreia – unus homo sustinet plures personas (o singură persoană reprezintă o colectivitat e), – concepție la
care ne raliem întrutotul, deoarece prin intermediul mandatului, alesul reprezintă colectivitatea, care , în calitate de
unică titulară a suveranității îl desemnează pe acesta s -o reprezinte. O importantă diferență dintre reprezentare, ca
instituție a dreptului privat, și reprezentarea din dreptul public, constă în faptul, că întotdeauna în cazul mandatului
de drept public mandatarul va reprezenta o colectivitate, în timp ce în cazul dreptului privat, de regulă, mandatarul
sau reprezentant ul reprezintă o singură persoană. De asemenea, o caracteristică aparte a dreptului public, în general,
și a dreptului constituțional, în special, mai constă și în existența instituțiilor reprezentative fundamentale, care își au
izvorul în suveranitatea pop orului și exercită actele de conducere în numele și pe seama acestuia. Aceste instituții
sunt configurate în așa fel încât să corespundă celor trei mari puteri existente în stat (puterea legislativă, puterea
executivă și puterea judecătorească). Așadar, în vederăm exemplificativ câteva dintre acestea, precum: parlamentul
(puterea legislativă), instituția șefului de stat, guvernul și alte organe ale administrației publice locale (puterea
executivă) și instanțele judecătorești și parchetele (ca exponente princ ipale ale puterii judec ătorești).
91 A se vedea George Șerban (coord.) , Sistemele electorale și partidele politice , p. 251, Ed. Muntenia & Leda,
Constanța 2000

50
Cu a jutorul acestor forme de reprezentare specifice dreptului public, d emocrația a
continuat să existe , prin metamorfozarea democrației ateniene în democrația reprezentativă ,
care este caracteristică în prezent majorității statelor democratic e ale lumii printre care se numă ră
și România.
Există în timpurile noastre o dorință nostalgică a politologilor și juriștilor de pretutindeni
de întoarcere la democrația ateniană (directă). Aceștia apreciază că într -un viitor nu foarte
îndepărtat ideea reinstaurării democrației originare nu va mai reprezenta o utopie, deoarece
fiecare dintre noi vom deține un computer cu acces la internet și datorită dezvoltării tehnologiei
informatice fără precedent din ultimele decenii , dublată de o instruire corespunzătoare a
elect oratului, vom putea participa din nou la “lucrările cetății ” așa cum o făceau vechii greci.
În contemporaneitate , Elveția este singurul stat care are o democrație semidirectă ,
apropiată ca formă de cea ateniană , însă acest lucru este posibil datorită carac teristicilor acestui
stat (suprafață mică și o populație de circa 7 -8 milioane de locuitori).
2.Etimologia termenului “mandat”
Dintre toate mijloacele prin care ia naștere raportul juridic de reprezentare , cele mai
uzitate și totodată cele mai importante sunt: contractul de mandat în dreptul civil, mandatul
judiciar dat unui avocat sau unui neavocat, în vederea reprezentării în justiție și mandatul de
drept public acordat alesului de către electorat în urm a unor proceduri electorale.
Din punct de vedere etimologic , rădăcinile termenului “mandat ” trebuiesc căutate în
istoria dreptului roman, așa cum se întâmplă de altfel cu întreg repertoriul terminologic juridic
contemporan. Există mai multe opinii referitoare la originea etimologică a cuvântului “mandat ”.
Într-o primă ipoteză , se afirmă că termenul „mandat ” vine de la cuvintele latine
„manum dare ” care înseamnă „a pune în mână, a încredința ” pentru că în trecu t mandatarul
obișnuia a -și pune mâna sa în mâna mandantului, ca semn al credinței ori de câte ori mandatarul
era împuternicit să încheie un act juridic pe seama mandantului. De aceea, datorită puternicului
caracter intuitu personae mandatul este considerat un „contract de încredere”.
Nu împărtășim a ceastă opinie , întrucât vizează modul în care se încheia contractul de
mandat și nu semnificația reală a termenului “mandat” . Încheierea contractului prin simpla
strângere de mână nu era o modalitate specifică numai contractului de mandat, ci reprezenta
regula în materia încheierii contractelor în dreptul roman. Georg Wilhelm Friedrich Hegel
(27.08.1770 – 14.11.1831) considerat cel mai de seamă reprezentant al idealismului în filosofia
secolului al IX -lea și conform părerilor unor prestigioși experți în filosofie chiar cel mai mare
filosof al lumii, afirma în acest sens, că „ lumea greacă și lumea romană au fost două lumi
profund etice, în care onoarea era la mare cinste ”. De aceea, romanii încheiau contrac tele prin

51
simpla st rângere de mână și rostirea unor jurăminte sacre ( sacramentum ) în prezența a cel puțin
doi martori . Pe bună dreptate putem afirma că cel puțin în acele vremuri de început contractul
reprezenta “legea cuvântului dat și respectat ”, atât încheierea cât și executarea contractului
bazându -se exclusiv pe încrederea dintre cocontractanți (dominus negotii ).
Desigur că alături de moralitatea și onorabilitatea desăvârșită de care dădeau dovadă
romanii, un rol determinant în orientarea acestora către această modalitate de a pecetlu i
convențiile dintre ei, l -a avut și faptul că suporturile materiale (gen hârtia sau papirusul ) erau rare
și foarte scumpe92 și în consecință nu se aflau la îndemâna oricui pentru a fi folosite la scară
largă. Din aceste considerente învederate mai sus, este lesne de înțeles că contractul în formă
scrisă ( litteris ), reprezenta o excepție în dreptul roman , regula fiind după cum am amintit
anterior, contractul verbal încheiat prin simpla strângere de mână în prezența a cel puțin doi
martori, care avea rolul de a consfinți legământul/raportul obligațional (vinculum juris ), nefiind
necesare alte probe precum înscrisurile constatatoare ( instrumentum probationis ) pentru a
demonstra nașterea raportului juridic inter partes .
În cazul celei de -a doua ipoteze , potrivit unor reputați specialiști93 cuvântul „mandat” ar
proveni de la verbul latin „ mandare ” care înseamnă „a porunci”. Și aceast ă ipoteză este eronată,
deoarece scapă din vedere mandatul de drept privat în care părțile sunt pe picior de egalitate
juridică (libere să încheie sau, să nu încheie contractul și să convină modul î n care acesta va fi
executat). Considerăm că a ceastă opinie face referire în mod e xclusiv la mandatul de drept public
și se mulează pe afirmațiile făcute de profes orul Emil Molcuț, care afirmă în cadrul cursului de
“Drept privat roman”94 că mandata alături de edicta , decreta și rescripta făcea parte din cadrul
celor patru constituțiuni i mperiale, actele juridice emise de împărat. Mandata desemna în
viziunea profesorului mai sus amintit, instrucțiunile date de împărat înalților funcționari de stat
în domeniul administrativ cât și în cel penal, o modalitate prin care împăratul delega o seri e de
sarcini și atribuțiuni, desigur trasând anumite directive în limitele cărora mandatarii puteau să
acționeze.
În fine, î n cazul celei de -a treia ipoteze pe care o lansăm și susținem ca fiind cea
corectă, cuvântul „mandat ” a apărut prin asocierea etimoanelor latine : manus – care înseamnă
“mână”, și datio – care înseamnă „a da”. Considerăm astfel că termenul “mandat ” se referă la un

92 La romani magistraturile se dobândeau prin elecțiune și dacă inițial conform legilor tabelare au practicat votul pe
buletine ( tabella ), din cauza faptului că suporturile materiale de scris erau foarte rare și scumpe deopotrivă, au optat
pentru votul deschis prin aplauze sau aclamații. Pentru dezvoltări a se vedea George Șerban (coord.), Sistemele
electorale și partidele politice , p. 17, Ed. Muntenia & Leda, Constanța 2000
93 Alexandresco Dimitrie, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în comparație cu legile vechi,
p. 548, vol. IX, Tipografia Cartea Medicală, București 1926
94 A se vedea Emil Molcuț , op.cit ., pp. 50 -51

52
transfer/delegare de putere95, întrucât manus în concepția romanilor era simbolul puterii ,
mâna fiind cea care mânuia sabia în luptă ș i satisfăcea astfel tendințele expansioniste romane,
prin intermediul aceluiași manus în epoca veche era desemnată puterea în virtutea căreia pater
familias își conducea familia, de asemenea, tot manus era denumit ă și puterea bărbatului asupra
femeii în cazul căsătoriei cu manus , mancipio era putere a pe care o exercita cumpărătorul asupra
fiului de familie ( fillius familiae ) cumpărat , manumissio era procesul de dezrobire al sclavului
(servus ) de către stăpân ( dominus ) și în sfârșit , emanciparea care într -o traducere ad litteram
înseamnă “scoaterea de sub mâna sau de sub puterea ” lui pater familias a fiului de familie, de
către însuși pater familias prin intermediul a trei mancipațiuni (vânzări) succesive și două
dezrobiri vindicta , în urma cărora fiul devenea independent din punct de vedere juridic ( sui
juris).
Aducem ca argument în favoarea ipotezei noastre , pe lângă cele expuse mai sus și faptul
că în practica judiciară actuală atunci când se vorbește de contractul de ma ndat și de probarea
acestuia se utilizează noțiunea de împuternicire . Atât mandatul de drept public cât și mandatul
de drept privat sunt de fapt niște împuterniciri date în vederea reprezentării , de către electorat , în
cazul mandatului d e drept public , sau de către o persoană fizică ori juridică , în cazul mandatului
de drept privat.
2.1 Noțiune a de mandat
Din punct de vedere noțional , mandatul este definit numai de dreptul privat . În acest sens
articolul 2009 din N .C.C., definește mandatul ca fiind acel contract prin care o parte, numită
mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită
mandant.
Una dintre deosebirile fundamentale dintre contractul de mandat din dreptul roman și
contractul de mandat din dreptul privat contemporan, constă în faptul că în dreptul roman96
contractul de mandat putea să aibă ca obiect atât unul sau mai multe acte juridice, cât și unul sau
mai multe fapte materiale , în timp ce contractul modern de mandat nu poate avea ca obiect decât
încheierea unuia sau mai multor acte juridice, faptele materiale putând avea în acest caz numai
un caracter accesoriu .
De asemenea, contractul de mandat din dreptul roman la început nu putea fi conceput
decât cu ti tlu gratuit, altminte ri eventualul caracter oneros atribuit de părți acestuia , transforma

95 Prin expresia transfer de putere, ne referim de fapt la un transfer de personalitate sau capacitate juridică ,
deoarece, în plan strict intelectual, personalitatea juridică a reprezenta tului (mandantului) este transferată
reprezentantului (mandatarului), în cazul acestuia din urmă creându -se un cumul juridic de personalitate – cumul
limitat de dimensiunea voinței juridice și exprimat de cauza mandatului. În alte cuvinte, se acreditează ficțiunea
conform căreia m andatarul este un simplu instrument prin intermediul căruia se manifestă juridicește mandantul, de
aceea se consideră că terțul , la încheierea unui act juridic , tratează în fapt cu mandatarul, iar în drept cu mandantul .
96 A se vedea Emil Molcuț , op. cit ., pp. 311 -314

53
mandatul într -o locațiune de servicii. Spre sfârșitul epocii clasice contractul de mandat putea fi
încheiat și cu titlu oneros. Spre deosebire de mandatul prevăzut de dreptul roman, contractul de
mandat modern poate fi atât cu titlu gratuit97, cât și cu titlu oneros98.
În privința mandatului de drept public (mandatului parlamentar) , care reprezintă
obiectul acestei lucrc ări, precizăm că nu există o definiție dată de C onstituție sau de vreo altă
lege, deși Constituția menționează acest term en în cuprinsul unor articole ( a se vedea în acest
sens articolele 63, 69, 70…….ș.a.). Nici regulamentele celor două Camere ale Parlamentului
României nu definesc mandatul deși fac referiri la acesta.
De aceea , sarcina definirii mandatului parlamentar revine literaturii de specialitate. În
cele ce urmează vom încerca să formulăm câteva con siderații teoretice în vederea elaborării unei
definiții corecte a mandatului parlamentar . Aceste considerații se impun deoarece termenul
mandat asemeni altor termeni juridici, are semnificații diferite în funcție de ramura de drept în
care este utilizat, de asemenea, chiar și în limbajul comun acest cuvânt comportă o multitudine
de înțelesuri.
Astfel că mandatul reprezintă o categorie juridică care este în mod tradițional specifică
dreptului civil , dar care în egală măsură este preluată și folosită de dre ptul parlamentar.
Aspectele comune ale mandatului de drept civil și ale mandatului parlamentar sunt reprezentate
de împuternicire și reprezentare.
Literatura de specialitate afirmă că principala deosebire constă în faptul că mandatul de
drept civil este u n contract, pe când mandatul parlamentar nu este un contract. Se invocă în acest
sens argumentul potrivit căruia dreptul constituțional, recte dreptul parlamentar nu operează cu
conceptul de contract, acesta fiind o instituție specifică dreptului civil , mandatul parlamentar este
rezultatul alegerilor parlamentare sau al desemnării99 în temeiul Constituției, tocmai de aceea
mandatul parlamentar excede oricărei convenții specifice dreptului civil.
Pe lângă deosebirea expusă mai sus, mai există o serie de alte deosebiri deloc neglijabile
din punctul de vedere al importanței, tocmai de aceea le vom prezenta în cele ce urmează.
Mandatul parlamentar se diferențiază de mandatul civil și prin conținut, as tfel conținutul
mandatului parlamentar este stabilit de Constituție fără posibilitatea de a se deroga de la
prevederile acesteia , în timp ce conținutul mandatului de drept civil este reglementat de norme

97 Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. În acest caz, mandatul este un contract
dezinteresat. Prezumția este relativă ( juris tantum ). Așadar, și între persoane fizice se poate încheia un contract de
mandat cu ti tlu oneros.
98 Mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros
99 Obținerea mandatului parlamentar prin desemnare reprezintă o derogare de la regula potrivit căreia mandatul
parlamentar este rezultatul unui proces electoral. Acest mod de obținere a l mandatului parlamentar se referă la
organizațiile aparținând minorităților naționale care nu reușesc să câștige prin intermediul sufragiului un loc în
parlament , deoarece nu obțin scorul electoral minim . De a ceea pentru a se asigura o reprezentativitate reală a
populației în Parlamentul României , li se acordă liderilor celor 18 minorități naționale câte un mandat parlamentar.

54
dispozitive de drept civil care permit părților să s tabilească conform propriei lor voințe chiar
derogând de la preceptele normative civile, existența și întinderea drepturilor subiective și a
obligațiilor ju ridice ce izvorăsc din contract, atâta vreme cât sunt respectate limitele impuse de
lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.
Mandatul parlamentar este întotdeauna expres, spre deosebire de contractul de mandat
care poate fi și tacit, potrivit N .C.C. De asemenea, mandatul parlamentar este general și nu
implică ratificarea actelor săvâșite în exerc itarea acestuia de către electorat. Alegătorii
nemulțumiți de prestația parlamentarului pe durata mandatului nu au la dispoziție decât o singură
măsură sancționatorie împotriva acestuia, și anume nealegerea acestuia într -o viitoare legislatură .
În fine, probabil una dintre cele mai importante diferențe dintre cele două noțiuni este
reprezentată de modalitățile de încetare . Mandatul parlamentar în actuala reglementare
constituțională nu poate înceta prin revocarea împuternicirii date de către mandant (elec torat) sau
prin renunțarea mandatarului la sarcina pe care și -a asumat -o prin contract, așa cum de altfel, se
întâmplă în cazul mandatului de drept civil.
Având în vedere cele expuse mai sus dar și faptul că noi considerăm că noțiunea de
mandat nu s -a înd epărtat foarte mult de sensul său originar , vom defini mandatul de drept
public/parlamentar ca fiind : un contract supus unui regim de drept public (drept constituțional),
încheiat între electorat și reprezentant (parlamentar), în care cel din urmă se oblig ă să-și
onoreze promisiunile făcute în campania electorală , promisiuni care au determinat electoratul
să-l mandateze pe acesta pe o durată determinată de timp în cadrul forului legislativ statal .
Desigur că se impun unele precizări pe care le vom învedera în cele ce urmează. Deși
majoritatea specialiștilor nu sunt de acord cu calificarea mandatului parlamentar drept contract
argumentând că termenul contract este o categorie specifică dreptului civil, noi suntem de părere
că mandatul parlamentar întrunește toate elementele specifice unui contract, în afară de
posibilitatea părților de a deroga de la conținutul prestabilit de normele constituționale. De aceea,
mandatul parlamentar este un contract atipic supus unui regim de drept public .
În ceea ce privește nepotrivita utilizare a noțiunii de contract cu referire la mandatul
parlamentar, așa cum ar afirma unii, reamintim că acesta nu ar fi primul “împrumut ” de acest gen
pe care dreptul public îl face. În trecutul nu foarte îndepărtat au fo st preluați și resemnificați d in
dreptul civil termeni precum, sezină și tutelă .
Astfel, sezina în mod tradițional este o instituție a dreptului civil succesoral, însă acest
lucru nu a reprezentat un impediment pentru marii constituționaliști și administrativiști în a
prelua termenul și a -l introduce în dreptul public unde subiectele d e sezină100, sunt acele subiecte

100 Pentru detalii a se vedea Antonie Iorgovan, Noua lege a contenciosului administrati v. Geneză, explicații și
jurisprudență , pp. 115 -116, Ediția a II -a, Ed. Kullusys, București 2006

55
de drept care pot sesiza , potrivit legii , Curtea Constituțională a României în cazul dreptului
constituțional , iar în cazul dreptului administrativ, subiectele de drept prevăzute de L egea
554/2004 a Contenciosului a dministrat iv care pot sesiza prin intermediul unor acțiuni judiciare
insta nțele de contencios administrativ dacă consideră că au fost vătămate sau lezate într -un drept
sau interes legitim al lor, de către o autoritate publică , printr -un act administrativ sau prin
nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, în condițiile legii.
Menționăm că pe lângă subiectele de sezină obișnuite (sau ordinare) , adică persoanele
fizice și persoanele juridice care au fost lezate în drepturile sau interesele lor legitime prin actel e
administrative, legea contenciosului administrativ mai recunoaște legitimare procesuală activă
(legitimatio ad causam ) și Avocatului Poporului, Ministerului Public, Agenției Naționale a
Funcționarilor Publici , Prefectului, Autorității publice emitente a unui act administrativ uni lateral
nelegal, precum și oricărui alt subiect de drept public, în condițiile legii 554/2004 și ale legilor
speciale.
Tutela este un alt termen juridic t radițional al dreptului privat, mai exact al dreptului
familiei , reprezentân d o măsură de protecție a persoanelor fizice care nu dispun de
discernământul necesar pentru a -și administra propriile bunuri și interese.
Acest termen a fost preluat de dreptul administrativ, unde controlul de tutelă sau
instituția tutelei administrative101 reprezintă acel control exercitat de reprezentantul Guvernului
la nivel județean , adică de către prefect asupra legalității actelor juridice emise de autoritățile
administrației publice locale: consiliile locale, primari, consiliile județene și președinții
consiliilor județene.
De asemenea, reamintim și faptul că termenul „culpă” are semnificații diferite în funcție
de ramura de drept în care este folosit . Astfel, dacă în dreptul civil (jus civi lae) prin culpă se
înțelege vinovăție în general, în cazul dreptului penal ( jus poenalis ), prin culpă se înțelege alături
de intenție și praeterintenție, o formă specifică de vinovăție (cea de -a dou a) care presupune lipsa
intenției cu ocazia săvârșirii une i infracțiuni.
În ceea ce privește natura contractuală a mandatului parlamentar mai reținem și faptul că
poporul organizat în circumsc ripții în calitate de unic dețină tor al suveranității îl învestește pe
reprezentant prin intermediul elecțiunii (alegeril or) cu o funcție de autoritate publică, pentru ca
acesta să își îndeplinească promisiunile făcute în campania electorală, promisiuni care au convins
poporul să -i acorde votul.
Prin urmare, raportul juridic de reprezentare dintre electorat și parlamentar capătă o
veritabilă natură sinalagmatică, în care obligația principală a electoratului se execută uno ictu

101 Pentru detalii a se vedea Anton Trăilescu, Alin Trăilescu, Legea contenciosului administrativ. Comentarii și
explicații , pp. 54 -56, Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București 2014

56
(instantaneu) în momentul votului, dacă candidatul sau partidul reușește să convingă electoratul
prin intermediul pl atformei de guvernare, iar obligația alesului se execută prin prestații succesive
pe durata mandatului acordat.
Principalele atribuții ale parlamentarului pentru care a primit împuternicirea din partea
electoratului , constau în principal în crearea cadrulu i legislativ propice unei guvernări optime , iar
în plan secundar, indirect prin exercitarea unor acte de guvernare, fiind cunoscut faptul că
Parlamentul este cel care acordă vot ul de învestitură formulei guvernamentale întocmite de
președinte și premier.
Obligația alesului este însă una imperfectă, deoarece electoratul în calitate de creditor al
obligației nu dispune de mijloace eficiente sancționatorii pentru a -l constrânge pe parlamentar
să-și onoreze promisiunile făcute în campania electorală, desfășurar ea alegerilor odată la patru
ani nu po ate reprezenta sub nicio formă o sancțiune suficientă în acest sens, deoarece reprezintă
prea puțin în materie sancționatorie și intervine mult prea târziu în timp.
De aceea, în literatura de specialitate se afirmă că după alegeri nu există niciun raport de
subordonare între ales și electorat, deși adăugăm noi, ar trebui să existe o datorie de respect față
de aleși din partea mandatarului, și chiar o serie de măsuri de control pe durata celor patru ani de
mandat, astfe l încât poporul să poată interveni la momentul oportun în cazurile necesare pentru a
preîntâmpina eventualele dezastre politice, sociale sau economice ireparabile, care pot apărea în
urma unor conduite iresponsabile ale aleșilor.
Precizăm că mandatul parlamentar se deosebește de celelalte funcții și demnități publice
între care le includem și pe cele administrative. Costituția României dispune în cadrul articolului
61, alin. (1) că Parlamentul reprezintă autoritatea supremă politco -juridică a țării, to cmai de
aceea calitatea de parlamentar este una specială în rapo rt cu toate celelalte funcții sau demnități
publice. De asemenea, menționăm că Constituția folosește termenul mandat atât în legătură cu
parlamentarul, cât și cu referire la Parlament ca insti tuție (Adunarea Parlamentară sau cele două
Camere).
2.2 Accepțiunile juridice102 ale termenului “mandat”
Cuvântul „mandat” îmbracă anumite înțelesuri în funcție de ramura juridică în care este
uzitat, după cum urmează:

102 Pe lângă accepțiunile juridice, termenul mandat îmbracă și o serie de accepțiuni nejuridice, precum: mandat
poștal, mandat telegrafic, mandat -scrisoare sau mandat de plată (instrument prin intermediul căruia se ef ectuează
diverse plăți). De asemenea, pentru a evidenția bogăția polisemantică cu care este înzestrat acest termen, precizăm
că se vorbește din perspectiva religiei creștine despre un mandat special , pe care Iisus Hristos l -ar fi acordat
apostolilor săi, p entru ca aceștia să răspândească în lume vestea minunată că Împărăția Cerurilor și -a deschis porțile
pentru toți aceia care se vor pocăi și vor îmbrățișa calea cea dreaptă, legea lui Dumnezeu.

57
A. În dreptul internațional public, mandatul reprezintă instituția juridică creată de Liga
Națiunilor Unite, după Primul Război Mondial, ca soluție pentru teritoriile de peste mări și țări
ce-au aparținut Germaniei și Turciei (țări din Africa, Pacific și Orie ntul Mijlociu), prin care s-a
stabilit un regim juridic special aplicabil acestora , reglementat în dispozițiile articolului 22 din
statutul Ligii Națiunilor Unite .
Mandatul era exercitat de către puterile învingătoare din Primul Război Mondial asupra
unor teritorii considerate in capabile de a se guverna. După cel de -al doilea război m ondial,
mandatul a fost înlocuit cu tutela care este reglementată în dispozițiile art icolelor 75 -85 din Carta
O.N.U. În prezent, nici mandatul și nici tutela nu ma i sunt de actualitate, ambele instituții fiind
soluții juridice corespondente necesit ăților ce izvorau din procesul de decolonizare.
B. În dreptul procesual penal, termenul este utilizat în mai multe situații. Astfel, articolul
265 din N.C.P.P denumește mandat de aducere , instituția prin intermediul căreia organul de
urmărire penală sau instanța de judecată prin constrângere ( manu militari ) aduc în fața lor
persoana fizică sau juridică, care fiind anterior citată, nu s -a prezentat, în mod nejustificat, iar
ascultarea ori prezența acesteia este necesară, sau dacă nu a fost posibilă comunicarea
corespunzătoare a citației și împrejurările indică fără echivoc că persoana se sustrage de la
primirea citației. Suspectul sau inculpatul poate fi adus cu mandat de ad ucere, chiar înainte de a
fi chemat prin citație, dacă această măsură se impune în interesul rezolvării cauzei.
De asemenea, prin mandat de aducere se înțelege și documentul ( instrumentum ) cu
caracter oficial , adică suportul material de hârtie pe care se consemnează dispoziția organului de
urmărire penală sau a instanței (a judecătorului de drepturi și libertăți) și al cărui conținut
corespunde prevederilor articolului 265 , alin. (8) din N.C.P.P.
O altă situație în care dreptul procesual penal uzează de cu vântul mandat, este percheziția
care poate fi domiciliară, corporală, informatică sau a unui vehicul. Mandatul de percheziție
reprezintă dispoziția dată de judecătorul de drepturi și libertăți în cursul urmăririi penale, la
cererea procurorului, sau în cur sul judecății, dispoziția dată de instanța învestită cu judecarea
cauzei, din oficiu sau la cererea procurorului, dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la
săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană ori la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce au
legătură cu o infracțiune și se presupune că percheziția poate conduce la descoperirea și
strângerea probelor cu privire la această infracțiune, la conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii
sau la prinderea suspectului sau inculpatului.
Mandatul de percheziție este necesar numai în cazul efectuării percheziției domiciliare
sau a celei informatice. Și în acest caz prin mandat de percheziție se înțelege și documentul cu
caracter oficial întocmit conform articolului 158 , alin. (7) din N.C.P.P.

