Specializarea: Doctrină și hermeneutică creștin -ortodoxă [616287]
Universitatea ,,Babeș -Bolyai” Cluj -Napoca
Facultatea de Teologie Ortodoxă
Specializarea: Doctrină și hermeneutică creștin -ortodoxă
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Coordonator științific, Masterand: [anonimizat].Prof.Univ.D r. Stelian Tofană Stelian Marius Marțiș
Cluj – Napoca
2018
Universitatea ,,Babeș -Bolyai” Cluj -Napoca
Facultatea de Teologie Ortodoxă
Specializarea: Doctrină și hermeneutică creștin -ortodoxă
Cuvântările Sfântului Apostol Petru,
după Învierea lui Iisus, în relatarea
cărții „Faptele Apostolilor”
Coordonator știițific Masteran d,
Pr.Prof.Univ.D r. Stelian Tofană Stelian Marius Marțiș
Cluj – Napoca
2018
Cuprins
Introducere ………………………………………………………………………………….. ………..1
Preliminarii ……………………………………………………………………………………………3
Capitolul I.
Kerygma și in terpretarea misiunii apostolice
1. Cuvântarea Apostolului Petru la alegerea lui Matia …………. ………………………6
( F.Ap. 1, 16 -28 )
2. Cuvântul Apostolului Petru la Cincizecime ……………………………………………12
( F.Ap. 2, 14 – 41 )
a. Interpretarea evenimentului de la Cincizecime …………………………………….. …………13
( F.Ap. 2, 14 – 21)
b. Mărturia despre Iisus și Învierea Sa ……………………………………………………………….16
( F.Ap. 2, 22 – 28 )
c. Mărturia despre Învierea și Înălțarea Domnului ……………………………………………..19
( F.Ap. 2, 29 – 36 )
d. Chemarea la pocăință ………………………………………………………………………………….24
( F.Ap. 2, 37 – 41 )
3. Cuvântarea Sfântului Petru rostită cu prilejul vindecării ologului …………. 27
( F.Ap. 3, 11 – 26 )
a. Kerygma și interpretarea misiunii ………………………………………………………………. 29
b. Îndemnul la convertire și la pocăință …………………………………………………………… 31
4. Cele două cuvântări ale Sfântului Aposto l Petru înaintea Sinedriului ……. 34
( F.Ap. 4, 1 – 21; 5, 29 – 32 )
a. Prima cuvântare ………………………………………………………………………………………. 34
( F.Ap. 4, 1 – 21 )
b. A doua cuvântare ……………………… ……………………………………………………………… 42
( F.Ap. 5, 29 – 32 )
Capitolul II.
Autenticitatea vieții primilor creștini și prima confruntare a Evangheliei cu
spațiul lumii păgâne. Abordări petrine.
1. Cuvântarea Sfânt ului Petru în casa lui Corneliu ……………………………… 46
( F.Ap. 10, 34 – 43 )
2. Anania și Safira ……………………………………………………………………………… 51
( F.Ap. 5, 1 – 12 )
3. Sfântul Apostol Petru la Sinodul Apo stolic ………………………………………. 55
( F.Ap. 15, 1 – 35 )
a. Cauzele întrunirii Sinodului Apostolic……………………………………………………..56
b. Disputa legată de misiunea printre neamuri…………………………… ……………….. 58
( F.Ap. 15, 1 – 12 )
c. Hotărârea Sinodului în privința misiunii printre neamuri………………………….. 63
( F.Ap. 15, 13 – 35 )
Concluzii ………………………………………………………………………….. ………………… 71
Bibliografie …………………………………………………………………………………………. 73
1
Introducere
Biserica primară a fost o Bis erică misionară. Propovăduirea E vangheliei a fost și es te o
lucrare complexă și dificilă. În timpul activității Mântuitorului, Apostolii făceau ceea ce le
poruncea Iisus să facă. În ziua Cincizecimii, „toți s -au umplut de Duhul Sfânt” ( F.Ap. 2, 4 )
primind astfel putere și binecuvântare de a vesti cuvântul e vangheliei lui Hristos la toate
neamurile, îndeplinind astfel pocunca Lui: „mergând învățați toate neamurile, botezându -le în
numele Tatălui și al Fiul și al Sfântului Duh, învățându -le să păzească toate câte v -am poruncit
vouă” ( Mt. 28, 19 – 20 ). Astfel că, după Pogorârea Duhului Sfânt, Apostolii își încep lucrarea
de misiune prin propovăduirea E vangheliei la toate neamurile. Prin misiunea Apostolilor, prin
răspândirea E vangheliei se întemeiază primele comunități crești ne, astfel Biserica prinde viață ,
se dezvoltă cultul și practicile creștine, ajungând până la forma din ziua de azi.
Misiunea Bisericii are în vedere extinderea împărăției lui Dumnezeu, întemeindu -se pe
porunca lui Hristos dată Apostolilor de a propovădui Evanghelia. Misiunea Bisericii s -a împărțit
în două direcții: în primul rând s -a ocupat de cei botezați în numele Sfintei Treimi, formând
astfel viața internă, liturgică și social ă a creștinilor, iar în al doilea rând Biserica propovăduiește
celor din afara ei cuvântul Evangheliei lui Hristo s.
În urma ultimelor studii realizate, am fost preocupat de personalitatea Sfântului Apostol
Petru, precum și de misiunea acestuia în viața Bisericii. Remarcând faptul că Biserica se
confruntă în societatea contemporană cu unele dificultăți în propovăduir ea cuvântului lui
Hristos, prin faptul că omul din zilele noastre este mai preocupat de lucrurile pământești decât
decât de o viață în Hristos, doresc să evidențiez importanța misiunii Bisericii în predicarea
cuvântului Evangheliei, prin interpretarea cuvâ ntărilor Sfântului Apostol Petru, arătând
structura predicii, și diferitele moduri de abordare. Cuvântările din cartea „Faptele Apostolilor”
sunt un izvor nesecat de inspirație pentru misiunea și mărturia din ziua de azi a Bisericii.
Acestea arată diversel e dificultăți culturale cu care Biserica se con fruntă, întâlnind diferite
naționalități și culturi diferite.
Tema lucrării se intitulează: „Cuvântările Sfântului Apostol Petru după Învierea lui
Iisus, în relatarea cărții „Faptele Apostolilor” . În lucrarea de față doresc să arăt importanța
cuvântărilor Apostolului Petru, întrucât el este primul care ține o cuvântare, la Cincizecime, în
urma căreia se botează „ca la trei mii de suflete ”, întemeindu -se astfel prima comunitate
creștină. Dacă în lucrarea de lic ență am scos în evidență misiunea și activitatea Sfântului
Apostol Petru după învierea lui Hristos, în lucrarea de față doresc să analizez și să arăt
importanța cuvântărilor Sfântului Apostol Petru, cuprinse în cartea „Faptele Apostolilor”.
2
Lucrarea se împ arte în două capitole: primul „Kerygma și interpretarea misiunii
apostolice” , iar al doilea: „Autenticitatea vieții primilor creștini și prima confruntare a
Evangheliei cu spațiul lumii păgâne. Abordări petrine” . În prima parte voi analiza cuvântările
Sfântului Petru la diferite ocazii: la alegerea lui Matia, la Cincizecime, la vindecarea ologului
și în fața Sinedriului. Toate acestea sunt adresate evreilor . În a doua parte v oi pune accentul pe
predicarea E vangheliei în lumea păgână.
În lu crarea de față vo i pune accentu l și pe personalitatea Sfântului Apostol Petru, felul
cum el gestionează unele probleme, cum se raportează la fiecare ascultător al cuvântului său.
Voi evidenția faptul că Apostolul Petru încearcă în orice împrejurare ar fi să propovăduiască
cuvântul E vangheliei, de unde reiese râvna lui în misiunea care i s -a dat. Închis fiind în temniță,
el găsește moment în a expune și a da mărturie despre Învierea lui Hristos. Nu se lasă ni ciodată
descurajat și intimidat , chiar dacă în repetate rânduri est e amenințat, bătut, și întemnițat pentru
propov ăduirea cuvântului lui Dumnezeu , însă toate acestea nu fac altceva decât să îi sporească
puterea, iubirea, râvna, curajul și dorința de a propovădui lumii că Hristos este Fiul lui
Dumnezeu, că Hristos a înviat , iar prin învierea Lui ne -a dat pos ibilitatea de intra din nou în
Împărăția cerurilor.
3
Preliminarii
„Predica a constituit în activitatea Mântuitorului nu numai un mijloc de a îmărtăși
adevărul, de a comunica oamenilor vestea „că s-a apropiat împărăția cerurilor” , ci a fost și un
mijloc de a Se jertfi pe Sine celor credincioși prin înțelesul duhovnicesc al cuvintelor Lui, de a
statornici lucrarea Lui în noi”1. Predica Mântuitorului este prin excelență modelul suprem al
predicii creștine.
Predica, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu își are originiea încă din Vechiul
Testament, unde Dumnezeu se revelează în repetate rânduri prin prooroci și pro feți. În Noul
Testament, însuși Hristos este predicatorul suprem. Predica Sa , face legătura înt re cele profețite
în Vechiul Testament despre El și cele săvârșite de El, Scriptura devenind astfel un tot unitar.
Mântuitorul Hristos este cel care trimite pe Apostoli în l ume să propovăduiască cuvântul
Evangheliei. După ziua Cincizecimii, Apostolii plin i fiind de Duhul Sfânt își încep activitatea
misionară predicând, convertind și botezând pe toți cei ce cred cuvântul Evangheliei, convinși
fiind că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, convinși fiind că Hristos a înviat.
„Pentru predica sau propovăduirea Sfinți lor Apostoli, specialiștii în studii omiletice și
biblice întrebuințează, în general, termenul consacrat kerygmă , de origine greacă. Ca substantiv,
κήρυγμα înseamnă vestire , anunț public, predică , corespondentul verbului κηρύσσειν , care se
traduce prin a proclama, a vesti, a predica . Astfel, expresia care acoperă integral propovăduirea
apostolică este cea de cuvântări kerygmatico – misionare , întrucât Sfinții Apostoli,
propovăduind, împlinesc, de fapt, misiunea încredințată lor de Mântuitorul Iisus Hristos”2.
Cuvântările kerygmatico -misionare au fost împărțite în patru categorii: kerygmatice,
apologetic, bisericești și procesuale.
1. „Cuvântările kerygmatice sunt cele care conțin mesajul primar și ele au fost adresate
atât iudeilor, cât și păgânilor”3. Cele adresate iudeilor au următoarea structură: o scurtă
introducere adaptată împrejurărilor, mai apoi se expune învățătura despre viața, moartea și
Învierea lui Hristos, argumentându -se cu citări din profeții Vechiului Testament care vorbesc
despre Mesia, iar în cele din ur mă cuvântarea se încheie cu un î ndemn la pocăință și credință.
Dintre cuvântările adresate iudeilor amintesc: Cuvântarea Sfântului Apostol Petru în ziua
1 Pr. Va sile Gordon, Pr. Adrian Ivan, Pr. Nicușor Beldiman, Omiletica, Editura „Basilica”, București 2015, p. 48.
2 Pr. Vasile Gordon, Pr. Adrian Ivan, Pr. Nicușor Beldiman, Omiletica, p. 111.
3 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică. Structuri retorice în Fap tele Apostolilor, Editura I.B.M.B.O.R.,
București 2005, p. 5.
4
Cincizecimii ( F .Ap. 2, 14 – 41 ); Cuvântarea Sfântului Petru rostită cu prilejul vinde cării
ologului ( F .Ap. 3, 11 – 26 ).
Cuvântările adresate iudeilor cuprind același mesaj, însă ele au fost adaptate asupra
culturii și obiceiurilor ascultătorilor, obiectivul pricipal fiind același, credința și botezul în
numele lui Iisus Hristos. Dintre aceste cuvântări amintesc cele două cuvântări ale Sfântului
Pavel, prima rostită în Listra ( F .Ap. 14, 8 – 20 ), iar cea de -a doua rostită la Atena ( F .Ap. 17,
16 – 34 ). Tot din aceasta categorie face parte și Cuvântarea Sfântului Petru ținută în casa lu i
Corneliu ( F .Ap. 10, 34 – 43 ).
2. Cuvântările apologetice4 au rolul de a apăra pe creștinii care erau acuzați pe nederept.
Acest tip de cuvântare îl întâlnim la Sfântul Apostol Petru în fața sinedriului ( F .Ap. 4, 1 – 21;
5, 29 – 32 ); dar și la Sfântu l Apostol Pavel înaintea iudeilor ( F .Ap. 22, 1 -21, înaintea
procuratorului Felix ( F .Ap. 24, 10 – 21 ) și înaintea regelui Irod Agripa al II –lea ( F .Ap. 26,
1 -23 ). Tot în această categorie a cuvântărilor apologetice se încadrează si cuvântarea Sfântu lui
Ștefan ( F .Ap. 7, 2 – 53).
3. „Cuvântările bisericești sunt adresate unui auditoriu deja creștin. Sfântul Petru
vorbește în fața a 120 de frați creștini despre necesitatea înlocuirii trădătorului Iuda ( F .Ap. 1,
16 – 22 ), iar în plenul Sinodului apost olic din Ierusalim, ( F .Ap. 15, 7 – 11 ), vorbește despre
universalitatea mântuirii…La Milet, Sfântul Pavel rostește o cuvântare cu valoare de testament,
înaintea presbiterilor din Efes ( F .Ap. 20, 13 – 38 )”5.
4. A patra categorie, este cuvântarea apolo getică din F .Ap. 24, 2 – 8, care cuprinde
cuvântul lui Tertul în fața procuratorului Antoniu Felix.
„Structura ( schema ) cuvântărilor, după cum remarcă J. Dupont în studiile sale, constă,
în general, din șase elemente constitutive: 1. Un exordiu de circum stanță, care motivează
cuvântarea; 2. O trimitere la slujirea publică a Mântuitorului; 3. Împrejurările în care El a murit;
4. Proclamarea solemnă a Învierii Sale; 5. Explicarea însemnătății Învierii, pe baza Scripturii;
6. Concluzie, ce include anunțarea iertării păcatelor celor care acceptă mesajul”6.
Este de remarcat faptul că deși structura c uvântărilor kerygmatice este una bogată, bine
structurată, Sfinții Apostoli nu au fost cărturari, învățând retorica în vreo școală specială, ci au
fost simpli pesca ri, oameni simpli, cărora Duhul Sfânt le -a descoperit tainele dumnezeiești, și
vorbirea în limbi pentru a putea vesti tuturor neamurilor Evanghelia lui Hristos. Cu toate
acestea, Sfinții Apostoli s -au dovedit a fi buni predicatori, cunoscători ai psihologi ei
4 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , pp. 5 – 6.
5 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 6.
6 Pr. Vasile Gordon, Pr. Adrian Ivan, Pr. Nicușor Beldiman, Omiletica, p. 114.
5
ascultătorilor, ai mentalității și culturii lor, încât cuvântul lor se modela în permanență în așa
fel încât cei care îi ascultau erau „pătrunși la inimă” . Ei au primit cu multă smerenie darurile
Duhului Sfânt, ducându -și până la capăt, indiferent de îm prejurare, misiunea de a propovădui
cuvântul Evangheliei.
„Predica apostolică este strâns legată de viața harismatică în Iisus Hristos. Cuvântului
propovăduit îi era asociată administrarea Sfintelor Taine. Mântuirea nu se poate dobândi prin
simpla ascultar e a predicii, ci prin ascultarea predicii și prin primirea Sfintelor Taine. Dovada
cea mai elocventă a avem la Cincizecime, când, în urma ascultării cuvântării Sfântului Apostol
Petru, cei de față pătrunși la inimă , au întrebat, plini de emoție sfântă: Bărbați, frați, ce să
facem? , botezându -se ca la trei mii de suflete ( F.Ap. 2, 37, 41 )”7.
7 Pr. Vasile Gordon, Pr. Adrian Ivan, Pr. Nicușor Beldiman, Omiletica, p. 115.
6
CAPITOLUL I
Kerygma și interpretarea misiunii apostolice
1. Cuvântarea Apostolului Petru la alegerea lui Matia ( F.Ap. 1, 1 5 -28 )
„Și în zilel e acelea, sculându -se Petru în mijlocul fraților (iar numărul lor era ca la o
sută douăzeci), a zis: ( 15 ) Bărbați frați, trebuia să se împlinească Scriptura aceasta pe care
Duhul Sfânt, prin gura lui David, a spus -o dinainte despre Iuda, care s -a făcut c ălăuză celor
ce L-au prins pe Iisus. ( 16 ) Căci era numărat cu noi și luase sorțul acestei slujiri. ( 17 ) Deci
acesta a dobândit o țarină din plata nedreptății și, căzând cu capul înainte, a crăpat pe la
mijloc și i s -au vărsat toate măruntaiele. ( 18 ) Și s-a făcut cunoscută aceasta tuturor celor ce
locuiesc în Ierusalim, încât țarina aceasta s -a numit în limba lor Hacheldamah, adică Țarina
Sângelui. ( 19 ) Căci este scris în Cartea Psalmilor: „Facă -se casa lui pustie și să nu aibă cine
să locuiască în e a! Și slujirea lui s -o ia altul". ( 20 ) Deci trebuie ca unul din acești bărbați,
care s -au adunat cu noi în timpul cât a petrecut între noi Domnul Iisus, ( 21 ) Începând de la
botezul lui Ioan, până în ziua în care S -a înălțat de la noi, să fie împreună c u noi martor al
învierii Lui. ( 22 ) Și au pus înainte pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, zis și Iustus, și pe Matia. (
23 ) Și, rugându -se, au zis: Tu, Doamne, Care cunoști inimile tuturor, arată pe care din aceștia
doi l -ai ales, ( 24 ) Ca să ia locul aces tei slujiri și al apostoliei din care Iuda a căzut, ca să
meargă în locul lui. ( 25 ) Și au tras la sorți, și sorțul a căzut pe Matia, și s -a socotit împreună
cu cei unsprezece apostoli. ( 26 )” ( F.Ap. 1, 15 -26 ).
Sfântul Luca relatează un eveniment care a avut loc între Înălțarea Domnului și
Pogorârea Duhului Sfânt . Istorisirea vorbește despre alegerea unui succesor al lui Iuda, care va
deveni martor al Învierii, și îi va ocupa locul în rândul celor doisprezece apostoli, tot aici este
relatat și modul în care Iuda a murit, pierzându -și astfel locul. „Potrivit lui Haenchen, scopul
lui Luca a fost să arate că prin Apostoli Biserica se face garantul încrederii în adevărul mesajului
ei. Însă el este probabil mai mult decât atât. În Evanghelie, cei doispreze ce dețin o funcție
specială, fiind apostoli ai evreilor, și ei anticipează întronarea lor în vederea judecării celor
douăsprezece seminții ale lui Israel ( Lc. 9, 1 – 6; 22, 28 – 30 ); completarea numărului era
7
menită probabil să indice că sarcina de marto r al lisus, Mesia, urma să fie una continuă după
înviere pentru evrei”8.
În acest pasaj pe care îl vom analiza, este de remarcat faptul că ceilalți unsprezece
apostoli care au rămas, puteau să lase gol locul lui Iuda, fără a fi nevoie de o nouă alegere. „ Nici
o poruncă a Domnului, care i -a chemat la ucenicie, nu le dădea indicații să facă o alegere
ulterioară, iar derularea ulterioară a începutul istoriei bisericii pare să le dea dreptate celor care-
l văd pe Pavel drept cel de -al doisprezecelea apostol: de spre Matia, cel ales ulterior , nu mai
auzim absolut nimic, în timp ce Pavel devine executantul efectiv al misiunii creștine”9.
În textul nostru, începând cu primul verset, observăm că inițiativa a plecat de la Petru,
care în fața unei mulțimi de 120 de pe rsoane ține o scurtă cuvântare. „Motivul introducerii
parantezei privind numărul ucenicilor este că, potrivit Legii evreiești, era necesar un minim de
120 de bărbați evrei pentru a se forma o comunitate care să aibă propriul consiliu; în termeni
evreiești, ucenicii erau un grup suficient de mare pentru a forma o nouă comunitate”10. Așadar
„numărul de aproximativ 120 de frați indică toți cei ce se adunau împreună cu Sfinții Apostoli,
cu femeile mironosițe, cu Maica Domnului și cu frații Domnului și care vor constitui primul
nucleu al Bisericii, primii creștini, care, abandonându -și activitățile de fiecare zi ( cf. Mt. 19,
19, 28 – 29; Mc. 10, 29 – 30; Lc. 18, 29 – 30), își vor consacra, în viitor, întreaga lor energie și
pricepere slujirii lui Iisus Hristos ș i Evangheliei Sale”11. Desigur, cei enumerați mai sus nu
formează numarul de 120, însă la aceștia trebuie adăugați cei 70 de ucenici a leși de Domnul
Hristos ( Lc. 10, 1 ), cei care după îngroparea lui Iisus se adunau împreună cu Apostolii ( Lc.
24, 9 ), și cei care, precum Apostolii, au fost cu Iisus începând de la botezul lui Ioan până în
ziua înălțării Domnului ( F .Ap. 1, 21 ).
Prima cuvântare a apostolului Petru se poate împărți în trei părți.
I. Prima parte a cuvântării cuprinde versetele 16 – 20 în care este vorba despre
sfârșitul trădătorului Iuda Iscarioteanul. Modul de adresare a apostolului, „Bărbați frați” (16),
este același pe care Hristos îl folosește, apostolul adresându -se nu doar unor bărbați, ci întegii
comunități care era de față. Așadar, put em afirma că „aici avem prima folosire a termenului
frați cu referire la creștini; Hanson crede că era prima denumire creștină pentru membrii
Bisericii”12.
8 I. Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , Editura „Scriptum”, Oradea 2009, pp. 68 –
69.
9 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor, ( Comentariu Biblic, vol. 8 – 9 ), Editura „Lumina lumii” Oradea
2000, p. 35.
10 I. Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , p. 69.
11 Sabin Verzan, „Faptele Apostolilor ( cap. 1 și 2 ). Note exegetice”, în Ortodoxia XLVI, 1994, nr. 1, p. 36.
12 I. Howar d Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , p. 69.
8
Verbul „trebuie”, în limba greacă „έδει ”, care înseamnă și „necesar”, este un cuvânt
folosit în re petate rânduri în Sfânta Scriptură, atunci când se vorbește despre împlinirea planului
lui Dumnezeu. Era necesar ca Hristos să pătimească și să moară pe Cruce, pentru noi ( Lc. 24,
26 ), pentru mântuirea noastră. La fel de necesar era ca și numărul apostol ilor să fie doisprezece,
de aceea a fost ales Matia în locul lui Iuda, după cum afirmă Apostolul Petru în versetele 16 și
17. Faptul că face referire la David ( 16 ) ne îndreaptă atenția spre citatul din versetul 20, unde
citează din Psalmul 68, 29, și 108 ,7 , versete în care se tratează despre soarta lui Iuda. „Nu vom
greși dacă vom presupune că Petru și -a prezentat propunerea pe baza faptului că a studiat
Scriptura, adică Vechiul Testament. El vede evenimentele din viața lui Iuda drept împlinirea
unor mes aje vechi testamentale. Cuvintele psalmului, care formează formal mijlocul pasajului ,
se referă la textul precedent ( v. 16 -19 ), respectiv la cel ulterior ( v. 21 – 26 ). Dacă sunt luate
împreună, rezultă o contradicție; căci conform Ps. 69, 25 ( Ps. 68, 29 ) trebuia mai degrabă ca
poziția părăsită de Iuda să rămână neocupată, în timp ce conform Ps. 109, 8 ( Ps. 108, 7 ) se
pare că există îndemnul ca poziția să fie ocupată din nou. Dacă așa stau lucrurile și dacă vrem
să rămânem la unitatea cuvântării lui Petru, atunci pare logic să înțelegem cuvântul de legătură
grecesc „kai” (și ) – care leagă cele două citate – în sens adversativ ( = contradicție ) și să le
traducem cu „sau” sau cu „pe de altă parte”, așa cum este necesar și în alte pasaje. În acest ca z,
Petru ar vrea să spună: Ce -i drept, trădătorul Iuda a ieșit din cercul celor doisprezece, după cum
a fost prorocit deja în VT ( Ps. 69, 25 ); dar pe de altă parte, VT conține deja o indicație că
trebuie să i se aleagă un urmaș ( Ps. 109, 8 )”13.
Pe de a ltă parte în acest verset 16, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază atitudinea,
înțelepciunea și caracterul apostolului Petru zicând despre el „pururea îi mângîie prin ceea ce
s-a grăit dinainte. Așa făcea și Hristos totdeauna. Aceeași purtare o arată și ace sta, că nu s -a
făcut nimic străin, ci ceea ce se grăise deja. Trebuia, zice, să se împlinească Scriptura aceasta
pe care a zis -o mai înainte Duhul Sfânt prin gura lui David. Și nu spune că David a zis, ci
Duhul prin el ”14. Iar când vorbește „despre Iuda care s-a făcut călăuză” ( v. 16 ), spune Ioan
Gură de Aur: „Vezi filosofia acestui bărbat! Nu ocărăște, nici nu se năpustește asupra lui,
spunând: Mizerabilul și ticălosul! , ci a arătat simplu ce s -a întâmplat. Nici nu spune:
Vânzătorul , ci se silește să mute vina altora când a ajuns la el. Și nici de aceia nu se ia foarte
tare, căci zice: Care s -a făcut călăuză celor ce L -au luat pe Iisus ( v. 16 ). Și, înainte de a zice
13 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor, p. 36.
14 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor , vol. I, Editura „Doxologia”, Iași 2016, p. 50.
9
unde a zis David, spune cele ce i s -au întâmplat ca să fie crezute de la cele de față și cele ce
urmează să arate și că și -a primit răsplata”15.
Versetele 18 și 19 arată modul în care Iuda a murit. În relatarea morții lui Iuda, se ivesc
două opinii diferite. În primul rând, evanghelistul Matei ne spune că Iuda, după ce l -a vândut
pe Iisus „aru ncând arginții în templu, a plecat și, ducându -se, s-a spânzurat. Iar arhiereii luând
banii, au zis: Nu se cuvine să -i punem în vistieria templului, deoarece sunt preț de sânge. Și
ținând ei sfat, au cumpărat cu ei Țarina Olarului, pentru îngroparea străin ilor” ( Mt. 27, 5 –
7 ). Iar pe de altă parte, Apostolul Petru ne zice că Iuda a cumpărat un ogor cu banii proveniți
din vânzarea lui Iisus, a căzut cu fața la pământ și s -a despicat, vărs ându-i-se măruntaiele. Iar
oamenii din Ierusalim au zis locului acel uia „Țarina Sângelui”.
„Această istorisire ridică unele probleme: a. Nu clarifică maniera morții lui Iuda. b.
Diferă în aspecte importante de istorisirea lui Matei. Este foarte posibil ca Matei sau Luca să
relateze doar ceea ce se vorbea despre acest subi ect la Ierusalim, iar noi nu trebuie să armonizăm
cele două consemnări. Dacă încercăm să o facem, apar următoare posibilități: (1) Iuda s -a
spânzurat ( Mt. ), însă funia s -a rupt și trupul lui s -a despicat în urma căderii (posibil după ce
era deja mort și începea să se descompună). (2) Ceea ce au cumpărat preoții cu banii lui Iuda (
Mt. ) putea fi considerată o achiziție a lui, făcută prin intermediul lor ( Fapte ). (3) Ogorul
cumpărat de preoți ( Mt. ) era chiar bucata de pământ pe care a murit Iuda ( Fapt e )”16.
În ceea ce privește denumirea ogorului, există câteva nuanțe în plus la Luca, întrucât el
folosește și numele aramaic al ogorului: Hacheldamah . „Lucrul acesta, cât și faptul că Matei și
Luca folosesc fiecare un alt cuvânt pentru ogor , ne arată că e i traduc din aramaică și că Luca
poate să apeleze aici la o tradiție palestiniană foarte veche. Ambele cuvinte grecești pot prea
bine să se refere la același lucru. ( Traducerea în limba greacă – aparent de prisos în gura
galileeanului Petru – se poate să i se datoreze lui Luca. )”17.
În versetul 20, apostolul Petru citează din cartea Psalmilor, Psalmii 68, 29: „Facă -se
curtea lor pustie și în locașurile lor să nu fie locuitori” , și 108, 7: „Să fie zilele lui puține și
dregătoria lui să o ia altul”. „În pri ma sa parte în care se cuprinde Psalmul 68, 29 ( 69, 29 ),
citatul se referă la o pedeapsă pe care o primește cel ce a vândut pe Domnul. Psalmul este o
imprecație a lui david, prototipul lui Mesia, împotriva potrivnicilor săi cei mai răi. În cea de -a
doua sa parte, un citat din Ps, 109,8 ( Biblia ebraică ) și 108 ( După Septuaginta și Vulgata),
transcrie un deziderat. Slujirea lui să o ia altul . Termenul slujirea traduce substantivul
15 Sfântul Ioan Gură de Au r, Comentariu la Faptele Apostolilor , p. 50.
16 I. Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , pp. 70 – 71.
17 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor, p. 36.
10
επισχοπ ή, supraveghere, episcopie, slujire. Aici indică înalta slujire a a postolatului. În 1 Tim.
3,1, același termen indică nu numai o slujire ca atare și anume pe aceea de cârmuire
duhovnicească ( într -o comunitate ), ci și îndatorirea de a ocroti prin mijlocirea păstoririi pe
creștinii comunității încredințate spre purtare de grijă”18.
II. A doua parte a cuvântarii lui Petru cuprinde versetele 21 – 22, în care se vorbește
despre consecințele plecării lui Iuda, Petru, numește condițiile pe care trebuie să le
îndeplinească cel care va fi ales . Petru folosește același verb la imperat iv „trebuie”, pe care l -a
folosit și la începutul cuvântului lui, arătând prin aceasta că este absolut necesar ca numărul
celor doisprezece apostoli să fie completat din n ou. Numărul doisprezece este un număr
simbolic , care amintește de cele douăspreceze s eminții ale lui Israel. Întrebat fiind Hristos de
către Petru „cu noi oare ce va fi?” ( Mt. 19, 27 ), acesta le răspunde celor doisprezece: „Cei ce
Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea
și voi pe d ouăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel” (Mt. 19,
28). Așadar, este necesar ca numărul apostolilor să fie cel de doisprezece, în acest context fiind
ales Matia.
În continuare apostolul Petru numește condițiile pe care următ orul ales trebuie să le
împlinească pentru a completa ceata celor doisprezece. Iar condițiile sunt: să fie un bărbat care
a fost alături de apostoli de la botezul lui Iisus și până la Înălțarea Sa și să fie martor al Învierii
Domnului. „Potrivit lui Pavel, calificările unui apostol, așa cum era el însuși, erau să îl fi văzut
pe Iisus ( cel înviat ) și să fi primit însărcinarea de a -I fi martor ( 1 Cor. 9, 1 – 2; 15, 8 – 10;
Gal. 1, 16 – 17 ). Și în cazul acesta era nevoie de un martor al învierii Lui, însă el trebuia ales
din grupul oamenilor care fusese asociați cu ceilalți apostoli pe tot parcursul lucrării lui Iisus”19.
Scopul acestei condiții este unul clar: cel ales trebuie să dea mărturie, din propriile sale
experiențe, despre Învierea lui Iisus, trebui e să fi fost martor al învierii.
III. Partea a treia a cuvântării apostolului cuprinde versetele 23 – 26, în care se
reletează modul în care a fost ales Matia, precum și rugăciunea rostită de Petru în actul alegerii
noului apostol.
„Alegerea celui de -al doisp rezecelea Apostol fusese lăsată de Domnul în grija primei
comunități creștine îndeosebi Sfinților Apostoli ca un semn al încrederii Sale în maturitatea
membrilor acesteia. Deci deși alegerea celor doi candidați revine întregii comunități de frați
rolul det erminant îl au, fără îndoială, cei unsprezece . Aceasta îi îndatora la o profundă analiză
și înțelegere a misiunii încredințate lor de Domnul, la dobândirea unei conștiințe de sine, ceea
18 Sabin Verzan, „Faptele Apostolilor ( cap. 1 și 2 ). Note exegetice”, p. 38.
19 I. Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , pp. 71 – 72.
11
ce incumbă nu numai răspundere și aprofundare, ci și efort de autodefi nire a misiunii apostolice,
a poziției și condiției speciale a apostolatului”20. Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidență,
în această alegere, înțelepciunea și smerenia lui Petru, zicând: „Nu se putea să -l aleagă Petru?
Și încă cum; însă nu face aceasta ca să nu pară că este părtinitor. Pe de altă parte, era încă
neîmpărtășit de Duhul. Nu el i -a pus, ci toți. Dar cunoștința el a introdus -o, arătând că nici
aceasta nu e de la el, ci de sus, prin pro orocie; așa încât s -a făcut tâlcuitor, nu învățător”21. Astfel
că, după ce au ales pe doi dintre cei de față, decizia finală este lăsată în seama Domnului, Cel
care i -a ales personal pe fiecare din apostoli.
Versetele 24 și 25 sunt o scurtă rugăciune adresată lui Iis us, pentru că El Însuși trebuie
să decidă, El cel care cunoaște inimile tuturor ( Lc. 16, 15 ). „Rugăciunea este o activitate de
bază a celor ca la 120 de frați care se adunau la Ierusalim pentru a cinsti pe Domnul: Toți
aceștia, într -un cuget, stăruiau în rugăciune ( F.Ap. 1, 14 ). Acesta era modul î n care ei
prelungeau prezența Mântuitorului în mijlocul lor. Această simțire a prezenței Mântuitorului se
manifestă și în rugăciunea pe care I -o adresează în legătură cu arătarea celui care va fi numărat
cu Apostolii… Autorul Faptelor Apostolilor nu inte nționează să pună în relief un om, o
persoană, ci comunitatea și ideea înaltă pe care această comunitate o slujește. Rugăciunea, este
în cazul de față, expresia gândirii și voinței tuturor fraților adunați în foișorul din Ierusalim. În
această rugăciune es te concentrată întreaga dorință a comunității, ca cel ales să fie cel mai bun
dintre toți candidații. Pentru că în ultimă instanță, alegerea unui Apostol revenea
Mântuitorului”22.
Cel care urmează să fie ales va avea sarcina „să ia locul acestei slujiri și al apostoliei
din care Iuda a căzut” ( v. 25 ), adică va avea rolul de a propovădui E vanghelia la neamuri, de
a da mărturie despre Învierea lui Iisus. Aceeași misiune o au și ceilalți Apostoli, aceeași misiune
a avut -o și Iuda, de aceea acum îi este încre dințată această misiune următorului ales.
Cât privește metoda prin care au ales, aruncarea sorților, aceasta este o metodă folosită
încă din vechime, metodă folosită pentru a -I îngădui Domnului s ă facă alegerea ( Prov. 16, 33 ).
„Unii comentatori au argume ntat că metoda tragerii la sorți caracterizează situația Bisericii
dinainte de Cincizecime, când nu aveau călăuzirea Duhului, iar alții au mers mai departe și au
susținut că Biserica a acționat greșit când l -a ales pe Matia: ar fi trebuit să aștepte după a l
doisprezecelea bărbat ales de Dumnezeu adică Pavel, în loc să -l pună pe Dumnezeu să aleagă
între doi ucenici despre care nu se va mai auzi niciodată. Însă nici de ceilalți membri ( cu
20 Sabin Verzan, „Faptele Apostolilor ( cap. 1 și 2 ). Note exegetice”, p. 39.
21 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor , p. 52.
22 Sabin Verzan, „Fapt ele Apostolilor ( cap. 1 și 2 ). Note exegetice”, p. 40.
12
excepția lui Petru, Iacov și Ioan ) nu se mai vorbește în Fapte, iar P avel nu deținea calificările
necesare pentru a fi unul dintre cei doisprezece”23.
Putem afirma că în absența Duhului Sfânt, Biserica a trebui să caute alte mijloace de
alegere, defapt comunitatea respectivă a rugat pe Domnul să aleagă omul potrivit care s ă ia
locul lui Iuda. Prin tragerea la sorți, sorțiul a căzut pe Matia, iar din acel moment acesta a făcut
parte din rândul celor doisprezece apostoli ( v. 26 ). Nu ne este prezentat felul cum s -a făcut
tragerea la sorți, însă nu aceasta este important, ci f aptul că de acum Matia are misiu nea de a
propovădui la neamuri E vanghelia lui Iisus.
2. Cuvântul Apostolului Petru la Cincizecime ( F .Ap. 2, 14 – 41 )
Evenimentul Cincizecimii marchează întemeierea Bisericii prin trimiterea Duhului
Sfânt asupra apostolilor, împuternicindu -i la propovăduirea Evangheliei24.
Vestirea venirii Duhului Sfânt este anunțată în două momente diferite: primul, în
cuvântarea de despărțire adresată apostolilor ( In. 14, 2, 28; 16, 5 – 6, 10, 16); al doilea moment
a fost în timpul celor pa truzeci de zile, după Înviere, când Hristos s -a arătat în repetate rânduri
acestora, poruncindu -le să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aștepte făgăduința Tatălui ( F .Ap.
1, 1 – 5; F.Ap. 1, 8).
Cuvântarea Apostolului Petru „constituie o explicare a even imentului Pogorârii Duhului
Sfânt, a fenomenului vorbirii în alte limbi, în fața reprezentanților diferitelor etnii, fapt care
conferă acestei cuvântări emblematice o dimensiune universală și ecumenică, prefigurând
misiunea și mărturia universală a Apostol ilor”25.
„Predicile Sfântului Apostol Petru, în general, sunt bine adaptate la împrejurările care
le-au provocat atât prin formulele de agrăire, cât și prin conținutul lor. De asemenea se pot
stabili identități de idei și doctrină, între cuvântările Aposto lului Petru și epistolele lui”26.
Cuvântarea din ziua Cincizecimii, a Sfântului Apostol Petru, este prima predică
misionară, având forma unei omilii, pe care o putem împărți în patru părți:
I. 2, 14 – 21 – interpretarea evenimentului de la Cincizecime;
II. 2, 22 – 28 – mărturia despre Iisus și Învierea Sa;
23 I. Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , pp. 72 – 73.
24 Vezi amănunte A. Joseph Fitzmyer, The Acts of the Apostles (The Anchor Bible), New York: Doubleday, 1998,
pp. 191 – 217; C.K Barrett., The Acts of the Apostles , Vol I, ICC; Edinburgh, 1994, pp. 106 – 302;
25 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică, p. 71.
26 Aurel Radu, „Predica Sfinților Apostoli Petru și Pavel”, în Mitropolia Ardealului , Anul XII, nr. 10 – 12, Sibi u,
1967, p. 809.
13
III. 2, 29 – 36 – mărturia despre Învierea și Înălțarea Domnului;
IV. 2, 38 – 41 – chemarea la pocăință .
Este de menționat faptul că evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt asupra apostolilor are
paralelă în Evanghelia du pă Luca, și anume: pogorârea Duhului Sfânt asupra lui Iisus la botezul
Lui ( Lc. 3, 21 și urm. ), Hristos își începe lucrarea „plin de Duhul Sfânt” ( Lc. 4, 1 ). Acest
lucru arată faptul că și Biserica își începe activitatea prin Pogorârea Duhului Sfânt, c ăci
Apostolii plin i fiind de Duhul Sfânt își î ncep lucrarea misionară propovăduind, botezând și
hirotonind, precum și Hristos își începe activitatea misionară „plin de Duhul Sfânt” ( Lc. 4, 1).
„În predica sa Sfântul Petru procedează printr -o succesiune de afirmații pe care le
argumentează imediat scripturistic. Procedeul este tipic iudaic și se potrivește extrem de bine
cu auditoriul iudai c al predicii, auditoriu pentru care textul sacru avea o autoritate supremă”27.
Predic a Sfântului Petru urmează aceeși structură ca predica Mântuitorului; se pornește
de la mesajele Vechiului Testament, mergând pe schema: promisiune – împlinire ( Lc. 4, 21;
F.Ap. 2, 16 – 21 ).
„Dacă întrăm mai în detaliu, observăm – din nou! – numărul mare de citate vechi
testamentale care formează aici aproape jumătate din discurs. Evenimentul de la Rusalii a fost
deci înțeles atunci imediat ca fiind ancorat și promis în mesajele lui Dumnezeu din Vechiul
Testament. Luca citează Vechiul Testament direct în forma grecească a textului Septuag intei,
dar își permite să facă mici modificări”28.
a. Interpretarea evenimentului de la Cincizecime ( F.Ap. 2, 14 – 21 )
„Și stând Petru cu cei unsprezece , a ridicat glasul și le -a vorbit: Bărbați, iudei, și toți
care locuiți în Ierusalim, aceasta să vă fi e cunoscută și luați în urechi cuvintele mele; ( 14 ) Că
aceștia nu sunt beți, cum vi se pare vouă, căci este al treilea ceas din zi; ( 15 ) Ci aceasta este
ce s-a spus prin proorocul Ioil: ( 16 ) Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul
Meu peste tot trupul, și fiii voștri și fiiicele voastre vor prooroci și cei mai tineri ai voștri vor
vedea vedenii și bătrânii voștri vise vor visa. ( 17 ) Încă și peste slugile Mele și peste slujnicele
Mele voi turna în acele zile din Duhul Meu, și vor pro oroci. ( 18 ) Și minuni voi face sus în cer
și jos pe pământ semne: sânge, foc și fumegare de fum. ( 19 ) Soarele se va schimba în întuneric
27 Agapie Corbu, „Prolegomene pentru o lectură teologică a cuvântării Sfântului Petru la Cincizecime”, în Altarul
Banatului , nr. 4 – 6, 1999, p. 11.
28 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor, p. 55.
14
și luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului cea mare și strălucită. ( 20 ) Și tot cel ce va
chema numele Domn ului se va mântui”. ( 21 ) (F .Ap. 2, 14 – 21 )
Partea întâi a cuvântarii Apostolului Petru constă în explicarea evenimentului de la
Cincizecime, cu ajutorul profeției de la Ioil 3, 1 – 5.
Sfântul Luca ne sugerează că ne aflăm într -un nou început, în fața unei noi perioade, cea
a prezenței Duhului Sfânt, a timpurilor din urmă. „El consideră Cincizecimea ca fiind un
eveniment al timpurilor din urmă. De aceea ultimele zile nu ar trebui identificate întru totul cu
Parusia, care constituie într -adevăr eveniment ul din acele zile. Profeția lui Ioil anunță încheierea
unei epoci și începutul alteia, a erei prezenței Sfântului Duh în Biserică și în lume”29. Pogorârea
Duhului Sfânt reprezintă împlinirea făgăduinței făcute de Iisus Hristos apostolilor, „Și Eu voi
ruga p e Tatăl, și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac” ( In. 14, 16 ) , „Dar
Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care -L va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăța toate
și vă va aduce aminte de toate cele ce v -am spus Eu”. ( In. 14, 26 ) .
Apostolul Petru, mai întâi, abordează în predica sa reacția mulțimii, care batjocoritoare
fiind acuză pe apostoli că sunt beți, tulburați, doar așa putând ei explica vorbirea în limbi a
apostolilor. „Câțiva dintre cei prezenți lansaseră în mulțime calomnia c ă glosolalia Ucenicilor
lui Hristos s -ar explica prin faptul că sunt plini de must. Cuvântătorul respinge batjocura,
arătând că evenimentul a avut loc la ceasul trei din zi (ora 9 dimineața), când nimeni dintre
iudei nu putea fi beat…Explicația trebuie c ăutată în profeția lui Ioil”30 ( v. 15 ). Punându -ne
problema aceasta, putem explica această acuză a iudeilor ca fiind nejustificată astfel: „În vechiul
Israel, ziua începea dimineața o dată cu răsăritul soarelui. Ziua se împărțea în 12 ore, noaptea
tot în 12 ore, după apusul soarelui….Petru vorbește despre ceasul al treilea și se referă prin
aceasta la orele dimineții. Desigur era foarte puțin probabil ca deja la ora aceasta oamenii să
umble beți. Cauza pentru vorbirea în limbi trebuie căutată altundeva”31. Iar această cauză o
arată apostolul Petru în continuarea cuvântului său, prin citarea din profetul Ioil.
În prima parte a cuvântării sale, Petru nu vorbește de Hristos, nici de făgăduința Lui, ci
toate acestea le atribuie Tatălui32, „căci dacă ar fi zis a șa, le-ar fi răsturnat pe toate măcar că
erau puternice să arate dumneze irea Lui, însă numai dacă erau crezute, iar ceea ce se căuta
atunci era tocmai să fie crezute. Iar dacă nu s -ar fi crezut acestea, Apostolii i -ar fi facut poate
29 Constantin Preda, Propovăduirea Ap ostolică , p. 81.
30 Dumitru Belu, „Predica Sfântului Apostol Petru”, în Mitropolia Ardealului , nr. 1 – 3, Sibiu 1967, p. 137.
31 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor, p. 56.
32 Vezi amănunte A. Joseph Fitzmyer, The Acts of the Apostle , pp. 247 – 264; F.F. Bruce, The Book of the Acts ,
William B. Eerdmans, Grand Rapids, Michigan 1988, pp. 59 – 62.
15
să-i și ucidă cu pietre . Căci alt lucru nu dezleagă nedumeririle decânt numai mărturia
proorocească”33.
Apostolul Petru, deși citează pe profetul Ioil, se poate remarca libe rtatea cu care acesta
citează, și anume: Proorocul Ioil zice „Dar după aceea, vărsa -voi Duhul Meu peste to t trupul,
și fiii și fiicele voastre vor profeți…” ( Ioil 3, 1 ) , pe când apostolul „Iar în zilele din urmă, zice
Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul ” ( v. 17 ) . „Și n -a zis: voi turna Duhul Meu ,
ci: din Duhul Meu, căci nu Duhul Se toarnă, ci darul Duhului. Și zice: peste tot trupul , acela
care a crezut adică, aceasta însemnând peste neamuri. Dar deocamdată nu le descoperă lor
aceasta”34.
Oprindu -ne la cuvintele prorocului Ioil, obersvăm că acesta vorbise demult despre
această zi, despre rev ărsarea Duhului Sfânt ( Ioil 2, 28 – 32 ). „Conform mesajului său, această
zi va fi o zi de judecată și pentru poporul ales, zi în care numai Dumnezeu Însuși va putea
mântui prin intervenția Sa milostivă. Înainte însă să vină ziua aceea, omenirea trebuie s ă se
aștepte la diferite fenomene în natură și tocmai la revărsarea Duhului ( F .Ap. 2, 17 – 20 ).
Revărsarea Duhului va avea loc peste trei grupuri de persoane: orice făptură ( v. 17 ), feciorii
voștri și fete voastre, bătrânii voștrii ( v. 17 ), și robii Mei și roabele Mele ( v. 18 )…. Comparatic
cu textul din Ioil, în v. 18 mai este adăugat următorul lucru: și vor pro orocii. În modul acesta
devine deosebit de clară referirea la evenimentul de la Rusalii, în timp ce – comparativ cu textul
vechi testamen tal – scade importanța vedeniilor și a visării visurilor”35.
În ce privește acțiunea făcută de Dumnezeu: „voi turna din Duhul Meu” ( v. 17 ), încă
din Vechiul Testament putem vedea că împărații erau unși în mod simbolic cu untdelemn, care
simboliza Duhul S fânt, prin aceasta arătâ ndu-se că sunt aleși de Dumnezeu ( 1 Sam 10, 1; 16,
13 ).
„Făgăduința profetică s -a împlinit prin Pogorârea darului Duhului Sfânt. Zilele din urmă
au venit, sunt prezente. Astfel, evenimentul harismatic al Cincizecimii este interpr etat ca fiind
un timp mesianic, eshatologic. Zilele din urmă implică darul Duhului Sfânt și deci mântuirea
definitivă și totală”36.
Versetele 19 – 21 „arată dinainte curat și Judecata ce va să fie, și ce va fi cu Ierusalimul,
și robia ce avea să urmeze, și cele ce aveau să se facă pentru crucea lui Hristos, și ce avea să li
33 Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor Părinți la Faptele
Sfinților Apostoli , Editura „Sophia”, București 2007, p. 39.
34 Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor Părinți la Faptele
Sfinților Apostoli , p. 39.
35 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor, pp. 56 – 57.
36 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , pp. 82 – 83.
16
se întample iudeilor pentru Dânsul prin războiul Romanilor…Și se povestește că multe semne
ca acestea s -au făcut pe cer și în vremea robirii Ierusalimului, precum mărturisește Iosif
Flaviu”37.
Versetul 21 „Și tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” face, trecerea spre
partea a doua a cuvântării apostolului, și anume cel legat de mărturia despre Iisus și Învierea
Sa, prin citarea cuvintelor lui David din Psalmi, folosindu -le ca argumente în predica sa.
Această chemare în numele Domnului, pentru creștini nu este altceva decât chemarea lui Iisus
spre a ne bucura de viața veșnică și de înviere.
„Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă curajul, prudența și blândețea apostolului, căci a
vorbit înaintea unor vrăjmași, pe care -i interpelează cu moderațiune, deși majoritatea
auditoriului era cu el. El răstoarnă mai întâi părerea greșită pe care și -au făcut -o și apoi se
justifică”38.
b. Mărturia despre Iisus și Învierea Sa ( F .Ap. 2, 22 – 28 )
„Bărbați israeliți, ascultați cuvintele acestea: Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între
voi de Dumnezeu prin puteri, prin minuni și prin semne pe care le -a făcut prin El Dumnezeu în
mijlocul vostru, precum și voi știți, ( 22 ) Pe Acesta, fiind dat d upă sfatul cel rânduit și după
știința cea dinainte a lui Dumnezeu, voi L -ați luat și, pironindu -L, prin mâinile celor fără de
lege, L -ați omorât; ( 23 ) Pe care Dumnezeu L -a înviat, dezlegând durerile morții, întrucât nu
era cu putință ca El să fie ținut de ea. ( 24 ) Căci David zice despre El: Totdeauna am văzut pe
Domnul înaintea mea, căci El este de -a dreapta mea, ca să nu mă clatin. ( 25 ) De aceea s -a
bucurat inima mea și s -a veselit limba mea; chiar și trupul meu se va odihni întru nădejde. ( 26
) Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel sfânt al Tău să vadă stricăciune. (
27 ) Făcutu -mi-ai cunoscute căile vieții; cu înfățișarea Ta mă vei umple de bucurie.” ( 28 ) (
F.Ap. 2, 22 – 28 )
Cuvântarea lui Petru ajunge la momentul în car e trebuie să rostească numele lui Iisus
Hristos, acela care trebuie vestit și propovăduit ca Hristos și Mântuitor, Iisus Hristos fiind
centrul Evangheliei și al predicii apostolice. „Într -o manieră oarecum abruptă, el le îndreaptă
atenția spre Iisus, omul din Nazaret, care fusese adeverit de Dumnezeu înaintea lor prin
37 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor Părinți la
Faptele Sfinților Apostoli, pp. 39 – 40.
38 Aurel Radu, „Predica Sfinților Apostoli Petru și Pavel”, p. 807.
17
minunile și semnele variate pe care Dumnezeu le săvârșise în mod public pin El. Petru
presupune că aceste semne sunt reale, susține că este bine ca ei să fie conștienți de ele și declară
că au fost înfăptuite de Dumnezeu”39.
„Sfântul Petru își propune prin cuvântul său să restabilească adevărul despre Persoana
și lucrarea lui Iisus Nazarineanul, după cum era cunoscut El în Palestina și după cum ni -L
prezintă Tradiția evanghelică: activitatea pub lică însoțită de semne și minuni, condamnarea
nedreaptă din partea iudeilor, Patimile, moartea și Învierea”40.
Încă din începutul versetului 22, observăm, modul de adresare a Sfântului Petru
„bărbați israeliți”, diferit de cel din versetul 14 „bărbați iud ei”. Iudeii, dar și cei care locuiau
în Ierusalim, toți erau numiți israeliți, însă acest titlu este unul de onoare, întrucât el afirmă
apartenența celor care îl poartă ca fiind poporul ales de Dumnezeu. Acestui popor, căruia
Dumnezeu i -a făcut făgăduințe, apostolul Petru dorește să atragă atenția ascultătorilor că în Iisus
Hristos se împlinesc toate făgăduințele, promisiunile pe care Dumnezeu Le -a făcut41. Apostolul
îl numește pe Iisus, Nazarineanul, pentru ca cei ce îl ascultau să îl poată identifica ca fi ind cel
care a fost răstignit pe Cruce. „Nu încape nici o îndoială că acest apelativ avea o oarecare
notorietate la Ierusalim după evenimentele care au condus la condamnarea și răstignirea lui
Iisus. Deci era, probabil, cea mai potrivită identitate pe care Sfântul Apostol Petru i -o conferă
Aceluia care se va afla în centrul predicii sale”42.
Sfântul Petru își argumentează cuvântul, evocând puterile, minunile, semnele pe care
Iisus le -a făcut, însă amintește și numele lui Dumnezeu pentru a demonstra ca Iisus este Fiul lui
Dumnezeu, trimis al lui Dumnezeu. „Iar argumentul săvârșirii de minuni pentru a dovedi
puterea cu care era înzestrat Iisus era deosebit de potrivit și eficace în fața iudeilor care cer
semne precum elinii caută înțelepciune ( I Cor. 1, 22; c f. Mt. 12, 38; 16, 1 ). Însuși Iisus făcuse
această constatare în ce -i privește pe conaționalii Săi”43.
Ceea ce putem observa în versetul 23 este pedagogia și înțelepciunea apostolului, acesta
făcându -i pe ascultători să se simtă vinovați de moartea lui Ii sus, dar în același timp le ridică
moralul afirmând că toate acestea s -au întâmplat din voia lui Dumnezeu, pentru ca să se
împlinească cele profețite de prooroci în Vechiul Testament. „Apoi, venind cu cuvântul la
fărădelegea îndrăznită de dânșii, se ispite ște să-i izbăvească de dânsa. Căci zice că au săvârșit –
o „după sfatul cel rânduit și după știința cea dinainte a lui Dumnezeu” , arătând că nu cu puterea
39 Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , p. 81.
40 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 85.
41 Vezi amănunte F.F. Bruce, The Book of the Acts , pp. 62 – 65.
42 Sabin Verzan, „Faptele Apostolilor ( cap. 1 și 2 ). Note exegetice ”, în Ortodoxia XLV I, 1994, nr. 1, p. 58.
43 Sabin Verzan, „Faptele Apostolilor ( cap. 1 și 2 ). Note exegetice ”, p. 59.
18
lor, ci cu voința Aceluia și așa cum era rânduit de demult. Apoi, ca să nu li se pară nici că sunt
nevinovați, căci nu erau mai puțin ucigași de oameni, deși uciderea fusese rânduită, adaugă
„prin mâinile celor fără de lege” , adică prin Iuda vânzătorul și prin ostașii ce L -au răstignit. Și
dacă cei ce L -au răstignit sunt fără de lege, e arătat că și cei ce au cerut sa fie ucis”44.
În continuarea cuvântării sale ( v. 24 ), Sfântul Petru, mărturisește despre Învierea lui
Hristos Iisus . Această afirmație va sta în centrul tuturor cuvântărilor primilor predicatori,
întrucât datoria acestora era să mărturisească d espre Învierea lui Iisus. Această afirmație, este
centrul fiecărei predici misionare. Până în acest punct al cuvântării sale, Apostolul se putea
aștepta la diferite reacții din partea ascultătorilor, întrucât părerile despre moartea lui Iisus erau
împărțit e, însă momentul anunțării învierii lui Iisus, devine o noutate pentru ei, dar și lucru de
neînțeles, care necesită explicare. Referitor la acestea Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul
Bulgariei, zice: „De mirare lucru ce cuvânt a îndrăznit să zică în mijlocul ucigașilor: că Hristos
a înviat! Și zice că Dumnezeu L -a înviat pentru neputința ascultătorilor. Căci întru Cine lucrează
Tatăl? Cu adevărat, Întru a Sa Putere, iar Puterea Tatălui este Hristos. Drept aceea, Hristos S -a
înviat pe Sine, fiind cu putință a zice și că a fost înviat de Tatăl”45. Iar Hristos a înviat
„dezlegând durerile morții” . „Arată că și moartea se chinuia ținându -L pe Dânsul, că și cele
cumplite pătimeau, Scriptura cea veche numind dureri și chinuiri ale morții primejdiile și relele
întâmpl ări. Căci cel ce se chinuiește de cineva nu -l poate ține și nu lucrează asupra aceluia, ci
pătimește și se sârguiește să -l lepede”46.
Versetele 25 – 28 constituie argumentarea Apostolului, care apelează , ca întărire la cele
afirmate până aici, la cuvintele Vechiului Testament, citând pe regele David. Astfel că prima
citare, în aceasta a doua parte a cuvântării, este din Psalmul 15, 8 – 11. Petru precizează de la
început că „David zice despre El”, adică, despre Iisus Hristos. „Desigur, cuvintele psalmistului
au, în primul rând un sens mesianic, pentru că orice exprimată de drepții Vechiului Testament
își va găsi împlinirea în Persoana și lucrarea lui Mesia. Dar Mesia, Care este Hristos nu își
împlinește lucrarea numai în avantajul propriei Sale Persoane, ci a ceastă lucrare dobândește,
din chiar momentul săvârșirii sale, un sens soteriologic și filantropic, deoarece de ea și de
efectele ei beneficiază toți oamenii. De aceea, când David proclamă: S-a bucurat inima mea și
s-a veselit limba mea; chiar și trupul me u se va odihni întru nădejde ( Ps. 15, 9 ) dă sens
44 Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor Părinți la Faptele
Sfinților Apostoli, p. 42.
45 Teofilact Arhie piscopul Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor Părinți la Faptele
Sfinților Apostoli , p. 42.
46 Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor Părinți la Faptele
Sfinților Apostoli , p. 4 2.
19
mesianic cuvintelor sale pentru că el era conștient că, fără apariția și lucrarea lui Mesia, moartea
nu va fi învinsă”47.
În versetul 27 se arată că David cunoștea învățăturile revelate de Dumnezeu, privin d
starea sufletelor după moarte. După ce precizează ca sufletul se va odihni întru nădejde,
psalmistul își arată știința despre destinul sufletului, știe că sufletul va merge în iad până la
venirea lui Mesia, însă acesta este destinul tuturor drepților din Vechiul Testament. De aceea
David zice: „Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad” , pentru a arăta că Hristos este Cel care avea
să se coboare în iad, unde propovăduiește și duhurilor ținute în închisoare ( I Ptr. 3, 19 ), pe care
le va izbăvi din acel loc, p rin Învierea Sa.
„În interpretarea cuvân tării apostolice, Psalmul devin e o profeție despre Înviere; Sfântul
lui Dumnezeu este Iisus, Care nu va vedea stricăciunea mormântului, deoarece va învia întru
slava Tatălui și va rămâne cu El pentru totdeauna și ca Om”48.
În încheiere, v. 28, David arată că cele grăite nu sunt de la el, ci sunt de la Dumnezeu,
sunt revelate de Dumnezeu; Aceluia îi adresează Psalmul său. „Când vorbește despre căile
vieții , psalmistul evocă acele evenimente din viața și din lucrarea Mân tuitorului prin care se
realizează biruința asupra morții, biruință care va culmina prin învierea trupurilor, moartea fiind
astfel înghițită de biruință ( I Cor. 15, 54 ). Trupul, deci, fiind muritor din pricina păcatului,
trebuie să fie înghițit de viață ( II Cor. 5, 4 ). Acestea vor fi, cu adevărat căile vieții, despre care
psalmistul grăiește înfiorat”49.
c. Mărturia despre Învierea și Înălțarea Domnului ( F .Ap. 2, 29 – 36 )
„Bărbați frați, cuvine -se a vorbi cu îndrăznire către voi despre strămoșul David, că a
murit și s -a îngropat, iar mormântul lui este la noi până în ziua aceasta. ( 29 ) Deci el, fiind
prooroc și știind că Dumnezeu i S -a jurat cu jurământ să așeze pe tronu -i din rodul coapselor
lui, ( 30 ) Mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n -a fost lăsat în iad
sufletul Lui și nici trupul Lui n -a văzut putreziciunea.” ( 31 ) Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus,
Căruia noi toți suntem martori. ( 32 ) Deci, înălțându -Se prin dreapta lui Dumnezeu și primind
de la Tatăl făgăduința Duhu lui Sfânt, L -a revărsat pe Acesta, cum vedeți și auziți voi. ( 33 )
Căci David nu s -a suit la ceruri, dar el a zis: Zis -a Domnul Domnului meu: Șezi de -a dreapta
Mea ( 34 ) Până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale. ( 35 ) Cu siguranță să
47 Sabin Verzan, „Faptele Apostolilor ( cap. 1 și 2 ). Note exegetice ”, p. 61.
48 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 86.
49 Sabin Verzan, „Faptele Apostolilor ( cap. 1 și 2 ). Note exegetice ”, pp. 62 – 63.
20
știe deci toată casa lui Israel că Dumnezeu pe acest Iisus, pe Care voi L -ați răstignit, L -a făcut
Domn și Hristos”. ( 36 ) ( F .Ap. 2, 29 – 36 )
În a treia parte a cuvântării, Apostolul Petru, folosește din nou o altă formulă de
adresare: prima dată se ad resează cu „bărbați iudei” ( v. 14 ) , apoi „bărbați israeliți” ( v. 22 ) ,
iar în cele din urmă se adresează cu „bărbați frați” ( v. 29 ) . „După ce a împlinit mărturia din
David, le zice bărbați frați . Când vrea să zică ceva mare, Petru se folosește de aces t început,
deșteptându -i pe ei și trăgându -i la sine. Și pentru a nu -i vătăma cu nimic, vorbește cu multă –
smerită cugetare. Căci, dacă ar fi zis doar că acestea s -au proorocit pentru Hristos de cătere
David, ar fi părut aspru și mai mult i -ar fi pornit căt re mânie, decât să -i facă supușu și plecați”50.