58
În caz ul metodelor speciale de supraveghere tehnică utilizate de dreptul procesual penal,
de asemenea, ne re întâlnim cu noțiunea de mandat. De această dată, mandatul de s upraveghere
tehnică reprezintă o autorizare dată de judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi
penale, la cererea procurorului, în vederea efectuării unor acte de supraveghere tehnică . De
asemenea, și în acest caz ne aflăm în prezența celor două ipostaze ale a ctului juridic, adică
autorizarea în sine, și documentul oficial care consemnează autorizarea pentru conformitate cu
legea.
Un alt caz foarte cunoscut publicului larg în care dreptul procesual penal recurge la acest
termen, este cel al dispunerii măsurii arestării preventive. În condițiile prevăzute de articolul 223
alin. (1), lit. a -d și alin. (2), condiții ce atestă un grad rid icat de pericol social pe care -l prezintă
inculpatul, și numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculp atul a săvârșit o
infracțiune, se dispune de către judecătorul de drepturi și libertăți în cursul urmăririi penale, de
către judecătorul d e cameră preliminară în procedura de cameră preliminară, sau de către instanța
de judecată în fața căreia se află cauza, în cursul judec ății, măsura arestării preventive prin
intermediul unei încheieri motivate. .
În baza încheierii i se eliberează organulu i însărcinat cu punerea în executare a măsurii,
un mandat de arestare preventivă, al cărui conținut trebuie să respecte prevederile articolului
230 alin. (1). În acest caz, mandatul de arestare reprezintă documentul oficial ( instrumentum )
prin care organele însărcinate cu punerea în executare a măsurii dispuse prin încheiere iau act de
măsura preventivă pe care trebuie s -o pună în aplicare și procedează în consecință, potrivit
dispozițiilor legale. În sfărșit, o altă situație la fel de cu noscută publicului larg în care se vorbește
de mandat în procesul penal, este cea a mandatului de executare a dispozițiilor cuprinse în
hotărârile judecătorești penale rămase definitive. Astfel , potrivit articolul ui 555 din N.C.P.P.,
mandatul de executare reprezintă instrumentul prin care se pune în executare pedeapsa închisorii
sau pedeapsa detențiunii pe viață față de persoana condamnată printr -o hotărâre judecătorească
penală definitivă, de către organele prevăzute de lege și printr -o procedură aflată î n strictă
conformitate cu legea. Și în acest ultim caz, prin mandatul de executare mai înțelegem și
înscrisul oficial care consemnează dispozițiile hotărârii judecătorești penale definitive ce
trebuiesc puse în executare.
C. În dreptul civil, mandatul este un contract prin care o parte, numită mandatar, se
obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant
(potrivit articolului 2009 din N.C.C.).
În dreptul procesual civil , mandatul judiciar reprezintă împuternicire a dată unui avocat
sau neavocat, de către o persoană, în vederea reprezentării acesteia în cadrul procesului judiciar.

59
Persoana juridică în procesul civil nu poate fi reprezentată de un mandatar neavocat, ci numai de
un avocat, consilier juridic sau de că tre reprezentantul legal al acesteia, potrivit legii.
D. În dreptul public intern, se vorbește despre mandatul parlamentarului, mandatul
șefului de stat, mandatul primarului, ș.a. m.d.
Ne vom opri însă, la mandatul parlamentarului, pe care l -am definit mai sus. Acesta este ,
așa cum am afirmat anterior, un contract atipic supus unui regim de drept public a cărui esență
constă în generarea raportului de reprezentare a electoratului în forul legislativ statal, de către
persoana desemnată în acest sens prin alegeri .
Dreptul doctrinar face referire la două modalități de reprezentare a guvernaților de către
guvernanți și anume, mandatul imperativ și mandatul reprezentativ.
Potrivit wikipedia, mandatul imperativ este puterea cu care e delegat un individ sau o
organizație aleasă cu scopul de a îndeplini o acțiune definită într -un anumit termen și într -o
anumită manieră , de la care nu se poate deroga. Iar în caz de neîndeplinire a acțiunii ori de
nerespectare a termenului sau a manierei în care aceasta trebuia realizată, individul sau
organizația care se face responsabil(ă) de aceste încălcări, poate fi revocat(ă).
În cazul parlamentarilor, mandatul imperativ a fost interzis în Franța din 1789 în scopul
de a bloca influențarea aleșilor de către popor. Cu toate acestea, în Franța în perioada Comunei
din Paris (1871) comunarzii au uzat de mandatul imperativ în pofida interdicți ei din 1789, cu un
succes atât de răsunător încât l -au determinat pe Karl Marx să afirme că: “comunarzii au luat cu
asalt v ăzduhul”. A fost prev ăzut în 1917 în Rusia pentru parlamentari, dar niciodată aplicat până
în 1989 în Ungaria. Este reglementat în prezent în unele state din Asia.
În România după model francez, mandatul imperativ este interzis în mod expres pentru
parlame ntari în dispozițiile articolului 69 din Constituția României, articol ce redă mimetic
dispozițiile articolului 27 din Constituția Franței.
Situat la polul opus, mandatul reprezentativ este un mandat care posedă proprietatea de
a fi general, liber și irev ocabil. Asta înseamnă că reprezentantul poate acționa în toate
domeniile după voia sa, fără a fi ținut să respecte vreun angajament luat față de alegătorii săi.
În actuala reglementare a Constituției României mandatul parlamentar nu poate fi decât
reprezentativ, iar acest fapt reiese din voința constituantului care consac ră nulitatea oricărui
mandat imperativ în dispozițiile articolului 69.
Opțiunea constituantului român poate fi explicată prin influența pe care dreptul francez o
exercită asupra dr eptului românesc, dar și prin faptul că, de regulă, teoriile clasice referitoare la
modul în care parlamentarii își exercită mandatele acordate de către electorat, asociază mandatul
imperativ cu regimurile politice autoritariste , iar mandatul reprezentativ este asociat (considerat
specific) regimurilor democratice.

60
3.Teoria mandatului imperativ și teoria mandatului
reprezentativ . Preliminarii
La confluența științelor juridice cu cele politice au apărut cele două teorii diametral opuse ,
relative la modalitățile în care „aleșii neamului” își exercită mandatele acordate de către
electorat. Astfel, pentru a determina natura mandatului parlamentarului trebuie să facem o
incursiune în filosofia politică în scopul de a identifica izvoarele cel or două doctrine antitetice
(mandatul imperativ și mandatul reprezentativ) , și de a înțelege cât mai bine mecanismele care
au stat la baza apariției acestora.
În acest sens, din perspectiva doctrinei dreptului constituțional instituția reprezentării în
democrația contemporană se sprijină pe două mari concepte , fundamentale , de asemenea , aflate
în opoziție : suveranitatea populară103 și suveranitatea națională . După cum un sistem
constituțional optează pentru un anumit tip de suveranitate dintre cele enumerate mai sus,
implicit optează și pentru una din formele de mandat corespondente tip ologiei de suveranitate
aleasă. Din acest punct de vedere, mandatul este imperativ în concordanță cu conceptul de
suveranitate populară, în timp ce mandatul reprezenta tiv este compatibil numai cu conceptul de
suveranitate națională.
Wikipedia definește suveranitatea ca dreptul sau prerogativa exclusivă ce constă în
exercitarea autorității politice (legislative, executive și judiciare) asupra unei zone geografice
sau/și asupra unui grup de persoane. Etimologic, termenul „suveranitate ” provine din latina
medievală – din termenul „superanus ”, care , derivă la rândul lui din latina clasică din „superus ”
care înseamnă „superior ”, și din conceptul grecesc „ Basileus ”.
De regulă, suveranitatea este socotit ă un atribut al statului (unul d intre cele trei elemente
alcătuitoare ale statului ), în acest sens , teoria generală a dreptului definește suveranitatea ca
drept al statului de a conduce societatea și de a stabili raporturi cu alte state . Termenul
suveranitate este o creație a veacului XV când publiciștii au derivat calitatea de superanus din
prepoziția super (deasupra) din dorința de a preciza poziția monarhului în raport cu ierarhia
feudală de atunci. În acele vremuri monarhul superanus se afla în postura de supremitas , adică
în poziția de nesubordonare (neatârnare) față de nimeni din ierarhia feudală internă. Această
concepție își trage seva din mult mai vechea convingere potrivit căreia monarhul este
exponentul divinității pe pământ. Orientare ce poate fi observată cu precădere în cazul
civilizațiilor antice sau a celor primitive închise.

103 Profesorul George Șerban afirmă că meritul indiscutabil al s uveranității populare este acela că” legitimează
dreptul poporului la insurecție”, pe care John Locke îl denumea „dreptul poporului de a solicita ajutorul cerului”. A
se vedea George Șerban (coord.), Sistemele electorale și partidele politice , pp. 45 -46, E d. Muntenia & Leda,
Consta nța 2000.

61
La romani, împăra tul era considerat trimisul zei lor, de aceea , se credea că el exercită actul
de guvernare al statului în numele și sub atenta îndrumare a acestora, în acest sens într -o
anumită etapă a istoriei statului roman (în epoca postclasică) împăratul a fost supranumit chiar
dominus et deus , adică stăpân și zeu. De asemenea, și în cazul triburilor primitive izolate se
poate observa o predilecție pentru menținerea acestei credințe conform căre ia conducătorul este
alesul zei lor, de aceea sunt realizate o serie de ritualuri prin care se aduc sacrificii în semn
mulțumire și prețuire a zeilor. În perioada monarhiilor absolutiste nu s-a pus problema titularului
suveranității . Monarhul se confunda cu statul, era suveran, iar în această calitate dispunea de
întreaga dimensiune a puterii de stat și nu dădea socoteală nimănui pentru că se considera că
deține104 puterea de la Dumnezeu.
Ulterior , puterea monarhului a fost limitată , înlesnindu -se astfel accesul la exercițiul puterii
unor categorii soci ale. Limitarea puterii monarhului s -a făcut prin intermediul constituți ilor. La
origine , constituția a fost o metodă de a -l face pe monarh să renunțe la a mai emite legi (o
autoamputare a puterii sale), iar la nevoie, în caz că acesta nu recunoștea faptul că cedase
puterea, i se ar ăta actul semnat (constituția).
În acest sens, constituția apărea ca un instrumentum probationis al operațiunii de cedare a
puterii de către monarh. De aceea , pe bună dre ptate, după acest moment s-a afirmat că
“monarhul domnește, dar nu guvernează”. Așadar, limitarea puterii monarhului a favorizat
emergerea maselor în avanscena vieții politice statale, în ipostaza de popor titular al suveranității
sau în ipostaza de structură compactă și abstractă denumită națiune, de asemenea, titulară a
suveranității.
3.1 Teoria clasică a mandatului im perativ
Teoria clasică a mandatului imperativ își trage proveniența din doctrina suveranității
populare a lui Jean Jacques Rousseau, dezvoltată în Contractul Social . În viziunea acestei
ideologii titul arul suveranității este poporul.

104 Se credea că Dumnezeu îl alegea pe monarh și -i acorda mandat (împuternicire) pentru a conduce în numele Său
statul și locuitorii acestuia, devenind astfel reprezentatul divinității în lumea muritorilor. Legitimitatea monarhului
izvora tocmai din acestă cr edință, propagată și între ținută în rândul poporului de către liderii ordinului sacerdotal.
Liderii clerului erau interesați în a menține această confuzie deoarece erau beneficiarii direcți ai acestui status quo ,
participau alături de monarh la actul de guvernare al societății, iar dacă interesele lor la un moment dat nu mai
coincideau cu cele ale monarhului, aceștia puteau interveni susținând că voia lui Dumnezeu s -a schimbat,
înlăturându -l în acest fel de la putere și punând pe altul. Practica desemnării monarhului de către șeful religiei (de
papă) și principiul succesiunii dinastice la tron își au obârșia în tradițiile poporului levit (evreu), mai exact în
legenda regelui David (Yahve a decretat ca după moartea regelu i, poporul israelit să fie cârmuit de către dinastiile
coborâtoare din David) și în faptul că numai papa în calitate de unic și direct urmaș al Sfântului Petru colporta și
efectiviza voința divinității supreme. Ulterior, odată cu laicizarea procedurilor de desemnare a conducătorului,
mirungerea va fi înlocuită de alegeri – l'election remplace le sacré . A se vedea George Șerban (coord.), Sistemele
electorale și partidele politice , p.31, Ed. Muntenia & Leda, Constanța 2000, George Șerban (coord.) , Introducere în
teoria contractului social, pp. 95 -100, Ed. Europolis, Constanța 1996

62
Afirmam în capitolul anterior că în literatura de specialitate există o controversă referitoare
la anumite diferențe de ordin noțional dintre popor și populație. Conform teoriilor normativiste,
poporul reprezintă totalitatea indivizilor care coexistă la un moment dat pe un anumit teritoriu,
iar populația desemnează comunitatea de indivizi care precede statului, între aceștia existând
legături de origine comună, cultură și limbă. În altă concepție, populația nu este un element
preexistent statului, ci este d eterminat de ordinea de drept care se instituie în acel stat, motiv
pentru care între popor și populație nu există nicio diferență, din populație făcând parte inclusiv
străinii și apatrizii care se supun acelorași norme juridice. În opinia noastră, fără a avea pretenția
de a tranșa în vreun fel disputa doctrinară învederată mai sus, considerăm că poporul reprezintă
suma indivizilor (cetățenilor)105 care trăiesc pe teritoriul unui stat. Poporul are o existență
concretă, iar suveranitatea este divizată în mod egal între membrii care alcătuiesc această
construcție socială.
Din perspectiva doctrine i suveranității populare se nasc următoarele consecințe : sufragiul
devine universal, votul fiind un drept al fiecărui cetățean, dedus din calitatea de deținător al unei
parcele de suveranitate ; democrația nu poate fi decât directă, deoarece titularul suveranității este
numai poporul (care se autoguvernează) ; în al treilea rând, puterea aparține celor din adunări,
adică poporului. Toate cele trei consecințe se află în interdependență. Astfel, că fiecare individ
ce intră în componența poporului deține o cotă parte ideală din suveranitate și prin intermediul
propr iei voințe cât și în virtutea acestei cote -părți ideale își desemnează prin vot parlamentarul.
În cazul mandatului imperativ, țara este divizată în circumscripții electorale, iar
parlamentarul în urma alegerilor devine reprezentantul circumscripției care l-a mandatat în forul
legislativ statal. Electorii din circumscripție pot oricând să -i retragă mandatul acestuia fără a fi
obligați să motiv eze măsura luată în vreun fel. Această teză este susținută de profesorii Ioan
Muraru și Elena Simina Tănăsescu106.
3.2 Teoria cla sică a mandatului reprezentativ
Teoria mandatului reprezentativ se bazează pe doctrina suveranității naționale a lui
Montesquieu, dezvoltată în Spiritul Legilor . De această dată titulară a suveranității este națiunea,
care spre deosebire de popor, este o entitate distinctă de indivizii ce intră în componența sa.
Ea nu se confundă cu suma cetățenilor care trăiesc la un moment dat pe un anumit
teritoriu, deoarece ea exprimă trecutul, prezentu l și viitorul, definindu -se prin considerarea
continuității generațiilor și a interesului general, care transced intereselor particulare. În viziunea

105 Ne referim exclusiv la cetățeni în ceea ce privește componența poporului, deoarece numai aceștia pot exercita
suveranitatea prin intermediul sufragiului, cetățenilor străini și apatrizilor nefiindu -le recunoscute drepturile exclusiv
politice (dreptul de vot și dreptul de a fi ales) în legislația românească .
106 A se vedea Ioan Muraru și Elena Simina Tănăsescu , Drept constituțional și instituții politice, pp. 89 -90, Vol.II.
Ed. C. H. Beck, București 2008

63
acestei teorii, națiunea apare ca o persoană juridică, cu o existență abstractă spre deosebire de
popor ca re are o existență fizică.
De asemenea, respectând caracteristicile persoanei morale, națiunea este autonomă, în
sensul că are voință proprie, diferită de cea a indivizilor ce o compun, drepturi și obligații
distincte de drepturile și obligațiile constitu ienților. De aceea, suveranitatea, în acest caz, este
dreptul exclusiv al națiunii, ea devine indivizibilă și inalienabilă.
Asemeni persoanei juridice, națiunea nu se poate exprima juridicește în mod direct, ci
numai prin intermediul unor reprezentanți, d e aceea în accepțiunea acesteia democrația nu poate
fi altfel decât reprezentativă , iar votul își pierde calitatea sa de drept subiectiv absolut devenind
o simplă funcție, pe care națiunea o încredințează numai acelora pe care îi consideră capabili s -o
exercite (cei care au bunuri, o profesie, plătesc impozite, ș.a.m.d.). Din această perspectivă
mandatul imperativ este interzis, reprezentarea putând îmbrăca numai forma mandatului
reprezentativ.
Și în cazul mandatului reprezentativ, țara este divizată în circumscripții electorale, iar
alesul este desemnat de către alegătorii din circumscripție , însă se consideră că acesta nu
reprezintă în mod exclusiv circumscripția, ci națiunea a cărei voință și interese exced
circumscripției.
Din punct de vedere teoret ic, revocare a parlamentarului este posibilă, însă nu de către
circumscripția care l -a mandatat. Drept urmare, ținând cont de caracterul indivizibil al
suveranității , concluzionăm faptul că ea aparține națiunii ca întreg și nicidecum individului în
particu lar, tocmai de aceea conform marelui principiu al simetriei juridice numai întreaga
națiune ar putea revoca mandatul parlamentarului, deoarece întreaga națiune i l -a acordat107. În

107 Încă odată, în cazul mandatului reprezentativ teoria intră în conflict cu practica, deoarece procedura de revocare
nu ar respecta principiul simetriei juridice enunțat în teorie. Deși teoria acreditează ficțiunea potrivit căreia m andatul
este acordat de națiune, în practică, parlamentarul este mandatat de circumscripție, care reprezintă numai un segment
din întreaga națiune. Prin urmare, firesc și simetric ar fi ca revocarea parlamentarului să fie făcută de aceeași
circumscripție c are i-a acordat mandatul acestuia. Și n icidecum, așa cum teoria susține, în mod greșit, ca procedura
revocării parlamentarului să vizeze mobilizarea tuturor circumscripțiilor electorale ale țării, doar pentru că teoria,
prin acreditarea ficțiunii conform căreia întreaga națiune îl mandatează pe parlametar, neagă în fapt, realitatea
potrivit căreia alegerile în vederea desemnării parlamentarului se desfășoară numai într -o circumscripție electorală a
țării. O soluție ar fi aceea ca în practică revocarea să s e facă tot de către circumscripția care l -a mandatat pe
parlamentar, iar prin ficțiune, simetric de altfel, să se considere că întreaga națiune i -a revocat acestuia mandatul . O
altă soluție , ar fi aceea prin care s -ar renunța la ficțiunea că acordarea mand atului este realizată de către națiune în
favoarea realității potrivit căreia națiunea este divizibilă, iar acordarea mandatului se face de către o diviziune a
acestei entități, adică de către circumscripția electorală . Pro tanto , în cazul acestei viziuni circumscripția ar fi cea
îndrituită să -i revoce mandatul parlamentarului. Procedura revocării mandatului acordat parlamentarului de către
electorat, în condițiile teoriei clasice a mandatului reprezentativ, este inaplicabilă în practică din mai multe
consi derente. În primul rând, orice procedură de revocare a unui parlamentar, din punct de vedere organizatoric și
mai ales economic ar echivala cu organizarea alegerilor prezidențiale, ceea ce din punct de vedere financiar ar
reprezenta un veritabil dezastru. În al doilea și totodată ultimul rând, în cazul stabilirii unor praguri electorale
minimale precum : cvorumul de prezență al electoratului și numărul minim de voturi, pentru ca procedura revocării
să beneficieze de legitimitate și valabilitate, având în vedere dezinteresul electoratului pentru asemenea evenimente
politice, cele mai multe dintre aceste de mersuri ar fi sortite eșecului, de asemenea, cu costuri financiare uriașe.

64
realitate însă, r evocarea în condițiile mandatului reprezent ativ se dovedește a fi imposibilă,
deoarece în practica ultimilor ani se observă un absenteism tot mai crescut la vot, ca o formă de
protest a electoratului față de calitatea tot mai îndoielnică a actualei clase politice (fapt, de
asemenea, susținut de către celebrii const ituționaliști Ioan Muraru și Elena Simina
Tănăsescu )108.
3.3 Modele de reprezenta re din perspectivă politologică
Aportul politologiei la formularea și înțelegerea teoriilor mandatului imperativ și
mandatului reprezentativ este incontestabil , unul major. În acest sens, politicul “dă mâna cu
jurid icul” în eterna încercare de a clarifica odată pentru totdeauna dacă parlamentarul este
reprezentantul națiunii sau al circumscripției și cum ar trebui să răspundă în fața lor pentru
activitățile între prinse pe durata mandatului acordat de către acestea . De aceea, se afirmă că
identificarea modelului de reprezentant se realizează în raport cu patru mari elemente, după cum
urmează : cetățenii, circumscripția, statul și națiunea.
O serie de prestigioși autori, specialiști în domeniul științelor politice au fost interesați să
studieze și să lămurească acest concept. Dintre aceștia, s -a remarcat Hanna Pitkin care are
meritul de a fi evidențiat faptul că conceptul de reprezentare tran scede dincolo de simpla relație
interpersonală și de comunicare între parlamentar și circumscripție, spre o relație mult mai
complexă răspândită de -a lungul întregii suite de structuri instituționale.
În accepțiunea autoarei menționate, reprezentarea politică apare ca un „aranjament
instituționalizat, public ” în care “reprezentarea nu apare dintr -o singură acțiune a oricărui
participant, ci din totalitatea structur ii și funcționării sistemului”. În acest sens, Pitkin creează
două pattern -uri conceptual e privind reprezentarea: reprezentarea ca standig for și
reprezentarea ca acting for . Reprezentarea standing for (a sta pentru) nu impune nicio conduită
activă parlamentarului, ci numai prezența acestuia în forul legislativ statal, în acest caz
reprezentarea fiind pur formală. În schimb , reprezentarea acting for (a acționa pentru) implică
anumite raporturi între parlamentar și alegători, și feed back -ul rezultat în urma acestor
interacțiuni, în acest caz r eprezentarea depășește cadrul pur formal , fiind condiționată de
interesele și preferințele electoratului. La rândul ei, reprezentarea văzută ca acting for a dus la
apariția unor polemici privitoare la modul ideal pe care instituția reprezenentării ar trebu i să-l
îmbrace. Astfel, au apărut modelele trustee și delegat .
Edmund Burke , supranumit p ărintele sau întemeitorul conservatorismului, este considerat
a fi cel care a propus modelul de reprezentare trustee și totodată cel care a stabilit principiile

108 A se vedea Ioan Muraru și Elena Simina Tănăsescu , Drept constituțional și instituții politice, pp. 89 -90, Vol.II.
Ed. C.H. Beck, București 2008

65
democrației reprezentative și antagonismul acesteia cu mandatul imperativ, în cadrul celebrului
său discurs ținut în fața alegătorilor din Bristol din noiembrie 1774 – “Speech to the electors of
Bristol at the conclusions of the p ool”
În cele ce urmează vom reda sintetic discursul mai sus menționat: “ Exprimarea unei opinii
reprezint ă un d rept inerent tuturor oamenilor, în mod indubitabil ; opinia alegătorilor
beneficiază de respectabilitatea și greutatea necesar ă pentru ca reprezentantul să o trat eze cu
toată seriozitatea și considerațiunea de care dispune . Însă, în ceea ce privește instrucțiunile cu
caracter imperativ în urma cărora reprezentantul ar fi obligat să se supună orbește votând și
aprobând chestiuni ce vin în conflict cu conștiința și cu convingerile sale intime, – acestea sunt
atitudini complet străine de legile acestui pământ, care se originează într -o eroare
fundamentală izvorâtă din greșita interpretare a literei și spiritului Constituției noastre.
Parlamentul nu este o adunare de am basadori cu interese diferite și ostile, în care fiecare agent
trebuie să promoveze și să apere propriile interese în contradictoriu cu ceilalți agenți, ci
reprezintă ansamblul deliberativ al unei națiuni, care are un singur scop, comun tuturor ; și
unde in teresele , prejudecățile sau instrucțiunile venite din plan local, trebuie să lase loc unui
ideal măreț, binele general al națiunii. ”
Modelul trustee are ca fundament prezumția de bună credință ( bona fide praesumitur ) de
care se bucură parlamentarul în raport cu electoratul. O prezumție destul de riscantă în opinia
noastră , care îl exonerează pe parlamentar de orice răspundere față de electorat pe durata
exerc itării mandatului. De aceea, în conc epția mandatului reprezentativ, mandatul
parlamentarului este general, l iber și irevocabil, într -un singur cuvânt, trustee, adică bazat pe
încrederea că alesul, în exercitarea mandatului, este mânat de cele mai bune inte nții, și în
consecință va acționa întotdeauna în interesul celor mulți , chiar și în ipoteza în care interesul
națiunii ar intra în conflict cu propriile sale interese, acesta va pune mai pre sus interesul națiunii.
Factorul care creează însă un puternic sen timent de nesiguranță politică dar și socială este
tocmai relativitatea (juris tantum ) prezumției de bună credință . Ceea ce ne face să ne întrebăm
dacă electoratul sau legiuitorul este atât de naiv încât să creadă că funcționarea și gestionarea
eficientă a unui sistem politic statal se poate realiza doar în baza unei relative prezumții de bună
credință a aleș ilor în exercitarea mandatelor ? Opinia noastră este aceea că nu ne putem baza
numai pe buna credință a alesulu i, deoarece aceasta nu ne poate conferi garanțiile necesare și
suficiente că parlamentarul va acționa în interesul națiunii oriunde și în orice condiții, de aceea
credem că legiuitorul în înțelepciunea sa va interveni constructiv și va corecta această deficiență
de ordin legislativ. Vom reveni cu dezvo ltări asupra acestei chestiuni în capitolul destinat
propunerii de lege ferenda.

66
Revenind la cel de -al doilea model de reprezentare, la modelul delegat, acesta este un mod
de reprezentare care transformă parlamentarul în depozitarul și exponentul unor preferințe,
interese sau necesități, fie ale tuturor cetățenilor țării, după modelul propus de James Madison,
unul dintre părinții Constituției americane, fie, cu precădere, ale circumscripției care l -a ales, așa
cum susține Anthony Downs. Acesta este un mandat în slujba alegătorilor, specific democrației
directe , reprezentantul fiind un simplu mijloc prin care se manifestă voința juridico -politică
alegătorilor din circumscripție, sau a întregului popor.
Concluzionând, vom observa că mandatul este reprezentativ atunci când titulară a
suveranității este națiunea, iar modelul de reprezentare politică adoptat de către constituant este
de tip trustee (bazat pe buna credință a alesului). Pe de altă parte mandat ul imperativ, sau
instrumentele asociate acestuia, pot fi compatibile numai cu suveranitatea populară și modelul
de reprezentare politică tip delegat.
4. Mandatul imperativ , context istoric
Mandatul imperativ se originează în dreptul roman, fiind una dintre constituțiunile
imperiale, actele juridice emise de împărat.
În Spania medievală, mai exact în Regatul Leonului și al Castiliei, reprezentarea orașelor
în cadrul Curții (Parlamentului) se realiza în baza mandatului imperativ. Deputații sau
reprezent anții acelor orașe primeau instrucțiuni precise și clare în funcție de chestiunea
dezbătută pe ordinea de zi a Parlamentului , de la care aceștia nu aveau dreptul să se abată. În
principiu orașele la acordarea mandatului, le cereau deputațilo r să depună un jurământ oficial în
fața notarilor publici , prin care își luau angajamentul că nu vor nesocoti instrucțiunile primite și
că sub nicio formă nu vor depăși mandatul acordat, prin exercitarea atribuțiilor de serviciu. În
veacul XV, regii spanioli au extins mandatul imperativ în cadrul adunărilor, transformându -l
într-un instrument care avea să sporească controlul monarhului, în pofida voinței orășenilor.
Deși doctrina liberal -democratică a statuat că mandatul imperativ și instrumentele
similare acestuia sunt i ncompatibile cu democrația, unele constituții din secolul XVIII au
menținut mandatul imperativ. În acest sens, în continuare redăm pentru a exemplifica afirmația
făcută, un fragment din textul Constituției Massachusetts -ului din 1780 : “În fiecare an, în cu rsul
lunii iunie reprezentanții statului din cadrul Congresului Statelor Unite ale Americii, sunt aleși
prin vot de Senat și Camera Reprezentativă, pentru a lucra în slujba Congresului timp de un an
începând cu prima zi de luni a lunii noiembrie, până în z iua de luni a lunii noiembrie a anului
viitor. Vor lucra sub comanda guvernatorului și vor purta sigiliu l statului Massachusetts pe
umeri (great seal of the commonwealth), dar vor putea fi revocați oricând pe durata anului de
mandat și alții vor fi aleși în locul lor, într -o manieră identică .”