Apostolul adresează cuvântul său în primul rând unui auditoriu format din iudei, aceștia
cunoscând că mormântul lui David era la Ierusalim ( v. 29 ). Așadar, atunci când David zice
„nu vei da pe cel sfânt al T ău să vadă stricăciune” ( v. 27 ) , nu se referă la el, pentru că
mormântul lui era la Ierusalim, ci se referă la mormântul Domnului. Căci Domnul Iisus Hristos
trei zile a stat în mormânt, iar trupul lui a rămas neatins, nu a văzut putreziciune, căci după
aceste zile a înviat, iar timp de patruzeci de zile S -a arătat viu Apostolilor Săi și altor persoane51.
„La aceste fapte minunate, trebuie adăugate cele petrecute în această zi a Cincizecimii, fapte
care nu ar fi avut loc dacă minune Învierii nu s -ar fi prod us cu adevărat. Învierea Domnului se
află la originea Pogorârii Duhului Sfânt. Legătura dintre cele două evenimente este reprezentată
tocmai de Sfinții Apostoli, căci ei cunosc tâlcul lor adânc, fiind singurii care -l pot explica”52.
„O altă citare biblică p rovine din 2 Sam 7, 12 în v. 30; ea conține făgăduința făcută de
Dumnezeu lui David cu privire la dăinuirea dinastiei davidice pe tronul poporului ales; o astfel
de făgăduință s -a realizat prin Învierea lui Iisus, Care este descendentul lui David și Care a fost
așezat pentru totdeauna într -o condiție de regalitate, nepământească și nemuritoare”53. În acest
verset 30, Petru îl prezintă pe David ca fiind profet: „Juratu -S-a Domnul lui David adevărul și
nu-l va lepăda: Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaun ul tău. De vor păzi fiii tăi legământul
Meu și mărturiile acestea ale Mele, în care îi voi învăța pe ei, și fiii lor vor ședea până în veac
pe scaunul tău” ( Ps. 131, 11 – 12 ). „La acest moment al Pogorârii Sfântului Duh, toate
profețiile făcute, în Vechi ul Testament, lui David, sau proorocului Natan cu privire la tronul
davidic care va dăinui veșnic, pe el fiind rânduit u n urmaș din coapsele lui David î și găsesc, pe
50 Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor Părinți la Faptele
Sfinților Apostoli, pp. 44 – 45.
51 Vezi amănunte F.F. Bruce, The Book of the Acts , pp. 65 – 68.
52 Sabin Verzan, „Faptele Apostolilor ( cap. 1 și 2 ). Note exegetice ”, p. 63.
53 Consta ntin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 86.
21
de o parte, împlinirea, iar, pe de altă parte, explicația care este o explicație soteriolo gică, prin
care se afirmă caracterul mesianic -spiritual, atât al profeției davidice, cât și al evenimentelor
prin care aceasta se împlinește”54.
Tot referitor la versetele 30 – 31, cu privire la amintirea profeției lui David, biblistul Ian
Howard Marshall a firmă următoarele: „Dacă David nu vorbea despre el însuși, înseamnă că
trebuie să fi vorbit profetic. Doi factori sugerează acest lucru. Mai întâi, David însuși era
înzestrat cu puteri profetice. Aceeași presupunere este făcută și în 1, 16 și Marcu 12, 36 și este
implicită în perspectiva evreiască asupra unora dintre psalmi care au în vedere viitorul. În al
doilea rând, David știa că Dumnezeu promisese cu credincioșie că unul dintre urmașii lui avea
să șadă pe tronul lui. Aici Petru se gândește la Psalmul 1 31, 11 – 12…. Este cert că aceste
referințe îl prez intă pe David ca tată al unei li nii de regi; tronul va rămâne în familia lui. Petru
crede că un singur descendent este avut în vedere. De aceea, el susține că în Psalmul 15, David
făcea o profeție referi toare la Mesia, care avea să fie descendentul lui. În loc să fie abandonat
în Hades, Mesia avea să fie înviat din morți”55.
Versetul 32 constituie centrul acestei cuvântări, întrucât se proclamă Învierea lui Iisus:
„Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toți suntem martori” . După ce Petru, vorbește
de David, și de împlinirea profețiilor în Iisus, Învierea Lui este prezentată ca o lucrare a lui
Dumnezeu. „Formularea Sfântului Petru că Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus prezintă și
avantajul că afirmă int ervenția și asocierea lui Dumnezeu -Tatăl în acest act în centrul căruia se
află Iisus care va deveni obiectul și centrul predicii creștine”56.
Evenimentul Învierii Domnului nu s -a produs în neștire, ci Ap ostolul Petru afirmă:
„Căruia noi toți suntem martor i” ( v. 32 ) . Expresia „noi toți” face referire în primul rând la
apostoli, dar și la ceilalți cărora Domnul Iisus li s -a arătat. „Sfântul Apostol Petru insistă asupra
probei cu martori pentru că aceasta avea o foarte mare valoare probatorie la iudei: Orice pricină
să se dovedească prin spusa a doi sau trei martori , citim în Deuteronom ( 17, 6 ); această
exigență va fi reluată insistent și în Noul Testament: Din spusa a doi sau trei martori să se
statornicească adevărul ( In. 8, 17; vezi și II Cor. 13, 1; E vrei 10, 28)”57.
Cuvântarea Sfântului Petru este bine sistematizată, evenimentele la care face referire
sunt cronologice. Mai întai vorbește despre Patimile și moartea Domnului Iisus, apoi despre
Înviere, iar în cele din urmă despre Înălțarea la cer ( v. 33 ), toate acestea argumentându -le cu
54 Sabin Verzan, „Faptele Apostolilor ( cap. 1 și 2 ). Note exegetice ”, p. 64.
55 Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , p. 83.
56 Sabin Verzan, „Faptele Apostolilor ( cap. 1 și 2 ). Note exegetice ”, p. 65.
57 Sabin Verzan, „Faptele Apostolilor ( cap. 1 și 2 ). Note exegetice ”, p. 65.
22
citări din Vechiul Testament, arătând că cele întâ mplat e sunt cele prezise de proorocii Vechiul
Testament, iar profețiile se împlinesc în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Astfel că,
„Învierea Domnului a avut drept urmare logică înălțarea Sa cu trupul la cer și șederea cu acest
trup de -a dreapta Tatălui. Expresia prin dreapta lui Dumnezeu afirmă că Î nălțarea Domnului cu
trupul la cer s -a săvârșit cu puterea lui Dumnezeu, Care e prezent cu purtarea Sa de grijă în
toate momentele și evenimentele care se produc în viața unicului Său Fiu – Iisus Hristos”58.
Apostolul își argumentează afirmația din versetul 33, cu ajutorul Psalmului 109 „Zis-a Domnul
Domnului meu: Șezi de -a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așt ernut picioarelor
Tale” ( vv. 34 – 35 ).
„Această expresie Zis-a Domnul Domnului Meu: Șezi de -a dreapta Mea ne introduce în
domeniul relației Tată -Fiu ca Persoane ale Sfintei Treimi. Atât Tatăl, cât și Fiul primesc același
nume de Domn, ceea ce afirmă nat ura comună a celor două Persoane ale Sfintei Treimi”59.
„Potrivit Noului Testament, Hristos ridică umanitatea Sa la deplinătatea puterii prin care
lucrează asupra noastră, prin cele patru momente succesive: coborârea la iad, Învierea cu trupul,
Înălțarea l a cer și șederea de -a dreapta Tatălui. Înălțarea la cer și șederea de -a dreapta Tatălui
reprezintă deplina pnevmatizare și îndumnezeire a trupului Său omenesc, deplina umplere a lui
de infinitatea dumnezeiască, deplina ridicare a lui la starea de mediu tra nsparent neîmpiedicat
al iubirii infinite a lui Dumnezeu în lucrarea ei îndreptată spre noi. Fără îndoială aceasta nu
înseamnă și topirea trupului lui Hristos în infinitatea dumnezeiască”60.
O altă idee importantă în cuvântarea rostită de Apostolul Petru l a Cincizecime,
constituie titlurile hristologice „Domn” și „Hristos” , folosite pentru Iisus Înviat. Aceste titluri
le întâlnim în versetul 36: „Cu siguranță să știe deci toată casa lui Israel că Dumnezeu pe acest
Iisus, pe Care voi L -ați răstignit, L -a făc ut Domn și Hristos” .
Titlul de „Domn” l -a primit de la apostoli, după Învierea și Înălțarea Sa la cer, după cum
reiese din: F .Ap. 1, 24 „Și rugându -se, au zis: Tu Doamne, Care cunoști inimile tuturor, arată
pe care acești doi l -ai ales” ; F.Ap. 5, 14 „Și d in ce în ce mai mult se adăugau cei ce credeau
în Domnul, mulțime de bărbați și de femei” ; chiar Apostolul Pe tru, când Hristos îl repune în
apostolat, îi răspunde „Doamne, Tu știi că te iubesc” ( In. 21, 15 ), iar Apostolul Toma zice:
„Domnul meu și Dumnez eul meu!” ( In. 20, 28 ); acelasi titlu Îl primește Iisus și de la cei ce
veneau la El rugându -L să-i vindece de diferite boli: „Și iată un lepros, apropiindu -se, I se
58 Sabin Verzan, „Faptele Apostolilor ( cap. 1 și 2 ). Note exegetice ”, p. 66.
59 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 86.
60 Pr.Prof.Dr. Dumitru Stănil oae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. 2, Editura I.B.M.B.O.R., București 1997,
Ediție electronică, „ Apologeticum”, 2006, pp. 86 – 87.
23
închina, zicând: Doamne, dacă voiești, poți să mă curățești” ( Mt. 8, 2 ); „Și zicând: D oamne
sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu -se cumplit” ( Mt. 8, 6 ); „Și iată o femeie
cananeeancă, din acele ținuturi, ieșind striga, zicând: Miluiește -mă, Doamne; Fiul lui David!
Fiica mea este rău chinuită de demon” ( Mt. 15, 22 ) etc. Prin acest titlu de Domn ( Kyrios) se
recunoaște natura dumnezeiască a lui Iisus.
„Titlul de Hristos este traducerea grecească a termenului ebraic Mașiah ( Mesia, Uns ),
și este atribuit lui Iisus, în textele evanghelice, pentru a defini identitatea Sa unică”61. Aces t titlu
este folosit de 531 în Sfânta Scriptura, și este al doilea nume frecvent atribuit Mântuitorului,
primul fiind „Iisus” cu 919 întrebuințări. Primul care a identificat în Persoana lui Iisus pe Mesia,
este Sfântul Apostol Andrei, care i -a descoperit ș i lui Petru, fratele lui, acest lucru: „Acesta
(Andrei) a găsit întâi pe Simon, fratele său, și i -a zis: Am găsit pe Mesia (care se tâlcuiește:
Hristos)” ( In. 1, 41 ). „Este bine cunoscut că termenul de Mesia ( Hristos ) evocă, pentru marea
majoritate a i udeilor, ideea de regalitate temporală, istorică ( In. 6, 15; cf. F .Ap. 1, 6; Lc. 24,
21), de restabilire a regatului atotputernic și grandios al lui David, Mesia fiind adesea prezentat
drept Fiul lui David ( Mt. 1,1; 9, 27; 12, 23; 21, 9; Lc 1, 32 etc.). Citând în cuvântul Său cele
mai reprezentative texte mesianice ale Psalmilor lui David și oferindu -le o interpretare
spirituală, care exclude ideea de mesianitate temporală, Sfântul Apostol Petru țintește să fixeze
în conștiința ascultătorilor săi iudei ch ipul spiritual al lui Mesia”62.
Cuvântarea Sfântului Apostol Petru se caracterizează prin îndrăzneală, siguranță, idei
clare și convingătoare, argumentate cu citări din Vechiul Testament. Pe lângă acestea,
cuvântarea Apostolului arată că ei (apostolii) nu mai erau cuprinși de spaimă, de frică față de
iudei, ci prin Duhul Sfânt au devenit liberi, iar această cuvântare arată libertatea pe care o au în
a propovădui cuvântul Evangheliei. Tot prin această cu vântare, Petru dovedește că ei au înțeles
pe deplin cuv intele Învățătorului lor, precum și adevărul despre Persoana Lui.
„În aceste condiții, cuvântarea Sfântului Apostol Petru anunță, pe de o parte, rezultate
imediate excepționale, această cuvântare aflându -se la obârșia întemeierii Bisericii istorice, iar,
pe de altă parte, dezvoltarea și extinderea, până la marginile lumii, a propovăduirii lui
Hristos”63.
61 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 89.
62 Sabin Verzan, „Faptele Apostolilor ( cap. 1 și 2 ). Note exegetic e”, p. 70.
63 Sabin Verzan, „Faptele Apostolilor ( cap. 1 și 2 ). Note exegetice ”, p. 71.
24
d. Chemarea la pocăință ( F .Ap. 2, 37 – 41 )
„Ei auzind acestea, au fost pătrunși la inimă și au zis către Petru și ceilalți apostoli:
Bărbați frați, ce să facem? ( 37 ) Iar Petru a zis către ei: Pocăiți -vă și să se boteze fiecare
dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, și veți primi darul
Duhului Sfânt. ( 38 ) Căci vouă este dată făgăduința și copiilor voștri și tuturor ce lor de
departe, pe oricâți îi va chema Domnul Dumnezeul nostru. ( 39 ). Și cu alte mai multe vorbe
mărturisea și -i îndemna, zicând: Mântuiți -vă de acest neam viclean. ( 40 ) Deci cei ce au primit
cuvântul lui s -au botezat, și în ziua aceea s -au adăugat ca la trei mii de suflete. ( 41 ) ( F .Ap.
2, 37 – 41 )
Ultima parte a cuvântării Apostolului, cuprinde îndemnul la pocăință, și botez, iar
efectul acesteia se găsește în versetul 41 „Deci cei ce au primit cuvântul lui s -au botezat, și în
ziua aceea s -au adău gat ca la trei mii de suflete” ( F.Ap. 2, 41 ). Referitor la acestea Sfântul
Teofilact zice: „Vezi cât de mare este blândețea? Căci aceasta împunge și moaie inimile
oamenilor mai mult decât asprimea. Așa și aici, fericitul Petru le -a adus aminte de faptele
săvârșite de dânșii, însă cu blândețe, și n -a adăugat nimic despre pedeapsă. Deci s -au cucernicit
de blândețea lui – căci celor ce Îl dăduseră la moarte pe Stăpânul, și încă și pe Apostoli înșiși îi
îngrozeau cu moarte și pofteau a -i ucide – el le vorbea cu purtare de grijă, ca un părinte și
dascăl! Căci – zice – s-au umilit cu inima – adică nu doar s -au plecat, ci s -au osândit pe ei înșiși
și au zis: Ce vom face, bărbați frați? – ca și cum s -ar fi nedumerit și ar fi fost îngrijați pentru
cele îndrăznite”64.
Exprimarea autorului arată că ceea ce s -a întamplat în sufletul ascultătorilor este o
prefacere echivalentă cu o reală convertire, de unde izvorăște întrebarea firească: „Bărbați frați,
ce să facem?” ( v. 37 ). „Răspunsul Sfântului Petru dat ascultătoril or conține o importantă
motivație: Căci vouă este dată făgăduința și copiilor voștri și tuturor celor de departe ( v. 39
). Această reamintire a făgăduințelor conținute în Scriptura lui Israel constituie punctul de
plecare și justificarea insistenței Apost olului Petru: Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se
mântuiască, iar acest fapt este făgăduit în mod explicit”65.
Prima condiție pe care Apostolul o cere ascultătorilor este pocăința. Aceasta constituie
părăsirea drumului greșit, și urmarea lui Iisus Hristos. Cuvântul „pocăință” înseamnă
64 Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor Părinți la Faptele
Sfinților Apostoli, p. 48.
65 Constantin Preda, Propovădu irea Apostolică , p. 90.
25
schimbare, convertire, iar ceea ce apostolul cere este schimbarea părerii față de Iisus și lucrarea
Sa mântuitoare66. Pocăința este întoarcerea celui păcătos la starea de curăție, dar și la Tatăl,
precum fiul risipitor ( Lc. 15, 18 ). „În acest caz, pocăința echivalează cu o convertire, cu o
întoarcere la credința în Dumnezeu și în învățătura și lucrarea lui Iisus Hristos. Pentru a ajunge
la pocăință, omul trebuie să pornească de la împlinirea Legii morale descoperite prin Moise și
prin prooroci ( Lc. 16, 31 ), dar și prin Iisus Hristos ( Mt. 11, 20 – 24 ) sau prin ucenicii Săi (
F.Ap. 3, 19 )”67. Cei care doresc să trăiască în adevăr trebuie să alunge răul din inima lor, dar
și orice îndoiala față de Hristos, căci Hristos este Ade vărul, iar a trăi în adevăr înseamnă a trăi
cu Hristos, de aceea ei trebuie mai întăi să se pocăiască. Îndemnul apostolului este la numarul
plural „pocăiți -vă”, însă fiecare are datoria de a face acest lucru personal, „să se boteze fiecare
dintre voi” ( v. 38 ), căci precum Botezul este individual, tot așa și pocăința.
A doua condiție cerută de Apostolul Petru este Botezul în numele lui Iisus Hristos. „Cel
ce se botează intră într -o relație directă și personală cu Acela Care, personal a dobândit și a
lucrat mântuirea tuturor, prin aceasta rămânând deschis și disponibil oricărei întâlniri cu ființa
umană dispusă să obțină acea parte care i se cuvine din moștenirea dobândită pentru el de
Hristos ( Rom. 8, 17 ), Care este al tuturor oamenilor ( I Tim. 2, 4 – 5 ), întâiul născut între
mulți frați”68. Botezul în numele lui Iisus Hristos nu se contrazice, sau nu neagă Botezul în
numele Sfintei Treimi „pentru că aceasta este un fel de a vorbi într -un moment în care, la loc
central, este așezată Persoana și lucrarea l ui Iisus Hristos, iar săvârșirea Tainei Botezului în
numele Sfintei Treimi este o formulă liturgicp pe care, cu siguranță că o vor fi rostit cei ce au
oficiat slujba Botezului”69.
„Petru subliniază accen tuat caracterul dublu al botezului: provine din acțiu nea
mântuitoare a lui Iisus ( în numele lui Iisus Hristos ) și duce la iertarea păcatelor ( spre iertarea
păcatelor voastre ). Înțelegerea botezului – care apare în mod special la Pavel – ca o moarte și
o înviere împreună cu Iisus ( cf. în special Rom. 6, 1 și urm. Și 1 Cor. 12, 12 și urm. ) nu apare
încă în această perioadă timpurie. În schimb, Petru a legat botezul și primirea Duhului ( pe
fundalul textului din Ezec. 36, 25 și urm. ), la fel cum Ioan Botezătorul a legat botezul și
pocăința, astfel încât a vem acum înaintea noastră triunghiul pocăință – botez – primirea
66 Vezi amănunte F.F. Bruce, The Book of the Acts , pp. 68 – 72; A. Joseph Fitzmyer, The Acts of the Apostle, pp.
264 – 268.
67 Sabin Verzan, „Faptele Apostolilor ( cap. 1 și 2 ). Note exegetice ”, p. 73.
68 Sabin Verzan, „Faptele Aposto lilor ( cap. 1 și 2 ). Note exegetice ”, p. 74.
69 Sabin Verzan, „Faptele Apostolilor ( cap. 1 și 2 ). Note exegetice ”, p. 74.
26
Duhului . Hotărâtor de important pentru nooi este să nu îndepărtăm, să nu izolăm sau să nu
exagerăm nici unul din aceste trei elemente”70.
Astfel că, î n versetul 38, pe lângă cele două condiții : pocăința și botezul, identificăm și
un al treilea element important: primirea darului Duhului Sfânt . „Botezul propovăduit în ziua
Cincizecimii de către Sfântul Petru comportă cinci elemente principale, care pot fi regrupate
astfel:
– este vorba de un bote z cu apă, care trebuie făcut prin afundare;
– este descris printr -un verb la pasiv ( baptistheto ), ceea ce implică necesitatea unui
săvârșitor al lui;
– este în relație cu actul pocăinței ( metanoia );
– este destinat iertării păcatelor ( aphesin ton hamartion );
– este îmsoțit de primirea Duhului Sfânt”71.
Oprindu -ne asupra acestei ultime condiții, pocăința, este de precizat faptul că „în limba
ebraică ( aramaică ), limbă pe care trebuie să presupunem că a folosit -o Petru, a te pocăi este în
primul rând un verb de mișca re. El înseamnă trei lucruri:
– din perspectiva punctului de pornire: a se întoarce ;
– din perspectiva scopului inițial: a se abate ;
– din perspectiva punctului de întoarcere: a se întoarce înapoi ”72.
Astfel că, din cele expuse mai sus, observăm că „pocăința” implică întoarcerea la
Dumnezeu Tatăl, schimbarea modului de viață, adică schimbarea totală a vieții. Întoarcerea,
pocăința reprezintă scopul final al propovăduirii Aspostolilor, în cazul nostru al predicii
Sfântului Petru, deoarece, pe lângă celelalte două c ondiții: botezul și primirea Duhului Sfânt,
este nevoie de pocăință pentru a ne putea bucura pe deplin de Învierea lui Hristos și pentru a
dobândi bucuria vieții veșnice.
Privind partea finală a cuvântării Sfântului Petru, remarcăm o ideea importantă, fapt ul
că apostolul nu exclude pe nimeni de la făgăduințele mesianice, și de la cuvântului evangheliei,
ci toți sunt așteptați să se întoarcă la Hristos, Cel Care îi așteaptă ( v. 39 ).
Această primă cuvântare are un efect impresionant asupra ascultătorilor, b otezul a trei
mii de persoane, ceea ce înseamnă întemeierea Bisericii și întemeierea primelor comunități
creștine.
70 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor, pp. 63 – 64.
71 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 92.
72 Heinz -Werner Neu dorfer, Faptele Apostolilor, p. 64.
27
„Sfântul Apostol Petru este primul care, după Iisus Însuși, cheamă pe oameni să
descopere adevărul nerăstălmăcit asupra lui Iisus, să aleagă între acest adevăr și neadevărurile
susținute de mai marii poporului iudeu din epoca în care se desfășurau evenimentele la care ne
referim. Prin acceptarea adevărului despre Iisus, prin credința în Acesta, are loc, în prezența
Duhului Sfânt, cu asistența Acestuia, constituirea primei Biserici istorice, care va fi o redută a
noii credințe. Totodată, această Biserică va fi un centru de iradiere a Evangheliei, un spațiu
creștin în care vor lua ființă și se vor dezvolta alte valori religioase și morale, o altă lume care
se va propune tuturor ca model care provoacă la perfecțiune”73.
3. Cuvântarea Sfântului Petru rostită cu prilejul vindecării ologului
( F.Ap. 3, 11 – 26 )
„Și ținându -se el de Petru și de Ioan, tot poporul, uimit, alerga la ei, în pridvorul numi t
al lui Solomon. ( 11 ) Iar Petru, văzând aceasta, a răspuns către popor: Bărbați israeliți, de ce
vă mirați de acest lucru, sau de ce stați cu ochii ațintiți la noi, ca și cum cu a noastră putere
sau cucernicie l -am fi făcut pe acesta să umble? ( 12 ) Du mnezeul lui Avraam și al lui Isaac și
al lui Iacov, Dumnezeul părinților noștri a slăvit pe Fiul Său Iisus, pe Care voi L -ați predat și
L-ați tăgăduit în fața lui Pilat, care găsise cu cale să -L elibereze. ( 13 ) Dar voi v -ați lepădat
de Cel sfânt și drept și ați cerut să vă dăruiască un bărbat ucigaș. ( 14 ) Iar pe Începătorul
vieții L -ați omorât, pe Care însă Dumnezeu L -a înviat din morți și ai Cărui martori suntem noi.
( 15 ) Și prin credința în numele Lui, pe acesta pe care îl vedeți și îl cunoașteți, l -a întărit
numele lui Iisus și credința cea întru El i -a dat lui întregirea aceasta a trupului, înaintea
voastră, a tuturor. ( 16 ) Și acum, fraților, știu că din neștiință ați făcut rău ca și mai -marii
voștri. ( 17 ) Dar Dumnezeu a împlinit astfel cele ce vestise dinainte prin gura tuturor
proorocilor, că Hristosul Său va pătimi. ( 18 ) Deci pocăiți -vă și vă întoarceți, ca să se șteargă
păcatele voastre, ( 19 ) Ca să vină de la fața Domnului vremuri de ușurare și ca să vă trimită
pe Cel mai dinainte vestit vouă, pe Iisus Hristos, ( 20 ) Pe Care trebuie să -L primească Cerul
până la vremile stabilirii din nou a tuturor celor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura
sfinților Săi prooroci din veac. ( 21 ) Moise a zis către părinți: "Domnul Dumnezeu va ridica
vouă dintre frații voștri Prooroc ca mine. Pe El să -L ascultați în toate câte vă va spune. ( 22 )
Și tot sufletul care nu va asculta de Proorocul Acela, va fi nimicit din popor". ( 23 ) Iar toți
proorocii de la Samuel și cei câți le -au urmat au vorbit și au vestit zilele acestea. ( 24 ) Voi
73 Sabin Verzan, „Faptele Apostolilor ( cap. 1 și 2 ). Note exegetice ”, p. 74.
28
sunteți fiii proorocilor și ai legământului pe care l -a încheiat Dumnezeu cu părinții noștri,
grăind către Avraam: "Și întru seminția ta se vor binecuvânta toate neamurile pământului”. (
25 ) Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la voi, să vă binecuvânteze, ca fiecare să
se întoarcă de la răutățile sale. ( 26 )” ( F .Ap. 3, 11 – 26 ).
Cea de -a treia cuvântare a apostolului Petru este rostită cu prilejul vindecării ologului
aflat la poartea templului. Apostolii, suindu -se la templu să se roage întâlnesc la poartea
acestuia, numita poarta cea Frumoasă, un olog care le cere milostenie, căruia apostolul Petru îi
răspunde: „Argint și aur nu am, dar ce am, aceea îți dau: În numele lui Iisus Hristos
Nazarineanul, scoală -te și umblă!” ( F.Ap. 3, 6 ). Acest episod este important, întrucât
constituie prima istorisire a unei minuni, după cele relatate în Evanghelii . „Faptul este istorisit
cu multă acuratețe. Protagoniștii, alături de olog, sunt Sfinții Petru și Ioan. Descrie rea conține
foarte multe verbe de mișcare, ceea ce -i conferă un crescendo al intensității care culminează
prin aceste sintagme: Și apucându -l de mâna dreaptă, l -a ridicat și îndată gleznele și tălpile
picioarelor lui s -au întărit. Și sărind, a stat în pici oare și umbla, și a intrat cu ei în templu,
umblând și sărind și lăudând pe Dumnezeu. ( F.Ap. 3, 7 – 8 )”74.
Cuvântarea Apostolului Petru constituie explicarea acestei minuni, de menționat este
faptul că întreaga cuvântare are la bază proclamarea numelui lu i Iisus și pregătește desfășurarea
succesivă a conținutului cuvântării apostolice. „Ea este strâns legată și de contextul care
urmează: întemnițarea apostolilor, după săvârșirea acestei minuni, este de fapt, consecința
acesteia. Cuvântarea, așadar, precedă începutul ostilităților din partea autorităților religioase.
Propovăduirea de la Cincizecime a fost acceptată cu credință și a fost urmată de constituirea
primei comunități iudeo -creștine; aici însă, propovăduirea a dat naștere unor reacții negative
din p artea conducerii religioase iudaice. Numele lui Iisus, care se află atât în centrul minunii
vindecării ologului, cât și al cuvântării, constituie un motiv de controversă ( cf. Lc. 2, 34 ): între
cei care cred în El, pentru care numele Său este mântuitor, ș i cei care -L refuză, spre cădere și
pierzare”75.
Vindecarea ologului este prima minune săvârșită de Apostolul Petru. Puterea de a face
minuni, a fost dată de Mântuitorul Hristos când i -a trimis pe cei doisprezece la propovăduire
zicându -le: „…mergând, pro povăduiți, zicând: S -a apropiat împărăția cerurilor. Tămăduiți pe
cei neputincios, înviați pe cei morti, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți -i; în dar ați luat,
în dar să dați” ( Mt. 10, 7 – 8 ). Aceasta puterea mai vârtos le -a fost dată după ziua Cincizecimii,
74 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 94.
75 Constantin Preda, Propovăduirea Apostol ică, pp. 94 – 95.
29
iar prin ea justifică lumii originea dumnezeiască a misiunii lor. Apostolul Petru nu face această
minune pentru a se mândri cu puterea pe care o are și pentru a primi laude din partea poporului,
ci pentru a propovădui pe Hristos Cel Înviat și pentru a câștiga pe oameni.
„Cuvântarea pe care Sfântul Petru o adresează poporului ( vv. 12 – 26 ) este unitară,
unitate evidențiată foarte bine de incluziunea care marchează începutul și sfâșitul cuvântării:
…Dumnezeu… a slăvit pe Fiul Său ( τον παιδα αυτου ): ( v. 13 );
…Dumnezeu, înviind pe Fiul Său ( v. 26 ) .
Incluziunea indică foarte bine faptul că tema centrală a cuvântării constă în preaslăvirea
– învierea Robului ( Fiului ) Său ”76.
Cuvântarea apostolului se împarte în două momente, în al căror început Apostolul
folosește apelativele „bărbați israeliți” ( v. 12 ) și „fraților” ( v. 17 ) . Prima parte cuprinde
kerygma și interpretarea minunii vindecării ologului ( vv. 12 – 16 ), iar partea a doua cuprinde
apelul la convertire, făgăduință și mustrare ( vv. 17 – 26 ).
a. Kerygma și interpretarea minunii ( vv. 12 – 16 )
Mulțimea credincioșilor din templu, auzind de minunea săvârșită de Petru, i -a înconjurat
pe cei doi apostoli. Petru vede în acest fapt, moment potrivit de a predica, de a propov ădui pe
Hristos cel Înviat. Apostolul se adresează mulțimii cu apelativul „bărbați israeliți” ( v. 12 ) ,
căci „dacă în Fapte 2, 14, Petru li se adresează ascultătorilor încă prin bărbați iudei și voi toți
care locuiți în Ierusalim , el folosește acum numele poporului Legământului, plin de rezonanțe
eshatologice: bărbați israeliți ( cf. F. Ap. 2, 22 )”77.
„Versetul 12 are tonul unui reproș față de ascultători, din cauza falselor interpretări pe
care autorul le atribuie lor, și care ar fi stat la originea uimi rii acestora și a ațintirii privirii asupra
Apostolilor: minunea nu se datorează nici puterii lor extraordinare, nici cucerniciei lor”78.
Explicația imediată a minunii nu apare decât in versetul 16, căci Petru plin fiind de
înțelepciune face o incursiune în Vechiul Testament, arătând că „Dumnezeul lui Avraam și al
lui Isaac și al lui Iacov , Dumnezeul părinților noștri a slăvit pe Fiul Său Iisus” ( v. 13 ). Se
arată aici că Dumnezeu cel care a făcut legământ cu Avraam, iar prin Isaac și Iacov se arată
linia n eîntreruptă care vine de la Avraam și duce la Iisus, acest Dumnezeu a înviat pe Iisus,
76 Constantin Preda, Propovădui rea Apostolică , p. 95.
77 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor, p. 84.
78 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 99.
30
Dumnezeul patriarhilor este și Dumnezeul creștinilor. Petru subliniază aici continuitatea
făgăduințelor făcute de Dumnezeu lui Israel și chipul tainic al Fiului lui Dumn ezeu. Expresia
„Dumnezeul părinților noștri” , arată faptul că patriarhii sunt strămoșii noului popor al lui
Dumnezeu.
Formularea „Dumnezeul părinților noștri a slăvit pe Fiul Său Iisus” ( v. 13 ) reamintește
de Isaia 52, 13, unde robul lui Dumnezeu fiind în suferință, îi sunt făgăduite înă lțarea și
preaslăvirea din partea lui Dumnezeu, iar această făgăduință s -a împlinit prin Învierea lui Iisus
și înălțarea Sa la cer. În unele traduceri al Scripturii, această formulare are diferite nuanțe și
anume, titlul de „Fiu” este tradus cu „Rob”, „Serv” sau ch iar „prunc” ( Biblia din 1914 ), iar
acest fapt ne trimite în mod direct la Vechiul Testament, unde se vorbește mai des despre „Robul
lui Dumnzeu”.
În continuare, ( v. 13b ) vedem că „din nou, și cu mai multă tăr ie decât în prima
cuvântare, Sfântul Petru nu se teme să denunțe un fel de vinovăție colectivă a iudeilor din
Ierusalim față de drama Patimilor lui Hristos”79. Apostolul aduce două învinuiri: l -au predat și
l-au acuzat, însă Pilat dorea să îl elibereze negă sind în El nici o vină, dar ei s -au împotrivit , și
au ales un ucigaș ( v. 14 ).
„Intersant este modul în care vorbește Petru despre Iisus. El Îl numește Cel Sfânt, Cel
Neprihănit și Domnul vieții ( v. 14 și urm. ). Și acestea sunt la rândul lor denumiri uz uale pentru
creștinismul iudeu primar. În spatelelor se află clar gândirea și vorba ebraică și limbajul
Vechiului Testament ( cf. Is. 12, 6; Ps. 16, 10; 112, 4; 145, 17 )”80.
Termenii „Sfântul” și „Dreptul” în acest context „au o conotație morală: pun acc entul
pe nevinovăția ( cf. Lc 23, 47 ) și integritatea ca Om a Mântuitorului Hristos. Însă, cu siguranță
pentru autorul sfânt aceste titluri au o însemnătate mult mai profundă: sunt titluri mesianice,
deja tradiționale, precum cel de Robul lui Dumnezeu, in trate în uzul Bisericii iudeo -creștine și
pe care Luca le -a preluat: Sfântul implică apartenența totală la sfera dumnezeiască, iar Dreptul
se referă la cel care ascultă și se supune până la capăt planului lui Dumnezeu; în Luca acest titlu
este corelat cu suferința lui Mesia….Însă cele două titluri, nu se referă numai la nevinovăția lui
Iisus, ci ele exprimă și realitatea tainică a Persoanei Sale; Iisus este proclamat Sfântul lui
Dumnezeu ( In. 6, 69 ), în mărturisirea de credință a Sfântului Petru, ceea ce demonstrează
demnitatea și relația personală a lui Iisus cu Dumnezeu -Tatăl . El este Cel pe Care Dumnezeu
79 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 101.
80 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor, p. 85.
31
L-a sfințit și trimis în lume ( In. 10, 36 ); Cel pe Care Dumnezeu -Tatăl L -a pecetluit ( In. 6,
27)”81.
Vina cea mai mare, reproșată iudeilor de cătr e Apostolul Petru, este faptul că ei au ucis
pe „Începătorul vieții” ( v. 15 ). Petru vrea să spună că ei au ucis tocmai pe Domnul vieții,
Singurul de la care ei trebuiau să aștepte viața adevărată. Astfel spus, prin acțiunea lor, ei au
refuzat viața și mâ ntuirea, în favoarea unui bărbat ucigaș, „însă Dumnezeu L -a înviat din morți”
( v. 15b ) , „Petru le oferă din nouă ascultătorilor săi să se lase convinși de martorii oculari ai
Celui înviat. Caracterul istoric demn de încredere al mesajului învierii a juca t un rol mare în
propovăduirea creștină din vremea aceea ( cf. 1 Cor. 15, 3 și urm. )”82.
Prin versetul 16 se explică minunea vindecării ologului. Era necesar ca Apostolul Petru
să puncteze toate cele prezentate mai sus, doar așa putând iudeii înțelege minu nea. Explicația
minunii este redată cu ajutorul expresiilor „credința în numele Lui” și „credința întru El” ,
arătând importanța în credința numelui Iisus, și credința în Învierii Lui. „Sfântul Petru se
preocupă, în această cuvântare, de a preveni eroarea c are ar face din acest Nume echivalentul
unei formule magice, deoarece în acest verset menționează de două ori rolul determinant al
credinței…Sfântul Petru, potrivit autorului Faptelor, declară în fața iudeilor că pentru a fi
mântuiți și pentru a fi tămăd uiți, precum ologul, trebuie să creadă în Persoana Mântuitorului
Hristos Înviat”83.
b. Îndemnul la convertire și la pocăință ( vv. 17 – 26 )
Cu versetul 17 începe partea a doua a cuvântarii Sfântului Petru. Dacă în prima parte a
explicat minunea vindecării o logului, necesitatea credinței în Înviere, în partea a doua Sfântul
Petru face apel la convertire și pocăință. „El începe prin a recunoaște că ceea ce iudeii și
conducătorii lor Îi făcuseră lui Iisus izvora din neștiință ( F .Ap. 13, 27; 1 Cor. 2, 8 ) și, p rin
urmare ( se subînțelege ), așa ceva putea fi iertat ( Lc. 23, 34; 1Tim. 1, 13 ). Ideea nerostită este
că neadmiț ându -și păcatul comis din neștiință și nepocăindu -se de el, iudeii vor săvârși un păcat
intenționat sau premeditat mult mai grav ( Legea moz aică nu oferea nicio soluție pentru
ispășirea unor astfel de păcate )”84.
81 Constantin Pred a, Propovăduirea Apostolică , p. 101.
82 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor, p. 86.
83 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 105.
84 Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , p. 99.
32
Oprindu -ne asupra vinovăției iudeilor, și asupra faptului că din neștiință au omorât pe
Domnul, putem afirma că această condiție de neștiință sau ignoranță nu justifică vina iudeilor ,
întrucât profețiile din Vechiul Testament, vorbesc despre Patimile, Moartea și Învierea lui Iisus.
Condiția de neștiință, în acest caz „trebuie să fie depășită acum pentru a lăsa loc pocăinței:
vremile neștiinței ( cf. F .Ap. 17, 30 ) au trecut pentru iud ei, deoarece propovăduirea apostolică
face evident planul lui Dumnezeu de mântuire. Iar Petru clarifică în ce constă acest plan ( v. 18
), proclamând, nu fără ironie, faptul că Dumnezeu tocmai prin intermediul acestor acțiuni
nesăbuite ale iudeilor, a împl init profețiile care prevesteau moartea lui Mesia. Opoziția violentă
a iudeilor față de Iisus nu a blocat acea istorie a mântuirii pe care numai Dumnezeu o conduce
și pe care El a desăvârșit -o, în mod tainic, tocmai prin opoziția lor. Mântuirea oferită de
Dumnezeu prin Iisus Hristos este încă la dispoziția poporului ales, cu condiția ca el să se
pocăiască și să se întoarcă”85.
Începând cu versetul 19 urmează „clasica temă a convertirii, introdusă de un deci
conclusiv și de un imperativ dublu pocăiți -vă și v ă întoarceți ( v. 19 ). Ambele verbe, folosite
fiecare în parte, indică în opera Sfântului Luca procesul complex de a deveni ucenic ( cf. pentru
pocăință : Lc. 24, 47; F .Ap. 5, 31; 11, 18; pentru întoarcere : F.Ap. 9, 35; 11, 21; 15, 19 ).
Folosite împreună ( cf. F .Ap. 26, 20 ), ele exprimă nuanțe diferite, care descriu un unic proces
pentru a deveni ucenic al lui Hristos”86.
Verbul „pocăiți -vă” ( metanoein ) se referă la pocăință și implică schimbarea
caracterului, adică lepădarea de păcat, în cazul de faț ă conștientizarea omorârii lui Iisus, iar prin
îndemnul „vă întoarceți” se exprimă revenirea la Dumnezeu, orientarea spre Hristos –
Dumnezeu. Cele două acțiuni reprezintă, două momente esențiale pentru un creș tin, întrucât
pocăința înseamnă schimbarea mental ității, prin depășirea „neștiinței” omorârii Vieții, dar și
schimbarea comportamentului moral, iar întoarcerea este ațintirea privirii la Hristos -Dumnezeu,
care este Viață. „Convertirea, în cuvântarea Sfântului Petru, implică acceptarea kerygmei
apostolice și deci depășirea neștiinței, asumând o atitudine pozitivă față de Robul suferind al
lui Dumnezeu, adică recunoscând că Iisus este într -adevăr Mesia cel făgăduit de întreaga tradiție
profetică și că El a înviat și a fost preaslăvit de Dumnezeu”87.
Îndată d upă menționarea celor două condiții, pocăința și întoarcere, Petru, menționează
darul pe care cei care îndeplinesc aceste condiții îl pot dobândi, și anume: iertarea păcatelor (
v. 19 ). Așadar convertirea costituie condiția principală pentru ca Dumnezeu s ă ierte păcatele.
85 Constantin Preda, Propovăduirea Apo stolică , p. 106.
86 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , pp. 106 – 107.
87 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 107.
33
Iar odată cu i ertarea păcatelor, și trăirea cu Hristos, cum afirmă Apostolul Pavel: „nu eu mai
trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui
Dumnezeu, Care m -a iubit și S -a dat pe Sine însuși pentru mine ” ( Gal. 2, 20 ) , vor urma alte
două consecințe, pe care Petru le menționează în predica sa, și anume: prima ( v. 20a ) este că
„vremuri de ușurare” vor veni de la Domnul, „sintagmă care se referă la lumea nouă care va
începe cu parusia D omnului, mântuirea finală făgăduită mai întâi lui Israel și care este încă
valabil dacă el se convertește”88; iar a două este venirea lui Iisus Hristos: „ca să vă trimită pe
Cel mai înainte vestit vouă, pe Iisus Hristos” ( v. 20b ).
„Expresia vremuri de uș urare este unică în Noul Testament, este un hapax . Parusia lui
Hristos este asociată cu momentele de ușurare, mângâiere pentru Israel, dacă se convertește.
Dumnezeu, în milostivirea Sa, îi oferă lui Israel posibilitatea de a da semne de pocăință și
întoarc ere. Expresia de la fața Domnului exprimă convingerea , existentă îm apocaliptica
ebraică, că bunurile mântuitoare sunt deja pregătire în cer, în așteptarea revărsării lor pe pământ
( cf. Apoc. 21, 1 ș.u.). Evocarea acestui timp eshatologic de mângâiere și mântuire se va produce
o dată cu venirea finală a Celui Care a fost deja constituit Mesia prin Înviere ( cf. F .Ap. 2, 36 )
Hotărârea iudeilor de a -L respinge prejudiciază oarecum participarea lor la mântuirea finală”89.
În versetul 21, Apostolul Petru dă d e înțeles că întoarcerea lui Mesia nu este aproape,
căci cerul „trebuie să -L primească” până la o anumită vreme. „Din perspectiva teologiei
lucane, această permanență în cer a lui Hristos -Mesia nu înseamnă o perioadă de absență și
inactivitate. Cerul simbo lizează condiția preaslăvită a Mântuitorului Hristos și rolul Său
mântuitor ca Domn -Kyrios ( cf. F .Ap. 2, 33 – 36 ): de aceea, El, din cer, este prezent și lucrător
aici pe pământ, în Biserica Sa, prin puterea Duhului Sfânt și prin activitatea martorilor c are
vestesc cuvântul mântuirii”90.
„O dată cu v. 22 începe dovada propriu -zisă din Scriptură, care arată că Iisus este cel
de-al doilea Moise ( cf. Deut. 18, 15 și urm. ) pe care -L aștepta Israel. Este vorba despre un
citat liber din Deut. 18, 15 combinat cu Deut. 18, 19 și Lev. 23, 29. În mod consecvent, Petru
îndraptă mărturia profetică a V echiului Testament de la Moise și Samuel spre Iisus și spre
vremurile de har venite prin El ( cf. Mt. 3, 2; 4, 17 ). Din nou se vede clar: cine L -a recunoscut
în Iisus Hristos trebuie să privească Vechiul Testament cu alți ochi decât iudeii de atunci și de
azi. Este corect să primii creștini au avut în mod deosebit această conștiență eshatologică”91.
88 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 108.
89 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 108.
90 Constantin Pre da, Propovăduirea Apostolică , pp. 108 – 109.
91 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor, p. 87.
34
Apostolul Petru își continuă cuvântarea, folosind acum un ton mai dur, mai impunător,
mult mai radical, unde el evidențiază faptul că cel care nu primește mântuirea adusă de Hristos
Înviat, va fi exclus din poporul lui Dumnezeu, neputând a se bucura de mântuire și viață veșnică
( v. 23 ).
Ultimele două versete 25 – 26 cons tituie partea finală a cuvântării, unde Apostolul
revine la Avraam, cu al cărui nume își începe și discursul, iar aceasta o face pentru a aminti
făgăduințele făcute de Dumnezeu: „Și întru seminția ta se vor binecuvânta toate neamurile
pământului” ( v. 25 ). „Sfântul Petru enunță un principiu teologic pe care relatarea cărții
Faptelor îl va respecta până la sfârșit: mântuirea este vestită în primul rând descendenților lui
Avraam, deoarece ei sunt moștenitorii direcți ai făgăduințelor. Pentru ei Dumnezeu L -a trimis
pe Fiul Său”92.
4. Cele două cuvântări ale Sfântului Apostol Petru înaintea Sinedriuliu
( F.Ap. 4, 1 – 21; 5, 29 – 32 )
a. Prima cuvântare a Sfântului Petru înaintea sinedriului
„Dar pe când vorbeau ei către popor, au venit peste ei preoții, căpetenia gărzii templului
și saducheii, ( 1 ) Mâniindu -se că ei învață poporul și vestesc întru Iisus învierea din morți. ( 2
) Și punând mâna pe ei, i -au pus sub pază până a doua zi, căci acum era seară. ( 3 ) Totuși
mulți din cei ce auziseră cuvântul au crezut, și numarul bărbaților credincioși s -a făcut ca la
cinci mii. ( 4 ) Și a doua zi s -au adunat căpeteniile lor și bătrânii și cărturarii din Ierusalim, (
5 ) Și Anna arhiereul și Caiafa și Ioan și Alexandru și câți erau din neamul arhieresc, ( 6 ) Și
punându -i în mijloc, îi întrebau: Cu ce putere sau în al cui nume ați făcut voi aceasta? ( 7 )
Atunci Petru, plin fiind de Duhul Sfânt, le -a vorbit: Căpetenii ale poporului și bătrâni ai lui
Israel, ( 8 ) Fiindcă noi suntem astăzi cercetați pentru facere de bine u nui om bolnav, prin cine
a fost el vindecat, ( 9 ) Cunoscut să vă fie vouă tuturor și la tot poporul Israel că în numele lui
Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L -ați răstignit, dar pe Care Dumnezeu L -a înviat din
morți, întru Acela stă acesta sănătos înaintea voastră! ( 10 ) Acesta este piatra cea neluată în
seamă de către voi, zidarii, care a ajuns în capul unghiului; ( 11 ) Și întru nimeni altul nu este
mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume dat între oameni în care trebuie să ne mântuim
92 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 111.
35
noi. ( 12 ) Și văzând ei îndrăzneala lui Petru și a lui Ioan și știind că sunt oameni fără carte și
simpli, se mirau, și îi cunoșteau că fuseseră împreună cu Iisus; (13) Și văzând pe omul cel
tămăduit stând cu ei, n -aveau nimic de zis împotrivă. ( 14 ) Dar poruncindu -le să iasă afară
din sinedriu, vorbeau între ei, ( 15 ) Zicând: Ce vom face acestor oameni? Căci este învederat
tuturor celor ce locuiesc în Ierusalim că prin ei s -a făcut o minune cunoscută și nu putem să
tăgăduim. ( 16 ) Dar ca aceasta să nu s e răspândească mai mult în popor, să le poruncim cu
amenințare să nu mai vorbească în numele acesta nici unui om. ( 17 ) Și chemându -i, le-au
poruncit ca nicidecum să nu mai grăiască, nici să mai învețe în numele lui Iisus. ( 18 ) Iar Petru
și Ioan, răspun zând, au zis către ei: Judecați dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm
de voi mai mult decât de Dumnezeu. ( 19 ) Căci noi nu putem să nu vorbim de cele ce am văzut
și am auzit. ( 20 ) Dar ei, amenințându -i din nou, le -au dat drumul, negăsind nic i un chip cum
să-i pedepsească, din cauza poporului, fiindcă toți slăveau pe Dumnezeu pentru ceea ce se
făcuse. ( 21 )” ( F .Ap 4, 1 – 21 ).
Debutul misiunii de propovăduire a apostolilor, conform evangheliei lui Hristos din
primele 8 capitole ale cărții F aptele Apostolilor, o reprezintă zona Ierusalimnului. Amploarea
și dezvoltarea Bisericii, notată de Sfântul Luca, autorul acestei cărți, este direct proporțională
cu creșterea numărului de creștini, adică a celor care au devenit creștini: F .Ap. 2, 41, 47; 4, 4;
5, 14; 6, 1, 7. La un interval de timp, corelată direct, acestă p ropovăduire a evangheliei când
depășește granițele Ierusalimului, creșterea numărului de creștini va fi exponențială cu
extinderea teritorială a creștinismului. De aici reiese aspctul n econtestabil al mesajului
propovăduirii în numele lui Hristos, că acesta nu cunoaște opreliști, iar obstacolele se
transformă în trepte spre urcușul divin. „Puși în stare de detenție, propovăduitorii Evangheliei
continuă să dea mărturie despre Iisus chiar ți în fața tribunalelor. Persecuția și chiar martirul
martorilor, în loc să împiedice propovăduirea, devine prilej de mărturisire și extindere a
Cuvântului”93. Astfel că, în F .Ap., capitolul 3, este istorisită vindecarea unui bărbat , olog din
naștere, pe ca re Apostolul Petru îl vindecă „în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul” ( F.Ap.
3, 6 ). Pentru această minune, apostolii, Petru și Ioan, sunt duși în închisoare, iar mai apoi în
fața sinedriului94. În fața sinedriului, Apostolul Petru ține două cuvântări ( F.Ap. 4, 8 – 20; 5, 29
– 32 ), mărturisind credința în Iisus Hristos. Cei doi apostoli sunt prinși din cauza mâniei
autorităților, în special de învățătura pe care aceștia o împărtășe au poporului, că în Iisus Hristos
93 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 113.
94 Vezi amănunte legate de Sinedriu, Stelian Tofa nă, Introducere în studiul Noului Testament , Vol. I, Ediția a II –
a, Editura „Presa Universitară Clujeană” Cluj -Napoca, 2000, pp. 312 -315.
36
există învierea morților ( v. 2 ). Două au fost motivele pentru care aceștia au fost prinși: primul
cu privire la ordinea publică ( ei învățau în templu – F.Ap. 3, 11 ), iar cel de -al doilea era cu
privire la învățătura propovăduită, pe care am analizat -o în capitolul anterior.
Prima cuvântare a Sfântului Petru în fața Sinedriului ( F.Ap. 4, 8 – 12 ), se poate împărți
astfel:
„- în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul ( v. 10 )
– pe care voi L -ați răstignit ( v. 10 ),
– și pe care Dumnezeu L -a înviat din morți ( v. 10 ),
– întru Acela stă acest olog sănătos înaintea voastră ( v. 10 ).
– Acesta ( Iisus ) este piatra ( v. 11 )
– Cea neluată în seamă de zidari ( v. 11 ),
– Care a ajuns în capul unghiului ( v., 11 ).
– întru nimeni altul nu este mântuirea ( v. 12 )
– căci nu există nici un alt nume dat între oamen i în care să ne mântuim ( v. 12 )”95.
„Spre deosebire de cuvântarea de la Cincizecime, când pur și simplu este semnalată
primirea Cuvântului și creșterea Bisericii ( F .Ap. 2, 41 ), aici, fără să omită acest răspuns pozitiv
din partea poporului, Sfântul Luca înregistrează și scoate în relief reacția negativă a
autorităților”96.
„Dar pe când vorbeau ei către popor, au venit peste ei preoții, căpetenia gărzii
templului și saducheii” ( v. 1 ). Predica încetează o dată cu sosirea autorităților evreiești, care
erau hotărâte să aresteze pe apostoli. Saducheii respingeau întru totul ideea învierii ( Lc. 20, 27
– 40 ). „Ei li se opuneau creștinilor fiindcă aceștia pretindeau că au dovezi concrete ale învierii
lui Iisus. Dacă această învățătură ar fi continuat în Templu, situația s -ar fi înrăutățit tot mai mult
în ochii lor. Așa că i -au arestat pe apostoli, de vreme ce aveau dreptul legal să o facă, pentru că
ceea ce au făcut ei la Templu putea fi considerată o tulburare a ordinii publice în împrejurimile
Templului”97.
Autoritățile văzând că numarul celor ce credeau în Iisus Hristos, al creștinilor, crește (
v. 4 ), convoacă o întâlnire arhiereul și sinedriu sfătuindu -se în prinderea apostolilor. Apostolii
predicau „în pridvorul numit al lui Solomon” ( F.Ap. 3, 11 ), astfel că „inițiativa arestării lor o
au preoții, în a căror competență intra instruirea poporului la templu, și căpetenia gărzii
95 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 116.
96 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 117.
97 Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , p. 105.
37
templului, căreia îi revenea datoria de a supraveghea și controla ordinea din zona templului”98.
Sfântul Teofilact tâlcuind aceste ev enimente ( v. 1 – 3 ) zice: „Însă tu vezi sporirea întru răutate
și întru semeție a iudeilor (a preoților )! Căci la Hristos au căutat pe cineva care să -L vândă, dar
acum își pun ei înșiși mâinile asupra Apostolilor, mai dârji, și mai fără rușine și mai ob raznici
făcându -se după cruce. Și î mpreună cu dânșii a venit – zice – și voievodul bisericii, ca iarăși să
pună învinovățire de obște asupra celor făcute, pentru a nu fi din parte răzbunarea și doar a
unora. Lucru pe care se sârguiesc să -l facă totdeauna”99.
„Scroggie opinează că preoții reprezintă intoleranța religioasă; căpitanul Templului:
dușmănia politică iar saducheii necredința implicată în raționalism. Saducheii negau doctrina
învierii. Aceasta îi punea însă în stare de conflict direct cu apostolii, întrucât învierea a constituit
punctul central al propovăduirii apostolilor…Saducheii, după cum știți, constituiau Școala cu
vederi largi, sau liberalii – gânditorii avansați, moderniștii din vremea aceea…Acestor lideri le
era ciudă că apostolii îi înv ățau pe oameni, considerând că acesta era prerogativul lor exclusiv.
Apoi erau supărați pe faptul că se vestea Iisus ca înviat din morți. Căci dacă Iisus a înviat cu
adevărat din morți, ei, saducheii, era discreditați”100.
Adevărat este, că saducheii se simț iseră amenințați, căci în urma cuvântării din ziua
Cincizecimii s -au botezat ca la trei mii de oameni, iar în urma predicii din templu, numărul
creștinilor a ajuns la cinc i mii ( v. 4 ), ceea ce arată că arestarea apostolilor a fost în zadar,
autoritățile neputând opri procesul de evanghelizare.
„Și punând mâna pe ei, i -a pus sub pază până a doua zi” ( v. 3 ) căci vroiau să îi sperie,
să îi înfrice pentru a se opri din propovăduire, însă Apostolii erau tot mai îndrăzneți, oferind
astfel o altă împrejurare u nde Sfântul Apostol Petru va ține o cuvântare, fiind plin de Duh Sfânt
( v. 8 ). O altă cauză pentru care aceștia au fost ținuți până a doua zi, este faptul că vindecarea
ologului s -a petrecut la ceasu l al nouălea din zi ( F .Ap. 3, 1 ), iar judecata lor nu putea avea loc
noaptea, drept pentru care sunt duși în temniță până a doua zi.
„În versetele 5 – 6 există o listă mai amănunțită în care sunt menționate cele trei grupări
din sinedriu, adică: arhiereii, numiți aici ca fiind căpeteniile, arhoniții iudeilor , bătrânii și
cărturarii din Ierusalim”101. Trebuie mențion at că fariseii nu sunt amintiți de Sfântul Luca, chiar
dacă ei făceau parte din sinedriu. Acest lucru „este explicat de R. F. O’Toole prin faptul că
98 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 117.
99 Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor Părinți la Faptele
Sfinților Apostoli, p. 60.
100 William MacDonald, Comentar la Noul Testament, Tipărită la Graphischer Grossbetrieb Possneck, 1989, ediția
română 1998, p. 413.
101 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 117.
38
pentru Sfântul Luca creștinii sunt adevărații fari sei ( cf. F .Ap. 26, 4 – 8. 28 – 29 ). De aceea, în
timpul Patimilor Mântuitorului, și în Fapte, fariseii nu se află printre opozanții creștinilor.
Fariseul Gamaliel, de fapt, le ia apărarea Apostolilor; chiar și Sfântul Pavel își găsește apărători
printre farisei ( cf. F .Ap. 23, 6 – 10 )”102. Cele trei grupuri menționate aici de Sfântul Luca, sunt
cei care compuneau Sinedriul . Aceste trei grupuri erau: bătrânii, cărturarii și mai -marii
norodul ui. Astfel că, „bătrânii erau co nducătorii laici ai comunității, fă ră îndoială fruntașii
principalelor familii aristocrate , în cea mai mare parte saduchei. Cărturarii proveneau din clasa
învățătorilor Legii și în mare măsură făceau parte din partida fariseilor. Celălalt grup menționat,
mai-marii norodului, trebuie să fie reprezentat elementul preoțesc din Sanhedrin; câteodată
numiți preoții cei mai de seamă, aceștia dețineau diferite poziții oficiale în administrarea
Templului”103.
Versetele 8 – 12 cuprind cuvântarea rostită de Sfântul Petru în fața sinedriului. „Episodul
prezintă o expunere narativă, în care a fost inserată o conversație între Sfântul Petru și
autoritățile religioase iudaice, însă răspunsul Sfântului Petru la interogatoriul autorităților
iudaice se transformă într -o scurtă cuvântare”104. În această cuvântare P etru ia apărarea
Bisericii, în urma vindecării ologului, vestind astfel mesajul evangheliei în fața autorităților.
Structura cuvântării din F .Ap. 4, 8 – 12, este asemănătoare cu cea din ziua Pogorârii
Duhului Sfânt, având trei părți:
1. v. 10 – mărturia despr e Iisus Hristos Nazarineanul și Învierea Sa;
2. v. 11 – argumentarea afirmației, prin proorcia lui David, din Psalmul 117, 22 – 23,
care s -a împlinit în Persoana lui Iisus Hristos;
3. v. 12 – chemarea la pocăință.
„Înainte de a intra pe terenul explicărilor teol ogice, Sfântul Petru ține să le atragă atenția,
în primul rând, asupra situației particulare în care se află: Astăzi noi suntem cercetați pentru
facerea de bine ( εύεργεσία ) a unui bolnav și în ce fel a fost el vindecat ( σέσωται ) (v. 9). Curios
proces acela în care acuzații trebuie să se apere și să se justifice nu pentru o faptă rea, ci pentru
facerea de bine față de un om nefericit!”105 Despre această reacție a Sfântului Petru, Sfântul
Ioan Gură de Aur spune următoarele: „S -a luat de ei foarte tare cu curaj din introducere și i -a
pus la încercare. Dar mai degrabă le -a adus aminte de lucrurile dintâi, că îi judecă pentru o
102 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 118.
103 Howard Marsha ll, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , p. 106.
104 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 119.
105 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 120.
39
facere de bine”106. Însă cel mai probabil problema nu era pentru bine le săvârșit, ci în numele
căruia apostolii au făcut vindecarea, deoarec e îi deranja Învierea lui Iisus.
Apostolul îi atenționează că minunea, pe care ei nici nu au pomenit -o, a fost făcută în
numele lui Iisus Hristos, Cel Înviat ( v. 10 ). „Afirmația este solemnă, iar din punct de vedere
gramatical este introdusă printr -o relativă dublă în raport de coordonare adversativă: pe Care
voi L -ați răstignit – dar pe care Dumnezeu L -a înviat din morți . Este evidențiat astfel contrastul
între acțiunea iudeilor și lucrarea lui Dumnezeu. Datorită puterii Numelui lui Iisus din Nazaret
și potrivit însemnătății Sale, Jehōșua, Dumnezeu – JHWH mântuiește , ologul a dobândit
sănătate fizică și mântuirea pe care sinedriștii, ca ziditori ai ei, potrivit psalmului, au refuzat –
o”107. Precum în cuvântarea de la Cincizecime, tot așa și acum, apostolul invocă numele lui
Iisus Hristos, îi acuză pentru moartea lui Hristos, „pe Care voi L -ați răstignit” ( v. 10 ), însă
Dumnezeu L -a înviat, iar ceea ce au făcut ei prin răstignirea Mântuitorului se poate îndrepta
acum prin pocăință.
În continuare, Petru își argumentează afirmația, citând pe psalmistul David ( v. 11 ),
care zice despre Iisus că este: „Piatra pe care n -au băgat -o în seamă ziditorii, aceasta s -a făcut
în capul unghiului. De la Domnul s -a făcut aceasta și minunată este în ochii noștri” ( Ps. 117,
22 – 23 ).