67
[Aceast ă dispoziție a fost abrogată prin adoptarea Constituției S.U.A., din 26 iulie, 1788 ]
4.1 Mandatul imperativ în cadrul regimurilor totalitare (comuniste)
și evoluția sa
Cea mai recentă experiență legată de mandatul imperativ este reprezentată de perioada
Comunei din Paris (1871). Delegații din consiliul de conducere al Comunei din Paris trebuiau să
raporteze constant alegătorilor tot c eea ce ținea de deciziile luate, iar electoratul putea oricând
să-i revoce pe aceștia dacă considera că și -au depășit limitele prevăzute în mandat. Karl Marx a
apreciat într -un mod laudativ mandatul imperativ din timpul Comunei din Paris ca fiind un
element specific clasei muncitoare, pe care, aceasta l -a impus în calitate de de ținătoare a puterii
în acele vremuri. Marx a pus mandatul imperativ în centrul construcției instituționale specifice
ideologiei comuniste, iar mai târziu l-a transpus în practică.
Experiența Comunei din Paris cu privire la mandatul imperativ a costituit un model demn
de urmat, atât pentru marii ideologi ai doctrinei comuniste, cât și pentru dezvoltarea sistemului
instituțional din țările comuniste . La data de 19 noiembrie 1917, Lenin a promulgat un decret
referitor posibilitatea revocării parlamentarilor . Acest decret avea să constituie baza extinderii
mandatului imperativ în legislația tuturor statelor comuniste, deși acesta nu a fost niciodată
folosit în sistemele s ovietice, cu excepția Ungariei în 1989109. Baza ideologică a mandatului
imperativ derivă di n teoria suveranității populare, ceea ce înseamnă că puterea emană de la
muncitorime (de la proletariat).
Regimurile de inspirație sovietică au adaptat noțiunea de reprezentare exigențelor de
control specifice ideologiei comuniste prin recurgerea la mandat ul imperativ , exempli causa :
articolul 67 al Constituției Bulgariei din 1971, consacra dispoziția potrivit căreia mandatul nu
era administrat de electori, ci de către partid. În prezent, anumite regimuri comuniste
funcționează încă conform principiului man datului imperativ, state precum : Coreea de Nord110,
Vietnam111, China și Cuba. Dintre acestea, Cuba are legislația cea mai exhaustivă în ceea ce
privește democrația socialistă și posibilitatea de destituire ori revocare a mandatului.
În toate aceste cazuri (state) se sugerează ideea că alegătorii, recte poporul ar avea
ultimul cuvânt în ceea ce privește procedura de rev ocare a mandatului. Cu toate acestea,

109 După căderea regimului comunist, au fost inițiate, fără succes, o serie de proceduri ce aveau ca scop revocarea
unor parlamentari. Cu toate acestea, 18 deputați au demisionat din cauza presiunilor care se exercitau asupra lor.
110 Articolul 7 al Constituției Coreei de Nord, dispun e că electorii pot revoca parlamentarii, dacă aceștia, după ce
sunt aleși pe durata exercitării mandatului, nu mai justifică încrederea acordată de electorat.
111 Articolul 7 din Constituția Vietnamului conține o prevedere similară articolului 7 din Constitu ția Coreei de Nord,
cu precizarea că pe lângă electorat mai poate revoca mandatul și Parlamentul.

68
posibilitatea ca un partid sau vreun organ al statului să intervină în procesul de revocare rămâne
deschisă, cel puțin în China112 și Cuba113.
Totuși un lucru rămâne demn de menționat, și anume acela că deși aceste state au
prevăzut în legislațiile lor ma ndatul imperativ, nu au uzat niciodată până în prezent de dreptul de
revocare.
4.2 Mandatul imp erativ, reglementare actuală și practici
similare în dreptul comparat
Pentru democrațiile occidentale mandatul imperativ reprezintă, în general, o chestiune
spinoasă. Constituțiile unui număr semnificativ de state interzic expressis verbis mandatul
impertativ, țăr i precum : Andora – în articolul 53 ; Armenia – în articolul 66; Croa ția – în articolul
74; Franța – în articolul 27; Germania – în articolul 38.1; Italia – în articolul 67; Lituania – în
articolul 59; Spania – în articolul 67.2 și România – în articolul 69114.
De asemenea, precizăm că și Parlamentul European a respins vehement ideea de mandat
imperativ. Niciun stat european, cu excepția Ucrainei115, nu admite mandatul imperativ și este
demn de menționat faptul că unele state, foste comuniste, au respins orice tentativă de
reintroducere a acestuia. În Lituania, de exemplu, Curtea Constituțională a statuat în mai multe
rânduri că un mandat acordat unui membru al Seimas (Dietei Lituaniene) nu poate fi revocat de
către electori, iar libertate în ceea ce privește ex ercitarea mandatului, nu poate fi limitată de
partidul sau organizația pe listele căror a alesul a candidat116.
Unicul caz, din Europa unde există o practică similară cu „mandatul imperativ ”, cu
excepția Ucrainei pe care am menționat -o anterior, este cel al Bundesrat -ului, camera superioară
a Germaniei , a cărui membri sunt aleși și revocați de către landuri (art.51.1). În art. 52.2, se
menționează că voturile Landurilor trebuie să formeze un bloc compact, condiție sine qua non ,

112 Articolul 77 din Constituția Chinei prevede că parlamentarii se află sub sricta supraveghere a circumscripției care
i-a mandatat, iar circumscripția este în drituită, potrivit procedurilor prevăzute de lege, să revoce mandatul pe care l -a
acordat prin intermediul sufragiului.
De asemenea, articolul 85 al aceleiași legi fundamentale dispune că mandatul parlamentarului poate fi
revocat oricând, în modalitățile prevăzute de lege.
113Articolul 68 din Constituția Cubei prevede că instituțiile statului își desfășoară activitatea conform principiilor
democrației socialiste, după cum urmează :
a) toți cei care acced în structurile statale prin intermediul sufragiului, pot fi revocați;
b) poporul este cel care controlează întreaga activitate a instituțiilor statului, a parlamentarilor și a altor oficiali;
c) aleșii sunt obligați să raporteze constant în legătură cu tot ceea ce ține de activitatea lor putând fi revocați în orice
moment ;
De asemenea, articolul 85 al aceleiași legi fundamentale dispune că mandatul parlamentarului poate fi
revocat oricând, în modalitățile prevăzute de lege.
114 Articolul 69 din Constituția României preia tale quale conținutul articolului 2 7 din Constituția Republicii a V -a
(a Franței)
115 În virtutea Constituției sârbe, sunt admise demisiile în lanț (colective) ale deputaților, cu condiția ca acestea să
fie formulate în scris și semnate.
116 Potrivit celor patru decizii emise de Curtea Const ituțională a Lituaniei , la următoarele date : 26 noiembrie 1993;
15 ianuarie 2001; 30 mai 2003 și 1 iulie 2004

69
pentru succesul procedurii de revocare. Inedit însă este faptul că legea fundamentală a
Germaniei interzice mandatul imperativ, potrivit articolului 38.1, în cazul Bundestag -ului.
În practica internațională există două instituții similare noțiunii de mandat imperativ în
maniera în care acesta a fost înțeles și adaptat în anumite țări europene. Acestea sunt : instituția
recall, în S.U.A și încetarea mandatului ca urmare a schimbării sau demisionării alesului, din
partidul pe ale cărui liste a candidat și a câștigat mandatul.
4.3 Instituții înrudite cu mandatul imperativ . Recall -ul
Recall -ul este o instit uție specifică Americii de Nord, a cesta permite cetățenilor să
înlăture și să înlocuiască un funcționar public înainte de încetarea mandatului prin ajungere la
termen. Recall -ul nu se aplică numai celor aleși în P arlament, ci și altor deținători de funcții
publice. 18 state americane reglementează posibilitatea de revocare a aleșilor. Revocarea sau
recall -ul este o instituție diferită de procedura de punere sub acuzare (impeachment ), deoarece
impeachment -ul este o procedură judiciară declanșată împotriva unui ales care este acuzat de
săvârșirea unei infracțiuni, în timp ce recall -ul este, în principal o procedură politică, și numai în
subsidiar, una juridică.
Numai 7 din cele 18117 state americane condiționează declanșarea procedurii de revocare
de existența unor motive specifice118, în timp ce în celelalte 11 state procedura are un caracter
general și îmbracă forma unor noi alegeri. Pentru cel de -al doilea grup (cele 11 state america ne),
Constituția Michigan -ului furnizează un exemplu tipic în articolul 2 , paragraful 8: “În cazul în
care există suficiente motive de ordin politic și nu o chestiune juridică se va declanșa procedura
de revocare (recall) ”.Potrivit statisticilor, trei sfert uri din numărul total de cazuri de revocare au
loc la nivel local, în consiliile municipale sau în consiliile de administrare din cadrul școlilor.

117 Alaska ; Arizona; California; Colorado; Georgia; Idaho; Kansas; Louisiana; Michigan; Minnesota;
Montana; Nevada; New Jersey; North Dakota; Oregon; Rhode Island; Washington; Wisconsin.
118 Alaska – nepotrivire, in competență, neglijență în executarea sarcinilor de serviciu, fapte de corupție (AS §
15.45.510); Georgia – acțiuni săvârșite cu rea credință, comportament inadecvat funcției publice deținute,
încălcarea jurământului depus la începerea exercitării mandatului, neîndeplinirea obligațiilor prev ăzute de lege,
folosirea neadecvată sau însușirea necuvenită , cu intenție și fără a avea autorizație în acest sens, a fondurilor publice
bănești ori a bunurilor proprietate publică încredințate sau aflate în legătură cu funcția publică în care oficialul a fost
ales ori desemnat. Exercitarea discreționară a puterii conferite de funcția publică, cu ocazia executării unui act licit
sau a unei obligații legale nu poate constitui motiv de revocare a alesului. (Ga. Code § 21 -4-3(7) și 21 -4-4(c);
Kansas – condamn area pentru săvârșirea unei infracțiuni, neglijență în serviciu, abuz în serviciu, incompetență,
neîndeplinirea sarcinilor prevăzute de lege. Niciun referendum referitor la revocare nu va putea fi anulat pe temeiul
potrivit căruia motivele care au stat la baza declanșării și desfășurării procedurii ar fi fost insuficiente (KS Stat. § 25 –
4301) ; Minnesota – malversațiuni pe duratata mandatului în executarea atribuțiilor, sau condamnări pentru
infracțiuni grave, de asemenea, pe durata mandatului (Const. Art.V III § 6); Montana – incapacitate de ordin fizic
sau psihic în executarea sarcinilor de serviciu, nerespectarea jurământului, abuz în serviciu, condamnări pentru o
serie de infracțiuni prevăzute în Titlul 45. Nimeni nu poate fi revocat pentru săvârșirea uno r acte ce intră în
atribuțiile prevăzute de mandat, sau pentru nesăvârșirea unor acte, care în ipoteza săvârșirii, l -ar expune pe ales unor
proceduri penale. (Mont. Code § 2-16-603); Rhode Island – în cazul punerii sub acuzare de către Marele Juriu sau
de Ministerul Public pentru infracțiuni grave și deosebit de grave, condamnarea sau încălcarea prevederilor codului
deontologic stabilită în urma unei anchete efectuată de o comisie de etică (Const. Art. IV § 1); Washington –
malversațiuni sau nerespectarea jurământului (Const. Art. I § 33)

70
Și în cazul Canadei, mai exact în Columbia Britanică este permisă revocarea aleșilor. De
asemenea, și în alte părți ale continentului american a fost introdus recall -ul. Articolul 72 din
Constituția Venezuelei permite revocarea oricărui ales, inclusiv a șefului de stat (a președintelui).
Odată ajuns la jumătatea mandatului alesul poate fi revocat.
Inițiativă în vederea declanșării procedurii de revocare , pot avea 20% din cei care l -au
mandatat. Dacă la referundumul organizat în vederea revocării participă 25% din numărul total
de alegători înscriși pe listele electorale ale circumscripției, în cazul procedurii de revocare a
parlamentarului, sau din numărul total de alegători înregistrați pe țară, în cazul procedurii de
revocare a președintelui (a șefului de stat), iar un număr de alegători egal sau mai mare din punct
de vedere procentual cu cel care l -a mandatat pe ales votează în favoarea revocării, alesul este
demis și sunt luate măsuri pentru rezolvarea vancanței postului, conform di spozițiilor
constituț ionale și legale în materie. În 2004 a avut loc un referendum pentru revocarea
președintelui Hugo Chavez.
În Balize, G uvernul a anunțat în martie 2008 că va propune spre adoptare un proiect de
lege care prevedea dreptul de revocare. În august 200 8 proi ectul de lege a fost trimis de Guvern
Parlamentului în vederea adoptării. Proiectul prevedea că revocarea nu va putea fi exercitată în
primele 18 luni după alegeri. După această perioadă, un procent de 30% din numărul de alegători
înscriși pe listele circumscripției, puteau semna o petiție în vederea revocării mandatului fără a fi
necesară vreo motivare a măsurii întreprinse. După parcurgerea cu succes a etapei de inițiere a
procedurii de rev ocare, se organiza un referendum la care trebuiau să participe minim um 65%
din numărul de electori înscriși pe liste , iar dacă 65% din aceștia își exprimau voința în favoarea
revocării, atunci alesul era revocat. Până în prezent, P arlamentul nu a adoptat î ncă această lege.
În Europa, Elveția este considerată țara care a inspirat conceptul de recall. Această
instituție este necunoscută la nivel federal, însă în anumite cantoane, un anumit număr de
cetățeni poate cere revocarea Guvernului C antonal119, a P arlame ntului120 și chiar a oricărei
autorități alese la nivel municipal sau cantonal121. Totuși în practică, această instituție ar putea fi
considerată desuetă , deși o inițiativă de acest gen a fost recent anunțată.

119 În cantonul Berna, sunt necesare 30000 de semnături, conform articolul 57 din Constituție; în cantonul
Solothum, sunt necesare 6000 de semnături, potrivit articolului 28 din Constituție; în cantonul Thurgau, sunt
necesare 20000 de semnături, potrivit paragrafului 25 din Constituție; în cantonul Schafhausen, sunt necesare 1000
de semnături, potrivit articolului 26 din Constituție; în cantonul Ticino, sunt necesare 15000 de semnături potrivit
articolului 44 din Co nstituție
120 Berna – 30000 de semn ături, potrivit art. 57 din Constituție ; Solothurn – 6000 de semnături, conform art. 28 din
Constituție; Schafhausen – 1000 de semnături, potrivit art. 26 din Constituție; Thuragau – 20000 de semnături,
conform paragrafulu i 25 din Constituție
121 Conform articolelor 27 și 29 din C onstituția cantonului Uri

71
4.4 Noma dismul122 politic și mandatul imperativ
Una din problemele strigente ale democrației moderne din punctul de vedere al stabilității
parlamentare și a fidelității față de alegerea făcută de electorat , rezidă din faptul că anumiți aleși
decid să aban doneze partidul politic pe ale cărui liste au candidat în favoarea altor partide.
Din păcate traseismul politic nu este o practică izolată, iar amploarea pe care a luat -o în
prezent acest fenomen îl transformă într -o amenințare serioasă la adresa stabilității politice
statale și chiar a democrație i înseși. În Italia , în perioada 1996 -2001, 10% dintre deputați au
părăsit în timpul mandatului partidul pe a le cărui liste au candidat. În Duma Rusească , în
perioada 1993 -1996, 31% dintre aleși au părăsit partidele de proveniență pe durata mandatului,
de asemenea, 40 % din parlamentarii cehi au făcut același lucru între 1992 -1996.
Foarte interesant este faptul că deși Europa se confruntă cu o epidemie de traseism politic
acest lucru n -a dus la crearea unor mecanisme constituționale sau juridice menite să co ntroleze
fenomenul de nomadism politic așa cum , de altfel, ar fi fost de așteptat123.
Unicul stat care a decis să ia atitudine cu privire la acest fenomen a fost Croația. Astfel,
Uniunea Democrată Croată a propus în 2001 introducerea unui amendame nt în Constituție care
prevedea că parlamentarul își va pierde mandatul dacă abandonează partidul de origine pentru a
migra spre altul, în acest caz mandatul revenea de drept partidului. Au existat zvonuri p otrivit
cărora 20 de membri ai P arlamentu lui care făcea u parte din Uniunea Democrată Croată se
pregăteau să părăsească organizația. Amendamentul nu a mai fost adoptat, iar Curtea
Constituțională a Croației a afirmat că amendamentul este neconstituțional deoarece încălca
dispoziția cuprinsă în articolul 74.1 din Constituție care interzice în mod expres mandatul
imperativ.
Este adevărat că în cadrul reprezentării proporționale vom găsi sisteme în care un
parlamentar este ținut să respecte politica partidului său chiar dacă acesta în calitatea sa de
reprezentan t al poporului, în temeiul conștiinței și a intimei sale convingeri, ar trebui să
acționeze într -o manieră contrară. În cadrul acestor sisteme electorale parlamentarul este efectiv
reprezentantul partidului și nu al alegătorilor, întrucât electorii votează o listă a unui partid fără a
putea alege un candidat anume. Aceste tipuri de sistem e electorale care neagă actul electiv

122 În terminologia tradițională a Westminsterului, fenomenul de migrație politică este desemnat prin expresia
“crossing the floor”, de asemenea în engleza uzitată în mod curent se mai folosește și expresia „switching party”
(schimbarea partidului de origine). În franceză, de unde am preluat, de altfel, expresia pe care o folosim în lucrarea
de față, fenomenul de migrație politică este exprimat prin grupul de cuvinte „nomad ism politique”. În limba română,
se folosește de regulă expresia gazetărească „traseism politic”.
123 Cu toate astea, există unele constituții europene care prevăd anumite soluții pentru acest fenomen – exempli
causa : punctul c ) al art. 160 din Constituția P ortugaliei prevede că un parlamentar își va pierde mandatul în cazul în
care, pe durata mandatului, părăsește partidul de origine și devine membru al altui partid.

72
(aleger ea), pot duce la apariția unui “Parlament de C arton ”, fără autoritate asupra executivului
atât din partea parlamentarilor puter ii cât și a celor din opoziție.
În timp ce Comisia de la Veneția nu a manifestat o preferință expresă pentru un anumit
sistem electoral, reprezentarea proporțională cu listă de partid nu oferă posibilitatea de a alege
între candidații unui partid, fiind nevoie de un examen profund.
4.5 Obligația parlamentarilor de a demisiona din Parlament în cazul
plecării din partidul de origine – Cazul Serbiei
Articolul 84 din legea electorală a Serbiei permite partidului să aleagă în mod arbitrar
care dintre candidații d e pe listă va deveni membru al P arlament ului după finalizarea alegerilor,
în loc să se stabilească ordinea în funcție de numărul voturilor obținute. Această procedură a fost
aspru criticată de Comisia de la Veneția și de OSCE /ODIHR, deoarece limitează transparența
sistemului și conferă partidelo r politice o poziție de forță, disproporționată în raport cu
candidații.
În cazul scrutinului proporțional, alocarea mandatului se stabilește în funcție de ordinea
de pe listă , astfel mandatul se ac ordă în baza voturilor preferențiale obținute de candidat. Acest
sistem electoral prevăzut de legislația Serbiei produce o mare confuzie în rândul alegătorilor,
aceștia neputând ști cu certitudine ce candidat va obține mandatul în cazul votării unui anumit
partid. În forma inițială , articolul 88 din legea elector ală a Serbiei prevedea că : dacă un
parlamentar încetează a mai fi membru a l partidului sau a l coaliției sub a căror umbrelă a
candidat , acesta își va pierde mandatul.
Este evident că această reglementare a ridicat serioase probleme. Odată aleși,
parlame ntarii trebuie să servească și să dea socoteală alegătorilor, nicidecum partidelor politice.
Iar aceasta decurge din faptul că mandatul le -a fost acordat de popor (electorat), nu de către
partidul lor politic. Faptul că un parlamentar a demisionat sau a fost exclus din partid , nu trebuie
să conducă la expulzarea sa din Parla ment prin pierderea mandatului. Această evidentă
contradicție între prevederile articolulu i 88 și standardele democrației, a dus la declararea
neconstituțională a acestuia în 2003 de către Curtea Constituțională a Serbiei124.

124 Curtea Constitu țională a Serbiei, a decis în data de 27.05.2003 că paragrafele 1 și 9 ale art. 88 sunt
neconstituționale. Decizia Curții a vizat lămurirea chestiunii referitoare la întrebarea : cine este de fapt titularul
mandatului, alesul sau partidul în care este membru acesta?. Potrivit deciziei Curții Constituționale susținută, de
asemen ea, de o decizie subsecventă emisă în data de 25.09.2003 referitoare la o chestiune similară în cazul
mandatelor membrilor consiliilor municipale, încetarea calității de membru al unui partid politic nu poate reprezenta
un motiv suficient pentru revocarea un ui ales.

73
4.6 Contrareacția partidelor la fenomenul de traseism politi c,
practica spaniolă în domeniu
În Spania cazurile de noma dism politic au căpătat o amploare îngrijorătoare în primul
deceniu de democrație. Pentru a preveni efectele dezastru oase ale fenomenului de migrație
politică, un număr de 13 partide din Parlament , au semnat în 1998 un pact împotriva traseismului
politic botezat Pacto antitransfugismo125. Pactul a fost reînnoit în două rânduri, prima dată în
2000 și ulterior în 2006, în ace st ultim rând pactul a fost semnat de 16 partide. Partidele
semnatare ale pactului și -au luat angajamentul de a nu mai colabora, cu aleșii care -și schimbă
partidul, în vederea creării, menținerii sau schimbării majorității guvername ntale , în orice corp
sau instituție publică.
De asemenea, s -au angajat să modifice regulile juridice referitoare la înființarea
corporațiilor lo cale, împiedicând în acest fel traseiștii să -și înființeze structuri asociative proprii
sau să se asocieze cu a lte asemenea entități în plan local și în felul acesta să aibă acces la
mijloace și resurse pentru a reintra în circuitul politic . Două organisme sunt însărcinate cu
administrarea pactului și cu examinarea (verificarea) cazurilor de noma dism politic : Comisia de
Urmărire, alcătuită din reprezentanți ai tuturor partide lor semnatare ale pactului, și Comisia de
Experți I ndependenți. Potrivit datelor statistice furnizate, între 1998 și 2008 au fost înregistrate
164 de cazuri de traseism politic în cadrul co nsiliilor locale, și 16 cazuri în 2008.
4.7 Mandatul imperativ , partidele politice și nomadismul
politic în context noneuropean
În afara continentului european, există o serie de cazuri în care partidele politice își
păstrează locul în Parlament , chiar dacă aleșii decid să le abandoneze în favoarea altor formațiuni
politice , ori pur și simplu aleg să demisioneze din acestea. În aceste situații, parlamentarul își
pierde mandatul, care revine de plin drept partidului . Deși această practică este asociată î n mod
normal cu mandatul imperativ , de fapt reprezintă o cu totul altă instituție126, al cărei scop este
acela de a proteja partidele politice de trădarea membrilor săi care decid să migreze către alte
partide.

125 Denumirea completă a pactului este “Acuerdo sobre un código de conducta política en relación con el
transfugismo en las corporaciones locales” .
126 Această instituție este denumită administrarea mandatului de către partid, în acest caz titularul dreptului de
revocare este partidul. Principala problemă de legitimitate a acestei instituții constă în faptul că neagă actul electiv
popular, poporul (electoratul) votează un candidat sau o listă de candidați, nicidecum un partid. De aceea, potrivit
princ ipiului simetriei juridice numai poporul (electoratul) este îndrituit să revoce un mandat, pentru că poporul
(electoratul) este cel care -l acordă prin intermediul sufragiului. Această instituție ar căpăta legitimitate numai în
ipoteza în care ele ctoratul a r vota și mandata în P arlament un anumit partid, iar acesta la rândul lui ar desemna
parlamentarii din rândul membrilor de partid. Rămâne deschisă dezbaterii controversa : cui acordă de fapt electoratul
mandatul, partidului sau unor membri ai acestuia care sunt prevăzuți pe o listă?