Fericitul Teodoret de Cir interpretează versetele din Psalmul 117, astfel: „Iudeii nu pot
alătura acest stih la altcineva decâ t la Hristos, măcar de s -ar nerușina de nenumărate ori! Că,
deși peste semințiile despărțite de demult a domnit Zoro babel, stăpâ nirea lui nu a ținut multă
vreme. Iar Stăpâ nul Hristos a împreunat cei doi pereți care stăteau de parte unul de altul – zic
adică pe aceia care au crezut și din Iudei, și din neamuri, pe cei ce slujeau păgâ nătății și pe ce i
ce trăgeau jugul Leg ii – adunându -le pe cele despărțite într -una, pe care le -a înjugat și a încheiat
dintru amândouă o singură Biserică asemănâ ndu-Se unui unghi care leagă împreună doi pereți.
Deci aceasta e „piatra” pe care, ziditori fiind de demult fariseii și saducheii, au lepădat -o și au
răstignit -o preoții și cărturarii, dar ea s -a făcut „în capul unghiului”, ori, după Simmah: „di n
colțul unghiului”. Dumnezeu mai-nainte a vestit pentru „piatra” aceasta încă și prin Isaia
Proorocul: „Iată, pun în Sion piatră aleasă, de mul t preț, din marginea unghiului, cinstită întru
temeliile l ui, și tot cel ce crede întru dâ nsa nu se va rușina.” Aceasta a zis și Fericitul Pavel:
„… zidindu -vă pe temelia Apostolilor și a Proorocilor, fiind piatră din colțul unghiului Însuși
Iisus Hris tos.” Și Fericitul Daniil a văzut „piatra” ace asta tăindu -se fără de mâini, învățâ ndu-se
106 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor , p. 143.
107 Constantin Pred a, Propovăduirea Apostolică , p. 121.
40
nașterea cea neâmpărt ășită de nuntă a Fecioarei; și a văzut -o pe aceasta zdrobind chipul, adică
deșertăc iunea vieții, și munte mare făcâ ndu-se și acoperind toată lumea ”108.
Sfântul Petru încheie cuvântarea, printr -un îndemn la po căință, la convertire ( v. 12 ), în
care afirmă cu deplină convingere că numai în Iisus Hristos este mântuire, El est e singurul care
ne poate mântui, căci „întru nimeni altul nu este mântuirea, că ci nu este sub cer nici un alt
nume dat între oameni în care trebuie să ne mântuim noi” ( v. 12 ). Așadar, Iisus a fost Cel
care a vindecat pe olog, doar El ne poate oferi mântuire, este „singurul nume care a primit
autoritate de la Dumnezeu pentru a le da oamenilor mântuire. Prin urmare, se face aici un apel
implicit adresat ascultătorilor de a renunța la respingerea lui Iisus. Ideea nu este neobișnuită în
Noul Testament ( In. 14, 6; Evr. 2, 3; cf. 1 Tim. 2, 5 ). A apărut din convingerea că Dumnezeu
L-a înălțat pe Iisus la dreapta Sa, o poziție care evident nu putea fi împărțită cu altcineva; și
dacă Dumnezeu L -a declarat pe Iisus Mântuitor, altcineva nu Îi putea sta alături”109.
„Procesul Apostolilor se rezolvă astfel, potrivit cuvântului lui Iisus (cf. Lc. 21, 12 – 13),
într-o mărturisire a numelui Său, în timp ce sinedriștii, care i -au pus sub acuzație pe Apostoli,
devin acum acuzați”110.
Sinedriștii, uimiți fiind de îndrăzneala Apostolului Petru, știind că este om simplu și
fără de carte, se mir au de înțele pciunea sa, încât „n-aveau nimic de zis împotrivă” ( v. 14 ).
„Tare le -ar fi plăcut membrilor acestui organism să respingă mărturia acestor pescari neștiutori
și needucați din Galileea. Dar n -au putut să nu observe extraordinara stăpânire de sine, calmul
lor solemn, puterea și curajul ce se degajau din viața lor, calități pe care le remarcaseră din plin
când L -au judecat pe Iisus”111. Pe lângă acestea, sinedriștii văd pe omul vindecat căci era în
sală cu apostolii ( v. 14 ), și nimeni nu putea nega minunea ce s-a săvârșit, astfel că nu putea
zice nimic împotriva apostolilor. Totuși ei decid să scoată pe apostoli afară și să discute între ei
( v. 15 ), deoarce nu puteau nega minunea săvârșită, dar în același timp trebuiau să oprească pe
apostoli în a propovădu irea pe Iisus Hristos, Cel Înviat.
În final, n egăsind cu ce să -i învinuiască, sinedriștii au luat hotărârea de a -i amenința pe
apostoli ( v. 17 ), „fără nici un argument, mai ales că se bucură de autoritatea pe care le -o
conferă statutul de membri ai sine driului, însă o autoritate care începe să demonstreze a nu mai
fi în consonanță cu planul lui Dumnezeu, și care se lipsește de însuși temeiul care o legitimează
108 Fericitul Teodorit, Episcopul Kirului, Tâlcuire a celor o sută cincizeci de Psalmi al proorocului Împărat David,
Editura, Sfânta Mănăstire „Sfinții Arhangheli” – Petru Vodă, 2003, pp. 366 – 367.
109 Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , p. 108.
110 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 123.
111 William MacDonald, Comentar la Noul Testament, p. 414.
41
ca putere religioasă”112. Această amenințare la adresa apostolilor vine din cauza că „în realitat e,
probabil ei nu puteau face mai mult. Tot ce puteau face era să le interzică predicarea Evangheliei
pe baza autorității pe care o aveau; ulterior apostolii putea fi acuzați de sfidarea curții. Apostolii
știau că nu puteau asculta de o asemenea poruncă și au ripostat”113. Răspunsul apostolilor este
unul ferm, hotărâtor, plin de dreptate și curaj : „Judecați dacă este drept înaintea lui Dumnezeu
să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Căci noi nu putem să nu vorbim de cele ce am
văzut și am auzit” ( vv. 19 – 20 ), care arată atitudinea clară din partea lor, precum și dragostea
față de Învățătorul lor, fiind convinși pe deplin că Iisus Hristos este Mesia , cel vestit de prooroci .
„Apostolii formulează un principiu universal recunoscut în orice religie: aut oritatea divină
(conștiința) este superioară oricărei autorități omenești…Mărturia lor (a apostolilor) se
întemeiază pe o alegere și un mandat dumnezeiesc încredințat de Mântuitorul Hristos Înviat.
Imposibilitatea de a tăcea (non possumus) se întemeiază, în ultimă instanță, pe fidelitatea lui
Dumnezeu Care i -a ales ca să fie martorii Săi (cf. Lc. 1, 2; F .Ap. 1, 21 – 22)”114.
Versetul 21 ne dă concluzia procesului Apostolilor, neputința sinedriului de a condamna
pe Apostoli: „Dar ei, amenințându -i din nou, l e-au dat drumul, negăsind nici un chip cum să -i
pedepsească, din cauza poporului, fiindcă toți slăveau pe Dumnezeu pentru ceea ce se făcuse”
( v. 21 )115. „Cel vindecat, în vârstă de patruzeci de ani, era binecunoscut de oameni, care îi
văzuseră starea nenor ocită mulți ani la rând. Prin urmare, tot ce a putut Sinedriul face a fost să –
i elibereze pe apostolii acuzați, lansând noi amenințări la adresa lor”116. Autoritățile sunt nevoite
să-i elibereze pe cei doi apostoli, deoarece se temeau de oameni, căci aceștia la acest moment
încă se mai aflau sub impactul minunii vindecării ologului, care timp de peste patruzeci de ani
suferea de boală, iar vindecarea a fost una extraordinară. Astfel că, a postolii sunt lăsați liberi,
însă nu pentru multă vreme, căci din nou av eau să fie prinși și duși în fața sinedriului pentru a
fi judecați, precum reiese din F .Ap. 5, 17 – 41.
112 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 124.
113 Howard Marshall, Faptele Apostolilor . Introducere și comentariu , p. 109.
114 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică ,, pp. 124 – 125.
115 Vezi amănunte F.F. Bruce, The Book of the Acts , pp. 89 – 100; A. Joseph Fitzmyer, The Acts of the Apostle ,
pp. 294 – 305.
116 William MacDonald, Comentar la Noul Testament, p. 415.
42
b. A două cuvânt are a Sfântului Petru ( F .Ap. 5, 26 – 32 ) și intervenția lui Gamaliel
( F.Ap. 5, 34 – 39 )
„Atunci, ducându -se, căpetenia pazei tem plului împreună cu slujitorii i -au adus dar nu
cu sila, că se temeau de popor să nu -i omoare cu pietre. ( 26 ) Și, aducându -i, i-au pus în fața
sinedriului. Iar arhiereul i -a întrebat, ( 27 ) Zicând: Au nu v -am poruncit vouă cu poruncă să
nu mai învățați î n numele acesta? Și iată ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră și voiți
să aduceți asupra noastră sângele Acestui Om! ( 28 ) Iar Petru și apostolii, răspunzând, au zis:
Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni. ( 29 ) Dumnezeul părin ților noștri
a înviat pe Iisus, pe Care voi L -ați omorât, spânzurându -L pe lemn. ( 30 ) Pe Acesta, Dumnezeu,
prin dreapta Sa, L -a înălțat Stăpânitor și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăință și iertarea
păcatelor. ( 31 ) Și suntem martori ai acestor cuvi nte noi și Duhul Sfânt, pe Care Dumnezeu L –
a dat celor ce Îl ascultă. ( 32 ) Iar ei, auzind, se mâniau foarte și se sfătuiau să -i omoare.” ( 33
) ( F .Ap. 5, 26 – 33 ).
Cea de -a doua scenă în care apostolii pătimesc, este similară cu prima, sprijinindu -se pe
prima, motivul fiind același, prezentând conflictul dintre Biserică și S inedriu.
„În structura sa globală, scena din F .Ap. 5, 17 – 42 este paralelă cu scena din F .Ap. 4, 1
– 21: întemnițarea Apostolilor – procesul înaintea sinedriului – cuvântarea Sfâ ntului Petru care
afirmă că trebuie să asculte de Dumnezeu mai mult decât de oameni – decizia sinedriului:
pedepsirea și interzicerea de a propovădui – eliberarea”117.
Apost olii fiind întemnițați, din cauza minunilor făcute în popor, precum și a cuvântărilor
rostite, în mod miraculos, un înger al Domnului a venit noaptea și i -a eliberat, poruncindu -le să
vesteasc ă poporului mesajul E vangheliei ( F .Ap. 5, 17 – 20 ). „Minunea e liberării Apostolilor
din temniță nu are scopul de a impresiona sinedriul ca să -i lase în pace, ci vrea să sublinieze
aspectul esențial al misiunii Apostolilor, adică mandatul dumnezeiesc de a vesti poporului toate
cuvintele vieții”118. Astfel că, îi găsim p e cei doi Apostoli: Petru și Ioan, dimineaț a predicând
în Templu cuvântul E vangheliei. În acest timp autoritățile se pregăteau să judece pe cei doi
apostoli, dar ducându -se slugile în temniță nu i -au găsit. Venind însă cineva, le -a dat de știre
că apostol ii sunt din nou în Templu și învață poporul ( F .Ap. 5, 21 – 25 ). În acest moment
„pentru apostoli, situația a devenit acum gravă. Conform legilor juridice valabile în vremea
117 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 126.
118 Constantin Preda, Propovăduirea A postolică , p. 126.
43
aceea, un acuzat necărturar putea fi condamnat abia dacă fusese mai întâi avertiz at. Acest lucru
a avut loc în capitolul 4”119.
Apostolii sunt aduși din nou în fața sinedriului, „dar nu cu sila” ( v. 26 ), căci se temeau
de popor, pentru că aveau poporul de partea lor, iar acesta ar putea reacționa dacă cei doi
apostoli ar fost adusi î n fața sinedriului cu forța.
Urmează în continuare interogatoriul, care seamănă cu cel din capitolul 4, însă de data
aceasta judecătorii pe lângă faptul că le amintesc apostolilor despre avertizmentul dat înainte,
le aduc următoarea acuză: „Iată ați umplu t Ierusalimul cu învățătura voastră și voiți să aduceți
asupra noastră sângele Acestui Om!” ( v. 28 ). „Prin această expresie biblică, marele preot vrea
să spună că apostolii vor să învinovățească Sinedriul că ar fi comis o crimă omorându -L pe
Iisus și ast fel să -i lase să suporte consecințele acestui fapt ( cf. pentru expresia biblică Num. 20,
9; Iosua 2, 19; Jud. 9, 24 )”120. În acest caz sunt de precizat următoarele: „conducătorii evrei
priveau moartea lui Iisus ca pe o consecință a procesului legal desfășu rat împotriva unui
răufăcător; creștinii o considerau crimă, și astfel susțineau că liderii evrei erau cei vinovați ”121.
Răspunsul Apostolului Petru la această acuzație este identic cu cel din capitolul anterior,
Petru arătând că este mai important să ascult ăm de Dumnezeu decât de oameni, această poruncă
dată de Dumnezeu are întâietate față de poruncile date de oameni ( v. 29 ).
După ce răspunde la prima acuzație, Apostolul își continu cuvântul acuzând din nou pe
conducătorii evrei că ei sunt responsabili pen tru moartea lui Hristos, dar Dumnezeu L -a înviat
( v. 30 ). „Totuși, pe acest răstignit Dumnezeu L-a înălțat să șadă la dreapta Sa și să fie un
conducător și Mântuitor ( 3, 15 ) prin care Israelul se putea pocăi și putea primi iertarea
păcatelor. Iată ofer ta mântuirii chiar pentru poporul care -L răstignise pe Iisus; apostolii folosesc
oportunitatea oferită de sobor ca să le predice Evanghelia acuzatorilor și judecătorilor lor”122.
În versetul 32, Sfântul Petru ține să precizeze din nou că ei , apostolii , sunt martori ai
acestor cuvinte, martori ai Învierii și Înălțării Domnului la cer. Aici ( v. 32 ) „Duhul este numit
alături de ei martor ( 1 In. 5, 7 ); ideea pare să fie că darul Duhului pentru Biserică este o
mărturie în plus în favoarea confirmării înălțării lui Iisus, de vreme ce Duhul este considerat un
dar al lui Mesia cel înălțat. Petru adaugă intenționat că cei care -L ascultă pe Dumnezeu (v. 29)
sunt cei care primesc Duhul”123.
119 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor, p. 115.
120 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor, p. 117.
121 Howard Mars hall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , p. 127.
122 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor, p. 128.
123 Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , p. 129.
44
Deznodământul acestei cuvântări arată că autoritățile nu au înțeles nimic din ce au
predicat apostolii, ci dimpotrivă s -au înfuriat mai tare și au vrut să îi omoare ( v. 33 ).
Spre deosebire de prima înfățișare în fața sinedriului și întemnițare ( F .Ap. 4, 1 – 21 ),
cea de -a a doua cuprinde elemente noi. Sfântul Luca introduce câtev a elemente noi cum ar fi:
eliberarea minunată a Apostolilor ( vv. 19 – 20 ), dar și intervenția fariseului Gamaliel ( vv. 35
– 39 ).
Intervenția lui Gamaliel
„Intervenția lui Gamaliel ( F .Ap. 5, 34 – 39 ), care conține directive și sfaturi cu caracter
judiciar, este, de fapt, o invitație adresată sinedriului de a fi prudent… Se pot distinge trei părți:
1) un advertisment care invită la prudență (v. 35b); 2) exemplele unor personaje istorice care
au adunat ucenici în jurul lor ( vv. 36 – 37 ); 3) o obser vație concluzivă ( vv. 38 – 39)”124.
„Acest Gamaliel a fost învățătorul lui Pavel. Și este lucru vrednic de mirare cum de nu
credea încă, deși avea la dispoziție judecata minții și era învățător de Lege. Dar nu era posibil
ca el să rămână pe deplin necredinc ios. Este învederat din cuvintele lui cu care sfătuiește. Căci
zice: A poruncit să -i facă pe oameni (să iasă) puțin afară . Vezi priceperea oratoriei și cum i -a
adus imediat la frică. Se adresează ca unora de același gând ca să nu fie bănuit că el cugetă cu
aceia și nu se folosește de multă asprime, că zice așa, ca unora îmbătați de furie: Bărbați
israeliți, luați aminte la voi înșivă ce urmează să faceți cu oamenii aceștia ( 5, 35 )”125.
Referitor la această intervenție, din spatele ușilor închise, se ridică problema, cum și
dacă a avut acces Luca la rapoartele discuțiilor. Deși nu relatează cuvânt cu cuvânt din cele
discutate, totuși esența intervenției lui Gamaliel este așternută în scris. Este de remarcat și de
apreciat faptul că Luca intră în posesia acest or rapoarte ale autorităților.
În versetele 36 și 37, Luca ne relatează despre cele două exemple date de Gamaliel
sinedriștilor, arătând prin acestea că dacă învățătura pe care o propovăduiesc apostolii este de
la oameni, ea va fi risipită, iar daca este de la Dumnezeu ea va înflori și se va înmulți și este
atunci este greșit a lua o decizie împotriva lui Dumnezeu, de a opri propovăduirea apostolilor.
„Intervenția lui Gamaliel urmărește să -i convingă pe membrii sinedriului să nu -și asume
vreo hotorâre cu privire la Apostoli, prin care s -ar pune în situația de a deveni luptători
împotriva lui Dumnezeu ( v. 39 ) … Apelul său este ilustrat prin două exemple preluate din
istoria recentă a Palestinei. Este vorba de două cazuri de pseudo -mesia, despre care Sf ântul
124 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 129.
125 Ioan Gur ă de Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor, Vol. 1, Editura „Doxologia”, Iași 2016, p. 189.
45
Luca a auzit vorbindu -se sau s -a informat personal, citind opera lui Iosif Flaviu”126. Exemeple
folosite de Gamaliel sunt: Teudas127 și Iuda Galileanul128.
Concluzia lui Gamaliel, vine ca și un sfat pentru sinedriu: „Feriți -vă de oamenii aceștia
și lăsați -i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; Iar
dacă este de la Dumnezeu, nu veți putea să -i nimiciți; ca nu cumva să vă aflați și luptători
împotriva lui Dumnezeu” ( F.Ap. 5, 38 – 39 ).
Procesul apostolilor se înche ie cu această intervenție a lui Gamaliel, care pare a fi
convingătoare pentru sinedriu, iar apostolii sun eliberați, nu înainte de a fi bătutți și amenințați
să nu mai propovăduiască în numele lui Iisus Hristos ( v. 40 ). „Bătaia aplicată apostolilor a fos t
lipsită de sens și contrară legii – reacția irațională a unor inimi pline de bigotism, care se
împotriveau adevărului lui Dumnezeu. Porunca ce a însoțit bătaia a fost iarăși neînțeleaptă și
desigur inutila. A le cere ucenicilor să nu mai vorbească despre numele lui Iisus era ca și când
i-ar fi poruncit soarelui să nu mai strălucească pe bolta cerului”129.
126 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 130 – 131.
127 Teudas – „dându -se pe sine prooroc și trimis al lui Dumnezeu, a adunat în jurul său vreo 400 de tiner i fanatici,
pornind să răscoale poporul împotriva stăpânirii romane. Pornirea lui nebunească l -a răpus, iar pe cei ce l -au însoțit
încă i -a ajuns pedeapsa” (Prot. Dr. L. G. Munteanu, Viața Sfântului Apostol Petru, Editura Episcopiei Ortodoxe
Române, Cluj, 1944, p. 126).
128 „Iuda din Gamala Galileei, care în legătură cu fariseul Sadoc la fel a încercat să ridice poporul împotriva
stăpânirii romane, spunând că iudeul nu poate să asculte de alt domn, decât de Dumnezeu și numai legile lui are
să le împlinească. Ca și Teuda, Iuda a fost pedepsit împreună cu toți aliații lui” (Prot. Dr. L. G. Munteanu, Viața
Sfântului Apostol Petru, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Cluj, 1944, pp. 126 – 127).
129 William MacDonald, Comentar la Noul Testament, pp. 418 – 419.
46
CAPITOLUL II
Autenticitatea vieții primilor creștini și prima confruntare a Evangheliei cu
spațiul lumii păgâne. Abordări petrine.
1. Cuvân tarea Sfântului Petru în casa lui Corneliu
( F.Ap. 10, 34 – 43 )
„Iar Petru, deschizându -și gura, a zis: Cu adevărat înțeleg că Dumnezeu nu este
părtinitor, ( 34 ) Ci, în orice neam, cel ce se teme de El și face dreptate este primit de El. ( 35
) Și El a trimis fiilor lui Israel cuvântul, binevestind pacea prin Iisus Hristos: Acesta este Domn
peste toate. ( 36 ) Voi știți cuvântul care a fost în toată Iudeea, începând din Galileea, după
botezul pe care l -a propovăduit Ioan, ( 37 ) ( Adică despre ) Iisus din Nazaret, cum a uns
Dumnezeu cu Duhul Sfânt și cu putere pe Acesta, Care a umblat făcând bine și vindecând pe
toți cei asupriți de diavolul, pentru că Dumnezeu era cu El. ( 38 ) Și noi suntem martori pentru
toate cele ce a făcut El și în țara iudeilor și în Ierusalim; pe Acesta L -au omorât, spânzurându –
L pe lemn. ( 39 ) Dar Dumnezeu L -a înviat a treia zi și I -a dat să Se arate, ( 40 ) Nu la tot
poporul, ci nouă, martorilor dinainte rânduiți de Dumnezeu care am mâncat și băut cu El după
învierea Lui din morți. ( 41 ) Și ne -a poruncit să propovăduim poporului și să mărturisim că El
este Cel rânduit de Dumnezeu să fie judecător al celor vii și al celor morți. ( 42 ) Despre Acesta
mărturisesc toți prooroci, că tot cel ce crede în El va primi iertarea păcatel or, prin numele Lui.
( 43 ) ( F .Ap. 10, 34 – 43 ).
Dacă ar fi să împărțim cuvântarea rostită de Apostolul Petru, structura acesteia ar fi: „1.
Introducerea: Dumnezeu, care este nepărtinitor, L -a trimis pe Iisus ca Domn al tuturor ( F .Ap.
10, 34 – 36 ); 2. Kerygma: Ceea ce Iisus a făcut pentru omenire ( F .Ap. 10, 37 – 41 ); 3.
Concluzia: Noi suntem martori și vestim iertarea păcatelor în Numele Său ( F .Ap 10, 42 –
43)”130.
Introducerea din cuvântul Sfântului Petru cuprinde versetele 34 – 36. Astfel că:
Cuvânt area Apostolului pornește de la mărturisirea experienței pe care o are ( „cu
adevărat înțeleg” v. 34 ), arătând prin aceasta, că Dumnezeu caută la faptele oamenilor și nu la
130 Cons tantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 193.
47
fața omului, căci Corneliu este caracterizat ca fiind „cucernic și temător de Dumn ezeu, cu toată
casa lui” ( F.Ap. 10, 2 ), iar de aceea rugăciunile și milosteniile lui au fost ascultate de
Dumnezeu ( F .Ap. 10, 4 ).
„Ceea ce aduce nou textul din F .Ap. 10, 34 -35 se referă la faptul că Dumnezeu primește
pe fiecare persoană umană care t răiește potrivit unui ideal religios -moral, independent de
apartenența sau proveniența sa etnică”131, „în orice neam, cel ce se te me de El și face dreptate
este primit de El” ( v. 35 ). „Dreptate numește toată fapta bună ( a credinței ). Și n -a zis: Întru
tot neamul, cel ce face dreptate se mântuiește – ci este primit, adică este primit la a se învrednici
de credință, ca și cum ar fi zis: Dumnezeu nu leapădă pe nimeni, ci îi primește pe toți cei care
cred”132.
Asupra versetului 35, se găsesc două int erpretăr i diferite: prima se referă că cei care
cred în Dumnezeu și fac fapte bune se vor mântui, chiar dacă nu cunosc pe Hristos și Jertfa lui
de pe Cruce, întrucât Dumnezeu cunoscându -i pe ei buni, îi poate mântui; iar cea de -a doua
interpretare susține că dacă un om face voia lui Dumnezeu, neavând păcate, fiind curat cu inima,
nu se poate mântui fără credința în Iisus Hristos și Evanghelia Sa . În opinia mea cea de -a doua
interpretare consider a fi adevărată, și cea mai potrivită, întrucât Iisus zice: „Eu sunt Ca lea,
Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” ( In. 14, 6 ), „Eu sunt Lumina
lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” ( In. 8, 12 ),
iar în alt loc zice: „Adevărat adevărat zic vouă: Eu sunt u șa oilor. Toți câți au venit mai înainte
de Mine sunt furi și tâlhari, iar oile nu i -au ascultat. Eu sunt ușa: De va intra cineva prin Mine,
se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla” ( In. 10, 7 – 9 ), iar Apostolul Pavel zice
galatenilor: „Iar dacă a venit credința, nu mai suntem sub călăuză. Căci toți sunteți fii ai lui
Dumnezeu prin credința în Hristos Iisus. Căci câți în Hristos v -ați botezat, în Hristos v -ați
îmbrăcat” ( Gal. 3, 25 – 27 ).
Dumnezeu acceptă pe toți oamenii, din toate nați unile fără a face o diferență între ei,
însă doar îndeplinind condiția: „cel ce se teme de El și face dreptate este primit de El” . Această
condiție, învățătură o găsim și în epistola către Romani, capitolul 2. Așadar e ste nevoie de a
primi cuvântul E vanghe liei, și de a face voia lui Dumnezeu, nu putem face voia lui Dumnezeu
fără a primi cuvântul E vangheliei, căci este în zadar, ci este nevoie mai întâi de cuvântul
Evangheliei iar mai apoi trăirea vieții după cuvântul E vangheliei. „ Evanghelia le este oferit ă
tuturor celor care acceptă și recunosc nevoia de salvare; dacă unul ca și Corneliu ar spune:
131 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 195.
132 Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor Părinți la Faptele
Sfinților Apostoli, p. 140.
48
Faptele mele bune sunt suficiente ca să -mi câștig favoarea înaintea lui Dumnezeu și nu am
nevoie de Evanghelie ( în esență acest lucru este tocmai ceea ce a spus fariseul în Lc. 18, 11 ),
atunci ar fi clar că el nu ar fi acceptat de Dumnezeu; o viață bună este acceptabilă înaintea lui
Dumnezeu doar când duce la o recunoaștere a propriei nevrednicii și la o acceptare a
Evangheliei ( sau când vine în urma auzirii Ev angheliei ). Totuși, Corneliu dorea să audă
Evanghelia”133.
Așa cum ne -am obișnuit, la fiecare cuvântare a sa, Apostolul Petru face referire la textele
Vechiului Testament. Versetul 36 este o referire indirectă la Vechiul Testament, o trimitere la
Psalmul 1 06, 20 „Trimis -a cuvântul Său și i -a vindecat pe ei și i -a izbăvit pe ei din stricăciunile
lor”, dar și la proorocul Isaia 52, 7 unde se zic următoarele: „Cât de frumoase sunt pe munți
picioarele trimisului care vestește pacea, a solului de veste bună, car e dă de știre mântuirea,
care zice Sionului: Dumnezeul tău este împărat!” . Aceste t rimiteri nu fac altceva decât se
demonstreze că profețiile vechiului testament, s -au împlinit în Persoana Domnului Iisus., iar
pacea despre care vorbește Isaia, este mântuir ea. Hristos prin jertfa de pe cruce și prin Învierea
Sa, aduce pacea, mântuirea, dâdnu -i astfel omului din nou posibilitatea de a dobândi pacea
alături de Dumnezeu, pace pe care Adam și Eva au pierdut -o în rai. Această pace este adusă nu
numai evreilor , întrucât Hristos nu a venit în lume doar pentru un anumit popor, pentru o
anumită nație, ci pacea adusă de Hristos este pentru toți cei care cred îl El și ascultă cuvântul
Lui.
„Afirmația din v. 36b – Acesta este Domnul tuturor – este o mărturisire de credi nță
hristologică ce evidențiază împăcarea sau reconcilierea în Hristos a unei omeniri divizate ( cf.
și Ef. 2, 11 – 3, 6 ). Formula de credință ridică și ea o problemă de înțelegere, care se vede și
din traducerea sinodală românească: Acesta este Domn pest e toate . Problema se referă la pántōn
dacă trebuie înțeles ca un genitiv neutru al lui pánta (toate lucrurile, în sensul de lumea
întreagă), sau ca un genitiv masculin pántes (toți oamenii). În acest context prefer cea de a doua
variantă, care este împărt ășită și de mari comentatori, precum Scheider, Dupont, Barrett și
Fitzmyer”134.
„Kerygma Sfântului Petru ( F.Ap. 10, 37 – 41 ) se referă la cunoașterea faptelor de către
cei prezenți: voi știți evenimentul care a fost în toată Iudeea , care s -a manifestat, s -a revelat
prin El însuși. Întreaga activitate publică a Mântuitorului trebuie înțeleasă ca o manifestare care
poartă amprenta lucrării lui Dumnezeu, din momentul întrupării până la acela al Înălțării”135.
133 Howard Marsha ll, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , p. 202.
134 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 196.
135 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 198.
49
Cuvântarea Apostolului Petru este similară cu cea rostită în ziua Cincizecime ( F .Ap. 2,
– 3 )136. Prin a firmația: „cum a uns Dumnezeu cu Duhul Sfânt și cu putere pe Acesta” ( v. 38a
), apostolul „le zice ca să -i încredințeze pe cei ce erau de față că Dumnezeu L -a uns cu Duhul
Sfânt, după firea Lui omenească. Căci, de vreme ce Cuvântul S -a deșertat pe Sineși și S -a
împărtășit de sânge și trup asemenea cu noi, se zice că El ia după omenire cele ce erau ale Sale
după fire, ca Dumnezeu. Căci le primește întru Sineși nu pentru El Însuși, ci pentru noi, ca întru
o pârgă”137.
Tot în acest verset 38a, găsim referință și la botezul lui Iisus. Evangheliile nu vorbesc
despre botezul lui Iisus ca fiind o „ungere”, însă în acest caz, autorul, Luca, interpretezează
ungerea lui Iisus ca fiind botezul din râul Iordan, unde D uhul Sfânt s -a coborât sub chip de
porumbel ( cf. Mt. 3, 13 – 17 ). „Apoi avem rezumatul scurt a ceea ce s -a întâmplat. Dumnezeu
L-a uns pe Iisus cu Duhul; aici formularea din Isaia 61, 1 este folosită pentru a interpreta ce I
s-a întâmplat lui Iisus la Io rda, exact ca în predica lui Iisus menționată în Luca 4, 18 ( cf. F . Ap.