74
În acest sens, Nepal , Nigeria și Fiji prevăd o atare posibilitate în legislația lor într -o
manieră directă : “Dac ă un deputat părăsește propriul partid își va pierde mandatul ”.
Constituția Bangladesh -ului, merge mai departe în această privință, deoarece pe lângă
părăsirea /abandonarea partidului legea adaugă și posibilitatea excluderii în situația în care
deputatul votează împotriva propriului partid.
Potrivit Constituției din India, membrii celor două case ale Uniunii Parlamentare sau
membrii Parlamentului statal își vor pierde mandatul, în urmă toarele cazuri :
1) Dacă parlamentarul demisionează din partid .
2) Dacă votează sau se abț ine de la vot, și dacă prin intermediul acestor acte nu respectă
directiv ele partidului din care provine, sau dacă în termen de 15 zile de la vot, acesta nu este
ratificat de către partid.
Traseismul politic a avut ca efect în India întărirea partidului aflat la guvernare. În
perioada 1967 -1973, 2700 de aleși au migrat din partidele lor de origine. Cel mai mare procent
din numărul acestora s -a îndreptat spre partidele a flate la putere. Din cei 2700 de politicieni care
au migrat din partidele lor de origine, 212 au devenit miniștri din partea partidelor spre care au
migrat.
Cea mai completă reglementare în materia nomadismului politic, es te cea a Africii de
Sud. În 2003, s-a propus introducerea unui amendament în Constituția Africii de Sud din 1996
pentru a permite posibilitatea revocării unui parlamentar în cazul în care acesta încetează să mai
fie membru al partidului sub umbrela căruia a candidat. Amendamentul în cauză conținea și
anumite prevederi referitoare la conservarea mandatului , în acest sens, erau menționate două
situa ții:
1) Parlamentarul putea să păstreze mandatul, dacă el singur sau împre ună cu alți transfugi
ar fi reprezentat mai mult de 10% din mandatele obținute de partidul de origine , în Parlament.
2) Parlamentarul putea să păstreze mandatul în caz de fuziune, sciziune ori subdivizare a
partidului de origine.
De asemenea, amendamentul mai prevedea și instituționalizarea practicilor de traseism
politic, acestea fiind autorizate în două ocazii, în cel de -al doilea și al patrulea an de mandat în
așa numita “fereastră politică” care se întinde a pe o perioadă de 15 zile.
Amendamentul a ajuns pe rolul Curții Constituționale a Africii de S ud care în urma
deliberărilor din 2002 a reținut faptul că dispozițiile constituționale nu permit adoptarea unor
clauze împotriva trădării partidului de către un membru de -al său și că înterzicerea nomadismului
politic nu este de esența democrației, multip artidismului și reprezentării proporționale. Anterior
acestei decizii, într -un caz precedent, Curtea Constituțională a Africii de Sud a statuat că: “ O
prevedere (clauză) împotriva trădării partidului de către membrii săi ar permite acestuia să

75
prevină prac ticile de acest gen . De asemenea, în egală măsură ar constitui o opreliște în calea
partidelor aflate la putere care ar încerca astfel să instige membrii formațiunilor mai mici la
trădarea acestora, în scopul obținerii unei majorități artificiale care nu ar reflecta întocmai
voința electoratului .”
Partidul politic dominan t al Africii de Sud (ANC) a susținut traseismul politic în mod
constant, acesta fiind principalul beneficiar al acestor practici, în plus acesta este protejat de
pierderea de me mbri datorită importanței și dimensiunilor sale (are peste 300 de membri) pe
scena politică sud africană. Ar fi nevoie de circa 30 de asemenea trădări pentru ca partidul să
resimtă serioase repercusiuni. În 2008, în urma Conferinței Naționale a ANC, parti dul a decis să
ia atitudine în privința stopării nomadismului politic. De aceea trei proie cte de lege au fost
trimise în P arlament în vederea modificării C onstituției pentru a împiedica practicile de acest
gen.
O situație similară există și în Malawi, unde articolul 65 alin. (1) din Constituț ia acestui
stat stabilește că Președintele P arlamentului poate declara vacant postul (scaunul) unui
parlamentar care a demisionat din partidul sub a cărui cupolă a câștigat mandatul pentru a intra
într-un alt partid , de asemenea, aflat la putere. La acest articol în 2001 a fost adăugat un
amendament care a extins incidența textului constituțional , în sensul, că interdicția viza de
această dată afilierea în orice partid, asociație sau organizație ale căror activități sau obiective
sunt de natură politică.
Aceste dispoziții au prins contur în 2005 când toți membrii executivului, cu exce pția a
doi dintre aceștia care au obținut mandate în P arlament sub egida Frontului Democratic Unit, au
devenit parlamentari independenți ș i ulterior s -au alăturat noului înființat partid, denumit
Partidului Democratic Progresist. La scurt timp, mai mulți parlamentari care au candidat și
câștigat ca independenți alegerile, s -au alăturat, de asemenea, formațiunii politice nou înființate ,
adică Partidului Democratic Progresist.
Reacționând prompt, liderul opoziției a trimis în P arlament spre a fi aprobat un proiect de
lege care acorda Președintelui C amerelor puterea de a declara vacante posturile parlamentarilor
care plecau din partidele sub a căror egidă au câștigat alegerile, pe dur ata mandatului.
Din păcate, ace st proiect de lege nu a obținut numărul de voturi necesar pentru a fi
aprobat. Problema însă era departe de a fi rezolvată. Frontul Democratic Unit , în data de 2
octombrie 2005 a formulat o petiție î n scris adresată Președintelui C amerelor prin care îi cerea
acestuia să declare vacante posturile anumitor parlamentari, începând cu traseiștii. Această
petiție se întemeia pe dispozițiile articolului 65 alin. (1) din Constituție. Președintele C amerelor a
afirm at că va da un verdict în ceea ce privește obiectul petiției la data de 31 octombrie 2005.

76
Cu toate acestea, verdictul nu a mai putut fi dat , deoarece Procurorul G eneral interimar al
statului Malawi a formulat o cerere la Curtea Supremă în urma căreia a obținut suspendarea
tuturor demersurilor pe care Președintele Camerelor avea de gând să le întreprindă împotriva
parlamentarilor traseiști , până la noi ordine. Ca urmare a acestor e venimente, Președintele
Republicii a intervenit prin intermediul unui decret cerând efectuarea unui control de
constituționalitate al articolului 65 alin. (1).
În acest sens, Curtea Supremă a stabilit că articolul în cauză este co nstituțional. Ulterior,
decizia Curții Supreme a fost confirmată de Curtea Supremă de Apel a statului Malawi pentru
următoarele considerente :
1) pierderea mandatului , în cazul în care un membru al Parlamentului decide benevol să
părăseasc ă partidul sub egida căruia a câ știgat mand atul pentru a se alătura altui partid,
reprezintă o sancțiune rezonabilă și legală, fiind prevăzută de art. 65 alin. (1) din Constituție.
2) sancțiunea prevăzută de art. 65 alin. (1) este deplină concordanță cu norm ele dreptului
internațional al drepturilo r omului și reprezintă totodată o necesitate corespunzătoare unei
societăți democratice și deschise .
3) este demn de menționat și faptul că vechile democrații precum S.U.A. și Australia nu
prevăd în legislațiile lor clauze împotriva trădării, prin urmare acestea permit traseismul politic.
De asemenea, este reținut și faptul că o serie de state127 din Africa cu tradiție și istorie similară
cu cea a Malawi au inclus în constituțiile lor clauze împotriva trădării.
În alte state, practicile de nomadism politic au fost ținute sub control prin mecanisme
specifice menite să evite privarea aleșilor de mandatele obținute.
În provincia canadiană Manitoba , în urma unui eveniment politic care a declanșat
dezbateri mediatice interminabile (trei membri ai Parlamentului Federal demisionaseră din
partidele lor pentru a se alătura altui partid), a intervenit legislativul și a adoptat o lege prin care
s-a statuat că parlamentarul care demisionează din partid pe durata mandatului, își va exercita
restul mandatului din postura de parlamentar independent, fiindu -i interzis să se înroleze în alt
partid până la terminarea mandatului.
În Nicaragua între 2002 – 2006 s-a înregistrat o creștere a fenomenului de migrație
politică care a dus la apariția unei reacții din partea celor două mari partide politice ale acestui
stat. Astfel, Partidul C onstituțional Liberal și Frontul Liberării Naționale (Sardinista National
Liberation) a u semnat un pact ce avea ca obiect stoparea acestui fenomen.

127 State precum Tanzania, Ghana, Uganda și Zambia dispun de reglementări constituționale împotriva trădării
partidelor de către membrii acestora.

77
4.8 Cazul Ucrainei. Un mandat denumit impropriu „imperativ”.
Constituția Ucrainei din 1996 nu conținea inițial dispoziții împotriva fenomenului de
migrație politică. Articolul 81 reg lementa cazurile de încetare a mandatului în conformitate cu
dispozițiile europene în materie. Și în acest stat flagelul nomadismului politic și -a făcut apariția
afectând destul de grav viața politică. Astfel, se estimează potrivit unor surse că între cea de-a
treia și cea de -a patra legislatură (1998 -2002 și 2002 -2006) aproximativ 60% dintre
parlamentarii ucraineni au migrat din partidele lor de origine cel puțin odată. În anumite cazuri
extreme s -au înregistrat situații în care unii parlamentari și -au schimbat afilierea politică chiar și
de zece ori între cele două legislaturi menționate mai sus.
Aceste evenimente indezirabile au dus la reacția promptă a legiuitorului ucrainean în mai
multe rânduri. În 2001, a fost avan sată o prop unere care viza modificarea Constituției și care
flirta pentru prima dată cu ideea încetării mandatului ca sancțiune pentru parlamentarii nomazi.
Cu privire la această modificare constituțională, Comisia de la Veneția a argumentat că :
“[…..] Propunerea de a insera un nou paragraf articolului 81 din Constituția Ucrainei
care să prevadă încetarea mandatului ca măsură sancționatorie împotriva practicilor de
migrație politică, ar situa blocul sau grupul parlamentar , în anumite privințe, deasupra
electoratului care nu poate revoca mandatul unui parlamentar.
Stabilirea anumitor legături de ordin imperativ între ales (care aparține unei liste a u nui
partid sau coaliții politice) și grup ul sau blocul său parlamentar ar avea drept consecință
pierderea mandatului în cazul în care legătura dintre parlamentar și grupul său ar fi afectată de
retragerea sau excluderea acestuia din grupul parlamentar. Această dispoziție este anti nomică
principiului potrivit căruia mandatul parlamentar es te liber și independent.
Chiar dacă problema apartenenței la un grup sau bloc parlamentar este distinctă de
problema supunerii parlamentarului la rigorile de ordin disciplinar ale grupului sau blocului
parlamentar în anumite situații concrete , libertatea m andatului implică și dreptul
parlamentarului de a acționa în conformitate cu propriile sale convingeri. Parlamentarul poate
să părăsească ori să fie exclus din grupul sau blocul său parlamentar, însă retragerea ori
excluderea acestuia n -ar trebui să ducă l a pierderea mandatului.
Fără a subestima importanța unui grup parlamentar în ceea ce privește caracterul stabil
și productiv al muncii în echipă, calitatea de membru al unui asemenea grup nu este echivalentă
cu calitatea de ales al poporului. Această dist incție este fund amentală pentru existența unui
Parlament care reprezintă poporul, unde deputații trebuie să se conformeze numai propriilor
convingeri și jurământului depus.

78
De asemenea, diferența di ntre apartenența la grup și exercitarea mandatului
parlamentar este la fel de importantă pentru democrația internă a grupului sau blocului
parlamentar, deoarece în ultimă instanță acesta are ca misiune protecția liberei exercitări a
mandatului de deputat și a grupurilor minoritare î mpotriva presiunilor excesive venite din
partea grupurilor sau blocurilor parlamentare majoritare cât și soluționarea eventualelor breșe
relaționale ce pot apărea între parlamentar și grupul din care face parte. [……]”
În ciuda avizului negativ al Comis iei de la Veneția, Parlamentul ucrainean (Rada) a
adoptat trei legi în 2004 referitoare la reforma constituțională , anunțat ă încă din 2001 . Printre
modificările produse de respectivele legi s -a numărat și adăugarea în artico lul 81 a unei noi
cauze de încetare a mandatului parlamentar , de această dată era sancționată infidelitatea alesului
față de partid.
Art.81 (2) 6 „Mandatul unui parlamentar încetează înainte de termen dacă : (….)(6)
deputatul ales sub cupola unui partid sau a une i coaliții , nu aderă la grupul parlamentar al
partidului ori al coaliției respective sau se retrage dintr -o asemenea formațiune politică , decizia
de revoc are a mandatului este luat ă de organul de conducere al partidului sau a l coaliției în
baza legii, iar încetarea efectivă a mandatului se produce de la data deciziei luate în acest sens. ”
Comisia de la Veneția a criticat aceste reforme legislative argumentând că introducerea
acestor dispoziții s -ar explica , cel mai probabil, pr in necesitatea imperioasă de a asigura
stabilitatea și efectivitatea partidului sau a coaliției politice aflate la putere , resimțită ineluctabil
într-un context în care fragmentarea grupurilor parlamentare ridică serioase probleme.
De asemenea, Comisia a apreciat că aceaste reglementari ar a vea ca efect direct
șubrezirea P arlamentului ucrainean , Verkhovna Rada, întrucât acestea ar afecta libera și
independenta exercitare a mandatului, în acest caz parlamentarul nemaiputând acționa potrivit
propriilor sale convingeri și să rămână în același timp membru al Parlamentului.
Mai mult, Comisia de la Veneția a insistat și asupra faptului că procedura prevăzută de
noile reglementări constituționale conferă , de asemenea, partidelor politice puterea d e a anula
actul electiv popular. Aceleași critici au fost aduse și reformei constituționale care a vizat art. 81
din Constituția Ucrainei. Parlamentul ucrainean (Rada ) a exti ns aceste prevederi normative,
devenin d astfel aplicabile în cazul Parlamentului Republicii autonome Crime ea dar și în cazul
consiliilor locale.
Această legislație conține o combinație între dispozițiile tradiționale referitoare la
sancționarea parlamentarului cu pierderea mandatului pentru r uperea legăturilor cu partidul de
origine și posibilitatea revocăr ii acestuia de către electorat. Din moment ce există precedente
privitoare la revocarea mandatului (recall) în statele democratice, ar fi destul de dificil ca această
măsură să poată face obiectul unei critici directe din partea Com isiei de la Veneția. Cu toate

79
acestea însă, Comisia de la Veneția a argumentat întemeia t faptul că motivele care pot duce la
recall trebuie să se raporteze în mod obligatoriu la reglementările juridice pentru a se evita în
acest fel orice posibil abuz. În acest sens, în lege au fost identificate trei situații care reclamă
recurgerea la insti tuția recall -ului, după cum urmează :
1)încălcarea de către parlamentar a Constituției și a legilor Ucr ainei, precum și a
celorlalte acte no rmative ale Ucrainei, dar și a Constituției , a legilor și a celorlalte acte normative
ale Republicii Autonome Crim eea;
2)performare a necorespunzătoare a sarcinilor de serviciu prevăzute în prezenta lege cât și
în celelalte legi ale Ucrainei;
3)folosirea în scopuri personale și egoiste a mandatului parlamentar, încălcarea
sistematică a normelor etice/morale.
Aceste situații însă ar trebui gestio nate, potrivit Comisiei de la Veneția , de instanțe neutre
și independente. Deși acest argument este coerent raportat la standardele europene, precizăm că
și alte state din U.S.A. în care există instituția re call-ului, prevăd, de asemenea, anumite cerințe
expres și limitativ descrise de lege.
În 2007, partidul prim-ministrului Iulia Timosenko a propus un proiect de lege care viza
modificarea legii privitoa re la statutul parlamentarilor, acest proiect prevedea demiterea
parlamentarilor care nu aderă la grupul parlamentar al partidului sub cupola căruia au candidat, a
celor care se retrag dintr -un asemenea grup, sau a celor care se implică în activitățile altui partid .
Decizia de demitere era luată de organele de conducere ale partidului în cauză.
Încă odată Comisia de la Veneția a criticat această inițiativă, reiterând observațiile făcute
în precedentele ocazii la care a adăugat unele noi. În acest sens, prevederile art. 13, paragraf 5
care prevăd obligația parlamentaru lui de a fi membru al grupului său parlamentar, a fost
considerată o violare flagrantă a tradiției europene potrivit căreia mandatul este liber și
independent, deoarece prin această dispoziție se conferă partidelor politice rolul exclusiv de a
reprezenta e lectoratul , negându -se realitatea potrivit căreia mandatul este acordat
parlamentarului de către popor prin alegeri, nu de partid.
În cele din urmă, proiectul de reformare a Constituției, a fost realizat de o comisie aflată
sub conducerea domnului V. M. S hapoval și a reprodus în articolul 85, regula care a fost
impropriu denumită „mandat imperativ ”.
Și de această dată, Comisia de la Veneția a formulat noi critici cu privire la art. 85.
Dependența totală a unui parlamentar față de un partid sau o coaliție politică nu este compatibilă
cu rolul pe care un parlamentar ar trebui să -l joace în cadrul unui sistem parlamentar liber. În
plus, prevederea conform căreia partidul prin intermediul o rganelor sale de conducere decide

80
asupra demiterii parlamentarului, conferă partidelor puterea de a anula alegerea făcută de
electorat, ceea ce este total nedemocratic.
Concluzii le Comisiei de la Veneția128
În prezent, mandatul imperativ stricto sensu și recall -ul sunt practici necunoscute în
Europa. Mai mult, există foarte puține țări membre ale Consiliului Europei care prevăd în
legislația lor posibilitatea ca partid ele politic e să demită parlamentarii în cazul în care aceștia își
schimbă afilierea politică. Mecanismele de control ale aleșilor prevăzute în cazurile Serbiei și al
Ucrainei nu pot fi considerate sau asimilate mandatului imperativ, deoarece acestea reprezintă o
cu totul altă instituție denumită „administrarea mandatului de către partid ”, instituție care se
regăsește în state precum India și Africa de Sud și al cărei scop constă în prevenirea pierderii
electoratului țintă ca urmare a fenomenului de migrație politică , dar și a con servării configurației
politice parlamentare rezultate din al egeri și implicit a principiului reprezentativității , care pot fi
grav afectate de acest fenomen .
În timp ce aceste state au considerat că practicile de acest gen sunt conforme cu
dispozițiile lor constituționale, Comisia de la Veneția în repetate rânduri a afirmat că pierderea
mandatului ca urmare a migrației politice încalcă principiul potrivit căruia mandatul este liber și
independent. Chiar dacă scopul urmărit de aceste măsuri poate fi privit dintr -un anumit punct de
vedere cu o oarecare îngăduință, p rincipiul constituțional care interzice mandatul imperativ sau
orice altă formă politică, care într -un fel sau altul îl privează pe ales d e mandatul acordat de
electorat trebuie să prevaleze întotdeauna ca o piatră de temelie a democrației constituționali ste
europene.

128 Precizăm că secțiunea 4 a prezentei monografii este realizată conform traducerii e fectuate de către autor , din
limba franceză în limba română, a Raportului referitor la mandatul imperativ și la practicile similare acestuia ,
nr.488/2008 al Comisiei europene pentru democrație prin drept, cunoscută și sub denumirea de Comisia de la
Veneția , adoptat de Consiliul pentru alegeri democratice la cea de -a 28-a întâlnire ce a avut loc la Veneția în 14
martie 2009, și de Comisia de la Veneția în cadrul celei de -a 79-a sesiune a plenului din 12 -13 iunie 2009 ce a avut,
de asemenea, loc la Veneția. L a baza comentariilor din raportul mai sus menționat se află Domnul Closa Montero ,
membru din partea Spaniei, care a fost desemnat raportor de Comisia de la Veneția în această chestiune.

81
Capitolul III
Studiu de caz asupra necesității și al impactului social pe care l-ar
implica introducerea în Constituție și în legislația românească a
mandatului imperativ „sui generis ”

1. Precizări preliminare asupra noțiunii de mand at imperativ “sui
generis”
Nu putem vorbi de mandatul imperativ “sui generis ” fără a face câteva precizări
prealabile referitoare la drepturile cu caracter exclusiv politic. Astfel, disciplina juridică ce are ca
obiect studierea și cercetarea acestor drepturi politice sau electorale, este dreptul electoral129.
În literatura de specialitate se face o distincție între dreptul electoral obiectiv și dreptul
electoral subiectiv. Dreptul electoral obiectiv este o subramură a dreptului const ituțional,
alcătuită din ansamblul de norme juridice, metode și procedee care reglementează organizarea
și desfășurarea alegerilor , precum și stabilirea rezultatelor acestora. În ceea ce privește sfera
drepturilor subiective electorale, precizăm că acestea se împart în funcție de izvorul lor în
drepturi electorale fundamentale (cele prevăzute în Constituție) și alte drepturi electorale
(prevăzute în legile organice electorale). Printre drepturile electorale fundamentale amintim:
dreptul de vot sau dreptul de a alege , dreptul de a fi ales ori dreptul de a candida și dreptul la
revocare. În cazul celorlalte drepturi electorale enumerăm cu titlu exemplificativ : dreptul
cetățenilor de a verifica înscrierea în listele electorale și de a face întâmpinări împotriv a
omisiunilor, înscrierilor greșite și a oricăror erori; dreptul de a contesta candidaturile…. ș.a.
Referitor la caracterul exclusiv politic al acestor drepturi, reamintim faptul că termenul
“politică” (arta/știința guvernării societății) se originează din punct de vedere etimologic în
grecescul „ polis ” (care înseamnă cetate sau stat), prin urmare aceste drepturi au caracter exclusiv
politic deoarece după cum se afirmă și în doctrină, ele aparțin exclusiv cetățenilor (adică a celor
ce locu iesc în cetate) și pot fi exercitate numai de către aceștia pentru participarea la guvernarea
societății, fiind pretutindeni recunoscut și admis că la actul de guvernare prin intermediul
sufragiului pot participa numai cetățenii, deoarece ei sunt legați de destinul respectivei
formațiuni sociale. Aceste drepturi subiective electorale însă, nu au fost întotdeauna recunoscute
tuturor cetățenilor în mod egal, ci mult mai târziu în istorie într -o manieră progresivă. Asfel, în

129 În latină, verbul “electa ” înseamnă „a alege”. De aceea, dreptul electoral reprezintă acea ramură de drept care
reglementează organizarea și desfășurarea alegerilor, precum și stabilirea rezultatelor acestora.

82
dreptul roman femeia chiar dacă ave a cetățenia romană nu avea dreptul să voteze și nici să
candideze, din cauza deficitului intelectual ( infirmitas consilium ) cu care se considera că se
naște. De asemenea, cetățenia sau status civitatis în acele vremuri nu era recunoscută tuturor
locuitorilor statului roman . În conținutul lui status civitatis intrau două drepturi subiective cu
caracter exclusiv politic ( jus suffragii – dreptul de a alege și jus honorum – dreptul de a fi ales),
și alte tr ei drepturi subiective cu caracter civil, după cum urmează: jus commercii (dreptul de a
încheia acte juridice, potrivit dreptului privat roman), jus connubii (dreptul de a încheia o
căsătorie, potrivit dispozițiilor dreptului privat roman) și jus militiae (dreptul de a face parte din
legiunile romane).
De altfel, și în istoria relativ recentă au existat tot felul de censumuri (îngrădiri) ale
acestor drepturi electorale, după cum urmează : censul de avere130 (puteau vota și candida doar
cei care posedau o anu mită avere si plăteau impozite) ; censul de studii (în Brazilia, cetățenii care
nu au studii universitare nu au dreptul de a candida ), iar în S.U.A, până în 1965 , analfabeții nu
aveau dreptul să candideze, în acest sens , erau puși să citească și să interpreteze un articol din
Constituția S. U.A. ; censul de rasă (practicat într -o perioadă sumbră a istoriei omenirii) ; censul
de sex (până în 1938, România nu a acordat drept de vot femeilor) și censul de vârstă131 (utilizat
și în prezent de toate statele lumii, în mod justificat).
Întorcându -ne în prezent, putem observa că Constituția României consacră ca drepturi
electorale fundamentale : dreptul de a alege , în dispozițiile art. 36, dreptul de a fi ales , în art. 37

130 Potrivit Constitu ției Franței din 1791, cetățenii erau divizați în cetățeni activi (plătitori de impozite) și cetățeni
pasivi (cei care nu plăteau impozite). Această împărțire prezenta importanță din punctul de vedere al acordării
dreptului de vot, astfel cetățenii activi primeau dreptul de a vota, în timp ce cetățenilor pasivi nu li se recunoștea
dreptul de vot de către statul francez.
131 Censul de vârstă este unica îngrădire unanim acceptată de statele lumii și totodată compatibilă cu democrația.
Acest cens are în vedere etapele firești ale formării discernământului și a le capacității juridice. Astfel , conform
studiilor medicale s -a ajuns la concluzia că maturitatea intelectuală (capacitatea deplină de a discerne) se dobândește
la majoritatea persoanelor sănătoase în jurul vârstei de 18 -21 ani, de aceea constituantul român a optat pentru ca
începutul capacităț ii electorale să fie situat în timp concomitent cu împlinirea vârstei de 18 ani a persoanei, chiar și
în ziua alegerilor. De asemenea, precizăm că ambele forme ale capacității juridice electorale (capacitatea de
folosință și capacitatea de exercițiu) se dobând esc concomitent, la împlinirea vârstei de 18 ani. În ceea ce privește
dreptul de a candida, Constituția stabilește alte praguri, după cum urmează: împlinirea vârstei de 23 de ani pentru
Camera Deputaților și administrația publică locală, 33 de ani pentru S enat și 35 de ani pentru a candida la funcția de
Președinte al României . În ceea ce privește censul de vârstă, Europa se dovedește a fi de -a dreptul gerontocrată mai
ales în cazul alegerilor șefului de stat. De aceea, Italia are un președinte de 85 de ani, Franța a renunțat de curând la
un președinte de 50 de ani în favoarea unuia de 64 de ani, iar Regina Marii Britanii deși are aproape 90 de ani, nu -și
pune problema de a se retrage sau de a abdica de pe tron. Mai mult, această gerontocrație se concretizeaz ă în
creșterea vârstei legale la care se consideră că persoana atinge maturitatea politică (vârsta la care se prezumă că o
persoană este în deplinătatea facultăților mintale, ce conferă acesteia aptitudinea de a vota corect). Americanii au o
mentalitate an titetică celei europene în privința alegerilor șefului de stat . De regulă, ei optează pentru persoane tinere
(Obama 47 de ani, Clinton…ș.a.). Însă, în privința dreptului de vot sunt chiar mai conservatori decât europenii
(americanii dobândesc dreptul de vot la împlinirea vârstei de 21 de ani). De asemenea, se consideră că tinerii sunt
mai “rebeli” în ceea ce privește votul, deoarece aceștia vor acorda aproape întotdeauna un vot negativ puterii.
Această opțiune rezidă din frustrarea pe care o resimt tiner ii în procesul de căutare de locuri de muncă, ori prin
faptul că ei consideră guvernarea actuală o frână în calea progresului lor. În opoziție cu această atitudine, după
vârsta de 40 de ani omul tinde să devină conservator alegând stabilitatea. Astfel se e xplică de ce Carol al II – lea a
ridicat vârsta la care se acorda dreptul de vot la 40 de ani, acesta fiind un bun cunoscător al psihologiei umane și a
reușit astfel să -și atingă scopurile malefice.

83
și dreptul de a fi ales în Parlamentul European , prevăzut în art. 38. Odată cu intrarea României
în U.E, li se permite anumitor cetățeni străini cu respectarea anumitor condiții (număr de ani pe
teritoriul țării, contribuții la dezvoltarea comunității locale….etc.) să vote ze sau să candideze în
România, însă numai pe plan local (primării, consilii locale…..ș.a. m.d), deoarece se consideră că
alegerile locale nu au un caracter politic atât de pronunțat , precum au alegerile naționale.
O altă distincție importantă pe care lit eratura de specialitate o face este cea privitoare la
diferența dintre dreptul de vot și dreptul de a alege. În acest sens, se afirmă că dreptul de vot ar
însemna opțiunea pe care cetățenii unui stat și -o exprimă cu ocazia adoptării sau respingerii unei
reguli sau hotărâri, de regulă, prin intermediul referendumului. Iar dreptul de a alege se referă la
alegerea membrilor unei autorități publice de către cetățeni.
Constituția Româ niei a optat pentru nomen juris -ul de drept de vot în cadrul art. 36, de
aceea specialiștii consideră că dreptul de vot în viziunea constituantului român este unul complex
în al cărui conținut intră și dreptul de vot și dreptul de a alege, în maniera în care le -am prezentat
mai sus.
Strân s legat de cele două drepturi electorale fundamentale este dreptul la revocare .
Acesta apare ca un drept firesc , dacă avem în vedere principiul simetriei juridice (cel ce dă un
vot, este îndrituit să -l și retragă). Acest drept este analizat, de regulă, în strânsă legătură cu cele
două teorii referitoare la modul în care aleșii își exercită mandatele acordate de către electorat,
teoria clasică a mandatului imperativ și teoria clasică a mandatului reprezentativ.
Sorgintea dreptului la revocare ca și cea a ma ndatului imperativ, de altfel, este dreptul
roman. Împăratul era cel care mandata un anumit funcționar , și în virtutea acestei împuterniciri,
respectând principiul simetriei juridice, tot împăratul era cel care îi revoca acestuia
împuternicirea.
De altfel , denumirea de „imperativ” a mandatului provine de la faptul că acest instrument
juridic a fost folosit pentru prima dată de împărații romani , mai exact de la termenul “imperus ”
cu sensul de poruncă imperială, care genera în sarcina mandatarului anumite obligații ce erau
sancționate în caz de nerespectare, printre altele, și cu revocarea (retragerea mandatului) .
După dispariția Imperiului Roman, mandatul imperativ a fost preluat și folosit în Spania
medievală, mai exact în Regatul L eonului și al Castiliei . Iar m ai recent, în timpul Comunei din
Paris (1871) , mandatul imperativ a cunoscut consacrarea politică și a servit drept model pentru
marii ideologi ai doctrinei comuniste (printre care și Karl Marx) , care au pus acest instrument
juridic la baza edificiu lui instituțional al statelor comuniste.
În prezent, majoritatea statelor democratice resping ideea de mandat imperativ și implicit
dreptul la revocare, acestea fiind considerate incompatibile cu principiile democrației . Cu toate
acestea, mandatul imperati v și dreptul la revocare sunt pr evăzute ca atare în anumite state din

84
Asia , precum : China (art. 77 din Constituție), Coreea de Nord (art. 7 din Constituție), Vietnam
(art.7 din Constituție) , Nepal, Bangladesh , India ; în unele state africane : Africa de Sud,
Malawi ,….etc ., dar și în unele state din America de Sud (Cuba, Venezuela)
De asemenea, mandatul imperativ mai este prev ăzut și în legislațiile unor state federale
democratice , în legislația cantonală a Elveției, în Bundesrat (camera superioară a Germaniei) și
în 18 state nord americane. În Europa, pe lângă Elveția și Germania, au mandat imperativ
Serbia, Ucraina și Belarus. În toate celelalte state europene manda tul imperativ este interzis prin
legea fundamentală. Trebuie să facem totuși o precizare suplimentară : în cazul Germaniei și al
Elveției mandatul imperativ nu este prevăzut la nivel federal, ci strict în anumite state ce intră în
componența acestor federații.
În cazul statelor enumerate mai sus, mandatul imperativ capătă o accepțiune lato sensu ,
fapt ce a determinat Comisia de la Veneția să afirme că instituția mandatului imperativ și implicit
dreptul la revocare comportă o serie de variațiuni. Asfel, în funcție de tit ularul dreptului de
revocare distingem între: mandate care pot fi revocate exclusiv de către electorat , mandate care
pot fi revocate exclusiv de către partidele politice și mandate care pot fi revocate atât de
electorat, cât și de partidele politice. Precizăm că există în anumite state și posibilitatea revocării
mandatului de către organul colegial, spre exemplu: Constituția Vietnamului , în art. 7 prevede
posibilitatea revocării parlamentarilor atât de către electorat, cât și de către Parlament în cali tatea
acestuia de organ colegial.
După obiectul procedurii de revocare, recall -ul poate viza mandatul unui singur individ,
membru al unui organ colegial ales sau numit, sau mandatul întregul ui organ colegial – exempli
gratia : posibilitatea demiterii întreg ului Parlament, prevăzută în cazul Berlinului și a altor șase
landuri.În fine, după modul în care este dobândit mandatul de individul sau organul în cauză,
dreptul de revocare poate viza numai indivizii sau organele colegiale care dobândesc mandatul
prin i ntermediul sufragiului, numai indivizii ori organele colegiale care dobândesc mandatul prin
intermediul numirii, sau, în unele state pot fi revocate atât organele care dobândesc mandatul
prin intermediul elecțiunii, cât și cele care dobândesc mandatul prin intermediul numirii.
Comisia de la V eneția apreciază că atunci când titularul dreptului la revocare este
partidul , avem de -a face cu o altă instituție , care este denumită administrarea mandatului de
către partid (cazul Serbiei, Ucrainei, Indiei și Africii de Sud) .
De asemenea, în cazurile celor 18 state ale S.U.A., a Elveției132 și a Bundesrat -ului133
Comisia de la Veneția consideră că suntem în prezența unei instituții derivate din mandatul
imperativ stricto sensu , denumită recall .

132 Pionerul în materia instituției recall în Europa a fost Elveția, după ce a devenit stat federal în 1848. Recall -ul este
implementat în 6 din cele 26 de cantoane și vizează autoritățile alese (executive sau legislative)

85
Prin urmare, în viziunea Comisiei de la Veneția mandatul imperativ propriu -zis este
specific numai Romei antice și regimurilor comuniste, iar prin adaptarea acestuia la necesitățile
anumitor state democratice au apărut alte trei instituții, similare cu acesta, dar nu identice. Aceste
instituții sunt : recall -ul (revocarea ), instituția administrării mandatului de către partid și clauza
legală pură și simplă împotriva migrației politice134. De aceea, mandatul imp erativ propriu -zis,
recall -ul, instituția administrării mandatului de către partid și clauza legală pură și simplă
împotriva traseismului politic alcătuiesc instituția mandatului imperativ lato sensu .
Recall -ul, instituția administrării mandatului de către partid și clauza legală pură și
simplă împotriva momadismului politic sunt considerate practici asimilate mandatului imperativ
propriu -zis. Mandatul imperativ propriu -zis mai este denumit și mandat imperativ stricto sensu
de către Comisia de la Veneția.
1.2 Noțiunea de man dat imperativ “sui generis”
În ceea ce privește nomen juris -ul de mandat imperativ sui generis135 pentru care am
optat în c azul propunerii de lege ferenda , ne motivăm alegerea prin faptul că propunerea noastră
se diferențiază de toate cele patru instituții care alcătuiesc mandatul imperativ lato sensu .
Astfel, mandatul imperativ sui generis , acordă drept de revocare numai poporului
organizat în circumscripții electorale, diferențiindu -se sub acest aspect de instituția administrării
mandatului de că tre partid, unde, revocarea operează din oficiu , de plin drept ( ope legis ), în
situaț ia în care parlamentarul după câ știgarea mandatului decide să abandoneze partidul de
origine, sau este exclus din acesta . Mand atul pierdut de către parlamentarul migrator revine
partidului , care atribuie locul rămas vacant unui alt membru de -al său.
În cazul instituției administrării mandatului de către partid, formațiunea politică sau
partidul exercită un control deplin asupra membrilor săi deveniți parlamentari, aceștia neavând
încotro decât să se supună întocmai directivelor date de partid, altminteri parlamentarii
neobedienți pot fi excluși din partid pierzându -și totodată și mandatul care revine partidului.

133 Șase landuri, plus orașul -stat Berlin, permit inițierea și validarea de către electorat a unui recall pentru demiterea
întregului legislativ. Este necesar însă ca cel puțin jumătate din cei înregistrați pe listele electorale să se prezinte la
vot. Procedura a fost declanșată o singură dată, în Berlin în anul 1981, când în urma strângerii a 3000 00 de
semnături pentru petiție în câteva zile, Parlamentul a hotărât să se autodizolve.
134 Precizăm că am am optat în cazul acestei instituții pentru denumirea de clauză legală pură și simplă împotriva
nomadismului politic în primul rând pentru a o diferen ția de instituția administrării mandatului de către partid din
punct de vedere conceptual, dar și pentru că aceasta operează exclusiv în baza legii juridice ( ope legis ) fără a fi
necesară vreo intervenție externă.
135 Din punct de vedere literar, expresia „sui generis” reprezintă o construcție concisă, scolastică referitoare la o
entitate care constituie ea singură un gen. În mod curent se folosește cu referire la ceva special, deosebit, particular,
unic în felul său, aparte. Din latină sui, suus, sua, suum , ce se traduce prin: al său, a sa, propriu și generis, genus , –
eris, ce se traduce prin : specie, fel, soi, gen . Cristina Popescu, Ecaterina Crețu, Dicționar de cuvinte și expresii
latinești și eline în contexte literare românești . Abrevieri latinești , p. 71, Ed. Humanitas Educațional, București
2003. Recomandăm, de asemenea, și explicațiile din Dicționarul explicativ al limbii române DEX, 1984, p.910, Ed.
Academiei R.S.R. București

86
De aceea, în cazu l acestei instituții putem vorbi de o revocare a mandatului indirectă sau
mediată , deoarece revocarea apare ca o consecință a excluderii alesului din partidul său și din
această perspectivă putem afirma că titularul dreptului de revocare a mandatului, cel puțin în
ipoteza excluderii din partid, este partidul de origine.
În ceea ce privește clauza legală pură și simplă împo triva traseismului politic, pre cizăm
că aceasta este încorporată în mandatul imperativ sui generis (a se vedea în acest sens
propunerea n oatră de lege ferenda învederată în capitolul IV al prezentei lucrări, în cadrul art. 69
lit.e), deoarece noi am considerat -o cea mai adecvată soluție sancționatorie împotriva
fenomenului de traseism politic.
Spre deosebire de instituția administrării man datului de către partid, clauza legală pură și
simplă împotriva nomadismului politic operează exclusiv în virtutea legii și anulează orice
influență pe care ar putea să o aibă partidul sau organizația politică de origine în revocarea
mandatului. De altfel, după cum rezultă și din proiectul nostru legislativ, în cazul în care
parlamentarul este exclus din partidul său de origine, acesta își va păstra mandatul câtă vreme va
rămâne independent, altminteri această excepție de la aplicabilitatea clauzei legale p ure și simple
împotriva traseismului politic nu se va aplica. Instituirea acestei excepții de la aplicarea clauzei
legale pure și simple împotriva nomadismului politic în cadrul proiectului nostru de lege ferenda ,
are rolul de a proteja parlamentarul de eventualele presiuni sau abuzuri din partea propriilor
partide, dar în același timp am avut în vedere și posibilele întelegeri care ar putea să apară între
parlamentari și partidele politice în vederea eludării dispozițiilor legale și a înșelării electoratului ,
tocmai de aceea nu am vrut să lăsăm deschisă o kerkaporta136 care să poată fi speculată și
folosită cu rea credință de către aceștia. Această instituție juridică este prevăzută în prezent în
legislația româneas că, fiind aplicabilă la nivelul administrației publice județene și locale.

136 Kerkaporta este o expresie care provine din limba romeică (un amestec î ntre limba latină și limba greacă utilizat
în cadrul Imperiului Roman de Răsărit sau a Imperiului Bizantin, așa cum a fost denumit acest imperiu de către
istoricul german Hyeronymus Wolf în 1557) și înseamnă poartă mică (portiță). Expresia a apărut în contextul istoric
al căderii Constantinopolului în 1453, în urma unei gafe monumentale descrisă magistral de Stefan Zweig în “Orele
astrale ale omenirii ”. Bizantinii (Romeii) erau izolați, fiind în i nferioritate numerică și cu psihicul la pământ, unica
opreliște în calea năvălitorilor era constituită din zidurile inexpugnabile și din porțile ferecate. După mai multe zile
de asalt soldate cu o multitudine de încercări nereușite de a pătrunde în cetatea impenetrabilă, otomanii au descoperit
– absolut întâmplător – o poartă mică deschisă : kerkaporta. Poarta rămasă nezovărâtă din eroare, a decis dintr -o dată
soarta Imperiului Bizantin, permițând turcilor să năvălească și să cucerească cu minim efort, aproa pe fără luptă,
capitala bizantină. Astfel, după un atac furibund și o rezistență eroică, soarta Imperiului Roman de Răsărit a fost
decisă de o gafă pe al cărei autor istoricii nu l -au identificat nici în prezent. În zilele noastre, în cadrul științelor
juridice această expresie are sensul de breșă/fisură/portiță în apărare sau în lege care permite celor rău intenționați
(asemeni turcilor care au cucerit Constantinopolul) să speculeze aceasta și să eludeze rigorile normative. În logica
juridică se afirmă că avocatul de cele mai multe ori caută această kerkaporta (fisură) în lege sau în apărările celuilalt
duelist judiciar pentru a induce sau a crea iluzia instanței de judecată, cum că s -ar afla în prezența unei lacune
legislative sau procedurale, prin interme diul acestui procedeu își salvează clientul. La rândul său, judecătorul are
obligația de a ascunde eventualele kerkaporta, procedurale sau legale, pentru ca cel culpabil de săvârșirea unor fapte
ilicite să nu poată specula abil aceste breșe și astfel să sc ape nepedepsit.

87
De asemenea , mandatul imperativ sui generis conține un drept de revocare în
concordanță cu spiritul democrației, al echității și justiției, întrucât spre deosebire de mandatul
imperativ stricto sensu prevăzut în cadrul teoriei clasice a mandatului imperativ, alesul poate fi
revocat numai în chip motivat, respectându -i-se acestui a dreptul de a se apăra împotriva
acuzațiilor aduse și de a convinge astfel electoratul de eventuala sa nevinovăție, în cadrul unor
proceduri aflate în strictă conformitate cu legea. Adăugăm și faptul că mandatul imperativ sui
generis se deosebește fundamental de mandat ul imperativ propriu -zis, deoarece prin intermediul
mandatului imperativ sui generis nu i se dictează alesului cum să acționeze, ci acesta reprezintă o
unealtă participativă cu un rol fundamental în întărirea și augmentarea calitativă a democrației
reprezentative , întrucât prin intermediul său cetățenii își exprimă acordul sau dezacordul față de
activitatea sau deciziile politice ale reprezentantului, așa cum este și firesc de altfel într -o
democrație reală.
Raportat la instituția recall -ului, manda tul imperativ sui generis prezintă cele mai multe
asemănări cu acesta , însă și în acest caz există anumite deosebiri, cele mai importante constând
în motivele pentru care se pot declanșa referendum urile ce au ca obiect revocarea, motive care în
cazul manda tului imperativ sui generis , sunt specifice realităților socio -politice existente în
România.Și după cum am putut obseva în capitolul anterior, în viziunea Comisiei de la Veneția ,
recall -ul este o instituție derivată din mandatul imperativ stricto sensu utilizată cu precădere în
statele federale, în timp ce mandatul imper ativ sui generis este, de asemenea, o instituție derivată
din mandatul imperativ propriu -zis, dar care, răspunde necesităților unui stat unitar precum
România.
Noi am conceput mandatul imperativ sui generis ca o structură compactă în care instituția
recall adaptată la necesitățile concrete ale României , se află într -o simbioză ideală cu instituția
clauzei legale pure și simple împotriva traseismului politic, astfel încât mandatul imperativ sui
generis să corespundă în principal nevoii de a sancționa infidelitatea parlamentarului față de
electorat , iar în subsidiar să fie sancționată ș i infidelitatea acestuia față de partidul său de origine.
Spre deosebire de recall care este o instituție care taxează exclusiv infidelitatea alesului faț ă de
electora t, sau de instituția administrării mandatului de către par tid ori de clauza legală pură și
simplă împotriva fenomenului de migrație politică, instituții care au apărut ca replică la
infidelitatea aleșilor față de propriile partide politice.
Așadar, prin intermediul mandatului imperativ sui generis , noi susținem necesitatea
introducerii în cadrul sistemului nostru electoral alături de dreptul de vot ( jus suffragii ) și dreptul
de a fi ales sau de a candida la o funcție/demnitate publică ( jus honorum ), și a dreptului la
revocare , iar consacrarea acestuia la nivel constituțional cât și într -o viitoare lege electorală ar
oferi o garanție temeinică a aplicării acestei măsuri.

88
În acest sens, revocarea apare ca o măsură menită să -l responsabilizeze politico -juridic pe
parlamentar în relația sa cu electoratul. După cum se știe, răspunderea juridică este o categorie a
răspunderii sociale și are ca fundament principiul responsabilității, orice persoană care
acționează într -un anumit mod fiind responsabilă de consecințele propriilor sale acțiuni câtă
vreme voința acesteia nu a fost viciată sau const rânsă în vreun fel de o altă persoană sau de vreo
patologie psihică. De aceea, este atât de important ca și în cazul parlamentarilor în mâinile cărora
se află destinele a milioane de persoane să existe o răspundere jurid ică pe măsura
responsabilității pe care aceștia și -o asumă atunci când decid să candideze p entru aceste
demnități publice. Odată implementat mandatul imperativ sui generis va duce inevitabil la
asanarea clasei politice mai ales prin intermediul funcției pr eventive137 a acestuia, care va
descuraja orice candidat neserios sau interesat în a obține mandatul pentru a -și satisface
interesale sale egoiste . De asemenea, considerăm că măsura revocării în chip motivat, prin
consacrarea expresă în Constituție și legea electorală sub aspectul determinării clare a condițiilor
și a procedurii în baza cărora mandatul poate fi revocat, nu ar putea constitui un mijloc de
manevre sau vendete politice.
În ultimul rând, vrem să adăugăm și faptul că unul dintre cele mai importan te motive care
ne-a determinat să alegem acest nomen juris a constat și în certitudinea noastră potrivit căreia în
prezent societatea românească și nu numai manifestă o puternică aversiune față de instituția
mandatului imperativ stricto sensu , acesta fiind considerat o reminescență a unor vremuri
odioase pe care poporul român ar vrea să le îngroape pentru totdeauna în negura istoriei.
2. Dreptul de revocare din prisma contextul ui constituțional și
legislativ actual din România
În prezent, în România există o serie de instituții juridice prin intermediul cărora se
manifestă dreptul de revocare. În acest sens, pentru a înlesni accesul cititorilor la demersul nostru
explicativ , vom împărți cazurile în care mandatul unui ales sau al unei instituții public e poate fi
revocat în funcție de izvorul legislativ în care se prevede această posibilitate, și care poate fi
Constituția ori alte acte normative inferioare acesteia , dar și în funcție de nivelul la care se

137 Avem în vedere caracterul sancționator al mandatului imperativ sui generis , fiind cunoscut faptul că sancțiunea
are atât un rol represiv cât și unul preventiv. Astfel, că rolul represiv are în vedere reeducarea persoanei care a
săvârșit fapta ilicită cu vinovăție , în spiritul respectării legilor, iar rolul preventiv constă în mesajul pe care aplicarea
promptă a sancțiunii îl transmite pretabililor (adică celor care s -ar simți tentați să săvârșească asemenea fapt e) și
societății în ansam blu, prin intermediul căruia sunt descurajate conduitele de acest gen și se întărește totodată
respectul pentru lege. De fapt, rolul preventiv al sancțiunii a fost prima dată evidențiat de Platon, care a afirmat că
scopul pedepsei nu ar trebui să fie pedea psa în sine sau răzbunarea pe cel care a comis fapta, ci scopul acesteia ar
trebui să fie unul mai nobil , adică de a -l face pe cel care a greșit ca pe viitor să nu mai greșească (reeducarea
făptuitorului), iar pede apsa pe care acesta a primit -o, să serveas că drept exemplu pentru toți aceia care ar fi tentați să
comită o faptă asemănătoare, cultivând și întărind totodată respectul pentru lege și descurajând în același timp orice
conduită de acest gen în râ ndul populației generale.

89
exercită acest drept, iar în acest caz ne referim la situațiile de revocare a mandatului de la nivelul
administrației centrale de stat sau la acelea de la nivelul administrației publice județene și locale.
2.1 Forme ale d reptul ui de revocare la nivelul administrației
centrale de stat
Din prima categorie a instituțiilor prevăzute de legea fundamentală și care totodată
operează la nivelul administrației centrale de stat, menționăm: instituția suspendării P reședintelui
României de către P arlament, prevăzută de articolul 95 din Constituția României ; instituți a
dizolvării P arlamentului de către Președintele României, consacrată în dispozițiile articolului 89
din Constituția României ; instituția moțiunii de cenzură prin intermediul căreia este demis
Guvernul de către P arlament, cuprinsă în dispozițiile articolului 113 din legea fundamentală a
României.
De asem enea, precizăm și faptul că Președintele României la propunerea premierului , în
caz de remaniere guvernamentală, numește și revocă pe unii membri ai Guvernului, potrivit
articolului 85 alin. (2) din Constituția României. Iar dacă prin propunerea de remaniere se
schimbă structura sau compoziția politică a Guvernului , Președintele României va putea numi
sau revoca pe unii membri ai Guvernului, numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la
propuner ea primului -ministru, conform articolului 85 alin. (3) din legea fundamentală a
României.
Demn de menționat este și faptul că Președintele poate refuza o singură dată fie numirea,
fie eliberarea din funcție a unui membru al Guvernului. Potrivit articolulu i 91 alin. (2) din
Constituția României, Președintele, la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă (revocă)
reprezentanții diplomatici ai României și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului
misiunilor diplomatice. În cele ce urmează, vom prezenta succint fiecare dintre instituțiile
învederate mai sus, după cum urmează :
1) Suspendarea Președintelui României de către Parlamentul României – art. 95 din
Constituția României
Conform unor opinii din doctrină ( opinio communis doctorum ), se consideră că
răspunderea instituită de textul art. 95 din Constituție, care s -ar reține în sarcina Președintelui
României, ar fi una politică sau administrativ disciplinară , în contrast cu răspunderea juridico –
penală a Președintelui României consacrată în dispozițiile art. 96 din legea fundamentală a
României. Se mai afirmă, de asemenea, că această formă de răspundere are o natură complexă,
juridică și politică în egală măsură. Juridică, deoarece presupune desfășurarea un or proceduri
prevăzute expressis ver bis de Constituție și respectarea strictă a acestora, iar t emeiul obiectiv
declanșator al acestei forme de răspundere este, de asemenea, prevăzut de legea fundamentală și

90
constă în săvârșirea de către șeful statului a unor fapte grave prin care încalcă pre vederile
Constituției138.
Și nu în ultimul rând , procedura suspendării implică Parlamentul în calitatea sa de organ
suprem reprezentativ al poporului și de unică autoritate legiuitoare a țării . Referitor la natura
politică a acestei forme de răspundere, trebuie să avem în vedere , în primul rând, calitățile de
instituții politice fundamentale ale statului, care revin celor doi actori principali implicați în
această procedură : Parlamentul și Președintele României .
De asemenea, trebuie să reținem și faptul că legea fundamentală reglementează acele
relații sociale ce intervin în instaurarea, menținerea și exercitarea puterii politice, prin urmare și
procedura suspendării șefului de stat are un pronunțat caracter politic. Iar probabil cel mai
important element care confirmă pronunțatul caracter politic de spre care am făcut vorbire
anterior, constă în dreptul de revocare pe care poporul îl exercită prin intermediul
referendumului în cadrul ultimei etape a acestei proceduri, un act natural și simetric , opus actul ui
electiv ( mutuus consensus, mutuus dissensus ), prin care a fost mandatat șeful de stat.
Procedura de suspendare a șefului de stat presupune mai multe etape, după cum urmează:
declanșarea procedurii de suspendare prin solicitarea efectuată în acest sens (care trebuie
susținută și motivată) de 1/3 din numărul parlamentarilor ; comunicarea propunerii de
suspendare , Președintelui României ; sesizarea C.C.R. , în vederea emiterii avizului consultativ
prevăzut de art. 95 alin (1) coroborat cu art. 146 lit. h din legea fundamentală a României ; etapa
dezbaterilor, în care i se dă posibilitate Președintelui României de a -și exercita dreptul la apărare
și de a da explicații cu privire la faptele ce i se rețin în sarcină , atât Parlamentului cât și C.C.R. ;
Parlamentul v oteaz ă în ședința comună a celor două Camere, iar dacă 50% + 1 din numărul total
de parlamentari (majoritate absolută) votează în favoarea propunerii de suspendare, atunci
Președintele este suspendat și se instaurează starea de interimat, iar în 30 de zile de la aprobarea
propunerii de suspendare de către Parla ment, se purcede la organizarea unui referendum prin
care populația este întrebată dacă mai este, sau nu , de acord să -l mențină în funcție pe Președinte ,
având în vedere suspendarea acestuia de către Parlament.
Rațiunea ce stă în spatele referendumului popular constă în aplicarea principiului
simetriei juridice ( mutuus consensus, mutuus dissensus ), Președintele fiind ales de către popor și
nu de către Parl ament, de aceea poporul este unicul în măsură să -l demită atunci când acesta nu
mai justifică încrederea cu care a fost învestit de electorat.

138 Nu trebuie să uităm că și Constituția este tot o lege, chiar cea mai importantă și mai puternică din punctul de
vedere al forței juridic e dintre toate, în acest sens fiind considerată lex suprema , pro tanto , încălcarea unor
dispoziții ale acesteia atrag de la sine o răspundere juridică, constituțională. Tocmai de aceea, răspunderea instituită
în sarcina șefului de stat de către art. 95 din Constituție are o natură complexă, juridică și politică în egală măsură.

91
În acest caz avem de -a face cu o formă de exercitare mediată a dreptului la revocare,
deoarece poporul nu -și exe rcită în mod direct și nemijlocit dreptul, ci numai ca urmar e a
intervenției Parlamentului. În ipoteza în care poporul ar fi nemulț umit de prestația politică a
Președinte lui, nu ar putea să -l revoce pe acesta fără intervenția prealabilă a Parlamentului , iar
dacă Parlamentul din varii motive , ar refuza inițierea unui asemenea demers, electoratul ar fi
“legat la mâini ” fără a putea face nimic până la încheierea mandatului prezidențial. De altfel,
textul constituțional restrânge incidența cazurilor de suspendare ale șefului de stat numai cu
privire la săvârșirea de către acesta a unor fapte grave care încalcă prevederile Constituției , ceea
ce limitează intervenț ia Parlamentului chiar și în ipoteza în care electoratul ar pretinde prin
intermediul unei pe tiții ( potrivit art. 51 din Constituție) din diverse motive, altele decât cele
referitoare la încălcarea gravă a dispozițiilor constituționale de către Președinte, intervenția
Parlamentului în vederea suspendării șefului de stat, pentru ca mai apoi elector atul să -l poată
revoca pe acesta prin intermediul referendumului.
Pe de altă parte, nimic nu împiedică Parlamentul, atunci când acesta ar avea interes, să
inițieze procedura de suspendare a Președinte lui considerând cu de la sine putere că acesta a
încălca t prin conduita sa în mod grav prevederile constituționale, mai ales că avizul C.C.R. în
această chestiune este pur consultativ.
2) Dizolvarea Parlamentului de către Președintele României – art. 89 din Constituția
României
În acest caz, îi este recunoscută Președintelui României facultatea (posibilitatea) de a
dizolva Parlamentul cu obligația ca în prealabil să se cons ulte cu președinții celor două C amere,
și numai dacă Parlamentul nu a acordat votul de învestitură formulei guvernamentale elabora te
de Președinte și Premier în termen de 60 de zile de la prima solicitare, coroborată cu respingerea,
în acest interval, a cel puțin două solicitări de învestitură.
De asemenea, în alin. (2) al art. 89 se precizează că Parlamentul poate fi dizovat o sing ură
dată, în cursul unui an, iar în alin. (3) al aceluiași articol este consacrată interdicția dizolvării
Parlamentului în ultimele 6 luni de mandat ale șefului de stat , precum și în cazul decretării
stărilor de mobilizare, de răzb oi, de asediu sau de urge nță. Î n acest caz suntem în prezența unei
revocări atipice , deoarece Parlamentul primește mandatul de la electorat, iar cel care îi revocă
acestuia mandatul nu este electoratul așa cum ar fi fost firesc și simetric, ci Președintele
României care este, de a semenea, ales de electorat .
Deși rațiunea constituantului în adoptarea un ei asemenea soluții normative a constat
probabil în evitarea apariției sau a prelungirii unei crize politice care ar surveni ca urmare a
neacordării votului de învestitură de către Parlament formulei guvernamentale propuse de
Președinte și Premier, noi considerăm că legiuitorul constituant ar trebui totuși să fie mai precau t

92
atunci când acordă asemenea prerogative , chiar și unei instituții politice fundamentale cum este
cea a șefului de stat. Nu știm de ce nu s -a optat pentru aceeași soluție ca și în cazul suspendării
Președintelui, și anume revocarea Parlamentului să se realizeze prin intermediul referendumului
popular , urmându -se aceleași etape în sens invers alegerilor parlamentare , potrivit principiului –
mutuus consensus, mutuus dissensus.
3) Moțiunea139 de cenzură – art. 113 din Constituția României
Reprezintă o altă formă de revocare care vizează mandatul Guvernului. Această putere de
a revoca mandatul Guvernului îi este recunocută Parlamentului și emană din prerogativele de
control140 asupra Guvernului, cu care este învestit acesta în virtutea dispozițiilor constituționale.
Specialiștii consideră moțiunea de cenzură o instituție simetric opusă votului de învestitură pe
care Parlamentul îl acordă formulei guvernamentale întocmite de Pre ședinte și de către Prim –
ministru, care este desemnat în prealabil de către șeful de stat.
Procedura de revocare a Guvernului prin prisma acestei instituții se desfășoară în felul
următor : ¼ din numărul total de parlamentari inițiază moțiunea de cenzură ș i concomitent cu
depunerea acesteia spre dezbatere în Parlament, este încunoștiințat și Guvernul despre aceasta.
După 3 zile de la prezentarea moțiunii de cenzură în cadrul ședinței comune a celor două
Camere, aceasta se dezbate și se purcede la aprobarea sau respingerea moțiunii de cenzură prin
vot. Dacă 50% + 1 din numărul total de parlamentari (majoritate absolută) votează în favoarea
moțiunii de cenz ură, atunci Guvernul este demis. Dacă moțiunea de cenzură a fost respinsă,
parlamentarii care au demarat această procedură nu vor mai putea iniția o nouă moțiune de
cenzură în aceeași sesiune, cu excepția cazului în care Guvernul își angajează răspunderea141 –
potrivit art. 114 din Constituția României.
În cazul angajării răspunderii Guvernului pentru un progr am de guvernare , pentru o
declarație de politică generală sau pentru un proiect de lege în fața celor două Camere,
Parlamentul poate iniția în termen de 3 zile o moțiune de cenzură pentru a demite Guvernul.
Neinițierea, sau inițierea moțiunii de cenzură ur mată de respingerea ei de către Parlament,
valorează a acceptare a actelor prezentate de Guvern. S-a afirmat în doctrină că nedemiterea
Guvernului prin moțiune de cenzură, în cazul în care acesta își asumă răspunderea în fața

139 În latină, motio, – onis înseamnă controversă sau conflict
140 Deoar ece, Parlamentul este calificat de Constituția României drept organul reprezentativ suprem al poporului
român și unica autoritate legiuitoare a țării, în această calitate a fost învestit cu funcția de control pe care o exercită
față de celelalte instituții politice fundamentale ale statului, potrivit principiului – cine conduce, controlează!
141 Angajarea răspunderii Guvernului, în calitatea sa de instituție juridică, a fost adoptată de foarte puține state,
deoarece aceasta este considerată “o sfidare totală adresată Parlamentului”. În practică, aproape niciodată Guvernul
nu va risca în a -și angaja răspunderea în fața Parlamentului, dacă nu va fi sigur de rezultatul unui asemenea demers,
sau dacă Guvernul este conștient de faptul că nu dispune de o majoritat e parlamentară care să -i confere acestuia
certitudinea că Parlamentul nu va iniția o moțiune de cenzură împotriva sa.