4, 27 ). Darul Duhului conferă putere , iar cu această putere Iisus a fost gata să le ofere ajutor și
vindecare ( Ps. 106, 20 ) oamenilor care se aflau sub controlul diavolului . Ideea este că
vindecările i -au salvat pe oameni de sub puterea răului care era responsabil de suferința lor (
Lc. 13, 16 )”138.
Trebuie remarcat faptul că în nici o cuvântare de -a sa, Sfântul Petru nu vorbește despre
activitatea lui Iisus, însă în cazul cuvântării rostite în faț a lui Corneliu, Apostolul într -un singur
verset, face referire la activitatea Mântuitorului: „Care a umblat făcând bine și vindecând pe
toți cei asupriți de diavolul, pentru că Dumnezeu era cu El” ( v. 38b ). Cele anticipate în
versetul 36, sunt mărturisite acum de Apostolul Petru, arătând că cel despre care au vorbit
prooroci în Vechiul Testament este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Este de remarcat faptul că în predicile lui, Sfântul Petru, face mereu referire că ei,
apostolii, sunt mart ori a celor ce a făcut Iisus cât a fost pe pământ, dar în special martori ai
Învierii Lui. Prin faptul că se menționează Ierusalimul și Iudeea, este evident că apostolii au
fost martori ai lucrării, propovăduirii lui Iisus. Un alt lucru de menționat este: „dacă în predicile
anterioare Petru li se adresase direct iudeilor și -i acuzase de omorârea lui Iisus, acest aspect nu
mai apre într -o predică adresată neevreilor. Omorârea lui Iisus de către iudei este de fapt
menționată în trecere, deși importanța ei est e subliniată de modul în care este prezisă în Vechiul
136 Vezi amănunte A. Joseph Fitzmyer, The Acts of the Apostles , pp. 247 – 264.
137 Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor Părinți la Faptele
Sfinților Apostoli, p. 140.
138 Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , p. 205.
50
Testament; expresia atârnându -L pe lemn este fără îndoială un ecou al textului din Deuteronom
21, 22 – 23, un pasaj pe care Pavel l -a înțeles ca pe o împlinire în cazul lui Iisus ( Gal. 3, 13 )
Acest Ii sus răstignit de iudei, a fost Cel pe care Dumnezeu L-a înviat din morți a treia zi ”139.
„Amintirea procesului și a morții Mântuitorului, în v.39b, este destul de concisă,
asemenea referințelor paralele din scurtele cuvântări rostite de Sfântul Petru înainte a
sinedriului…Referirea destul de concisă, în cazul cuvântării din casa lui Corneliu, se poate
explica prin faptul că această cuvântare se adresează unui auditoriu neiudeu, și deci nu există
nici un motiv ca să se insiste asupra acuzației de a nu se fi d at ascultare propovăduirii lui Iisus,
ba mai mult, de a -L fi ucis, așa cum insistă în cuvântările adresate poporului sau conducătorilor
evrei din Ierusalim”140.
Minunea Învierii lui Iisus se întinde pe versetele 40 – 42, prima dată Apostolul evocă
minunea În vierii ( v. 40a ), iar mai apoi este confirmată p rin arătările Domnului Înviat (v. 40b ).
„Arătările Mântuitorului Hristos Înviat nu au avut loc în prezența întregului popor, ci a
unui grup de martori, dinainte rânduiți de Dumnezeu, adică în prezența ucen icilor pe care i -a
chemat ( cf. Lc. 6, 13 ) și care au avut ocazia să mănânce și să bea împreună cu El după Învierea
Sa din morți ( v. 41; cf. Lc. 24, 43; F .Ap. 1, 3 – 4 )”141. Apostolii au fost martorii lui Iisus pe
tot parcursul vieții , astfel că ei pot d a mărturie atât despre Învierea Lui din morți, cât și despre
activitatea desfășurată în cei trei ani de propovăduire.
„Afirmația din F .Ap. 10, 41, potrivit căreia arătările Mântuitorului Înviat au fost
rezervate martorilor aleși mai înainte, nu corespunde realității istorice – iar acest fapt este
confirmat în 1 Cor. 15, 6 – însă demonstrează orientarea teologică a Sfântului Luca, de a
întemeia credința creștină pe mărturia apostolică”142.
Concluzia cuvântării Apostolului Petru este cuprinsă între versetele 42 – 43.
„Versetele 42 – 43 constituie concluzia cuvântării Sfântului Petru, cu constatarea că
Mântuitorul le -a încredințat Apostolilor mandatul de a propovădui. Merită observat că porunca
dată de Mântuitorul ucenicilor este redată de ajutorul a două ver be importante pentru Sfântul
Luca: să propovăduiască și să mărturisească . Ultimul verb se referă la mărturia apostolică
folosită deja în vv. 39 și 41”143.
Ucenicii sunt datori nu numai să transmită învățătura, ci și să dea mărturie despre cele
ce au văzut ș i au trăit . Apostolul Petru, aduce în versetul 43 „întărirea de la Prooroci, căci mare
139 Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere ș i comentariu , pp. 205 – 206.
140 Constantin Preda, Propovăduirea Aposto lică, p. 199.
141 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 200.
142 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 200.
143 Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică , p. 201.
51
slavă aveau aceia. Deci, după ce i -a clătinat cu frica, aduce pe urmă și iertarea, nu de la Dânsul
zisă, ci de la Prooroci. Înfrico șarea le -o zice de la Dânsul, iar blâ ndețea de la Prooroci”144:
„Despre Acesta mărturisesc toți proorocii, că tot cel ce crede în El va primi iertarea păcatelor,
prin numele lui” ( v. 43 ).
În concluzie, această cuvântare din casa lui Corneliu scoate în evidență reflecția
Apostolului, precum ș i experiența lui, în ceea ce privește universalitatea mântuirii. El ocupat
fiind de a deosebi cele curate de cele necurate, depășește aceste categorii, înțelegând că Iisus a
murit, pătimit și Înviat pentru toate neamurile, nu doar pentru un anumit popor, în Persoana lui
Hristos toți fiind una.
2. Anania și Safira ( F .Ap. 5, 1 – 12 )
„Iar un om, anume Anania, cu Safira, femeia lui, și -a vândut țarina. ( 1 ) Și a dosit din
preț, știind și femeia lui, și aducând o parte, a pus -o la picioarele apostolilor ( 2 ) Iar Petru a
zis: Anania, de ce a umplut Satana inima ta, ca să minți tu Duhului Sfânt și să dosești din prețul
țarinii? ( 3 ) Oare, păstrând -o, nu -ți rămânea ție, și vândută nu era în stăpânirea ta? Pentru
ce ai pus în inima ta lucrul acesta? N -ai mințit oamenilor, ci lui Dumnezeu. ( 4 ) Iar Anania,
auzind aceste cuvinte, a căzut și a murit. Și frică mare i -a cuprins pe toți care au auzit. ( 5 ) Și
sculându -se cei mai tineri, l -au înfășurat și, scoțându -l afară, l -au îngropat. ( 6 ) După un
răstimp, ca de trei ceasuri, a intrat și femeia lui, neștiind ce se întâmplase. ( 7 ) Iar Petru a zis
către ea: Spune -mi dacă ați vândut țarina cu atât? Iar ea a zis: Da, cu atât. ( 8 ) Iar Petru a zis
către ea: De ce v -ați învoit voi să ispitiți Duhul Domnului? Iată pic ioarele celor ce au îngropat
pe bărbatul tău sunt la ușă și te vor scoate afară și pe tine. ( 9 ) Și ea a căzut îndată la picioarele
lui Petru și a murit. Și intrând tinerii, au găsit -o moartă și, scoțând -o afară, au îngropat -o
lângă bărbatul ei. ( 10 ) Și frică mare a cuprins toată Biserica și pe toți care au auzit acestea (
11 ) Iar prin mâinile apostolilor se făceau semne și minuni multe în popor, și erau toți, într -un
cuget, în pridvorul lui Solomon. ( 12 ) ” ( F .Ap. 5, 1 – 12 )
Pentru a înțelege cele întâmplate cu cei d oi soți Anania și Safira trebuie mai întâi să
facem unele precizări. Odată cu propovăduirea cuvântului Evangheliei, pe lângă aceasta,
apostolii pe cei ce credeau în Iisus Hristos îi botezau. Pe aceștia, apostolii i -au organizat într -o
144 Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor Părinți la Faptele
Sfinților Apostoli, p. 141.
52
comunitate creștină. Creștinii se ad unau zilnic ascultând cuvântul E vangheliei, se rugau
împreună, îndemnându -se reciproc a duce o viața bine plăcută lui Dumnezeu, trăind în
comuniune. Rangul, funcția publică , starea socială nu aveau importanță, întrucât ei se dedicau
întru totul trăirii frumos în comuniune cu Dumnezeu.
„Între creștini s -au fixat legături atât de strânse, încât avutul unuia era considerat ca avut
al tuturor. Nici un frate nu trebuia să rabde foame, să îndure sete, să umble gol, să fie fără
adăpost, să zacă bolnav, fără a fi îngrijit. Din agoniseala și avutul unora se împărtășeau toți. Își
vindeau unii pământurile și casele, aducând banii la apostoli, ca să aibă din ce împărți ajutoare
celor care nu aveau . Apostolii pe nimeni nu forțau să adu că asemenea jertfe, dacă însă cineva
de bună voie făcea acest lucru, merita ciste și laudă. Jertfa pentru lucrul lui Hristos era o
podoabă care trebuia să îmbrace pe făptuitor”145. În acest context trebuie să vedem și să
analizăm păcatul celor doi soți, Anan ia și Safira. Aceștia probabil, dorind a fi lăudați pentru
jertfa lor, hotărăsc să își vândă țarina, însă o parte din bani o păstrează pentru ei, iar o parte „au
pus-o la picioarele apostolilor” , acest l ucru „înseamnă că erau dați spre păstrare ca un depoz it
și nu ca un dar personal.Verbul a oprit ( a dosit ) este identic cu cel folosit pentru a descrie
acțiunea lui Acan, care a păstrat pentru sine o parte din prada de la Ierihon destinată casei
Domnului sau distrugerii ( Ios. 7, 1 )”146.
Gestul celor doi s oți putea fi unul frumos, plin de slavă, prin faptul că „și-au vândut
țarina” și au pus acei bani în folosul celor nevoiași, însă Satana a umplut inima lui Anania,
astfel face voia, lucrarea, lui Satana și păstrează o parte din sumă pentru el.
Oprindu -ne asupra reacției Apostolului Petru ( vv. 3 – 4 ), „s-a presupus că Petru avea
puterea cunoașterii spirituale și că știa când i se spuneau minciuni; apostolului i -a fost dată
puterea lui Dumnezeu pentru înțelegerea inimilor oamenilor ( Evr. 4, 13 )”147. Apostol ul
adresează trei întrebări lui Anania, prin acestea încercând să -l facă conștient pe Anania de
păcatul săvârșit; dar în același timp dorește să -i lumineze mintea ca își recunoasă greșala, să și –
o asume și să -și ceară iertare . În aceste întrebări, apostolu l îi arată că deși a vândut țarina, banii
obținuți sunt tot al lui, întrucât scopul pentru care creștinii făceau aceste gesturi erau ca să ajute
pe cei nevoiași și să se bucure împreună de toate darurile atât materiale cât și spirituale. Cu
toate acestea, inima lui Anania plină fiind de uneltirile satanei, iar mintea întunecată fiindu -i,
145 Liviu Galaction Munteanu, Viața Sfântului Apostol Petru, Editura „Episcopiei Ortodoxe Române”, Cluj, 1944,
pp. 119 – 120.
146 Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , p. 119.
147 Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , p. 119.
53
nu conștientizează cele spuse de apostol, drept pentru care nu mai era nevoie de nici un răspuns,
astfel că moare ( vv. 4 – 5 ).
„Trei semne (dumnezeiești) s-au întâ mplat deodată: că Petru le știa pe c ele făcute în
ascuns; că le cun oștea pe cele cugetate în minte; și, al treilea, că Anania a murit ( după ce
Apostolul îi vădise înșelăciunea) . Iar mulți din cei lenevoși, punâ nd înainte cele ale Ananiei și
Safire i, îl osândesc și îl defaimă pe căpetenia Apostolilor pentru ucidere. însă def ăimarea
aceasta nu se atinge atâ t de Petru, ci mai mult de Duhul Sfânt, Cel care a adus hotărâ rea asupra
lor cu dreptate. Căci Petru a vădi t numai minciuna, iar Duhul, având stăpâ nirea vieții ș i a morții,
i-a ucis pe cei ce greșiseră împotriva Lui. Același lucru se poate zice și pent ru Safira. Căci nu
Petru a omorât -o pe dânsa, ci Judecătorul a osâ ndit-o întocmai ca și pe bărbatul ei, d e vreme ce
greșeala a fost a amâ ndurora. Iar Petru știa acest lucru primindu -1 de la Dâ nsul, și l -a vădit, de
vreme ce tot timpul grăia prin Duhul Sfâ nt”148.
Îndată după acest e cuvinte ale apostolului, Anania cade și moare ( v. 5 ), Luca adăugând
„și frică mare i -a cuprins pe toți care au auzit” . Oprindu -ne asupra morții, oarecum
înfricoșătoare, a lui Anania, putem afirmă „că din punct de vedere medical, probabil a fost un
caz de atac de cord datorat șocului; a -L ofensa pe Duhul acestei comunități era pentru cei
superstițioși un lucru înspăimântător și înfricoșător . Efectul asupra observatorilor trebuie să fi
fost devastator; o mare frică a ajuns ceva prea obișnuit pentru urechile noastre ca să mai
transmită sentimentul de spaimă care s -a produs”149.
Versetul 6 ne prezintă cum un grup de tine ri au venit, l -au înf ășurat și l -au dus la
mormânt. Pe t oate acestea , soția lui Safira , nu le știa, după cum vom vedea în continuare.
În continuare, Sfântul Luca ne relatează că „după un răstimp ca de trei ceasuri, a intrat
și femeia lui, neștiind ce se întamplase” ( v. 7 ). „Si ntagma cam după trei ceasuri se poate
socoti de la moarte sau îngropare. Safira este prezentată ca una care nu știa ce se întâmplase.
Criticii au insistat că acest lucru este realmente imposibil și că detaliul a fost neglijent inventat
ca să creeze cadrul adecvat pentru ceea ce urmează. Totuși, practicile obișnuite cu privire la
îngropare și doliu n -ar putea fi aplicate în cazul unui păcătos locit de mâna lui Dumnezeu”150.
Sfântul Teofilact, referitor la acest verset subliniază următoarele: „Soția nu era înșt iințată,
fiindcă nimeni dintre cei de față nu -i spusese, de vreme ce frică mare s -a făcut peste toți cei
care au auzit . Și, minunâ ndu-se de aceasta, scriitorul le -a pus pe amîndouă: și că trecuseră ca
148 Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor Părinți la Faptele
Sfinților Apostoli, p. 69.
149 Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , p. 120.
150 Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , p. 120.
54
la trei ceasuri, și că ea a intrat neștiind nimic de lu crul făcut. Și vezi că nu Petru o chemase, ci
el a aștept at ca aceea să intre când va voi ea, dâ ndu-i astfel vreme de pocăință, dacă ar fi voit.
Și nimeni nu a îndrăznit să -i spună ei lucrul ce se făcuse: una pentru frica de dascălul lor, și alta
pentru as cultare ”151.
Gravitatea situației este evidențiată de Apostolul Petru ( v. 8 ), căci acesta în loc să o
informeze pe văduvă de cele întâmplate cu soțul ei, el trece direct la păcatul care a pus stăpânire
pe ea. Vedem că și aici Apostolul Petru dă posibilita tea Safirei să se pocăiască. Căci mai întâi
o întreabă dacă cu suma aceea donată Bisericii a vândut țarina sau nu. Însă aceasta fiind cuprinsă
și ea de același păcat ca soțul ei, minte în răspunsul pe care îl oferă. Safira s -a mințit mai întâi
pe ea, căci nu și -a recunoscut greșeala, apoi a mințit Duhul Sfânt. Apostolul Petru dorește ca ea
să se mântuiască, întrucât soțul ei a fost începătorul păcatului, însă orbiți fiind ochii sufletului
ei, refuză aceasta posibilitate oferita de apostol.
Anunțul făcut de Apostolul Petru ( v. 9 ) este unul cutremurător pentru Safira, căci nu
Biserica a mințit, ci Duhul Sfânt, iar consecința acestui păcat este identică cu ceea ce i s -a
întmplat soțului ei.
„Acțiunea cuplului vinovat este prezentată ca și cum ei s -ar fi ne voit să-L ispitească pe
Duhul Domnului , adică să -l testeze pe Dumnezeu ( așa cum au făcut israeliții în pustiu, Ies. 17,
2; Deut. 6, 16 ) pentru a vedea cu cât pot ei rămâne. Apoi urmează enunțul devastator că oamenii
care l -au îngropat pe soțul ei sunt pr egătiți s -o îngroape și pe ea. Aceasta nu este altceva decât
o sentință de condamnare la moarte și este urmată imediat de prăbușirea Safirei”152.
Pedeapsa celor doi soți a fost o învățătură profundă asupra întregii comunități, dar și
pentru ceilalți care au aflat mai târziu despre cele întâmplate.
Cât despre pedeapsa primită de cei doi soți, Teofilact al Bulgariei subliniază: „ Dar poate
unii vor zice că prea amar i -a pedepsit pe dâ nșii. Unde este amărăciunea? Dacă unul a fost ucis
cu pietre numai pentru că a adunat lemne afară de Lege, cu mult mai vâ rtos furul de cele sfințite,
căci banii aceia erau sfințiți! ”153.
Din acest eveniment, putem observa înțelepciunea, iscusința Sfântului Apostol Petru,
căci acesta „ cu ai lui ( creștinii botezați ) , e aspru, dar f ață de cei străini (de Biserică) nu folosește
pedeapsa, și amândouă su nt drepte și potrivite. Astfel, pe necredincioși nu îi pedepsește, ca să
nu pară că îi silește pe oameni să vină la credință fără voia lor, de frică. Dar pe cei ce o dată au
151 Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Au r și ale altor Părinți la Faptele
Sfinților Apostoli, p. 69.
152 Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , p. 121.
153 Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor Părinți la Faptele
Sfinților Apostoli, p. 70.
55
venit la cre dință și s -au învrednicit de învățătură și de darul duhovnicesc, nu îi lasă a fi fu ri de
cele sfinte, mai ales că (Apostolii) erau la început, și fapta acelora ar fi fost spre defăimarea
propovăduirii ”154.
3. Sfântul Petru la Sinodul Apostolic ( F .Ap. 15, 1 – 35 )
Prin Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime se întemeiază Biserica. Întemeiera Bisercii
s-a datorat activităț ii misionare de propovăduire a E vangh eliei. Începutul propovăduirii
Evangheliei de către apostoli, debutează cu cuvântarea Sfântului Petru ro stită îndată după
Pogorârea Duhului Sfânt, în urma căreia se botează „ca la trei mii de suflete ”, întemeindu -se
astfel prima comunitate creștină. Este de remarcat conștiinciozitatea și râvna fiecărui apostol
de a duce la îndeplinire sarcina pe care Hristos le-a încredința t-o, aceea de a face cunoscută
Evanghelia tuturor neamurilor. Apostolii, alături de alți râvnito ri au călătorit din țară în țară
pentru a predica Evanghelia și a întemeia comunități creștine. De obicei mergeau 2 sau mai
mulți, uneori câte u n tănâr alături de unul mai în varstă, de exemplu Timotei cu Pavel.
Predicile lor au fost rostite în împrejurări diferite, iar acest fapt nu a dat posibilitatea ca
Apostolii să se pregătească înainte de cuvântare. E.M. Bounds afirmă că „propovăduirea lor n u
a constat dintr -o predică de o ora, ci din trăirea deplină a predicii î n însăși viața lor”155.
Apostolii fiind călăuziți de Duhul Sfânt vestesc Evanghelia la neamuri. Astfel că
Evanghelia nu este propovăduită numai iudeilor, ci întregii lumi, toate neamuri le fiind chema te
la credința în Hristos . Un exemplu veritabil este Sfântul Apostol Pavel, care face trei călătorii
misionare, propovăduind pe Hristos.
Așadar, în acest context, propovăduirea evangheliei se face și în spațiul păgân, iar acest
fapt provoaca unele nelămuriri, îndoi eli, cont roverse între unii din Biserică, care pun Legea lui
Moise mai presus de credința în Iisus Hristos.
Am dorit să precizez aceste lucruri, întrucât ele constiuie contextul în care s -a desfășurat
Sinodul Apostolic, dar și motiv ul care a dus la întrunirea acestui Sinod.
Capitolul 15 este un punct de referință în întreaga narațiune a lui Luca, perspectiva lui
fiind una și teologică, nu doar geografică, motiv pentru care centrul narațiunii este deschiderea
propovăduirii E vanghelie i la neamuri, nu doar iudeilor, ci și păgânilor.
154 Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor Părinți la Faptele
Sfinților Apostoli, p. 70.
155 William MacDonald, Comentar la Noul Testament, p. 445.
56
„Consemnarea dezbaterii privind relația neamurilor cu Legea lui Moise constituie
centrul cărții Faptele Apostolilor atât din punct de vedere structural, cât și teologic. Din
momentul în care a demarat lucra rea creștină de evanghelizare a neevreilor care nu fuseseră
circumscriși, s -a ridicat și problema calității lor de membri ai bisericii”156.
a. Cauzele întrunirii Sinodului Apostolic
Evenimentul convertirii păgânului Corneliu , constituie un prim moment importa nt în ce
priveste propovăduirea E vangheliei tuturor neamurilor, nu doar evreilor. „Forma dublei
vedenii, care face posibilă întâlnirea Sfântului Petru cu centurionul, lasă deja să se înțeleagă că
Sfântul Luca vrea să arate că evenimentul este voit de Dumne zeu”157. Duhul Sfânt este cel care
determină și călăuzește pe Apostolul Petru în act ul convertiriii lui Corneliu ( F. Ap. 10, 19 ).
Duhul Sfânt îl determină să mear gă la Corneliu și să vestească E vanghelia ( F .Ap. 11, 12 ).
Vedenia feței de masă, înțeleasă pa rțial de Petru, se clarifică în casa lui Corneliu, când apostolul
afirmă: „Dumnezeu mi -a arătat ca pe nici un om să nu -l numesc spurcat s -au necurat” ( F.Ap.
10, 28 ).
„Adevărata semnificație a vedeniei a constat în faptul că Dumnezeu era pe cale să
desch idă ușa credinței pentru neamuri. Ca evreu, Petru îi privise dintotdeauna pe neevrei ca
fiind necurați, străini, venetici și oameni fără Dumnezeu. Dar acum Dumnezeu avea să
înfăptuiască o lucrare inedită. Neamurile (simbolizate de animalele și păsările nec urate din fața
de masă) aveau să primească Duhul Sfânt în același fel în care L -au primit deja iudeii (animalele
și păsările curate). Deosebirile de ordin național și religios aveau să dispară, toți credincioșii
adevărați în Domnul Iisus fiind una, la acel ași nivel al părtășiei creștine”158.
„În urma acestei experiențe iluminate, și a unor considerații abstracte, Sfântul Petru
înțelege ceea ce vrea Dumnezeu și care este destinația creștinismului: universalitatea ( cf. F .Ap.
10, 34 – 43 ). Neprevăzuta revărsa re a Duhului, interpretată ca o nouă Cincizecime, îl
constrânge pe apostol să se deschidă misiunii față de păgâni ( F .Ap. 10, 47 ). În fața criticilor
celor circumscriși, Sfântul Petru va aduce drept motivație ceea ce a înțeles din experiența făcută:
Dumne zeu i-a impus să depășească tabuurile separative dintre pur și impur ( cf. F .Ap. 11, 9 )”159.
156 Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Int roducere și comentariu , p. 258.
157 Constantin Preda, „Credința și viața Bisericii primare. O analiză a Faptelor Apostolilor”, în Studii Teologice ,
Seria a II –a, Anul LIV, nr. 1 – 2, 2002, p. 188.
158 William MacDonald, Comentar la Noul Testament, p. 432.
159 Constantin Preda, „Credința și vi ața Bisericii primare ”, p. 188
57
În această experiență a Sfântului Petru, Duhul Sfânt este cel care deschide mintea
apostolului, făcând astfel posibilă propovăduirea E vangheliei tuturor popoarelor. Misiun ea
Apostolilor este de a vesti E vanghelia tuturor neamurilor, iar convertirea lui Corneliu constituie
prima confruntare a E vangheliei cu spațiul păgân. Tot Duhul S fânt este cel care confirmă că
Evanghelia trebuie propovăduită și în rândul păgânilor, acest lucru putându -se remarca îndată
după vestirea acesteia la Corneliu, prin afirmația Apostolului Petru : „Si când am început eu să
vorbesc, Duhul Sfânt a căzut peste ei, ca și peste noi la început. Și mi -am adus aminte de
cuvântul Domnului, câ nd zi cea: Ioan a botezat cu apa; voi însî veț i boteza cu Du h Sfânt. Deci,
dacă Dumnezeu a dat lor același dar ca și nouă, acelora care au crezut î n Domnul I isus Hristos,
cine eram eu ca să -L pot opri pe Dumnezeu?” ( F.Ap. 11, 15 – 17 ), astfel putem vorbi despre
o nouă Cincizecime, petrecută în mod neașteptat.
Așadar, „vocea unanimă a iudeo -creștinilor arată o biserică pusă de acord asupra
recunoașterii lucrării dumnezeiești: Așadar și păgânilor le -a dat Dumnezeu pocăința spre viață
( F.Ap. 11, 18 ). Se poate înțele ge foarte bine din această scurtă sinteză a episodului lui Corneliu,
importanța acestuia în contextul narațiunii lucane. El constituie deznodământul cărții prin care
Biserica, dintr -o sectă iudaică cum era considerată, se deschide lumii păgâne și pregăteșt e opera
sa misionară pănă la marginile pământului.”160.
Al doilea moment important în vestirea evangheliei la neamuri, constituie
propovăduirea Sfântului Pavel. Biserica din Antiohia este prima Biserică deschisă neamurilor
din două motive: în primul rând „erau unii dintre ei, bărbați ciprieni ș i cireneni care, v enind
în Antiohia, vorbeau și că tre elini , binevestind pe Domnul Iisus. Și mâna Domnului era cu ei și
era mare numărul celor care au crezut și s -au întors la Domnul” ( F.Ap. 11, 20 – 21 ); iar în al
doilea rând, „în Antiohia, întâia oară , ucenicii s -au numit creștini” ( F.Ap. 11, 26 ). Tot în
Atiohia s -a întâlnit Barnaba cu Pavel ( F .Ap. 11, 22 – 26 ), această întâlnire pregătind prima
călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel, însoțit fiind de Barn aba. Duhul Sfânt este cel
care îi călăuzește pe cei doi ( F .Ap. 13, 2 ), misiunea lor printre păgânii fiind una plină de succes
și de o mare importanță pentru Biserică.
Astfel că, în prima călătorie misionară, „la Cipru proconsolul roman, Sergius Paulus, a
crezut mirat de învățătura Domnului ( F.Ap. 13, 12 ). La Antiohia Pisidiei, în fața rezistenței
iudeilor, Sfântul Pavel și Barnaba vor declara că se vor îndrepta spre păgâni, iar aceștia ca
răspuns își arătau bucuria lor și slăveau cuvântul lui Dumnezeu ( F.Ap. 13, 45 – 48 ). La Iconiu
o mare mulțime de Iudei și Greci au crezut ( F.Ap. 14, 1 ). La Listra misionarii vor propune
160 Constantin Preda, „Credi nța și viața Bisericii primare ”, pp. 188 – 189.
58
pentru prima dată o schemă catehetico -kerigmatică destinată păgânilor ( cf. F .Ap. 14, 15 – 17).
Și astfel că, la întoarcerea lor l a Antiohia, Saul și Barnaba vor putea arăta câte a făcut Dumnezeu
cu ei și că El le -a deschis păgânilor ușa credinței ( F.Ap. 14, 27 )”161.
Cele două lucrări misionare ale Sfinților Apostoli Petru și Pavel pregătesc întrunirea
Sinodului Apostolic din Ierusal im, unde se va lua decizia asupra modului în care păgânii sunt
convertiți la creștinism.
În ce privește opinia iudeilor asupra acestei probleme , aceștia nu sunt de acord ca
neevreiilor să nu li se ceară să păzească Legea evreiască, din două motive:
„Mai întâi, iudeilor le venea greu să creadă că neevreii puteau să fie mântuiți și să devină
membri ai poporului lui Dumnezeu fără a accepta cerințele Legii evreiești. ..
În al doilea rând, mai există o problemă: cum puteau creștinii iudei, care continuau să
trăiască după Legea evreiască, să aibă părtășie la masă cu neevreii care nu păzeau Legea și care,
prin urmare, erau necurați din punctul de vedere al ritualului. Mai mult decât atât, orice fel de
mâncare pe care ei îl ofereau prietenilor iudei era necurată. Această problemă era acutizată
atunci când biserica se întâlnea pentru frângerea pâinii”162.
Toate aceste probleme, nelămuriri, se vor dezbate la Sinodul Apostolic, unde se vor
găsi soluții la toate aceste întrebări ale evreilor.
b. Disputa legată de misiun ea printre neamuri ( F .Ap. 15, 1 – 12 )
„Și unii, coborându -se din Iudeea, învățau pe frați că: Dacă nu vă tăiați împrejur, după
rânduiala lui Moise, nu puteți să vă mântuiți. ( 1 ) Și făcându -se pentru ei împotrivire și discuție
nu puțină cu Pavel și Bar naba, au rânduit ca Pavel și Barnaba și alți câțiva dintre ei să se suie
la apostolii și la preoții din Ierusalim pentru această întrebare. ( 2 ) Deci ei, trimiși fiind de
Biserică, au trecut prin Fenicia și prin Samaria, istorisind despre convertirea neam urilor și
făceau tuturor fraților mare bucurie. ( 3 ) Și sosind ei la Ierusalim, au fost primiți de Biserică
și de apostoli și de preoți și au vestit câte a făcut Dumnezeu cu ei. ( 4 ) Dar unii din eresul
fariseilor, care trecuseră la credință, s -au ridica t zicând că trebuie să -i taie împrejur și să le
poruncească a păzi Legea lui Moise. ( 5 ) Și apostolii și preoții s -au adunat ca să cerceteze
despre acest cuvânt. ( 6 ) Și făcându -se multă vorbire, s -a sculat Petru și le -a zis: Bărbați frați,
voi știți că, din primele zile, Dumnezeu m -a ales între voi, ca prin gura mea neamurile să audă
161 Constantin Preda, „Credința și viața Bisericii pr imare ”, p. 189.
162 Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , p. 258.