93
Parlamentului, echivalează cu reconfirmarea sau reacordarea votului de învestitură dat
Guvernului de către Parlament.
Și în cazul acestei reglementări constituționale s -a dorit evitarea apariției unor crize
politice sau a prelungirii unor asemenea e venimente nedorite . De această dată, legiuitorul
constituant a respectat principiul simetriei juridice, Parlamentul fiind cel care aco rdă vot de
învestitură Guvernului , de aceea tot acesta este îndrituit să -i retragă acest vot prin intermediul
moțiunii de cenzură.
2.2 Forme ale d reptul ui de revocare la nivelul administrației
publice județene și locale
Aminteam la începutul prezentei secțiuni că dreptul de re vocare operează și la nivelul
administrației publice județene și a celei locale , în aceste cazuri izvorul reglementar al acestuia
fiind constituit din legi juridice inferioare Constituției din punctul de vedere al forței juridice. În
cazul consiliilor județene cât și în cazul consiliilor l ocale revocarea mandatelor intervine sub
două forme, dizolvarea de drept și dizolvarea prin intermediul referendumului organizat la
nivelul circumscripțiilor electorale care au acordat mandatele celor două organe colegiale.
Astfel, că dizolvarea de drept intervine ope legis în virtutea articolelor 55 (pentru
consiliul local) și 99 (pentru consiliul j udețean) din legea administrației publice locale nr.
215/2001 , actualizată în 2015 , în următoarele trei cazuri:
1) în cazul în care nu se întrunește timp de două luni consecutiv ;
2) în cazul în care în t rei ședințe consecutive nu a adoptat nicio hotărâre ;
3) în situația în care numărul consilierilor s -a redus sub jumătate plus unu și nu se poate
completa prin supleanți ;
Dizolvarea de drept a celor două organe colegiale se constată prin intermediul unor
hotărâri judecătorești definitive, pronunțate potrivit legilo r aplicabile aflate în vigoare .
Dizolvarea prin intermediul referendum ului local sau județean a Consiliului Local și a
Consiliului Județean reprezintă o revocare propriu -zisă, deoarece această co nsecință (ne referim
la dizolvarea celor două organe colegiale) apare ca o manifestare pură de voință a electoratului
prin care acesta retrage mandatul pe care tot el l -a acordat, o formă prin care demosul se implică
în afacerile publice ale cetății.
În privința regimului procedural, potrivit dispozițiilor art. 55 (în cazul Consiliului Local)
și dispozițiile art. 99 (în cazul Consiliului Județean) din legea 215/2001 actualizată în 2015, dacă
25% din numărul cetățenilor cu drept de vot , în cazul Consiliului Local , din numărul cetățenilor
cu drept de vot înscriși pe listele electorale ale unității administrativ -teritoriale adresează
prefectului o cerere ce are ca obiect organizarea unui referendum în vederea dizolvării

94
Consiliului Local , prefectul procedează la emiterea unui ordin prin intermediul căruia ia naștere
o comisie alcătuită dintr -un reprezentant al prefectului, câte un reprezentant al primarului, al
consiliului local și al consiliului județean și un judecător de la judecătoria în a cărei jurisdicți e se
află unitatea admi nistrativ -teritorială în cauză. Secretarul comisiei este asigurat de instituția
prefectului.
Referendumul este valabil , din punctul de vedere al cvorumului, dacă s -au prezentat la
urne cel puțin jumătate plus unu din numărul total a l locuitorilor cu drept de vot. Activitatea
consiliului local încetează înainte de termen dacă s -au pronunțat în acest sens cel puțin jumătate
plus unu din numărul total al voturilor valabil exprimate (majoritate simplă).
Stabilirea datei pentru organizar ea alegerii noului consiliu local se face de Guvern, la
propunerea prefectului. Alegerile se organizează în termen de maximum 90 de zile de la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care s -a constatat dizolvarea de drept a
consiliului local sau, după caz, de la validarea rezultatului referendumului.
Până la constituirea noului consiliu local, primarul sau, în absența acestuia, secretarul
unității administrativ -teritoriale va rezolva problemele curente ale comunei, orașului sau
municipiului, potrivit competențelor și atr ibuțiilor ce îi revin, conform legii.
În cazul consiliului j udețean , dacă 20% din numărul cetățenilor cu drept de vot înscriși pe
listele electorale ale unității administrativ -teritoriale adresează o cerere prefectului ce are ca
obiect organizarea unui re ferendum în vederea dizolvării consiliului j udețean, acesta procedează,
de asemenea, la emiterea unui ordin prin care se constituie o comisie compusă din prefect, un
reprezentant al consiliului județean desemnat prin hotărâre a consiliului județean și un judecător
de la tribunal. Secretariatul comisiei este asigurat de instituția prefectului. Referendumul este
valabil dacă s -au prezentat la urne cel puțin jumătate plus unu din numărul total al locuitorilor cu
drept de vot. Activ itatea consiliului județean încetează înainte de termen dacă s -au pronunțat în
acest sens cel puțin jumătate plus unu din numărul total al voturilor valabil exprimate (majoritate
simplă) .
Stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului consiliu județe an se face de către
Guvern, la propunerea prefectului. Alegerile se organizează în termen de maximum 90 de zile de
la rămâne rea definitivă a hotărârii judecătorești prin care s -a constatat dizolvarea de drept
consiliului județean sau, după caz, de la vali darea rezultatului referendumului. Până la
constituirea noului consiliu județean, problemele curente ale administrației județului vor fi
rezolvate de secretarul județului, pe baza unei împuterniciri speciale date de Guvern, prin
Ministerul Administrației ș i Internelor.
Și în cazul instituției primarului situația este similară, acesta putând fi revocat de
electorat prin intermediul unui referendum. Foarte interesant este faptul că prin intermediul legii

95
393/2004 privind sta tutul aleșilor locali se prevede o clauză împotriva trădării partidului de către
membrii acestuia , aleși în structurile administrației publice județene și locale.
Astfel, că în ipoteza în care un consil ier județean sau local demisionează sau este exclus
din cadrul partidului de origine sub cupola căruia a câștigat mandatul , acesta își pierde și funcția
de consilier. De asemenea, primarul poate fi revo cat prin intermediul unui refere ndum142, sau, în
virtutea acelorași di spoziții legale aplicabile consilierilor locali și județeni , își pierde mandatul în
cazul demisionării din partidul politic de origine .
A fortiori rationae , situația era chiar și mai dramatică pentr u aleșii locali decât ar fi părut
la prima vedere, deoarece conform legii 14/2003 a partidelor politice , decizia de a elimina u n
membru al său ținea exclusiv de partid și de regulamentele sale, fără ca decizia în cauză să poată
fi supusă unui control judecătoresc143 imparțial și echitabil, nerespectându -se în acest fel dreptul
fundamental la apărare al membrului exclus.
Drept urmar e, dispozițiile normative din cuprinsul celor două legi menționate mai sus au
făcut obiectul unor excepții de neconstituționalitate ce au ajuns spre a fi soluționate pe rolul
instanței de contencios constituțional. Cu privire la aceste excepții, C.C.R. s-a pronunțat prin
intermediul deciziei 280/2013 prin care a respins excepțiile ridicate și a argumentat144, (făcând
abstracție de inadvertențele existente între dispozițiile legii 393/2004 care permiteau atacarea în
instanță a deciziei partidului, și dispoziți ile legii 14/2003 care precizau că deciziile ce țin de
retragerea statutului de membru țin doar de o rganizarea internă a partidelor ), “ că instanțele
judecătorești nu sunt legitimate să se pronunțe pe marginea regulamentelor interne ale partidelor,
pentru că acestea sunt guvernate de reguli deontologice stabilite între membrii formațiunilor în
cauză și care nu țin de dreptul comun ( jus commune )”.
De asemenea, C.C.R. a mai reținut145 și fap tul că “actualul sistem electoral presupune
votarea unei liste de către electori , care este întocmită de un partid politic, prin urmare încrederea

142 Articolul 73 din legea nr. 393/2004 privind statutul aleșilor locali prevede că :” Primarii pot fi revocați din funcție
în urma unui referendum, în condițiile și în cazurile stabilite prin legea nr. 215/2001, cu modificările și completările
ulterioare”.
143 Controlul judecătoresc este acel tip de control care se exercită de către instan țele de judecată asupra hotărârilor
organelor de jurisdicție administrativă sau asupra unor acte administrative care nu fac parte din sistemul instanțelor
de judecată, exempli causa : controlul exercitat de către instanțele de contencios administrativ asupr a actelor
administrative emise de autoritățile administrației publice .
144 Extras din dispozitivul deciziei nr. 280/2013 a Curții Constituționale a României referitoare la respingerea
excepțiilor de neconstituționalitate a prevederilor art. 16 alin (3) din l egea nr. 14/2003 a partidelor politice și ale
dispozițiilor art. 9 alin. (2) lit. h1 din legea nr. 393/2004 privind statutul aleșilor locali, excepții ridicate de Tudor
Dunca în dosarul nr. 8.216/100/2012 al Tribunalului Maramureș – Secția a II -a civilă, de contencios administrativ și
fiscal
145 Conform dispozitivului deciziei nr. 280/2013 a Curții Constituționale a R omâniei referitoare la respingerea
excepțiilor de neconstituționalitate a prevederilor art. 16 alin (3) din legea nr. 14/2003 a partidelor politice și ale
dispo zițiilor art. 9 alin. (2) lit. h1 din legea nr. 393/2004 privind statutul aleșilor locali , excepții ridicate de Tudor
Dunca în dosarul nr. 8.216/100/2012 al Tribunalului Maramureș – Secția a II -a civilă, de contencios administrativ și
fiscal

96
cetățenilor este acordată prin vot platformei unui partid, nicidecum unui candidat anume. Or de
vreme ce resp ectivul ales, în cazul consiliilor locale și județene, nu mai este membru al partidului
sub a cărui umbrelă a câștigat mandatul, înseamnă că nu mai întrunește condițiile de
reprezentativitate și legitimitate necesare îndeplinirii programului politic pentru care alegătorii
au optat. În caz contrar, mandatul în exercițiu, astfel continuat, nu mai corespunde voinței inițiale
a elecoratului ”.
Ulterior, C.C.R. în luna decembrie a aceluiași an (2013) revenind asupra deciziei nr.
280/2013 și -a schimbat radical poziția , statuând de această dată prin intermediul deciziei nr.
530/2013 că art. 16 alin. (3) din legea nr.14/2003 este neconstituțional, deoarece îngrădește
liberul acces la justiție al consilierilor, iar regulile care stabilesc drepturi, obligații și sa ncțiuni
pentru membrii unui partid nu au numai o natură deontologică așa cum se reținuse inițial, ci și
una juridică care legitimează efectuarea unui control judecătoresc asupra deciziilor de excludere
a unor membri de partid.
După cum putem obseva, în ca zul administrației publice județene și locale revocarea
aleșilor este posibilă prin intermediul referendum ului, iar în privința dispoziției legale care
sancționează aleșii din plan local cu pierderea mandatului în cazul migrării din partidul de
origine , nu putem vorbi de instituția tradițională a administrării mandatului de către partidul de
origine, deoarece, deși aleșii concomitent cu pierderea calității de membru al partidului de
origine pierd și mandatul acordat de către electorat, pentru ocuparea locul ui/locurilor
rămas/rămase vacant /vaca nte se organizează alegeri.
Iar mandatul în acest caz nu revine partidului , de aceea în cazul structurilor
administrative teritoriale suntem în prezența unei clauze legale pure și simple împotriva
trădării partidului de origine de către membrii acestuia . Rațiunea din spatele acestei clauze ,
după cum a statuat și C.C.R. prin decizia nr. 280/2013 , este aceea că electoratul optează pentru
platforma unui partid, și nicidecum pentru un candidat anume.
3.Necesitatea și impactul social al implementării mandatului
imperativ „sui generis”
În prezent, Constituția României din 1991 revizuită în 2003 consacră în articolul 69 alin.
(1) faptul că senatorii și deputații în exercitarea mandatul ui sunt în serviciul poporului. Aline atul
(2) al aceluiași articol statuează dispoziția conform căreia orice mandat imperativ este nul, per a
contrario , așa cum rezultă de altfel și din titlul articolului 69, mandatul parlamentarului român
nu poat e fi altfel decât reprezentativ.
După cum putem observa, conținutul articolul ui mai sus menționat contrazice realitatea
potrivit căreia parlamendarul este mandatat de circum scripție, care reprezintă doar un segment

97
electoral, o mică parte din popor care are particularități, interese și așteptări p roprii ce coincid
numai până la un anumit punct cu cele ale poporului în integralitatea sa.
De altfel, și campania electorală în cazul alegerilor parlamentare este centrată pe nevoile
reale ale alegătorilor din circumscripția sau colegiul electoral în car e viitorii parla mentari își
depun candidaturile, nemenționându -se nimic despre vreun interes național în oferta politică pe
care candidații o fac electorilor, decât dacă acesta ar coincide cu interesul circumscripției,
altminteri mes ajul politic nu ar prod uce nici un efect asupra destinatarilor săi din cadrul
respectivului colegiu electoral.
De aceea, nu putem înțelege de ce după alegeri parlamentarul nu mai are nicio legătură
cu circumscripția , devenind iresponsabil față de alegătorii din cadrul acesteia, și-și exercită
mandatul în serviciul poporului, deși nu poporul în integralitatea sa i -a acordat mandatul prin
intermediul unui scrutin național, iar în oferta politică prin care acesta a câștigat capital politic
(voturi) nu s -a adresa t întregului popor, ci numai circumscripției în care acesta și -a depus
candidatura.
Mai mult decât atât, prin intermediul alin. (2) al articolului 69 Constituția îi conferă
parlamentarului o iresponsabilitate juridică absolută, deoarece nici măcar poporul nu poate
interveni în niciun fel până la ajungerea la termen a mandatului indiferent de prestația alesului.
Unica modalitate prin care electoratul își poate manifesta nemulțumirea față de conduita abuzivă
parlamentarului este reprezentată de nealegerea ac estuia într -o viitoare legislatură.
Interdicția constituțională a mandatului imperativ lipsește electoratul de cea mai eficientă
pârghie de control asupra reprezentanților săi și anume posibilitatea de a le revoca man datele.
După cum se știe, mandatul reprezentativ este considerat în doctrină liber, general și irevocabil.
General însă nu poate fi, cel puțin din punctul de vedere al realității obiective , întrucât așa cum
am arătat mai sus nu poate fi contrazisă situația de fapt potrivit căreia parlamentarul este
mandatat de circumscripție angajându -se să reprezinte interesele acesteia, deși constituantul s -a
încăpățânat să acrediteze ficțiunea conform căreia parlamentarul ar reprezenta națiunea (întregul
popor). De asemenea, ni se pare antinomică dispoziția const ituțională care consacră suveranitatea
populară (art. 2 din Constituția României) cu dispoziția conform căreia mandatul parlamentarului
român este reprezentativ (art. 69 din l egea fundamentală a României). Oare să nu fi știut
constituantul că suveranitatea populară este incompatibilă cu mandatul reprezentativ, fiind
specifică mandatului imperativ ? Iar faptul că mandatul parlamentarului este liber și irevocabil ,
nu face decât să -i creeze alesului confortul necesar pentru a -și satisface propriile int erese și de a –
și spori multitudinea de privilegii în dauna celor care l-au împuternicit spre a -i reprezenta.
Că mandatarul ar dezamăgi alegătorii , iar prin aceasta îi vor scădea șansele de reușită în
eventualitat ea depunerii unei noi cand idaturi, credem că pentru parlamentarul în cauză nu

98
reprezintă absolut nimic în comparație cu avantajele și privilegiile de care se bucură în timpul
mandatului, de aceea nu ar fi dispus sub nicio formă să renunțe la acestea pentru un viitor
mandat incert , de altfel , conform vechii zicale românești: “nimeni nu dă vrabia din mână pe
cioara de pe gard ”.
Altfel ar sta situ ația referitoare la modul de exercitare al atribuțiilor prevăzute în mandat,
dacă parlamentarul ar ști că pentru o activitate nesatisfăcătoare sau fapte ilicite, mandatul i s -ar
putea retrage oricând. În condițiile actuale însă, parlamentarul e liber să facă oricâte promisiuni
consideră că ar fi necesare pentru a determina electoratul să -l aleagă, pentru ca mai apoi î n
virtutea statutului său intangibil (liber și irevocabil) să sfideze fățiș alegătorii comportând u-se
oricum consideră de cuviință pentru a -și satisface propriile interese în detrimentul celor pe care a
jurat să -i servească .
Un alt lucru pe care nu reușim să-l înțelegem , este cum de nu s -a intervenit până acum
pentru a se modifica această aberație constituțională a mandatului liber și irevocabil, care a adus
fără doar și poate cel mai mare deserviciu statului român pos tdecembrist. Ce s-ar întâmpla, în
ipote za în care după mandatarea noilor parlamentari observăm că aceștia adoptă o oconduită
contrară celei promise în campania electorală, sau că aceștia adoptă niște legi care sunt împotriva
cetățenilor, legi care ar produce grave tulburări sociale și care mai târziu s -ar dovedi ireparabile ?
Stăm pasivi și ne uităm așteptând patru ani ca să li se termine mandatul, deoarece acesta este
liber, general și irevocabil ?
Nu credem că aceasta este o atitudine corectă, iar drept dovadă stau cele aproape trei
decenii de guvernare dezastruoasă care au adus țara în pragul ruinei. Suntem liberi să schimbăm
o lege sau o constituție care nu mai corespunde realităților și trebuințelor sociale, în fond legile
sunt făcute de oameni pentru oameni. De aceea, considerăm că poporul trebuie să aibă la
îndemână anumite măsuri de control care să permită intervenția acestuia la momentul oportun
(propice) în cazurile necesare pentru a preîntâmpina înainte de a fi prea târziu eventualele
dezastre politice, so ciale sau economice care pot ap ărea în urma unor conduite iresponsabile ale
aleșilor , și care ulterior s -ar putea dovedi ireparabile .
Între parlamentar și alegători, Parlament și societatea civilă , trebuie să existe un
parteneriat în care cei doi parteneri să se afle pe poziții paritare . Pattern -ul de reprezentare
politică trustee pentru care optează în prezent Constituția României în articolul 69 , are ca
fundament prezumția de bună credință ( bona fide praesumitur ) de care se bucură parlamentarul
în raport cu electoratul. Însă, această p rezumție este una foarte riscantă dată fiind relativitatea sa
(juris tantum ) dar și calitatea tot mai îndoielnică și mai lipsită de onoare a actualei clase politice.
Regretabil este și că în baza acestui model reprezentativ p olitic actele și faptele neloiale
și imorale ale politicienilor care sfidează efectiv alegătorii ce i -au mandatat sunt degrevate de

99
orice urmă de răspundere juridică, fiind legitimate chiar de legea fundamentală a României prin
consacrarea expresă a mandatului reprezentativ concom itent cu interdicția mandatului imperativ
și implicit a dreptului la revocare . Nu ne putem culca pe o ureche și să ne bazăm exclusiv pe
buna credință a aleșilor, deoarece buna credință nu ne poate conferi garanțiile necesare și
suficiente că parlamentarul va acționa în interesul poporului oriunde, oricând și în orice condiții.
În schimb, ne putem încrede într -o răspundere juridică, constituțională concretă care să
legitimeze aplicarea unei sancțiuni eficiente parlamentarilor care înșeală încrederea acordată de
electorat.
De altfel, în capitolul anterior în secțiunea dedicată definirii noțiunii de mandat am
precizat că între electorat și reprezentant ia naștere un veritabil raport juridic sinalagmatic de
reprezentare, în care obligațiile părților sunt recipr oce și interdependente, electoratul executându –
și obligația sa instantaneu ( uno ictu ) prin acordarea votului, iar alesul își execută obligațiile (ce
decurg din mandat) prin prestații succesive pe durata mandatului acordat.
Principalele atribuții ale parla mentarului pentru care a primit împuternicirea d in partea
electoratului constau în principal în crearea unui cadru legislativ propice unei guvernări optime,
iar în subsidiar, în exercitarea unor acte de guvernare, Parlamentul fiind cel care acordă vot de
învestitură guvernului și -i controlează acestuia activitatea destituind u-l prin intermediul moțiunii
de cenzură atunci când acesta consideră că este cazul, și, de asemenea, îl suspendă pe șeful
statului atunci când acesta încalcă grav prin conduita sa preve derile Constituției.
Unicul și cel mai mare neajuns constă în faptul că obligațiile parlamentarului sunt
imperfecte, deoarece electoratul în calitate de creditor al acestor obligații nu dispune de mijloace
sancționatorii eficiente pen tru a-l constrânge pe debitorul parlamentar să -și execute obligațiile la
care s -a angajat în timpul campaniei electorale. Ba chiar , putem afirma că din perspectiva
constituțională actuală nu putem considera obligațiile parlamentarului ca fiind îndatoriri
veritabile.
Teoria generală a obligațiilor susține că obligația privită ca un raport juridic se
diferențiază structural de celelalte raporturi juridice prin compoziția sa specifică, astfel că pe
lângă cele trei elemente alcătuitoare comune tuturor raportur ilor de drept : părți, conținut, obiect,
în cazul raportului juridic obligațional se adaugă și cel de -al patrulea element : sancțiunea, care
reprezintă diferența specifică dintre raportul juridic obligațional și toate celelalte raporturi de
drept146. Sanc țiunea este definită ca totalitatea mijloacelor juridice pe care le are la dispoziție
creditorul pentru a -l constrânge pe debitor să -și execute oblig ația la care s -a îndatorat, în cazul în
care debitorul nu -și execută benevol obligația. Privită ca parte compone ntă a unei norme de

146 A se vedea Liviu Pop, Ionuț -Florin Popa și Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile , pp. 13 –
21, Ed. Universul Juridic, București 2012

100
drept, sancțiunea ( sanctio ) reprezintă consecința nefavorabilă ce se răsfrânge asupra acelui
subiect de drept care nesocotește sau încalcă conținutul ipotezei ( praescriptio ) sau al dispoziției
(rogatio ) respectivei normei juridice. Acesta este modul în care definește dreptul penal
sancțiunea, consacrându -i acesteia un dublu rol : măsură coercitivă care se aplică celor care au
săvârșit infracțiuni, dar și instrument juridic prin intermediul căruia se realizează și se
restabilește ordinea de drept.
După cum bine ne putem da seama , sancțiunea este cea care asigură eficacitatea normei
de drept (respectarea acesteia), iar în contextul constituțional și legislativ actual parlamentarul
este liber să sfideze în exercitarea m andatului voința electoratului , deoarece legea nu -i creează
acestuia nicio obligație în acest sens (mandatul este liber și irevocabil) .
Deși partizanii mandatului repr ezentativ afirmă contrariul , agățându -se de
argument umentația potrivit căreia instituirea unei răspunderi juridice concrete în sarcina
parlamentarului ar afecta libertatatea acestuia în exercitarea mandatului și ar contraveni
principiilor democrației , (democrație ce a devenit de acum un obsedant și un mult prea obositor
lait motiv al discursurilor și lozincilor electorale postdecembriste, o noțiune golită de conținut
sau un soi de formă fără fond prin care politicienii vor să ne facă să credem că “veghează ”
chipurile la binele acestei națiuni greu încercate ), noi considerăm însă că desfășurarea alegerilor
odată la patru ani nu poate reprezenta sub nicio formă o sancțiune eficientă și suficientă în acest
sens, deoarece reprezintă prea puțin în materie sancționatorie și intervine mult prea târziu în
timp.
Este foarte adevă rat că au existat o serie de teorii printre care și cele behavioriste, care au
susținut că omul pe măsură ce evoluează și se civilizează își dezvoltă o înaltă conștiință morală
reușind cumva să-și tempereze latura animalică înclinată spre violență și comportament
antisocial , nemaifiind astfel nevoie ca dreptul să recurgă la sancțiuni juridice severe, precum sunt
cele utilizate de dreptul penal (privarea de l ibertate a persoanei).
Iar în prezent , urmând trend -ul lansat de aceste teorii dreptul trece printr -un amplu pr oces
de depenalizare concomitent cu contravenționalizarea s a, argumentân du-se în sprijinul acestei
tendințe că este necesară o îmblânzire a sistemului sancționator , deoarece omul începe în sfârșit
să conștientizeze rolul său în societate și modul în care c onduita sa se răsfrânge asupra vieții în
comun , preferând să respecte benevol comandamentul juridic cuprins în normele de drept.
Cert este că dincolo de toate aceste teorii optimiste și fant eziste totodată care au încercat
să găsească alternative la sancțiunea juridică în vederea reprimării comportamentelui antisocial
(includem în această categorie și comportamentul antijuridic) , unica constantă eficientă în
inhibarea acestuia rămâne frica de pedeapsă.

101
Amenințarea cu aplicare a sancțiunii juridice cât și efectiva și prompta aplicare a acesteia
reprezintă unicele măsuri care mențin respectul pentru lege ridicat în societate. În acest sens,
Sofocle afirma că : „Într-un stat în care nu există frică de pedeapsă , nu va exista nicicân d respect
pentru lege !”
Tocmai de aceea, prin mandatul imperativ sui generis ne propunem instituirea unei
răspunderi politico -juridice adecvate politicianului român actual menite să -l responsabilizeze pe
acesta și să permită electorilor o intervenție promptă și eficientă în cazurile expres și limitativ
prevăzute de lege prin aplicarea s ancțiunii revocării mandatului. De asemenea, propunerea
noast ră legislativă răspunde și necesităților privitoare la sancționarea fenomenului de migrație
politică, constituindu -se într -un instrument juridic eficient în lupta împotriva acestui flagel care a
contaminat toate statele democratice ale lumii.
După cum am putut observa și din raportul Comisiei de la Veneția mandatul imperativ și
revocarea au revenit în centrul atenției din necesitate găsirii unor soluții juridice eficiente la
imoralitatea tot mai crasă a politicienilor de pretutindeni și la fenomenul de tra seism politic ce a
căpătat valențe transnaționale.
De aceea, din mandatul imperativ propriu -zis au fost create prin derivare o serie de
instituții juridice al căror scop constă pe de -o parte în sancționarea infidelității alesului față de
electorat (exempl i gratia : institu ția reca ll), iar pe de altă parte viza sancționarea infidelității
politicianului față de partidul său de origine (exemplu: instituția administrăr ii mandatului de
către partid). De altfel, noma dismul politic și absenteismul la vot147 au devenit marile probleme
cu care se confruntă în prezent toate statele democratice ale lumii .
În România, de exemplu, absenteismul la vot a apărut ca o formă de protest față calitatea
tot mai îndoielnică a clasei politice postdecembriste, din păcate și această atitudine este una
greșită generată de insatisfacțiile și dezamăgirile postelectorale care au însoțit cele aproape trei
decenii de guvernare postdecembristă. În aceste condiții poporul român a dezvoltat o aversiune
față de însuși conceptul de poli tică nemaia vând nicio așteptare de la politicieni , de aceea o parte

147 După decembrie 1989, poporul român a fost nevoit să -și exercite dreptul de vot într -o manieră negativă pentru a
sancționa exponenții puterii, astfel că în 1996 românii nu au votat pro Emil Constantinescu și CDR (Convenția
Democrată Română), ci au votat împotriva lui Ion Iliescu și a PDSR -ului, exasperați fiind de maniera în care acesta
și formațiunea sa politică au guvernat țara. În 2000 istoria s -a repetat, iar de această dată electoratul a trebuit să se
mobilizeze pentru a înlătura pericolul pe care l -ar fi reprezentat ajungerea la cârma țării a politicianului extremist
Corneliu Vadim Tudo r. În 2004, încă odată poporul român dorind să sancționeze PSD -ul și pe Adrian Năstase
pentru modul în care au administrat România, a votat împotriva acestora alegându -l pe Traian Băsescu Președinte al
României. De asemenea, în perioada alegerilor preziden țiale din 2014 încă odată electoratul român a simțit nevoia
să-i sancționeze pe Victor Ponta și PSD pentru prestațiile lamentabile pe care aceștia le -au avut la cârma țării, de
această dată optând pentru Klaus Johannis candidatul propus de PNL pentru func ția de Președinte al României. De
aceea, după cum putem observa chiar și istoria ne demonstrează, dacă mai era cazul, că simpla nealegere într -o nouă
legislatură nu poate constitui sub nicio formă o sancțiune suficientă și eficientă, deoarece reprezintă pr ea puțin în
materie sancționatorie pentru actualul politician român care dă dovadă de o imoralitate desăvârșită și de o nesimțire
incomensurabilă, fiind captiv al propriilor sale interese, și intervine mult prea târziu în timp, atunci când din păcate
nu se mai poate face nimic pentru a se repara gravele prejudiciile produse de conduita iresponsanilă a aleșilor.

102
semnificativă din popor devine complice a unor proceduri electorale viciate (jocuri de culise), în
timp ce cealaltă parte, profund dezamăgită, refuză să -și mai exercite dreptul de vot. Cee a ce este
cu adevărat trist constă în faptul că poporul român nu realizează că nepăsarea sa justificată sau
nu cu privire modul în care este guvernat de actuala clasă politică, nu face decât să încurajeze
actele abuzive și discreționare ale celor aflați la putere.
Niciodată și nicăieri în lume, cei aflați la putere n -au renunțat de bună voie la maniera
abuzivă și discreționară de a guverna care le asigură acestora avantaje și privilegii nemeritate , de
aceea poporul acum mai mult ca niciodată trebuie să -și conștientizeze rolul său în actul de
guvernare și să lupte pentru a se impune printr -o participare efectivă la afacerile publice (prin
vot, referendum, inițiative legislative și, de ce nu , prin intermediul mandatului imperativ sui
generis ).
Ca replică la traseismul politic care se acutizase într -atât încât risca să se extindă asemeni
unei tumori maligne metastazând întreg edificiul instituțional politic românesc , și implicit la
infidelitatea crasă a politicienilor față de partidele sub cupola cărora și-au câștigat mandatele, în
procedura de revizuire a Constituției României din 2003, s -a propus un amendament care
prevedea implementarea instituției administrării mandatului de către partid în dreptul
constituțional românesc.
Potrivit acestui amendament , deputatul sau senatorul care, în timpul mandatului, părăsea
partidul pe listele căruia sau din partea căruia a candidat, pierdea mandatul, partidul respectiv
desemnându -și un alt membru în locul rămas vacant. Acest amendament nu a mai fost adoptat,
deoar ece incomoda în mod direct planurile clasei politice care se afla la putere.
Oare cât de naivi ar fi fost aleșii dacă și -ar fi autoamputat privilegiile și avantajele unui
mandat liber și irevocabil ? Mai mult, până și marii constituționaliști Mihai Consta ntinescu, Ioan
Muraru și Antonie Iorgovan au pledat pro causa148 ca niște veritabili avocați pentru respingerea
acestui amendament în explicațiile și comentariile acestora asupra Constituției revizuite ,
argumentând fără onestitate științifică raportată la re alitatea obiectivă cum prevederile acestui
amendament încalcă principiul mandatului reprezentativ (liber și irevocabil) , și că alesul este
reprezentantul poporului, nu al partidului sau al circumscripției care l -a mandatat, de aceea,
adăugăm noi, alesul îș i poate vedea liniștit de propriile interese sfidând în continuare poporul în
a cărui slujbă se află.
De asemenea, acești prestigioși constituționaliști mai susțin și că părăsirea partidului de
către parlamentar, apare ca o consecință a reorientării polit ice a respectivei persoane pe durata
exercitării mandatului, sau chiar a partidului din care face parte, astfel încât, acest co mportament

148 A se vedea Mihai Constantinescu, Ioan Muraru și Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituției României. Explicații
și comentarii , p. 55, Ed. Rosseti, București 2005

103
este unul perfect normal și chiar loial, deoarece emană din coroborarea principiulu i onestității
politice cu dreptul fundamental la liberă asociere.
Ceea ce este de -a dreptul hilariant în cazul acestui al doilea argument, constă în
calificarea traseismului politic drept o conduită onestă din punct de vedere politic invocându -se,
de asemenea, și dreptul la lib eră asociere pentru a conferi o aparență de legalitate unei asemenea
conduite lipsite de loialitate , onestitate și minim respect față de pop orul în slujba căruia aleșii se
află.
De altfel, dreptul la liberă asociere nu este unul absolut, el suferă anumite îngrădiriri, în
sensul că potrivit art. 40 alin. (1) din Constituție, deși cetățenilor le este recunoscut dreptul de a
se asocia în partide politice, sindicate, patronate și alte forme de asociere, în alineatul următor al
aceluiași articol se arată că part idele sau organizațiile care, prin scopurile sau activitatea lor,
militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a
integrității sau a independenței României, sunt neconstituționale.
În cazul nomadismului politic, se încalcă suveranitatea poporului care a stabilit prin
intermediul sufragiului ca Parlamentul să aibă o anumită configurație politică pe care
reprezentanții nu au dreptul să o modifice. De asemenea, trebuie să avem în vedere și faptul că
orice drept poate fi și trebuie exercitat până la limita la care ar aduce atingere sau ar leza
dreptul/drepturile unui/unor subiect de drept/subiecte de drept, în caz contrar , dacă s -ar încălca
această limită ne -am afla în prezența unui abuz de drept . Iar dreptul exercitat peste această
limită nu mai beneficiază de protecția legii.
De aceea, prin așa zisa exercitare a dreptului la liberă asociere pe durata mandatul ui,
parlamentarul lezează rezultatul exercitării dreptului de vot al electoratului, orice nouă
modificare a raportului juridic de reprezentare ce se naște între electorat și ales ca urmare a
finalizării procesului electiv, trebuie realizată numai după ce în prealabil a fost consultat
elector atul și numai dacă acesta și -a exprimat în mod expres acordul în acest sens , de aceea , din
pură onestitate politică, parlamentarul ar trebui să organizeze un referendum pe cheltuiala sa
pentru a întreba electoratul din circumscripție dacă este de acord cu intenția sa de a -și schimba
afilierea politică , în caz contrar, parlamentarul ar săvârși în m od indubitabil un abuz de drept
dacă ar decide unilateral să modifice raportul juridic de reprezentare prin intermediul schimbării
afilierii sale politice. Unicul îndrituit în a modifica unilateral raportul ju ridic de reprezentare este
electoratul în conformitate cu principiul simetriei juridice, dar și acesta este ținut de respectarea
unor limite impuse de dreptul pozitiv. Iar în ipoteza în care parlamentarul este exclus din partidul
de origine, tot din pură onestitate politică ar trebui să -și continuie exercițiul mandatului din
postura de independent.

104
În susținerea afirmațiilor noastre , precizăm că și Camera Deputaților a adoptat o
declarație cu aproape 11 a ni înainte de revizuirea din 2003 a Constituției , prin care a tras un
semnal de alarmă asupra pericolului reprezentat de trase ismul politic, condamnând totodată
practicile de acest gen.
Astfel, că prin intermediul declarației publicate în Monitorul Oficia l al României, Partea
I, nr. 67 din 8 aprilie 1992, Camera Deputaților a stabilit că „atitudinea unor deputați care
părăsesc grupurile parlamentare pentru a susține platforme politice ale altor partide care nu au
participat în competiția electorală reprezintă o gravă încălcare a normelor politice și morale care
guvernează relațiile membrilor cu partidul din care fac parte și o înșelare a voinței electoratului.
Camera a considerat asemenea poziții ca fiind neavenite, deoarece introduc în activitatea
parlamentară partide politice nevalidate de electorat ”.
Într-o altă ocazie , 22 de ani mai târziu de la Declarația Camerei Deputaților prezentată
mai sus prin care s -a atras atenția asupra pericolului reprezentat de nomad ismul politic, C.C.R.
prin intermediul deciziei nr. 80/16 februarie 2014 a respins o nouă tentativă de introducere a unui
amendament similar în Constit uție susținând că i s -ar leza anumite drepturi fundamentale
parlamentarului dacă i s -ar revoca mandatul și că părăsirea partid ului de către acesta ar putea să
atragă cel mult o răspundere politică sau morală, nicidecum una juridică.
De asemenea, C.C.R. în dorința de a argumenta cât mai “convingător” respingerea unei
asemenea măsuri, subliniază și că prin respectivul amendament s -ar afecta grav interesele
alegătorilor pe care parlamentarul îi reprezintă.
Nu putem să nu ne întrebăm firesc, de altfel, după ce logică se ghidează C.C.R. și toți
ceilalți factori decidenți implicați în menținerea aceste stări de fapt? Oare ce interese pot genera
acest mod de a privi lucrurile ? În ce dimensiune paralelă traseismul politic și conduita abuzivă a
parlamentarilor români, care mint, înșeală și manipulează electoratul s -ar putea considera că nu
afectează interesele alegătorilor, în timp ce re vocarea mandatului ca sancțiune firească pentru
aceste fapte ar afecta în mod grav interesele electorilor?
Este adevărat că instituția administrării mandatului de către partid are o problemă de
legitimitate deoarece neagă actul electiv, în sensul că elect oratul votează un candidat sau o listă
de candidați și nicidecum un anumit partid, însă fenomenul de migrație politică trebuie stopat
cumva, iar cea mai bună soluție ar consta în adoptarea unei clauze legale pure și simple
împotriva parlamentarilor care îș i abandonează propriile partide după ce obțin mandatele
candidând pe listele acestora, iar după ce aceștia își pierd mandatele ca urmare a migrării către
alte partide, locurile rămase vacante să fie ocup ate prin intermediul sufragiului popular .
Tocmai de aceea, mandatul imperativ sui generis prevede o asemenea clauză legală care
operează ex officio în privința traseiștiilor politici. Însă, devine din ce în ce mai clar că nu ne

105
putem încrede în exponenții puterii în privința adoptării unor măsuri eficien te care să controloze
și eventual să stopeze traseismul politic, din moment ce acest fenomen a devenit o practică
generalizată încurajată chiar de către cei care ar trebui să o reprime.
Dar acest lucru este de înțeles , deoarece pricipalii beneficiari ai n omadismului politic
sunt partidele aflate la putere, de aceea Guvernul Ponta a adoptat cu nonșalanță O .U.G. nr.
55/2014 prin care a suspendat timp de 45 de zile dispozițiile legale care sancționau aleșii locali
cu pierderea mandatului în cazul plecării din partidele de origine.
Prin acest act normativ adoptat în campania electorală pentru alegerile prezidențiale din
2014 “s-a legalizat ” pentru 45 de zile nomadismul politic. Peste 5.000 de aleși locali, între care
552 de primari, au migrat la alte partide după adoptarea O.U.G. 55/2014, marele câștigător fiind
PSD, către care s -au îndreptat 79 % dintre primarii care au migrat, iar marii perdanți, PNL și
PDL, arată un raport pre zentat de Expert Forum. Precizăm că în urma obiecției formulate de un
număr de 130 de deputați și senatori aparținând Grupului parlamentar al Partidului Național
Liberal și al Partidului Democrat -Liberal, C.C.R. a declarat neconstituțională această ordonan ță
de urgență a Guvernului Ponta în data de 17 decembrie 2014 , prin decizia nr. 761/2014 .
Încă odată , dacă mai era cazul, istoria ne demonstrează că politicienii sunt o specie aparte
de oameni care sunt construiți să gândească similar, întotdeauna priz onieri ai propriilor interese
și coalizați parcă împotriva cetățenilor pe care au jurat să -i slujească, altfel nu ne putem explica
cum pe un alt continent la o distanță de apr oape 11 ani înainte de O.U.G. nr . 55/2014 a
Guvernului Ponta, în 2003 , în Africa de Sud s-a încercat introducerea unui amendament
asemănător în Constituția Africii de Sud din 1996, prin care se urmărea instituționalizarea
practicilor de traseism politic, acestea fiind autorizate în două ocazii, în cel de -al doilea și al
patrulea an de mandat în așa numita “fereastră politică” care se întindea pe o perioadă de 15 zile.
Desigur , că și în cazul Africii de Sud a intervenit opinia publică și Curtea Constituțională
a acestui stat și amendamentul respectiv nu a mai fost adoptat.
3.1 Posibile avantaje și dezavantaje ale implementării mandatului
imperativ „sui generis ”
Mai mult ca niciodată , considerăm că a sosit vremea ca poporul să se implice hic et nunc
și să preia conducerea propriului destin din mâinile acestor personaje fără coloană vertebrală , iar
implementarea mandatului imperativ sui generis reprezintă primul pas în această direcție.
În ceea ce privește impactul social, estimăm că mandatul imperativ sui generis va avea
un efect pozitiv asupra procedurilor electorale deoarece va mobiliza un număr cât mai mare de
cetățeni atât în ceea ce privește exercitarea dreptului de vot , cât și a dreptului la revocare.

106
Mandatul imperativ sui generis va revigora scena și viața politică românească , deoarece
promovează în mod direct participarea civică și duce la crește rea încrederii în instituțiile statului
la nivelul populației generale. De asemenea, mandatul imperativ sui generis va îmbunătăți
calitatea actului legislativ pentru că legiuitorii vor deveni mai sensibili la interesul și opinia
publice , știind că în orice moment ar putea fi revocați.
În privința costurilor financiare necesare susținerii procedurilor de revocare, estimăm că
deși în primii ani de la introducerea mandatului imperativ sui generis acestea vor fi destul de
mari, pe termen lung concomitent cu creșterea calitativă a actului de guvernare , acestea se vor
amortiza și odată cu stabilizarea socială, politică și economică a României se vor înregistra
substanțiale creșteri econom ice ce se vor concretiza cu precădere în îmbunătățirea nivelului de
trai resimțită la nivelul populației generale , acest lucru datorându -se în special eradicării
fenomenului de migrație politică ca re, în momentul de față constituie un veritabil furt din banul
public, dar și responsabilității juridice pe care mandatul imperativ sui generis o instituie în
sarcina celor aflați la putere.
Mandatul imperativ sui generis oferă posibilitatea cetățenilor de a interveni și a-i
responsabiliza ei înșiși pe aleși, compensând anumite deficiențe ale sistemului de justiție sau ale
mecanismelor disciplinare ale partidelor politice ori ale Parlamentului în gestionarea problemelor
ce apar în exercitarea mandatelor de către aleșii neamului.
Scepticii îns ă, vor afirma că principalul dezavantaj al acestei inițiative ar consta în faptul
că poporul din cauza frustrării acumulate ar acționa în mod nesăbuit pentru a -și potoli setea de
răzbunare și astfel procesul de guvernare ar putea fi perturbat frecvent de r eferendumuri, care
sunt costisitoare și durează cel puțin câteva luni . Sau că o asemenea prevedere constituțională ar
avea ca efect chiar scăderea calitatății actului de guvernare pentru că ar încuraja comportamentul
populist și ar descuraja decizi ile curajoase.
În fine, partizanii concepțiilor elitiste consideră că poporul este imatur din punct de
vedere politic și că ar putea fi foarte ușor manipulat de partidele politice și de alte grupuri de
interese pentru a servi unor manevre și vendete politice, de aceea o asemenea putere nu ar trebui
acordată niciodată vulgului care nu ar ști cum s -o gestioneze într -un mod responsabil.
Suntem conștienți de faptul că omul este condamnat să greșească prin însăși natura sa
muritoare și imperfectă, și că nolens vole ns orice început implică și anumite erori presărate pe
alocuri, de aceea propunerea noastră legislativă rămâne deschisă dezbaterilor în virtutea
adagiului vechilor filosofi greci care afirmau că “adevărul ” dar și perfecțiunea, am adăuga noi,
“reiese întotd eauna din contradicție ”. În acest sens, lăsăm posibilitatea ca prin intermediul legii
electorale să fie corectate eventualele deficiențe ale proiectului nostru de lege.

107
De asemenea, realizăm și că majoritatea guvernelor lumii s -au arătat reticente la tot ceea
ce este legat de mandatul imperativ și practicile asimilate acestuia , până într -acolo încât s -a ajuns
la fabuloasa concluzie că interzicerea nomadismului politic nu este de esența democrației,
multipartidismului și reprezentării proporționale149.
Avem de luptat cu mentalități vetuste , cu ignoranța și lipsa de diligență a majorității
oamenilor care nu -și cunosc drepturile, dar mai ales cu reaua credință a politicienilor și cu
atitudinea funciară a acestora specifică acestui secol stăpânit parcă de un ter ibil materialism, dar
nutrim speranța că la finalul acestei lupte vom avea în sfârșit parte de mult râvnita concordie
aristotelică.
La finalul acestei secțiuni, vrem să mai adăugăm că mandatul parl amentarului va deveni
cu adevărat reprezentativ, numai prin adoptarea mandatului imperativ sui generis , deoarece
numai prin instituirea unei asemenea măsuri raportul de reprezentare dintre alegători și aleși își
va recâștiga importanța , iar aleșii se vor apleca asupra necesităților celor pe care au jurat să -i
slujeasc ă.

149 Potrivit Comisiei de la Veneția, în 2002 în Africa de Sud Curtea Constituțională a acestui stat a respins
introducerea unui amendament ce avea ca scop sancționarea practicilor de nomadism politic în Constituția Africii de
Sud, declarându -l neconstituțional și argumentând totodată că interzicerea traseismului politic nu este de esența
democrației, a multipartidismului și a reprezentării proporționale. A se vedea subsecțiunea 4.7 a prezentei lucrări.

108
Capitolul IV
Mandatul imperativ „sui generis ”. Propunere de “lege ferenda”
1. Expunere de motive
Propunerea legislativă de față este inspirată din ceea ce doctrina juridică denumește izvor
natural al dreptului, ne referim desigur la realitatea obiectivă a celor aproape trei decenii de
democrație postdecembristă. Orice nouă reglementare juridică trebuie să aibă ca principal izvor
realit atea obiectivă, deoarece numai prin atenta și corecta observare a acesteia vor putea fi
identificate trebuințele și necesitățile concrete ale societății, care reclamă intervenția negreșită
legiuitorului. De aceea, la baza creării acestui proiect de lege am avut în vedere trebuințele
sociale actuale și necesitatea imperioasă a conturării în plan juridic a unei răspunderi politico –
juridice concrete în sarcina “aleșilor neamului” (ne referim cu precădere la parlamentari) , cât și
a unor sancțiuni juridice core spunzătoare ce decurg din aceasta .
Cele aproape trei decenii de guvernare postedembristă ne -au demonstrat dincolo de orice
dubiu rezonabil că nu ne putem încrede numai în buna credință a aleșilor în ceea ce privește
exercitarea sarcinilor ce decurg din ma ndatul acordat de către electorat, ci trebuie să creăm
instrumentele juridice care să ne permită intervenția promptă și fermă ori de câte ori se constată
nevoia unui asemenea demers.
Astăzi considerăm că mandatul reprezentativ așa cum este prevăzut de act uala lege
fundamentală nu mai corespunde realităților sociale actuale constituind un veritabil atentat la
suveranitatea populară, suveranitate pe care însuși constituantul o consacră în dispozițiile
articolulu i 2 din Constituția României, și în consecință, o amenințare la adresa idealului
democratic spre care orice socie tate civilizată tinde.
Aprecie m că mandatul reprezentativ este perimat întrucât acesta prevede ca unică măsură
de control sancționatorie a cetățeanului față de ales, numai de sfășurarea alegerilor odată la patru
ani pentru un nou mandat, ceea ce în opinia noastră ca formă de răspundere politico -juridică a
alesului față de electorat reprezintă mult prea puțin și intervine mult prea târziu în timp, iar drept
dovadă stau cele apro ape trei decenii de politică dezastruoasă ce au împiedicat progresul
economic și social al României, făcând din democrație care ar fi trebuit să constituie o formă de
manifestare a suveranității populare o veritabilă partidocrație în care suveranitatea nu mai
aparține poporului, ci partidelor politice.
De aceea , ghidându -ne după principiul potrivit căruia cel mai eficient paznic al
respectării legilor este frica de pedeapsă, considerăm că măsura revocării constituie o
sancțiune ce instituie finalmente răspunderea politico -juridică atât de necesară politicianului
român actual, pentru că reprezintă o formă directă de responsabilizare a alesului, prin care acesta

109
își va da seama că popo rul contează nu numai odată la patru ani când se fac alegeri pentru un nou
mandat.
2. Forma și conținutul proiectului de “lege ferenda”
Având în vedere considerentele e xpuse mai sus , precum și cele învederate în argumentum
și în cadrul capitolul ui III din cadrul prezentei monografii , dar și dispozițiile cuprinse în articolul
16, alin. (2) potrivit cărora “ nimeni nu este mai presus de lege ”, coroborate cu dispozițiile
articolul 124, alin. (2), conform cărora “justiția este unică, imparțială și egală pentru toți ”,
ambele din Constituția României, acum în prag de reformă constituțională anunțată de către
autorități, propunem de lege ferenda ca articolul 69 din actuala Constit uție sa aibă urmă toarea
formă :
Mandatul imperativ sui generis150
Deputații și senatorii sunt în serviciul poporului, aceștia putând fi revocați pe durata
exercitării mandatului de către electorat în condițiile prevăzute de Constituție și de legea
electorală ori de cate ori se constată că încrederea acordată de votanți nu se mai justifică, în
următoarele cazuri:
a) parlamentarul se folo sește de puterea publică aferentă funcției, pentru a săvârși grave
abuzuri în serviciu, de asemenea, parlamentarul poate fi revocat și atunci când acesta se face
vinovat de fapte de neglijență în serviciu;
b) parlamentarul d ă dov adă de incompetență intelectuală , sau se află într -o stare de
incapacitate psihică (intelectuală) ori fizică ce face imposibilă îndeplinirea sarcinilor de
serviciu , pe o perioadă mai mare de 45 de zile, ce izvorăsc din mandatul acordat de către
electorat , sau nu-și execută cu rea credință aceste obligații ;
c) parlamentarul se folosește de calitatea sa oficială în vederea sustragerii de la urmărirea
penală, judecarea ori de la executarea pedepsei prevă zute într-o hotărâre judecătorească
penală definitivă151;

150 Deși noi am optat, din rațiuni evidente (mandatul imperativ sui generis reprezintă obiectul studiului de față, titlul
proiectului de lege ferenda , titlul lucrării în sine, cât și nomen juris -ul instituției juridice create de noi), ca în cadrul
propunerii noastre legislative articolul 69 din act uala Constituție a României titlul articolului să fie schimbat din
Mandatul reprezentativ în Mandatul imperativ sui generis , nu ne putem opune ca în urma dezbaterilor privind
adoptarea prezentului proiect de lege să se adopte oricare altă denumire care ar fi considerată potrivită noului
conținut al articolului în cauză.
151 Ne justificăm această opțiune prin faptul că până în prezent am fost martori, și nu de puține ori, la modul în care
parlamentarii tergiversează intervenția justiței prin intermediul proce durilor de avizare a încuvințării măsurilor
preventive judiciare, ascunzându -se în spatele demnității publice cu care au fost învestiți de către electorat și
profitând la maxim um de gregarismul care se naște și prinde, din păcate, contur în momentele în ca re aleșii
neamului simt amenințarea iminentă a unor consecințe penale ale faptelor lor. De aceea, pentru a nu întoarce și mai
rău cuțitul în rana creată de clipele de restriște penală prin care anumiți parlamentari sunt nevoiți să treacă, dar și
pentru a n u leza spiritul de colegialitate ce se naște între membrii Parlamentului, am decis să degrevăm de
responsabilitatea ingrată ce revine în mod normal Camerelor Parlamentului de a -și da propriul lor membru pe mâna
justiției nemiloase, și s -o acordăm electorat ului care în virtutea principiului celerității și fără a fi implicat sentimental