59
cuvântul Evangheliei și să creadă. ( 7 ) Și Dumnezeu, Cel ce cunoaște inimile, le -a mărturisit,
dându -le Duhul Sfânt, ca și nouă. ( 8 ) Și nimic n -a deosebit între noi și ei , curățind inimile lor
prin credință. ( 9 ) Acum deci, de ce ispitiți pe Dumnezeu și vreți să puneți pe grumazul
ucenicilor un jug pe care nici părinții noștri, nici noi n -am putut să -l purtăm? ( 10 ) Ci prin
harul Domnului nostru Iisus Hristos, credem că ne vom mântui în același chip ca și aceia. ( 11
) Și a tăcut toată mulțimea și asculta pe Barnaba și pe Pavel, care istoriseau câte semne și
minuni a făcut Dumnezeu prin ei între neamuri. ( 12 ) ” ( F .Ap. 15, 1 – 12 ).
Dintr -u început este de subliniat fap tul că Luca arată că problemele amintite mai sus,
erau ridicate doar de un grup din Biserică, nu de toți membrii comunității creștine. Conv iețuirea
pașnică dintre evrei și neevrei, ce caracterizase Biserica din Antiohia, este întreruptă de venirea
unor cre știni din Iudeea care tulbură comunitatea, propagând ideea că fără respectarea Legii lui
Moise și fără tăiere împrejur nu se pot mântui neevreii.
„Mai întâi , trebuie să explicăm ce se înțelege prin această învățare . Acest cuvânt își are
locul fix în limba jul Noului Testament. Preluat din iudaism, el se referă la luarea deciziilor
didactice, cât și la transmiterea mai departe a tradițiilor ( despre credință ); concret: și la procesul
de învățare pe de rost de către ucenici a materialului predat de rabini… În Noul Testament, nouă
a fost referirea la învățătura dată de Iisus și la predicile Lui, care afost desigur absolut contrară
semnificației speciale a învățăturii în iudaism, anume: a preda cuiva Legea… Cu alte cuvinte:
cei veniți din Iudea nu și -au ex primat părerea personală, ci au venit cu pretenția că vorbe asc cu
autoritatea lui Dumnezeu și a Cuvântului Său”163.
Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei explică gestul acestui grup de creștini astfel:
„Vezi ispite și din lăuntru, și din afară! Și nu -i învățau oricum tăierea împrejur, ci ziceau: Fără
ea, nici a vă mâ ntui nu puteți! Lucru care era împotrivnic, căci dacă se t ăiau împrejur nu puteau
să se mâ ntuiască. Iar Pavel n -a zis: Că ce? Oare nu s unt eu vrednic de credință dintru atâ tea
semne? Ci s -a înduplecat să se suie pentru aceia. Dar cum zice atunci, întru epistola către
Galateni: „Nici nu m -am suit în Ierusalim către Apostolii cei mai -nainte de mine, nici nu le -am
arătat lor evanghelia mea" ( Galateni 17 -19 )? Întâi , că nu s -a suit de voia lui, ci s-a trimis de
către alții. Iar acolo nu s -a dus ca să se învețe, ci ca pe alții să -i plece și să -i încredințeze. Căci
el se ținea dintru început de această socoteală, pe care și Apostolii au întărit -o după acestea, că
adică nu se cade să se taie împrejur cei ce credeau ”164.
163 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor, p. 328.
164 Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor Părinți la Faptele
Sfinților Apostoli, p. 178.
60
Tot din această acțiune a acestui grup tulburător, mai cu seamă oprindu -ne asupra
învățăturii lor, observăm că aceștia și -au formulat cu multă pricepere și măiestrie învățătura,
întrucât tăierea împrejur, pentru evreu era cel mai importan t semn al Legământului din iudaism.
Actul tăierii împrejur a fost dat de Dumnezeu ca semn văzut al legământului dintre El și
patriarhul Avraam și urmașii lui. Așadar, creștinii proveniți dintre păgâni, pentru a ajunge la
mântuire trebuie mai întâi să resp ecte Legea Veche, altfel spus, creștinii proveniți dintre păgâni
trebuie mai întâi să fa că trecerea la poporul Isra el, prin tăiere împrejur și prin botez, doar așa
putând ajunge la mântuire. Biblistul Heinz -Werner Neudorfer explică această învățătură a
acestui grup venit din Iudeea, astfel: „Analizată bine, această cerere înseamnă: alipirea de Iisus
prin credință este numai o adunare interiudaică a bisericii curate sub auspiciul apropierii
Împărăției lui Dumnezeu. În cazul acesta, Iisus ar fost un personaj – desigur central! – al
iudaismului; dincolo de aceasta însă, moartea și învierea Sa nu ar fi avut nici o putere de
eliberare”165. „Adevărata E vanghelie a harului ne învață că Hristos a terminat lucrarea necesară
pentru mântuire prin moartea Sa pe cruce. To t ce trebuie un păcătos să facă este să -L primească
prin credință. În clipa în care au introdus în ecuație meritul omului sau faptele sale, nu mai este
o lucrare a harului. Sub domnia harului, totul depinde de Dumnezeu, și nu de oameni. Dacă
punem condiții , atunci nu mai este harul lui Dumnezeu, ci o datorie. Dar știm că mântuirea este
un dar”166.
Din versetul 2 vedem că Pavel și Barnaba s -au împotrivit acestui grup, știind că scopul
lor este acela de a condiționa universalitatea mântuirii. Părerea lor este f oarte importantă, de
aceea, ei merg la Ierusalim pentru a se alătura apostolilor, prezbiterilor și a da mărturie despre
activitatea lor printre păgâni. „Chestiunea era prea importantă pentru a se lua o hotărâre la nivel
local, mai ales că biserica din Ieru salim argumentase împotriva circumciziei. Astfe l s-a decis
trimiterea unei dele gații pentru a se întâlni cu apostolii și prezbiterii ca re erau acum priviți ca
și conducători ai bisericii. Călătorii au folosit prilejul ca să informeze grupurile creștine înt âlnite
în drumul lor spre Ierusalim despre progresul Evangheliei printre neamuri”167.
Bucuria fraților exprimată în versetul 3 este compusă din două motive: creștinii din
Fenicia și Samaria se bucură dat orită succesului propovăduirii E vangheliei, dar totoda tă această
bucurie implică faptul că și Bisericile din aceste zone pe care Pavel și Barnaba le străbat în
drumul spre Ierusalim, au aceeași atitudine față de tăierea împrejur ca și cei doi.
165 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apost olilor, p. 329.
166 William MacDonald, Comentar la Noul Testament, p. 446.
167 Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , p. 264.
61
Cei doi apostoli, Pavel și Barnaba, ajungând la Ierusalim au fost primiți de toată
Biserica, de unde rezultă interesul B isericii față de propovăduirea E vangheliei printre neamuri.
Pavel și Barnaba sunt chemați să dea mărturie despre propovăduirea lor, a rătând că ei au vestit
aceeași E vanghelie, pe care și apostolii au ve stit-o iudeilor ( v. 4 ). „Accentul este pus pe tot
ceea ce făcuse Dumnezeu : convertirea neevreilor Îi este atribuită Lui, iar implicația este că ce
s-a înfăptuit cu binecuvântarea Lui s -a produs în acord cu voia Sa”168.
După ce Pavel și Barnaba au dat mărt urie despre cele ce au făcut în călătoria misionară,
nu a întârziat să apară nici părerea contrară. Astfel că, o parte dintre farisei s -au ridicat susținând
importanța păzirii Legii lui Moise ( v. 5 ). Aceasta acțiune a acuzatorilor poate fi interpretată
astfel: „ Nu credincioșii din „neamuri" cereau să se taie împrejur și să facă celelalte lucruri
trupești ale Legii, ci credincioșii din Iudeea . Pe care, ca pe niște cugetători ai Legii celei vechi,
ucenicii nu i -au primit, măcar că ei înșiși erau din tăierea împrejur. Căci nu a lor voie căutau să
și-o întărească, ci pe aceea folositoare de obște ”169.
Din versetul 6 reiese că apostolii și preoții s -au adunat ca să cerceteze cele afirmate de
farisei. Deși în acest verset sunt menționați numai apostolii și preoții , ceea ce denotă că Sinodul
a fost compus doar din apostoli și preoți, trebuie menționat ca versetul 12 este cel care indică
faptul că întreaga Biserică a fost de față la dezbatere.
„Întâlnirea a început cu discuții libere, pe care Luca nu le amintește, de și ar fi fost
interesant să avem o declarație privind punctul de vedere al legaliștilor și argumentele pe care
se bazau ei. Totuși, ceea ce a contat cel mai mult până la urmă a fost părerea lui Petru și Iacov”170
( v. 7 ) . În continuare, Petru este cel care se ridică, și dă mărturie din experiența lui misionară.
Această cuvântare se poate diviza în două părți: prima parte versetele 7 – 9 în care apostolul le
amintește despre experiența cu privire la propovăduirea evangheliei în rândul păgânilor; iar
partea a doua versetele 10 – 11, prin care Petru accentuează importanța „harului Domnului
nostru Iisus Hristos” ( v. 11 ).
Prin intervenția sa, Petru, face cunoscută lucrarea Duhului Sfânt în rândul păgânilor,
apelând la experiența sa în convertirea păgânului Corn eliu. „Petru se pune acum în fruntea
mișcării declanșate în Antiohia și indică – în primul rând – spre faptul că aceasta este de fapt o
problemă foarte veche, care – în al doilea rând – a fost confirmată de Dumnezeu Însuși prin
revărsarea Duhului Sfânt peste neamuri ( F .Ap. 10, 44 ). De aceea nu ar trebui – în al treilea
168 Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , p. 265.
169 Teofilact Arhiepiscopul Bulgari ei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor Părinți la Faptele
Sfinților Apostoli, p. 179.
170 Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , p. 265.
62
rând – împovărați creștinii dintre neamuri cu o ipotecă , pe care deja nici iudeii nu au putut s -o
plătească ( v. 10 ). Prin aceasta, Petru a prezentat două idei: că această hotărâre es te hotărârea
lui Dumnezeu ( vv. 7 – 8 ) și că nu exteriorul este decisiv ( anume apartenența la poporul Israel ,
tăierea împrejur ), ci interiorul, inima , care conform gândirii biblice este instanța centrală de
decizie a omului ( vv. 8 – 9 )”171. Cu alte cuvi nte, Dumneze a dat creștinilor proveniți dintre
păgâni, același dar al Duhului pe care îl oferise și evreilor. Dumnezeu este cel care cunoaște
inima fiecăruia ( v. 8 ), Dumnezeu nu caută la fața omului, ci la inima lui, de aceea El trimite
Duhul Sfânt, car e curățește inimile ( v. 9 ), atât asupra evreilor, cât și asupra neevreilor.
În partea a doua a expunerii sale ( vv. 10 – 11 ), accentul Apostolului Petru cade pe
Legea mozaică, aceasta fiind înlocuită de Iisus Hristos ( v. 10 ), însă apostolul subliniaz ă și
importanța harului lui Iisus Hristos ( v. 11 ). Asupra acestor spuse ale Sfântului Petru, voi cita
pe Sfântul Teofilact, explicația lui fiind foarte clară și cuprinzăto are: „Cu adevărat,
însărcinătoare era Legea celor dintru Israil, și o mărturisesc a ceasta și ucenicii. Și însuși
Mântui torul ne -a învățat aceasta: „Veniți către Mine, toți cei osteniți și însărcinați, și Eu vă voi
odihni pe voi. […] căci jugul Meu e blâ nd și sarcina Mea e ușoară!" ( Matei 11, 28, 30 ),
„osteniți și însărcinați" arătâ ndu-i pe cei de sub Lege. Și S -a numit pe Sine „blând", fiindcă
Legea nu avea blâ ndețe172. Asemenea este cu vântul acela: „în dar su nteți mâ ntuiți, prin
credință, și aceasta nu de la sinevă; darul e al lui Dumnezeu" ( Efeseni 2, 8 ). Deci înainte
Legea îi mântu ia pe cei ce le -ar fi păzit pe toate ale e i, iar acum darul Domnului îi mâ ntuieșt e
și fără de păzirea viețuirii (trupești) după Lege, prin credință”173174.
171 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor, p. 334.
172 Legea cea veche er a atît de aspră fiind dată unor oameni trupești, al căror suflet era învîrtoșat și nu puteau
ajunge la pocăință decît prin cele mai înfricoșate pedepse (și de multe ori nici atunci). Dimpotrivă, legea darului
evangheliei este blîndă pentru că s -a dat oamen ilor duhovnicești, care se pot ridica din păcat prin căință, prin
osîndire de sine în cuget . „Căci Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu" (lezechil
18:23). ( Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei )
173 „Adică fără păzirea tăier ii împrejur, a curățirilor, a jertfelor, a opririi de la anume mîncări și așa mai departe.
Căci Legea lui Moisi a rămas lucrătoare în ce privește poruncile ei morale, care sînt de fapt ale legii firești, avîndu –
le și păgînii. Despre acestea scria Pavel Rom anilor: „Și știm că, toate cîte zice Legea, le zice celor ce sînt în Lege,
ca toată gura să se astupe și sub judecata lui Dumnezeu să se facă toată lumea. Pentru că, din faptele Legii, nu se
va îndrepta nici un trup" {Romani 3:19). Stih pe care fericitul T eodorit îl tîlcuiește așa: „Unele lucruri din Legea
lui Moisi se potriveau cunoștinței firii, precum: «Să nu prea -curvești!», «Să nu ucizi!», «Să nu furi!», «Să nu
mărturisești minciună asupra aproapelui tău!», «Cinstește pe tatăl tău și pe maica ta!», și cîte ca acestea. Căci și
cei ce nu au primit Legea știau că fiecare din acestea îl face pe om vinovat de mustrări și chiar de munci. Iar pe
altele le -a hotărît Puitorul de Lege ca fiind potrivite numai Iudeilor din vremea aceea – precum tăierea împrejur,
ținerea sîmbetei, jertfele și cele ca acestea – care sînt închipuiri ale altor lucruri. Dar numai împlinirea acestora nu
e destul a -1 arăta drept pe cel împărtășit de ele, și de aceea a zis și dumnezeiescul Apostol că, «din faptele Legii,
nu se va îndrepta nici un trup înaintea lui Dumnezeu»" (în subînsemnările tîlcuirii Sfințitului Teofilact la epistolele
lui Pavel”. ( Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei )
174 Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor Părinți la F aptele
Sfinților Apostoli, p. 181.
63
Harul Domnului nostru Iisus Hristos, este cel care leagă pe creștinii iudei de creștinii
proveniți dint re alte neamuri , așa cum afirmă Apostolul Petru ( v. 11 ) că prin Harul lui Hristos
ne vom mântui toți.
Versetul 11 reprezintă concluzia la care Sfântul Petru a ajuns în urma experienței sale
în propovăduirea evangheliei. „E demnă de remarcat decizia fina lă luată de Petru. El și -a
exprimat convingerea profundă că prin harul Domnului Iisus ( și nu prin păzirea legii! ) noi (
iudeii ) suntem mântuiți în același fel ca și ei ( neamurile ). Poate că unii s -ar fi așteptat ca
Petru, ca iudeu, să spună că neamuri le vor fi mântuite în același fel ca iudeii. Dar aici vedem
cum harul triumfă peste deosebirile de ordin etnic”175.
Cuvântarea lui Petru liniștește opoziția ( v. 12 ), cei prezenți pregătindu -se să asculte
raportul lui Pavel și Barnaba, în care ei au arătat purtarea de grijă a lui Dumnezeu în misiunea
lor de propovă duire a evangheliei la neamuri. Relatarea lui Pavel are rolul de a pune pe aceeași
treaptă experiența sa misionară cu cea a lui Petru, ambii arătând că evanghelia nu este destinată
numai iudeilor, ci și păgânilor, întrucât mântuirea înfătptuită de Hristos este universală, toți sunt
chemați la credința în Învierea lui Hristos, la dobândirea vieții veșnice. Istorisirea semnelor și
minunilor făcute de Dumnezeu cu ei ( Pavel și Barnaba ) în activitatea misionară ( v. 12 ) , vin
ca argument, care întăresc mărturisirea Sfântului Petru și experiența sa.
c. Hotărârea Sinodului cu privire la princip iile misiunii printre neamuri
(F.Ap. 15, 13 – 35)
„Și după ce au tăcut ei, a răspuns Iacob, zicând: Bărbați frați , ascultați -mă! ( 13 )
Simon a istorisit cum de la început a avut grijă Dumnezeu să ia dintre neamuri un popor pentru
numele Său. ( 14 ) Și cu aceasta se potrivesc cuvintele proorocilor, precum este scris: ( 15 )
«După acestea Mă voi întoarce și voi ridica iarăși cortul cel căzut al lui David și cele distruse
ale lui iarăși le voi zidi și -l voi îndrepta, ( 16 ) Ca să -L caute pe Domnul ceilalți oameni și toate
neamurile peste care s -a chemat numele Meu asupra lor, zice Domnul, Cel ce a făcut acestea».
( 17 ) Lui Dumnezeu Îi sunt cunoscute din veac lucrurile Lui. ( 18 ) De aceea eu socotesc să nu
tulburăm pe cei ce, dintre neamuri, se întorc la Dumnezeu, ( 19 ) Ci să le scriem să se ferească
de întinările idolilor și de desfrâu și de ( animale ) sugrumate și de sânge. ( 20 ) Căci Moise are
din timpuri vechi prin toate cetățile propovăduitorii săi, fiind citit în sinagogi în fiecare
sâmbătă. ( 21 ) Atunci apostolii și preoții, cu toată Biserica, au hotărât să aleagă bărbați dintre
175 William MacDonald, Comentar la Noul Testament, p. 447.
64
ei și să -i trimită la Antiohia, c u Pavel și cu Barnaba: pe Iuda cel numit Barsaba, și pe Sila,
bărbați cu vază între frați. ( 22 ) Scriind prin mâinile lor acestea: Apostolii și preoții și frații,
fraților dintre neamuri, care sunt în Antiohia și în Siria și în Cilicia, salutare! ( 23 ) D eoarece
am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v -au tulburat cu vorbele
lor și au răvășit sufletele voastre, zicând că trebuie să vă tăiați împrejur și să păziți legea, ( 24
) Noi am hotărât, adunați într -un gând, ca să trimi tem la voi bărbați aleși, împreună cu iubiții
noștri Barnaba și Pavel, ( 25 ) Oameni care și -au pus sufletele lor pentru numele Domnului
nostru Iisus Hristos. ( 26 ) Drept aceea, am trimis pe Iuda și pe Sila, care vă vor vesti și ei, cu
cuvântul, aceleași lucruri. ( 27 ) Pentru că, părutu -s-a Duhului Sfânt și nouă, să nu vi se pună
nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: ( 28 ) Să vă feriți de cele jertfite idolilor
și de sânge și de ( animale ) sugrumate și de desfrâu, de care păzindu -vă, bine veți face. Fiți
sănătoși! ( 29 ) Deci cei trimiși au coborât la Antiohia și, adunând mulțimea, au predat
scrisoarea. ( 30 ) Și citind -o s-au bucurat pentru mângâiere. ( 31 ) Iar Iuda și cu Sila, fiind și
ei prooroci, au mângâiat prin multe cuvântări p e frați și i -au întărit. ( 32 ) Și petrecând un
timp, au fost trimiși cu pace de către frați la apostoli. ( 33 ) Iar Sila s -a hotărât să rămână
acolo, și Iuda a plecat singur la Ierusalim. ( 34 ) Iar Pavel și Barnaba petreceau în Antiohia,
învățând și bine vestind, împreună cu mulți alții , cuvântul Domnului. ( 35 )”. ( F.Ap. 15, 1 – 35)
În prima parte a Sinodului ( F .Ap. 15, 1 – 12 ) am putut observa unitatea credinței, în
expunerea lui Petru, care aduce mărturie experiența sa, precum și în relatarea semnelo r și
minunilor întâmplate de -a lungul primei călătorii misionare a lui Pavel și Barnaba. După
terminarea acestor cuvântări, urmează Iacov, care ia cuvântul în calitatea sa de conducător a
Bisericii din Ierusalim. Iacov, fratele Domnului ( Mt. 12, 46 – 47; In. 7, 5 ), este menționat în
Fapte 12, 7 drept conducător al Bisericii. „De la plecarea lui Petru, el a fost conducătorul
necontestat al bisericii; s -a bucurat însă de un respect atât de mare din partea iudeilor pentru
cucernicia lui, încât a primit pore cla de cel neprihănit . Printr -un act personal de răzbunare, mare
preot Ana II a pus să fie ucis cu pietre în jurul anului 62 d. Hr.”176.
Iacov, face referire la mărturisirea lui Petru, punând accentul că ceea ce Petru săvârșise
nu era altceva decât o împlini re a profeției. Iacov, folosește numele evreiesc al lui Petru,
numindu -l Simon. Sfântul Teofilact afirmă acest Simon la care face referire Iacov este defapt
„Simeon, cel ce întru Evanghelia lui Luca proorocise: Acum, slobozește pe robul Tău, Stăpâne!
176 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor, p. 339.
65
( Lc. 2, 29 )”177. Însă urmărind firul desfășurării Sinodului Apostolic, ( vv. 1 – 13 ) este lesne
de înțeles că Iacov se referă la Apostolul Petru, căci acesta numai cât a terminat de expus opinia
și experienț a sa cu privire la răspândirea E vangheliei în spați ul păgân.
Iacov afirmă că „Dumnezeu a avut grijă să ia dintre neamuri un popor pentru numele
Său” ( v. 14 ). „Paradoxul inerent dat de contrastul dintre neamuri ( sau națiuni ) și popor este
izbitor, de vreme ce al doilea termen era folosit de evrei pentru a se defini ca popor al lui
Dumnezeu în contrast cu neamurile. Acum se insistă asupra faptului că poporul lui Dumnezeu
include și neamurile. Dacă în Vechiul Testament poporul lui Dumnezeu era Israel, și nu
neamurile ( Ies. 19, 5; 23, 22; Deut. 7, 6; 14, 2 ; 26, 18 – 19 ), acum ele sunt incluse. De altfel,
ceea ce se întâmplase era în conformitate cu profeția”178.
În continuarea cuvântului său, Iacov citează pe profetul Amos ( Amos 9, 11 – 12 ), care
anticipează pe Hristos care va domni peste David, iar neamu rile Îl vor căuta ( vv. 16 – 17 ).
„Iacov a considerat că prin evenimentele din vremea sa Dumneze le cerceta pe neamuri, această
cercetare fiind în perfectă armonie cu prezicerea lui Amos – respectiv cercetarea neamurilor ce
va avea loc când Hristos Se va întoarce ca Rege. Cele două evenimente se află în raport de
acord, deși nu sunt identice”179. William MacDonald împarte această profeție în 3 părți indicând
ordine evenimentelor despre care se vorbște în profeție. Astfel că, ordinea evenimentelor este
următo area: „1. Scoaterea din rândul neamurilor a unui popor pentru numele Său ( v. 14 ) în
timpul actualei epoci a Harului. 2. Restaurarea rămășiței credinciose din cadrul poporului Israel,
ce va avea loc la a doua venire a lui Hristos ( v. 16 ). 3. Mântuirea n ațiunilor ne -evreiești, ce va
avea loc după restaurarea Israelului ( v. 17 ). Acestea sunt națiunile cuprinse în sintagma: toate
neamurile peste care este chemat numele Meu”180.
Profeția din Amos 9, 11 – 12 vorbește despre modul în care Dumneze va ridica din nou
cortul lui David și va zidi cele distruse ale lui, astfel încât neamurile vor căuta din nou pe
Domnul. „Refacerea cortului trebuie înțeleasă ca o r eferire la ridicarea Bisericii, noul loc de
închinare care înlocuia Templul. Biserica este, așadar, mijl ocul prin care neevreii pot să -L
cunoască pe Domnul; numele lui Dumnezeu ar avea legătură cu întrebuințarea lui în contextul
botezului… Formularea a fost influențată de expresii din Ieremia 12, 15 ( Mă voi întoarce ) și
din Isaia 45, 21 ( lucruri cunoscu te din vechime )”181.
177 Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor Părinți la Faptel e
Sfinților Apostoli, p. 182
178 Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu , pp. 267 – 268.
179 William MacDonald, Comentar la Noul Testament, p. 447.
180 William MacDonald, Comentar la Noul Testament, p. 447.
181 Howard Marshall, Faptele Apo stolilor. Introducere și comentariu, p. 268.
66
Este de menționat faptul că există unele diferențe între textul din Vechiul Testament al
profetului Amos și citarea pe care Iacov o face. Textul ebraic se referă la restaurarea poporului
lui David , precum și la cucerirea unor națiuni păgâne. Această diferență se datorează faptului
că, Iacov citează în limba greacă pasajul din Amos, dându -i o nouă interpretare raportată la
contextul actual, astfel că profeția lui Amos apare sub o ușoară modificare în F .Ap. 15, 16 – 17.
Prin expunerea ac estei profeții, Iacov dorește s ă atragă atenția că Dumnezeu este cel
care cheamă pe neamuri, iar neamurile sunt cele care caută pe Dumnezeu, de aceea nu este bine
a tulbura neamurile prin încercarea de a le impune Legea lui Moise, căci făcând aceasta ei ar
putea fi potrivnici voii lui Dumnezeu. Această concluzie la care a ajuns Iacov, este prezentată
de Luca în versetele 18 și 19. „Subiectul pare a fi că Dumnezeu face ceva nou prin ridicarea
bisericii; este un eveniment al zilele din urmă și, prin urmare, r egulile vechi ale religie evreiești
nu se mai aplică: Dumnezeu Își formează un popor din neevrei, și nimic din text nu sugerează
că ei trebuie să fie evrei ca să devină poporul lui Dumnezeu”182.
Astfel că, nu există nici un fel de condiție de a fi creștin, nu e nevoie de Legea lui Moise,
ci doar de credința în Iisus Hristos. Cu toate acestea, Iacov recomandă creștinilor proveniți
dintre păgâni, să se ferească de patru lucruri: întinările idolilor, desfrâu, animale sugrumate și
de sânge ( v. 20 ).
În primul rând se interzice consumarea cărnii ce a fost jertfită idolilor , deoarece ceastă
practică era o jignire adusă lui Dumnezeu. „Dacă cedincioșii dintre neamuri ar fi continuat să
consume aceste alimente, frații lor evrei ar fi acut motrive să se întrebe dacă ei s-au lepădat cu
adevarat de idoli. Deși creștinilor dintre neamuri s -ar putea să li se îngăduie să mănânce
asemenea alimente, lucrul acesta ar putea constitui o piatră de poticnire pentru frații evrei slabi,
ceea ce înseamnă că ar fi o faptă greșită”183.
În al doilea rând, se interzice desfrânarea ( Lev. 18 ) . „Acesta era păcatul cel mai frecvent
întâlnit în rândurile neamurilor. Prin urmare, era de o importanță capitală ca Iacov să includă
acest lucru în seria celorlalte lucruri amintite de el. Nicăieri î n Biblie nu găsim nici un loc în
care să se abroge porunca de a ne feri de imortalitate sexuală, ci porunca aceasta are o
valabilitate universală, pentru toate veacurile”184. De menționat este faptul că această poruncă
are în vedere și interzicerea căsătorii lor între rude ( Lev. 18, 6 – 18 ), dar și adulterul și
perversitățile sexuale ( Lev. 18, 19 – 23 ). Scopul acestei legi este acela de a ocroti neamul
omenesc, și de a avea o anumită conduită în ce privește înmulțirea neamului.
182 Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu, p. 269.
183 William MacDonald, Comentar la Noul Testament, p. 448.
184 William MacDonald, Comentar la Noul Testament, p. 448.
67
În al treilea rând, este rec omandat ferirea de animale sugrumate ( Lev. 17, 13 – 16 ).
„Metoda de sacrificare prin tăiere este o consecință a interzicerii consumării sângelui. Pentru
iudeu, coșer este numai acea carne care provine de la sacrificarea unui animal prin tăierea arterei
jugulare și prin scurgerea ulterioară a sângelui. Numai așa se poate obțin e îndepărtarea masivă
a sângelui”185. Mai explicit spus, era interzisă consumarea cărnii unor animale care erau
sacrificate prin sugrumare. Această metodă de sacrificare făcea ca sângel e animalului respectiv
să rămână în carne. Această poruncă o întâlnim pentru prima dată în Facere 9, 4, fiind un
Legământ încheiat de Dumnzeu cu Noe. Acest legământ rămâne și astăzi valabil pentru creștini.
În al patrulea rând este interzis consumarea sân gelui animalului sacrificat ( Lev. 17, 10
– 12 ). „Sângele de animal și de om a avut deja întotdeauna un anumit efect asupra oamenilor,
până la scrierea sau semnarea cu sânge. În unele culte se pleacă de la premisa că îngurgitarea
sângelui sau udarea cu sâ nge ar întări forțele omului sau l -ar face invulnerabil. În cadrul de
influență al Vechiului Testament, sângele este dezbrăcat de orice semnificație magică. În
schimb, în cultul vechi testamental, sângele ocupă un loc decisiv ca mijloc de ispășire. Sângele
animalului era vărsat în locul omului care se făcuse vinovat de un păcat”186.
Mergând mai departe cu comentariul nostru, versetul 21 ne explică aceste interziceri pe
care Iacov le propune. Astfel că, prin versetul 21 înțelegem că în fiecare oraș erau evrei care
erau învățați că este greșit a face lucrurile pe care I acov le anunțase în versetul 20, iar dorința
Bisericii este aceea de viețui în bună înțelegere creștinii proveniți dintre păgâni cu creștinii
proveniți dintre iudei.
Versetul 22 ne arată că pri n cele afirmate de la început și până în acest moment s -a luat
hotărârea că neamurile nu trebuie să fie tăiate împrejur pentru a se putea mântui, întrucât pentru
a deveni creștin este importantă credința în Hristos, nu respectarea Legii lui Moise, căci în
Hristos se cuprind toate. Cu această hotărâre luată, era acum necesar a informa Biserica din
Antiohia asupra celor discutate la Sinod. Versetul 22 ne arată că cei prezenți la Sinod , apostolii,
preoții, cu toată Biserica au hotărât să desemneze pe „Iuda cel numit Barsaba, și pe Sila” ( v.
22 ) să însoțească pe Pavel și Barnaba la Antiohia, pentru o comunica Bisericii hotărârea luată
la Ierusalim. Desigur, această hotărâre a fost așternută în scris, iar conținutul scrisorii este
cuprins în versetele 23 – 29, asupra cărora mă voi opri în continuare.
Prima parte a scrisorii ( v. 23 ) conține enumerarea destinatarilor scrisorii și salutul
adresat lor.
185 Heinz -Werner Neudorf er, Faptele Apostolilor, pp. 340 – 341.
186 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor , p. 340.