110
d) pe durata exercitării mandatului , parlamentarul nu respectă programul propus în cadrul
campaniei electorale ori refuză în mod repetat să consulte circumscripția care l -a mandatat în
legatură cu proiectele de lege de o importanță majoră ;
e)“traseismul politic152”pe durata exercitării mandatului atrag e din oficiu revocarea
acestuia153, însă , dacă parlamentarul este exclus din partidul său de origine , acesta își păstrează
mandatul , numai dacă rămâne independent pe durata exercitării acestuia;
f) alte cazuri prevăzute de legea electorală154 .
Procedura revocării
(1) Competentă în a soluționa procedura revocării mandatului este Cu rtea Constituțională a
României155;

în această procedură, prin intermediul revocării poate interveni și grăbi intervenția organelor judiciare, astfel încât,
parlamentarii care au săvârșit fapte de natură penală să răspundă potrivit vinovăției lor, la timp și în mod complet,
desigur, în condițiile prevăzute de legislația aflată în vigoare. Ne exprimăm , de asemenea, speranța ca prin
intermediul acestei măsuri să schimbăm concepția potrivit căreia mandatul parlament ar reprezintă un refugiu pentru
infractori, concepție care din păcate, în anumite cazuri are acoperire și în realitatea obiectivă.
152 În ceea ce privește expresia “traseism politic”, considerăm că nu mai este necesară definirea acesteia, deoarece
aceasta este fo arte cunoscută publicului larg, fiind o creație de sorginte gazetărească cu o conotație puternic
depreciativă și care totodată evocă cel mai fidel fenomenul de migrație politică și repercusiunile acestuia . Aceasta
este și rațiunea care ne -a determin at să optăm pentru această expresie în cadrul proiectului nostru legislativ.
153 Am optat pentru unicul remediu legal corespondent necesităților actuale de combatere ale acestui fenomen
omniprezent în democrațiile contemporane. În opinia noastră, această c lauză legală care operează din oficiu în cazul
în care alesul își abandonează propriul partid după obținerea mandatului , reprezintă unica soluție legitimă care se
impunea în mod firesc, deoarece în viziunea proiectului nostru legislativ abandonarea partidu lui de origine pentru a
migra spre un alt partid reprezintă o dovadă indubitabilă de lipsă de loialitate și onoare atât față de partid, cât și față
de electorat , potrivit principiului “un om care a trădat odată, va trăda și a doua oară ”. Este adevărat că o amenii își
pot schimba orientarea politică și să se înscrie în alte partide, chiar parlamentari fiind, dar într -o asemenea situație,
tocmai principiul onestității politice le cere acestora să lase mandatul liber și să revină în Parlament numai ca urmare
a unei noi confruntări cu electoratul. De asemenea, ne motivăm opțiunea și prin faptul că această clauză exclude
orice intervenție a partidelor politice, în sensul că locul rămas vacant ca urmare a migrării politice a alesului va fi
ocupat prin organizarea u nor noi alegeri, iar în ipoteza unor excluderi din partidul de origine, parlamentarii își vor
păstra mandatul câtă vreme nu se vor înrola în alt partid, fiind astfel protejați de eventualele abuzuri ale partidelor de
origine. Dar în același timp nefiind st răini de “negustoriile”care se practică la scară largă în lumea politic ă mioritică
între parlamentari și partidele politice, înțelegeri ce au ca scop eludarea dispozițiilor legale și înșelarea electoratului,
nu am vrut să lăsăm deschisă o kerkaporta care s ă poată fi speculată și folosită de către aceștia cu rea credință, de
aceea am instituit în sarcina parlamentarului exclus din partidul sau formațiunea politică pe listele cărora a candidat
și a câștigat mandatul, obligația de a rămâne independent de la mo mentul excluderii până la data ajungerii la termen
a mandatului.
154 Având în vedere faptul că legea juridică ca operă umană nu este perfectă , ci numai perfectibilă , preferăm să ne
punem la adăpost de ambiția de a prevedea tot și admitem astfel că ar putea exista aspecte referitoare la cazurile în
care mandatul parlamentarului ar putea fi revocat pe care nu le -am avut în vedere în momentul redactării prezentului
proiect de lege, lăsând posibilitatea ca prin intermediul legii electorale aceste cazuri să poată fi extinse și la alte
ipoteze în funcție de evoluția firească a societății și de nevoile concrete ale acesteia care apar în anumite perioade de
timp.
155 Consideră m că este necesară reformarea Curții Constituționale a României dată fiind importanța acestei instanț e
în peisajul judiciar românesc și care influențează prin deciziile ei întreaga arhitectură legislativă statală. Tocmai de
aceea, Curtea Constituțională a României trebuie să treacă printr -un amplu proces de profesionalizare (depolitizare),
în sensul că posturile de judecători din cadrul acestei instanțe ar trebui să fie ocupate prin concurs în fața unei
comisii alcătuite din profesori universitari, juriști de marcă și membri reprezentativi ai societății civile . De
asemenea, credem că această instituție trebuie încorporată Înaltei Curți de Casație și Justiție devenind astfel o secție
specială a instanței supreme (Secția Constituțională a Înaltei Curți de Casa ție și Justiție), numai așa controlul
constituțional efectuat de această instanță cât și celelalte activități de o importanță colosală pentru societatea
românească vor fi degrevate de influența politicului, a cărui imixtiune, din păcate, se resimte mult pr ea evident în
prezent. În ceea ce privește opțiunea noastră de a da soluționarea procedurii de revocare a mandatului în competența

111
(2) Procedura revocării se desfașoară în conformitat e cu prevederile Constituției, ale legii
electorale și cele ale legii privitoare la organizarea și desfășurarea referendumului .
Inițiativa revocării
(1) Sesizarea privind orice inițiativă de revocare se face către C.C.R. .
(2) Au drept de in ițiativă în vederea revocării 20 % din numărul tota l al cetățenilor cu drept de
vot înscriși pe listele electorale ale circumscripției în care a candidat și a câștigat mandatul ,
cel/cea care urmează a fi revocat(ă) .
(3) Parlamentarul în cauză este încunoștiințat în legătură cu demersul întreprins împotriva sa și
este audiat de C.C.R. , dacă după ascultarea punctului de vedere al parlamentarului și
verificarea respectări i condițiilor de fond și de formă ale respectivei inițiative, C.C.R. constată
legalitatea și temeinicia inițiativei de revocare, în circumscr ipția ce l -a mandatat pe
parlamentar se organ izează un referendum în vederea revocării acestuia în te rmen de 30 de zile
de la constatare.
(4) Pe durata celor 30 zile, parlamentarul supus procedurilor de revocare are dreptul de a
organiza o campanie electorală în circumscripția unde va avea loc referendumul, în scopul de a
da explicații electorilor săi în legătură cu acuzațiile ce îi sunt aduse și eventual de a -i conving e
pe aceștia de nevinovăția sa .
Referendumul
Referendumul ce are ca obiect revocarea mandatului este supus în întregim e
prevederilor constituționale, iar în măsura în care acestea sunt insuficiente , sunt incidente
dispozițiile legii electorale coroborate cu cele din legea privitoare la organizarea și
desfășurarea referendumului
Desfașurarea referendumului
(1) Electorii sunt chemați să raspundă la întrebarea: Sunteți de acord cu revocarea mandatului
parlamentarului … X ? ;
(2) Acestora le sunt aduse la cunoștiință motivele ce impun măsura revocării și sunt rugați să
ștampileze chenarul ce conține mențiunea: da, su nt de acord cu revocarea , sau nu, nu sunt de
acord cu revocarea , în funcție de propria opțiune;

exclusivă a acesteia, am avut în vedere faptul că procedura de revocare are o natură mixtă, juridică și politică, în
egală mă sură, de aceea nu puteam face o alegere mai potrivită decât instanța specializată în domeniul dreptului
politic (constituțional).

112
(3) Numărul de voturi necesar în vederea revocării mandatului reprezintă 50 %+ 1 din total, cu
condiția ca la referendum să se prezinte cel puțin 50%+ 1 din numărul cetățenilor cu drept de
vot înscriși pe listele electorale ale circumscripției156;
Rezultatul referendumului
(1) Rezultatul referendumului este validat sau infirmat în 5 zile de la î ncheierea acestuia de
către C.C.R. ;
(2) Dacă rezultatul referendumului este infirmat, inițiatorii acestuia nu vor mai putea introduce
o nouă cerere în vederea revocării timp de 6 luni de la data invalidării referendumului ;
(3) Dacă rezultatul referendumului este validat, mandatul parlamentarului este revocat din acel
moment, iar acesta nu mai are dr eptul să candideze la nici o funcție publică pe o perioadă de 5
ani de la revocarea mandatului;
(4) După validarea referendumului de revocare sau constatarea pierderii mandatului ca urmare
a migrării din partidul de origine către alt partid politi c, potrivit articolului 69 lit.e ), din
prezentul proiect de lege, se constată de către C.C.R. prin hotărâre vacanța postului, iar în
termen de 30 de zile de la constatarea vacanței postului se procedează la org anizarea unui
referendum în circumscripția în care a fost ales pe cel/cea care a pierdut mandatul, în vederea
ocupării locului vacant ;
Dispoziții tranzitorii și finale
În termen de 30 zile de la adoptarea prezentei legi constituționale se va purcede la
modificarea legii electorale în vederea punerii în acord și a dezvoltării (completării) noilor
dispoziții constituționale referitoare la revocarea mandatului. De asemenea, în același termen,
se va proceda și la modificarea tuturor domeniilor le gislative ce decurg din adoptarea în

156 Am zăbovit destul de multă vreme cu privire la alegerea pragurilor electorale potrivite în cazul acestor proceduri
de revoc are, de aceea, inspirându -ne din experiența dreptului comparat învederată în cadrul secțiunii 4 a lucrării de
față, fără însă a neglija realitățile sociale și nevoile concrete ale statului român, am optat pentru cea mai bună
variantă, credem noi, care se i mpunea în cazul proiectului nostru de lege ferenda . Astfel, că pragurile de 20 % din
numărul total al alegătorilor înscriși pe listele circumscripției în cazul inițiativei de revocare, cvorumul de 50 %+ 1
din numărul total al electorilor înscriși, de aseme nea, pe listele electorale ale circumscripției, au rolul de a descuraja
inițiativele neserioase sau manevrele ori vendetele politice care se practică la scară largă în lumea politicii. De
asemenea, am căutat să alegem niște praguri electorale care să nu co nstituie un impediment în calea manifestării
suverane a voinței electoratului, aceleași praguri sunt uzitate și în cazul dizolvării prin referendum a consiliilor
județene. Nu negăm faptul că inițial am avut tendința de a opta pentru praguri mult mai scăzut e gândindu -ne în
principal la absenteismul la vot, care reprezintă în prezent una dintre cele mai serioase deficiențe cu care se
confruntă România postdecembristă. Probabil că în viitor dacă situația prezenței la vot nu se va ameliora, legiuitorul
va fi ne voit să intervină și să declare votul obligatoriu prin lege, în prezent procedurile electorale sunt nevoite să
funcționeze în regim de avarii din cauza prezenței din ce în ce mai reduse la urne. De aceea, s -a recurs la aplicarea
principiului qui tacet consentire videtur prin intermediul căruia se consideră că cei care nu -și exprimă voința în
mod direct și expres prin vot, înseamnă că acceptă în mod tacit rezultatul scrutinului (achiesează la rezultatul
respectivei proceduri electorale). Și tot din acele ași rațiuni se încearcă în prezent înlăturarea cvorumului de prezență
în cadrul procedurilor electorale, apelându -se din ce în ce mai mult la majoritatea relativă care se anunță a fi soluția
viitorului în dreptul electoral, aceasta este o majoritate de tip ul “cei mai mulți dintre cei prezenți”, indiferent de
numărul votanților care se prezintă la urne. În prezent, această majoritate electorală este utilizată în turul doi al
alegerilor prezidențiale dar și în turul doi al alegerilor primarilor.

113
Constituția României a mandatului imperativ sui generis, în virtutea respectării principiului
constituțional al conformității întregii suite de acte normative statale cu dispozițiile legii
fundamentale (principiu prev ăzut în art. 1 alin . (5) din Constituția României) . Articolul 70 din
Constituția României se va modifica prin adăugarea la alin. (2) a revocării prin referendum
popular și a pierderii mandatului din oficiu, în ipoteza migrării din partidul de origine către a lt
partid, printre cazurile de înce tare a calității de parlamentar.
De asemenea, propunem ca parlamentarii ce nu au studii juridice, în primul an de mandat
să fie stimulați prin lege să participe la cursuri juridice susținute de profesori universitari , doctori
în drept care să aibă ca tematică: norma juridică , definiție , structură , intrarea în acțiune a
acesteia , durata acțiunii , ieșirea din vigoare cât și metodologia tehnică de elaborare a
normelor juridice . Cursurile se vor finaliza cu examene care vor fi notate cu note de la 1 la 10.
În cazul în care parlamentarii obțin nota 10 la aceste examene, vor fi recompensați cu bonusuri
de până la 20% din salariile pe care aceștia le primesc.
Deși conștientizăm că funcția de parlamentar se dobândește prin inter mediul sufragiului,
credem că este necesar să luăm anumite măsuri în vederea asanării acestei instituții fundamentale
a statului de drept. De aceea, susținem ca absolut necesară consacrarea într -o viitoare lege
organică a interdicției de a fi membru în com isia juridică a Parlamentului în cazul
parlamentarilor care nu au studii juridice universitare, evitând în acest fel accesul unor personaje
dubioase (gen Gigi Becali) în cadrul unor asemenea comisii, dată fiind importanța lor pentru
întreaga activitate a P arlamentului.
Rațiunea din spatele acestei propuneri constă în faptul că ne dorim să creștem calitatea și
productivitatea acestei instituții reprezentative a statului, iar participarea parlamentarilor la aceste
cursuri juridice în vederea obținerii cunoșt iințelor minimale necesare reprezentării onorabile în
forul legislativ statal, credem că nu poate decât să ducă la eficientizarea proceselor de edictare a
legilor juridice, care reprezintă de fapt principala funcție a Parlamentului.
Concluzii finale157
Relu ând afirmațiile făcute în prima notă de subsol a lucrării de față, ne exprimăm
nădejdea că legiuitorul român, în înțelepciunea sa, va interveni în mod constructiv în vederea
corijării deficiențelor reglementare pe care le -am semnalat pe parcursul studiului nostru
reechilibrând balanța în favoarea valorilor p e care statul de drept le promovează prin intermediul
legii fundamentale, deoarece , este de -a dreptul impardonabil ca în pofida Constituției României ,
care consacră în dispozițiile articolului 16 alin. (2) că : “nimeni nu este mai presus de lege ”, iar în
articolul 124, alin. (2), aceeași Constituție statuează că: " justiția este unică, imparțială și egală

157 A se vedea pentru completări și capitolul introductiv denumit argumentum din lucrarea de față.

114
pentru toți ", să existe anumite persoane fie ele c hiar și învestite cu exercitarea anumitor funcții
publice care să fie poziționate mai presus de lege prin conferirea unui statut intangibil lipsit de
orice responsabilitate juridică.
Lipsa de responsabilitate juridică a creatorilor legilor juridice (ne ref erim la parlamentari)
cât și a aplicatorilor legilor juridice (ne referim cu precădere la magistrați) poate duce la apariția
unor veritabile tragedii (drame) sociale. Ce anume i -ar împiedica pe creatorii și pe apl icatorii
dreptului juridic să folosească dreptul într -un mod discreționar ca un mijloc egoist de satisfacere
a propriilor interese? Absolut nimic, iar pe conștiința acestora (a creatorilor și aplicatorilor
dreptului juridic) în mod cert nu ne putem baza (cel puțin, nu în mod exclusiv), deoarece
întotdeauna banii și propriile interese vor prevala în fața conștiinței.
Suntem conștienți că nici măcar o răspundere juridică expresă nu i -ar împiedica pe toți în
a săvârși fapte ilicite, dar măcar am avea garanția că atunci c ând fapte de acest gen, reținute în
sarcina unor astfel de persoane, vor fi dovedite în conformitate cu dispozițiile legii, aceștia vor
răspunde potrivit vinovăției lor la timp și în mod complet , asemeni tuturor cetăț enilor României.
Însă, c âtă vreme lucrurile vor sta în acest f el, România nu va fi realmente un stat de drept,
ci un surogat anemic al acestuia în care legea juridică va fi utilizată ca un mijloc pe care politicul
îl modelează conform propriilor sale interese, în pofida cetățeanului de rând. De aceea ,
considerăm absolut necesară implementarea acestui mandat imperativ pe car e noi l -am denumit
sui generis , pentru a diferenț ia propunerea noastră de instituția prevazută în teoria clasică a
mandatului imperativ , dar și pentru a ne disocia în mod categoric de regimurile autoritariste pe
care doctrina le asociază încă în mod greșit, opinăm noi , cu mandatul imperativ.
Acest drept de revocare pentru care milităm cu acribie , va constitui un factor
reechilibrant în ce ea ce privește actuala politică românească, în care de aproximativ trei decenii
constatăm cu părere de rău că predomină “neverteb ratele” (oamenii fără onoare).
Măsura revocării apare astfel ca o sancțiune ce instituie răspunderea politico -juridică atât
de necesară politicianului român actual, pentru că reprezintă o formă directă de responsabiliz are
a alesului, prin intermediul căreia acesta își va da în sfârșit seama că popo rul contează nu numai
odată la patru ani când se fa c alegeri pentru un nou mandat.
Acest drept de revocare prezentat pr in prisma mandatului imperativ sui generis nu numai
că nu încalcă principiile democrației , ci chiar o sprijină deoarece alături de referendum și
inițiativa legislativă populară reprezintă un veritabil instrument de mani festare a suveranității
populare, și care în opinia noastră reprez intă însăși esența democrației.
În final , sperăm ca demersul nostru de a implementa mandatul imperativ sui generis , un
demers deocamdată academic aflat în stadiul de idee, într -un viitor nu foarte îndepărtat să fie

115
consacrat sub formă de lege, preluând puterea din mâinile partidocrației ce guver nează astăzi
România ca s -o redea poporului ca unic titular legitim al aces teia.

116
BIBLIOGRAFIE
A. Cărți, tratate, cursuri, monografii
1. Alexandru Boroi, Drept penal. Parte generală , Editura C.H. Beck, București, 2010
2. Alexandresco Dimitrie, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil în comparație cu
legile vechi , vol. IX, Tipografia Cartea Medicală, București, 1926
3.Antonie Iorgovan, Noua lege a contenciosului administrativ. Geneză, explicații și
jurisprudență , Editura Kulussys, București, 2006
4. Anton Trăilescu, Alin Trăilescu, Legea contenciosului administrativ. Comentarii și explicații ,
Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2014
5. Brîndușa Gorea , Logică juridică , Editura Zethus, Târgu -Mureș, 2009
6. Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituțional și instituții politice , Ediția a IV -a,
Editura Lumina Lex, București, 2010
7. Charles -Louis de Secondat Baron de la Brède et de Montesquieu, Despre spiritul legilor,
Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1964
8. Cristian Ionescu, Tratat de Drept constituțional contemporan , Editura C.H. Beck, București,
2008
9.Cristina Popescu, Ecaterina Crețu, Dicționar de cuvinte și expresii latinești și eline în contexte
literare românești . Abrevieri latinești , Editura Humanitas, Bucu rești, 2003
10. Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Academiei R.S.R., București, 1984
11. Emil Molcuț, Drept privat roman , Editura Universul Juridic, București, 2011
12. Ernest Lupan, Szilárd Sztranyiczki, Persoanele în concepția Noului cod civil , Editura C.H.
Beck, București, 2012
13. Florica Brașoveanu, Drept internațional public , vol. I și vol. II, Editura Pro Universitaria,
București, 2013
14. Florin Moțiu, Contractele speciale , Ediția a 6 -a, Editura Universul Juridic, București, 2015
15. Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil partea generală , Editura
Hamangiu, București, 2011
16. George Dorel Popa, Retorică și discurs juridic , Editura Ministerului Afacerilor de Interne,
București, 2014
17. George Șerban (coord.), Introducere în teoria contractului social , Editura Europolis,
Constanța, 1996
18. George Șerban (coord.), Sistemele electorale și partidele politice , Editura Muntenia & Leda,
Constanța 2000

117
19. George Șerban (coord.), Teoria generală a dreptului. Caiet de studiu individual, Editura
Ovidius University Press, Constanța, 2015
20. Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice , vol. II – Sisteme electorale
contemporane, Editura C.H. Beck, București, 2009
21. Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului , Editura ALL,
București, 1993.
22. Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale – în dreptul român și în dreptul comparat ,
Editura C.H. Beck, București, 2006
23. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu , Drept constituțional și instituții politice , Ediția a 13 –
a, vol. I și vol. II, Editura C.H. Beck, București, 2008
24. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc , Editura Actami,
București, 1999
25. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedur ă penală. Partea generală, Editura
Universul Juridic, București, 2015
26. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea specială , Editura
Universul Juridic, București, 2015
27. Jean Jacques Rousseau (traducere efectuat ă de către Lucian Pricop) , Despre contractul social
sau principiile dreptului politic , Editura Cartex, București, 2016
28. Liviu Pop, Ionuț -Florin Popa și Stelian Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiil e,
Editura Universul Juridic, București, 2012
29. Liviu Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte, Editura Hamangiu, București, 2014
30. Lucian Săuleanu, Sebastian Rădulețu, Dicționar de termeni și expresii juridice latine, Ediția
2, Editura C.H. Bec k, București 2011
31. Luminița Dragne, Drept constituțional și instituții politice , Ediția a II -a revăzută și adăugită,
Editura Universul Juridic, București, 2009
32. Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil. Teoria generală, vol. I, Editura Universul Juri dic,
București, 2013
33. Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil. Procedura contencioasã în fața primei instanțe.
Procedura necontencioasã judiciarã. Proceduri speciale, vol. II, Editura Universul Juridic,
București, 2013
34. Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil. Căile de atac, vol. III, Editura Universul Juridic,
București, 2014
35. Mihai Constantinescu, Ioan Muraru și Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituției României .
Explicații și comentarii , Editura Rosseti, București, 2005

118
36. Mihai A drian Hotca, Regimul juridic al contravențiilor comentarii și explicații , Ediția 3,
Editura C.H. Beck, București, 2008
37. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului , Editura ALL, București, 1995
38. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului , Ediția 3, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2008
39. Nicolae Popa, Elena Anghel, Cornelia Ene Dinu, Laura Spătaru -Negură, Teoria generală a
dreptului. Caiet de seminar, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2014
40. Stefan Zweig (traducere din german ă de I. M. Ștefa n), Orele astrale ale omenirii. Miniaturi
istorice, Editura Humanitas, București, 2013
41. Titu Ionașcu, Considerații privind aplicarea dreptului , Editura Universitaria, Craiova, 2008
42. Titu Ionașcu, Puncte de vedere privind acțiunea normei juridice , Editura Universitaria,
Craiova, 2008
43. Valerian Cioclei, Manual de criminologie , Editura All Beck, București, 2007
44. Vladimir Hanga, Adagii juridice latinești traduse și comentate de prof. dr. doc. Vladimir
Hanga , Editura Lumina Lex, București, 2007
B. Articole și lucrări conferințe
1. Alexandru Amititeloaie, Mandatul reprezentativ – esența democrației, publicat în Acta
Universitatis George Bacovia, vol. 3, 2014
2. Alexandru Ioan, Perspectivele democrației constituționale în România , public at în Revista
Drept Administrativ și Constituțional, 2015
3. Alexandru Ioan, Promisiunile nerespectate ale democrației constituționale , publicat în
Revista Drept Administrativ și Constituțional, 2015
4. Dumitru Mazilu, Democrația, mai mult decât d reptul de vot , publicat în Revista Opinii,
2014
5. Roberta -Manuela Ogaru, Natura mandatului parlamentarului: între mandatul reprezentativ
și mandatul imperativ, publicat pe blogul Fundației Horia Rusu, 2010 (accesat în mai 2013)
6. Raport ul referito r la mandatul imperativ și la practicile similare acestuia nr.488/2008 al
Comisiei europene pentru democrație prin drept, cunoscută și sub denumirea de Comisia de la
Veneția , adoptat de Consiliul pentru alegeri democratice la cea de -a 28-a întâlnire ce a avut loc la
Veneția în 14 martie 2009, și de Comisia de la Veneția în cadrul celei de -a 79 -a sesiune a
plenului din 12 -13 iunie 2009 ce a avut, de asemenea, loc la Veneția. La baza comentariilor din
raportul mai sus menționat se află Domnul Closa Montero, membru din partea Spaniei, care a
fost desemnat raportor de către Comisia de la Veneția în această chestiune, CDL -AD (2009) 027,
publicat în limba franceză pe site -ul oficial al Comisiei de la Veneția ( www.venice.c oe.int ) și
tradus în limba română de către autorul lucrării de față, documentul mai sus menționat a fost

119
accesat în septembrie 2015
7. Virginia Verdinaș, Alt timp nu avem I – VIII, publicate în Revista Palatul de Justiție nr. 9/2,
2015
C. Legislație
1. Constituția României din 1991 revizuită în 2003, prin Legea de revizuire a Constituției
României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29
octombrie 2003, republicată, cu reactualizarea denumirilor și dându -se textelor o nouă
numerotare, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003. Legea de
revizuire a Constituției României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul național din 18 –
19 octombrie 2003 și a intrat în vigoare la dat a de 29 octombrie 2003, data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, a Hotărârii Curții
Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului
național din 18 -19 octombrie 20 03 privind Legea de revizuire a Constituției României.
Constituția României, în forma inițială, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 și a intrat in vigoare în urma aprobării ei prin referendumul
naționa l din 8 decembrie 1991.
2. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil și Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil
3. Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, Legea nr.76/2012 de punere în aplicare
a Leg ii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă
4. Codul penal, adoptat prin Legea nr. 286/2009 și Legea nr.187/2012 privind punerea în
aplicare a Codului penal
5. Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr.135/2010
6. Legea nr. 215/2001 actualizată în 2016 privind administrația publică locală
7. Legea nr. 393/2004 actualizată în 2015 privind statutul aleșilor locali
8. Legea nr. 14/2003 republicată în 2014 în Monitorul Oficial, Partea I nr. 347 din 12 mai 2014,
privind partidele politice
9. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,
republicată în Monitorul Oficial a l României nr. 260 din 21 aprilie 2010
10. Decizia C.C.R. nr. 280/2013 referitoare la respingerea excepțiilor de neconstituționalitate a
prevederilor art. 16 alin (3) din L egea nr. 14/2003 a partidelor politice și ale dispoziț iilor art. 9
alin. (2) lit . h1 din legea nr. 393/2004 privind statutul aleșilor locali,
11. Decizia C.C.R. nr. 580/2013 prin care a fost declarat neconstituțional art. 16, alin. (3) din
Legea nr.14/2003

120
12. Decizia C.C.R. nr. 761/2014 prin care a fost declarată neconstituțional ă O.U.G. nr. 55/2014
adoptată de către Guvernul Ponta, care prevedea suspendarea pe o perioadă de 45 de zile a
dispozițiile legale care sancționau aleșii locali cu pierderea mandatului în cazul plecării
(migrării) din partidele de origine.