68
„Scrisoarea pe care Luca o reproduce urmează modelul standard din secolul I, un
exemplu familiar în acest sens sunt scrisorile lui Pavel. În timp ce Pavel folosește o formulă
creștinizată de salut în introducere și încheiere, aici este păstrat tiparul secular obișnuit.
Scrisoarea a fost trimisă în numele apostolilor și prezbiterilor bisericii din Ierusalim. Ei le scriu
cu autoritate fraților creștini; în acest stadiu, biserica din Ierusalim avea încă autoritate de a le
spune altor biserici ce să facă, fără îndoială fiindcă era condusă de apostoli. Destinatarii erau
creștinii din Antiohia, Siria, și Cilicia. Antiohi a era capitala provinciei romane a Siriei și, până
în anul 72 d. Hr., partea de răsărit a Ciliciei era admnisitrată de Siria”187.
A doua parte a scrisorii cuprinde cauzele care au dus la întrunirea Sinodului, arătând
prin aceasta, că subiectul abordat este i mportant, el neputând fi discutat la nivel loc al, ci doar
printr -o întrunire a Bisericii, întrucât chestiunea discutată privea toate Bisericile, nu doar o
anumit Biserică, dintr -o anumită regiune. „Cei din Ierusalim pun însă preț pe faptul că nu ei au
fost oamenii care au produs din umbră incidentul: cei veniți în Antiohia nu au acționat din
însărcinarea lor. În privința tulburării grave produse s -a decis cu un gând să se trimită o delegație
la Antiohia, care să clarifice problema”188.
În verersetul 25, prin expresia „noi am hotărât” putem observa tonul ferm și autoritar
al scrisorii, iar prin menționarea lui Pavel și a lui Barnaba, se observă încrederea deplină pe
care Biserica o are față de aceștia doi.
Prin expresia „și-au pus sufletele lor pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos” (
v. 26 ) se arată aprecierea pe care Biserica o are față de Pavel și Barnaba, căci aceștia cu toată
dăruirea, și din toată inima și -au dedicat viața pentru a propovădui evanghelia la neamuri ( a se
vedea cele trei călătorii misionare ale Sfântul Apostol Pavel ). Alături de Pavel și Barnaba mai
sunt menționați Iuda și Sila, aceștia vin ca să întărească mărturisirea primilor doi, și să dea
mărturie despre cele discutate la Sinod.
Este de remarcat faptul că Biserica nu își atr ibuie hotărârea luată ca aparținându -i în
totalitatea, ci hotărârea luată de Biserică este inspirată de Duhul Sfânt, căci se zice: „părutu -s-
a Duhului Sfânt și nouă” ( v. 28 ). Astfel, putem observa că Duhul Sfânt este îndrumătorul
Bisericii în deciziile ș i acțiunile ei. „Hotărârea inspirată de Duhul este expusă în termenii unui
minimum de cerințe aplicabile bisericii. Aceasta înseamnă că accentul este pus pe faptul că nu
se cere mai mult decât regulile enunțate; nu este solicitată sau impusă nicio supunere generală
față de Legea evreiască sau față de ritualul circumciziei ( v. 28 ). Mai mult, se recunoaște că
ceea ce se cere e o povară, chiar dacă una necesară, purtată de dragul armoniei dintre iudei și
187 Howard Marshall, Faptele Apostolilor. Introducere și comentariu, p. 271.
188 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor , p. 343.
69
neevrei. Cerințele ( v. 29 ) sunt cele cu care citito rul este deja familiarizat din versetul 20, deși
apare o ușoară schimbare a ordinii”189.
Scrisoarea se încheie cu o scurtă întărire și încurajare, de a se respecta cele menționate,
și cu salutul specific și scrisorilor pauline ( v. 29 ).
Odată ajunși în A ntiohia, este chemată întreaga Biserică pentru a auzi cele hotărâte la
Ierusalim de către Apostoli ( v. 30 ), „și citind -o, s-au bucurat pentru mângâiere” ( v. 31 ).
Bucuria creștinilor este firească, întrucât prin cele hotărâte de Apostoli, ei au fost în tăriți în
viața lor de creștini.
În ce privește practica aceasta, de a înmâna scrisoarea Bisericii, și de a o citi în public,
trebuie să facem unele remarci: „Putem să ne imaginăm liniștit că și celelalte scrisori ale Noului
Testament au fost citite la fe l în fața adunării bisericii. Aceasta exclude din start unele speculații
că textul scrisorii ar fi fost mai târziu schimbat cu o anumită intenție. De îndată ce o scrisoare
era citită în public în biserică, nu mai exista nici o posibilitate de manipulare. A cum se mai
putea numai interpreta, nu însă și corecta. În plus, mai trebuie plecat de la premisa că originalul
scrisorii era păstrat cu mare atenție de biserică”190.
Versetul 32 ne aduce o nouă precizare cu privire la Iuda și Sila, aceștia fiind și prooroci.
Este din nou menționat faptul că rolul lor să mângâie prin cuvântări pe frați și să -i întărească.
„Activitatea lor este menționată aici ca fiind îndemnarea și întărirea. Ambele ne duc în
domeniul lucrării de consiliere spirituală. Nu apare nici un element specific oracolelor. În mod
sigur, din această îndemnare și întărire a făcut parte și ajutorul dat creștinilor încă tineri în
credință, ca să cunoască mai bine tradiția despre Iisus și Vechiul Testament”191. După
închei erea misiunii lor, au fost trimiși la apostoli, însă Sila se hotărește să rămână , iar Iuda
pleacă singur spre Ierusalim ( vv. 33 – 34 ).
„Iar Pavel și Barnaba petreceau în Antiohia , învățând și binevestind, împre ună cu mulți
alții cuvântul Domnului.” ( v. 35 ). Din acest verset ne dăm seama că propovăduirea
Evangheliei continuă, viața spirituală a Antiohiei este în creștere, iar de acest lucru se îngrijește
Pavel și Barnaba. „Mulți au colaborat la această lucrare. Aceasta ne arată voința ancorată adânc
în biserică de a face misiune în jurul lo r. Biserica din Antiohia a fost o adevărată biserică
misionară! Nu degeaba a devenit ea biserica -mamă a primilor doi pionieri misionari din istoria
bisericii”192.
189 Howard Marshall, Faptele Apos tolilor. Introducere și comentariu, pp. 271 – 272.
190 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor , p. 344.
191 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor , p. 345.
192 Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor , pp. 345 – 346.
70
În concluzie, Sinodul Apostolic a fost prima adunare importantă din istoria Bisericii, în
care apostolii s -au adunat să se sfătuiască asupra unor probleme iscate în cadrul Bisericii, și
pentru a le soluționa. Hotărârea luată de ei, este sub oblăduirea Duhului Sfânt. Sinodul
Apostolic est e cel care definește metoda, felul în care se face încreștinare a neamurilor. Aceștia
nu sunt nevoiți să păzească Legea lui Moise, circumc izia, ci pentru a fi creștin trebuie să crezi
și să te botezi în numele lui Iisus Hristos.
„Este de menționat și de reținut că problema neobligativității Legii mozaice pentru
crești nii proveniți din rândurile neamurilor politeiste – ridicată în zelul deviat al iudaizanților –
a fost soluționată pe cale sinodală și nu ex cathedra . Procedura urmată în această situație – ca
și formula părutu -s-a Duhului Sfânt și nouă ( v. 28 ) – s-au pe rpetuat până în zilele noastre în
practica Bisericii creștine răsăritene”193.
193 Pr. Prof. Grigorie Marcu, „Ide ea de sinodalitate și prioritate apostolică în Noul Testament”, în Studii Teologice ,
Seria a II – a, Anul XXVI, nr. 7 – 8, București 1974, p. 532.
71
Concluzii
1. Predicile Sfinților Apostoli au fost predici misionare. Cuvântările Sfântului Apostol
Petru urmăreau încredințarea iud eilor și păgânilor la cuvâ ntul E vangheliei. Mesajul predicii este
unul bine structurat, adaptat împrejurărilor în care a fost rostit, auditoriului și culturii acestuia.
Structura cuvântărilor este: o scurtă introducere adaptată împrejurilor și publicului, o trimitere
la activitate a publi că a lui Iisus, modul în care a murit pe cruce, anunțarea Învierii Sale,
explicarea Învierii lui Iisus pe baza Scripturii cu argumente din profeții Vechiului Testament,
iar în final era invitația la pocăință, urmată credința în Învierea lui Hristos, iertarea păcatelor și
în cele din urmă botezul.
2. Cuvântarea Sfântului Petru la alegerea noului Apostol, Matia, ( F .Ap. 1, 16 – 28 )
este concisă și adaptată momentului, cuprinzând propunerea de a se completa numărul de
doisprezece apostoli. Acesta treb uia să fie în primul rând martor al Învierii lui Hristos. Această
cuvântarea cuprinde evenimentele importante din viața lui Iisus de la botezul lui Iisus până la
înălțarea Sa la cer. Alegerea noului apostol s -a făcut prin tragere la sorți, ceea ce denotă c ă
Dumnezeu este Cel care alege înlocuitor pentru Iuda, care s -a lepădat.
3. Prima cuvântare misionară, este cea rostită de Apostol ul Petru în ziua Cincizecimii
(F.Ap. 2, 14 – 41 ). Forma ei este asemenea unei omilii, împărțindu -se în patru părți: 1.
Interp retarea evenimentului de la Cincizecime, unde Apostolul explică celor de față că cele ce
ei le văd, cele ce se petrec sunt de la Dumnezeu, aducând argument pe proorocul Ioil care
vorbește despre venirea Duhului Sfânt; 2. Mărturia despre Iisus și Învierea S a, unde accentuează
faptul că Iisus este Mesia cel despre care profeții Vechiului Testament au vorbit; 3. Mărturia
despre Învierea și Înălțarea Domnului, arătând că Dumnezeu a înviat pe Fiul Său a treia zi, iar
ei Apostolii sunt primii martori ai Învierii, iar în continuare vorbind despre Înălțarea Domnului,
Apostolul Petru folosește ca argument pe regele David, care mai dinainte a vorbit despre
acestea; 4. Chemarea la pocăință, invitând astfel poporul iudeu să accepte că Iisus Hristos este
Fiul lui Dumneze u, cel ce a venit să mântuiască pe om, iar această acceptare se face prin
pocăință, credință și botezul în numele lui Iisus.
4. Cuvântarea lui Petru rostită cu prilejul vindecării ologului ( F .Ap. 3, 11 – 26 ), ne
scoate în evidență faptul că prin credința în Dumnezeu se pot întampla minuni, vindecarea
ologului nu a fost săvâșită cu puterea Apostolilor, ci cu puterea lui Iisus, pe care ei l -au răstignit
da Dumnezeu l -a înviat. A doua idee cuprinsă în cuvântare este că iudeii au lucrat din neștiință,
omorând pe Iisus, însă acest lucru trebuia să se împlinească, deoarece după planul lui
72
Dumnezeu, Mesia trebuia să pătimească. Ultima ideea din cuvântarea este chemarea la
pocăință, credință, și botez.
5. Cele două cuvântări ale Sfântului Apostol Petru rostite în fața sinedriului ( F .Ap. 4, 1
– 21; 5, 29 – 32 ) ne învață că atunci când datoriile noastre față de oameni ajung în conflict cu
datoriile față de Dumnezeu, trebuie ne îngrijim de acestea din urmă , Petru afirmând: „Trebuie
să ascultăm pe Dumnezeu mai mult d ecât pe oameni” ( F.Ap. 5, 29 ). Apostolul Petru găsește
și în această împrejurare moment de a propovădui pe Hristos Cel înviat din morți, ca fiind Fiul
lui Dumnezeu, cel vestit de proorocii Vechiului Testament.
6. Cuvântarea Sfântului Petru în casa lui Co rneliu ( F .Ap. 10, 34 – 43 ) constituie prima
confruntare a creștinismului cu spațiul păgân. Aceasta cuvântare, spre deosebire de celelalte,
dezvoltă ideea de universalitate. Hristos S -a întrupat, a pătimit, a murit, și a înviat nu numai
pentru poprul evre u, ci pentru tot cel ce crede în numele Lui. Mântuirea oferită de Hristos nu
este numai pentru iudei, ci pentru toate neamurile. Toate neamurile sunt chemate la trăirea vieții
în Hristos .
7. Episodul Anania și Safira ( F .Ap. 5, 1 – 12 ) ne arată care este gravitatea minciunii,
în special a minți pe Duhul Sfânt. Cei doi soți nu au fost siliți de nimeni să își vândă țarina, însă
din marea lor mândrie, dorind să fie lăudați de creștini hotărăsc să își vândă țarina. Acest prim
gest al lor pare a fi bun. Însă sa tana tulbură inima lor, îndemnându -i să păstreze o parte din bani
ceea ce au și făcut. Prin acest gest al lor ei au mințit întreaga comunitate de creștini, și pe
Apostoli, cu alte cuvinte ei au mințit Biserica. Gravitatea păcatului lor se accentuează în
momentul în care ei nu recunosc gestul lor plin de vicleș ug, drept pentru care ei își primesc
osânda, ambii murind, atât trupește cât și sufletește. Învățăm din acest episod, că atunci când
promitem lui Dumnezeu ceva, trebuie să duce la capăt acea promisiune cu smerenie și cu iubire,
întrucât ceea ce oferim lui Dumnezeu, nu este altceva decât îndeplinirea statutului de creștin.
8. Sinodul Apostolic a fost prima adunare a Bisericii cu scopul de se consulta și a rezolva
o problemă ivită în rândul creștinilor. S indoul Apostolic decide că Legea mozaică nu mai
trebuie îndeplinită pentru creștinii proveniți din rândul păgânilor. Unii susțineau că pentru a fi
creștin este nevoie mai întâi de respectarea Legii mozaice, păgânul trebuie mai întâi să fie tăiat
împrejur i ar mai apoi să fie încreștinat. Apostolii arată și hotărăasc pe baza experienței lor, pe
baza experienței în propovăduirea evangheliei la neamuri a Sfinților Petru și Pavel, că pentru
a fi creștin este nevoie de credința în Iisus Hristos și de respectarea a 4 legii din cadrul legii lui
Moise. Hotărârea Sinodului Apostolic de la Ierusalim, aduce mare bucurie în rândul tuturor
creștinilor.
73
Bibliografie
I. Ediții ale Sfintei Scripturi
1. Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptura a Vechiului și Noului Testament, Tipări tă întâia
oară la 1688 în timpul lui Șerban Vodă Cantacuzino; Retipărită după 300 de ani în
facsimil și transcriere cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura I.B.M.B.O.R., București
1997;
2. Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a Legii vechi și a celei Nouă, Ediți a Sfântului
Sinod, Tipografia Cărților Bisericești, București 1914;
3. Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și a Noului Testament, Editura
Fundația pentru literatură și artă, Regele Carol II, Ediția I, București 1938;
4. Biblia sau Sfânta Scriptură, E diția Sinodală, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2006;
5. Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosita dupa Septuaginta; redactata si adnotata
de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Editura „Renașterea”, Cluj –
Napoca 2009;
6. Noul Testament, ÉDITIONS DU DIALOGUE SOCIÉTÉ D’ÉDITIONS
INTERNATIONALES, Paris 1992;
7. Noul Testament, Ediția II, Editura Episcopiei ortodoxe române, Cluj 1945;
8. Novum Testamentum Graece, Nestle -Aland, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart,
1993.
9. Sfânta Scriptură Vechiului ș i Noului Testament, Publicată de Societatea Biblică pentru
Britania și Străinătate. București 1921;
10. The Bible, The Britishm & Foreign, Bible Society, 1971.
11. The New Testament, Broadman & Holman Publishers Nashville, 1982.
II. Dicționare
1. Bria, Pr. Prof. Dr. Io n, Dicționar de Teologie ortodoxă, I.B.M.B.O.R., București 1994;
2. Dicționar grec -român al Noului Testament, Societatea Biblică Interconfesională din
România, București 1999;
3. Mircea, Pr. Dr., Ioan , Dicționar al Noului Testament , Editura I.B.M.B.O.R., Bucureș ti
1995;
74
III. Comentarii biblice
1. Barrett C.K., The Acts of the Apostles , Vol I, ICC; Edinburgh, 1994;
2. Barrett C.K., The Gospel according to John. An Introduction with Commentary and
Notes on the Greek Text , New York 1978;
3. Bovon François, Luke 1. A Commentary on the Gospel of Luke 1,1 – 9,50, (Hermeneia),
Fortress Press, Minneapolis 2002;
4. Brown Raymond , The Gospel according to John (I -XII), The Anchor Bible, Garden
City, New York 1966;
5. Brown Raymond , The Gospel according to John (XIII -XXI) , The Anchor Yale Bible,
New Haven and London 1974;
6. Bruce F.F., The Book of the Acts ,William B. Eerdmans, Grand Rapids, Michigan 1988;
7. Carson D.A., The Gospel According to John (The Pillar New Testament Commentary),
Eerdmans, Grand Rapids, Michigan 1991.
8. Constantinescu, Pr . Prof. Ioan, Studiul Noului Testament , Editura I.B.M.B.O.R ,
București 2002;
9. Edwards James R., The Gospel According to Luke , Eerdman, Grand Rapids, Michigan
2015;
10. Fitzmyer, A. Joseph, The Acts of the Apostles (The Anchor Bible), New York:
Doubleday, 1998;
11. Guthrie Donald, New Testament Introduction, Downers Grove, Illinois, SUA, 1992;
12. Hendriksen William, The Gospel According to Matthew (NTC), Bake r, Grand Rapids,
Michigan 2002;
13. Ioan Gură de Aur, Sfântul, Comentar la Evanghelia de la Ioan , Editura „Pelerinu l
român”, Oradea 2005;
14. Ioan Gură de Aur, Sfântul, Comentariu la Faptele Apostolilor , Editura „Doxologia”,
Iași 2016;
15. Köstenberger Andreas J., John, (Baker Exegetical Commentary on the New Testament),
Baker Academic, Grand Rapids, SUA 2004;
16. Lane L. William, The Gospel of Mark , Eerdmans, Grand Rapids, Michigan 1974;
17. Maier Gerhard, Evanghelia după Ioan, (Comentariu Biblic, vol. 1 -2), Editura „Lumina
lumii”, Oradea 1999;
75
18. Maier Gerhard, Evanghelia după Luca, (Comentariu Biblic, vol. 1 -2), Editura „Lumina
lumii”, Oradea 2013;
19. Maier Gerhard, Evanghelia după Marcu, (Comentariu Biblic, vol. 1 -2), Editura
„Lumina lumii”, Oradea 2013;
20. Maier Gerhard, Evanghelia după Matei, (Comentariu Biblic, vol. 1 -2), Editura
„Lumina lumii”, Oradea, 2000;
21. Heinz -Werner Neudorfer, Faptele Apostolilor, ( Comentariu Biblic, vol. 8 -9), Editura
„Lumina lumii”, Oradea, 2000;
22. Marshall I. Howard, Faptele Apostolilor, (Introducere și comentariu ), Editura
„Scriptum”, Oradea, 2009;
23. Nolland John, The Gospel of Matthew (NIGTC), Eerdmans, Grand Ra pids, Michigan
2005;
24. Părinți și scriitori bisericești, volumul 23, Sfțntul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei ,
Editura I.B.M.B.O.R , București 1994;
25. Părinți și scriitori bisericești, volumul 41, Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la
Evanghelia Sfântu lui Ioan, Editura I.B.M.B.O.R, București 2000, ediția digitală
„Apologeticum ”, 2005 ;
26. Ridderbos Herman, The Gospel of John (A Theological Commentary), Eerdmans,
Grand Rapids, Michigan 1997;
27. Teodorit, Sfântul, Episcopul Kirului, Tâlcuire a celor o sută cinci zeci de Psalmi al
proorocului Împărat David, Editura, „Sfânta Mănăstire Sfinții Arhangheli ” – Petru
Vodă, 2003 ;
28. Teofilact, Sfântul, Arhiepiscopul Bulgariei, Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur
și ale altor Părinți la Faptele Sfinților Apostoli , Editu ra „Sophia ”, București 2007 ;
29. Teofilact, Sfântul, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei ,
Editura „Sophia”, București 2007;
30. Teofilact, Sfântul, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu ,
Editura „Sophia”, B ucurești 2008;
31. Teofilact, Sfântul, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca ,
Editura „Sophia”, București 2007;
32. Teofilact, Sfântul, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan ,
Editura „Sophia”, București 2009;
33. William MacDonald, Comentar la Noul Testament, Tipărită la Graphischer
Grossbetrieb Possneck, 1989, ediția română 1998 ;
76
34. Dunn. D.G. James, The Acts of the Apostles, B.Eerdmans, Publishing Company Grand
Rapids, Michigan, 2016;
IV. Lucrări de teologie
1. *** Viețil e Sfinților Apostoli , Editura „Sophia”, București 2002;
2. Biblia în Filocalie, Editura Mitropolia Moldovei și Bucovinei, vol. II, Iași, 1995;
3. Dumitru, Prot. Dr., Liviu Galaction, Viața Sfântului Apostol Petru , Editura „Episcopiei
Ortodoxe Române”, Cluj 1944 ;
4. Dumitru, Prot. Dr., Liviu Galaction, Viața Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan ,
Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Cluj -Napoca 1943;
5. Filocalia, Volumul II, Ediția electronică, „Apologeticum” 2005;
6. Gordon Pr, Vasile, Ivan Pr. Adrian, Beldiman Pr. Nicuș or, Omiletica , Editura
„Basilica”, București 2015;
7. Preda, Lector Dr., Constantin, Credința și Viața Bisericii primare. O Analiză a
Faptelor Apostolilor , Editura I.B.M.B.O.R., București 2002;
8. Preda, Lector Dr., Constantin, Propovăduirea Apostolică – Struct uri retorice în Faptele
Apostolilor, Editura I.B.M.B.O.R., București 2005;
9. Rămureanu Pr. Prof. Dr., Ioan, Istoria Bisericească Universală , Editura I.B.M.B.O.R.,
București 2004;
10. Rusu Ioan, Redescoperirea ucenicie. Un studiu asupra vieții de slujire a aposto lului
Petru, Editura „Făclia”, Oradea 2009;
11. Stăniloae, Pr.Prof.Dr. Dumitru, Iisus Hristos lumina lumii și îndumnezeitorul omului ,
Editura „Anastasia”, București 1993;
12. Stăniloae, Pr.Prof.Dr. Dumitru , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Editura
I.B.M.B.O.R , București 1996;
13. Stăniloae, Pr.Prof.Dr. Dumitru , Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. 2, Editura
I.B.M.B.O.R., București 1997, Ediție electronică, „Apologeticum ”, 2006 ;
14. Stăniloae, Pr.Prof.Dr., Dumitru, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos , Editura
Centrului mitropolitan Sibiu, Sibiu 1991;
15. Stăniloae, Pr.Prof.Dr., Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului , Editura
„Omniscop”, Craiova 1993;
16. Tofana, Pr. Prof. Univ. Dr., Stelian, Evanghelia lui Iisus. Misiunea cuvântului , Editura
„Mega”, Cluj -Napoca, 2015;
77
V. Studii și articole
1. Aguridos, Prof. Dr., Ștefan, „Petru și Ioan în Evanghelia a patra”, în Mitropolia
Banatului XVII ( 1967 ), nr. 7 – 9, pp. 467 – 472;
2. Belu, Pr. Dr., Dumitru, „Predica Sfântului Apostol Petru”, în Mitropolia Ardealului
1967, nr. 1 – 3, pp . 135 – 146;
3. Corbu, Ierom., Agapie, „Prolegomene pentru o lectură teologică a cuvântării Sfântului
Petru la Cincizecime”, în Altarul Banatului X ( 1999 ), nr. 4 – 6, pp. 6 – 12;
4. Covercă, Pr, I.V., „Din viața și activitatea Sfinților Apostoli Petru și Pavel ”, în Glasul
Bisericii 1989, nr. 4 – 5, pp. 18 – 27;
5. Justinian, PF. B.O.R., „Sfinții Apostoli Petru și Pavel în lumina apostolicității și
sobornicității Bisericii”, în Ortodoxia 1967, nr. 2, pp. 153 – 163;
6. Marcu, Pr. Prof. Dr., Grigorie, „Profilul ortodox al unei comemorări apostolești (XIX
veacuri de la moartea martirică a Sfinților Apostoli Petru și Pavel”, în Mitropolia
Ardealului, 1967, nr. 6 – 7, pp. 480 – 490;
7. Marcu, Pr. Prof. Grigorie, „Ideea de sinodalitate și prioritate apostolică în Noul
Testamen t”, în Studii Teologice , 1974, nr. 3 – 4, pp. 522 – 533;
8. Marcu, Pr. prof. Grigorie, „Mărturii documentare de procedură sinodală în cartea
Faptele Apostolilor”, în Ortodoxia , 1957, nr. 3, pp. 429 – 437 ;
9. Marcu, Pr. Prof., Grigorie, „Apostolatul Roman al Sf ântului Petru în lumina Noului
Testament” , în Ortodoxia 1949, nr. 4, pp. 116 – 129;
10. Mircea, Pr. Ioan, „Organizarea Bisericii și viața primilor creștini după Faptele
Apostolilor”, în Studii Teologice , 1955, nr. 1 – 2, pp. 64 – 93;
11. Mircea, Pr. Prof., Ioan, „Sfântul Apostol Petru și Pavel după documente vechi și noi”,
în Glasul Bisericii , 1966, nr. 9 – 10, pp. 821 – 831;
12. Mircea, Pr., Ioan, „Apostolatul după Noul Testament”, în Studii Teologice 1970, nr. 7 –
8, pp. 547 – 564;
13. Nicolăescu, Diac.,Prof. N, „Sfinții Apostoli Petru și Pavel în lumina sobornicității
Bisericii”, în Glasul Bisericii 1967, nr. 5 – 6, pp. 452 – 466;
14. Preda Constantin, „Apostolatul celor doisprezee și relația sa cu cel Paulin potrivit cărții
Faptele Apostolilor”, în Studii Teologice , 1997, n r. 3 – 4, pp. 31 – 54;
15. Preda Constantin, „Credința și viața Bisericii primare. O analiză a Faptelor Apostolilor”,
în Studii Teologice , 2002, nr. 1 – 2, pp. 3 – 241;
78
16. Preda Constantin, „Sindoul Apostolic de la Ierusalim ( FA 15, 1 – 35 )”, în Anuarul
Facultă ții de Teologie Ortodoxă , 2004, nr. 4, pp. 323 – 341;
17. Preda, Asist. Univ. Dr, Constantin, „Învierea Domnului după Evanghelia Sfântului
Ioan”, în Mitropolia Olteniei LIII ( 2002 ), nr. 5 – 8, pp. 40 – 66;
18. Preda, Asist. Univ. Dr, Constantin, „Învierea Domnul ui după Evanghelia Sfântului Ioan.
Faptele care au avut loc la mormânt (In 20, 1 -29 (30 – 31)” în Mitropolia Olteniei , nr.
5 – 8 (2002), pp. 40 – 66;
19. Radu, Pr. Aurel, „Predica Sfinților Apostoli Petru și Pavel”, în Mitropolia Ardealului ,
1967, nr. 10 – 12, pp. 803 – 815;
20. Timoceanu, Pr., V, „Sfinții Apostoli Petru și Pavel în lumina apostolicității și
sobornicității Bisericii”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei 1974, nr. 5 – 8, pp. 549 –
557;
21. Todeasa, drd., C, „Evenimentele evanghelice ( minievanghelia ) în epistolele Sfântului
Apostol Petru”, în Glasul Bisericii XXXVIII ( 1979 ), nr. 5 – 6, pp. 523 – 535;
22. Tofana, Pr. Prof. Univ. Dr., Stelian, „Apostolul Toma – un „raționalist” credincios?”, în
Renașterea , Anul XII, 2002, nr. 4, p. 4;
23. Tofana, Pr. Prof. Univ. Dr., Stelian, „Arătarea Domnului Înviat la Marea Tiberiadei și
mesajul ei pascal ( In. 21, 1 – 14 )”, în Renașterea , Anul XVII, 2006, nr. 4, p. 2;
24. Tofana, Pr. Prof. Univ. Dr., Stelian, „Femeile mironosițe” trebuie să poarte alt nume –
o perspectivă a eva ngheliștilor –” , în Renașterea Anul XIX, 2008, nr. 4, p. 5;
25. Tofană, Pr.Prof.Univ.Dr., Stelian, „Iisus și Maria Magdalena în noua istorisire
postpascală”, Renașterea , nr. 4, Aprilie 2010, p. 4.
26. Verzan, Pr. Dr., Sabin, „Faptele Apostolilor ( cap. 1 și 2 ). Note exegetice”, în Ortodoxia
XLVI ( 1994 ) nr. 1, pp. 28 – 116;
VI. Cărți de cult
1. Catavasier , Editura I.B.M.B.O.R , București 2002;
2. Liturghier , Editura I.B.M.B.O.R , București 2000;
3. Mineiul pe luna iunie, Editra I.B.M.B.O.R, București 2002;.
4. Penticostar , Edi tura I.B.M.B.O.R , București 1999.
79
Declarație pe proprie răspundere privind originalitatea
conținutului lucrării de disertație
Prin prezenta declar că Lucrarea de disertație cu titlul „Cuvântările Sfântului Apostol
Petru, după Învierea lui Iisus, în r elatarea cărții „Faptele Apostolilor” , este scrisă de mine și
nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din
țară sau străinătate. De asemenea, declar că toate sursele utilizate, inclusive cele online, sunt
indicate în lucrare, cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:
– toate fragmentele de text reproduce exact, chiar și în traducerea proprie din altă
limbă, sunt scrise între ghilimele și dețin referința precisă a sursei;
– reformularea în cuvinte prop rii a textelor scrise de către alți autori deține referința
precisă;
– rezumarea ideilor altor autori deține referința precisă la textul original.
Cluj-Napoca
25.06.2018
Absolvent
Stelian Mariu s Marțiș
80
Curriculum Vitae
Nume și Prenume: Marțis Marius Stelian
Data și locul nașterii: 28.02.1993, loc. Turda, jud. Cluj
E-mail: marius_stelian2007@yahoo.com
Telefon: 0752920709
Adresa: str. Potaissa, nr. 63, loc. Turda, jud. Cluj
Naționalitate: română
Stare civilă: necăsătorit
Studii: Școala generală cu clasele I -VIII , „George Barițiu”, loc. Turda, 2000 -2008;
Seminarul Teologic Liceal Ortodox, Cluj – Napoca, 2008 -2012;
Facultatea de Teologie Ortodoxă, Cluj – Napoca, 2012 -2016.
Master la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Cluj – Napoca, 2016 – 2018.
Limbi străine: Engleză
Alte aptitudini: responsabil, ambițios, punctual,
Hobby: călătoriile, muzica, tehnologia,
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Specializarea: Doctrină și hermeneutică creștin -ortodoxă [616287] (ID: 616287)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.